O mână de oase, Stephen King

................................................................................................
                                              10-11

                         Nu i-am răspuns.  Nu era timp. M-am oprit şi i-am luat pulsul lui George Kennedy. Mic, dar puternic. Lângă el, Footman era adânc scufundat în inconştienţă, dar bombănea gutural. Nu era nici pe departe mort. Un tati nu moare aşa uşor. Vântul agitat sufla fumul maşinii răsturnate în direcţia mea şi acum am simţit mirosul de carne prăjită la fel de bine ca şi cel al cotletelor la grătar. Stomacul mi s-a crispat din nou.
    Am fugit spre Chevy, am sărit în spatele volanului şi am ieşit din curte cu spatele.
    Am mai aruncat o privire - la corpul acoperit cu pătură, la cei trei bărbaţi leşinaţi, la rulota cu şirul vălurit de găuri de gloanţe pe perete şi la uşa ei deschisă. John reuşise să se ridice într-un cot, încă ţinând strâns între dinţi capătul curelei, şi se uita la mine cu ochi neînţelegători. Fulgerul a scânteiat atât de puternic că am încercat să-mi protejez ochii de el, chiar dacă, atunci când mâna mi-a ajuns sus, sclipirea lui se stinsese şi ziua era la fel de întunecată ca la un amurg târziu.
    - Stai jos, Ki, am spus. Stai exact cum eşti acum.
    - Nu te aud, a spus ea pe o voce atât de răguşită şi de gâtuită de lacrimi, că de-abia am înţeles cuvintele. Ki tlage-un pui de somn cu Stricken.
    - Bine, am spus. Asta-i bine.
    Am trecut pe lângă Ford-ul arzând şi am coborât spre poalele dealului, unde am oprit la semnul ruginit de oprire obligatorie plin de găuri de gloanţe. M-am uitat spre dreapta şi am văzut camioneta parcată pe marginea drumului, CONSTRUCŢII BAMM scria pe-o parte. În cabina ei stăteau înghesuiţi trei bărbaţi. Se uitau la mine. Cel de lângă geamul din dreapta era Buddy Jellison; îl distingeam după pălărie. Încet şi calculat, am ridicat mâna dreaptă şi le-am arătat degetul mijlociu. Nici unul n-a răspuns, iar feţele lor de piatră nu şi-au schimbat expresiile, însă camioneta a început să ruleze încet către mine.
    Am virat la stânga pe 68, îndreptându-mă spre Sara Laughs sub un cer negru.
    La trei kilometri de locul unde Stradela Patruzeci şi doi se naşte din şoseaua principală şi o ia şerpuit înspre vest, către lac, se afla un vechi şopron abandonat pe care încă se mai puteau distinge nişte litere spălăcite, formând PRODUSE LACTATE DONCASTER.
    Apropiindu-ne de el, întreaga parte estică de cer s-a aprins într-o băşică purpurie-albicioasă. Am strigat, iar claxonul Chevy-ului a ţipat - singur, sunt aproape sigur. Un ghimpe de fulger s-a iscat din josul acelei băşici alburii şi a lovit şopronul. Preţ de-o clipă, acesta încă a mai fost acolo, strălucind aidoma unui lucru radioactiv, apoi s-a spulberat în toate direcţiile. N-am mai văzut niciodată nici pe departe ceva asemănător, dincolo de filme. Tunetul care a urmat parcă ar fi fost sunetul unei explozii de proporţii. Kyra a ţipat şi s-a lăsat pe podeaua locului de lângă şofer, acoperindu-şi urechile cu mâinile. Într-una dintre ele încă mai ţinea strâns căţelul de pluş.
    Un minut mai târziu a trecut peste Sugar Ridge. Stradela Patruzeci şi doi o ia la stânga din şosea la poalele pantei de nord a deluşorului. Din vârful lui am putut vedea o porţiune întinsă din TR-90 - păduri şi câmpii şi şoproane şi ferme, până şi o strălucire întunecată dinspre lac. Cerul era negru ca praful de cărbuni, era luminat aproape constant de fulgere de înălţime. Aerul avea o strălucire distinctă, de culoarea ocru.
    Fiecare gură de aer pe care o luam avea gust de iască. Topografia de dincolo de creasta dealului mi se înfăţişa cu o limpezime suprareală pe care n-o pot uita. Sentimentul misterului îmi învăluia inima şi mintea, senzaţia aceea că lumea e un tegument subţire acoperind oase şi adâncituri neştiute.
    Am aruncat o privire în oglinda retrovizoare şi am văzut că se alăturaseră alte două maşini camionetei, una cu numărul de înmatriculare conţinând un V, ceea ce înseamnă că autovehiculul e înregistrat pe numele unui veteran de război. Când am încetinit eu, au încetinit şi ei. Când am accelerat, au accelerat şi ei. Mă îndoiam totuşi că ne vor urmări în continuare şi după ce urma să întorc pe Stradela Patruzeci şi doi.
    - Ki? Te simţi bine?
    - Dolm, a spus ea de pe covoraşul maşinii.
    - Bine, am spus şi am început să cobor panta dealului.
    Cotind pe Patruzeci şi doi, am văzut lumina farurilor reflectată ca nişte ochi de pisică în bucăţile de gheaţă atunci când a început să plouă cu grindină - calupuri mari şi albicioase care cădeau din cer, ropoteau pe capota de sus asemenea unor degete grele şi ricoşau în capota de la motor. Începeau să se adune în şănţuleţele în care stăteau ştergătoarele de parbriz.
    - Ce se-ntâmplă? a strigat Kyra.
    - Nu-i decât grindină, am spus. Nu ne poate face nimic.
    De-abia mi-au ieşit cuvintele astea pe gură, când o bucată de gheaţă de dimensiunea unei lămâi mici a izbit partea mea de parbriz şi a ricoşat sus în aer, lăsând o urmă albicioasă de la care radiau mai multe crăpături scurte. Zăceau cumva John şi cu George neajutoraţi în infernul ăsta? Mi-am întors mintea înspre direcţia aceea, dar n-am putut vedea nimic.
    Când am cotit la stânga pe Stradela Patruzeci şi doi, grindina cădea aproape prea deasă să mai pot vedea ceva. Făgaşele croite de roţi în drum erau pline cu gheaţă. Albul dispărea, însă, printre copaci. M-am îndreptat în acel refugiu, aprinzând farurile. Acestea au brăzdat conuri puternice de lumină prin căderea de gheaţă.
    Intrând printre copaci, băşica aceea purpurie-albicioasă a strălucit din nou, iar oglinda retrovizoare a sclipit prea tare s-o pot folosi atunci. S-a auzit un bubuit sfâşietor, pârâitor. Kyra a strigat din nou. M-am uitat în jur şi am văzut un molid căzând încet de-a curmezişul stradelei, trunchiul lui neregulat fiind cuprins de flăcări. În căderea lui, rupea şi firele de electricitate.
    Suntem blocaţi, mi-am spus. La capătul ăsta, probabil şi la celălalt. Suntem aici. La bine şi la rău, suntem aici.
    Copacii creşteau într-o boltă deasupra Stradelei Patruzeci şi doi, cu excepţia locului unde drumul trecea pe lângă Pajiştea Tidwell. Sunetul produs de grindină în pădure era un pârâit aşchios incomensurabil. Desigur, copacii chiar se rupeau în aşchii; era cea mai dăunătoare grindină ce căzuse vreodată în partea asta de lume şi, chiar dacă s-a consumat în cincisprezece minute, a fost destul să distrugă toate recoltele din acel an.
    Fulgerul a izbucnit deasupra noastră. M-am uitat în sus şi am văzut o minge mare de foc portocalie fiind urmărită de o minge mai mică. Se mişcau în grabă printre copacii de la stânga noastră, aprinzând unele dintre crengile mai înalte. La scurt timp am ajuns în luminişul Pajiştii Tidwell şi, chiar atunci, grindina s-a transformat într-o ploaie torenţială. N-aş mai fi putut continua să conduc dacă n-am fi intrat aproape imediat înapoi în pădure şi, astfel, bolta de copaci să ne ofere suficient adăpost ca să pot avansa anevoie, încovoiat peste volan şi uitându-mă cu ochii mijiţi în perdeaua argintie ce cădea prin evantaiul farurilor mele. Tunetul bubuia fără încetare, iar acum vântul începuse să se înteţească, grăbindu-se printre copaci asemenea unei voci neîntrerupte. Înainte, o creangă grea de frunze a căzut în mijlocul drumului. Am trecut peste ea şi am auzit-o cum plesneşte şi pârâie şi se freacă de dedesubtul Chevy-ului.
    Te rog să nu fie ceva mare, mi-am spus... sau poate m-am rugat. Te rog, lasă-mă să ajung la casă. Te rog, lasă-ne să ajungem la casă.
    Când am ajuns la drumul de acces, vântul şuiera ca un uragan. Copacii fremătând şi ploaia biciuitoare făceau întreaga lume să pară pe punctul de a se văluri într-o fiertură lipsită de substanţă. Panta drumului de acces se transformase într-un râu, însă eu am avântat Chevy-ul cu botul înainte fără nicio ezitare - nu puteam rămâne aici; dacă pica un copac mare pe maşină, ne stâlcea ca pe-o muscă într-un pahar de unică folosinţă.
    Ştiam că nu trebuie să folosesc frâna - maşina ar fi început să se legene când într-o parte, când în alta, şi poate ar fi alunecat pe pantă în jos până în lac, rostogolindu-se tot drumul până acolo. În loc de asta, am introdus schimbătorul de viteze într-o treaptă mică, am tras frâna de mână cât să păcănească de două ori şi i-am dat voie motorului să ne ducă în jos, în vreme ce ploaia lovea în rafale năprasnice parbrizul şi transforma ghemotocul din lemn al casei într-o fantomă. Incredibil, câteva dintre becuri încă erau aprinse, strălucind ca hublourile unui batiscaf aflat la trei metri sub apă. Funcţiona, deci, generatorul... cel puţin pentru moment.
    Fulgerul a aruncat o lance de lumină deasupra lacului, un foc verde-albăstrui luminând o întindere neagră de apă cu suprafaţa brăzdată de valuri mici şi înspumate.
    Unul dintre pinii bătrâni de o sută de ani care se aflase la stânga de scările din traverse de cale ferată zăcea acum pe jumătate scufundat în apă. Undeva în spatele nostru, un alt copac s-a prăbuşit cu un scrâşnet atotcuprinzător. Kyra şi-a acoperit urechile.
    - E-n regulă, iubire, am liniştit-o eu. Am ajuns, am reuşit.
    Am oprit motorul şi am stins farurile. Fără ele vedeam foarte puţin; aproape toată lumina părăsise cerul. Am încercat să-mi deschid portiera şi n-am reuşit la început. Am împins mai tare şi nu numai că s-a deschis, ci mi-a zburat de-a dreptul din mână. Am coborât şi, într-o sclipire puternică de fulger, am văzut-o pe Kyra târându-se peste scaun către mine, chipul ei fiind alb de panică, ochii, imenşi şi tiviţi de teroare.
    Portiera a dat să se închidă şi m-a lovit în fund destul de tare să mă doară. Am ignorat-o, am luat-o pe Ki în braţe şi m-am întors pe călcâie. Ploaia rece ne-a udat până la piele. Numai că nu mi s-a părut deloc a fi ploaie; parcă aş fi păşit sub o cascadă.
    - Căţeluşu' meu! a urlat Ki. Urlet sau nu, de-abia l-am auzit.
    I-am văzut faţa însă şi i-am văzut mâinile goale.
    - Stricken! L-am scăpat pe Stricken!
    M-am uitat în jur şi da, acolo era, plutea în jos pe macadamul parcării, pe lângă verandă. Puţin mai departe, scurgerea grăbită de apă părăsea pavajul şi o lua în jos pe pantă; dacă Strickland era dus de val, probabil că urma să ajungă prin pădure pe undeva. Sau chiar până în lac.
    - Stricken! plângea Ki. Căţeluşu' meu!
    Dintr-o dată, nimic nu mai conta pentru nici unul dintre noi în afară de jucăria aia prostească din pluş. Am alergat după ea în josul parcării cu Ki în braţe, nepăsându-mi de ploaie şi de vânt şi de sclipirile puternice ale fulgerelor. Şi, totuşi, urma să alunece pe pantă în jos înainte să-l pot prinde - apa de care fusese luat curgea mult prea repede să-l pot eu prinde din urmă.
    Ce l-a făcut să se oprească la marginea pavajului a fost un trio de floarea-soarelui scuturându-se sălbatice în bătaia vântului. Semănau cu nişte adulatori furaţi de spiritul lui Dumnezeu la o întrunire religioasă: Da, Iisuse! Te slăvim, Domnul nostru! Mi se păreau, de asemenea, familiare. Desigur, era imposibil să fie aceleaşi trei fire de floarea-soarelui care crescuseră prin scândurile verandei în visul meu (şi în fotografia pe care o făcuse Bill Dean înainte să mă întorc aici) şi totuşi acelea erau; fără urmă de îndoială, acelea erau. Trei fire de floarea-soarelui semănând cu cele trei surori bizare din Macbeth, trei fire de floarea-soarelui cu feţe ca nişte reflectoare. Mă întorsesem la Sara Laughs; mă aflam în zonă; mă întorsesem în vis şi de data aceasta visul mă posedase.
    - Stricken!
    Ki, zvârcolindu-se şi îndoindu-se în braţele mele, amândoi fiind prea alunecoşi să ne oferim reciproc siguranţă.
    - Te log, Mike, te log!
    Tunetul a explodat deasupra capetelor noastre asemenea unui coş cu nitroglicerină. Am strigat amândoi. M-am lăsat pe un genunchi şi am apucat căţeluşul din pluş. Kyra l-a prins cu ambele mâini şi l-a acoperit cu sărutări frenetice. M-am opintit în picioare, în vreme ce un alt tunet a răsunat, de data aceasta părând că străbate aerul asemenea unui nebunesc bici lichid pentru tauri. M-am uitat la firele de floarea-soarelui, iar ele au părut că se uită înapoi la mine - Salut, irlandezule, a trecut multă vreme, nu crezi?
    Apoi, reaşezând-o pe Ki în braţe cât de bine am putut, m-am întors în loc şi am pornit cu paşi grei către casă. Nu era uşor; apa din parcare îmi ajungea până la glezne şi era plină cu bucăţi de grindină ce se topeau. O creangă de copac a zburat pe lângă noi şi a aterizat cam în locul unde îngenuncheasem eu să-l iau pe Strickland. S-au auzit un pârâit şi o serie de bubuituri când o creangă a lovit acoperişul şi s-a rostogolit pe el în jos.
    Am fugit spre veranda din spate, aşteptându-mă parcă să iasă Arătarea în fugă dinăuntru, să ne salute, ridicându-şi non-braţele buhăite într-un gest oribil de prietenie, însă n-a fost nicio Arătare. Nu era decât furtuna, şi asta era de ajuns.
    Ki strângea puternic căţelul la piept, iar eu am observat fără urmă de mirare că apa, în combinaţie cu praful acumulat de la toate orele acelea de joacă afară, îl înnegrise pe Strickland. La urma urmelor, chiar era ceea ce văzusem eu în vis.
    Era prea târziu acum. Nu mai aveam unde merge, nu aveam alt adăpost în calea furtunii. Am deschis uşa şi am dus-o pe Kyra Devore înăuntrul Sarei Laughs.

