Șatra, Zaharia Stancu

............................................................................
                                                 4-9

                       Se așezară jos, pe iarba luncii, turcește. Mâncară din strachini de lut ars ciorbă grasă de vițel, cu pâine și începură să bea abia după ce gustară friptura împănată cu grăunți mari de usturoi și presărată cu sare și ardei pisat.
    Voinicul și lățosul Rob stătea smirnă în spatele lui Him bașa. Ceilalți câini stăteau și ei, tot smirnă, în spatele stăpânilor lor. Fiecare om, după ce mânca grasa și ardeiata carne fierbinte și rodea bine osul, îl arunca peste umăr. Câinele, care stătea în spate și atâta aștepta, îl prindea din zbor. Toți câinii erau veseli. De multă vreme nu mai pomeniseră atâta belșug de oase. Numai Rob stătea abătut de parcă ar fi fost bolnav. Rodea osul, se oprea din ros și scâncea. Pe urmă se apuca să-și roadă mai departe osul, încet și fără nicio poftă.
    Him bașa îi spuse nevestei:
    - Nu știu ce are Rob. Parcă e bolnav.
    - Nu, zise oarba, Rob nu e bolnav. Dacă ar fi bolnav, aș ști.
    - Atunci ce poate să fie?
    - Să mai așteptăm. Să vedem.
    Spuse „să vedem”. Ea, Oarba, nu mai „vedea” de mult. Totuși, nu ocolea cuvântul. Simțea că trebuie să fie tristă, că se va întâmpla ceva neplăcut, dureros. Nu știa însă ce anume se va întâmpla și cui anume. Dacă ar fi pipăit palma stângă a lui Alimut și palma stângă a Kerei, ar fi știut. Până acum se ferise să pipăie palma stângă a lui Alimut. De ce? Ca să nu afle că acolo era scrisă o nenorocire, dacă nenorocirea era cumva scrisă. Poate în palma lui Alimut era scrisă o viață frumoasă. Se putea să fie scrisă și o viață nenorocită și repede scurtată de moarte. Era mai bine pentru ea, muma băiatului, să nu știe. Zise:
    - Rob e neliniștit. Poate presimte că mâine în zori o să trecem dincolo.
    Him bașa hârâi:
    - Mâine în zori, dacă Rob nu se potolește, am să pun ciomagul pe el.
    - Hai să schimbăm vorba, Him.
    Nu schimbară vorba. Se mulțumiră să tacă.
    Lisandra se gătise cu tot ce îi adusese din oraș, cu o seară mai înainte, Goșu. Sta lângă bărbatul ei, mânca și bea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și-l sorbea din ochi pe Ariston, care se afla ceva mai departe.
    Goșu ar fi vrut să-i spună să nu se mai uite la Ariston. Nu îndrăzni să deschidă gura decât pentru a mânca și a bea. Dacă i-ar fi spus ceea ce-i ardea buzele să-i spună, Lisandra i-ar fi râs în nas și ar fi ieșit ceartă. La nuntă, după vechile obiceiuri și legi ale șatrei, cearta nu era îngăduită. Cum să calci legea, și mai ales, cum s-o calci la nunta fiului mezin al lui Him bașa, stăpânul șatrei?
    Ariston da pe gât oală după oală de vin. Cu toate acestea își simțea gâtul uscat. Nici Goșu nu se lăsa mai prejos. În poloboc vinul scădea. Nimeni nu băgase de seamă că vinul era cam subțire, pentru că domnul Tor îl botezase cu destulă apă, și nimeni nu observase că e cam acrișor.
    Oamenii oacheși, arși de soarele amiezii, nu mai băuseră de multă vreme vin, pe deasupra mai erau și însetați. Multora începuseră să le sticlească ochii, să li se aprindă capetele și să li se împleticească limba în gură.
    Războiul? Nu se mai gândiră la război. Fluviul? Trebuiau să treacă fluviul mâine în zori? Nu se mai gândiră nici la fluviu și nici la ceea ce avea să-i aștepte dincolo de fluviu.
    Isprăviră după mai bine de trei ceasuri, masa. În tot acest timp câțiva dintre tineri cântară. Viori și flaute, cobze și țambaluri și fluiere. Nu lipsiră nici tobele, nici dairelele. Larmă să fie! Zarvă să fie! Câm mai multă larmă! Cât mai multă zarvă!...

    Nuntă,
    Buntă,
    Tinere
    Ginere.
    Mireasă
    Frumoasă.

    Toți, de-abia de acum înainte, aveau chef de petrecere.
    - Urșii!
    - Să vină urșii!
    Aduseră urșii. Zazu și Babaia mormăiră și căutară, zbătându-se, să scape din lanțuri. Ceilalți se arătară mai ascultători. Zazu și Babaia fură potoliți cu lovituri de ciomege. Fluierul prinse glas sub degetele și sub buzele lui Blebe. Naur îndemnă urșii la joacă nu numai cu ciomagul, ci și cu gura:

    La nunta lui Alimut
    Vin cu vadra am băut,
    Joacă bine, ursule,
    Ursule, bursule...

    De voie, de nevoie, urșii jucară. Șatra, împotriva așteptărilor, se sătură curând de mormăielile și de jocul lor. Pentru că se purtaseră bine, li se dădu carne crudă. Urșii, înfometați, o mâncară pe nemestecatelea. Careva aduse o căldare de vin, cât mai rămăsese pe fundul polobocului. Alimut umplu cănile cu vin. Fiecare urs, la semnul însurățelului, se ridică în două picioare, își primi cana cu vin și, dând-o peste cap, o bău din câteva înghițituri.
    Amețiră urșii și multă vreme după ce fură legați de căruțe mormăiră și se zbătură în lanțuri. Șătrarii îi uitară.
    Acum muzicanții șatrei se puseră pe cântat și șatra cu mic, cu mare se așeză pe jucat. Goșu o luă pe Lisandra de mână și vru să intre în joc cu ea. Muierea se smunci și alergă lângă Ariston. Înainte ca Ariston să înceapă să joace cu Lisandra, lăutarii tăcură. Ariston scoase cuțitul și se repezi spre ei urlând:
    - De ce v-ați oprit din cântat? Ticăloșilor! Spuneți-mi pentru ce v-ați oprit din cântat tocmai când am vrut să intru și eu în joc?
    De teama cuțitului lăutarii se risipiră. Chiar dacă nu s-ar fi risipit tot n-ar fi ajuns ca să-i răspundă, pentru că Goșu se și năpustise asupra lui Ariston. Acesta, luat pe neașteptate și izbit puternic cu pumnii, se pomenise lungit la pământ. Goșu îngenunche pe pieptul lui. Îi suci mâna și-l sili să lepede cuțitul.
    Goșu culese cuțitul, îl ridică și se pregăti să-l împlânte în gâtul omului care, în clipa aceea, își văzu moartea cu ochii. Him bașa se repezi și-l pocni pe Goșu cu ciomagul peste mână. Fu lucru de mirare că nu i-o frânse. Îi apucă de plete, îl ridică și-l suci cu fața spre el.
    - Ce te-a apucat? Păcătosule! Mi-ai stricat nunta băiatului.
    - Ai văzut bine, bulibașă. Ariston...
    - Am văzut.
    Șatra se adună în jurul lor. Careva zise:
    - Lisandra s-a dus singură la Ariston. S-a dus la Ariston fără ca măcar Ariston s-o cheme. Ariston n-are nicio vină.
    - Ba sunt vinovat, spuse Ariston. Sunt vinovat. Am chemat-o cu ochii. Și când o chem cu ochii, Lisandra știe că o doresc mai mult decât atunci când o chem cu vorba.
    Zicând acestea, se chinuia să-și scuture nădragii de praf și nu izbutea. Se vedea bine că atât Goșu cât și Ariston erau amețiți de băutură, mult mai amețiți decât oricare alți bărbați din șatră. La amândoi le ardeau ochii din cap și obrajii li se umflaseră și li se roșiseră. Goșu zise argățos:
    - Him bașa, așa cum știe toată șatra, eu am o socoteală cu Ariston. Și șatra mai știe că Ariston are o socoteală cu mine. Eu am cuțit. Și Ariston are cuțit. Îngăduie-ne să ne batem acum cu cuțitele. Să ne batem până ce unul din noi va cădea. Pentru că nici în șatră și nici măcar în lume nu se află loc pentru amândoi. Lasă-ne să ne batem cu cuțitele până ce numai unul din noi va rămâne să facă umbră pământului.
    Se auziră strigăte:
    - Îngăduie-le, Him bașa, îngăduie-le.
    - Îngăduie-le, Him bașa, să-i vedem pe fiecare ce poate.
    - La harapnic i-am văzut. A sosit timpul să-i vedem și la cuțit.
    Glasurile se înmulțiră și deveniră mai puternice și mai argățoase.
    - Îngăduie-le să se bată, bulibașă, îngăduie-le.
    - Te rugăm, lasă-i să se bată, bulibașă.
    Him bașa înălță mâna.
    - Să-l ascultăm pe Naur.
    Bătrânul înțelept al șatrei ieși în față.
    - Să se bată, însă nu cu cuțitele. Să se bată cu pumnii până ce li se vor istovi și li se vor sfârși puterile.  Să luăm lupta lor ca o petrecere, și uitându-ne la ei, să petrecem. Uneori, în vechime, aveau loc asemenea petreceri, și astfel nunta nu numai că nu se spărgea, dar căpăta și mai multă faimă.
    - Vreți să ascultați de glasul lui Naur?
    - Da, răspunse Goșu.
    - N-am încotro, mârâi nemulțumit Ariston. Dacă Goșu vrea să ne batem cu pumnii, o să ne batem cu pumnii, însă grozav de mult mi-ar fi plăcut să ne batem cu cuțitele. Îl curățam cât ai clipi din ochi și isprăveam o dată povestea!
    - Mai târziu, zise Him bașa, mai târziu, dacă o să vreți, o să vă bateți și cu cuțitele. După ce trecem dincolo de apă. Ori, și mai bine, după ce vom ajunge acolo unde s-a hotărât de stăpânire să ajungem și să ne statornicim.
    Cei doi bărbați își lepădară cămășile, rămaseră goi până la mijloc și se înfoiară ca niște cocoși. Li se făcu loc. Atacul îl începu Goșu. Ariston primi câțiva pumni în fălci. La rândul lui,Goșu fu izbit în coaste. Apoi fu izbit în coaste Ariston și acum lui Goșu îi veni rândul să primească o sumedenie de pumni în fălci.
    Cu toată ura pe care combatanții și-o purtau unul altuia, lupta lor nu avea nimic spectaculos, nimic care să înfierbânte inimile privitorilor. Goșu dădea în Ariston ca într-un sac cu fasole și tot ca într-un sac cu fasole dădea și Ariston în Goșu.
    - Fără cuțite, fără harapnice, lupta nu are rost.
    Cam după un ceas, amândurora le sângerau nasurile și gurile, însă niciunul nu izbutea să-l îngenunche pe celălalt. Cu toate acestea luptau amândoi cu disperare și, de istoveală, li se bulbucaseră ochii.
    Him bașa strigă:
    - Destul! O să vă bateți și altădată. Destul și prea destul pentru astăzi!
   Oamenii, întărâtați și orbiți de sânge, nu-l auzeau pe mai-marele șatrei, ori poate îl auzeau și nu voiau să-i dea ascultare. Naur puse mâna pe ciomag și-i lovi pe amândoi fără milă până îi despărți. După ce-i văzu despărțiți, le porunci:
    - Acum, duceți-vă fiecare la căruțele voastre și culcați-vă. Culcați-vă și dormiți. Mâine dimineață să vă treziți devreme. Trecem apa.
    Lăutarii își reluară cântecul. Reîncepu și jocul. Însă se vedea de departe că acum nimeni nu mai avea chef de cântec, nici de joc. Totul se desfășura fără nicio inimă, fără nicio însuflețire. Până la urmă cântăreții tăcură.
    Șatra se răsfiră și oamenii se răspândiră la căruțe. Focurile care mai pâlpâiau ici și colo fură stinse.
    Him bașa și Oarba căzură într-o adâncă tristețe. De fapt, orice ar fi spus bătrânul Naur, nunta lui Alimut fusese stricată. Lisandra o stricase. Lisandra, cu Goșu al ei și cu Ariston al ei. Nenorocită zi fusese ziua în care fiica lui Sedil bașa și a Cârnei intrase, prin căsătoria ei cu Goșu, în șatra lui Him bașa. Dar ceea ce s-a făcut atunci, acum nu se mai poate desface decât prin moarte. Dar prin a cui moarte?
