Șatra, Zaharia Stancu

..............................................................................
                                    6-9

                    Oamenii oacheși, orice li s-ar fi întâmplat, erau obișnuiți să se bucure, să se veselească, să chiuie. Erau grozav de zgârciți cu lacrimile. Nu le risipeau oricum și pentru orice. Acum însă ochii lor lăcrimară din belșug. Oarba nu mai izbuti să se stăpânească. Se tângui:
    - Știați că sunt aici și știați că de ani de zile nu mai am vedere. De ce m-ați făcut să plâng? Am mai plâns și acum câteva zile. Și nu mai vreau să plâng. Pentru că orbilor lacrimile le ard și ceea ce le-a mai rămas din ochi.
    - Dar ce-ai vrea să facem, mătușă Sina?
    - Cântați cântece vesele și jucați jocuri săltărețe. Jocul o să alunge tristețea.
    - Dacă vrem să fim veseli, trebuie negreșit să ne-mbătăm.
    - Îmbătați-vă, zise Oarba, îmbătați-vă, dacă aveți cu ce.
    Unii se îmbătară cu rachiu. Alții cu secărică se amețiră. Jucară cu mari, cu mici, până li se sleiră puterile, deveselit însă nu izbutiră să se veselească.
    Când biata lor petrecere se sparse și șătrarii se risipiră la corturi, Oarba îl chemă pe Alimut.
    - Ai văzut fata?
    - Am văzut-o și am ascultat-o.
    - Ce-ai de gând să faci cu ea?
    - Nimic. N-o pot suferi. De câte ori mă gândesc la ea, și de câte ori văd, mi se pare că-i am înaintea ochilor pe cei patru care și-au făcut pe rând râs de ea. Și atunci mă cuprinde sila și-mi vine să vărs. Uite, și-acum îmi vine să vărs. Cum mă gândesc la ea, cum îmi vine să vărs.
    - Varsă... Varsă până vei lepăda tot veninul din tine.
    Dimineața, șatra se trezi mahmură. Oamenii oacheși își aduseră aminte de tot ceea ce se întâmplase în corturi, între corturi și lângă corturi, și se rușinară. Unora le păru rău că stăruiseră ca Goșu și Ariston să se bată cu cuțitele până ce unul din ei va muri. Altora le veni greață pentru că mâncaseră din carnea lui Zazu ori pentru că se îmbătaseră.
    Soarele strălucea mândru și tânăr. Pământul, sub tălpile goale, mai păstra o parte din frigul ascuțit al nopții, dar aerul neclintit era cald și plăcut. Urșii mormăiau în lanțuri și ursoaica Babaia nu dădea niciun semn de mirare că trăiește întâia zi în care, după ani și ani, ursul Zazu nu-și mai zornăie lanțul alături de ea. Pielea lui Zazu, sărată și atârnată pe o prăjină, se usca la soare. Bus, despuiat, se juca mai departe de corturi, cu alți copii de seama lui, despuiați și aceia.
    Băiatul, amețit de joacă, văzu venind spre șatră doi oameni călări. Crezu că sunt jandarmi. Îi privi mai bine. Puști aveau pe umăr, însă nu erau îmbrăcați în uniforme albastre, iar caii lor nu erau înalți și grași ca ai jandarmilor, ci mărunți și flocoși. Intră frica în el, se repezi spre corturi și apucă să strige cât îl ținea gura:
    - Străini... Oameni străini!... Oameni străini și înarmați!...
    - Unde sunt?
    - Uite-i! Vin pe lângă lac.
    Șatra își aruncă privirile. Doi oameni călări veneau la pas, ca și cum n-ar fi avut nicio grabă, spre corturi. Șătrari se adunară grămadă să-i aștepte. Îl chemară și pe Him bașa.
    Cei doi străini se apropiară și își opriră dintr-o smucitură caii. Unul era mărunțel, îndesat, cu obrazul adânc ciupit de vărsat și purta mustăți lungi, celălalt roșcovan, ras, deșirat, cu ochii mici, verzi. Amândoi purtau bocanci soldățești, pantaloni groși, de postav, cojoace și căciuli de miel, cu fund țuguiat. Pe umăr țineau puști. Deteră bună ziua, zâmbiră, se uitară la șatra adunată în păr și tăcură. Tăcură și oamenii oacheși. Într-un târziu, ciupitul de vărsat întrebă:
    - Ei, cum vă simțiți?
    - Bine, răspunse în numele șatrei bașa, cum nu se poate mai bine.
    - Atunci, zise lunganul roșcovan, atunci, oameni buni, nu ne rămâne decât să vă urăm multă sănătate și să plecăm.
    - Dar ce v-a adus la noi?
    - Ne-am gândit, spuse ciupitul de vărsat, că n-o duceți tocmai bine, că s-ar putea să vă lipsească una sau alta și-n cazul ăsta, de, oameni suntem, hotărâsem să facem pe dracu-n patru și să vă dăm o mână de ajutor. Dar... Dacă o duceți bine, dacă n-aveți nevoie de nimic, plecăm în drumul nostru.
    - Aș vrea, dacă nu e cu supărare, să vă pun o întrebare, zise bașa.
    - Pune-o. N-o să ne supărăm noi de câteva vorbe.
    - Sunteți oamenii stăpânirii?
    Străinii râseră.
    - De ce ne întrebați?
    - Ca să știm cu cine avem de-a face.
    - Nu suntem oamenii stăpânirii.
    - Atunci cum de purtați arme? Acum numai oamenii stăpânirii au voie să poarte arme.
    - Iacă, purtăm arme. Nu suntem oamenii stăpânirii, dar purtăm arme. Pe meleagurile astea e cam primejdios să umbli cu mâinile goale.
    - Sunteți cumva... negustori?
    - Într-un fel, da. Dar dacă spuneți c-o duceți bine, că nu vă lipsește nimic, n-avem ce vorbi. Ne luăm rămas bun și ne ducem pe drumul nostru. Găsim alte șatre.
    Him bașa tăcu un timp. Apoi spuse:
    - Descălecați și poftiți în cortul meu, să bem o dușcă.
    - Dumneata ești bulibașă?
    - Da. Eu sunt bulibașa și mă cheamă Him.
    - Am auzit de dumneata.
    - Unde?
    - Acolo, în oraș, lângă fluviu. Ați cumpărat grâu și făină. Și-ați plătit totul cu aur.
    - Am plătit cu ce-am avut. Acum aur nu mai avem.
    Ciupitul de vărsat râse:
    - Nu zi vorbă mare, Him bașa. Poate mai aveți.
    Descălecară, legară caii de loitra unei căruțe și urmară pe bașa în cort.
    Oarba întrebă:
    - Him, să plec ori să rămân?
    - Dă-ne ceva de băut și rămâi.
    Dibui plosca plină de rachiu și-o întinse bulibașei. Străinii băură pe rând câte o înghițitură. Pe urmă bău și Him bașa. Roșcovanul zise:
    - Avem de vânzare făină.  V-o aducem până la crâng. Acolo ne-o plătiți cu aur și-o luați.
    - La ce preț?
    - Cinci galbeni de aur sacul. Făină bună, din grâu nou, măcinată mărunt.
    - E scumpă, zise bașa, pentru pungile noastre e prea scumpă.
    - Nu uita, bulibașă, că ne aflăm în pragul iernii. Pe aci iernile sunt grele și lungi. După ce cade zăpada nu mai calcă pe la voi picior de om. Muriți de foame. Până la primăvară muriți cu toți de foame afară de cazul când vă cade mâncarea din cer.
    - Din cer, spuse ciupitul de vărsat, din cer acum nu mai cad decât bombe.
    - Mai lăsați-ne ceva din preț.
    - Avem risc mare, zise roșcovanul. Dacă ne prind oamenii stăpânirii, s-a zis cu noi.
    - Nu vi se întâmplă nimic, rosti încet Him. Mișcați din urechi și nu vi se întâmplă nimic.
    - Mișcatul din urechi ne-ar lăsa săraci.
    Se tocmiră îndelung. Până la urmă se înțeleseră: patru galbeni de aur pentru un sac de făină.
    - Și când o să ne-o aduceți?
    - Peste o săptămână. Venim cu două căruțe și ne oprim lângă crâng. Ne dați banii și vă luați făina. Noi o să fim trei. Și-o să fim, ca și acum, înarmați. Nu de alta, dar dacă vă trece prin cap să ne omorâți și să ne luați făina pe degeaba, s-avem cu ce să vă curățăm.
    - Până acum n-am omorât pe nimeni, zise Him bașa.
    - Mulți oameni, până la războiul ăsta, n-au omorât pe nimeni. Și-acum omoară fără să clipească din ochi. Acum aproape că nu e om care să nu fi omorât cel puțin un alt om. Războiul. Războiul calcă în picioare toate legile.
    Cei doi târgoveți salutară șatra și plecară călări, la pas, așa cum veniseră. Him bașa chemă bărbații din șatră și le spuse ce anume a vorbit cu străinii și la ce înțelegere au căzut.
    - Dacă lucrurile vor merge tot așa, spuse Sarat, n-o să treacă mult și n-o să mai avem asupra noastră nicio para.
    - S-ar putea ca lucrurile să meargă și mai rău, spuse Him. Iarna e ca și venită. Iar până la primăvară... Până la primăvară e mult. Trebuie s-apucăm primăvara cu zile. Pe urmă vom vedea noi ce-o mai fi de făcut... dacă o mai fi ceva de făcut.
    - Și dacă rămânem fără aur?
    - Totul e să nu rămânem fără viață.
    Oarba asculta și tăcea. Hom avea dreptate. Totul era ca primăvara să găsească în viață cât mai mulți oameni în șatră. Cum de nu înțelegeau cu toții un lucru atât de simplu și atât de trebuitor?
    - Și pentru că tot ne aflăm aici, zise bașa, cred că s-ar cuveni să mai vorbim și despre altele.
    - Vorbește și te vom asculta.
    - Cu mâncarea, într-un fel sau altul, o s-o scoatem noi la capăt, dacă o să-ntrebuințăm ceea ce avem și ceea ce vom mai cumpăra, cu măsură. Dar în afară de foamete, ne mai pândește un dușman tot atât de cumplit. Și acest dușman este frigul. N-o să avem cum să-l înfruntăm în corturi. Ar fi bine dacă ne-am face bordeie. Pentru bordeie însă ne lipsesc lemnele. Nu ne rămâne decât să scobim bordeie cu cazmalele în pereții râpilor. M-am gândit să scobim patru bordeie mari în care să aibă loc și vitele. Iar în timp ce noi, bărbații, vom trece la această lucrare femeile și copiii voștri să strângă din crâng toate uscăturile. Frigul se biruie cu focul, cu focul întreținut cu grjă în adăpost.
    - Și cam când ar trebui să pornim la treabă?
    - Chiar astăzi, dacă n-aveți nimic împotrivă.
    - N-avem nimic împotrivă, bulibașă. Vremea se poate schimba de la ceas la ceas și pe timp urât munca nu dă spor.
    Când oamenii porniră la asalt cu uneltele lor, povârnișul se arătă destul de îndărătnic. Cazmalele se rupeau, târnăcoapelor li se tocea și li se strâmba ascuțișul, șătrarii, neînvățați cu o muncă atât de grea, osteneau repede și stau gata să se lase păgubași. Timpul se menținea frumos. Era adevărat că nopțile deveneau din ce în ce mai reci, însă zilele se asemuiau deseori cu acelea ale verii: cer limpede, văzduh cald și încremenit, soare dogoritor.
    - După o toamnă atât de lungă și atât de frumoasă n-are de ce să vină o iarnă aspră.
    - Ce-ar fi să....
    - Să lăsăm lucrul?
    - De ce nu? Suntem obișnuiți să petrecem iarna în corturi.
    Înșelați de blajinitatea toamnei, oamenii lui Him bașa se arătau înclinați să se lase pe tânjală. Atunci mai-marele șatrei, dacă vedea că porunca lui nu găsea destulă trecere, punea mâna pe bici.
    - Nu se poate să pierim cu toții din pricina lenii voastre.
    Biciul izbea spinări goale și gura bătrână a lui Him vărsa necontenit râuri de sudălmi...
    - Dar ce ai cu noi, bulibașă? O să iernăm pe răspunderea noastră, în corturi.
    - Au să vă moară femeile și copiii de frig.
    - N-o să ne moară.
    Goșu săpa cu hărnicie și tot cu hărnicie săpa și Ariston. Peste ochiul scos, iubitul Lisandrei era legat cu o fașă moale, mângâietoare, din pânză galbenă de borangic. Rana, spălată cu fiertură de ierburi și oblojită în fiecare seară de maică-sa, se vindeca încet, dar sevindeca. Acum, oamenii șatrei, când pomeneau de el, nu-i mai spuneau Ariston, ci Chiorul. Bus se întârtea mereu pe lângă el și din „nene Chiorule” nu-l mai scotea.
    Șatra aștepta ca Ariston să izbucnească. Chiorul însă își păstra firea, ba chiar zâmbea. În cele dintâi zile după încăierarea cu Goșu, se lăsase mâncat de supărare și de mânie. Cum de-i scăpase cuțitul din mâini? Dacă nu i-ar fi scăpat cuțitul!... Zile și nopți, își tot bătea capul, însă tot nu înțelegea pentru ce-i iertase Goșu viața. Să-i fi scăpat lui Goșu cuțitul!...