                                                               2.

                                       Partea principală a  Sarei - inima casei - exista de aproape o sută de ani şi avusese parte de multe furtuni. Poate că aceea care a căzut asupra regiunii lacurilor în după-amiaza aceea de iulie a fost cea mai grea dintre toate, însă am ştiut imediat ce-am ajuns înăuntru, amândoi gâfâind asemeni unor oameni care de-abia au scăpat de la înec, că va rezista aproape sigur şi acesteia. Pereţii din buşteni erau atât de groşi că aproape am avut impresia că păşesc într-un soi de cavou. Zgomotele furtunii au devenit un fel de tărăgăneală gălăgioasă, punctată de tunete şi de bufnetul ocazional al unei crengi căzând pe acoperiş. Undeva - în beci, bănuiesc - se deschisese o uşă şi se tot lovea de canaturi. Semăna cu sunetul unui pistol de semnalizare. Fereastra bucătăriei fusese spartă de-un copac mic, răsturnat. Vârful lui ca de ac se afla deasupra aragazului, legănându-se, aruncându-şi umbra pe tejghea şi pe ochiuri. M-am gândit să-l rup şi m-am hotărât să nu. Cel puţin astupa gaura din geam.
    Am dus-o pe Ki în sufragerie şi ne-am uitat afară către lac, la apa lui neagră cu reflexii ireale, stând sub un cer negru. Fulgerul izbucnea aproape constant, scoţând la iveală un cerc de pădure care dansa şi se legăna frenetic împrejurul lacului. Indiferent de cât era casa de solidă, gemea profund în interior când o izbea vântul şi încerca s-o împingă pe deal în jos.
    Se auzea un clinchet blând, egal. Kyra şi-a ridicat capul de pe umărul meu şi s-a uitat împrejur.
    - Ai un elan, a spus.
    - Da, acela e Bunter.
    - Muşcă?
    - Nu, iubire, nu poate muşca. E un fel de... un fel de păpuşă, presupun.
    - De ce-i sună clopoţelul?
    - E bucuros că suntem aici. E bucuros că am reuşit să ajungem.
    I-am văzut dorinţa de-a fi fericită, apoi am văzut-o cum îşi dă seama că Mattie nu e aici să fie fericită cu ea. Am văzut sclipindu-i în minte ideea că Mattie nu va mai fi niciodată aici să fie fericită cu ea... şi am simţit cum o îndepărtează. Deasupra capetelor noastre, ceva imens s-a prăbuşit pe acoperiş, lumina a pâlpâit şi Ki a început din nou să lăcrimeze.
     - Nu, iubire, am spus, şi am început să o plimb în braţe. Nu, iubire, nu, Ki, nu face asta. Nu face asta, iubire, n-o face.
    - O vleau pe mami! O vleau pe Mattie!
    Am plimbat-o aşa cum cred că trebuie plimbaţi copiii care fac crize. Înţelegea prea multe pentru un copil de trei ani, iar suferinţa prin care trecea era, prin urmare, mai cruntă decât trebuie să fie suferinţa oricărui copil de trei ani. Aşa că am ţinut-o în braţe şi am plimbat-o, simţindu-i în mâini pantalonii scurţi uzi de urină şi apă de ploaie, braţele ei calde ca de-o febră ţinându-mă de după gât, obrajii ei fiind mânjiţi de mucozităţi şi lacrimi, părul ei - doar un mănunchi de fire ude leoarcă de la fuga scurtă prin ploaia torenţială -, respiraţia ei grea, jucăria - un ghemotoc strangulat care picura apă murdară printre degetele ei. Înainte şi-napoi ne-am plimbat prin sufrageria Sarei, înainte şi-napoi prin lumina difuză aruncată de becul din tavan, singurul. Lumina produsă de generator nu e niciodată tocmai uniformă, niciodată tocmai stabilă - pare să respire şi să suspine. Înainte şi-napoi prin clinchetul slab, neîncetat, al clopoţelului lui Bunter, asemeni muzicii venind din acea lume pe care o putem atinge, dar niciodată n-o putem vedea cu adevărat. Înainte şi-napoi sub sunetul furtunii. Cred că i-am cântat şi ştiu sigur că am atins-o cu mintea şi că am pătruns din ce în ce mai adânc în zonă împreună. Deasupra noastră, norii alergau şi ploaia răpăia, stingând focurile pe care le aprinseseră fulgerele în pădure. Casa gemea şi aerul dinăuntru se învârtejea din cauza rafalelor ce intrau prin fereastra spartă de la bucătărie, dar în pofida tuturor acestora, exista un sentiment de siguranţă jalnică. Un sentiment de întoarcere acasă.
    Într-un sfârşit, lacrimile ei au început să sece. Şi-a aşezat obrazul şi greutatea mare a capului ei pe umărul meu şi, când am trecut pe lângă ferestrele ce dau spre lac, i-am văzut ochii larg deschişi uitându-se afară în furtuna argintie-întunecată, fără să clipească. Cel care o purta în braţe era un bărbat înalt cu părul rărit. Mi-am dat seama că pot vedea masa din sufragerie chiar prin noi.
    Reflexiile noastre deja sunt nişte fantome, mi-am spus.
    - Ki? Poţi mânca ceva?
    - Nu foame.
    - Poţi bea un pahar cu lapte?
    - Nu, cacao. Mi-e flig.
    - Da, sigur că ţi-este. Şi am cacao.
    Am încercat s-o aşez jos şi s-a ţinut de mine cu o forţă disperată, agăţându-se de mine cu coapsele ei mici şi rotofeie. Am aranjat-o la loc în braţe, de data asta proptind-o în şold, iar ea s-a potolit.
    - Cine-i aici? a întrebat.
    Începuse să tremure.
    - Cine-i aici pe lângă noi?
    - Nu ştiu.
    - E-un băiat, a spus. L-am văzut acolo.
    A arătat cu Strickland către uşa glisantă din sticlă ce dădea pe estacadă (toate scaunele de acolo de afară fuseseră răsturnate şi aruncate în colţuri; unul dintre ele dispăruse, fiind aparent aruncat direct peste balustradă).
    - Ela neglu ca-n filmu' ăla comic pe cale-l vedeam cu Mattie. Mai sunt şi alţi negii aici. O tanti cu pălălie male. Un nene în pantaloni albaştli. Ceilalţi sunt gleu de văzut. Da' ei se uită. Se uită la noi. Nu-i vezi?
    - Nu ne pot face nimic.
    - Eşti sigul? Eşti, eşti?
    N-am răspuns.
    Am găsit o cutie de cacao Swiss Miss ascunsă în spatele recipientului pentru faină, am desfăcut un pliculeţ şi am aruncat conţinutul într-o cană. Tunetul a explodat pe cer. Ki a tresărit în braţele mele şi a scos un strigăt prelung, plângăcios. Am îmbrăţişat-o, am sărutat-o pe obraz.
    - Nu mă pune jos, Mike, mi-e flică.
    - Stai liniştită, n-o să te pun jos. Tu eşti fetiţa mea cea cuminte.
    - Mi-e flică de băiat şi de nenea în pantaloni albaştli şi de tanti. Cled că-i tanti cale pulta lochia lui Mattie. Astea-s fantomele?
    - Da.
    - Sunt lele, ca oamenii cale au fugit după noi la bâlci? Sunt?
    - Nu ştiu precis, Ki, şi nu te mint cu asta.
    - Da' o să aflăm.
    - Hă?
    - La asta te-ai gândit: "Da' o să aflăm."
    - Da, am spus. Cred că la asta mă gândeam. Ceva de genul ăsta.

                                                          3.