    Alimut luă un țol din căruță și-i șopti Kerei:
    - Hai să dormim în zăvoi.
    - De ce numaidecât în zăvoi?
    - Ca să fim singuri, îi răspunse cu glas tremurat Alimut, ca să ne iubim fără să ne vadă nimeni, fără să ne audă nimeni, fără să ne simtă nimeni.
    Plecară, ținându-se, ca de obicei, de mână. Câinele Rob scânci și schelălăi. Alimut se opri o clipă și-l mângâie pe grumaz. Nu-i trecu prin gând să-l slobozească din zgardă. Mânios, câinele voinic și lățos nu se gudură și nici nu se potoli.
    Alimut și Kera se strecurară printre căruțe.
    Ghiftuită și amețită de băutură, șatra căzuse în somn adânc. Dormeau, încă amețiți de vin, și urșii. Zăvoiul nu era departe. Alimut șiKera grăbiră pașii și în curând se afundară în întunericul străveziu.
    Noaptea, ca orice noapte, trecu.
    A doua zi, odată cu soarele, se arătară în preajma șatrei jandarmii. Erau patru bărbați tineri și voinici, bucălați și grași. Veniseră călări.
    - Gata, baraglandinelor?
    - Vom fi gata îndată, domnule. Numai să înhămăm.
    Șatra își înhămă caii, măgarii și catârii la căruțe. Him bașa o întrebă pe Oarba:
    - Dar tinerii noștri? Pe unde s-or fi ascuns?
    - În zăvoi. S-au dus să petreacă noaptea în zăvoi. I-am auzit când au plecat. Am vrut să-i chem îndărăt, să le spun să nu se depărteze de căruțe, însă nu m-a lăsat inima să le stric fericirea.
    După ce rosti aceste cuvinte, râse încet. Își aduse aminte de întâia ei noapte cu Him. Tot într-un zăvoi și-o petrecuse. Ce bărbat fusese pe atunci, în tinerețea lor, Him bașa! Și ea, ce mai pui de lele! Ce mai pui de lele!...
    Him bașa zise:
    - În zăvoi? Bine! Dar acuma trebuiau să fie aici.
    Oarba râse. Se gândi la multe și râse din toată inima.
    - Or fi adormit. S-or fi muncit mult unul cu altul și s-or fi afundat în somn greu.
    Îi trimise pe Blebe și pe Elezar să-i caute.
    Băieții se gândiră și ei tocmai la ceea ce se gândise și Oarba și râseră ștrengărește, ba chiar cu oarecare nerușinare.
    - Acuma i-aducem, bulibașă, acum îi aducem. Dacă nu vin de bunăvoie îi aducem legați.
    Nu trecu mult timp și băieții se întoarseră gâfâind și strigând:
    - Veniți încoace... Veniți încoace... S-a întâmplat...
    Se opriră și făcură semn spre zăvoi:
    - Acolo... Acolo...
    Șatra crezu că Alimut și Kera au fost mușcați de șerpii zăvoiului. Blebe și Elezar o luară la goană îndărăt spre zăvoi:
    - Acolo... Acolo...
    Ajunseră. Se opriră și văzură. Alimut, cu straiele zdrențuite, cu obrazul umflat de lovituri, cu buzele rupte, sta legat de un copac. Gura îi era astupată cu cârpe, iar pe trupul lui aproape gol umblau întocmai ca pe un mort, furnici mari și negre. La câțiva pași de el se afla Kera. Mâinile și picioarele îi era strânse în sfori. Fata zăcea goală în iarbă, cu gura astupată. Furnicile care umblau pe pielea ei erau de alt soi decât cele care umblau pe trupul lui Alimut. Era galbene, cu capul și picioarele roșcate.
    Le scoaseră cârpele din gură. Blebe izbuti să-și întrebe cel dintâi prietenul:
    - Cine?
    - Nu știu. Erau patru, scânci Alimut. Erau patru. Ne-au pândit și s-au luat după noi. Când am ajuns aici au sărit asupra noastră.
    - Cum arătau?
    - Nu știu. Unul dintre ei era șchiop și sărea ca o lăcustă. Acela... Cu Kera. Întâi acela...
    Îi luară în brațe și-i duseră la căruțe. Jandarmii spuseră:
    - La drum. Vasul pleacă. Și ordinul e să treceți dincolo cu vasul acesta, nu cu altul.

                                                     CAPITOLUL VI

                             Se scurseră șase zile și șase nopți de când căruțele lungi trecuseră fluviul. Drumul pe care înaintau cu încetineală de melc era plin de gropi și acoperit cu un strat gros de pulbere galbenă-roșcată. Uneori roțile căruțelor se afundau până aproape de osii. Atunci oamenii oacheși puneau umărul și împingeau la căruțe. Caii, măgarii și catârii șatrei șchiopătau și-și clătinau capetele de osteneală. Sub arșița neîndurătoare a soarelui, rănile și bubele lor de pe coaste și de pe spinări se deschiseră, sângerau și supurau necontenit. Muștele mari care se alipiseră convoiului, deveniseră și mai grase, pentru că aveau cu ce se hrăni.
    De două ori pe zi șatra în mers era ajunsă din urmă de camioane militare care alergau hodorogind și duceau către frontul îndepărtat soldați ori materiale de război. Camioanele cu care se întâlneau și care treceau pe lângă căruțele lungi, hurducăind, aduceau ostași bolnavi, slabi și galbeni, ghemuiți unul într-altul.
    Norii de praf și mirosul greu, de sânge acru, uscat, după trecerea camioanelor plutea multă vreme în văzduh, în văzduhul acela încremenit, stătut, pe care nicio adiere de vânt nu se îndura să-l clatine.
    Câmpul, cât vedeai cu ochii, în dreapta și în stânga, înainte și-ndărăt, era neted ca-n palmă. Pe unde fuseseră altădată sate, acum nu mai întâlneai decât mormane de cenușă și resturi de ziduri arse și afumate. Fântânile fără cumpene erau dărăpănate, iar unele din ele chiar astupate. Din toate se înălța o miasmă râncedă. Jandarmii care păzeau drumul își făcuseră bordeie primitive la marginea fostelor sate.
    Războiul pustiise ținutul de oameni și pretutindeni iarba sălbatică, pe care n-o mai tăia nici fierul plugului, nici gura ascuțită a sapei, izbucnise nestânjenită, crescuse în voia ei și acoperise cu un uriaș covor vegetal toate nesfârșirile.
    Urșii, cu labele umflate, cu ochii istoviți, înecați de praf, ca și stăpânii lor, abia se târau după căruțe. Câinii însă, sloboziți din zgărzile lor îndată după trecerea marelui fluviu, alergau cât era ziua de mare, încercând să adulmece și să prindă iepurii care se prăsiseră cu repeziciune. Destul de des se întâmpla să și izbutească și atunci se întorceau veseli și cu boturile pline de sânge cald încă și zburdau sprinteni pe lângă stăpânii lor.
    Patru jandarmi călări însoțeau șatra lui Him bașa. La Posturile de control oamenii oacheși erau numărați și însemnați în registre. Unii iscăleau de predarea lor, alții de primire. Jandarmii se schimbau, însă oamenilor șatrei li se părea că sunt aceiași. Ei vedeau mereu și mereu aceleași uniforme albastre, aceleași chipuri nerase și nespălate, arse de soare și tăbăcite, aceleași arme, aceiași cai grași și mereu și mereu aceleași cizme cu carâmbi înalți, când lucioase, când pline de praful drumurilor.
    Him mergea pe lângă caii lui, cu picioarele goale prin pulberea fierbinte și din când în când îi îndemna, atingându-i ușor cu codirișca. Pe cap purta pălăria cu margini late, pălăria de paie pe care o cumpărase din târg, în ajunul nunții lui Alimut, care acum zăcea în căruță cu capul în poala Oarbei. Alimut nu avusese noroc de nuntă. Alimut nu avusese nici măcar noroc de nevastă.
    Și de toate nenorocirile numai el singur, el, Him bașa, era vinovat. Ce-l apucase de grăbise nunta băiatului? Teama lui că în aceste ținuturi își vor găsi cu toții pieirea se arătase a fi, cel puțin până acum, neîntemeiată.
    Jandarmii care-i luau în primire de la alți jandarmi îi înjurau. Nu era nicio plăcere pentru ei să-i însoțească pe arșiță și prin praf, două zile, până la postul următor. Dar din înjurătură n-a murit nimeni și nici n-o să moară cât o fi lumea.
    De când trecuse fluviul, șatra pleca la drum la un ceas după răsăritul soarelui, făcea la amiază un scurt popas pentru masă și pentru odihna oamenilor și a vitelor, și își deshăma caii, măgarii și catârii când da soarele în chindie. Adunau buruieni uscate, aprindeau focuri, și în timp ce femeile pregăteau mâncarea, bărbații își adăpau vitele în bălțile sau lacurile din apropiere și le lăsau să pască. După aceea oamenii oacheși mâncau, stingeau focurile și se culcau. Câțiva flăcăi rămâneau treji ca să păzească vitele. Jandarmii mâncau și ei. Trei se culcau. Unul rămânea de veghe cu mâna pe armă.
    Noaptea cădea repede și toate nesfârșirile erau năpădite de un întuneric subțire, străveziu. Pe nicăieri nu se zărea o flacără sau măcar o lumină, fie ea cât de măruntă, pentru că și în acest ținut pustiit domnea legea războiului care spunea: „De când scapătă soarele și până răsare, în orașe, în sate și pe câmpuri să nu ardă niciun foc, să nu se aprindă nicio lumină.”
    Șatrei, noaptea, îi lipsea focurile. Șatra ducea lipsa focurilor. Însă în căruțele lungi, cu coviltir, dragostea nu lipsea. Bărbații oacheși își strângeau la piept nevestele pietroase.
    - Tu... Când ai să naști?
    - Cam peste două săptămâni.
    - Până atunci o să ajungem acolo.
    Niciunul dintre ei nu știa ce-i aștepta acolo, dar toți doreau cu ardoare să ajungă cât mai curând acolo.
    Drumul străbătut de când primiseră poruncă să se îndrepte spre răsărit, și mai ales partea aceasta de drum de când trecuseră fluviul și se târau prin ținutul lipsit de oameni, îi istovise peste măsură. Femeile însărcinate se temeau să nu le apuce ceasul nașterii înainte de a ajunge acolo. Zara murise din naștere și o îngropaseră sub o salcie. Zara nu mai era! Nimeni nu-i mai vedea fața, nimeni nu-i mai auzea glasul și pașii ei. Dar amintirea Zarei dăinuia.
    - N-aș vrea să mi se întâmple ce i s-a întâmplat Zarei.
    - N-o să ți se întâmple, puică.
    - Șatra lui Him bașa trebuie să crească, nu să scadă!
    - O să crească, puică, o să crească, și-o să-nflorească.
    - Numai să ajungem odată acolo.
    Pentru cei mai mulți dintre țătrari și șătrărese aajunge acolo însemna a ajunge la adăpost de soare și de ploaie, de vânt și de frig, însemna a ajunge în rai.
    Toți jandarmii care însoțiseră până aici șatra erau bărbați tineri care trăiau pe aceste meleaguri pustiite de luni și luni, departe de casele lor și de orice așezări omenești. Singurătatea, într-un fel sau altul îi înrăise, îi sălbăticise și le ascuțise până la nebunie poftele. Lăsau pe cel rânduit cu veghea să aibă grijă de arme, și toți ceilalți se târau prin iarbă, pe furiș, și pândeau prin întuneric ca vreuna din muierile, fetele sau fetișcanele șatrei să se depărteze de căruțe pentru a se ușura și să sară asupra ei.
    Șatra prinsese de veste și niciuna nu se mișca de lângă căruță singură. Se duceau să-și facă nevoile mai multe, iar bărbații, purtând în mâini furci, ori topoare, stăteau gata prin apropiere, ca la primul strigăt de primejdie să sară în ajutor.
    Un jandarm rânjise la Him bașa:
    - Vă păziți bine muierile!
    - Sun bolnave, domnule, toate sunt bolnave și n-am vrea ca oamenii stăpânirii să se molipsească și să se nenorocească. Ajunge să suntem noi toți nenorociți...
    Într-a opta zi de călătorie, la porunca jandarmilor, căruțele lungi părăsiră drumul prăfos pe care se întâlneau mereu cu camioane militare și o apucară pe un drum simplu și îngust, drept către răsărit.
    - Mai avem mult de mers până ajungem acolo, domnule?