    Lisandra căra, alături de alte femei tinere, bolovanii afară din peștera pe care o săpau bărbații. Trecea pe lângă Goșu și nici nu se uita la el. Trecea și pe lângă Ariston, îi zâmbea și-l sorbea din ochi. Într-o zi găsi prilejul să-i șoptească:
    - Deși te-a schilodit Goșu, dragule, mie mi-ai rămas tot atât de scump ca înainte.
    - Am să-l omor, spuse tot pe șoptite Ariston. Am să-i dau una cu târnăcopul în cap și am să-l omor... negreșit am să-l omor...
    - Și după aceea?
    - Fugim din șatră. Ne luăm de mână și fugim amândoi din șatră.
    - Au să ne prindă, Aristoane, au să ne prindă.
    - Atunci ce să fac? De omorât tot trebuie să-l omor.
    - Omoară-l noaptea. Pândește-l noaptea, când se duce la umblătoare, și omoară-l pe tăcute cu cuțitul. După ce-l omori, dai fuga la mine la cort, mă iei, și fugim.
    Goșu îi văzu că tăinuiesc. Lăsă lucrul și se apropie de ei.
    - Plănui cu nevastă-mea cum să mă omori?
    - Da, tocmai asta plănuiam. Cum de-ai ghicit?
    - Nu era greu. Și ție și Lisandrei numai asta vă umblă prin cap.
    Ariston zâmbi.
    - E adevărat. Numai asta ne umblă prin cap, însă după ce-o să te omor, nici eu nici Lisandra n-o să ne mai gândim deloc la tine.Cel puțin eu, unul, ți-o făgăduiesc.
    - N-o să mă omori, Chiorule, n-ai putere și n-ai pricepere. În schimb eu...
    - Vrei să spui c-ai să mă omori tu pe mine?
    - Înainte de a te omorî, am să-ți scot și celălalt ochi. Atunci... Atunci Lisandra o să umble cu tine prin sate și, arătându-te cu degetul, o să cânte cu glas plângăreț pe la porți: „Oameni buni, dați-mi ce vă lasă inima pentru un biet orb... dați-mi ce vă lasă inima.”
    Goșu nu apucă să cânte mai departe batjocoritor cântecul orbilor. Ariston aruncă tânăcopul și se repezi ca fulgerul asupra lui.
    Goșu era, ca și Ariston, cu mâinile goale. Lisandra nu se aștepta la încăierare. Își pierdu cumpătul și dădu un țipăt. Ariston sărise pe neașteptate asupra lui Goșu. Acesta însă se ferise la timp și-i pusese piedică. Ariston căzuse cu fața în jos și temându-se că dușmanul va căuta să-i scoată și ochiul sănătos așa cum se lăudase, se grăbise să-și acopere obrazul cu mâinile. Goșu încălecă pe Ariston și, folosind briceagul, în loc să-i caute ochii, îi pipăi șoldurile și-și vârî mâinile sub pântecul dușmanului.
    - Săriți! strigă Lisandra înnebunită. Săriți că Goșu îl lasă pe Ariston neom...
    Șătrarii, care-și părăsiseră uneltele de lucru și alergaseră să privească noua încăierare a celor doi bărbați, nu se clintiră. Râseră. Careva zise:
    - Acum Chiorul o să pătimească pe unde-a păcătuit.
    Lisandra pricepu că Ariston nu va primi ajutor de la oamenii aceia. Se hotărî să intre ea însăși în luptă. Se repezi la Goșu, îl lovi cu pumnii și, în cele din urmă, zgâriindu-i adânc obrazul, izbuti să-l descleșteze de Ariston. Pe când îl împingea și-l îmbrâncea, Him bașa, care auzise țipetele Lisandrei, se ivi în pragul peșterii cu biciul.
    - Iar v-ați luat la bătaie?
    - Iar, îi răspunse Goșu, iar, dar nu din vina mea.
    - Cine a început?
    - Chiorul.
    Him îi trase câteva bice lui Ariston pe spinare. Nu-l iertă nici pe Goșu.
    - Dacă nu vă băgați mințile-n cap, o să vă alung pe amândoi din cuprinsul șatrei.
    - N-o să faci asta, bulibașă, zise Goșu râzând, n-ai dreptul. A ne alunga din șatră în împrejurările în care trăim e totuna cu a ne osândi la moarte. Nu, Him bașa, acest drept nu-l ai.
    - O să vedem noi dacă am sau nu acest drept. Deocamdată apucați-vă de lucru.
    Se întoarseră cu toții la cazmalele și la târnăcoapele lor, însă niciunul nu mai avea poftă de lucru. Se adunau prin colțuri, șușoteau între ei, râdeau...
    - N-are dreptate, bașa. A izgoni astăzi un om din șatră este totuna cu a-l osândi la moarte. Unde să se ducă Ariston? Și unde să se ducă Goșu cu Lisandra? În jur, cât vedem cu ochii, pustiu și numai pustiu.
    - Dar nici așa nu mai poate să meargă. Mereu certuri. Mereu încă iertări.
    De fapt, oamenii șatrei nu mai aveau nicio poftă de lucru. Aruncară uneltele și părăsiră peștera. Him se supără, însă își dădu seama că n-are ce le face și-i lăsă în plata Domnului. Seara în chemă:
    - De mâine, munca începe o dată cu răsăritul soarelui și încetează o dată cu scăpăratul.
    Cuvintele mai-marelui șatrei fuseseră aspre și ferme, însă a doua zi lucrul începu destul de târziu. Câteva focuri răsunătoare de armă treziră din zori șatra și o speriară. Him îi liniști:
    - Trebuie să fie străinii cu care m-am înțeles să ne aducă făina.
    Adunase de la fiecare cort banii. Îi avea gata. Intră în cort, luă punga și o vârî la brâu. Plecă spre crâng. La câțiva pași în urmă veneau somnoroși și mahmuri toți bărbații șatrei. Erau cu mâinile goale. Se apropiară de crâng. Văzură trei căruțe încărcate cu saci. Caii deshămați încercau să pască firele de iarbă uscate pe care ploaia ce căzuse de curând le mai înviorase. Lângă căruțe se aflau cinci oameni și toți cinci purtau arme. Ciupitul de vărsat le ieși în drum și le strigă:
    - Rămâneți pe loc. Să vie încoace cu banii numai bulibașa.
    Oamenii oacheși se opriră. Him bașa îl întrebă pe ciupit:
    - De ce să nu venim mai mulți? Noi n-avem arme. Iar voi ați venit mai mulți decât ne-a fost vorba.
    Se ciorovăiră îndelung. Până la urmă se învoiră. Ciupitul veni singur între oamenii oacheși și fără pușcă. Ciupitul numără banii și-i încercă cu dinții să vadă dacă aurul e într-adevăr aur curat. Iar Him bașa desfăcu sacii ca să se încredințeze că făina este, într-adevăr, curată. După ce și o parte și alte se încredință că nu era la mijloc nicio înșelătorie, ciupitul întră în stăpânirea pungii, iar oamenii oacheși descărcară la marginea crângului sacii și-i numărară.
    - Negustorie cinstită, zise ciupitul.
    - Aproape cinstită, îi răspunse Him.
    - Ca-n vreme de război.
    Negustorii înhămară caii la căruțe și o luară din loc. Căruțele se văzură un timp. Pe urmă cotiră, se depărtară și nici nu se mai văăzură, nici nu se mai auziră huruind.
    - Cum ducem făina la corturi?
    - Cu căruțele, spuse bașa. Duceți-vă și veniți cu căruțe.
    - Dar de împărțit când o împărțim, bulibașă?
    - Când vor fi isprăvite adăposturile pentru iarnă. Atunci vom da fiecăruia cât se cuvine.
    La întoarcere, Him se răzleți de oamenii care încărcaseră făina în căruțe. Venea încet și gânditor în urma lor. Pământul aspru și rece îi răcorea tălpile goale, iar soarele îi încălzea trupul bătrân și istovit și parcă, în același timă, îi alunga din trup bătrânețea și oseneala. Kera, care îl pândea de multă vreme, văzându-l singur, îi ieși în drum. Him se miră și se opri. Fata îi zâmbea cutezătoare. O întrebă cu glasul blajin, pe jumătate, supărat pe jumătate:
    - Ce vrei? Spune-mi, te rog, ce vrei?
    - Mai nimica, socrule. Aș dori să știu, pentru ce Alimut mă ocolește și pentru ce dumneata mă prigonești?
    - Pentru că... pentru că...
    Vorbele i se opriră în gât și nu le putea rosti.
    Fata zise:
    - Pentru ce s-a întâmplat acolo în ăvoi, eu nu sunt vinovată. Nici eu nu sunt vinovată și nici Alimut nu este vinovat.
    Him bașa nu-i răspunse. O ocoli și întinse pasul. Fata rămase multă vreme în drum. Se uită la soare, se uită la apele negre, grele și sărate ale lacului, se uită la șesurile nesfârșite care se întindeau până în zare, se uită la povârnișul roșcat în care șatra își scobea cu trudă adăposturi pentru iarnă. Și deodată se apucă cu mâinile de păr, începu să plângă și începu să se vaiete.
    - Maicăăă!... Maicăăă!... Măiculița mea dragă, pentru ce m-oi fi adus tu pe mine pe lume?...

                                                    CAPITOLUL IX

                               Zilele cu soare se isprăviră. Vântul de miazăzi adunase nori negri, bolovănoși, care începură să se cearnă în ploaie măruntă. Aerul rămase călduț și plăcut de parcă ar fi fost primăvară, însă oamenii nu se lăsară înșelați. Adăposturile, trei la număr, erau gata. Își așezară căruțele lungi una lângă alta, în apropierea povârnișului, le goliră și își dusră avutul în adăposturi: sacii cu mălai și cu făină, gazul și untdelemnul, puțina băutură care le mai rămăsese, droburile de sare, orzul și ovăzul, păturile și așternuturile de zile mari, uneltele și lăzile cu mărunțișuri.
    Adăposturile scobite în coasta povârnișului apărau de ploaie și de ninsoare, apărau și de vânt și de viscol, dar numai din trei părți. A patra parte, deschisă, urmau, când se va înteți gerul, s-o acopere, măcar în parte, cu pături. Se aciuară, familie lângă familie, de-a lungul pereților strâmbi și zgrunțuroși. Mai înainte se temuseră că pereții vor musti apă. Avuseseră noroc. În partea aleasă de ei pentru scobirea adăposturilor povârnișul nu era străbătut de fire de apă. Focul va arde la mijloc. Fumul... Fumul va ieși pe unde va găsi loc.
    Vântul se opri. Ploaia încetă și întregul ținut fu năpădit de ceață alburie, aproape lăptoasă. Caii, măgarii și catârii fură lăsați mai departe în luncă. Slăbiseră din pricina nemâncării, li se puteau număra coastele, picioarele li se subțiaseră și capetele parcă li se lungiseră. Rănile și bubele li se uscaseră și se vindecaseră. Muștele pieriseră și nu-i mai supărau.
    Slăbiseră și câinii, și de când slăbiseră se și prostiseră. În afară de Rob, niciunul nu mai avea chef să zburde și să alerge. Un timp, câinii pândiseră, departe de corturi, în câmpul plin de mușuroaie, să vadă dacă nu cumva pot vâna cârtițe.
    Unele mușuroaie rămâneau nemișcate. Acolo nu era nicio nădejde. Altele, mai proaspete, își clătinau vârful de pământ afânat amestecat cu nisip mărunt și roșcat și creșteau. Câinii flămânzi se repezeau și scormoneau mușuroiul cu labele. Cârtițele simțeau,se retrăgeau în galeriile lor întortocheate, acolo rămânând ceasuri întregi nemișcate. După multe încercări de a le sili să iasă la suprafață, câinii pricepuseră că nu vor izbuti și nu mai stăruiră.
    Urșii slăbiseră și ei. Ursoaica Babaia rămăsese numai piele și oase. Acum toți mormăiau în lanțuri și trăiau în adăpostul în care bașa își adusese toți fiii, toate nurorile, toți nepoții și toate nepoatele. Bus dormea lângă Oarbă, ceilalți pe unde apucau.
    Mai bine de o săptămână ceața lăptoasă nu se dezlipi de pământ și nu se destrămă.
    Într-un miez de noapte se iscă vânt dinspre răsărit. La început vântul veni domol, risipi ceața și limpezi cerul. Se arătă iarăși soarele, dar oamenii aproape că nu-l recunoscură: era galben, rece, mic, aproape sfrijit. Se mirară că soarelui nu i se văd coastele. Vântul se ascuți, se aspri și cerul nemărginit se acoperi iarăși de nori. Începu să fulgere. Peste un ceas fulgerele se schimbară în viscol. Câinii se vârâră în sălașe și-și căutară și ei locuri de odhină pe lângă focuri.
    Focurile pâlpâiau cu aripi roșii. Fumul albăstrui se ridica, se izbea de tavanul scund și de pereții adăposturilor și încerca să iasă afară, însă vântul puternic îl împingea în adăposturi. Oamenii se fracau la ochii care îi usturau și le lăcrimau. Ursoaica Babaia mormăia și se zbțtea în lanț, pielea lui Zazu, atârnată la intrare, între două pături, ca să oprească pătrunderea zăpezii în adăpost, se legăna. Poate ursoaica Babaia așteta ca Zazu să intre din nou în pielea aceea, a lui, să vină alături de ea și, ca altădată, să-i încălzească trupul bătrân.
    Cu toate că vântul aprig o învălmășea și o spulbera, de parcă ar fi bătut în același timp în toate părțile, până la ziuă zăpada bogată se așternu înaltă. Șătrarii își aduseră aminte de caii, măgarii și catârii lăsați slobozi.