                                    Cât se încălzea apa în ibric, am dus-o în dormitorul principal, spunându-mi că trebuie să fi rămas ceva de la Jo în care s-o îmbrac, însă toate sertarele din servanta lui Jo erau goale. La fel era şi partea ei de dulap. Am aşezat-o pe Ki pe patul mare, dublu, în care nici măcar un pui de somn nu trăsesem de când mă întorsesem, am dezbrăcat-o, am dus-o în baie şi am înfăşurat-o într-un prosop. Şi l-a strâns în jurul corpului, tremurând şi cu buzele albăstrite. Am folosit alt prosop să-i şterg părul cât de bine am putut. În tot acest timp, ea n-a lăsat din mână nici măcar o clipă căţelul din pluş, care începea acum să sângereze vatelină pe la cusături.
    Am deschis dulapul cu medicamente, am scotocit prin el şi am găsit ce căutam pe raftul de sus: Benadryl-ul pe care-l ţinea Jo pentru alergia ei la plantele de pipirig.
     M-am gândit să verific data de expirare de pe fundul cutiei, apoi aproape că am râs cu voce tare. Ce importanţă mai avea asta acum?
    Am aşezat-o pe Ki pe capacul de la toaletă şi am lăsat-o să mă ţină pe după gât cât am scuturat eu din recipientul protejat împotriva copiilor patru drajeuri mici roz cu alb. Apoi am clătit paharul pentru spălatul dinţilor şi l-am umplut cu apă rece. Făcând asta, am observat o mişcare în oglinda care reflecta uşa băii şi dormitorul principal de dincolo de ea. Mi-am spus că nu văd decât umbrele copacilor suflaţi de vânt. I-am dat lui Ki drajeurile.
    A întins mâna după ele, apoi a ezitat.
    - Haide, am spus. Sunt medicamente.
    - Ce fel? a întrebat.
    Mâna ei mică era încă deasupra micuţului morman de drajeuri.
    - Tablete pentru tristeţe, am spus. Ştii să înghiţi tablete, Ki?
    - Sigul. Am învăţat la doi ani.
    A mai ezitat o clipă - uitându-se la mine şi uitându-se în mine, cred, asigurându-se că-i spun ceva ce cred cu adevărat. Trebuie s-o fi mulţumit ceea ce-a văzut sau simţit, fiindcă a luat drajeurile şi le-a pus în gură, unul după altul. Le-a înghiţit sorbind ca o păsărică din pahar, apoi a spus:
    - Tot mă simt tlistă, Mike.
    - Au nevoie de-un timp să-şi facă efectul.
    Am scotocit în sertarul cu tricouri şi am găsit unul inscripţionat cu Harley-Davidson care intrase la apă. Tot era cu mult prea mare pentru ea, dar după ce i-am făcut un nod într-o parte, s-a transformat într-un fel de sarong care-i tot aluneca de pe un umăr. Aproape că era simpatic.
    În buzunarul de la spate al pantalonilor am totdeauna un pieptene. L-am scos şi i-am dat la o parte părul de pe frunte şi de pe tâmple. Începea să arate iarăşi normal, însă tot îi mai lipsea ceva. Ceva ce în mintea mea era legat de Royce Merrill. Asta era o nebunie, însă... nu-i aşa?
    - Mike? Ce baston? La ce baston te gândeşti?
    Apoi mi-am dat seama.
    - Un baston de zahăr, o acadea, am spus. Din aceea cu dungi.
    Am scos cele două panglici din buzunar. Marginile lor roşii păreau aproape crude în lumina nesigură.
    - Ca astea.
    I-am prins părul la spate în două codiţe mici. Acum avea şi panglicile; avea şi căţelul negru; firele de floarea-soarelui se mutaseră cu câţiva metri mai la nord, însă acolo erau. Totul era mai mult sau mai puţin aşa cum trebuia să fie.
    Tunetul a duduit, undeva aproape a căzut un copac şi luminile s-au stins. După cinci secunde de umbre gri-întunecate, s-au aprins la loc. Am dus-o pe Ki înapoi în bucătărie şi, trecând pe lângă uşa pivniţei, cineva a râs în spatele ei. Am auzit-o eu; a auzit-o şi Ki. Am văzut asta în ochii ei.
    - Ai glijă de mine, a spus. Ai glijă de mine pentlu că nu-s decât o puştoaică mică. Ai plomis.
    - Aşa o să fac.
    - Te iubesc, Mike.
    - Şi eu te iubesc, Ki.
    Ibricul şuiera. Am umplut cana până la semnul de mijloc cu apă caldă, apoi am completat cu lapte, răcind-o şi îmbogăţind-o. Am dus-o pe Kyra înapoi la canapea.
    Trecând pe lângă masa din sufragerie, am aruncat o privire la maşina de scris IBM şi la manuscrisul peste care zăcea colecţia de rebusuri. Lucrurile astea mi se păreau vag prosteşti şi cumva triste, asemenea unor mecanisme care n-au funcţionat niciodată foarte bine şi care acum nu mai funcţionează deloc.
    Fulgerul a luminat tot cerul, îmbăind încăperea în lumină purpurie. În strălucirea aceasta, copacii agonici au părut nişte degete strigând după ajutor şi, când lumina a străbătut uşile glisante din sticlă ce dau spre estacadă, am văzut o femeie stând în spatele nostru, lângă soba cu lemne. Într-adevăr purta o pălărie de pai cu boruri de dimensiunea unei roţi de căruţă.
    - Cum adică, lâul aploape a ajuns să se velse-n male? a întrebat Ki.
    M-am aşezat şi i-am dat cana.
    - Bea asta.
    - De ce-au lănit-o oamenii ăia pe mami? Nu voiau să se simtă bine?
    - Cred că nu, am spus.
    Am început să plâng. Am ţinut-o în poală, ştergându-mi lacrimile cu dosul palmelor.
    - Al fi tlebuit să iei şi tu nişte tablete pentlu tlisteţe, a spus Ki.
    Mi-a întins cacaua ei. Panglicile din părul ei, cele pe care le legasem în nişte funde mari şi neîndemânatice, au săltat.
    - Aici. Bea un pic.
    Am băut un pic. Din partea de nord a casei s-a mai auzit un bubuit pârâit şi scrâşnit. Generatorul s-a bâlbâit şi casa s-a cufundat iarăşi în obscuritate. Umbrele fugeau pe chipul mic al lui Ki.
    - Rezistă, i-am spus. Încearcă să nu te sperii. Poate c-o să revină lumina.
    O clipă mai târziu a revenit, chiar dacă acum auzeam o notă răguşită, inegală în huruitul generatorului, iar lumina pâlpâia mult mai evident.
    - Spune-mi o poveste, a zis ea. Spune-mi despre Cenuşilbeasa.
    - Cenuşăreasa.
    - Mda, ea.
    - Bine, dar cei care spun poveşti trebuie plătiţi.
    Mi-am pungit buzele şi-am făcut un sunet de sorbit. A ridicat cana. Cacaua era dulce şi bună. Senzaţia că suntem priviţi era puternică şi deloc dulce, însă lasă-i să se uite. Lasă-i să se uite cât mai pot.
    - Exista o fetiţă frumoasă pe nume Cenuşăreasa...
    - A fost odată ca niciodată! Aşa începe! Aşa încep toate!
    - Ai dreptate, am uitat. A fost odată ca niciodată o fetiţă frumoasă pe nume Cenuşăreasa, care avea două surori vitrege rele. Numele lor erau... ţi le aminteşti?
    - Tammy Faye şi Vanna.
    - Mda, reginele Fixativului pentru Păr. Şi o puneau pe Cenuşăreasa să facă toate treburile neplăcute, cum ar fi să măture în şemineu şi să adune caca de câine din curtea din spate. Acum, se face că tocmai urma să susţină un concert la palat formaţia rock Oasis şi, chiar dacă fuseseră invitate toate fetele...
    Am ajuns doar până la partea în care zâna cea bună prinde şoarecii şi-i transformă într-o limuzină Mercedes, înainte ca Benadryl-ul să-şi facă efectul. Chiar că era un medicament pentru tristeţe; când m-am uitat în jos, Ki dormea dusă în leagănul braţului meu, cu cana de cacao înclinându-se ameninţător într-o parte. I-am luat-o dintre degete şi am aşezat-o pe măsuţa pentru cafea, apoi i-am dat la o parte de pe frunte părul aproape uscat.
    - Ki?
    Nimic. Se dusese pe tărâmul lui Nuclipeşte-Nimeni. Probabil că de vină pentru asta era şi faptul că somnul din acea după-amiază se sfârşise aproape înainte să înceapă.
    Am ridicat-o şi am dus-o în dormitorul din aripa de nord, picioarele legănându-i-se moi în aer şi poalele tricoului cu Harley fluturându-i în jurul genunchilor. Am aşezat-o pe pat şi i-am tras cuvertura până sub bărbie. Tunetul a bubuit ca un foc de artilerie, însă ea nici măcar nu s-a mişcat. Epuizare, mâhnire, Benadryl... o purtaseră toate departe, o purtaseră dincolo de fantome şi durere, iar asta era bine.
    M-am aplecat şi am sărutat-o pe obraz, care începuse în sfârşit să se mai răcească.
    - O să am grijă de tine, am spus. Ţi-am promis şi aşa o să fac.
    Ca şi când m-ar fi auzit, Ki s-a întors pe-o parte, şi-a aşezat sub bărbie mâna în care-l ţinea pe Strickland şi a scos un suspin moale. Genele ei erau nişte bucăţi de funingine pe obraji, într-un contrast uimitor cu părul deschis la culoare. Uitându-mă la ea, m-am simţit năpădit de dragoste, zguduit de ea aşa cum e zguduit cineva de-o boală.
    Ai glijă de mine, nu-s decât o puştoaică mică.
    - O să am, Ki-iubire, am spus.
    Am intrat în baie şi am început să umplu cada, aşa cum o umplusem cândva în somn. Avea să doarmă tot timpul dacă reuşeam să adun destulă apă caldă înainte să cedeze complet generatorul. Mi-am dorit să am o jucărie pentru baie pe care să i-o dau în caz că se trezeşte, ceva de genul Balenei Wilhelm, însă îşi va avea căţelul şi probabil că oricum nu se va trezi. Pentru Kyra nu urma un botez sub apa rece a unei pompe. Nu eram o persoană crudă şi nu eram nebun.
    Nu aveam decât lame de ras de unică folosinţă în dulapul pentru medicamente, nu erau bune pentru cealaltă treabă care mă aştepta. Nu erau destul de eficiente. Însă unul dintre cuţitele de măcelărie din bucătărie ar fi bun. Dacă umpleam chiuveta cu o apă într-adevăr caldă, nici măcar n-aş simţi nimic. O literă T pe fiecare mână, linia de sus trasată de-a curmezişul încheieturilor...
    Pentru o clipă, am ieşit din zonă. O voce - propria mea voce vorbind ca o combinaţie a lui Jo şi Mattie - a strigat: La ce te gândeşti? Oh, Mike, pentru numele lui Dumnezeu, la ce te gândeşti?
    Apoi a bubuit tunetul, luminile au pâlpâit şi ploaia a început iarăşi să cadă, suflată de vânt. M-am dus înapoi în locul unde totul era limpede, unde calea pe care o aveam de urmat era gata trasată. Fă cumva te rog ca totul să se încheie - durerea psihică, cea fizică, teama. Nu mai voiam să mă gândesc nici o clipă la cum dansase Mattie cu degetele pe frisbee, ca şi când acesta ar fi fost un spot luminos. Nu voiam să fiu prezent când se trezea Kyra, nu voiam să văd suferinţa umplându-i ochii. Nu voiam să trec prin noaptea care urma, prin ziua care venea după ea sau prin ziua care o urma pe aceasta.
    Toate nu erau decât vagoane ale aceluiaşi bătrân tren al misterelor. Viaţa era o boală. Urma să-i fac o baie frumoasă şi caldă şi s-o vindec de ea. Am ridicat braţele în aer. În oglinda de pe dulapul pentru medicamente, o figură obscură - o Arătare - şi le ridica şi ea într-un soi de salut vesel. Eu eram. Eu fusesem tot timpul, iar asta era bine. Asta era cât se poate de bine.

                                                              4.

                                     M-am lăsat pe un genunchi și am verificat apa. Curgea aşa cum trebuia, caldă.
    Bun. Chiar dacă ceda acum generatorul, era bine. Cada era de model vechi, din aceea adâncă. Mergând jos la bucătărie să iau un cuţit, m-am gândit să intru şi eu în apă cu ea după ce aş fi terminat să-mi tai venele în apa mai caldă din chiuvetă. Nu, m-am hotărât.
    Gestul ar putea fi prost interpretat de către oamenii care vor veni aici mai târziu, oameni cu minţi perverse şi cu presupuneri şi mai perverse. Cei care vor veni când se va opri furtuna şi copacii de pe drum vor fi îndepărtaţi. Nu, după baie o voi usca şi-o voi aşeza înapoi în pat cu Strickland în mână. Eu voi şedea de partea cealaltă a dormitorului în şezlongul de lângă ferestre. Îmi voi întinde câteva prosoape în poală pentru a opri cât mai mult sânge posibil să se scurgă pe pantaloni şi, în cele din urmă, voi adormi şi eu.
    Clopoţelul lui Bunter încă mai cânta. Mult mai tare acum. Începea să mă calce pe nervi şi, dacă urma să continue în ritmul ăsta, avea să o trezească pe copilă. Am hotărât să-l iau de acolo şi să-l reduc la tăcere pentru totdeauna. Am traversat încăperea şi, făcând asta, o pală puternică de aer a trecut pe lângă mine. Nu era un curent venit prin fereastra spartă a bucătăriei; acesta a fost iarăşi aerul acela cald de metrou. A împrăştiat colecţia de rebusuri Chestii grele pe podea, însă press-papier-ul de pe manuscris a împiedicat paginile lui să zboare. Când m-am uitat în direcţia aceea, clopoţelul lui Bunter a tăcut.
    O voce a suspinat în camera difuză. Cuvinte pe care nu le-am putut înţelege. Şi ce importanţă aveau? Ce importanţă mai avea încă o manifestare spiritistă - încă un suflu de aer cald din Marele Tărâm de Dincolo?
    Tunetul a huruit şi suspinul s-a auzit din nou. De data asta, când generatorul a murit şi s-au stins luminile, aruncând încăperea într-o umbră cenuşie, am înţeles cu claritate un cuvânt:
    Nouăsprezece.
    M-am întors pe călcâie, făcând un cerc aproape complet. L-am încheiat uitându-mă de partea cealaltă a camerei umbroase la manuscrisul Prietenului meu din copilărie.
    Dintr-o dată, lumina a răzbătut. Înţelegerea a venit. Nu colecţia de rebusuri. Şi nici cartea de telefon. Ci cartea mea. Manuscrisul meu.
    Am mers până la el, vag conştient că apa a încetat să mai curgă în cada din baia din aripa de nord. Când a murit generatorul, s-a oprit şi pompa. Nu era nicio problemă, deja era suficient de adâncă apa. Şi de caldă. Urma să-i fac Kyrei baie, însă mai întâi trebuia să fac altceva. Trebuia să merg pe verticală la nouăsprezece şi, după asta, trebuia neapărat să merg pe verticală şi la nouăzeci şi doi. Şi puteam face asta.
    Scrisesem cu puţin peste o sută douăzeci de pagini de manuscris, aşa că puteam face asta. Am apucat lanterna cu baterii de deasupra dulapului în care încă mai ţineam câteva sute de discuri de vinii adevărate, am aprins-o şi am aşezat-o pe masă. Arunca un cerc alb radiant pe manuscris - în obscuritatea acelei după-amiezi, era la fel de luminos ca şi spotul unui reflector.
    La pagina nouăsprezece a Prietenului meu din copilărie, Tiffi Taylor - o damă de companie care se reinventase sub numele de Regina Whiting - şedea în studioul ei împreună cu Andy Drake, rememorând ziua în care John Sanborn (numele sub care se prezentase atunci John Shackleford) i-a salvat viaţa fiicei sale de trei ani, Karen. Acesta era pasajul pe care l-am citit în timp ce fulgerul duduia şi ploaia răpăia în uşa glisantă care se deschidea spre estacadă.
    PRIETENUL, de Noonan/Pag. 19
    ba acolo, eram sigură de asta, spuse ea, uitându-se în gol; dar când nu mi-am văzut fetiţa nicăieri, m-am îndreptat spre piscina nouă. (Trase un fum din ţigară.)
    Iar când am văzut ce se întâmplă, am ţipat - fetiţa mea, Karen, se afla sub apă. Era aproape moartă, în aer era mâna ei, iar sub apă zăcea corpul ei inert. Unghiile erau albastre. Nu-mi amintesc bine ce s-a întâmplat după aceea.
    Sanborn, grădinarul, a sărit în bazin, trăgând-o pe Karen de braţ şi de umăr, până ce a reuşit să o scoată din apă. A scos-o din întunecime, iar eu stăteam pe margine şi plângeam.
    Oh, Dumnezeule, am crezut că murise.
    Am ştiut pe dată, însă am aşezat carneţelul pentru notiţe pe marginea stângă a manuscrisului ca să văd mai bine. Citind în jos, aşa cum ai citi răspunsul unui rebus vertical, prima literă a fiecărui rând alcătuia un mesaj care fusese acolo aproape de când am început să scriu cartea:
    bufniţE sUb StudO
    Apoi, făcând micile modificări evidente:
    bufnlţE sUb Studio
    Bill Dean, îngrijitorul meu, şade la volanul camionetei lui. Şi-a îndeplinit cele două scopuri pentru care a venit aici - să mă salute că m-am întors pe TR şi să mă avertizeze în privinţa lui Mattie Devore. Acum e gata de plecare. Îmi zâmbeşte, arătându-mi dinţii ăia mari şi falşi, Roebucker-ii ăia. "Dacă ai ocazia, ar trebui să cauţi bufniţele ", îmi spune. Eu îl întreb la ce i-ar fi trebuit lui Jo două bufniţe din plastic şi el îmi răspun de că le fac pe ciori să nu se mai cace pe podele. Mă mulţumesc cu asta, am alte lucruri la care să mă gândesc, însă totuşi... "A fost de parc-ar fi venit tocmai pentru-a face treaba asta", spune el. Nici nu mi-a trecut prin gând - nu atunci, cel puţin - că, în folclorul indian, bufniţele mai au o semnificaţie: se spune că te feresc de spiritele rele. Dacă Jo ştia că bufniţele de plastic sperie ciorile, trebuie să fi ştiut şi asta. Pur şi simplu era genul de informaţie pe care o culegea şi o punea la păstrare. Soţia mea curioasă. Sclipitoarea mea dezordonată.
    Tunetul a bubuit. Fulgerul a ros din nori asemenea unei vărsări de acid luminos.
    Am rămas lângă masa din sufragerie cu manuscrisul în mâinile care-mi tremurau.
    - Christoase, Jo, am şoptit. Ce ai aflat? Şi de ce nu mi-ai spus şi mie?
    Dar bănuiam că ştiu răspunsul la întrebarea asta. Nu-mi spusese fiindcă, într-un fel, semănam cu Max Devore; străbunicul lui şi cu al meu se căcaseră în aceeaşi hazna.
    Nu avea nicio logică, dar asta era. Nu-i spusese nici măcar propriului ei frate. Am găsit în asta un soi ciudat de confort.
    Am început să frunzăresc manuscrisul, simţindu-mi pielea de găină.
    Andy Drake se încrunta foarte rar în Prietenul meu din copilărie al lui Michael Noonan. I se buhăia faţa însă, fiindcă în fiecare buhăială există câte o buhă. Înainte să vină în Florida, John Shackleford locuise în Studio City, California. Prima întâlnire al lui Drake cu Regina Whiting a avut loc în studioul ei. Ultima adresă cunoscută a lui Ray Garraty a fost cea a Apartamentelor Studio din Key Largo. Cea mai bună prietenă a Reginei Whiting era Steffie Underwood. Soţul lui Steffie se numea Towle Underwood - asta era o reuşită, două la preţul de una.
    Bufniţe sub studio.
    Era peste tot, pe fiecare pagină, exact ca şi numele cu K din cartea de telefon. Un soi de monument, numai că acesta fusese construit - eram sigur de asta - nu de Sara Tidwell, ci de Johanna Arlen Noonan. De soţia mea, care-mi trimitea necontenit mesaje prin spatele gardianului, rugându-se din toată inima ei mărinimoasă ca eu să le văd şi să le înţeleg.
    La pagina nouăzeci şi doi, Shackleford discuta cu Drake în camera pentru vizite de la închisoare - şedea cu încheieturile mâinilor între genunchi, uitându-se în jos la lanţul dintre gleznele lui, refuzând să se uite în ochii lui Drake.
    PRIETENUL, de Noonan/Pag. 92
    baliverne doar. Orice altceva, pe dracu' uns, la ce mi-ar fi de folos? viaţa-i un joc, un joc nenorocit, pe care l-am pierdut.
    Iar tu crezi că-s ţicnit să spun că am să cred un erou sau poate chiar un sfânt, venit de undeva de departe...
    Textul continua, dar nu mai avea sens să-l citesc. Mesajul, bufniţe sub studio, curgea pe marginea paginii ăsteia aşa cum se întâmplase şi la nouăsprezece. Aşa cum probabil se întâmpla şi pe oricare dintre toate celelalte pagini. Îmi amintesc cât de aiuritor de fericit fusesem să descopăr că scăpasem de criză şi că puteam scrie din nou.
    Scăpasem de criză, sigur că da, dar nu fiindcă reuşisem în sfârşit s-o înfrâng sau găsisem o cale de-a o ocoli.
    Jo mă scăpase de ea.
    Jo o înfrânsese, iar continuarea carierei mele de scriitor de thriller-uri de mâna a doua fusese ultimul gând al ei când făcuse asta. Stând acolo în lumina intermitentă a fulgerelor, simţind fantomele nevăzute dându-mi târcoale prin aerul agitat, mi-am amintit de doamna Moran, profesoara mea din clasa întâi. Când încercările tale de a copia literele alfabetului din cartea de citire începeau să nască forme vălurite, ea îşi aşeza mâna mare şi sigură peste a ta şi te îndruma.
     Aşa cum mă îndrumase şi Jo.
    Am frunzărit paginile manuscrisului şi am observat cuvintele-cheie peste tot, uneori poziţionate în aşa fel încât să le poţi citi aglomerate pe diferite rânduri, unul deasupra celuilalt. Cât de tare încercase să-mi spună asta... iar eu nu aveam nicio intenţie de a mai face ceva până nu aflam care fusese motivul.
    Am aruncat manuscrisul înapoi pe masă, dar înainte să apuc să-l reasigur cu prespapierul, o suflare furioasă de aer îngheţat a trecut pe lângă mine, ridicând paginile şi împrăştiindu-le peste tot într-un ciclon. Dacă forţa aceea le-ar fi putut rupe în fâşii, sunt convins că asta ar fi făcut.
    Nu! a strigat când am apucat mânerul lanternei. Nu, termină-ţi treaba!
    Vântul îmi sufla în faţă în pale răcoroase - era ca şi când ar fi stat cineva pe care nu reuşeam să-l văd în faţa mea şi-mi respira în nas, retrăgându-se pe măsură ce eu avansam, suflând şi tot suflând, asemenea lupului cel mare şi rău din faţa caselor celor trei purceluşi.
    Mi-am agăţat lanterna pe braţ, am întins mâinile în faţă şi le-am lovit puternic una de cealaltă. Aerul rece care-mi suflase în faţă s-a oprit. Nu mai rămăsese acum decât pala vârtejită ce intra prin gaura parţial astupată din geamul bucătăriei.
    - Ea doarme, am spus prezenţei care ştiam că încă mai e acolo, uitându-se în tăcere. Mai e timp.
    Am ieşit în grabă pe uşa din spate şi vântul m-a învăluit pe dată, făcându-mă să mă legăn pe picioare, aproape trântindu-mă pământ. Iar în copacii fremătători am văzut feţe verzi, feţele celor morţi. Acolo era şi faţa lui Devore, şi a lui Royce, şi a lui Son Tidwell. Cel mai des am văzut faţa Sarei.
    Sara era pretutindeni.
    Nu! Du-te înapoi! N-ai de ce să-ţi faci de lucru cu nici o bufniţă, dulceaţă! Du-te înapoi! Termină-ţi treaba! Fă ceea ce ai venit să faci!
    - Nu ştiu ce am venit să fac, am spus. Şi, până nu aflu, nu fac nimic.
    Vântul a şuierat ca ofensat şi o creangă imensă s-a rupt din pinul de la dreapta casei. A căzut pe capota Chevrolet-ului meu într-o împroşcare de apă, îndoind tabla înainte să se rostogolească la pământ pe partea şoferului.
    Să bat din palme aici afară mi-ar fi ajutat exact cât i-ar fi ajutat regelui Canute dacă ar fi comandat fluxului să se retragă. Aceasta era lumea ei, nu a mea... şi nu era decât graniţa ei, la o adică. Fiecare pas făcut mai aproape de Stradă şi de lac m-ar fi adus mai aproape de inima acelei lumi, unde timpul era subţire şi spiritele dominau totul. Oh, scumpule Dumnezeu, ce putuse produce asta?
    Poteca spre studioul lui Jo se transformase într-un pârâu. Am făcut doisprezece paşi prin el înainte să mi se mişte o piatră sub picior şi să cad cu greutate pe-o parte.
    Fulgerul a făcut un zigzag pe cer, s-a auzit zgomotul unei crengi rupându-se şi apoi am văzut ceva căzând spre mine. Am ridicat braţele să-mi protejez faţa şi m-am rostogolit spre dreapta, ieşind de pe potecă. Creanga a atins pământul chiar în spatele meu, iar eu m-am dat de-a dura pe-o pantă alunecoasă din cauza acelor de brad. Am reuşit într-un sfârşit să mă ridic în picioare. Creanga de pe potecă era şi mai mare decât cea care aterizase pe capota maşinii. Dacă m-ar fi lovit, e foarte probabil că mi-ar fi spart capul.
    Du-te înapoi!
    Vântul sâsâit, pizmaş, suflând printre copaci.
    Termină treaba!
    Vocea gâlgâită, guturală a lacului, lovindu-se pe stânci şi de terasamentul de la baza Străzii.
    Vezi-ţi de treabă!
    Aceasta a fost chiar casa însăşi, gemând pe fundaţie.
    Vezi-ţi de treabă şi lasă-mă pe mine să-mi văd de-a mea!
    Însă Kyra era treaba mea. Kyra era fiica mea.
    Am luat lanterna de jos. Carcasa era crăpată, însă becul strălucea puternic şi hotărât - ăsta era un punct marcat pentru echipa gazdă. Aplecat înainte împotriva vântului şuierător, cu mâna ridicată să mă feresc de alte crengi în cădere, am alunecat şi m-am împleticit în josul dealului către studioul defunctei mele soții.