    Jandarmul întrebat se uită la Him bașa. Se uită la Him bașa întocmai cum s-ar fi uitat la un mort. Morții nu întreabă nimic. Mortul acesta însă întrebase. Îi răspunse:
    - Două-trei zile. Poate patru.
    Caii jandarmilor erau voinici, înalți și grași. Pe lângă ei, caii, măgarii și catârii șatrei păreau niște biete gloabe. Totuși, aceste dobitoace mărunte aveau în trupurile lor puține, rău hrănite și nu destul îngrijite, o uimitoare putere. Duceau lagreu, îndurau arșița cumplită a verii și viscolul năpraznic al iernii cu aceeași resemnare ca și oamenii oacheși, stăpânii lor.
    De la nefericita nuntă a lui Alimut, Lisandra nu-și mai arătase fața în șatră. Mai mult ca oricând se simțea acum disprețuită și dușmănită și se mira că oamenii lui Him bașa au rămas tot atât de blânzi cu ea. Dacă povestea ei de dragoste cu Goșu și cu Ariston ar fi avut loc în șatra lui Sedil bașa, de mult i s-ar fi făcut de petrecanie. Gândindu-se la toate acestea râse:
    „Ah! Ce proastă sunt! Nu mi-au făcut de petrecanie nu pentru că sunt blânzi, ci pentru că ne aflăm sub ochii jandarmilor. Acum fiecare își teme viața lui. Și când oamenii își tem viața lor nu le mai arde să pună capăt vieții altora. Dar până când oamenii aceștia ai lui Him bașa își vor teme viața? Dacă stăpânirea ar fi vrut să-i stârpească, de ce n-ar fi făcut-o până acum? Ce nevoie era să-i trimită tocmai în pustiul acesta? Jandarmii!... Jandarmii ne-ar putea împușca. Dar nu ne împușcă. Numai că se uită la noi cu priviri ciudate. Toți oamenii pe care i-am întâlnit s-au uitat la noi cu priviri ciudate, s-au uitat la noi ca la niște morți... Când oamenii își tem viața lor... Nu. Nu era cum gândise.”
    Lisandra încetă să râdă.
    „Tocmai atunci se gândesc oamenii să pună capăt vieții altora. Tocmai atunci, când își tem propria viață. Pentru ce, deci, n-o omorâseră bărbații șatrei?”
    Convoiul înainte încet, încet. Era bine că înainte, totuși. Era bine? Poate era bine. Dar poate era tocmai dimpotrivă.
    De multe zile întreaga șatră băgase de seamă ceea ce Him bașa credea că numai el singur a observat. Bărbații nu-și mărturisă unii altora nimic în această privință și nici femeile. Ajunseseră să creadă, din dorința lor ca nu cumva teama ori chiar frica să se cuibărească în inimile lor și să-i umple de spaimă, că acum, din pricina războiului, toți oamenii din lume își schimbaseră fără să vrea și fără să știe căutătura și că toți se uitau unii la alții ca niște morți, la alți morți. Mai curând sau mai târziu toți aveau să fie ai morții, numai că fiecare nădăjduia că de el și de cei dragi lui moartea se va apropia după o vreme îndelungată, cât mai îndelungată.
    Soarele scăpătă. Focurile din preajma căruțelor fură stinse. Oarba îl întrebă pe Alimut:
    - Te simți mai bine?
    - Da, mamă, mai bine. Mi-a mai scăzu fierbințeala.
    Oarba nu-i spuse nimic despre Kera și nici el nu cuteză s-o întrebe. Se temu să nu afle că fata s-a prăpădit sau că e pe cale să se prăpădească. Acum mintea i se mai limpezise și dintr-o dată reînvie toată întâmplarea.
    Ajunse cu Kera în zăvoi. Căutaseră un loc cu iarbă înaltă și moale. Băiatul rostise încet:
    - Aici.
    - Nu, nu acolo,zisese Kera. Aici. Aici iarba e mai înaltă și mai deasă.
    Luase țolul din mâinile băiatului, îl întinsese și-l potrivise.
    - Spre ziuă, spusese Alimut, are să cadă rouă.
    - N-o să stăm noi aici până la ziuă, zise fata. O să stăm ce-o să stăm și pe urmă o să ne întoarcem la căruțe. Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem la căruțe înainte de a se lumina.
    - Îți închipui că până la ziuă o să mă și satur de tine?
    - Nu îmi închipui că tu n-o să te saturi de mine niciodată.
    Fata se lungise pe țol. Alimut se uita la ea prin fumuriul străveziu al nopții și nu îndrăznea să se culce lângă ea.
    Patru inși ieșiră din umbră și se năpustiră asupra lor. Unul, deșirat și șchiop, care sărea ca o lăcustă, se repezise asupra fetei, o izbise cu pumnul în pântec, o amețise, îi vârâse o cârpă pregătită mai dinainte în gură și pe urmă tăbărâse pe ea cu picioarele. Ceilalți trei îl pocniră î cap cu mânerele cuțitelor pe Alimut, îi înfundaseră și lui între dinți o cârpă, îi rupseră buzele, îi mursecară și-l legară de un copac. După aceea îi sfâșiară hainele și cămașa, îl lăsaseră aproape gol și se jucaseră înțepându-l ușor în coaste. Unul spusese:
    - Să-l omorâm. Dacă-l lăsăm în viață ne va da pe mâna poliției.
    - Nu face să ne-ncărcăm sufletul. Tot o să-l omoare acolo. Mai bine să ne mai jucăm nițel cu el. Cât despre poliție... Ce știe el cine putem fi noi?
    Se jucaseră cu el cât voiseră. În acest timp lunganul desfăcuse picioarele fetei leșinate, își împlinise repede pofta și sărise în sus rânjind:
    - Habar n-aveți peste ce am dat! Nici nu mă așteptam! Trufanda. Acum e rândul vostru.
    - Mai trăiește?
    - N-a murit. În orice caz, e caldă.
    Derbedeii nu prea știau cum stau lucrurile.Poate că, într-adevăr, fata nu murise. Dacă era caldă, nu murise. Îndată ce moare, omul începe a se răci. Dar poate că, dacă n-o lasă în pace până la ziuă, o să moară. Ori poate o să trăiască. Nu. N-o să trăiască. O să moară. Nu. N-o să moară. Fetele și femeile nu mor niciodată din așa ceva. Poate mor. Poate, totuși, nu mor. Dacă li se scurge sângele din trup, mor.
    Fluviul larg și întunecos curgea liniștit în apropiere. Alimut auzea cum se izbesc valurile de mal.
    - Dă-mi și mie rând.
    - Mai așteaptă.
    - Dă-mi și mie rând, n-auzi?
    - Uite că-ți dau.
    Șchiopul fuma. Sta cu spinarea rezemată de-o salcie și fuma. Când trăgea fumul în piept, vârful țigării se roșea și creștea.
    - Gata?
    - Gata. Dar aș mai vrea o dată.
    - Dă-te la o parte, acum e iarăși rândul meu.
    Aruncase mucul aprins la picioarele lui Alimut.
    Păreau viguroși și neobosiți. Timpul trecea încet. Asupra băiatului legat de copac năpădiseră furnicile. Le simțea cum îi intră în urechi, cum îi pipăie colțurile ochilor, colțurile gurii. Gândise:
    „Vasăzică furnicile nu dorm noaptea. Eu unul, crezusem până acum că furnicile dorm noaptea. Acum văd că nu dorm. Trebuie să țiu mine? Trebuie să uit. trebuie să uit tot ce s-a întâmplat în noaptea asta. trebuie. Dar tocmai asta n-o să uit. Și ce-o să se întâmple cu mine dacă n-o să pot să uit niciodată noaptea aceasta? Nu știu. Acum nu știu decât că mă doare grozav capul! Mă doare capul... Mă doare capul... Mă doare...”
    Ținutul pe care căruțele lungi și grele se afundau mergând încet către răsărit devenea din ce în ce mai ciudat chiar și pentru oameni oacheși care, în peregrinările lor, văzuseră atâtea.
    Acum, pe drumul simplu și prăfos de țară, nu se mai vedea, ca pe orice drum părăsit, nicio urmă de om. Uneori șesul se afunda pe neașteptate și în găvanul micilor vâlcele sticleau în soare apele vinete-alburii și stătute ale unor lacuri. Apa mirosea urât, era mai sărată de cât apa mării și în ea nu viețuiau decât niște viermișori galbeni, desgustători.
    Căruțele se târau mai departe prin zăpușeală, sub dogorea soarelui și întâlneau iarăși ținuturi îmbrăcate în iarbă sălbatică, aspră și țepoasă. Pe aici, ochiurile de apă dulce erau înconjurate de stuhărișuri. Câinii licăiau până se săturau.
    Prin ținuturile pe care le străbătea lungul șir de cărute soarele seca, într-adevăr, apele, iar flăcările lui pârjoleau cu neîndurare câmpiile.
    Copitele însângerate ale cailor, măgarilor și catârilor șatrei se afundau chinuitor în pulberea alburie a drumului, iar roțile înalte ale căruțelor se afundau și mai mult în aceeași publere alburie.
    Oamenii oacheși, cu copiii și nevestele lor se târau nădușiți și gâfâind pe lângă căruțe și numai bătrânele și borțoasele rămăseseră la umbră, sub coviltire. În căruțe însă, în pofida umbrei, era și mai cald. Bătute întruna de soare, coviltirele se încinseseră, se scorojiseră și dogoreau ca jarul.
    Se ruga careva? Nu. Nu se ruga nimeni. Oamenii oacheși nu se rugau niciunui Dumnezeu pentru că nu credeau în niciun Dumnezeu.
    - Vrei să mănânci ceva, Alimut?
    - Nu mi-e foame.
    - Vrei să bei ceva?
    - Nu mi-e sete.
    - Atunci ce vrei?
    - Nimic.
    - Chiar nimic?
    - Aș vrea să mor.
    Nu-i era nici foame, nu-i era nici sete. Îi ardea trupul. Îi ardea trupul și-i ardeau și gândurile. Nu voia nimic. Ba voia ceva. Voia să moară. Voia într-adevăr să moară? Poate nu voia. Zicea numai.
    Când luase țolul la subsoară și plecasă spre zăvoi cu Kera să-și petreacă întâia lui noapte departe de ochii și de urechile iscoditoare ale șatrei, câinele Rob se gudurase și încercase să se ia după ei. Alimut însă nu-l slobozise din zgardă.
    - Dezleagă-l, îi spusese Kera. Chiar dacă o să vadă ceva, n-o să spună. Câinii nu pot să vorbească.
    - Știu, dar nu vreau să ne vadă și să ne audă în noaptea asta nici păsările cerului.
    - Noaptea păsările cerului dorm.
    - Nu toate.
    Rob se ferea. Alimut se îndârjea. Îl lovise de două-trei ori. Câinele scâncise, chelălăise. Până la urmă, Alimut îl lăsă în pace, în zgardă.
    Puternici cei patru. Puternici și plini de vlagă. Fiecare trecuse peste trupul fetei de câteva ori. Se săturaseră și plecaseră abia când se mijise de ziuă. Șchiopul, sărind ca o lăcustă, li-l arătase pe Alimut celorlalți și rânjise:
    - Ce ziceți? N-ar fi mai bine să ne spălăm totuși cuțitele în el?
    - De! N-ar fi rău.
    Șchipul se apropiase. Cuțitul îi lucea în mână.
    - În burtă?
    - Mai curând gâtul.
    Cel mai mărunt zisese:
    - Hai să-l lăsăm întreg. În dimineața asta trec peste apă. Și acolo... Acolo au să aibă grijă alții să le facă la toți de petrecanie. De ce să ne-ncărcăm noi sufletul cu el și săă-l purtăm la spinare pe lumea cealaltă?
    Plecaseră și se pierduseră prin zăvoi, de-a lungul fluviului.
    Furnicile! Dacă n-ar fi fost furnicile ar fi îndurat totul mai ușor. Se gândea la fată. Îi ardea trupul, dar îl ardeau și gândurile. O fi murit fata? N-o fi murit? A murit. Fata a murit. Și lui, ca să nu-l tulbure, nu i-au spus nimic. Ba nu. Fata n-a murit. Dacă fata ar fi murit, ar fi aflat, ar fi simțit. Mai bine ar fi murit. Nu. Mai bine că trăiește. Acolo unde vor ajunge, acolo unde li se va spune să poposească și să-și întindă corturile, acolo vor fi uciși cu toții. Acolo va fi ucis și el, și tot acolo va fi ucisă și fata. Cine îi va ucide? Războiul. Dar ei, oamenii oacheși, nu avea nimic cu războiul. Acum însă era vădit, războiul avea socoteli și cu ei, cu oamenii oacheși ai șatrei lui Him bașa.