    - Vântul a adus viscolul, iar viscolul o să aducă lupii.
    - Rămânem fără vite! Ce-o să facem noi dacă o să rămânem fără vite?!...
    Se îmbrăcară cu ce aveau mai gros, se încălțară cu cizme cu carâmbi înalți și își acoperiră capetele cu căciuli. Luară harapnice sau dârjale și plecară să-și caute vitele.
    Abia ieșiră dincolo de pragul adăposturilor că se și pomeniră afundați în zăpada moale și afânată până aproape la brâu. Vântul se năpusti asupra lor să-i doboare, viscolul îi orbi.  Trecu un timp. Oamenii se obișnuiră cu zăpada. Se obișnuiră cu vântul. Se obișnuiră și cu viscolul. Se încârduiră unul după altul. Din când în când, omul din fruntea rândului, și cel dintâi lua în piept nămeții, făcea un pas în lături și-i dădea altuia locul.
    Pe Alimut îl apucase sfârșeala. Înainta greu, i se părea că întregul cer și întregul pământ se clatină în jurul lui. Îi veni să rămână în urmă, s-o ia pieziș prin viscol, să se depărteze de căruțe și de adăposturi, să se îngroape cât mai adânc în zăpadă, să se întindă și să-și aștepte acolo sfârșitul. O auzise și el pe Kera cum o mai auziseră și alți oameni din șatră, plângând și văitându-se:
    - Mamăăă!... Mamăăă!... Măiculița mea dragă, pentru ce m-oi fi adus tu pe mine pe lume?
    Cuvintele pe care fata, în deznădejdea ei le rostise, n-aveau nimic deosebit în ele. Erau cuvinte simple. Ele însă îi pătrunseră în inimă ca niște cuțite și i-o tăiaseră în bucăți.
    - Măiculița mea dragă, pentru ce m-oi fi adus tu pe mine pe lume?!...
    O pală de viscol îl izbi peste obraz și-l orbi. Alimut își acoperi fața cu mâinile și continuă să meargă. Departe de adăposturi și de căruțe, viscolul vuia și șuiera și mai puternic, alergând peste câmpurile netede și nesfârșite. Pe neașteptate, picioarele îi lunecară înainte și, până să-și dea seama ce se întâmplă cu el, se pomeni lungit pe spate în zăpada moale și afânată.
    - Mamăăă!.... Mamăăă!.... Măiculița mea dragă, pentru ce m-oi fi adus tu pe mine pe lume?
    Dar pe el, pe Alimut, pentru ce l-o fi adus Oarba pe lume? Și pe toți ceilalți oameni oacheși și neoacheși, pentru ce i-or fi adus mamele lor pe lume?
    Rămase mult timp culcat. Zăpada crescu peste trupul lui nemișcat. Fulgii mari și albi care îi cădeau peste față nu se mai topeau. Închise ochii. Îl năpădi o căldură dulce, plăcută, care-l ademenea să se lase cuprins de somn. Se întrebă: „O fi moartea?” Se hotărî să aștepte acolo întâi somnul. După somn va veni moartea. După moarte va veni... Cine va veni după moarte? După moarte nu va mai veni nimic. E bun și nimicul.
    Auzi tropot moale prin vuietul vântului. Auzi și glasuri. Mânați din urmă, cu harapnice și cu dârjale, caii, măgarii și catârii șatrei se întorceau grăbiți spre sălașul șatrei lui Him bașa. Trăiau cu toții. De ce atunci, acum, să moară numai el, Alimut? Sări ca ars, se scutură de zăpadă și abia avu vreme să ridice harapnicul și să izbească în toate părțile strigând speriat la vitele care erau cât pe-aci să-l prindă culcat în zăpadă și să-l strivească în copite.
    Când îl văzură, oamenii oacheși se mirară. Careva îl întrebă:
    - Dar ce? Tu erai pe-aici? Credeam că te-ai speriat de viscol și te-ai întors lângă fusta Oarbei, la adăpost.
   - Am lunecat, spuse rușinat Alimut, am lunecat și am căzut în zăpadă. M-a cuprins un fel de sfârșeală și eram gata să adorm.
    - Apăi, dacă adormeai, băiatule, nu te mai trezeai în vecii vecilor. Somnul în zăpadă e înșelător. Te cuprinde adânc și după ce te cuprinde adânc te dă morții.
    Mânară vitele și le adăpostiră lângă căruțe și lângă povârniș. Aduseră iarbă uscată și frunze scorojite culese din crâng și le risipiră pe zăpadă. Hrana era săracă și n-avea cum să astâmpere foamea, însă vitele flămânde se repeziră asupra ei. Șătrarii se întoarseră abătuți la adăpost. Tăceau. Niciunul nu spunea nimic, însă acum fiecare își dădea seama de primejdia foametei și de primejdia frigului.
    Norii coborau parcă din ce în ce mai aproape de pământul înghețat pe care ar fi vrut să-l înăbușe, să-l acopere de pustiu și moarte...
    În adăposturile scobite în povânișul pietros, focurile ardeau umplând încăperile de fum cu miros acru și înecăcios, de ierburi stătute, putrede și de balegă. Pe lângă focuri fierbeau cale burticoase cu linte, cu varză sau cu fasole. Pe pirostii, deasupra focurilor, clocoteau căldările de aramă, pline cu păsatul din care în curând avea să se închege mămăliga. Copiii, în zdrențe unii, alții goi sau aproape goi, se hârjoneau, se îmbrânceau, se luau la trântă și chiar la bătaie.
    - Ce faceți, mă, diavolilor?
    - Nimic, ce să facem?! Ne încercăm puterile, ca să mai omorâm timpul. N-avem voie?
    - Ba aveți.
    Viscolul întețit începea să se asemuie cu prăpădul, șuiera și vuia, zăpada cădea întruna.
    Cât ținu ziua, lumina vânătăt se amestecă și se învălmăși cu întunericul. Seara căzu repede și atunci întunericul puse stăpânire deplină pe toate întinderile. Focurile ardeau cu flăcări mici. Paiele ude, crengile putrede, balega se schimbau mai mult în frum decât în flăcări. Oamenii acoperiră focurile care nu le mai puteau aduce folos, se aciuară în culcușuri, își chemară copiii și le porunciră să se astâmpere și să se culce. Copiii se culcară și se astâmpărară. A se astâmpăra și a se culca era una, a adormi era alta. Somnul nu se apropia de nimeni. Frigul mușca puternic. Oamenii se acopereau cu tot ce aveau: pături și așternuturi, straie vechi și cojoace răpănoase, soioase, urât mirositoareși se înghesuiau unii într-alții, fiecare căutând să fure ceva din căldura trupului celuilalt. Mamele își strângeau copiii la sân.
    Perechile așteptau să adoarmă copiii, să adoarmă bătrânii, să adoarmă bătrânele. Copiii adormeau greu, bătrânii se prefăceau că dorm sforăind gros, invidioase, bătrânele tușeau. Oamenii tineri însă își pierdeau răbdarea. Chiuturi repede înăbușite și șoapte pripite unpleau adăpostul de cum se lăsa noaptea și până către ziuă. Atunci îi năpădea pe toți osteneala. Trupurile arămii, ostenite, nu se mai sinchiseau de mușcăturile frigului și se prăvăleau în prăpastia adâncă a somnului.
    Viscolul năpraznic, cum până atunci șatra nu mai trăise altul, ținu o săptămână. Pe urmă se potoli. Cerul rămase tot acoperit de nori vineți, tot amenințător. Câmpurile erau acum albe și acoperite cu nămeți uriași până la marginea zării.
    În cele trei adăposturi nu muri niciun om, dimpotrivă, se mai iviră cinci. Erau cinci copii arămii, trei băieți și două fete, cu capetele țuguiate și acoperite de păr des. Unii veniseră pe lume în vântul viforos al zilelor, alții în miezul nopților de smoală. Bătrânele șatrei îl moșiseră pe lumină sau pe întuneric, după cum le ceruse nevoia, le tăiaseră și le legaseră buricele, luaseră nou născuții în brațe, ieșiseră cu ei afară din adăposturi și-i tăvăliseră îndelung în zăpadă, spunându-le:
    - Să fii, maică, tare ca fierul, iute ca oțelul, frumos și sănătos ca un baros!...
    După ce-i spălaseră și-i înfășuraseră în cojoace, se duseseră cu ei la Him bașa.
    - Ti s-a mărit șatra, Him bașa!
    - Să-ți trăiască, Him bașa!
    Bătrânul stăpân al șatrei zâmbea mulțumit. Ce ciudată i se părea acum rânduiala lumii! Din când în când moartea intra în șatra lui și-i rărea rândurile. Viața însă nu se lăsa învinsă. Muierile nășteau copii voinici și sănătoși, și numărul scăzut pentru un timp al sufletelor șatrei creștea iarăși. Ochii lui Him, îmbătrâniseră, însă rămăseseră tot ageri. Ochii lui ageri, cărora nimic nu le scăpa, îl încredințau că aproape nicio muiere tânără, ori mai în vârstă din șatră nu rămăsese neînsărcinată.
    În timpul viscolului niciun om nu murise, însă trei cai își pierduseră viața. Îi găsiseră culcați, înghețați, pe jumătate acoperiți cu zăpadă. Erau trei cai bătrâni. Nu-și sfârșiseră zilele de boală, ci de frig. Așadar erau buni de mâncat. Îi jupuiseră, îi hărtăniseră și împărțiseră carnea tare pe cap de familie.
    - O săptămână n-o să ducem nicio lipsă.
    - Până la primăvară mai sunt multe săptămâni. Abia a început iarna.
    Teama de lupi, cel puțin deocamdată, se dovedi a fi neîntemeiată. După cum tot neîntemeiată se dovedi a fi și părerea acelora care spuseseră că viscolul și zăpezile uriașe aduse de el vor feri șatra de vizitele nedorite ale dezertorilor.
    La mai puțin de o săptămână de la încetarea viscolului, oamenii se pomeniră cam pe înserate cu doi soldați obosiți, cu barba nesară de mult și cu mustăți lungi căzute pe oală. Pe cap purtau căciuli mocănești și în picioare opinci, iar peste hainele militare, cam subțirele, îmbrăcaseră cojoace mițoase, ciobănești. Puști nu aveau asupra lor, însă după ce intrară în adăpostul lui bașa și se dezbrăcară de cojoace, nu pentru că în adăpost ar fi fost cald, ci pentru a se simți, la nevoie, mai liberi în mișcări, se văzu că au pistoale de front și buzunarele pline de grenade. Râseră, arătându-și dinții mari și galbeni și spuseră:
    - Avem trebuință de mâncare și de culcuș pentru o noapte. Venim de departe și suntem lihniți de foame.
    - Vă vom da hrană și adăpost, zise Him bașa, deși hrana ne cam lipsește și nouă, și adăpostul arată întocmai cum îl vedeți.
    - Mai bine ceva, cât de puțin, spune unul din ei, decât nimic.
    Îi ospătă Oarba, care le dădu să mănânce o oală de fasole, o mămăligă întreagă și o halcă de carne de cal mai mult părpălită prin cenușă decât friptă. Străinii mâncară totul cu o foame de lup. Cerură băutură. Him bașa le aduse o căldare de apă și le arătă căușul.
    - Beți până vă săturați.
    - Apă?
    - Altceva n-avem în pustietatea asta.
    - Totuși... mârâi unul dintre străini. În peștera voastră miroase, între altele și a băuturică.
    - Am avut. Mirosul vine de la vasele goale.
    Străinii nu mai stăruiră. Pentru dormit, Him bașa îi duse la al doilea adăpost. Îi spuse lui Goșu:
    - Ai grijă. Lăsați-i să doarmă, însă vegheați-i.
    Goșu nu pricepu:
    - De ce să-i veghem?
    - S-ar putea ca în timpul nopții să le vină poftă de muieri. La nevoie...
    - Știu eu ce am de făcut la nevoie, bulibașă, nu trebuie să mă înveți.
    Străinii se culcară pe paie, lângă peretele din fundul adăpostului și se înfășurară în cojoacele lor după ce-și așezară sub cap pistoalele și lângă cap grenadele. Privind-o pe Lisandra, a cărei față o luminau slab flăcările puține și sărace ale focului, uni dintre ei îi șopti celuilalt:
    - Bun lemn de lucru! A? Ce spui?
    - Nu te gândi. Oamenii s-au purtat frumos cu noi.
    - Ce-are-face!
    - Eu îți spun să rămâi om de treabă.
    Celălalt mormăi printre dinți:
    - Om de treabă! Cine are nevoie acum de oameni de treabă?
    Se mai ciondăniră un timp între ei, apoi adormiră și se apucară să sforăie.
    Goșu rămase lângă foc și ținu vii flăcările subțiri până se lumină de ziuă. Străinilor li se pregăti o pâine coaptă la repezeală în cenușă și o halcă de carne de cal. Înainte de a pleca, Him îi întrebă:
    - Și... la noapte unde-o să dormiți?
    - Cum unde? În zăpadă.
    - Nu vă e teamă de oameni sau de lupi?
    - Nu. Unul doarme, altul stă de pază. Pentru oameni cu gânduri rele, ca și pentru lupi, avem pistoalele noastre și grenadele.
    - Drum bun!
    - Rămâneți sănătoși!
    Plecară încet printre nămeții uriași și după puțină vreme nu se mai văzură. Câmpurile erau toate albe. Ziua era vânătă, urâtă și geroasă. Și tot vânăt și urât era lacul cu apele grele, sărate, pe care gerul nu izbutise să le acopere cu gheață.