                                           CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘAPTE
                                                                    1.

                                 La început, ușa n-a vrut să se deschidă. Clanţa mi s-a răsucit în mână, aşa că am ştiut că nu e încuiată, însă părea că ploaia umflase lemnul... sau o proptea cineva de partea cealaltă? M-am tras în spate, m-am ghemuit uşor şi am lovit-o cu umărul. De data aceasta a cedat puţin.
    Ea era. Sara. Se afla de partea cealaltă a uşii şi încerca să mă împiedice s-o deschid. Cum de putea face asta? Cum, pentru numele lui Dumnezeu? Era o afurisită de fantomă!
    M-am gândit la camioneta CONSTRUCŢII BAMM... şi, ca şi când gândul ar fi invocat-o, aproape că am putut-o vedea acolo, la capătul Stradelei Patruzeci şi doi, parcată lângă şosea. Maşina doamnelor bătrâne era în spatele ei şi alte trei sau patru maşini se aflau acum în spatele lor. Toate cu ştergătoarele de parbriz legănându-se stânga-dreapta, cu farurile tăind conuri slabe de lumină prin ploaie. Erau aliniate pe marginea drumului ca pentru vânzare. Nu mai că aici nu se vindea nimic, nu erau decât nişte bătrâni care şedeau în tăcere în maşinile lor. Bătrâni care se aflau în zonă exact ca mine. Bătrâni trimiţând spre mine tot soiul de vibraţii.
    Ea se hrănea cu ei.
    Fura de la ei. La fel făcuse şi cu Devore - şi cu mine, desigur. Multe dintre manifestările paranormale pe care le experimentasem de la întoarcere e foarte probabil că fuseseră create folosind propria mea energie psihică. Era chiar comic dacă stăteai să te gândeşti la asta. Sau poate că "terifiant" era cuvântul pe care-l căutam de fapt.
    - Jo, ajută-mă, am spus în ploaia biciuitoare.
    Fulgerul a luminat cerul, conferind pentru scurtă vreme torentelor de apă un argintiu-deschis.
    - Dacă m-ai iubit vreodată, ajută-mă acum.
    M-am dat în spate şi am lovit iarăşi uşa. De data asta n-am simţit opoziţia niciunei rezistenţe şi am pătruns înăuntru val vârtej, lovindu-mă cu tibia de canat şi căzând în genunchi. N-am dat drumul lanternei, însă.
    A urmat o clipă de tăcere. Cât a durat, am simţit forţe şi prezenţe adunându-se la un loc. În clipa aceea nimic n-a părut să mişte, chiar dacă, în spatele meu, în pădurea în care îi plăcea lui Jo să hoinărească - însoţită sau nu de mine -, ploaia continua să cadă şi vântul continua să şuiere, un grădinar nemilos secerând copacii morţi sau aproape morţi, făcând treaba a zece ani amărâţi într-o singură oră turbulentă. Apoi uşa s-a trântit şi a început. Am văzut totul în lumina lanternei, pe care o aprinsesem fără să-mi dau seama măcar, însă la început, n-am ştiut cu precizie ce văd, în afară de distrugerea de către o forţă nevăzută a manufacturilor şi comorilor mult-iubite ale soţiei mele.
    Bucata de covor înrămată s-a smuls singură de pe perete şi a zburat dintr-o parte a studioului în cealaltă, cadrul negru din lemne de stejar făcându-se bucăţi. Capetele au sărit de pe corpurile păpuşilor din aranjamentul făcut de Jo, asemeni unor dopuri de şampanie la o petrecere. Becul din tavan s-a făcut ţăndări, presărând deasupra mea bucăţi de sticlă. A început să sufle un vânt - unul rece -, căruia i s-a alăturat imediat altul mai cald, aproape încins, cu care s-a rotit într-un ciclon. S-au învârtit în jurul meu, imitând parcă furtuna mai mare de afară.
    Macheta Sarei Laughs din bibliotecă, cea care părea construită din scobitori şi beţe de acadele, a explodat într-un nor de aşchii. Lopata de caiac sprijinită de perete s-a ridicat în aer, a vâslit furioasă în gol, apoi s-a avântat asupra mea aidoma unei suliţe. M-am trântit pe burtă pe covorul verde ca să mă feresc şi, căzând, am simţit cioburile globului spart tăindu-mă în palmă. Am mai simţit încă ceva - o umflătură sub covor. Lopata s-a izbit de peretele din spate destul de tare să se rupă în două.
    Acum, banjoul la care soţia mea nu reuşise niciodată să înveţe să cânte s-a ridicat în aer, s-a rotit de două ori şi a scos o serie de note dezacordate, însă totuşi inconfundabile - mi-aş dori să fi fost demult, vechile vremuri încă le-ascult. Suita s-a încheiat printr-un BLONG! spart, care a rupt toate cele cinci corzi. Banjoul s-a mai rotit a treia oară, fierul sclipitor de pe gâtul lui aruncând dâre de lumină pe pereţi, după care s-a lovit serios de podea, burduful spărgându-se şi cheile rupându-se asemenea unor dinţi.
    Sunetul aerului mişcându-se a început iarăşi să - cum altfel să exprim asta? - să se focalizeze cumva, până ce n-a mai fost sunetul aerului, ci sunet de voci - voci gâfâite, nepământene, pline de furie. Ar fi strigat dacă ar fi avut corzi vocale cu care să strige. Aerul prăfos se învârtejea în fasciculul lanternei mele, alcătuind forme spiralate care dansau împreună, apoi se separau din nou. Pentru doar o singură clipă, am auzit vocea mârâită, spartă de fumat a Sarei:
    - Pleac' d-aci, curvă! Să pleci d-aci! Aiasta nu-i treaba...
    Apoi o bufnitură fără substanţă, ciudată, de parcă s-ar fi lovit aerul de aer.
    Aceasta a fost urmată de-un ţipăt grăbit ca printr-un tunel de vânt pe care l-am recunoscut: îl mai auzisem în toiul nopţii. Striga Jo. Sara îi făcea rău, Sara o împingea pentru că încerca să intervină, iar Jo striga.
    - Nu! am urlat eu, ridicându-mă în picioare. Las-o în pace! Las-o în pace!
    Am înaintat în încăpere, legănând lanterna înaintea ochilor, ca şi când aş fi putut-o alunga cu ea. Sticle sigilate au început să zboare pe lângă mine - unele conţinând flori uscate, unele, ciuperci segmentate cu grijă, unele, plante de pădure.
    S-au spart de peretele din spate cu un sunet fragil de xilofon. Nici una nu m-a nimerit; a fost ca şi când o mână nevăzută le-ar fi ghidat într-o altă parte.
    Apoi s-a ridicat în aer pupitrul lui Jo. Trebuie să fi cântărit cel puţin o sută optzeci de kilograme cu sertarele atât de pline cum erau, însă a plutit ca o pană, înclinându-se mai întâi într-o parte şi apoi în cealaltă, contra curenţilor de aer.
    Jo a strigat din nou, de data aceasta de mânie mai degrabă decât de durere, iar eu m-am împleticit în spate spre uşa închisă, încercat de sentimentul că fusesem golit pe dinăuntru. Sara nu era singura care putea fura energia celor vii, se părea. O materie albă - ectoplasmă, bănuiesc - s-a vărsat din sertăraşele pupitrului într-o duzină de pârâiaşe mici, iar pupitrul s-a avântat brusc spre celălalt capăt al încăperii. A zburat aproape prea repede ca ochii mei să-l poată urmări. Oricine ar fi stat în calea lui ar fi fost stâlcit de-a binelea. S-a auzit un ţipăt pătrunzător de protest şi agonie - Sara de data asta, ştiam sigur că ea era - şi apoi pupitrul s-a izbit de perete, spărgându-l şi lăsând ploaia şi vântul să intre înăuntru. Partea mobilă de deasupra se desprinsese din balamale şi atârna asemenea unei limbi rupte. Toate sertarele au ţâşnit afară. Mosoare de aţă, scuturi cu fire de tors, cărţi de identificare a florei/faunei şi ghiduri forestiere, degetare, carneţele, andrele, Magic Markere uscate - lânăşiţele pământeşti ale lui Jo, le-ar fi numit Ki. Au zburat în toate direcţiile asemeni unor oase şi a unor bucăţi de păr împrăştiate cu cruzime dintr-un sicriu deshumat.
    - Opreşte-te, am croncănit. Opriţi-vă amândouă. Ajunge.
    Însă nu era nevoia să le spun asta. Cu excepţia răpăitului furios al furtunii, eram singur în ruinele studioului soţiei mele. Bătălia se încheiase. Cel puţin pentru moment.