    Lui Alimut nu-i era teamă de moarte. Acum ar fi vrut să trăiască, pentru viața însăși, ar fi vrut să trăiască pentru șatra lui, pentru prietenii lui, pentru... Se gândi la multe. Numai la Kera și la dragostea lui pentru Kera nu se gândi. Dragostea lui pentru Kera îi ieșise din trup în chiar clipa când o văzuse pe fată răstignită și chinuită de șchiopul care mergea în sărituri de lăcustă. Poate dragostea murise. Poate dragostea lui nu murise. Poate dragostea lui trăia totuși. Trăia și se plimba singură și mâhnită prin zăvoiul de lângă fluviu. Poate dragostea lui trăia și mergea în urma șirului de căruțe. Nu știa. Nu știa decât atât: că dragostea lui pentru fată i-a ieșit din trup, i-a părăsit trupul. Pentru totdeauna? Poate pentru totdeauna. Poate numai pentru un timp.
    - Să-ți dau ceva să mănânci, Alimut.
    - Nu mi-e foame, mamă.
    - Să-ți dau ceva de băut, Alimut.
    - Rachiu, dacă vrei să-mi dai ceva de băut, dă-mi rachiu.
    Oarba îi întinse plosca plină. Biatul o luă și o duse la gură. Bău, însetat, cu gâlgâituri îndelungi, până o goli. Rachiul tare îi trăzni mintea și i-o adormi. După aceea îi adormi și trupul.
    Him bașa își întrebă nevasta:
    - Ce face băiatul?
    - Doarme.
    Un miros de rachiu îi izbi nările.
    - A băut?
    - Rachiu.
    - Mult?
    - O ploscă.
    - E bine că a băut și s-a îmbătat. O să doarmă adânc și-o să se înzdrăvenească.
    Cu cât șatra înainta spre răsărit, cu atât arșița creștea. Pe cerul mereu gol nu se arăta niciun smoc de nor, niciun vultur, niciun uliu, niciun erete.
    Pe la chindie oamenii oacheși opriră căruțele și își deshămară caii, măgarii și catârii la marginea unui lac rotund, cu apă dulce, înconjurat aproape în întregime cu țipirig. Aici își adăpară ca de obicei vitele și se sloboziră să pască. Câinii, după ce își potoliră setea, se luară după Rob și se depărtară de sălașul șatrei, pierzându-se prin iarba înaltă în căutarea de sălbăticiuni pe care le-ar putea vâna. Fetele și băiețandrii adunară ciulini și scaieți uscați și, curând după oprire, în preajma fiecărei căruțe focul prinse aripi.
    Între focul pecare-l aprinsese Him și căruță, Oarba se mișca de parcă ar fi văzut. Puse oala cu linte la foc și se ciuci pe vine. Din când în când împingea în foc, cu vătraiul, ierburi uscate și asculta trosnetul ciulinilor și scaieților care ardeau.
    Pe când zăcea în căruță, în trupul tânăr și cuprins de somn al lui Alimut aburii rachiului se risipiră. Fața băiatului, care până aici fusese tristă și încruntată, se lumină iar buzele lui rupte, strâmbe și umflate, încercară să zâmbească. Își visă clipă cu clipă nunta, nunta lui, care avusese lor pe celălalt mal al fluviului cu câteva zile mai înainte. Băiatul visa și multă vreme nu-și dădu seama că visează.
    Plecă, de mână cu fata spre zăvoi. Rob se gudură și se luă după ei. Alimut îl mângâie pe cap și câinele recunoscător, îi linse din mers picioarele.În zăvoi, cei patru derbedei săriră pe neașteptate asupra lor. Rob se repezi să-l doboare pe șchiop. Ceilalți trei, cuprinși de frică, fugiră. Rob îi rupse șchiopului beregata, îi sfâșie pieptul, îi sorbi sângele și-i mâncă inima.
    Ceilalți trei derbedei se întoarseră. Purtau în mâini furci mari de fier, cu trei colți. Îl înconjurară pe Rob, îl înțepară și-l uciseră. La el și la fată derbedeii nici nu se uitară. Scuipară, o luară din loc, și se pierdură în negura zăvoiului. Câinii șatrei atrași de mirosul sângelui cald, veniră în landră. Mâncară ce mai rămăsese din șchiop și-l mâncară și pe Rob.
    Când moare un om, rubedeniile și prietenii lui se grăbesc să-l îngroape. De când e lumea pe lume se știe că morții încurcă viața celor vii. Când moare un câine, ceilalți se reped și-l mănâncă. Da, da, se reped și-l mănâncă.
    Mai departe, visul lui se urâți cu totul. Alimut nu-și dădu seama cum se întâmplă, dar se pomeni că a devenit câine, un câine mare, lățos, cu colți albi, ascuțiți. Acum fata dormea în iarbă. Câinele lățos se năpusti asupra ei s-o sfâșie. Fata se trezi și țipă. Țipătul ei puternic îl făcu pe Alimut să-și lepede somnul.
    Cum se trezi se frecă speriat la ochi. Își pipăi repede trupul. Nu, nu era câine. Era om, ca toți oamenii. Îi trecu spaima. Râse. Gura, cu buzele rupte și umflate, i se strâmbă.
    Oarba simți că i s-a trezit fiul.
    - Ți-e foame, Alimut?
    - Da, mamă, mi-e foame. Acum! Acum mă simt mai flămând ca un lup.
    - Dacă-i așa, e bine. Dă-te jos din căruță și vino să mănânci.
    Him îl privi. Oarba îi mângâie fața și i se păru că i-o vede cu buricele degetelor. I se păru numai, ori i-o vedea cu adevărat?!
    Pe neașteptate lui Him bașa îi veni să plângă. Era bărbat, și încă un bărbat destul de în vârstă, trecut de mult prin ciur și prin dârmon. Până atunci nu-l văzuse nimeni plângând. N-avea să-l vadă nici acum. Clipi de câteva ori și ochii, care cu o secundă mai înainte începuseră să i se împăienjenească de lacrimi, i se uscară.
    Prin apropierea căruțelor ardeau, domoale, fumegând, focurile. Mai era puțin până la asfințit.
    Ariston, după ce mâncă și bău de unul singur o butelcă de rachiu vechi, se înveseli. Luă un sac gol, îl făcu sul și plecă fluierând pe câmp.
    Șatra privi după Ariston. Uj Hoțul spuse:
    - Se duce să-și umple sacul cu iarbă. Vrea să doarmă pe moale. Se vede treaba că tot nu i s-a vindecat pielea.
    Mulți râseră. Matahala se uită cu înțeles la Uj Hoțul și zise:
    - Bărbatul care doarme pe moale, nu mai e bărbat.
    Dar Ariston își umplu sacul, îl luă în spinare și se întoarse fluierând. Scoase din căruță un par și-l bătu, ceva mai departe, în pământ. Aduse sacul, îl înfipse în par și se apucă să-l lovească năpraznic cu harapnicul.
    Șatra, mirată, se adună roată în jurul lui. Goșu nu se putu stăpâni și se amestecă și el printre ceilalți. Ariston ridică harapnicul, îl făcu să șuiere pe deasupra capului și izbi sacul când în partea de sus, când la mijloc, când jos de tot. La fiecare lovitură Goșu tresărea de parcă Ariston nu în sacul umplut cu iarbă uscată ar fi izbit, ci în trupul lui, al lui Goșu. Oamenii șatrei pricepură.
    - Ariston se pregătește să se mai bată o dată cu Goșu.
    - Degeaba. Nu e tot una. Sacul stă neclintit. În timpul luptei Goșu se mișcă și întoarce loviturile.
    Veniră să se uite și jandarmii care îi însoțeau. Șătrarii își despicară rândurile și le făcură loc. Plutonierul întrebă:
    - Ce l-a apucat pe ăsta?
    - Nimic, ce să-l apuce?! Se joacă și el cu harapnicul.
    - Toți știți să vă jucați așa cu harapnicul?
    - Toți. Nu e greu.
    - Atunci de ce se joacă numai el?
    - Ariston e mai vânjos. Pe noi ne-a oastenit drumul și zăpușeala.
    În seara aceea jandarmii și plutonierul lor se culcară mai departe de șatră. Jandarmul pus să păzească odihna celorlalți primi ordin ca nu cumva să se lase copleșit de somn și să ațipească.
    - Să fii cu ochii în patru. Ai înțeles?
    - Am înțeles, domnule plutonier. Ăștia, cum sunt mulți, dacă ar vrea ne-ar face harcea-parcea.
    - N-au să îndrăznească, însă paza bună trece primejdia rea.
    Ariston țopăi un ceas și mai bine în jurul sacului umplut cu iarbă uscată și nu se lăsă până nu-l văzu hărtănit și împrăștiat. Lac de sudoare, scoase parul din pământ, își strânse harapnicul și se duse la căruță. Întinse pe jos o rogojină, trase o dușcă de rachiu din plosca plină și se culcă.
    Alimut se gândi la visul lui și se temu de somn.
    - Dacă adorm, visez iarăși că mă schimb în câine lățos și că mă reped s-o sfâșii pe Kera.
    La un moment dat i se păru că a și adormit, i se păru că a și început să viseze. Se pipăi să vadă dacă nu cumva piele i s-a acoperit de păr. Nu. Pielea nu i se acoperise cu păr, dar pleoapele ostenite, îi cădeau. Se frecă la ochi și alungă somnul.
    Fata! Trebuia să nu se mai gândească niciodată la fată.
    După ce văzuse tot ce se petrecuse în zăvoi, nu mai avea poftă nici s-o sărute, nici s-o mângâie și cu atât mai mult s-o păstreze de nevastă, să se culce cu ea și să aștepte să-i nască fii și fiice.
    Poate Kera murise. Dar dacă fata murise de ce nu-i vorbise nimeni de moartea ei? Poate trăia.
    - Mamă...
    - Da, Alimut.
    - Ce s-a întâmplat cu Kera?
    - Nimic, ce să i se întâmple?! Nimic.
    - O să moară?
    - Nu. O să ma zacă ce-o să mai zacă. Pe urmă o să se înzdrăvenească.
    Nu era nicio bucurie în glasul Oarbei. Și nicio tristețe. Oarba adăugă după un timp, cu același glas șters:
    - Din ce i s-a-ntâmplat în zăvoi, Kera n-a murit. Dar era mai bine dacă murea.
    Întocmai așa se gândise și el. „Ar fi fost mai bine dacă Kera ar fi murit. Da. Ar fi fost mult mai bine.”
    - Tu ce spui, Alimut? Nu e așa că ar fi fost mai bine dacă fata ar fi murit? După cinci-șase săptămâni ai fi avut dreptul să te însori cu alta.
    - Da. Ar fi fost mult mai bine. Acum, spurcată cum a fost de cei patru, mie nu-mi mai trebuie. Eu, unul, nu mai am chef să mă apropii de ea.
    Întâi zbieră lung în noapte un măgar. Pe urmă se auziră împușcături. La început pârâi arma automată a jandarmului de pază. După aceea pârâiră mânioase și automatele celorlalți. Se auzi și un vaiet.
    - Văleuu! Mamă-mămulică!... M-au împușcat... Mamă-mămulică... M-au împușcat!... Văleu...
    Șatra, ca la poruncă, se trezi și sări în picioare. Bărbații oacheși, mișcându-se și strecurându-se printre căruțe, puseră mâna pe cuțite, pe furci, pe topoare.
    - Mamă-mămulică... M-au împușcat. Mamă-mămulică...
    Era glas de om străin. Împușcăturile se răriră și încetară. Acum toți cei patru jandarmi veneau spre căruțe. Unul dintre ei ducea un om la spinare. Plutonierul răcni:
    - Aprindeți focul!
    - Păi.
    - Pe răspunderea mea. Aprindeți focul.
    Jandarmul aruncă la pământ omul rănit pe care-l purtase în spinare.
    - Grijania... Mi-ai rupt coastele... Parcă ai fi de plumb...
    Flăcările focului aprins la repezeală se înălțară biruitoare și începură să pâlpâie și să joace vesele, luminând pământul din jur. Rănitul gemu înfundat și se strânse covrig.
    - Mămulică... M-au omorât, mămulică...
    - Gura! îi ordonă plutonierul. Gura, că te ia mama dracului! Acum îți descarc automatul în scăfârlie!