    Pârâi scurt o rafală de pușcă-mitralieră. Făcu explozie o grenadă de mână. Pocniră câteva focuri de pistol. Pe urmă, pușca-mitralieră mai lătră de câteva ori ca o cățea apucată de turbare și tăcu mulțumită. După aceea, tăcerea desăvârșită, are stăpânea întinderile albe și nesfârșite și care fusese tocată un scurt răstimp de împușcăturile din crâng, se așeză iarăși pe temeliile ei. Șatra ieși din adăposturi. Oamenii oacheși puseră mâinile streașină la ochi și cercetară depărtarea. Nimic nu se vedea și nimic nu se mai auzea.
    - Ce-a fost asta, Him bașa?
    - Nu știu. Presupun însă că cei doi care au dormit astă-noapte aici au fost atacați și uciși de alții. Acum viața oamenilor e tare ieftină.
    - Dar cine ar putea fi cei care au atacat?
    - Vom vedea, deși ar fi mai bine dacă n-am vedea nimic.
    Câțiva băiețandri, printre care se aflau Blebe și Alimut, voiau să se ducă spre crâng. Urmele celor doi străini se scriseseră adânc în zăpadă. Doreau să se ducă să vadă ce-a fost și pe urmă să se întoarcă pe același drum însemnat pe zăpadă la sălașul șatrei. Him bașa le porunci să stea liniștiți.
    - Celor doi, dacă au fost împușcați, nu le putem da niciun ajutor. Iar celorlalți... Cel mult le-ați da prilejul să tragă și-n voi.
    Flăcăiandrii se potoliră. Ziua trecu greu. Șatra era cuprinsă de adâncă neliniște. Oamenii se așteptau ca din clipă în clipă să se arate dintre nămeți ostașii înarmați cu puști-mitraliere care-i pândiseră și-i omorâseră pe cei doi fugari. Vor fi oare jandarmii? Ori, poate, vor fi tot fugari? Și dacă vor veni până la adăposturi, ce le vor cere oamenilor șatrei?
    Luară lopeți și se apucară să facă pârtii. O pârtie spre căruțe. O pârtie către locul unde-și petreceau timpul vitele. Alta, către izvorul unde-și adăpau caii, măgarii și catârii și de unde femeile aduceau apă pentru băut și pentru gătit. Mânuind lopețile cu râvnă, se încălziră.
    Spre amiază norii se mai răriră, și se văzu soarele, zgribulit parcă și el de frig, din care curgeau în văzduh valuri de lumină lăptoasă.
    - Soarele...
    - Mai bine nu s-ar mai arăta.
    - Soare e ăsta? Seamănă cu-n dovleac putred.
    De pe câmpurile albe începu să se ridice maldăre de ceață alburie. Gerul se îndulci. Zăpada își  pierdu strălucirea, se muie și nu mai scârțâi sub picioare. Copiii aruncau zdrențele de pe ei și, rămași în pielea goală, năvăliră afară din adăposturi, intrară în nămeți. Chiuind și sărind, unii de frig, alții de plăcere, se apucară să se frece repede cu zăpadă pe trup.
    Muierile, fetele și fetișcanele șatrei ieșiră la gura adăposturilor să-i privească. Bucuria copiilor goi care, în lipsa unui râu, se scăldau în nămeți, îi cuprinse pe toți. Își aruncară straiele.
    Zăpada îi primea, se lăsă sfărâmată în mâini și călcată în picioare.
    Obișnuiți să viețuiască laolaltă, oamenii nu se mai sfiau unii de alții, se cunoșteau atât de bine și atât de amănunțit, că nici nu se mai uitau unii la ații. Acum, totuși, se uitară.
    Se uitară la Lisandra. Fata Cârnei, pentru care se încăierau mereu și umblau să se omoare Goșu și Ariston, în ciuda întâmplărilor prin care trecuse, se rotunjise, se împlinise, urmele harapnicului se ștreseră de pe trupul ei falnic și tânăr, se era mai frumoasă decât oricând. Dacă oamenii oacheși ar fi crezut în Dumnezeu, ar fi spus într-un glas că Lisandra este, într-adevăr „o minune a lui Dumnezeu”. Ei nu credeau în niciun Dumnezeu, nu credeau în nimic. Se temeau de Him bașa, și mai ales de harapnicul lui Him bașa. Se temeau de oamenii stăpânirii și, de când se aprinsese războiul, se temeau și de război. Căscară ochii și gândiră: „Frumoasă e fata Cârnei! Face să trăiești, dar face să și mori pentru ea!”
    Pe urmă se uitară și la Kera. Fata slăbise, se uscase aproape, șoldurile pe care i le știau rotunde i se scobiseră, iar sânii, altădată ca două piersici în pârg, se asemuiau acum cu două smochine veștede, zbârcite.
    Alimut nu văzu nimic. Ligav de viață, tăndălea în adăpost, lângă foc. Copiii, sătui de joacă și de scaldă în zăpadă, mușcați totuși și de frig, intrau gălăgioși în adăposturi, se repezeau spre focuri și se întorceau spre flăcările lor când cu o parte a trupului, când cu alta, până se uscau și se mai încălzeau. La amiază nu se mai afla în afara adăposturilor niciun om. Șatra, încălzită de flăcările focurilor și pe jumătate orbită de fumul lor, mânca.
     Him se aciuase în primul adăpost. Tot acolo se aciuase și Ferdic, Sarat și alți câțiva. Într-al doilea adăpost își făcuse loc Goșu și Lisandra. Vrusese să ierneze alături de ei și Ariston Chiorul, însă bașa îl silise să se așeze în adăpostul al treilea.
   Oamenii stăteau la masă, mâncau, carnea de cal era tare, însă ei avea dinții ascuțiți și sănătoși, iar stomacurile și mai sănătoase. Se luptau cu hălcile fierte ori numai părpălite prin cenușa caldă, înghițeau carnea aproape nemestecată și erau mulțumiți că au, deocamdată cu ce-și astâmpăra foamea. Tăceau. Lupta cu zăpada uriașă dusă întâi cu făcutul pârtiilor - pe mulți greutatea zăpezii îi spetise de-a binelea - și apoi cu scalda nebunească în nămeți, îi ostenise.Osteneala însă era plăcută. Munciseră cu voie bună. Se scăldaseră în zăpadă tot cu voie bună.
    Acum, înfometați de muncă și de aerul tare și curat al iernii, își potoleau foamea, ba chiar se săturau. Frigul din adăposturi putea fi îndurat. Putea fi îndurat și fumul care le supăra ochii. Ce altceva ar mai fi avut de cerut vieții? Să treacă timpul mai repede.
    Dar de ce să treacă timpul mai repede?
    Dar de ce să nu treacă?
    În vară, oamenii oacheși așteptau să treacă vara și să vină toamna. Vara trecuse și trecuse și toamna. Iarna sosise. Și cum sosise, acoperise întregul pământ cu povara înalților nămeți de zăpadă. Și acum? Ei! Acum era bine. Oamenii așteptau să treacă iarna, și să vină primăvara...
    Să vină primăvara dulce, cu soare dulce, cu adieri dulci de vânt, abia simțite. Mor oameni și primăvara. În toate anotimpurile mor oameni. Și în toate anotimpurile se nasc oameni.
    Trecu amiaza. Ceața se îngroșă și se învineți. Câinii, care încercaseră să găsească și să vâneze iepuri pe zăpada moale, se întoarseră osteniți de alergătură, cu cozile între picioare, intrară în adăposturi și-și făcură loc pe lângă focuri. Se încălziră, se întinseră, căscară și căzură într-un somn leneș, ușor.
    Într-un adăpost suspină o vioară, în altul prinse glas vesel un flaut. Veselia izbucni și în al treilea, unde Blebe începu să scarpine corzile unei cobze. Sunetele se împleteau, vrând să închege un cântec. Câinii se treziră, se repeziră afară și lătrară. Cel mai tare și mai dușmănos lătra câinele Rob.
    - Străini!
    - Poate sunt cei care au tras cu automatele în crâng.
    - Aceia sau alții. Tot un drac.
    Oamenii săriră de pe unde stătea tolăniți, vioara, flautul și cobza amuțiră. Câinii lătrau furioși pe pârtia îngustă care urca spre adăposturile scobite în povârniș, iar Rob părea de-a dreptul turbat.
    Oamenii oacheși voiră să străbată ceața cu privirile. Nu izbutiră. Careva își luă inima în dinți și strigă:
    - Care sunteți acolo, mă?
    I se răspunse îndată:
    - Călători necăjiți. Numai niște călători necăjiți...
    - Cu inimă bună sau cu inimă rea?
    Călătorii râseră. Oamenii oacheși băgară de seamă după râsete că sunt mai mulți. Unul dintre ei răspunse:
    - O să aveți destul timp să vă dați singuri seama.
    Patru bărbați murdari, zdrențăroși și bărboși ieșiră din ceață. Doi purtau vestoane de vară și capete slinoase. Ceilalți se îmbrăcaseră cu cojoacele celor împușcați în crâng. Le luaseră și căciulile. Se vedea că de multă vreme umblă, cu rosturi sau fără rosturi, pe drumuri furișe, pustii și că frigul și foamea mușcase adânc din trupurile lor împuținate. În pofida înfățișării lor jalnice, râdeau și arătau a fi plini de voie bună. Unul zise:
    - Bine v-am găsit!
    Nu i se răspunse. Him bașa se uită la oamenii oacheși din jurul lui. Îi văzu îngrijorați.
    - Bine v-am găsit, spuse încă o dată unul din cei patru.
    Bunăvoia din glas îi sperie. Bașa îi răspunse colțos:
    - Mulțumim pentru vorbele grăite, însă eu cred că era mai bine dacă nu ne găseați... Mult... mult mai bine.
    - Ce vrei să spui, baragladină?
    - Vreau să spun că era mai bine dacă vă vedeați de drumul vostru fără să vă mai abateți pe la sărăcia și necazurile noastre.
    Dezertorii, căci era vădit că sunt dezertori, râseră. Oamenii oacheși tăcură. Deocamdată nu aveau de ce să se plângă, însă nu aveau nici de ce să râdă.
    - Era mai bine de voi, sau era mai bine de noi?
    Bașa se grăbi să-i răspundă:
    - Nu știu, dar mi se pare că ar fi fost mai bine și de unii și de alții.
    Dezertorii râseră iarăși.
    - Aveți haz! Dar nu cumva în același timp aveți de gând aveți de gând să ne țineți mai departe cu picioarele-n zăpadă? Hai? Poftiți-ne în adăpostul vostru. O să stăm acolo de vorbă mai pe îndelete. Ne-au înghețat picioarele. N-avem poftă să degerăm tocmai acum.
    Ceata oamenilor oacheși se despică în două. Him bașa le arătă intrarea în adăpost.
   - Intrați.
    - După voi.
    Oamenii oacheși intrară în adăpostul lui Him bașa. Intrară și cei patru străini. Focurile pâlpâiau mici flăcări gălbui și sărace. Fumul se izbea de tavan și, negăsind gura niciunui coș, se prelingea spre deschizătura de la intrare. Ajuns afară, se amesteca îndată cu ceața, se pierdea în ceață.
    Muierile, fetele și copiii se traseră lângă pereții adăpostului. Oarba îl apucă de mână pe Bus care, la vederea străinilor, se ghemuise lângă ea. Dezertorii se așezară lângă foc. Unul, cu colții de sus ieșiți peste buză, îl întrebă pe Him bașa:
    - Câte adăposturi aveți voi aici?
    - Trei, îi răspunse bulibașa, numai trei, pentru aproape o sută de suflete. Așa că... Așa că stăm destul de înghesuiți.
    - Sufletele n-au nevoie de adăposturi, zise colțosul, sufletele nu mai au nevoie de nimic.
    - Așa o fi, zise bașa, dar noi aici trăim destul de greu, cum vă mai spusei, destul de înghesuiți.
    Colțosul râse. Râseră și ceilalți trei.
    - E-he! Ziceți că trăiți destul de greu și destul de înghesuiți. Dac-o să mai spuneți vorbele astea, o să-l mâniați pe Dumnezeu. Voi! Trăiți voi rău! Trăiți voi înghesuiți! Ha-ha! Dac-ați vedea cum trăiesc oamenii acolo de unde-am plecat noi... Ha-ha-ha! Dac-ați vedea numai...
    - Vă credem. Războiul. Noi nu suntem vinovați c-a început războiul. Noi nu avem nimic cu războiul. Noi nu avem nimic cu nimeni...
    - Parcă noi avem?! Dar dacă e război! Dacă e război se cheamă că e război.
    Oarba îl lăsă pe Bus singur. Se strecură lângă foc și-și făcu loc alături de Him. Colțosul îi privi un timp obrazul smochinit și ochii rotunzi și nu-și dădu seama că sunt fără vedere. Glumi:
    - Ai vrea să-mi ghicești în palmă, bătrână?
    Sina tăcu. Răspunse în locul ei Him, încet și oarecum rușinat:
    - Nevastă-mea e oarbă.
    Oarba zâmbi:
    - Am să-ți ghicesc, omule. Cu toate că sunt oarbă, am să-ți ghicesc.
    - Ei, spuse colțosul, asta e bună. Cum o să-mi ghicești în palmă dacă nu vezi?
     - Nu văd cu ochii, însă pot să citesc cu degetele tot ceea ce scrie în palma ta.
    Him ridică din umeri.
    - Dacă vrei să-i ghicești... Treaba ta... Bagă de seamă ce-o să-i spui.
    - O să-i spun tot ce scrie în palma lui. Tot ce scrie în palma lui și nimic mai mult.