                                                                2.

                                       Am îngenunchiat și am  îndoit în două covorul verde de iută, ascunzând cu grijă în pliu cât de mult am putut din cioburile becului. Sub el se afla un chepeng ce dădea într-o zonă de depozitare triunghiulară creată de terenul ce cobora în pantă către lac.
    Umflătura pe care o simţisem era una dintre balamalele chepengului. Ştiam de spaţiul acesta şi voisem să caut în el bufniţele. Apoi începuseră lucrurile să evolueze şi uitasem.
    În chepeng era montat un inel. L-am apucat, aşteptându-mă şi de data asta la o forţă de rezistenţă, însă acesta s-a dat cu uşurinţă pe spate. Mirosul care a exalat dinăuntru m-a împietrit în mişcare. Nu era miros fetid de putrefacţie, cel puţin nu la început, ci de Red - parfumul preferat al lui Jo. A plutit în jurul meu preţ de-o clipă şi apoi a dispărut. Ce l-a înlocuit a fost mirosul de ploaie, de rădăcini şi de pământ ud. Nu era plăcut, dar simţisem mirosuri cu mult mai rele lângă lac, în apropierea mesteacănului ăluia blestemat.
    Am îndreptat fascicolul lanternei în josul celor trei trepte abrupte. Am întrevăzut o formă pătrată care s-a dovedit a fi o toaletă veche - îmi aminteam vag că Bill şi cu Kenny Auster o puseseră acolo jos prin 1990 sau '91. Erau câteva cutii din fier - sertare de fişier, de fapt - înfăşurate în folie de plastic şi stivuite direct pe podea.
    Discuri vechi şi hârtii. Un casetofon cu opt capete de înregistrare într-o pungă din plastic. Lângă el, într-o altă pungă, un aparat video vechi. Şi într-un colţ...
     M-am aşezat jos, mi-am întins picioarele şi am simţit ceva atingându-mă la glezna pe care o sucisem în lac. Am îndreptat lanterna între genunchi şi, pentru o clipă, am văzut un puşti negru. Nu acela care se înecase în lac însă - acesta era mai în vârstă şi apreciabil mai înalt. Doisprezece ani, poate paisprezece. Băiatul înecat nu avusese mai mult de opt ani.
    Acesta şi-a dezgolit spre mine dinţii şi a sâsâit ca o pisică. În ochi nu avea pupile; asemeni celor ai băiatului din lac, ochii lui erau în întregime albi, aidoma ochilor unei statui. Şi scutura din cap.
    Nu veni aici jos, omule alb. Lasă morţii să se odihnească în pace.
    - Dar tu nu eşti în pace, am spus şi i-am îndreptat lanterna direct spre faţă. Am văzut pentru o clipă o arătare cu adevărat hidoasă. Am văzut prin el, dar am putut vedea şi în el: rămăşiţele putrede ale limbii în gură, ochii din orbite, creierul fermentând asemenea unui ou stricat în coaja craniului lui. Apoi a dispărut şi n-a mai rămas altceva decât una dintre spiralele acelea de praf stârnit.
    Am coborât, ţinând lanterna ridicată. Sub ea, năvoade de umbre se legănau şi păreau că se întind spre mine.

                                                                    3.