    Rănitul amuți. Se uită la jandarmii care-l prinseseră. Cu spaimă se uită. Și tot cu spaimă se uită și la bărbații oacheși, bărboși, ochioși care mai țineau încă la vedere cuțite și topoare, furci și dâriale.
    - Să-mi spui tot, auzi?
    - Am să vă spun.
    - Dezertor?
    - Da. Dezertor.
    - Câți erați cu toții?
    - Cinci.
    - De unde veniți?
    - De acolo...
    Arătă cu mâna spre răsărit.
    - De ce-ați părăsit frontul?
    - Nu mai puteam îndura.
    - Știi că dacă aș vrea, aș avea dreptul să te împușc?
    - Știu.
    - Ce căutați prin preajma șatrei?
    - Cai. Voiam să furăm cai, ca să ajungem mai repede acasă..
    Plutonierul îl scormoni și-i luă actele. Se întoarse pre Him bașa și-l întrebă:
    - Ce să fac cu el? A? Ce să fac cu el? De îngrijit, n-am cu ce să-l îngrijesc. De trimis dincolo de fluviu, n-am cum. Trebuie să-l împușc.
    Tăcu un timp. După aceea se apucă să se văicărească:
    - Altă soluție n-am. Trebuie să-l împușc. Dumnezeu să mă ierte, dar altă soluție n-am. Trebuie să-l împușc... Să-l împușc!
    Rănitul se răsuci lângă foc, în țărână și se apucă să scâncească:
    - Fie-vă milă de mine și nu mă împușcați, domnule plutonier. Mă așteaptă nevasta acasă... Nevasta și copiii... Și-o mamă bătrână... și-un bunic și mai bătrân...
    Începu să plângă de-a binelea. Subofițerului i se acri saliva în gură. Simți că-l năpădesc lacrimile și, ca să le împiedice, urlă:
    - Dar pe mine nu mă așteaptă nevasta? Pe mine nu mă așteaptă copiii? Pe mine nu mă așteaptă părinții? Porcule! Toți avem neveste și copii, unii mai avem și părinți, dar războiul e război. Trebuie să ne facem datoria. Cu orice preț... Cu orice preț... datoria... dato...
    Bătrânele șatrei făcură roată în jurul rănitului să-l dezbrace. Îi traseră pantalonii și izmenele, îi scoaseră tunica și-l lăsară numai în bocanci și cămașă. Sângele gâlgția din trupul lui ca dintr-o butelie spartă. Încălziră la repezeală apă, aduseră cârpe curate, îl spălară, îi astupară și-i oblojiră rana.
    - Moare? întrebă plutonierul.
    - Are zile, răspunse Oarba. Glonțul nu i-a atins măruntaiele, așa că omul mai are zile.
    - Are zile, dar nu multe, zise plutonierul. Am să fac pe dracu-n patru și-am să-l trimit în urmă, la oraș. Au să-l judece acolo pentru dezertare și au să-l împuște. Au să-l judece acolo pentru dezertare și au să-l împuște. Au să-l pună la gard și au să-l împuște...
    Oarba căută cu ochii ei stinși fața jandarmului și când i se păru c-a găsit-o spuse:
    - Judecătorii aceia puși să-l judece sunt și ei oameni. Poate au să-l ierte. Dezertorul are acasă copii. Dacă-l împușcă, cine o să-i crească mari copiii? Cine-o să-i hrănească pe bătrânii casei?
    Jandarmul îi răspunse acru:
    - La război nu încape iertare.
    Apoi se întoarse către Him bașa:
    - Dacă nu băgam de seamă, dezertorii vă furau caii.
    - Mâine, când ajungem acolo, o să vă răsplătim, domnule plutonier.
    - Dar, bulibașă, cu rănitul ce facem?
    - Lăsați-l deocamdată în grija noastră. Îl însănătoșim și-l păzim. Mai târziu, dacă vă trebuie, trimiteți și-l luați.
    - Răspundeți de el cu capul.
    - Răspundem.
    - Peste o săptămână trimit să-l ia.
    - Voia dumneavoastră. Puteți să trimiteți și peste două.
    Jandarmii plecară. Ajunși în cucluș, îi acoperi noaptea. Traseră câteva rafale de vânt, de sperietură, și se culcară.
    Ferdic aduse plosca. I-o întinse rănitului:
    - Rachiu. Vechi și tare. Adoarme îndată. Bea. Bea, omule.
    Rănitul întinse mâna și o luă. Se gândi: să bea ori să nu bea?
    Ferdic îl îndemnă:
    - Bea, omule, bea. Băutura alină durerile și adoarme. De când mi-a fost ucisă femeia, eu beau într-una... Beau într-una. Și dacă beau mi se pară cu sufletul mă doare mai puțin. Și... Și mi se pare că dorm chiar atunci când sunt treaz.
    Rănitul duse plosca la gură și n-o mai dezlipi de buzele-i uscate și plesnite de soare până nu sorbi ultima picătură.
    Șatra se risipi. Fiecare se culcă în căruță ori lângă căruța lui.
    Oarba tot n-avea somn. Rămase să vegheze lângă rănitul întins pe rogojină, în care viața începea să se întoarcă încet și să se statornicească.
    Înainte de asfințitului soarelui, copiii șatrei intraseră goi în apă să se răcorească și să se spele de jegul care se prinsese de trupurile lor în timpul călătoriei. Apa care, privită de la mal, părea atât de ademenitoare, îi dezamăgi. Era noroiasă și mai caldă decât aerul vâscos și încărcat de praf pe care-l respirau.
    Dar ce se întâmplase? Întâi țipase unul. Pe urmă țipaseră, cu țipetele ascuțite și pline de spaimă, aproape toți, și se repeziră spre mal. Văzându-se plini, de la glezne și până mai sus de mijloc de lipitori, copiii o luaseră la fugă spre căruțe. Fuga însă nu le ajuta cu nimic.
    Femeile șatrei își păstrară sângele rece, încercând să-i potolească și să-i curețe. Loveau puternic, cu latul palmei, drept la mijloc, fiecare lipitoare. Unele care apucaseră să se umfle de sângele supt, se desprindeau mai ușor și cădeau în țărână unde se zvârcoleau neputincioase. Altele, cu cât erau lovite mai tare, cu atât se încăpățânau să se prindă și mai tare de pielea tuciurie.
    După ce-i curățară de lipitori, și după ce lipitorile căzute în țărână fură strivite cu călcâiele, copiii fură unși cu gaz. Mâncărimea și usturimea pielii nu trecu ușor, așa că fiecare avu de furcă cu ai săi până-i culcă și-i îndemnă să se liniștească și să adoarmă.
    - Goșule...
    - Da...
    - Ai fost martor la isprava lui Ariston?
    - La care ispravă?
    - La aceea cu sacul.
    - Am fost, răspunse în silă.
    - Lovea în sacul cu iarbă cu aceeași bucurie cu care ar fi lovit în tine.
    - Lovea...
    - Eu cred că numai la tine se gândea.  Prea lovea năpraznic.
    - Dar eu nu sunt un sac plin de iarbă: sunt om. Și am să-l poftesc, după ce vom ajunge acolo, și după ce scăpăm de jandarmii care ne însoțesc, să ne mai batem o dată.
    - Tot cu harapnicele?
    - Nu știu. O să mă mai gândesc.
    Lisandra râse. Râsul ei îl întărâtă.
    - Da. Tot cu harapnicele. Am să-l bat cu harapnicul până am să-l omor.
    - Cu harapnicul n-ai să-l poți doborî, Goșule. Cel mult o să-l schilodești, și-ar fi păcat de el. E frumos. E tare frumos. Ariston e bărbatul cel mai frumos pe care l-am văzut eu până acum. Cel mai frumos... Cel mai frumos...
    - O să-i arăt eu lui frumusețe. O să-l sfârtec...
    - Mai curând o să te sfârtece el pe tine. O să te schilodească ori poate chiar o să te și omoare.
    - Niciodată! Înțelegi? Asta n-o să se întâmple niciodată.
    - Dacă v-ați bate cu cuțitele, spuse muierea, ar fi altceva. Tu știi să te bați mai bine cu cuțitul decât cu harapnicul.
    Privind-o cu ochi de piatră, Goșu mormăi:
    - De fapt, tu spui una și gândești alta. Tu crezi că, într-o luptă cu cuțitele, lui Ariston i-ar fi mai ușor să mă omoare. Ai scăpa de mine. Tu numai la asta te gândești: să mă omoare Ariston, să scapi cât mai curând de mine.
    Muierea tăcu. Goșu zise apăsat:
    - N-ai să scapi tu așa de curând de mine. Într-un fel sau într-altul, eu pe Ariston tot am să-l omor.
    - De când te lauzi... Mi s-a și acrit să te tot aud: am să-l omor, am să-l omor... Și nu ești în stare să-i clintești un fir de păr în cap.
    Muma lui Goșu ridică glasul:
    - Dar mai tăceți odată! Mi-e somn dar nu pot să dorm de gura voastră.
    Șatra dormea dusă, acoperită de întunericul străveziu al nopții. Câinii, întorși lângă căruțe, căscau și picoteau. Iar câinele Rob. Câinele Rob avea și el un vis: se făcea că se află într-o poiană înflorită, în mijlocul unui câmp verde. Dar câmpul verde era plin de iepuri. Unii erau galbeni, alții roșcați, dar toți se îngrășaseră așa de mult că abia se mișcau. Veneau, se opreau în fața lui Rob, se ridicau în două picioare și se rugau:
     - Mănâncă-ne, Rob. Suntem grași și gustoși, mănâncă-ne, Rob.
    Câinele Rob râdea:
    - Acum sunt sătul. Să veniți la mine la iarnă. Atunci o să vă fac la toți plăcerea să vă mănânc. Acum duceți-vă. Duceți-v și lăsați-mă în pace să dorm...
    Rănitul, care peste noapte dormise adânc din pricina rachiului băut, se trezi o dată cu venirea zorilor și cum se trezi își pipăi partea lovită și oblojită a trupului. Carnea, ieșită din amorțire, îl durea adânc. Se răsuci pe șold. Vru să strige. Se temu să n-o scoale din somn pe femeia de lângă el, care sta neclintită de parcă ar fi fost o mogâldeață neînsuflețită de piatră sau de pământ.
    Oarba, de care somnul nu se lipise nicio clipă, îl întrebă:
    - Spune-mi, omule, ai într-adevăr acasă patru copii? Pari a fi destul de tinerel.
    - Nu, răspunse soldatul rănit, am mințit.
    - De ce?
    - Pentru că dacă i-aș fi mărturisit că am șase, plutonierul de jandarmi nu m-ar fi crezut.
    Oarba se miră:
    - Așa de tânăr! După glas pari a fi atât de tânăr. Și ai șase copii!
    - Mi-a murit mama. Trebuia femeie la casă și tata m-a silit să mă însor la șaptesprezece ani. În cinci ani nevastă-mea a născut cinci copii. Cu al șaselea m-a pricopsit taica după ce am plecat la război.
    Oarba nu pricepu dintr-o dată:
    - Cum adică?
    - După ce am plecat la război, taica s-a încurcat cu nevastă-mea și nevastă-mea a mai născut un copil care e fiul tatei.
    - Au crezut că ai murit?
    - Poate au crezut că am murit, poate n-a crezut. Nu știu. Și dacă nu știu, nu știu.
    - Și cum ai aflat?
    - De la un văr care a venit pe front acum o lună.
    - Și acum... Acum ce vrei să faci?
    - Nu știu. Poate au să mă judece și-au să mă împuște pentru dezertare. În vreme de război oamenii sunt ieftini. Și dacă unii au prilejul să-i omoare pe alții, îi omoară, fără prea multă vorbă, iar în unele cazuri chiar cu plăcere.
    - Ai plecat de pe front pentru...
    - Mă săturasem de război. Însă n-am plecat numai pentru asta. Vroiam să ajung cât mai repede acasă, ca să-l ucid pe tata.
    - Și nevasta? Cu nevasta n-ai de încheiat nicio socoteală?
    - Cu nevasta, săraca, n-am nimic. O fi silit-o, o fi ademenit-o, cine știe! Muiere singură, minte slabă, carne slabă.
    Șatra aprinse focuri, își astâmpără foamea, își înhămă caii, măgarii și catârii și plecă mai departe spre răsărit, mereu spre răsărit, mereu spre răsărit...
    Călări pe caii lor voinici și grași, jandarmii mergeau și ei tot spre răsărit, păzind de departe convoiul lung și ostenit de atâta zăpușeală și de atâta drum, al oamenilor oacheși.