    În adăpost se lăsă o tăcere adâncă. Oarba se duse drept la colțos, se așeză pe vine lângă el și-i ceru palma stângă. Colțosul i-o întinse neîncrezător și plin de teamă ascunsă. Oarba nu se uită la palma omului. N-avea cu se să se uite. I-o pipăi îndelung. Se opri. Se gândi. Și iarăși i-o pipăi îndelung. Pe urmă spuse:
    - Te-ai însurat de tinerel, omule, și ți-ai luat nevastă bună. Ai înjurat-o în fiecare zi și ai rupt-o-n bătăi cel puțin o dată la șapte zise. Este adevărat ce-ți spun eu ori nu este adevărat?
    Colțosul căscă ochii. Tăcu și căscă ochii.
    - Nu căsca ochii, zise Oarba, și nu te mânia. Răspunde-mi la ce te-am întrebat și spune-mi adevărul.
    - Și dacă nu vreau?
    - Dacă nu vrei?... Dacă nu vrei, nu pot să-ți ghicesc mai departe.
    - Este adevărat, mărturisi colțosul, tot ceea ce mi-ai spus este adevărat, cârtiță bătrână. Zi-i mai departe.
    - Până acum nevasta ți-a născut patru copii, trei băieți și o fată. Este adevărat?
    - Adevărat, zise colțosul. Și mai departe?
    - Fetița a murit, grăi Oarba cu tristețe, a împuns-o un bou nărăvaș. A împuns-o cu cornul în pântec și fata a murit.
    - Și asta e adevărat, coțofano.
    - După ce-ai îngropat fetița...
    Colțosul urlă:
    - Taci, cioara dracului! Taci, că, dacă nu taci, îți rup clonțul!
    Oarba zâmbi:
    - Tu m-ai rugat să-ți ghicesc, om rău! Tu m-ai rugat!
    Se ridică de lângă colțos și se întoarse la Him. Bărbatul o certă:
    - Nu trebuia să-i spui ce-ai aflat că scrie în palma lui, Sina.
    - Dar ce trebuia să fac? Dacă așa scria...
    - Să-i fi îndrugat niscaiva palavre. Oamenilor nu le place să le amintești adevărul cu privire la viața lor.
    - Adevărul! Dar cui îi place adevărul?
    Colțosul era furios. Furios și mirat. Ce puteri avea Oarba? Și acele puteri, cine i le dăruise? Dumnezeu sau dracul? Dumnezeu n-avea de ce să intre în cârdășie cu smochinita lui Him bașa. Rămânea dracul... Numai dracul...
    Colțosul dârdâia. Dârdâiau și ceilalți trei fugari, care veniseră o dată cu el. Him împinse pe foc un snop săcar de vreascuri. Focul prinse puteri noi, se învioră, flăcările pâlpâiră moale și adăpostul se mai lumină.
    - De fapt, ce doriți de la noi? îl întrebă Him bașa.
    Colțosul rânji:
    - Unul dintre adăposturile voastre, mâncare, și...
    Se opri. Își înghiți vorbele, se uită la ceilalți trei și adăugă:
    - Și ce ne-o mai trebuie, că, de! oameni suntem și noi!
    - Un adăpost o să vă dăm. O să vă dăm și de mâncare, că n-avem încotro. Altceva însă să nu ne mai cereți.
    - Pentru astă-aseară e de-ajuns.
    - Dar cam pentru câtă vreme aveți voi nevoie de adăpost?
    - Vom vedea. Poate pentru o săptămână. Poate pentru o lună, după cum au să se împlinească ori n-au să se împlinească anumite planuri de-ale noastre.
    Him bașa tăcu un timp. Pe urmă spuse:
    - Deși vedem că nu sunteți oameni cu gânduri bune, trebuie să fim cinstiți cu voi, așa că aflați: mâine sau cel târziu poimâine, aici vor veni jandarmii să vadă dacă n-am fugit. După câte înțelegem, nu prea vă aveți binecu legile pe care le păzesc jandarmii. Ar fi bine dacă nu v-ar găsi aici. Când vin aici, jandarmii sunt înarmați până-n dinți!
    - Avem noi ac de cojoacele lor! He-he! Numai să vie!
    - Cum ați avut azi dimineață față de....
    - De unde știți?
    - Am auzit împușcăturile, zise liniștit bașa. De știut nu știm nimic, de văzut n-am văzut nimic. Am auzit împușcăturile. Am presupus. Iar acum avem și dovada.
    - Ce dovadă?
    - Doi dintre voi poartă cojoacele și căciulile celorlalți. Pentru cojoace și căciuli i-ați omorât?
    Colțosul mărturisi:
    - Pentru cojoace. Pentru cojoace și pentru căciuli.
    - Erau fugari ca și voi...
    - Și ce? Acum... He-he-he! Acum viața omului nu prețuiește nici cât o ceapă degerată. Acum... E ca și cum ai sufla într-o lumânare aprinsă. Pfuu! sufli o dată, și gata! Rareori... numai rareori e nevoie să sufli de două ori.
    - Numai că lumânarea o poți aprinde iarăși, pe câtă vreme, viața omului o dată luată, luată rămâne..
    - Ei și?
    Străinii râseră toți patru. Him îi privi îndelung. Nu râdeau din toată inima. Râdeau numai din gură. Râdeau și vorbeau ca niște fanfaroni ca să-i sperie pe ei, pe oamenii oacheși. Zise:
    - Tot așa ați râde și tot așa ați vorbi, dacă ar fi în joc viața voastră?
    Colțosul se încruntă:
    - Dacă ar fi în joc viața noastră... Dar adică, de ce să fie în joc viața noastră? Nu cumva... Ce-aveți de gând?
    - Nimic, spuse bașa. Noi  nu omorâm oameni și nu ne plac oamenii care omoară oameni.
    - Noi am omorât oameni. Și dacă o să fie nevoie, o să mai omorâm. Înțelegeți?
    - Treaba voastră.
    - Iar dacă în joc ar fi viața noastră...
    Puse mâna pe automat și strigă cu mândrie:
    - Dacă în joc ar fi viața noastră... He-he-he! He-he-he!
    Acum râse numai colțosul. Ceilalți trei fugari tăcură. Unul dintre ei se închină și începu să cânte popește, pe nas:
    Viața omului
    E--n mâinile Domnului.
    În mâinile Domnului...
    Nu făcu nimeni haz de gluma lui. Tăcu rușinat. După câteva clipe explică:
    - Acasă, la mine acasă, undeva în munți, am fost țârcovnic. Satul, mic. Bisericuța mică, de lemn. Îi ajutam popii să boteze copiii, să cunune tinerii, să-ngroape morții.
    Doamne miluiește,
    Doamne miluiește...
    Cântă mai departe slujba mortului. Toți tăceau. Unora li se uscă gura. Altora li se umeziră ochii. Colțosul strigă:
    - Morții!... Fir-ar ai dracului să fie de morți! Bine-au făcut c-au murit. Dacă nu mureau, oamenii n-ar mai fi avut loc unii de alții pe pământ.  Dacă nu mureau, oamenii....
    Nu-și duse gândul până la capăt. Bașa îl întrebă colțos:
    - Și cu cei doi, după ce i-ați împușcat și i-ați dezbrăcat de straie, ce-ați făcut?
    - I-am lăsat întinși pe zăpadă.
    - Ne vom duce noi mâine dimineață să-i îngropăm.
    - De ce? Îngropați ori neîngropați, morții tot morți rămân.
    - Avem câini, zise Him bașa, au să dea câinii peste ei și-au să-i mănânce.
    - Pentru morți e totuna dacă-i mănâncă javrele voastre ori Tata nostru cel bun, pământul.
    - Poate, însă câinii noștri nu trebuie să se-nvețe cu carne de om.
    - Câinii voștri! Vreți cumva să faceți din câinii voștri călugări?
    Țârcovnicul cântă pe nas:
    Doamne miluiește,
    Doamne miluiește...
    - Țârcovnicule, strigă colțosul, dacă nu taci, îți tai limba.
    - Iaca tac. Dar mi-e tare dor de casa mea, de nevasta mea, de copilașii mei, de bisericuța mea.
    Colțosul se zburli:
    - De mă-ta nu ți-e dor?
    - Ba-mi este.
    - Atunci du-te și intră-n mă-ta.
    - Ascultă, zise țâfnos țârcovnicul, tu să nu te legi de mama, că...
    Își pipăi automatul de pe genunchi.
    Oamenii oacheși se traseră deoparte, spre fundul peșterii. De perete atârna lampa aprinsă. Era o lampă veche, de metal. Flăcăruia ei ardea domol, împrăștiind în jur o lumină gălbuie, săracă. Numai Him și Oarba nu se clintiră din loc. Oarba grăi:
    - Nu vă certați, maică, nu vă certați. Și așa sunteți destul de nefericiți! Nu vă certați, maică.
    - Nu ne certăm, zise moale colțosul, dar suntem grozav de nefericiți. Dacă aveți ceva de băut, dați-ne ceva de băut și ne-om potoli. Și dacă aveți ceva de mâncat, dați-ne și ceva de mâncat.
    Bașa căută într-o scobitură a zidului, găsi o ploscă plină cu rachiu vechi și tare, o luă, mângâie o clipă pântecul rotund și i-o întinse colțosului.
    - Beți, dacă vă place băutura, goliți-o până la ultima picătură.
    - Mulțumim, spuse colțosul, mulțumim din toată inima.
    În timp ce plosca gâlgâia la gura colțosului, Him îl întrebă:
    - Din inima cea rea sau din inima cea bună?
    Colțosul întinse plosca țârcovnicului. Pe urmă îi răspunse:
    - Omul, baragaldină, are o singură inimă și în această singură inimă încape și bunătatea și răutatea. Uneori iese la iveală bunătatea, alteori răutatea. După împrejurări. Acum, de când cu războiul, bunătatea a pierit din inimile noastre, a rămas numai răutatea....
    Plosca trecea de la gură la gură. Ajunse iarăși la gura colțosului care n-o lăsă până n-o goli. Goală, i-o aruncă lui Him bașa, care o prinse din zbor. Ochii colțosului se aprinseră și luciră. Mângâie automatul și-l îndreptă cu țeava spre stâlpul șatrei:
    - Umple-o, baragaldină.
    Him tăcu. Pe obrazul bărbos nu se arătă niciun pic de teamă.
    - Umple-o. Dacă n-o umpli numaidecât, te curăț.
    Oarba zise:
    - Dragul meu, Him, împlinește voia omului. E tare necăjit. Dă-i să bea. Dă-le tuturor să bea până s-or sătura. Sunt toți patru tare necăjiți... Și băutura... Băutura o să-i liniștească.
    Încă de trei ori le mai umplu plosca. Obrajii fugarilor se roșiseră. Pe urmă se îngălbeniseră. Colțosul începu să se joace cu automatul. Îl îndrepta când spre Him bașa, când spre Oarbă, când spre oamenii oacheși care se tupilaseră cu nevestele și copiii lor lângă peretele din fundul adăpostului, sub lumina săracă a lămpii de metal. Spuse:
    - Dacă vreau, vă curăț pe toți. Suflu în lumânare: Pfuui! Și gata! Vă curăț pe toți. Dar eu nu vreau să vă curăț. Aici miroase nu numai a fum acru. Aici miroase și a muiere. A c... cald de muiere și a p... de muiere! Iar noi suntem stătuți. De luni de zile n-am mai... o muiere. Pricepeți? Lăsați-ne aici patru muieri și cărați-vă la dracu. Altfel... Pffuu! Suflu în lumânare... Vă curăț până la unul... Cu mic, cu mare... Până la unul vă curăț...
    Vorbind astfel se juca mereu cu automatul. Ochii îi sticleau. Salivă albă și groasă i se scurgea pe barba murdară și țepoasă, nesară, nespălată și nepieptănată de săptămâni. O singură apăsare pe trăgaci și...
   Him bașa tăcea. Tăcea și se gândea: să sară asupra lui? Poate ar izbuti. Mai erau însă și ceilalți. Oarba găsi în ea puterea să râdă, ba chiar și puterea să vorbească:
    - Dacă pricepem! Cum să nu pricepem? Vreți muieri! Vreți muieri să vă culcați cu ele. O să vă dăm muieri, voinicilor. Numai să fiți în stare să le călăriți cum trebuie, frumoșilor! Că muierile noastre, de, nu se mulțumesc cu bărbații care nu sunt decât pe jumătate bărbați.
    - Așa, băbuțo, zi-i, băbuțo, că bine-i zici. Prin gura ta parcă ar vorbi Dumnezeu.
    Colțosului îi plăceau vorbele Oarbei. Țârcovnicul deveni bănuitor:
    - Smochinita! Credea c-o să-și aibă și ea parta....
    Toți patru fugari hohotiră. Oarba îi șopti lui Him bașa:
    - Mai adu băutură... Adu băutură... Repede...
    Him bașa se trecură spre scobitura din perete. Veni cu două sticle:
    - Am mai găsit ceva. Două sticle. Rachiu vechi și tare, frumos mirositor. V-aș ruga să-l încercați.
    - Muierile... Lăsați-ne cu muierile...
    - O să vă lăsăm cu muierile. Încercați, gustați rachiul.
    Ispita era prea mare. Colțosul întinse mâna. Luă o sticlă. O duse la gură. Pentru a doua sticlă întinseră mâinile ceilalți trei. Him bașa i-o dete țârcovnicului.