                                           Spațiul de depozitare (nu era de fapt decât o strâmtoare prin care puteai doar să te târăşti) fusese podit cu bucăţi de lemn, doar ca lucrurile să nu stea direct pe pământ. Apa curgea acum într-un râu continuu şi se erodase destul pământ să facă şi din înaintarea târâş o treabă nesigură. Mirosul de parfum dispăruse complet. Ce-l înlocuise era mirosul greu de mâl şi - deşi greu de explicat, cred, însă era prezent - izul palid, înăbuşit de cenuşă şi foc. Am văzut aproape imediat ceea ce căutam. Bufniţele comandate prin poştă de Jo, cele a căror livrare o supraveghease ea însăşi în noiembrie a lui 1993, se aflau în colţul nordic, unde mai erau doar vreo şaizeci de centimetri între podea şi tavan.
    Oribile, da' păreau adevărate, spusese Bill, şi chiar aşa era: în lumina sclipitoare a lanternei arătau ca nişte păsări mai întâi strânse în cârpe, apoi sufocate în pungi de plastic. Ochii lor erau două verighete sclipitoare încercuind două pupile mari şi negre. Penele lor din plastic erau vopsite în verdele întunecat al acelor de pin, pântecele într-o nuanţă de alb-portocaliu murdar. M-am târât către ele peste bucăţile de lemn lipăitoare, schimbătoare, de pe jos, strălucirea lanternei săltând înainte şi înapoi între ele, încercând să nu mă-ntreb dacă nu cumva era în spatele meu băiatul, urmărindu-mă şontâcăit. Când am ajuns la bufniţe, am ridicat capul fără să mă gândesc şi m-am lovit de izolaţia de sub podeaua studioului.
    Bate o dată pentru da, de două ori pentru nu, cretinule, mi-am spus.
    Mi-am înfundat degetele în plasticul în care erau înfăşurate bufniţele şi le-am tras către mine. Voiam să ies de acolo. Senzaţia apei care curgea chiar pe sub mine era bizară şi neplăcută. La fel era şi mirosul de foc, care părea acum mai puternic, în pofida umezelii. Dacă ardea studioul? Dacă-i dăduse Sara cumva foc? Urma să mă prăjesc aici jos chiar în vreme ce scurgerea mâloasă a furtunii îmi înmuia picioarele şi burta.
    Una dintre bufniţe era pusă pe-un stativ din plastic, am observat - ca să o poţi aşeza bine pe estacadă sau pe verandă, iubire - dar stativul pe care ar fi trebuit să stea cealaltă dispăruse. Am mers cu spatele către chepeng, ţinând lanterna într-o mână şi trăgând sacul din plastic cu bufniţe cu cealaltă, crispându-mă de fiecare dată când tunetul bubuia deasupra mea. Am reuşit să parcurg doar puţin drum înainte ca banda adezivă udă să cedeze. Bufniţa fără stativ s-a înclinat încet către mine, ochii ei negri-aurii uitându-se ţintă, voraci, într-ai mei.
    Un vârtej de aer. O suflare vagă, confortantă, de parfum Red. Am tras bufniţa afară de moţul sub formă de corn ce-i creştea din frunte şi am întors-o cu susul în jos. Unde fusese cândva lipită de stativul din plastic erau acum doar două icuri între care era un spaţiu gol. În gaura aceea se afla o cutie mică din tinichea, o cutie pe care am recunoscut-o chiar înainte să întind mâna în burta bufniţei şi s-o scot afară. Am îndreptat lanterna spre capacul ei, ştiind ce urma să văd: NIMICURILE LUI JO,imprimat cu un scris învechit, aurit. Găsise cutia într-un anticariat de ţară pe undeva.
    M-am uitat la ea, inima bătându-mi tare în piept. Tunetul bubuia pe cer. Chepengul stătea deschis, însă uitasem să mai urc prin el. Uitasem de toate în afară de cutia din tinichea pe care o ţineam în mâini, o cutie cam de mărimea unei cutii pentru trabucuri, însă nu chiar atât de adâncă. Mi-am întins palma peste capac şi i l-am scos.
    Înăuntru era un amestec de hârtii împăturite deasupra a două carneţele de genul celor cu spirală, de care folosesc şi eu pentru notiţe şi liste cu personaje. Acestea fuseseră strânse la un loc cu o bandă elastică. Deasupra de tot se afla un pătrat negru, sclipitor. Până să-l ridic şi să-l apropii de lanternă, nu mi-am dat seama că e negativul unui instantaneu fotografic.
    Ca o fantomă, inversată şi vag portocalie, am văzut-o pe Jo în costumul ei de baie gri din două piese. Stătea pe plută cu mâinile după cap.
    - Jo, am spus, şi apoi n-am mai putut spune nimic. Gâtul mi se închisese din cauza lacrimilor. Am ţinut negativul în mână pentru o clipă, nevrând să pierd contactul cu el, apoi l-am aşezat la loc în cutie, alături de hârtii şi de carneţele. Din cauza acestor lucruri se întorsese ea la Sara în iulie 1994; să le adune la un loc şi să le ascundă cât de bine posibil. Luase bufniţele de pe estacadă (Frank auzise uşa de acolo lovindu-se de canaturi) şi le adusese aici. Aproape că o puteam vedea rupând stativul uneia dintre ele şi îndesându-i cutia din tinichea pe curul ei din plastic în sus, înfăşurându-le pe amândouă în folie, apoi târându-le aici jos, şi toate astea în vreme ce fratele ei o aştepta fumând ţigări Marlboro şi simţind vibraţiile. Vibraţiile negative. Mă îndoiam că voi şti vreodată toate motivele pentru care făcuse ea asta sau care fusese starea ei mentală...
    Însă aproape sigur crezuse că, într-un sfârşit, voi ajunge şi eu aici jos. Altfel de ce să fi lăsat negativul? Hârtiile erau în mare parte fotocopii ale unor articole din Castle Rock Call şi din Weekly News, ziarul care-l precedase pe Call.
    Data era însemnată pe fiecare de mâna fermă şi ordonată a soţiei mele. Cel mai vechi articol era din 1865 şi purta titlul ÎNCĂ UNUL ÎNTORS CU BINE ACASĂ. Cel care se întorsese fusese Jared Devore, în vârstă de treizeci şi doi de ani. Am înţeles dintr-o dată unul dintre lucrurile care mă neliniştiseră: generaţiile care nu păreau să se potrivească. Un cântec de-al Sarei Tidwell mi-a venit în minte pe când stăteam acolo pe podea cu lanterna îndreptată înspre articolul ăla bătrân. Era cântecelul care spunea: O fac bătrânii şi-o fac şi tinerii/ Iar bătrânii le-arată tinerilor ce trebuie să facă...
     Pe când apăreau Sara and the Red-Tops în Districtul Castle şi se stabileau în ceea ce a ajuns să fie cunoscută ca Pajiştea Tidwell, Jared Devore trebuie să fi avut şaizeci şi şapte sau opt. Bătrân, dar încă în putere. Veteran al Războiului Civil. Genul de bătrân de la care tinerii să aibă ce învăţa. Iar cântecul Sarei avea dreptate - bătrânii le-arată tinerilor ce trebuie să facă.
    Ce făcuseră ei, mai exact? Articolele despre Sara and the Red-Tops nu spuneau nimic. Le-am scanat doar cu privirea, oricum, însă tonul general m-a frapat, chiar şi aşa. L-aş descrie ca un inepuizabil dispreţ nativ. Cei de la Red-Tops erau "ciorile noastre din Sud" şi "negroteii noştri cântători". Sara însăşi era "un exemplar minunat de negroteie cu nas lat, buze pline şi sprâncene nobile", care îi "fascina pe localnici, bărbaţi şi femei deopotrivă, cu buna ei dispoziţie animalică, zâmbetul luminos şi râsetul răguşit". Acestea erau, Dumnezeu să ne aibă-n pază şi să ne salveze, cronici muzicale. Cronici din acelea bune, dacă nu vă deranjează să vi se spună că deţineţi un gust artistic prăfuit.
    Le-am frunzărit în grabă, căutând orice despre circumstanţele în care plecaseră "ciorile noastre din Sud". Nu am găsit nimic. Ce am găsit în schimb a fost un articol din Call marcat 19 iulie (du-te în jos la nouăsprezece, mi-am spus) 1933. Titlul spunea UN ÎNGRIJITOR ŞI GHID VETERAN NU ŞI-A PUTUT SALVA FIICA. Potrivit articolului, Fred Dean se lupta cu focurile în partea de est a TR-ului împreună cu alţi două sute de bărbaţi când vântul s-a schimbat brusc, ameninţând capătul nordic al lacului, care fusese până atunci considerat dincolo de orice pericol. La vremea aceea, o mulţime de localnici întreţineau acolo refugii pentru pescuit şi vânat (atâta lucru ştiam şi eu). Aşezarea avea un magazin general şi chiar un nume, Halo Bay. Soţia lui Fred, Hilda, se afla acolo cu gemenii lor, William şi Carla, în vârstă de trei ani, atunci când soţul ei era plecat să înghită fum. Destul de multe alte soţii şi copii se mai aflau şi ei în Halo Bay.
    Focul se răspândise repede când se schimbase vântul, spunea ziarul - "asemenea unor explozii în lanţ". A trecut de singura barieră construită de oameni împotriva lui în direcţia aceea şi s-a îndreptat spre capătul celălalt al lacului. În Halo Bay nu se afla niciun bărbat care să preia conducerea şi aparent nicio femeie capabilă sau dornică s-o facă ea. Au intrat în panică în schimb, alergând să-şi umple maşinile cu copii şi lucruri din case, gâtuind cu maşinile singurul drum de ieşire. Într-un târziu, una dintre maşinile sau camionetele vechi s-a stricat şi, când focul duduia tot mai aproape, alergând prin pădurea ce nu mai văzuse ploaia de la sfârşitul lui aprilie, femeile care aşteptaseră descoperiseră că le e blocată calea de ieşire.
    Pompierii voluntari veniseră la timp în ajutor, însă când a ajuns Fred Dean la soţia sa, care făcea parte dintr-o echipă de femei ce încercau să scoată din drum un Ford înţesat ochi cu lucruri, a descoperit un lucru îngrozitor. Billy zăcea pe podeaua de la picioarele banchetei din spate a maşinii, dormea dus, însă Carla lipsea. Hilda îi pusese pe amândoi înăuntru, sigur că da - se aflau pe bancheta din spate, ţinându-se de mână aşa cum făceau mereu. Dar la un moment dat, după ce fratele ei se târâse pe podea şi aţipise, şi în vreme ce Hilda mai îndesa câteva lucruri în portbagaj, Carla trebuie să-şi fi amintit de o jucărie sau de o păpuşă şi să se fi întors la căsuţă să o ia.
    Atunci când făcea asta, mama urcase în bătrânul lor DeSoto şi plecase fără să se mai uite în spate la copii. Carla Dean se afla fie încă în căsuţa din Halo Bay, fie o luase pe jos de-a lungul drumului. În ambele cazuri, focul avea s-o doboare.
    Drumul era prea îngust să întorci maşina şi prea aglomerat să pleci la drum cu una dintre cele îndreptate în direcţia bună din cauza unor accidente. Aşa că Fred Dean, cât era el de erou, a luat-o la fugă spre orizontul înnegrit de fum, unde începuseră deja să se întrevadă panglici de-un portocaliu-luminos. Focul purtat de vânt se opintise şi o luase la goană în întâmpinarea lui ca o iubită.
    Am îngenuncheat pe podea, citind acestea la lumina lanternei şi, dintr-o dată, mirosul de foc şi de ars s-a intensificat. Am tuşit... apoi tusea mi-a fost înecată de gustul feros al apei de lac pe care l-am simţit în gură şi în gât. Încă o dată, de data aceasta stând îngenuncheat în spaţiul pentru depozitare de sub studioul soţiei mele, m-am simţit ca şi când tocmai mă înecam. Încă o dată, m-am aplecat înainte şi am vomitat, nimic altceva decât puţină salivă. M-am întors şi am văzut lacul. Cufundarii ţipau pe suprafaţa lui ceţoasă, croindu-şi drum către mine în şir indian, lovind apa cu aripile. Albastrul cerului fusese maculat. In aer mirosea a cenuşă şi a praf de puşcă.
    Funinginea începuse să cadă alene din cer. Latura estică a lui Dark Score era cuprinsă de flăcări, iar eu auzeam din când în când trosnete înfundate când explodau copacii putrezi. Sunau ca nişte detonări la adâncime.
    M-am uitat în jos, vrând să scap din viziunea aceasta, ştiind că într-o clipă sau două nu va mai fi doar o viziune depărtată, ci un lucru real, cum fusese excursia mea cu Kyra la Bâlciul Fryeburg. În loc de o bufniţă din plastic cu ochi împrejmuiţi de un cerc auriu, mă uitam la o fetiţă cu ochi de-un albastru-deschis. Şedea pe o masă pentru picnic, întinzând braţele ei grăsulii şi plângând. Am văzut-o la fel de limpede cum îmi vedeam propria faţă în oglindă, în fiecare dimineaţă când mă bărbieream. Am observat că avea cam vârsta lui Kyra, dar e mult mai rotofeie, iar părul i-e negru în loc de blond.
    Părul ei are nuanţa pe care o va avea părul fratelui ei înainte să înceapă să încărunţească în vara imposibil de îndepărtată a anului 1998, un an pe care ea nu-l va vedea dacă n-o scoate nimeni din infernul ăsta. E îmbrăcată într-o rochiţă albă şi poartă şosete roşii şi-şi ţine braţele ridicate înainte, strigând tati, tati.
    Dau să pornesc spre ea şi mă izbeşte un val compact de căldură care mă dezintegrează pentru o clipă - eu sunt fantoma aici, îmi dau seama, iar Fred Dean tocmai a fugit prin mine.
    Tati, strigă ea, dar spre el, nu spre mine. Tati! şi-lîmbrăţişează, nepăsându-i de funinginea care-i murdăreşte rochiţa şi faţa grăsulie atunci când el o sărută şi începe să cadă şi mai multă funingine, iar cufundarii îşi croiesc drum către mal lovind apa cu aripile, părând că plâng într-un ţipăt ascuţit de lamentare.
    Tati vine focu'! strigă ea, pe când el o aşază în braţe.
    Ştiu, fii curajoasă, spune el. O să fie bine, scumpete, dar trebuie să fii curajoasă.
    Focul nu mai vine; a venit deja. Întreaga parte de est a Halo Bay e cuprinsă de flăcări, iar acum acestea se îndreptă pe direcţia lor, înghiţind una câte una micile cabane în care bărbaţilor le plăcea să zacă beţi în timpul sezonului de vânătoare sau al celui de pescuit. În spatele casei lui Al LeRoux, rufele pe care Marguerit le-a atârnat la uscat în acea dimineaţă ard în flăcări, pantaloni şi rochii şi lenjerie intimă arzând pe fire care ele însele sunt acum dâre de foc. Frunze şi bucăţi de coajă de copac cad ca o ploaie; un tăciune aprins o atinge pe Carla pe gât şi ea strigă de durere. Fred îl înlătură cu o lovitură de palmă în timp ce o duce în braţe în josul pantei către apă.
    N-o face! strig eu. Ştiu că tot ce se întâmplă e dincolo de puterile mele de intervenţie, însă eu tot strig la el, tot încerc să intervin cumva. Luptă-te cu impulsul! Pentru numele lui Christos, luptă-te cu el!
    Tati, cine e nenea? întreabă Carla şi arată spre mine chiar atunci când acoperişul cu şindrilă verde al casei Dean ia foc.
    Fred se uită spre locul pe care-l arată ea şi pe chipul lui citesc un spasm de vinovăţie. Ştie ce face, ăsta-i cel mai cumplit lucru - adânc înlăuntrul lui ştie cu precizie ce are de făcut aici în Halo Bay unde se termină Strada. Ştie şi se teme că-l va vedea cineva făcând-o. Însă nu observă pe nimeni.
    Sau poate că observă? Pentru o clipă, ochii i se lărgesc ca şi când chiar întrevede ceva - o spirală dansantă de aer, poate. Sau să mă simtă oare? Asta să fie? Simte el cumva o boare răcoroasă în toată căldura asta? O boare care seamănă cu nişte mâini ce protestează, nişte mâini ce l-ar opri dacă ar avea doar substanţă?
    Apoi întoarce capul; apoi intră anevoie în apă lângă ciontul de estacadă al casei Dean.
    Fred! strig eu. Pentru numele lui Dumnezeu, omule, uită-te la ea! Crezi că soţia ta a îmbrăcat-o din greşeală într-o rochiţă din mătase albă? Ţi se pare că-i o rochie în care-ţi trimiţi copilul la joacă? Tati, de ce intlăm în apă? întreabă ea. Ca să scăpăm de foc, scumpete. Tati, nu ştiu să înot! Nici n-o să trebuiască să înoţi, îi răspunde el şi ce mai fior mă străbate la auzul acestor vorbe. Fiindcă nu-i o minciună - nu va fi nevoie să înoate, nici acum, şi niciodată. Şi, într-un sfârşit, metoda lui Fred va fi mult mai milostivă decât a lui Normal Auster atunci când îi vine lui rândul - mai milostivă decât pompa rapace, decât zecile de litri de apă îngheţată.
    Rochiţa albă pluteşte în jurul ei aidoma unei flori de crin. Şosetele ei roşii tremură în apă. Se prinde puternic cu braţele de gâtul lui şi acum se află între cufundarii puşi pe goană; cufundarii plesnesc apa cu aripile lor puternice, iscând valuri groase de spumă şi holbându-se la bărbat şi la fetiţă cu ochii lor roşii, aiuritori. Aerul e plin de fum şi cerul nu se mai vede. Mă împleticesc pe urmele lor, păşind în lac - simt răceala apei, chiar dacă trecerea mea nu ridică niciun val şi nici nu stropesc în jur. Marginile de est şi de nord ale lacului sunt acum amândouă cuprinse de foc - ne înconjoară acum o semilună arzândă, iar Fred Dean calcă mai departe apa împreună cu fiica lui, ducând-o în braţe parcă pentru un ritual de botez.
    Şi totuşi îşi spune că încearcă să o salveze, doar să o salveze, exact aşa cum tot restul vieţii Hilda îşi va spune că fetiţa s-a aventurat înapoi în cabană să-şi ia o jucărie, că n-a fost lăsată intenţionat în urmă, lăsată îmbrăcată în rochiţa albă şi şosetele roşii să fie găsită de tatăl ei, care a făcut cândva ceva abominabil. Acesta e trecutul, acesta e Tărâmul de Odinioară, iar aici, păcatele taţilor sunt transmise copiilor, chiar şi până la a şaptea generaţie, care încă n-a sosit.
    O duce la apă şi mai adâncă şi ea începe să strige. Strigătele ei se împletesc cu strigătele cufundarilor până ce el le pune capăt cu un sărut pe gura ei înspăimântată.
    Te iubesc, tati o iubeşte pe scumpetea lui, spune el, şi apoi o coboară. Este, deci, un botez cu scufundare completă, doar că nu se aude nici un cor cântând de pe mal "Hai să ne adunăm la rău" şi nimeni nu strigă Aleluia! şi el nu-i dă voie să iasă la suprafaţă. Fetiţa se luptă furios în floarea albă-deschis a rochiţei sale de sacrificiu şi, după o clipă, el nu mai suportă s-o vadă; se uită de-a lungul lacului, în schimb, către vest, acolo unde focul încă n-a ajuns (şi nu va ajunge niciodată), către vest, unde cerul încă e albastru. Funinginea se cerne în jurul lui asemenea unei ploi negre şi lacrimile îi curg din ochi şi, în timp ce ea se luptă furios sub apăsarea mâinilor lui, încercând să scape de priza lui sufocantă, el îşi spune:
    A fost un accident, doar un accident îngrozitor, am dus-o la lac pentru ca era singurul loc unde o puteam duce, singurul loc rămas sigur, iar ea a intrat în panică, a început să se agite, era toată udă şi alunecoasă şi am scăpat-o şi n-am mai putut-o prinde deloc şi apoi...
    Uit că sunt o fantomă. Strig: "Kia! Rezistă, Ki!" şi intru sub apă. Mă întind după ea, îi văd faţa îngrozită, ochii ei albaştri holbaţi, bobocul ei de gură care lasă să iasă un şirag de bule spre suprafaţă, unde Fred stă în apă până la gât, ţinând-o dedesubt în vreme ce-şi spune întruna că încearcă să o salveze, că e singura cale, că încearcă să o salveze, că e singura cale. Mă întind după ea, iarăşi şi iarăşi mă întind după ea, după copilul meu, după fiica mea, după Kia a mea (toţi sunt Kia, băieţii la fel ca şi fetele, toţi sunt fiica mea) şi de fiecare dată braţele mele trec prin ea. Mai rău - oh, cu mult mai rău - e că acum şi ea se întinde către "mine", braţele ei cu pielea încreţită plutind înainte, implorând să fie salvată. Mâinile ei apucătoare se topesc prin mine. Nu ne putem atinge, fiindcă acum eu sunt fantoma. Eu sunt fantoma şi, pe măsură ce zbaterile ei slăbesc, îmi dau seama că nu pot nu pot oh nu puteam respira - mă înecam.
    M-am îndoit de spate, am deschis gura şi de data aceasta a curs un şuvoi mare de apă de lac, îmbăind bufniţele din plastic care zăceau pe podea lângă genunchii mei. Am strâns cutia cu NIMICURILE LUI JO la piept, nedorind să se ude conţinutul ei şi mişcarea mi-a mai declanşat un acces de vomă. De data aceasta mi-a curs apă rece şi pe nas, nu numai pe gură. Am inspirat o dată profund, apoi am expirat, tuşind.
    - Trebuie să se termine odată, am spus, dar desigur că acesta era sfârşitul, într-un fel sau altul. Fiindcă Kyra era ultima rămasă.
    Am urcat scările către studio şi m-am aşezat pe podeaua acoperită cu de toate ca să-mi recapăt suflul. Afară, tunetul a bubuit şi ploaia a continuat să cadă, însă eu credeam că punctul culminant de furie al furtunii trecuse. Sau poate că nu făceam decât să sper asta.
    M-am odihnit cu picioarele atârnând prin gaura chepengului - nu mai era nicio fantomă aici care să mă atingă pe glezne, nu ştiu de unde ştiam asta, dar o ştiam - şi am desfăcut banda elastică ce ţinea carneţelele la un loc. L-am deschis pe primul, l-am frunzărit şi am observat că era aproape plin cu scrisul de mână al lui Jo şi cu câteva pagini dactilografiate împăturite (corp de literă Courier, desigur), la un singur spaţiu: roadele tuturor acelor drumuri clandestine spre TR între anii 1993 şi 1994. Notaţii fragmentare, în mare parte, şi transcrieri de pe nişte casete care s-ar putea să mai fie încă pe undeva pe sub mine, în spaţiul pentru depozitare. Puse bine la păstrare împreună cu aparatul video sau cu casetofonul cu opt capete de înregistrare, poate. Însă nu aveam nevoie de ele. Când avea să vină momentul - dacă avea să vină momentul - eram convins că voi găsi mare parte din poveste în aceste pagini. Ce se întâmplase, cine o făcuse, cum fusese muşamalizată. Chiar acum, nu-mi păsa de asta.
    Acum nu voiam decât să mă asigur că Kyra era în siguranţă şi că avea să rămână aşa.
    Şi nu era decât un singur fel de-a face asta.
    Zaci în pace.
    Am încercat să pun banda elastică înapoi peste carneţele şi acela pe care nu-l inspectasem încă mi-a scăpat din mâna udă şi a căzut pe jos. Din el a ieşit o bucată de hârtie verde. Am ridicat-o şi am văzut acestea:
     fikeswhiw
     fgvkpsp gegfhsd
    Pentru un moment am ieșit din starea aceea ciudată şi ascuţită de conştientizare în care mă aflasem; lumea a căzut la loc în matricea ei obişnuită. Însă culorile erau încă tot prea puternice, cumva, obiectele erau tot prea apăsat de prezente.
    M-am simţit ca un infanterist, iluminat brusc de-o sclipire albă, atotcuprinzătoare, din aceea care scoate totul la iveală.
    Strămoşii din partea tatălui se trăgeau din The Neck, măcar în privinţa asta avusesem dreptate; străbunicul, potrivit celor scrise aici, era James Noonan şi nu s-a căcat niciodată în aceeaşi hazna cu Jared Devore. Max Devore fie minţea când i-a spus asta lui Mattie... fie era prost informat... fie era pur şi simplu confuz, aşa cum devin deseori confuzi cei care ajung să treacă de optzeci de ani. Până şi un tip ca Devore, care-şi păstrase în mare parte luciditatea, nu avea de ce să fie exceptat din când în când de la această regulă. Şi nici măcar nu dăduse cu băţul atât de tare în baltă. Fiindcă, potrivit acestei micuţe schiţe, străbunicul meu avusese o soră mai în vârstă, Bridget. Iar Bridget se căsătorise cu... Benton Auster.
    Degetul mi-a coborât cu un rând, la Harry Auster. Născut ca fiu al lui Benton şi al lui Bridget Noonan Auster, în anul 1885.
    - Iisuse Christoase, am şoptit. Bunicul lui Kenny Auster a fost fiul surorii străbunicului meu. Iar el a fost unul dintre ei. Orice ar fi făcut ei, Harry Auster a fost unul dintre ei. Asta e legătura.
    M-am gândit la Kyra cu o teroare bruscă şi acută. Se afla singură în casă de aproape o oră. Cum de putusem fi atât de prost? Oricine ar fi putut veni cât am stat eu sub studio. Sara s-ar fi putut folosi de oricine să...
    Mi-am dat seama că asta nu era adevărat. Ucigaşii şi victimele-copii fuseseră toţi legaţi prin sânge, iar acum acest sânge se subţiase, râul acela aproape ajunsese să se verse în mare. Mai era Bill Dean, însă el păstra bine distanţa faţă de Sara Laughs. Mai era Kenny Auster, însă Kenny plecase împreună cu toată familia în Taxachusetts. Iar cele mai apropiate rude de sânge ale lui Ki - mamă, tată, bunic - muriseră toate. Numai eu mai rămăsesem. Numai eu eram sânge din sângele lor. Numai eu o puteam face. Doar dacă nu cumva...
    M-am avântat înapoi spre casă cât de repede am putut, alunecând pe tot parcursul potecii îmbibate cu apă, disperat fiind să mă asigur că era bine. Nu credeam că Sara o poate răni singură pe Kyra, indiferent de cât de mult absorbise din forţa bătrânilor... ce se întâmpla însă dacă mă înşelam?
    Ce se întâmpla dacă mă înşelam?