    Câinii se țineau cum se mai țineau, însă urșii se aflau ca capătul puterilor. Îi istovise nu numai lungimea și greutatea drumului străbătul, cumplita arșiță a secetoasei veri, ci și uriașele roiuri de muște de război care nu se îndurau să se despartă de șatră.
    Pe fugarul rănit îl luă Ariston în căruța lui.
    Oarba îl întrebă pe Alimut:
    - Ți-e mai bine?
    - Mai bine, mamă. Când ajungem acolo, mă dau jos din căruță și încep să umblu. În curând am să fiu sănătos-tun.
    Him asculta cuvintele pe care le schimbau între ei nevasta și fiul lui. Asculta și parccă se îngrășa de mulțumire și de bucurie. Fiul lui trăia. Fiul lui ar fi putut fi ucis. Nu fusese ucis. Trăia. Trăia și avea să mai trăiască... Cei patru derbedei, dacă ar fi vrut, ar fi putut să-l omoare acolo lângă fluviu, în zăvoi. Nu-l omorâseră. Îl scuipaseră, îl bătuseră, îl batjocoriseră, îl înțepaseră cu cuțitele, însă îi iertaseră viața. Nimic nu era mai scump pe lume ca viața. De ce oamenii încercau mereu să și-o ia unii altora?
    Moartea!... Poate acolo, în localitatea aceea necunoscută către care se îndreptau, îi aștepta moartea. Dar poate îi aștepta și viața. Dacă stăpânirea ar fi voit să scape de ei, ar fi dat poruncă jandarmilor care-i însoțiseră de la trecerea fluviului, să-i omoare. Patru jandarmi - trei soldați și un plutonier - cu patru puști automate, într-un sfert de oră n-ar fi avut ce împușca.
    Bine. Stăpânirea nu le vrea moartea. Atunci de ce-i mână din urmă, departe de ochii lumii, prin aceste ținuturi pustii, către un ținut care va fi, poate, și mai pustiu?
    Lui Alimut, care n-a avut parte de Kera, el, Him bașa, o să-i găsească altă nevastă. Se aflau destule fete tinere și chipoase în șatră! Încercă să și le amintească. Da. Erau destule.
    Calub!... N-ar fi vrut să aibă neplăceri cu Calub. Până la urmă tatăl Kerei va trebui să înțeleagă. După întâmplarea din zăvoi, Calub nu avea decât să-și păstreze fata - care nu mai era fată - și să-i dea îndărăt galbenii primiți. Buni galbeni! Toți cu zimți! Toți de aur vechi, turcesc! Zece la număr! Zece! Parcă îi și vedea strălucind în palma lui bătucită. Parcă îi și auzea zornăind. Nimic nu e mai plăcut auzului omenesc decât zornăitul banilor de aur....
    Moartea!... Moartea și viața! El, Him bașa, nu se speria de moarte și nu speria nici de viață.
    De fapt, fiecare om, înainte de a muri pentru totdeauna, moare de câteva ori, Și el, Him bașa, murise de nenumărate ori. Odată murise copilul Him. Pe urmă murise și tânărul Him. Iar din trupul mort al tânărului Him se iscase pe lume omul matur Him. Nu trecuse  prea multă vreme și din trupul omului matur Him ieșise la iveală bătrânul Him. Într-o zi... Într-i zi va muri și bătrânul Him. Și din trupul mort al bătrânului Him nu se va mai arăta niciun alt om. Odată mort, bătrânul Him va rămâne pentru totdeauna mort. Cel mult din trupul mort al bătrânului Him va răsări iarbă, ciulini, mărăcini...
    Ce tânără și frumoasă fusese odinioară Sina. Atunci se căsătorise tânărul Him cu ea. Îi dăruise cinci fii. Cu fiecare naștere murise ceva în ea. Și murea ceva din ea cu fiecare an. Femeia se uscase și se smochinise. Își pierduse vederea. Acum numai el, Him bașa, își mai aducea aminte că altădată o chemase Sina. Acum numai el, Him bașa, își mai aducea aminte că altădată Sina fusese tânără, fusese frumoasă și-i dăruise zile pline de bucurie și nopți pline de arzătoare dragoste. Șatra, de mulți, de foarte mulți ani, o numea Oarba. Oarba lui Him, Oarba lui Him bașa, Oarba... Oarba...
    Him bașa lăsă caii să meargă în voie. Nu-i mai lovi cu biciul.
    Mergând pe lângă cai, Him bașa călcase din întâmplare în niște ghimpi ascuțiți, crescuți la marginea drumului. Acum îl usturau tălpile înțepate. Se urcă în căruță. Alimut dormea, somn adânc dormea Alimut. Oarba îl veghea. O rugă:
    - Sina, dă-mi plosca. Mi s-a uscat gura.
    Oarba pipăi coviltirul. Găsi plosca. I-o întinse. Him bașa înghiți câteva guri de rachiu. Se întoarse.
    - Pune-o la loc.
    Oarba întinse mâna, luă plosca și o atârnă la locul ei.
    Him bașa îi văzu fața uscată, zbârcită, smochinită, cu care de atâta amar de vreme se obișnuise. Și-i văzu ochii rotuni, neobișnuit de mari și neobișnuit de frumoși și de negri care de mulți ani erau lipsiți de vedere.
    - Dar ce e cu tine? Plângi?
    - Fără să vreau, Him, fără să vreau.
    - Băiatul?
    - Nu. Băiatul s-a liniștit. Doarme.
    - Atunci de ce plângi?
    - Him, nu se supăra Him. Au trecut doisprezece ani, patru luni și treisprezece zile de când tu nu mi-ai mai spus pe nume, de când tu nu mi-ai mai zis Sina. Și acum eu mă-ntreb, Him, ce te-o fi apucat pe tine de mi-ai zis Sina?
    Lacrimile care îi curgeau Oarbei din ochii rotunzi, dar fără vedere, îi arseră lui Him bașa inima. Apucă mâinile Oarbei și vru să i le mângâie. Abia acum Him bașa băgă de seamă că mâinile soției lui erau negre ca pământul și uscate ca niște cioturi. Oarba șopti:
    - Dragule... dragule...
    Ce-o apucase? Ce-i venise să-i spună așa? Him bașa sări din căruță și începu să bată caii cu biciul.
    - Na! Una! Mai ține una! Mai na încă una! Și încă una! Mai na!
    Caii se opintiră în hamuri și voiră să alerge ca să împlinească voia stăpânului. De ani de zileîl cunoșteau pe Him bașa, se temeau de biciul și de mânia lui, însă atât de aprig și de mânios ca acum, caii nu-l văzuseră niciodată.
    Murgul îngenunche sub lovituri și căzu. Bălanul se opri.
    Odată cu căruța lui Him bașa se opri întregul convoi. Oamenii oacheși alergară să vadă ce s-a întâmplat. Îl găsiră pe Him bașa lovindu-și cu sălbăticie calul bătut. Murgul clipea din ochi, rămânea nemișcat, însă la fiecare lovitură pe care o primea, tresărea.
    - Lasă calul, Him bașa.
    - Nu omorî calul, Him bașa.
    Plin de mânie, omul parcă nu-i auzea. Își suduia și-și lovea mai departe calul. Auzi râsete batjocoritoare. Întoarse capul. Cei patru jandarmi călări pe caii lor voinici și grași îl priveau și râdeau. Plutonierul îi spuse, rânjind:
    - Așa! Arde-l, Him bașa. Omoară-l, Him bașa. Nu-l ierta, Him bașa.
    Îl cuprinse rușinea, aruncă biciul și se îndepărtă de căruță. O luă pe jos peste câmp. Apoi, dezmeticindu-se, se întoarse și o porni drept înainte, pe drumul simplu și prăfos care ducea către răsărit, către acolo. Oamenii oacheși ridicară calul căzut în țărână, împinseră căruța și unul dintre ei, apucând hățurile, strigă blajin:
    - Dii!...
    Caii o porniră la drum cu pași înceți, obosiți. Întregul convoi se puse în mișcare.
    La amiază plutonierul nu le îngădui oamenilor să deshame și să-și pregătească masa. Zise:
    - Mai avem numai un ceas până ajungem acolo.
    Unii se bucurară.
    - În sfârșit ajungem.
    Alții se posomorâră:
    - Dar dacă odată ajunși acolo, jandarmii ne...
    Caii, măgarii și catârii începură să meargă și mai încet, căutând ca fiecare pas să fie făcut cu nesfârșită grijă. Urșii gemeau și mormăiau, mergeau înainte, mereu înainte și își sunau lanțurile grele...
    Him bașa se afla cu câteva sute de pași înaintea convoiului. Călca și el cu grijă, ferindu-se să nu alunece în crăpături. În urma lui, la mică înălțime, plutea în aerul vâscos și fierbinte un nouraș de praf. Acum buzele îi tremurau de parcă ar fi fost bolnav de friguri și din ochi i se prelingeau în barbă lacrimi. Din pricina mustăților stufoase lacrimile nu-i ajungeau până la buze, așa că nu-și dădea seama dacă sunt sau nu amare.
    Nu mai plânsese de pe vremea când fusese copil. Pe atunci, într-o zi, făcuse o poznă și tată-său îl bătuse cu biciul. Plânsese pentru că fusese bătut cu biciul. Dar... acum... acum ce era cu el? Viața, oricum ar fi trăită, nu este decât un crâmpei de lumină. Înaintea acestui crâmpei de lumină: oceane de întuneric.
    Când s-a căsătorit cu Sina, el, Him bașa, avea douăzeci de ani, iar Sina... Sina nici nu împlinise cincisprezece. I-a născut patru feciori. Credeau amândoi că izvorul copiilor lor a secat și, pe neașteptate, după ce Sina trecuse de patruzeci de ani, într-o noapte, sub cort, i-a șoptit la ureche:
    - Him, dragule, o să mai avem un copil.
    - Ți se pare, Sina.
    - Ba nu mi se pare deloc, Him. Sunt într-a treia lună.
    Își căsătorise feciorii. Și fiecare dintre feciorii lui aveau acum alți băieți și alte fete. Nurorile, se întâmplase, toate erau grase și mândre. Niciuna n-o iubise pe Sina, și nici Sina nu-și lipise inima de inima vreuneia dintre ele. Abia dacă-și vorbeau. Nepoții și nepoatele, când se nimerea să se vorbească despre bunica lor, îi spuneau Bătrâna, ori, și mai cu plăcere, Oarba. Iar el, Him bașa, îi uitase parcă numele. În gândurile ori în vorbele lui îi zicea: nevastă-mea, muierea mea, băbătia mea. Dragostea lui pentru ea o topiseră anii.
    Nimeri cu piciorul într-o crăpătură, se poticni și căzu. Avu vreme să se proptească în mâini. Se ridică greoi și înainte de a porni mai departe își aruncă ochii în jur. Pământul era, ca și mai înainte, galben, uscat, amestecat cu bolovani și pietriș, însă nu mai părea atât de pustiu. Mușuroaie dese, unele vechi, altele proaspete, arătau că în coaja acestui ținut sărac viețuiau cârtițele. Cârtițele sunt oarbe. Începu să numere mușuroaiele. Plecă mai departe, numărându-le. O sută. Două sute. Când trecu de trei sute se lăsă păgubaș. Aci, pământul era al cârtițelor oarbe. Dar, pe lumea asta, nu numai cârtițele erau oarbe. Oarbă era și Sina lui.
    De ani de zile, el, Him bașa, uitase să-i spună Sinei pe nume. Iar femeia care-i dăruise cinci feciori numărase anii, numărase lunile, numărase și zilele de când pierduse dragostea lui. Căci femeia lega faptul că uitase să-i spună pe nume, cu moartea dragostei lui pentru ea. Poate numărase și clipele. Tăcuse. Tăcuse și numărase anii, lunile, zilele, orele, clipele. Cum să nu-i vină să se lungească în drum și să moară?
    Ochii i se uscară și începură să-l usture. În schimb i se umplu gura de salivă. O scuipă. N-apucă s-o scuipe bine, că gura i se umplu iarăși. Și abia acum băgă de seamă că saliva lui e zgrunțuroasă și că are gustul fierturii de coajă se salcie. Își amintea bine gustul fierturii de salcie. În copilărie se bolnăvise de friguri. Zăcuse și tremurase zile întregi pe rogojină.