    Parcă nu băuseră nimic de la începutul lumii, atât se arătaseră ostașii de grăbiți. Băură tot. Limbile li se împleticiră. Gâturile li se muiară. Colțosul abia bălmăji:
    - Muierile... Acum să ne lăsați cu muierile. Să le... Patru... Câte una de fiecare... Nu suntem lacomi... Numai câte una de fiecare...
    - Cu patru vă lăsăm, maică, cu patru. Câte una pentru fiecare... Numai să fiți în stare să le călăriți cum trebuie.
    Oarba plecă de lângă foc. Se duse la oamenii oacheși care așteptau lângă perete și le șopti. Multe cuvinte repezi le șopti Oarba.
    Muierile și fetele care se aflau acolo ieșiră în față și începură să se apropie de foc. Pline de frică, mergeau încet, cu pași mici, măsurați. Pitulați după ele se apropiau și bărbații. Când simți că femeile s-au oprit, Oarba le spuse străinilor:
    - Astea sunt muierile și fetele șatrei, oameni buni. Alegeți-vă fiecare ce vă place.
    Colțosul își uită automatul pe genunchi:
    - Două. Acum vreau două. Să vină două.
    Ridică brațele în sus. Le ridicară și ceilalți străini.
    Muierile cele mai vânjoase săriră asupra lor, îi lungiră la pământ, se întinseră deasupra lor și se apucară să-i mozolească cu scuipat pe obraji, să-i gâdile la subsori și să-i descheie la pantaloni. Dezertorii, băuți cum erau, uitară de tot. Râdeau. Se lăsau mângâiați, rostogoliți, pipăiți, încălziți. Bărbații oacheși le luară armele, le goliră cu dibăcie buzunarele de cartușe și de grenade, nu întâmpinară nicio împotrivire și-i legară fedeleș.
    Muierile și fetele șatrei se întoarseră lângă copii, sub lampă. Amețiți de rachiu tare și vechi, frumos mirositor, dezertorii nici măcar nu-și dădeau seama ce li s-a întâmplat. Rămaseră ghemuiți lângă foc, nemișcați și căutând să priceapă ce fel de glumă era aceea. Băiețandrul Per apucă un ciot de lemn aprins și-l apropie de obrazul colțosului. Până să bage de seamă Him, băiețandrul îi pârli colțosului barba și-i arse nițeluș obrazul. Colțosul scăpă printre dinți un chiot de durere, și într-o clipă ochii care-i erau tulburi ca o băltoacă morciloasă i se limpeziră. Se trezi:
    - Dați-ne automatele... Dezlegați-ne și dați-ne automatele... Vă arătăm noi vouă...
    Oamenii oacheși râseră. Acum le venise lor rândul să râdă.
    - Să vă dezlegăm și să vă dăm automatele? De ce?
    Această întrebare i se păru colțosului copilărească.
    - Cum de ce? Ca să vă împușcăm. Dezlegați-ne și dați-ne automatele ca să vă împușcăm. Baragladinelor!
    - Omule rău, omule rău, încă nu te-ai trezit! Așteptăm să vă treziți bine din beție, ca să stăm de vorbă cu voi. Până atunci vă sfătuim să stați liniștiți și să trageți un pui de somn. Somnul vă va limpezi mințile și s-ar putea ca noaptea să vă aducă gânduri bune.
    - O să vă arătăm noi vouă. O să vă belim de vii. O să vă...
    Ceilalți fugari se uitau prostiți când la colțos, când la Him bașa.
    Sarat îl întrebă pe Him bașa:
    - Și acum ce facem cu ei, bulibașă?
    - Tu ce zici să facem?
    - Să-i omorâm. Să-i omorâm chiar acum, să-i ducem în crâng, lângă ceilalți și să-i acoperim cu zăpadă. Până la primăvară putrezesc și li se pierde urma.
    Him bașa îi întrebă și pe ceilalți:
    - Și voi? Voi ce spuneți?
    Oamenii oacheși ridicară din umeri. Ridicară din umeri și tăcură.
    - Ce să înțeleg din tăcerea voastră?
    - Sarat a spus. Să facem ce-a spus Sarat.
    Him bașa lăsă fruntea în jos.
    - Noi n-am omorât niciodată oameni. Cum o să omorâm acum?
    - Acuma trebuie, bulibașă, acuma trebuie să omorâm și noi om. Altfel...
    - Dacă nu-i omorâm noi pe ei, scapă, și ne omoară ei pe noi.
    Him bașa rămase mai departe trist.
    - Noi n-am omorât până acum oameni și, orice s-ar întâmpla, noi nu trebuie să omorâm oameni nici de acum înainte.
    - Să nu-i omorâm, spuse Sarat, să-i dezbrăcăm, să-i ducem cât mai departe de sălașul nostru și să-i părăsim goi în zăpadă. Vor muri de ger și de foame.
    - Totuna. Ori îi omorâm cu mâinile noastre, ori îi părăsim în pustietate și-i lăsăm să moară. Totuna.
    - Atunci?
    - Să ne mai gândim.
    Per băiețandrul spuse:
    - Să-i păzim până vin jandarmii. Să-i dăm pe mâna jandarmilor, să-i omoare ei.
    Bașa se încruntă:
    - Asta n-o s-o facem niciodată, băiatule, mai ales asta n-o s-o facem niciodată.
    Femeile și fetele șatrei se uitară se uitau la oamenii legați fedeleș. Ieșeau încet din starea de beție. Și pe măsură de ieșeau din starea de beție și își dădeau seama că sunt legați și că viața sau moartea lor atârnă de hotărârea oamenilor oacheși a căror tihnă veniseră s-o tulbure cu ifosele și cu cererile lor, îngălbeneau. Simțeau cum se topește carnea pe ei de teamă, cum îi cuprinde frica, cum pleacă frică și cum în locul ei vine și li se furișează în trupuri spaima. Țârcovnicul bâigui cu glas milog:
    - Să nu omorâți fraților! Să ne iertați viața, fraților, și-o să vă aibă în grijă lui Domnul-Dumnezeul nostru din ceruri..
    S-ar mai fi tânguit cine știe cât, dacă fugarul colțos nu i-ar fi izbit puternic pântecul cu o lovitură de picior.
    - Mai taci, prostănacule, și mai du-te-n mă-ta cu Domnu-Dumnezeul tău din ceruri! Tu nu știi că baragladinele astea nu cred în niciun Dumnezeu?
    Se ciondăniră mult între ei. Nici Him, nici ceilalți nu-i mai luară în seamă. Se sfătuiră între ei. Îi luară pe toți patru de mâini și de picioare, ca pe niște mortăciuni și-i duseră într-al treilea adăpost. Ariston se mută în adăpostul în care se afla bașa. Celorlalți li se făcu loc în adăpostul în care trăiau Lisandra și Goșu. Îi aruncară în fundul adăpostului, cercetară legăturile și se rânduiră la pază.
    - Dacă încearcă să se dezlege și să fugă, ne chemi.
    - Dar cum am să văd?
    - Ții lampa aprinsă până la ziuă.
    - Și dacă mi se face somn și adorm?
    - Să nu ți se facă. Să rămâi treaz, Blebe. Mâine în zori vei fi schimbat cu altul.
    Blebe mai avu de pus bulibașei o întrebare:
    - Și dacă vor să-și facă nevoile?
    - Să și le facă pe ei, hotărâ Him bașa. Ca acolo, de unde au fugit. Întocmai ca acolo....
    - Au să împută adăpostul.
    - Nu face nimic. O să-l curățăm după ce scăpăm de ei.
    - Dar când o să scăpăm de ei?
    - Nu știu, zise Him bașa. Poate mâine. Poate poimâine. O să vedem.
    Trecu o zi. Trecu o noapte. Mai trecu o zi și mai trecu încă o noapte. Fugarii din adăpost, în loc să se moaie, se îndârjeau. Cereau mâncare și cereau băutură, cereau tutun și se plângeau că-n adăpost e frig. Oamenii oacheși se rânduiau la pazăă. Mâncare li se dădu, puțină, atât cât să nu moară de foame. Băutură? De unde băutură și pentru ce? Dacă le era sete puteau să bea apă. Puteau să bea apă cât voiau. Tutun? Nu se găsea tutun. Pentru unii ca ei nici nu se cuvenea să se găsească.
    Într-adevăr în adăpostul în care fuseseră găzduiți era frig. Dar frig era și în celelalte adăposturi.
    Vântul dinspre miazănoapte se apucă iarăși să bată. Ceața pieri. Zăpada prinse deasupra ei pojghiță groasă, sticloasă. Câinii plecară spre crâng. În fruntea lor alerga, ca de obicei, Rob. Către seară se întoarseră la adăposturi cu boturile și cu labele pline de sânge negru închegat și înghețat. Umblau cu boturile în jos și se fereau să se uite în ochii stăpânilor. Cel mai rușinat dintre toți părea Rob.
    - I-au mâncat pe cei doi.
    - Miroase a mort. Fiecare câine a mâncat carne de mort și acum miroase a om mort.
    Oamenii oacheși puseră mâna pe dârjale și-i alungară afară din adăposturi. Câinii scheunară un timp, însă văzură cu toții că nimănui nu i se face milă de ei și se resemnară, nu mai scânciră, se îngropară în zăpadă, se încolăciră și încercară să doarmă.
    În cel de-al treilea adăpost, fugarii tremurau legați-cobză, nu se puteau mișca și nici măcar nu aveau cum să-și ducă mâinile la nasuri să și le șteagă de muci. Răciseră. Tușeau, și când nu tușeau piepturile le hârâiau ca niște armonici vechi, stricate. Își făceau nevoile mari și nevoile mici pe ei.
    Oamenii oacheși care se rânduiau să stea de pază tremurau, își țineau degetele la nas, dar totul era zadarnic. Mirosul greu, urât, pe care îl împrăștiau cei patru în jurul lor îi chinuia. Unii oameni oacheși ajunseră să vomite de cum de apropiau de hurba dezertorilor.
    Iarna cruntă se apropia de miezul ei și vântul se înteți. Norii se îngroșară și pântecele lor umflate, târându-se la mică înălțime deasupra pământului, prinseră să lepede zăpadă. Nămeții mai vechi crescură, și lângă ei se iviră proapeți alții. Acum nopțile erau negre, iar zilele veneau și plecau una mai vânătă și mai împosocată ca alta.
    Aproape în fiecare dimineață oamenii găseau un cal, un măgar sau un catâr mort. Luptându-se cu viscolul cumplit care-i orbea și le-ngheța până și măduva din oase, ei trăgeau vita moartă cu cârligul până în apropierea adăposturilor, o jupuiau, îi luau pielea și-i împărțeau carnea roșie și tare în mari hartane. Măruntaiele și oasele le aruncau câinilor care se repezeau flămânzi și răi asupra lor și se încăierau mușcându-se uneori până la sânge. De când mâncaseră carne de om și nu mai fuseseră primiți să doarmă în adăposturi alături de oamenii șatrei, câinii se înrăiseră și parcă se sălbăticiseră. Dacă erau loviți cu ciomagul, fugeau. Când însă erau izbiți cu piciorul în burtă se întorceau, mârâiau și-și arătau colții ascuțiți vrând parcă să spună: „Am mâncat om. Omul nu e cine știe ce. Ca mâine o să te mănânc și pe tine.”
    Visolul, cu mici întreruperi în care parcă și norii și vântul se mai odihneau, ținu aproape două săptămâni. Gerul nu slăbi. Rămase la fel de puternic ziua și noaptea. Mai mult de jumătate din caii, măgarii și catârii șatrei muriră. Șatra era acum sătulă de carne. Cum nu izbuteau s-o înfulece deodată, sărară maldăre întregi și o puseră la afumat.
    Mutat în hruba pe care o locuia Him bașa, Ariston făcu totul ca să-și atragă dragostea Oarbei. Curăță adăpostul, îl mătură, culese cenușa și o duse afară, ajută la întreținutul focului, la aducerea apei și chiar la gătitul bucatelor. Oarba îi auzea fiecare cuvânt și fiecare suflare și-i simțea fiecare pas încotro îl făcea și pentru ce-l făcea. Când o întreba câte ceva, îi răspundea scurt, folosind cuvinte seci și uscate sau se prefăcea că nu l-a auzit și nu-i răspundea.
    Cu tot prăpădul care stăpânea ținutul, Ariston găsea prilejul s-o vadă pe Lisandra, să schimbe cu ea câteva vorbe repezi, și chiar s-o îmbrățișeze. De câteva ori, în miez de noapte, când toată lumea, în afară de omul pus să-i păzească pe fugari, dormea, avură îndrăzneala să se furișeze afară din adăposturi, să se întâlnească, să plece ținându-se de mână prin întunericul orb, să se depărteze și să-și guste unul altuia trupul pe tăcute și pe repezite.
    - Poate până mâine seară, ori poate chiar până mâine dimineață murim. Să ne iubim... Să ne iubim acum, Aristoane... Să ne trăim acum toată dragostea noastră... Toată... Până la capăt. dar dragostea n-are capăt.. Numai viața are capăt, Aristoane...
    Lisandra găsea în ea cuvinte la care nu se gândise mai înainte. Se miră singură de ceea ce simțea și de ceea ce spunea.
    - Dar de ce crezi tu că s-ar putea să murim până mâine seară sau chiar până mâine dimineață?
    - Goșu... Ți-a scos un ochi. Goșu n-o să se liniștească, Aristoane, până n-o să-ți scoată și celălalt ochi, până n-o să te omoare.
    - Nu-mi pasă mie de Goșu. N-o să mă omoare. Nici pe mine n-o să mă omoare, nici pe tine. Mai curând o să-l omor eu pe el.