                                            CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI OPT
                                                                      1.

                                 Ki dormea profund, aşa cum o lăsasem, pe-o parte, cu căţeluşul ei din pluş cuibărit sub bărbie. O pătase pe gât, însă eu nu aveam inima să i-l iau. În spatele ei, la stânga, prin uşa deschisă de la baie, auzeam pic-poc-pic-ul egal al apei căzând din robinet în cadă. Aerul rece sufla în jurul meu într-un vârtej mătăsos, mângâindu-mă pe obraji, iscându-mi un fior deloc neplăcut pe şira spinării. În sufragerie, clopoţelul lui Bunter a sunat o dată, vag.
    Încă-i caldă apa, dulceaţă, a şoptit Sara. Fii prietenul ei, fii tăticul ei. Dă-i drumul, acum. Fă ce vreau să faci. Fă ce vrem amândoi să faci.
    Şi chiar voiam s-o fac, ceea ce trebuie să fi fost motivul pentru care încercase Jo la început să mă ţină departe de TR şi de Sara Laughs. Motivul pentru care făcuse un secret din posibila ei sarcină, de asemenea. Era ca şi când aş fi descoperit în interiorul meu un vampir, o creatură ce nu manifestă absolut niciun interes în ceea ce ea numeşte conştiinţă de talk-show şi moralitate de pagină cu opinii la un ziar. O parte care nu voia decât s-o ducă pe Ki în baie şi s-o scufunde în cada plină cu apă caldă şi s-o ţină acolo, urmărind cum panglicile albe cu margini roşii tremură aşa cum tremuraseră sub apă şi rochiţa albă şi şosetele roşii ale Carlei Dean, în vreme ce pădurea ardea de jur împrejurul ei şi a tatălui ei. O parte din mine ar fi fost foarte fericită să plătească şi această ultimă rată a facturii ăsteia vechi.
    - Dumnezeule scump, am murmurat, şi mi-am şters faţa cu o mână tremurândă. Ştie atâtea trucuri. Şi e atât de a dracu' de puternică.
    Uşa de la baie a încercat să se închidă în faţa mea înainte să pot trece prin ea, însă am împins-o de perete întâmpinând aproape nicio rezistenţă. Uşa dulapului pentru medicamente s-a deschis cu forţă, iar sticla lui s-a spart de perete. Lucrurile dinăuntru au început să zboare către mine, însă nu era un atac foarte periculos; de data aceasta, proiectilele consistau în mare parte din tuburi cu pastă de dinţi, periuţe pentru dinţi, sticle din plastic şi câteva inhalatoare Vick vechi. Vag, foarte vag, o auzeam strigând de frustrare când am scos dopul de pe fundul căzii şi am lăsat apa să înceapă să se scurgă, gâlgâind. Avuseseră loc destule înecuri pe TR pentru un singur secol, pentru Dumnezeu. Şi totuşi, preţ de-o clipă, am simţit o pornire incredibilă de-a pune dopul la loc cât apa era încă destul de adâncă să-mi servească scopului. În loc de asta, l-am smuls de pe lanţ şi l-am aruncat în josul holului. Uşa dulapului pentru medicamente s-a închis la loc şi tot ce mai rămăsese din sticlă a căzut la podea.
    - Câţi ai luat? am întrebat-o. Câţi, pe lângă Carla Dean şi Kenny Auster şi Kia a noastră? Doi? Trei? Cinci? De câţi ai nevoie ca să te simţi împăcată?
    De toţi! a ţâşnit răspunsul înapoi. Şi nici nu era doar vocea Sarei; era şi vocea mea. Intrase în mine, se furişase înăuntru prin beci ca un hoţ... şi deja îmi spuneam că, chiar dacă era goală cada şi pompa de apă era pentru moment moartă, tot mai aveam la îndemână lacul.
    De toţi! a strigat iarăşi vocea. De toţi, dulceaţă!
    Desigur - numai toţi i-ar fi ajuns. Până atunci, Sara Laughs nu avea să-şi afle pacea.
    - O să te ajut să-ţi găseşti liniştea, am spus. Îţi promit asta.
    S-a scurs şi ultima picătură de apă din cadă... Însă mai era lacul, lacul era acolo dacă mă răzgândeam. Am ieşit din baie şi m-am uitat iarăşi la Ki. Nu se mişcase, sentimentul că se afla Sara aici cu mine dispăruse, clopoţelul lui Bunter tăcea... şi, totuşi, mă simţeam neliniştit, nu voiam s-o las singură. Trebuia s-o fac, însă, dacă voiam să-mi termin treaba, şi ar fi fost bine să nu mai preget mult. Într-un sfârşit, aveau să ajungă aici și polițiștii districtuali și cei statali, furtună sau nu, copaci doborâți sau nu.
    Da, dar...
    Am intrat pe hol m-am uitat neliniştit în jur. Tunetul a bubuit, însă îşi mai pierduse din tonul ultimativ. La fel şi vântul. Ce nu se reducea era senzaţia că mă urmăreşte cineva, cineva care nu era Sara. Am rămas în loc încă o clipă sau două, încercând să-mi spun că nu e altceva decât sfârâitul creierului meu supraîncins, apoi am păşit pe hol către ieşirea din casă.
    Am deschis uşa de la verandă... apoi m-am uitat iarăşi atent în jur, ca şi când m-aş fi aşteptat să văd ceva sau pe cineva pândind de dincolo de bibliotecă. O Arătare, poate. Ceva ce încă-şi voia înapoi cartea de omorât timpul. Însă eram ultima Arătare rămasă, cel puţin în partea asta de lume, şi singura mişcare pe care am văzut-o a fost a umbrelor vălurite ale şiroaielor de apă ce se scurgeau pe ferestre. Ploua încă destul de tare să mă ude leoarcă din nou când am traversat veranda către parcare, însă eu n-am băgat de seamă asta. Tocmai fusesem alături de-o fetiţă când aceasta se înecase, aproape că mă înecasem şi eu nu cu mult timp în urmă, iar ploaia nu avea să mă oprească să fac ce aveam de făcut. Am ridicat creanga ce-mi îndoise capota mașinii, am aruncat-o și am deschis portiera din spate a Chevy-ului.
    Lucrurile pe care le cumpărasem de la Slips 'n Greens se aflau încă pe bancheta din spate, se aflau încă în plasa din pânză pe care mi-o dăduse Lila Proulx. Mistria şi cuţitul de grădinărit erau vizibile, însă al treilea obiect se afla într-o pungă din plastic.
    Vrei să-ţi pun asta într-o altă pungă? mă întrebase Lila. Mereu precaut, niciodată neplăcut, ăsta-i motou' meu.
    Şi, mai târziu, pe când dădeam să plec, îmi vorbise despre câinele lui Kenny, Afină, care fugea după pescăruşi şi izbucnise într-un râset sănătos, din tot sufletul. Ochii nu-i râseseră, însă. Poate că aşa-i diferenţiezi pe marţieni de pă-mânteni - marţienii nu pot niciodată să râdă cu ochii.
    Am văzut cadoul de la Rommie şi George zăcând pe scaunul din faţă: Stenomask-ul pe care-l confundasem la început cu masca de oxigen a lui Devore.
    Atunci şi-au deschis gurile şi băieţii din subsol - au murmurat, cel puţin - şi m-am aplecat înainte să apuc masca de cureluşa ei elastică, fără să am cea mai mică idee de ce făceam asta. Am aruncat-o în plasă, am trântit portiera, apoi am pornit în jos pe scările din traverse de cale ferată către lac. Pe drum, m-am oprit să mă uit sub estacadă, unde ţinuserăm mereu câteva unelte. Nu era nici un târnăcop, dar am luat o sapă care părea în stare să reziste la puţină muncă. Apoi, pentru ceea ce am crezut că va fi ultima dată, mi-am urmat cursul visului în josul Străzii. Nu aveam nevoie să-mi arate Jo locul; Doamna Verde mi-l arătase în tot acest timp. Şi chiar dacă nu mi l-ar fi arătat, chiar dacă Sara Tidwell n-ar fi puţit de să-ţi cadă nasul, cred că tot aş fi ştiut unde e. Cred că aş fi fost condus într-acolo de propria mea inimă bântuită.

                                                                2.