    Soarele trecu de amiază. Vâlvătăile lui însă nu scădeau. Sudoarea curgea de pe trupurile oamenilor oacheși și de pe vite.Jandarmii înjurau plini de ciudă. Șatra! Din pricina ei trebuiau să străbată un asemenea ținut și pe o asemenea vreme! N-ar fi fost mai potrivit să-i fi înecat pe toți în fluviu? Mare lucru! Acum oamenii mureau cu miile și nimeni nu cerea cuiva vreo socoteală. Războiul de aceea era război: ca să mănânce oameni, cât mai mulți oameni.
    Him bașa mergea clătinându-se și plângea. Nu bănuise niciodată că păstrase în trupul lui ucat de bătrânețe, și în parte secat de puteri, atâtea lacrimi.
    Crăpăturile începură să se micșoreze și să se rărească. Se răriră până nu se mai văzură deloc. Pulberea drumului deveni mai măruntă și mai alburie. Câmpul neted se acoperi iarăși cu iarbă sălbatică, înaltă și scorojită de soare.
    Șatra, care mai înainte se temuse că i se va porunci să-și întindă corturile pe nisipurile acelea goale, se mai învioră. Acum, din loc în loc, când într-o parte a drumului când în alta, se zăreau lungite și deșirate în iarbă schelete de cai și de oameni.
    Oamenii oacheși le priveau o clipă, pe urmă își lăsau capetele și se uitau numai la panglica îngustă și alburie a drumului. Caii, măgarii și catârii înhămați la căruțele lungi și grele cu coviltir, abia se mai târau. Un cal de pe la mijlocul convoiului îngenunche și căzu. Șirul de căruțe se opri.
    Oamenii oacheși săriră și încerară să-l ridice. Se opintiră cât putură, însă totul fu în zadar. Calul, lungit în țărână, era pe sfârșite. Zvâcni de câteva ori din picioare și muri tăcut, cu zăbala în gură și hamul pe el.
    Îl deshămară cu greu, îl traseră la margine, îi luară repede carnea bună de mâncat și pielea, și-l părăsiră. Avea careva un cal, ori un catâr de prisos? N-avea nimeni. Ferdic mai aruncă o privire calului jupuit și descărnat, se înhămă în locul lui și convoiul plecă mai departe. Mereu mai departe... spre răsărit.
    - Mai avem mult până ajungem acolo, domnule plutonier?
    - Cam o jumătate de ceas dacă mergem întins.
    Soarele pogora domol pe scara nevăzută a cerului, însă mai avea de mers până să atingă marginea zării și să asfințească. Șatra ridică ochii. Careva strigă:
    - O barză. Ne apropiem de ținuturile locuite. O barză!
    Nu-i răspunse nimeni. Barza, care ținea un șarpe în cioc, trecu în zbor lin pe deasupra convoiului, făcu un ocol, se înălță și o luă spre miazăzi. Așadar, spre răsărit, nu se nădăjduia în nicio așezare omenească mai apropiată. Pustiu și iarăși pustiu.
    Drumul simplu de țară, coti, ocoli, și o apucă iarăși drept către răsărit. Dintr-o dată aerul se umplu de miros ascuțit, înțepător și sărat. Spre răsărit își arăta povârnișul râpos și pietros un deal mărunt.
    - Mai avem mult până acolo, domnule plutonier?
    - Încă puțin... Încă puțin și ajungem.
    Ferdic trăgea sârguincios la ham alături de calul care-i mai rămăsese. Ochii îi ieșiseră pe jumătate din cap, buzele îi crăpaseră, iar obrazul bărbos i se umfla și i se dezumfla ca un cimpoi. Puterile îl părăsiră, și căzu întocmai cum cu puțin mai înainte, îi căzuse calul.
    - Hooo! Opriți!...
    Blebe și Ivar îl ridicară, îl culcară în căruță și-i duseră la gură plosca cu rachiu.
    - Ți-e rău?
    - Nu. Osteneala. Numai osteneala.
    Blebe îi luă locul la ham.
    Dintr-una din râpele pietroase țâșnea un șuvoi de apă limpede. Făcându-și anevoie drum printre pietre și ierburi, șuvoiul se schimba într-un pârâu care tăia în două lunca nisipoasă și se vărsa printr-o gură răsfirată într-un lac.
    Jandarmii își opriră caii. Plutonierul spuse:
    - Aici.
    - Pentru câtă vreme?
    - Nu știu. Poate pentru o lună. Poate pentru un an. Dacă va veni ordin să plecați mai departe, veți pleca. Dacă nu, veți rămâne aici.
    Oamenii oacheși înțeleseră că ar fi fost zadarnic să le mai pună jandarmilor și alte întrebări. Se întristară și se împosocară. Ținutul era sărac și înconjurat numai de pustiu.
    Își înșiruiră căruțele sub râpi cu oiștile îndreptate către apu, își deshămară caii, măgarii și catârii, și-i sloboziră să se adape singuri și să pască. Urșii, osteniți de drum și de arșița atâtor săptămâni însorite, băură apă pe săturate, îmbucară în grabă puțina hrană care li se aruncă, mormăiră și se culcară, ca de obicei, în lanțuri, lângă căruțe. Câinii plecară încârduiți să miroasă și să ia seama la împrejurimi.
    Jandarmii descălecară. Unul dintre ei duse caii la pârâu și-i adăpă. Plutonierul îl chemă pe Him bașa care între timp își venise în fire.
    - Până la noi ordine, aici veți trăi. Nu aveți voie să vă depărtați de căruțe mai mult de trei kilometri. Trebuie să vă descurcați, în toate privințele, cum v-o învăța și cum v-o ajuta Dumnezeu. O patrulă de jandarmi călări va trece pe la voi o dată pe săptămână. Să nu încercați să fugiți, că n-aveți unde. Sate sau orașe prin apropiere nu sunt. Orice încercare de fugă se pedepsește cu împușcarea pe loc, fără cercetări și fără judecată. Ați înțeles?
    - Am înțeles, domnule plutonier.
    - Vă povățuiesc să vă păziți caii. S-ar putea să treacă pe aici dezertori și să încerce să vi-i fure.
    - Cum să-i păzim? N-avem arme.
    - Cu ciomegele.
    - De!...
    - Pe dezertorul rănit nu-l putem lua cu noi. O să trimitem peste câteva zile doi jandarmi cu o căruță, să-l ridice. Până atunci, bulibașă, răspunzi de el, așa cum ți-am mai spus, cu capul.
    Încălecară, întoarseră caii și plecară.
    Him bașa nu se înșelase. Înainte de a pleca cei patru jandarmi se uitaseră la el și la ceilalți oameni ai șatrei ca la niște morți, întocmai ca la niște morți.
    Acum, în sfârșit, soarele se apropiase de scăpătat. Muierile și copiii uitară că sunt osteniți și se grăbiră să adune ierburi uscate, mărăcini și scaieți și să aprindă focuri pentru pregătirea cinei. Bărbații luară între dinți lulelele și priviră în toate părțile. Ajunseseră acolo. Aici era acel acolo, unde aveau să trăiască de acum înainte. Poate să trăiască. Poate să moară. Să moară? Dar de ce să moară? Vor trăi aici. Vor trăi greu, dar vor trăi. Războiul se va isprăvi într-o zi. Poate ziua aceea nu e prea depărtată. Și atunci... Atunci șatra va face calea întoarsă și...
    Lui Ariston nu-i păsa de nimic. Fluiera vesel un câtec săltăreț. Căută în căruță un sac, îl luă la subsoară, îl umplu cu iarbă uscată, îl înfipse într-un par și se apucă, la fel cum făcuse cu o seară înainte, să sară în jurul lui și să-l plesnească cu harapnicul.
    Sarat îi spuse lui Him bașa:
    - Bulibașă, o să avem bucluc cu Ariston. A înnebunit.
    Him bașa îi răspunse:
    - Nu, n-a înnebunit. Din păcate n-a înnebunit. Dar o să avem cu el destule necazuri, mai multe chiar decât ne-am putea închipui.
    Ariston, gol până la brâu, bătu sacul cu iarbă până-l zdrențui, însă de data aceasta nu mai stârni mirarea șatrei. Numai câțiva copii se uitară la el și râseră:
    - Nenea Ariston bate sacul... nenea Ariston bate sacul...
    Goșu îi aruncă lui Ariston o privire fugară, zâmbi, scoase din căruță un cuțit lung, cu două tăișuri și începu să-l ascută pe gresie. Lisandra îl întrebă:
    - Ce vrei să tai cu el, Goșule?
    - Un berbec.
    - Și unde ai să găsești un berbec?
    - Pe-aici prin apropiere.
    - Prostule! N-o să ai niciodată curajul să te atingi de Ariston!
    -  De! O să vedem noi până la urmă cine-a fost prost!
    Soarele atinse marginea orizontului, oamenii mâncară, împinseră în focuri balegi de vită și le acoperiră ușor cu cenușă. Flăcările pieriseră. Din vetre nu se mai ridicau acum decât șuvițe groase de fum negru care răspândeau în jur miros tare și acru.
     Soarele scăpătă și întunricul căzu îndată. Era un întuneric subțire, catifelat și aproape străveziu care nu îndemna la somn. Totuși, ostenită, șatra își întinse rogojinile pe lângă căruțe și adormi. Patru tineri se orânduiră se stea de pază. Dacă, din întâmplare, aveau să se ivească hoți de cai, trebuiau să facă gălăgie și să trezească șatra.
    Him bașa se culcă. Își chemă nevasta:
    - Sina, vino lângă mine. De acum înainte vreau să dormi în fiecare seară lângă mine.
    Tăcută, Oarba se culcă lângă omul ei, pe mâna lui, lângă pieptul lui. Îi auzi inima bătând. O ascultă. Și i se păru c-a pătruns chiar în inima lui și că e gata să adoarmă chiar în inima lui. Pe buzele-i bătrâne, subțiri și uscate îi înflori un surâs. Și așa adormi.

                                                    CAPITOLUL VII

    Șatra dormi somn adânc și îndelung, poate mai adânc și mai îndelung ca niciodată. Soarele se înălță dogoritor deasupra râpelor pietroase, pe același cer albastru, gol și vâscos.
    Cei dintâi se treziră copiii. Nu așteptară să-și potolească foamea care încă din timpul somnului le rodea pântecele. Se adunară și alergară spre lac.
    - La scaldă!... Hai la scaldă!... La scaldă!...
    Aruncară straiele de pe ei și se zvârlilă în apă. Câțiva începură să înoate spre larg cu îndrăzneală. Ceilalți se ciuciră pe lângă mal și se apucară să se stropească unii pe alții.
    - Au! Ce apă sărată!
    - Pe mine mă ustură ochii.
    - Eu am înghițit câteva guri. Îmi vine să vărs!
    - Varsă.
    Târziu, spre amiază, când se întoarseră la sălaș, găsiră corturile întinse și masa pregătită.
    După ce mânară, oamenii oacheși își mânară caii, măgarii și catârii spre lac. Cu lovituri de harapnic și de ciomege îi siliră să intre în apă. Intrară și ei și se apucară să-i spele și să le curețe rănile și bubele de puroi. Spălate, rănile și bubele sângerau, însă apa grasă și sărată a lacului astupa repede rănile și oprea curgerea sângelui. Lacul era plin de viermuși roșii care miroseau a iod.
    După ce își scoaseră dobitoacele din lac și le mânară la păscut pe lunca nisipoasă, oamenii se întoarseră și se spălară și ei. Nici nu era nevoie să înoate. Apa îi ținea desupra ca pe niște butoaie goale. Se uscară la soare. Fiecăruia îi rămase pe trup, pe barbă, pe mustăți și în plete un strat albicios de sare.
    Către seară se duseră la scăldat și muierile. O căutară cu ochii pe Kera. Voiau s-o vadă, să-și dea seama cum arată, s-o întrebe, s-o tragă de limbă, s-o silească să le spună cum a fost atunci, când i s-a întâmplat în pădurea de lângă fluviu ceea ce toată șatra știa că i s-a întâmplat.
    - Afurisita! A rămas în cort! Nu vrea să se arate!
    - I-o fi rușine.
    - Aș! Eu, una, cred că i-a și plăcut.
    - Cum să nu-i placă? În loc de unul, patru. Și toți zdraveni. Toți unul ca unul...
    - Se zice că n-ar fi știut și n-ar fi simțit nimic, c-ar fi fost tot timpul leșinată.
    - Leșinată? Nu leșină nimeni din așa ceva.
    Râsete. Hohote. Chiuituri.
    - Eu, chiar dacă la început aș fi leșinat, m-aș fi trezit îndată și m-aș fi bucurat. Așa ceva nu ți se întâmplă de multe ori în viață. Uneori nu ți se întâmplă nici măcar o dată....