    - Să-l omori, Aristoane, dar tu să trăiești, pentru că fără tine nici eu n-aș mai avea poftă de viață.
    Mergeau pe zăpadă, printre nămeți. Se depărtau de povârniș și de hrubele scobite în coasta lui.
    - Fără tine, Aristoane, fără tine n-aș mai putea trăi, n-aș mai avea de ce trăi.
    - Culcă-te în zăpadă, îi spunea Ariston, culcă-te pe zăpadă cu fața în sus și nu uita să-ți ridici fusta. De vorbit o să vorbim și după.
    Vântul alerga pe câmpurile nesfârșite. Întunericul nopții atârna greoi laolaltă cu norii deasupra pământului înfășurat în zăpadă.
    - Și zici că fără mine n-ai mai trăi...
    - N-aș mai trăi, Aristoane, fără tine n-aș mai putea să trăiesc și n-aș mai vrea să trăiesc, Aristoane.
    Ariston râdea. Trupul fierbinte al Lisandrei topea zăpada. Straiele ei se udau leoarcă, dar ea rămânea mai departe flămândă de dragoste, cu picioarele și cu brațele desfăcute.
    - Mai vreau, Aristoane. Nu știu cum se face, dar niciodată nu mă satur de tine, Aristoane. Mai vreau...
    Nu-i spunea lui Ariston ce anume mai vrea, dar Chiorul avea destulă minte ca să înțeleagă.
    - Iată! Ești ca o iapă. Așa muiere n-am mai întâlnit de când am venit pe lume... Iapă! Ești ca o iapă adevărată...
    - Dacă-mi zici tu iapă, iapă oi fi, Aristoane, dar eu de tine nu mă satur niciodată, așa iapă cum sunt sau cum zici tu că sunt.
    Uneori îl găsea pe Goșu așa cum îl lăsase, adormit covrig lângă foc. Alteori îl găsea treaz, cu țigara aprinsă.
    - Unde fuseși, fa?
    - Parcă nu știi? Ca omul. Că doar n-oi vrea să-mi fac nevoile pe mine, ca nenorociții ăia pe care nici nu-i lăsați să trăiască, nici nu-i omorâți....
    Se trezea careva din somn și le striga:
    - Mai tăceți odată, afurisiților! În fiecare noapte vă hârâiți și vă ciondăniți. Nu poate nimeni să se odihnească din pricina voastră.
    Se culcau și încercau să adoarmă. Lisandra adormea îndată. De Goșu nu se lipea somnul.
    Fugarii ajunseră piele și os. Colcăiau păduchii pe ei. În mijlocul hurbei se aprindea seara un foc sărac. Omul oacheș pus de pază nu-i lăsa să se apropie. Dacă unul dintre ei încerca să se târască până la foc, ridica ciomagul.
    - Lasă-ne să ne încălzim nițeluș.
    - Nici nu mă gândesc. Știu eu ce vreți voi! Să ardeți legăturile, să săriți asupra mea, să mă omorâți și s-o luați la sănătoasa. Lasă că știu eu ce vreți voi! Îndărăt! Că altfel vă izbesc între ochi. Îndărăt, n-auziți? Rămâneți nemișcați...
    Nimeni nu voia să fie izbit cu bâta între ochi, nici măcar nenorociții aceia de dezertori.
    - N-avem putere nici să te omorâm, nici să fugim, vezi bine, lasă-ne să ne apropiem de foc.
    - Nu văd nimic. Și de foc nu vă las să vă apropiați. Știu că la disperare omul găsește în el mai multă putere decât crede că are. Lasă că știu eu...
    Bărbații șatrei se adunau între ei, șopteau, se sfătuiau și erau din ce în ce mai încruntați. Se vedea că mocnește în ei mânia cruntă. Se duseră la Him bașa și-i cerură să le dea voie să-i vorbească. Unul zise:
    - Nu mai putem îndura, bulibașă. De câteva săptămâni fugarii ne mănâncă mâncarea. Avem puțină, și până la primăvară mai e mult. Îi păzim îi frig ziua și noaptea. Am ostenit și ne-am istovit cu toții din pricina lor. Trebuie să ne hotărâm odată: ori îi omorâm, ori îi lăsăm să se ducă încotro vor vedea cu ochii.
    - De omorât, zise Him bașa, n-avem dreptul să-i omorâm. Iar dacă-i alungăm dintre noi, este ca și cum i-am omorât.
    - Atunci ce să facem?
    - Să-i hrănim și să-i păzim până se topesc zăpezile, până atunci n-or să ne calce jandarmii. După ce se topesc zăpezile, le dăm drumul. Dacă vor scăpa cu zile, bine. Dacă nu, cu atât mai rău pentru ei.
    - Aceasta este o poruncă?
    - Da, o poruncă, aceasta este o poruncă. Și după cum știți, în șatra noastră poruncile trebuie să fie îndeplinite fără crâcnire.
    Lui Mercu îi veni rândul, pentru a treia oară în aceeași săptămână, să-i păzească pe fugari. Câte ceasuri? De când se întuneca de seară și până se lumina de ziuă. Iarna nopțile sunt lungi, lungi... În ținutul potopit de zăpezi și de pustietăți nopțile sunt și mai lungi. Mercu era un bărbat ca de patruzeci de ani și nu avea mulți copii: numai șase. Era poate cel mai sărac din șatră. Muncea și umbla mai puțin decât alții, în schimb dormea cât șapte. Unii îl porecliseră Somnorosul, însă porecla, deși îndreptățită, nu se prea lipise de el. Când vorbeau despre el, unii îi ziceau Somnorosul, dar cei mai mulți îi ziceau, ca și înainte de a i se fi născocit porecla, tot Mercu.
    Omul se duse pe înserat la gura hurbei luă în primire ciomagul, se rezemă în el și, cu tot frigul care-l împrejmuia și-l făcea să dârdâie, începu să moțăie. Șatra mâncă și se culcă. Câinii se îngropară în zăpadă și ațipiră. Mercu se pomeni apucat de mânecă. Strigă speriat:
    - Care ești?
    Îi răspunse un glas de femeie:
    - Stai, Mercule, nu striga. Nu striga, că sunt eu, văduva lui Boz.
    - Și ce vrei?
    - Mercule, daică, n-am somn. Mă gândesc la văduvia mea. La văduvia mea de zece ani. Și nu pot să dorm. Iar tu, bietul de tine, Mercule daică, nu mai poți de somn. Du-te, Mercule, și dormi un ceas, două. Pe urmă te trezești și vii îndărăt.
    - Și până atunci pe nenorociții ăștia cine-i păzește?
    - Eu, Mercule, eu am să-i păzesc. Ce? Parcă pot să fugă?! Nu pot. Cum mișcă unul, îl pocnesc, și gata.
    Prostănacul îi dete văduvei lui Boz ciomagul, se furișă în adăpost, se lungi lângă nevastă și adormi.
    Văduva lui Boz intră în hrubă, se duse drept la peretele din fund și mări lumina lămpii. Se întoarse, se uită cu ochii ei rotunzi la cei patru fugari. Inima i se muie și i se încălzi de milă. Obrazul însă i se aspri. Ridică ciomagul și, pe când ea își plimba încet privirea de la unul la altul, de parcă n-ar fi știut pe care să înceapă să-l ciomăgească întâi, fiecare din cei patru fugari gândea: „Ticăloșii! Au trimis o muiere să ne omoare!”
    Colțosul își păstră firea. Zâmbi chiar. Și înainte de a i se stinge zâmbetul pe gura uscată, cu buze umflate și pleznite, o întrebă:
    - Ai venit să ne omori, frumușico? Începe cu mine. Da eu toată viața pe care am avut-o până acum numai atâta mi-am dorit: când o fi să mor, și dacă-mi va fi dat să mor omorât, măcar să mă omoare o muiere frumușică ca tine.
    Văduva lui Boz nu-i răspunse. Îi mângâie spinarea cu două lovituri ușurele. Oasele, acoperite numai de piele subțire, sunară ca niște scânduri.
    - Ah, zise colțosul fără să se vaite, muierea tot muiere! Dacă vrei într-adevăr să mă omori, frumușico, lovește-mă în cap nu peste spinare, în creștetul capului! Drept în creștetul capului...
    - Am să te lovesc eu și în cap, dacă va trebui. Însă n-am venit aici cu gândul să vă omor.
    - Atunci cu ce fel de gând ai venit?
    Văduva făcu câțiva pași de-a-ndărătelea, se opri și începu să se scarpine ușor sub pântec.
    Fugarii holbară ochii. Așa ceva însă nu li se întâmplase. Totuși, nu înțelegeau ce vroia muierea.
    - Sunt văduvă de zece ani, zise ea încet, cu glasul plin de tristețe. Și-n tot acest timp niciun bărbat nu s-a atins de mine. Niciun bărbat. Fiecare bărbat din șatră își are nevasta lui cu care... Pricepeți? Iar eu stau și mă usuc... stau și mă usuc și inima-mi dă brânci... și stau și mă usuc...
    Parc-ar fi cântat, parcă s-ar fi jeluit, parcă s-ar fi rugat.
    Colțosul încremeni. Ceilalți se mulțumiră să se uite la ea și să tacă.
    Șuieră a mirare colțosul. Tăcu. Plescăi din limbă și o întrebă:
    - Nu cumva ai venit să ne ceri să ne culcăm cu tine?
    Rușinată peste măsură, văduva lăsă ochii în jos. Ochii i se umplură de lacrimi.
    Colțosul se îmblânzi. Zise încet, cu glas blajin și dulce:
    - N-avem cum, femeie, vezi bine că n-avem cum! Legați cobză cum suntem... Plini de necurățenii cum ne aflăm. Noi, toți patru, am vrea, că mai avem în noi ceva snagă. Pentru atâta lucru mai avem în noi ceva snagă. dar n-avem cum... Legați cobză... n-avem cum.
    - De dezlegat, v-aș dezlega eu. Am adus cu mine un cuțitaș. Tai frânghiile. Iar cu necurățenia, ieșiți în zăpadă și vă spălați cu zăpadă. Spălatul cu zăpadă e sănătos.
    Fugarii tăcură mult timp. Tăcură și se gândiră. Vorbi tot colțosul:
    - Și pe urmă?
    - Cum pe urmă?
    - Pe urmă. Adică după ce fiecare din noi te-a...
    - Vă îmbrăcați cu ce aveți și plecați încotro v-or îndemna inimile.
    Zâmbi șăgalnic și adăugă:
    - V-am adus un chibrit și-o pungă cu tutun. Măcar atât. S-aveți tutun și chibrituri la voi. Altceva... Altceva n-am avut ce să vă aduc.
    Întunericul gros atârna deasupra zăpezilor albe și înalte. Ca o povară atârna. Vântul mergea spre potolire. Norii lunecau pe cerul negru și fulgii de zăpadă, mari, cădeau din ce în ce mai rar...

                                                CAPITOLUL X

                           Alie se trezi înaintea celorlalți, se frecă la ochi, se încălță la repezeală, își luă cojocul și căciula, și ieși afară din hrubă. Acum vântul se potolise cu totul, norii pieriseră și dimineața se rostogolea domoală între cerul limpede, albastru și înalt, și între întinderile nesfârșite acoperite cu straturi uriașe de zăpadă. Soarele tocmai răsărise. Era mic și rotund, pricăjit parcă, și roșu-gălbui. Zăpada moale și afânată sclipea ușor. Omul trase o dată adânc aerul rece și tare în piept și spuse ca pentru sine:
    - Ce timp frumos! Cine-a murit ieri, dac-ar vedea ziua de azi, i-ar părea rău... Tare rău i-ar părea!...
    Râse singur la vorbele care-i ieșiseră pe gură. Se aplecă, luă un pumn de zăpadă proaspătă și se spălă cu ea pe obraz și pe mâini. Câțiva copii ieșiseră desculți și aproape goi din hruba vecină, făcură câțiva pași prin zăpadă, urinară, și se întoarseră, somnoroși încă, la culcușuri.
    Alie se îndreptă spre hruba prinșilor, împinse la o parte pătura veche care acoperea intrarea și se uită înăuntru. Mercu lipsea. Lampa ardea cu flăcăruia mărită, agățată de perete. Dar nu numai Mercu lipsea, lipseau și fugarii pe care Mercu ar fi trebuit să-i păzească. Rosti:
    - Fugarii au izbutit să se dezlege, l-au omorât pe Mercu, l-au îngropat în zăpadă și-au plecat. Iar acum... Acum ia-i de unde nu sunt.
    Ieși din hrubă amețit, și începu să strige cât îl ținea gura:
    - Au fugit!... Cei patru l-au omorât pe Mercu și-au fugit!... Săriți!... Săriți, c-au fugit!...
    Șatra se trezi și năvăli spre Alie, unii în ciorapi, alții desculți. Fiecare își aruncase pe umeri ce găsise la repezeală.
    Soarele, care abia se ridicase asupra zării, lumina din plin zăpada care acoperea câmpurile.
    Printre cei ce se înghesuiau spre Alie se afla și Mercu. Își făcu loc mai în față și, când oamenii oacheși se opriră în pragul hrubei, spuse:
    - De fugit se poate ca hoțomanii ăia să fi fugit, însă pe mine nu m-au omorât.
    Him bașa îl apucă de piept.
    - Tu le-ai dat drumul. Spune-ne, păcătosule, pentru ce le-ai dat drumul?
    - Nu eu le-am dat drumul.
    - Atunci cine?
    - Nu știu, răspunse moale, Mercu, și dacă nu știu, nu știu...
    - Cum nu știi? Nu trebuia să-i păzești tu?
    - Da, Him bașa, recunosc. Eu trebuia să-i păzesc, însă...
    - Însă ce?
    - Nu i-am păzit. Mi s-a făcut somn.
    - Și-ai plecat să te culci?
    - Nu, n-am plecat. A venit la mine văduva lui Boz. Unde ești, fă?
    - Aici sunt, Mercule, aici.
    - A venit la mine văduva lui Boz. M-a rugat s-o las pe ea să-i păzească. Spunea că mie tot mi-e somn. Și mai spunea că ei tot nu-i e somn. Așa că pe mine m-a rugat să mă duc să mă culc și s-o las pe ea să-i păzească.
    - Și tu ai lăsat-o?
    - De ce să n-o las? Că mie tot mi-era somn, iar ei tot nu-i era somn.
    Unii rămaseră tăcuți. Alții râseră. Mercu, mânios, se întoarse spre văduva lui Boz:
    - De ce nu i-ai păzit, fă? De ce nu i-ai păzit? A? Că ți-am dat bâta să-i păzești. Și nu-ți era greu să-i păzești, afurisito, că erau legați... toți patru erau legați fedeleș.
    - I-am păzit, zise sfioasă dar veselă văduva lui Boz. I-am păzit cât i-am păzit și pe urmă mi s-a făcut milă de noi.
    Lui Him bașa i se păru că n-a înțeles bine vorbele femeii, o întrerupse și o întrebă:
    - De ei ți s-a făcut milă ori de noi?
    - De noi mi s-a făcut milă, Him bașa, de noi, nu de ei! Că mi-am zis așa: cu ce suntem vinovați? N-avem destulă mâncare să le dăm și lor mâncare. N-avem destule vreascuri pentru foc și le dăm și lor vreascuri pentru foc. N-avem destul loc pentru noi, trăim aproape o sută de suflete în două hrube și ei patru, numai patru, într-o singură hrubă. Pe deasupra mai trebuie să ne și istovim, de nesomn, păzindu-i. I-am dezlegat și i-am lăsat să plece.
    - I-ai lăsat să plece... I-ai lăsat să plece... Dar după ce i-ai dezlegat, nu ți-au făcut nimic? N-au căutat să te omoare?
    - De ce să mă omoare? Nu s-alegeau cu nimic dacă mă omorau.
    - Bine. N-au încercat să te omoare... Dar altceva nu ți-au făcut?
    Muierea lăsă capul în jos. Un zâmbet larg și cald de fericire trecută i se scrise pe buze.
    - Ba mi-au făcut, Him bașa. Bărbați și ei... Toți patru bărbați... Și toți patru tinerei... Mi-au făcu... Oameni de treabă... Și dacă mi-au făcut ce mi-au făcut, de ce să nu spun că mi-au făcut ce mi-au făcut
    Se citea dincolo de înțelesul vorbelor ei adânca părere de rău a văduvei că cei patru fuseseră numai patru. Și după ce fuseseră numai patru, plecaseră toți patru, pentru totdeauna.
    Una, între două vârste, spuse:
    - Ce nerușinare!
    Văduva lui Boz sări ca friptă:
    - De ce nerușinare? De zece ani nu s-a atins nimeni de mine pe câtă vreme tu nici n-aștepți să-ți adoarmă copiii bine și-ncepi să te zbânțui cu bărbatul! Și până la ziuă te zbânțui... Ce! Parcă eu n-aud? Aud tot, că încă n-am rămas surdă. Am rămas văduvă, dar surdă n-am rămas.
    Râseră toți, făcură, cum se spune, haz de necaz. De fapt însă, atât Him cât și ceilalți oameni ai șatrei simțiră o mare ușurare. Nu-i omorâseră pe fugari, nu-și mânjiseră mâinile cu sânge și nici nu-i alungaseră în pustietatea rece să moară de foame și de frig. Hoțomanii aceia o ademeniseră pe văduva lui Boz să-i dezlege, se culcaseră cu ea la repezeală și plecaseră singuri, de bunăvoia lor, în miez de noapte. Vor trăi, să le fie de bine! Vor muri, să le fie țărâna ușoară!
    Muierile curățară adăpostul în care viețuiseră atâta timp fugarii, și Ariston se mută iarăși acolo, laolaltă cu toți ceilalți care părăsiseră hruba odată cu el. Văduva lui Boz fu multă vreme bârfită de unii, lăudată de alții, până când în viața șatrei se iviră cu voia sau fără voia lor, alte întâmplări.
    După ce părăsiră hruba, dezertorii o luară printre nămeți către crâng. Întunericul atârna greu deasupra pământului, ningea încă, zăpada era moale, afânată și adâncă, și uneori se îngropau în ea până la brâu. Fugarii erau oameni de la țară. Ochii lor erau ascuțiți și cu oarecare sforțări vedeau și pe întuneric, își dădeau seama încotro se află răsăritul și încotro se află apusul, și se hotărâseră să meargă spre apus. Vor îndura frigul și vor îndura și foamea. Până când? Până vor întâlni în calea lor sate. Sau până ce vor pieri. Dar de ce să piară?
    Se depărtară de vatră. Câinii nu-i simțiră. Ori poate îi simțiră, dar nu se îndurară să-și părăsească fie și pentru câteva clipe culcușul pentru a-i lătra. Se opriră la adăpostul unui nămete. Țârcovnicul îngână printre dinți un „Doamne miluiește”. Pe urmă întrebă:
    - Colțosule, la tine e tutunul?
    - La mine.
    - Și chibriturile?
    - Și.
    - Hai să răsucim câte-o țigară.
    Colțosul scoase tutunul. Țigările erau gata răsucite. Luară fiecare câte una. Le aprinseră. Fumară până când sfârcul de foc al țigărilor le fripse buzele.
    - Grozave țigări! Niciodată n-am fumat țigări atât de grozave!
    - Grozave, dar văduva a fost și mai grozavă!
    - Să-i dea Dumnezeu sănătate! Mare pomană și-a făcut cu noi! spuse recunoscător țârcovnicul.
    Colțosul aruncă chiștocul aprins în zăpadă. Vârful de foc al țigării licări o clipă. Pe urmă se stinse. Zise:
    - Dar și nouă ni s-ar cuveni să ne dea Dumnezeu sănătate, pentru că, fraților, și noi ne-am făcut pomană cu ea!
    Plecară, Mergeau unul după altul. Se poticneau. Se ridicau. Mergeau mai departe. Mereu mai departe. Fumul acru și amar al țigărilor îi mai înviorase. Vorbeau. Despre muieri. Povesteau, folosind cuvinte tari, bolovănoase și deseori cuvinte urâte și grase. Îi înconjura și-i înfășura frigul și întunericul, mușca din ei foamea, își târau picioarele ude prin zăpada moale și afânată, și vorbeau voioși de muieri frumoase și de muieri urâte, de muieri tinere și de muieri bătrâioare, de muieri cinstite și de muieri rele de muscă.
    - Să vedeți... Pe când mă aflam la...
    Frânturi de vorbe. Vorbe întregi. Fraze legate între el și fraze nelegate între ele. Vorbeau ca să vorbească și vorbeau ca să-și păstreze vie nădejdea că în curând vor ajunge la o casă omenească unde vor găsi un pat cald, o strachină de ciorbă caldă, un coltuc de pâine. Și mai vorbeau și ca să omoare timpul.
    - Mă-ncurcasem cu una... Nu și nu, că vine după mine acasă, la țară. Nu știam ce să fac. Tocmai atunci am primit o scrisoare de la nevastă-mea. „Ți-am născut un băiat - îmi scria - și băiatul e frumușel foc.” I-am arătat fetei scrisoarea: „Sunt însurat, i-am spus, și-acum, colac pest pupăză, am mai devenit și tată.” A plâns... Dar spuneți-mi și mie voi ce puteam să fac?...
    Uitaseră! Nici unul nu știa cum se făcuse, dar toți uitaseră că sunt însurați, că acasă îi așteaptă nevestele, copiii. Vorbiseră de muierile fără căpătâi, vorbiseră de muierile altora și nu rostiseră un cuvânt, un singur cuvânt de muierile lor de acasă, de nevestele lor. Și acum, dintr-o dată, unul dintre ei, pomenise despre nevastă-sa. Și ei toți în aceeași clipă, ca la poruncă, își aduseră aminte că undeva sunt niște case, alelor, în care trăiesc noște muieri, muierilor lor, cu copiii lor. Se rușinară. Adânc se rușinară de tot ce gândiseră și de tot ce rostiseră. Îi cuprinse dorul de viața lor de altădată și-i cuprinse și duioșia. Tăcură.
    Merseră tăcuți, încet și cu băgare de seamă printre nămeți, mai departe, mereu mai departe. Tăcuți merseră. Îndelung merseră. Unul grăi:
    - Nu știu ce am. M-au podidit lacrimile. Nu vreau să plâng și totuși plâng. Îmi vine să plâng ca un copil.
    - Din pricina gerului.
    - Da. Tot așa socotesc și eu. Nu poate fi altă pricină decât gerul. Dar de ce îmi vine să plâng ca un copil și plâng ca un copil?
    Toți tăcură. Și merseră iarăși încet și tăcuți mai departe, mereu mai departe...
    - Să ne oprim la azăvada unui nămete și să mai tragem câte-un fum, propuse țârcovnicul.
    - Să ne oprim, zise colțosul.
    Se opriră. Fumară. Plecară. Abia făcură trei-patru pași și-l auziră pe colțos spunând:
    - Dacă-mi dă Dumnezeu zile și ajung zdravăn acasă, primul lucru pe care-l fac o omor pe nevastă-mea. Îi frâng gâtul, o rup în bătăi, o stâlcesc, o calc în picioare până o omor.
    - Doamne miluiește, zise țârcovnicul, și eu tot la asta mă gândesc. Doamne miluiește! De bătut am s-o bat. Am s-o las lată. De omorât însă n-am s-o omor.
    - De ce să n-o omori? întrebă colțosul. Trebuie s-o omori.
    - Aș omorî-o. Dar dac-o omor, cine-mi crește copilașii?
    - Găsești alta. Acum pretutindeni sunt muieri cu duiumul, văduve de război. Toate au devenit curve. Toate. Cum văd un bărbat, cum ridică fustele.
    Ajunseră în crâng. Noaptea atârna încă. Ninsoarea se rărea. Intrară în crâng. Aproape orbește dibuiră prin mormanele de zăpadă arbuștii și începură să frângă și să adune ramuri. După ce adunară destule, bătătoriră zăpada cu picioarele și aprinseră, cu mare caznă, focul. Focul întâi fumegă, pe urmă flăcările se ridicară zbătându-se vesele. Dezertorii își încălziră mâinile, își încălziră picioarele și îndată le reveni voioșia. Colțosul zise:
    - Ne-ar prinde bine dacă am avea la îndemână câte-o strachină de ciorbă și câte-un codru de pâine.
    - Doamne miluiește, spuse țârcovnicul, eu unul m-aș mulțumi și cu o bucată de mămăligă. Aș înfinge-o într-un băț și-aș prăji-o la foc. Acasă, în lipsă de altceva, mâncam deseori mămăligă prăjită. Și atunci mi se părea că mămăliga prăjită e cea mai bună mâncare din lume, cea mai gustoasă, cea mai...
    Vorbiră îndelung despre mâncare. Pe urmă vorbiră tot despre mâncare. Ce mâncaseră acasă, ce mâncaseră la cazarmă când fusesră soldați tineri, cum și cu ce se hrăniseră pe front. Acum... Le ghiorăiau mațele. Le lăsa gura apă.
    - Să mai fumăm o țigară.
    - Dacă o să fumăm atât de des, până dimineață isprăvim tutunul..
    Rupseră două țigări și fiecare fumă câte o jumătate. Cât timp fumară nu scoaseră niciun cuvânt. Stinseră chiștoacele și le puseră la păstru, în buzunare. Colțostul alungă tăcerea:
    - Nu știu de ce, însă mie mi se pare că de aseară, de când am plecat de la șatră, am devenit mai bun, mai milos, mai omenos. Parcă aș fi alt om.
    Doi tăcură, Țârcovnicul zise:
    - Cum nu știi de ce? E simplu. Ai scăpat de primejdia de a fi omorât.
    Colțosul clătină din cap.
    - Nu poate fi asta. Am scăpat de primejdia de a fi omorât de oamenii șatrei. De primejdia de a fi omorât de alți oameni n-am scăpat încă și nici n-o să scap așa de curând. Dar mai e o primejdie care mă pândește și pe mine ca și pe voi: primejdia de a muri prin această pustietate, de frig sau de foame. Nu, nu poate fi aceea, țârcovnicule, nu poate fi ce ai spus tu că este.
    Unul dintre cei doi râse, iar celălalt grăi:
    - Și eu simt că am devenit mai bun, mai milos, mai omenos, dar nu de aseară, ci de atunci de când, după beție, m-am trezit legat fedeleș și fără armă. Cred că, de fapt, am devenit mai bun, mai milos, mai omenos nu pentru că eram legat fedeleș, ci pentru că nu mai aveam armă.
    Acela, care până atunci tăcuse întruna, șopti:
    - Asta e. Arma îl înrăiește pe om. Uneori îl înrăiește în așa măsură, încât omul se schimbă în fiară.
    Tăcu un timp. Tăcu. Apoi adăugă:
    - Cu cât arma pe care o ține omul în mâini e mai grozavă, cu atât omul devine mai rău, mai ticălos, mai pornit spre crime.
..............................................................................