    Oarba se scălda și ea. Era toată numai urechi. Apa grea, groasă și sărată a lacului nu o răcorea. Era caldă. Dar parcă îi pătrundea în trup, parcă-i spăla nu numai pielea bătrână, ci și oasele. Se scăldă mult timp. Se scăldă până simți că toată oboseala pe care o purta de săptămâni de zile în trup i-a pierit.
    Celelalte femei plecară la corturi. Plecară și cele patru nurori ale ei, nurori pe care le cunoștea nu numai după glas, ci și după sunetul ușor pe care pașii lor îl făcuseră pe nisipul fierbinte. Niciuna n-o întrebase dacă vrea să meargă cu ea, s-o ajute să găsească mai lesne drumul spre cort.
    „Proastele! Poate le-ar părea bine dacă aș rămâne aici și m-aș îneca! Dar ce folos ar avea ele dacă eu aș muri?”
    Își apropie obrazul de apă. Lacul era tăcut de parcă ar fi fost mort. Numai dinspre râpele pietroase se auzea larmă îndepărtată. Acolo era șatra. Într-acolo trebuia să meargă. Însă înainte de a merge într-acolo, trebuia să iasă din apă, să se usuce pe mal, la soare și să se îmbrace.
    Ieși din apă. Pipăi malul cu picioarele. Doi pași înainte. Pe urmă doi pași la dreapta. Se aplecă și dibui. Nu-i luase nimeni straiele. Se bucură, pentru că s-ar fi putut găsi careva să i le mute în altă parte și, văzând că le caută și nu le găsește, să aibă de ce râde. Poate chiar una din nurorile ei ar fi fost în stare de așa ceva. Nu i le mutaseră. De fapt nurorile ei nu erau chiar atât de rele cum i se păreau ei uneori.
    Ciuli urechea. Cine venea? Pașii erau ușori. Pași de copil. Înainte de a apuca să se aplece să-și ia cămașa și să se îmbrace, auzi:
    - Oarbo! Îmbracă-te, Oarbo!
    - Nerușinatule...
    Copilul rămase pe loc. Oarba se îmbrăcă.
    - Să viu să te ajut să găsești drumul?
    - Nu veni. Te-aș trage de urechi.
    Cu părere de rău în glas, copilul spuse:
    - N-aș fi venit, dar m-a trimis mama.
    Era Bus, băiatul celui de-al doilea fiu al ei.
    - Spune-i că n-am nevoie nici de ea, nici de tine ca să găsesc drumul spre cortul lui bunică-tău.
    - Cum vrei...
    Pașii ușori ai copilului se depărtară. Oarba plecă și ajunse la cort fără să întrebe pe nimeni.
    - Alimut, tu de ce nu te-ai dus la scaldă? Apa lacului e sărată și dă sănătate.
    - O să mă duc altă dată. N-au intrat zilele în sac. Dacă m-aș fi dus acum, ar fi sărit toți cu gura pe mine. N-am chef de vorbă. N-am niciun chef de vorbă.
    Băiatul se ascundea de lume. Fata se ascundea de lume. Era adevărat că lumea, lumea în care trăiesc oamenii, era mare. Totdeauna oamenilor oacheși li se păruse lumea nesfârșit de mare. Ei, oamenii oacheși, trăiau când într-o țară, când în alta, după cum găseau de lucru sau după cum le era dorința. Ei nu izbutiseră să vadă tot pământul, dar văzuseră o mare parte din el.
    Cu doi ani în urmă izbucnise războiul. Granițele se închiseră. Mureau oameni. Lumea în care ei, oamenii oacheși, se puteau mișca, devenise dintr-o dată mică, iar acum devenise și mai mică.
    Șatra primise ordin să rămână aici, lângă râpile roșcate și pietroase, lângă lacul cu apă grea și groasă, sărată, pe limba de pământ nisipoasă pe care crescuse totuși iarbă aspră și ghimpoasă, ciulini și scaieți.
    Spre răsărit, ținutul, până departe, era sec de oameni. Sec de oameni era ținutul și spre apus, până la fluviul cel mare, pe care ei îl trecuseră. Spre miazăzi, pustiu. Pustiu și către miazănoapte. Acum șatra trebuia să trăiască aci la fel cum ar fi trăit pe o insulă uscată, săracă, înconjurată de ape pustii, dușmănoase. Până când? Până se va isprăvi războiul! Nimeni nu știa când se va isprăvi războiul. De știut limde nu se știa nimic, nimic, nimic...
    Dacă n-ar fi fost războiul! Dacă n-ar fi fost pustiul! Și mai ales dacă n-ar fi fost muștele astea de război, milioane și milioane de roiuri de muște, unele verzi, altele galbene, dar toate mari și grase.
    Ah! Va veni toamna! Zilele acestea!... Chiar zilele acestea va veni toamna! O singură ploaie rece! O singură dimineață de îngheț și muștele, toate muștele vor pieri.
    Him bașa se foia prin fața corturilor. Număra în gând oamenii pe care îi pierduse pe drum și-i numără și pe cei care îi rămăseseră. Nouăzeci și șapte de suflete. Nouăzeci și șapte de suflete trăiau în șatra lui, sub oblăduirea lui. Era ceva, dar nu era totul. Până la ivirea iernii, toate femeile cu burta mare aveau să nască. Adunate la un loc era șaptesprezece. Șaptesprezece? Nu. Optsprezece. Până la primăvară... Până la primăvară numărul sufletelor șatrei va trece de o sută douăzeci.
    Stai! Stai, Him bașa! Ai uitat moartea! Până la primăvară e mult. S-ar putea ca iarna să fie crâncenă. Câte suflete din șatră, până la primăvară, se vor despărți de trupurile în care sunt închise? Socoteala asta Him bașa nu mai era în stare s-o ducă la capăt.
    În jurul cortului domnea pustiul, domnea golul, iar în corturi, pe lângă corturi, în sufletele oamenilor oacheși stăpânea tristețea și deznădejdea.
    Câinii umblau cu boturile în jos și cu cozile între picioare. Câinele Rob se ținea ceva mai bine. Uneori pleca singur și alerga un timp prin împrejurimile pustii. Din aceste plimbări se întorcea ostenit și cu un cap jalnic.
    Urșii, osteniți, ajunseserănumai piele și oase, abia mai mormăiau din când în când.
    Caii, măgarii și catârii parcă erau bolnavi de o boală ciudată, rămasă până acum cu totul necunoscută. Iarba uscată și ghimpoasă, care se sfărâma de cum puneau gura pe ea, nu le plăcea, nu le plăcea apa din pârâu, deși nu era sărată, și parcă nu le plăcea nici lunca nisipoasă în care picioarele lor pline de bube și răni se afundau până mai sus de copite.
    În ochii urșilor și ai câinilor, în ochii cailor, măgarilor și catârilor era tristețe și deznădejde. Tristețe și deznădejde nemărturisită prin grai era și în ochii oamenilor oacheși din șatra lui Him bașa. Numai în ochii orbi ai Sinei nu citise Him bașa nimic, pentru că nimeni, niciodată, nu izbutise să citească ceva în ochii orbilor.
    Sina! Când Sina fusese tânără avusese cei mai frumoși ochi din șatră, poate cei mai frumoși ochi din lume! Și acum...
    Him o culcase pe brațul lui, o strânse la piept: un sac de pliele bătrână și uscată plin de ciolane! Atât, și nimic altceva nu mai rămăsese din focoasa și pătimașa lui Sina de altădată, care-i dăruise cinci feciori. Femeia plânsese tăcută, indelung. Apoi nu mai plânsese. Simțise că bărbatul ei nu doarme. Îl întrebase șoptind:
    - Him, cum arată lumea? Tot așa cum o știu eu?
    - Tot așa, Sina, nici mai frumoasă, nici mai urâtă. Poate ceva mai rea. Poate ceva mai nechibzuită.
    - Dar cerul? Dar soarele? Dar stelele?
    - Nici cerul, nici soarele, nici stelele nu se schimbă, Sina. Rămân la fel. Pentru vecii vecilor rămân la fel.
    - Numai noi, bieții de noi, numai noi, oamenii ne schimbăm, Him.
    - Ne schimbăm, Sina, și nu e deloc rău că ne schimbăm.
    - Tu îți aduci aminte cum arătam eu altădată?
    - N-am uitat, Sina, nimic n-am uitat. N-am uitat cum arătai tu și n-am uitat nici cum arătam eu.
    - Acum nu e lună pe cer, Him.
    - Nu e. O să răsară peste trei zile.
    Punea întrebări copilărești și i se răspundea ca unui copil.
    - Him, astăzi m-a supărat Bus.
    - O să-l trag de urechi. Cum îl văd, cum îl trag de urechi, Sina.
   - Să nu-l tragi, Him. Bus e carne din carnea fiului meu și fiul meu e carne din carnea mea. Dacă-l tragi pe Bus de urechi, o să mă doară și pe mine urechile Him.
    - Bine, bine, n-am să-l trag. Dar de certat tot am să-l cert.
    - Să nu-l cerți, Him. Dacă ai să-l cerți, Bus are să cadă în mâhnire. Și dacă o să cadă Bus în mâhnire, am să fiu și eu mâhnită, Him. Și nu e bine să ne umplem viața cu mâhniri. Nu, nu e deloc bine.
    - Ai dreptate, Sina. N-am să-l cert pe Bus, deși ar merita-o.
    Nu era bine ca viața șatrei să fie plină de mâhniri! Dar acum toată viața șatrei era plină de amărăciune și cu tristețe, cu deznădejde și cu spaimă.
    Him bașa ar fi vrut să cheme bărbații șatrei, cu nevestele și copiii lângă cortul lui, cum făcuse de atâtea ori, să-i pună să cânte, să povestească snoave și să joace, dar nu-l lăsa inima. Alimut ar fi rămas ascuns în cort. Kera ar fi rămas tot ascunsă în cort. Trebuia să pună capăt întregii întâmplări. După cele petrecute în zăvoiul de lângă fluviul mare, Alimut avea dreptul s-o lepede pe fata lui Calub. Iar Calub trebuia să-i dea îndărăt lui Him bașa cei zece galbeni de aur vechi, cu zimți. Peste o zi ori cel mult peste două, avea să vorbească deschis toate acestea cu tatăl Kerei.
    Șatra! El, Him bașa, răspundea de șatră. Trebuia să pună ceva la cale, să născocească ceva și să scoată întreaga șatră din marasm. Va vedea el, ce și cum. Pământul nisipos îi frigea tălpile goale.
    Ariston, gol până la brâu, umplu iarăși sacul cu iarbă, îl înfipse în parul de lângă cort și se apucă să-l bată cu harapnicul. Acum nu-l mai luau în seamă nici copiii.
    Pe neașteptate însă, Lisandra țâșni din cortul lui Goșu și începu să strige ca mușcată de șarpe:
    - Nu mai pot să îndur!... Nu mai pooot!... Nu mai poot!... Nu mai pot să îndur!
    Șatra ieși din amorțeală. Oamenii săriră cu toții în picioare și, din fața corturilor, holbară ochii. Așteptară să iasă din cort după ea cu reteveiul în mână, Goșu.
    - O fi bătut-o.
    - Aș! N-a atins-o. Nu vezi? Nu seamănă nici pe departe c-o femeie bătută.
    - Atunci?
    - Au apucat-o pandaliile. Și când o apucă pe femeie pandaliile e greu s-o potolești.
    Ca ieșită din minți, Lisandra alerga pe dinaintea corturilor, își smulgea părul, încerca să-și rupă straiele de pe trup și răcnea cât o ținea gura:
    - Nu mai poot!... Nu mai pot să îndur!... Nu mai poot!...
    Toți se uitau. Toți zgâiau ochii, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie de ea, să încerce s-o liniștească și s-o întrebe măcar ce anume nu mai era în stare să îndure și ce o făcuse să-și iasă în asemenea măsură din fire.
    - Nu mai pot să îndur!... Nu mai pot!... Nu mai pot!...
    Goșu, cu mâinile în șolduri, se uita la ea și râdea. Din cealaltă parte a corturilor se uita la ea, fără să râdă, Ariston. Him bașa îi spuse lui Goșu:
    - Pune mâna de dârjală, ia-te dupăea și rupe-i oasele.
    - Nu, Him bașa, n-o bat. De omorât sunt gata s-o omor, dar de bătut n-o bat.
    - Aristoane, tăvălește-o tu.
    - N-am nimic cu ea, bulibașă. Nu mie mi-e nevastă, ci lui Goșu. Dacă trebuie s-o bată cineva, atunci s-o bată Goșu.
.............................................................................