                                 Între mine și locul unde fruntea cenuşie a stâncii păzea poteca se afla un bărbat şi, oprindu-mă pe ultima traversă, m-a salutat pe-o voce aspră ce-o cunoşteam mult prea bine.
    - Ia zi-mi, codoşule, unde ţi-e curva?
    Stătea pe Stradă în ploaia grea, însă echipamentul lui de tăietor de lemne - pantaloni verzi din flanelă, cămaşă cadrilată din lână - şi cascheta sa de un albastru-spălăcit de la un costum al Armatei Unioniste erau uscate, fiindcă ploaia cădea prin el şi nu pe el. Părea consistent, însă nu era mai real ca Sara însăşi. Păşind în jos pe potecă să-l înfrunt, mi-am reamintit de lucrul asta, însă inima continua să-mi alerge din ce în ce mai repede, bubuindu-mi în piept asemeni unui ciocan învelit în cârpe.
    Era îmbrăcat în hainele lui Jared Devore, însă nu era Jared Devore. Era strănepotul lui Jared, Max, cel care-şi începuse cariera furând o sanie şi şi-o sfârşise sinucigându-se... dar nu înainte să pună la cale crima nurorii sale, cea care avusese temeritatea de a-i refuza ce-şi dorise atât de tare.
    Am pornit către el şi el s-a mutat pe mijlocul potecii să-mi taie drumul. Simţeam răceala emanând din el. Ştiu exact ceea ce spun, exprim cât mai clar posibil ceea ce-mi amintesc: simţeam răceala emanând din el. Şi da, era Max Devore, sigur că da, dar deghizat parcă în tăietor de lemne, participa la o petrecere mascată şi arăta aşa cum trebuie să fi arătat când se născuse fiul lui, Lance. Bătrân, dar în puteri. Genul acela de bărbat pe care tinerii să-l ia de exemplu. Iar acum, ca şi când gândul i-ar fi chemat, i-am văzut şi pe ceilalţi prinzând viaţă în spatele lui, stând în şir indian de-a latul potecii. Aceştia erau cei care-i stătuseră alături lui Jared la Bâlciul Fryeburg, iar acum ştiam cine erau unii dintre ei. Fred Dean, desigur, în vârstă de doar nouăsprezece ani în '01, înecul fiicei lui aflându-se încă la peste treizeci de ani în viitor. Iar cel care-mi amintise de mine era Harry Auster, primul născut al surorii străbunicului meu. Trebuie să fi avut şaisprezece ani, o vârstă la care de-abia dacă putea bea o bere, dar destul de mare să lucreze în pădure cu Jared. Destul de mare să se cace în aceeaşi hazna cu Jared. Destul de mare să creadă că veninul lui Jared e înţelepciune. Unul dintre ceilalţi şi-a întors capul şi s-a uitat în acelaşi timp răuvoitor la mine - mai văzusem înainteticul acela. Unde? Apoi mi-am dat seama: în Magazinul Universal Lakeview. Tânărul acesta era tatăl răposatului Royce Merrill. Pe ceilalţi nu-i cunoşteam. Şi nici nu-mi păsa de ei.
    - De noi n-o să treci, a spus Devore.
    Şi-a ridicat în aer ambele mâini.
    - Nici să nu te gândeşti să-ncerci. Am dreptate, băieţi?
    Au mârâit tăcut ceva aprobator - genul acela de murmur pe care-l auzi de la orice bandă de rockeri sau punkeri din zilele noastre - îmi închipui -, însă vocile lor erau îndepărtate; mai mult triste, de fapt, decât amenințătoare. Bărbatul îmbrăcat în hainele lui Jared Devore avea oarecare substanţă, poate fiindcă în timpul vieţii fusese un bărbat de-o vitalitate incredibilă, poate fiindcă era mort atât de recent, însă ceilalţi nu erau mai mult de nişte imagini proiectate.
    Am pornit înainte, mişcându-mă prin răceala pe care o emana el, mişcându-mă prin mirosul lui - aceleaşi odoruri stătute care-l învăluiseră când îl întâlnisem înainte aici.
    - Unde crezi că mergi? a strigat.
    - Într-o plimbare, am spus. Nu mi-o interzice nicio lege. Strada-i locul unde căţeluşii blânzi şi câinii răi umblă umăr la umăr. Chiar tu ai spus-o.
    - Nu înţelegi, a spus Max-Jared. N-o să înţelegi niciodată. Nu aparţii lumii ăleia. Aia a fost lumea noastră.
    M-am oprit, m-am uitat interesat la el. Timpul era scurt, voiam să închei cu asta... dar trebuia să ştiu şi mi se părea că Devore e pregătit să-mi spună totul.
    - Fă-mă să înţeleg, am spus. Convinge-mă că a fost vreo lume a voastră.
    M-am uitat la el, apoi la siluetele pâlpâinde, translucide de lângă el, hălci ceţoase de carne îngrămădite pe nişte oase strălucitoare.
    - Spune-mi ce aţi făcut.
    - Pe atunci totul era altfel, a spus Devore. Când ai venit tu aici, Noonan, puteai merge toţi cei cinci kilometri spre nord către Halo Bay şi să vezi doar o duzină de oameni pe Stradă. După Ziua Muncii se putea să nici nu vezi pe nimeni. Pe partea asta de lac trebuie să mergi prin tufişurile care cresc sălbatice şi să ocoleşti copacii căzuţi la pământ - o să fie şi mai mulţi după furtuna asta - şi să ai grijă la o alunecare sau două de teren, fiindcă în ziua de astăzi, localnicii nu mai sunt uniţi să ţină curăţenia cum erau înainte. Dar pe vremea noastră...! Pădurea era mai mare pe atunci, Noonan, distanţele erau mai lungi şi vecinătatea însemna ceva. Chiar şi viaţa însăşi, destul de des. Pe atunci asta chiar era o stradă. Înţelegi ce zic?
    Înțelegeam. Dacă mă uitam prin siluetele fantomatice ale  lui Fred Dean şi Harry Auster şi ale celorlalţi, înţelegeam. Aceştia nu erau doar fantome; erau nişte ferestre din sticlă semiopacă, ce dau spre o altă epocă. Am văzut
    o după-amiază de vară din anul... 1898? Poate 1902? 1907? Nu contează.
    Acum e o perioadă a anului când toate timpurile par identice, ca şi când s-ar fi oprit scurgerea vremii. Este Tărâmul de Odinioară, împărăţia lui Când-Eram-Eu-Copil Soarele îmbăiază totul în lumina limpede şi aurie a unui infinit sfârşit de iulie; lacul e la fel de albastru ca un vis, e brodat cu un bilion de scânteieri ale luminii reflectate.
    Iar Strada! Iarba creşte la fel de egal pe ea ca şi pe-o peluză şi e la fel de largă ca şi un bulevard. Chiar este un bulevard, observ eu, este un loc unde comunitatea are în totalitate conştiinţa propriei existenţe. Este principala cale de comunicare, este cablul principal al unei aşezări străbătută în lung şi-n lat de cabluri. Am simţit existenţa acestora încă de la început - chiar şi atunci când trăia Jo le-am simţit sub suprafaţa lucrurilor, iar aici e punctul lor de pornire. Oamenii ies la promenadă pe Stradă, se plimbă în susul şi-n josul părţii de est a lacului Dark Score în grupuri mici, râzând şi conversând sub un cer de vară acoperit de nori, iar aici e locul unde se ramifică toate cablurile. Mă uit şi-mi dau seama cât de tare am greşit gândindu-mă la ei ca la nişte marţieni, ca la nişte extratereştri cruzi şi reci. La est de promenada lor însorită se desfăşoară întunericul pădurii, poieni şi luminişuri în care poate să te aştepte orice lucru îngrozitor, de la un picior retezat într-un accident forestier şi până la o naştere eşuată şi la o mamă tânără, moartă înainte ca doctorul să poată ajunge de la Castle Rock în teleguţa lui. Aceştia sunt oameni care nu au electricitate, nu au telefon, nu au echipă de intervenţie rapidă, nu au pe cine altcineva să se bazeze decât unul pe celălalt şi pe un Dumnezeu de care unii dintre ei au început deja să se îndoiască. Trăiesc în pădure şi în umbra pădurii, dar în după-amiezile frumoase de vară, ies pe marginea lacului. Ies pe Stradă şi se uită unul la celălalt şi râd împreună şi apoi sunt cu adevărat pe TR - în ceea ce eu am ajuns să numesc zona. Nu sunt marţieni; sunt nişte fiinţe mărunte care locuiesc la graniţa întunericului, doar atât.
    Văd câţiva oameni de la Warrington, bărbaţi îmbrăcaţi în flanele albe, două femei în rochii lungi de tenis ducând încă în mână rachetele. Un tip mergând pe-o bicicletă cu roata din faţă enormă face slalom printre ei. Grupul de rezidenţi din timpul verii s-a oprit să discute cu un grup de bărbaţi din oraş; bărbaţii de departe vor să ştie dacă pot juca în meciul de base-ball al localnicilor de la Warrington de marţi seara. Ben Merrill, viitorul tată al lui Royce, spune: Aha, da' n-o să vă scutim de nimic doar pen'că sunteţi de la N'Yawk.
    Tinerii râd; la fel şi tenismenele.
    Puţin mai departe, doi băieţi se joacă de-a prinsa cu o minge de base-ball făcută de ei şi care e cunoscută sub numele de legătură. În spatele lor se află o adunare de mame tinere, care discută zeloase despre copiii lor, toţi aşezaţi în siguranţă în cărucioare şi adunaţi în propriul lor grup. Bărbaţii în halate discută despre vreme şi recolte, despre politică şi recolte, despre taxe şi recolte. Un profesorde la Liceul Unit şade pe fruntea cenuşie de stâncă pe care-o cunosc atât de bine, ţinându-i răbdător o lecţie unui băiat care vrea să se afle altundeva şi să facă altceva. Cred că băiatul va ajunge să fie la maturitate tatăl lui Buddy Jellison.
    Claxon stricat - atenţie la deget, îmi spun.
    Pe toată lungimea Străzii, oamenii pescuiesc, şi prind destul de mult peşte; lacul aproape că forfoteşte de bibani şi de păstrăvi şi de ştiuci mici. Un artist - tot un rezident de vară, judecând după salopeta şi bereta lui oacheşă - şi-a instalat şevaletul şi pictează munţii, în vreme ce două doamne se uită respectuos la el. Trece pe lângă mine un chicotit de fete, vorbind şoptit între ele despre băieţi şi despre haine şi despre şcoală. Aici se află frumuseţea şi pacea. Devore are dreptate să-mi spună că asta e o lume pe care n-am cunoscut-o niciodată. Este
     - Frumoasă, am spus, retrăgându-mă cu greutate. Da, văd asta. Dar care-i ideea la care baţi?
    - Ideea?
    Devore părea aproape comic surprins.
    - Credea că poate umbla şi ea pe-acolo ca toţi ceilalţi, asta-i nenorocita aia de idee! Ideea că poate umbla pe-acolo ca o puicuţă albă! Ea şi dinţii ei mari şi ţâţele ei mari şi privirea ei de mucoasă. Se credea ceva deosebit, dar i-am arătat noi. A încercat să mă doboare şi când a văzut că n-o poate face, şi-a pus mâinile ei murdare pe mine şi m-a aruncat pe spate. Da' asta n-a făcut absolut nimic; am învăţat-o noi pe urmă cum tre' să se poarte. Nu-i aşa, băieţi?
    Au mârâit aprobator, dar mie mi se părea că unii dintre ei - tânărul Harry Auster, de exemplu - păreau bolnavi.
    - I-am arătat noi unde-i e locul, a spus Devore. I-am arătat noi că nu-i decât o negresă. Ăsta-i cuvântul pe care-l foloseşte el mereu şi mereu în vara aceea când sunt în pădure, în vara lui 1901, vara când Sara and the Red-Tops au devenit cel mai celebru grup muzical din această parte de lume. Ea şi fratele ei, împreună cu toată familia lor de negri au fost invitaţi la Warrington să cânte pentru rezidenţii de vară; le-au fost servite şampanie şi stradii... sau aşa le spune Jared Devore celor care formează această mică şcoală de ciraci devotaţi când ei îşi mănâncă prânzurile lor sărace formate din pâine şi carne şi castraveţi săraţi, le mănâncă direct din găleţile pentru untură pe care le-au primit de la mamele lor (nici unul dintre tineri nu e căsătorit, chiar dacă Oren Peebles e logodit).
    Totuşi, nu recunoaşterea ei din ce în ce mai largă îl deranjează pe Jared Devore. Nu faptul că ea a fost la Warrington; nu vede negru în faţa ochilor nici pentru că ea şi cu fratele ăla al ei au stat de-a dreptul la masă şi au mâncat cu oamenii albi, că au luat pâine din același coș cu ei, apucând feliile cu degetele lor de negrotei. Oamenii de la Warrington sunt câmpeni, la urma urmei, iar Devore le spune tinerilor tăcuţi şi atenţi că a auzit el că în oraşe ca New York şi Chicago femeile albe chiar se fut uneori cu negrotei.
    No! spune Harry Auster, uitându-se agitat în jur, de parcă se aşteaptă să iasă tropotind din pădure câteva femei albe. Nicio fomeie albă nu s-ar fute c-un negrotei! Pă numele mieu!
    Devore nu-i oferă decât o privire grăitoare, de genul celor care spun La vârsta mea ştii ce vorbeşti. Pe lângă asta, lui nu-i pasă ce se petrece le New York sau la Chicago; a văzut câtă câmpie a vrut în timpul Războiului Civil... şi, ţi-ar spune el, el n-a luptat în războiul ăla ca să elibereze blestemaţii ăia de sclavi. Cât îl priveşte pe Jared Lancelot Devore, n-au decât să-i ţină pe sclavi până la capătul eternităţii, acolo jos în ţinutul bumbacului. Nu, el a luptat în război să-i înveţe pe mincinoşii ăia de fii de curve de la sud de Mason şi Dixon că nu te retragi din joc doar fiindcă nu-ţi plac unele dintre reguli. S-a dus acolo-n sud să-i cureţe lui Johnny Reb scabia de pe nas. Au încercat să părăsească Statele Unite ale Americii, ast-au făcut! Dumnezeule!
    Nu, lui nu-i pasă de sclavi şi nu-i pasă de ţinutul bumbacului şi nici de negroteii care cântă cântece porcoase şi care apoi sunt trataţi cu şampanie şi stradii
    (Jared întotdeauna pronunţă stridii în felul acela sarcastic) ca răsplată pentru mizeriile lor. Lui nu-i pasă de nimic atâta vreme cât ei stau la locul lor şi-l lasă şi pe el să stea-n locul lui.
    Dar ea nu vrea să facă asta. Curva asta înţepată nu vrea s-o facă. A fost prevenită să nu calce pe Stradă, dar ea pur şi simplu nu vrea să asculte. Ea calcă oricum, se plimbă în rochia ei albă ca şi când pe sub ea ar fi o persoană albă, se plimbă uneori împreună cu fiul ei, care are un nume de negrotei african şi nu are tată - taică-său probabil că n-a pe trecut decât o noapte cu maică-sa într-o căpiţă pe-undeva prin Alabama, iar ea acum se plimbă cu rodul acelei nopţi la fel de îndrăzneaţă ca o maimuţă cu cheie. Se plimbă pe Stradă ca şi când ar avea dreptul s-o facă, chiar dacă nici dracu' nu vorbeşte cu ea...
    - Dar asta nu-i adevărat, nu-i aşa? l-am întrebat pe Devore. Tocmai asta l-a împuns în guşă pe străbunicuţu', nu-i aşa? Oamenii vorbeau cu ea. Avea ceva al ei - râsetul ăla, poate. Bărbaţii vorbeau cu ea despre recolte şi femeile îi arătau copiii lor. De fapt , îi dădeau copiii să-i țină în brațe și, când râdea către ei, aceștia râdeau înapoi. Fetele îi cereau sfaturi despre băieţi. Băieţii.... ei nu făceau decât să de uite. Dar cum se mai uitau, hă? Îşi umpleau ochii.
     Devore s-a întunecat la faţă. Îmbătrânea în faţa mea, ridurile adâncindu-i-se din ce în ce mai tare pe faţă; devenea bărbatul care mă aruncase în lac fiindcă nu suporta să fie contrazis. Şi pe măsură ce îmbătrânea, imaginea lui începea să se şteargă.
    - Asta ura Jared mai mult ca orice, nu-i aşa? Că oamenii nu se dădeau la o parte, că nu-i întorceau spatele. Ea se plimba pe Stradă şi nimeni n-o trata ca pe-o negresă. O tratau ca pe-o vecină.
    Eram în zonă, mai adânc cufundat decât fusesem vreodată, până acolo unde inconştientul oraşului curgea parcă asemenea unui râu subteran. Puteam să beau apa râului atunci când mă aflam în zonă, îmi puteam umple gura şi gâtul şi burta cu gustul ei rece, mineral.
    Toată vara aceea, Devore vorbise cu ei. Ei erau mai mult decât doar echipa lui, ei erau băieţii lui; Fred şi Harry şi Ben şi Oren şi George Armbruster şi Draper Finney, care avea să-şi rupă gâtul încercând să sară ca în apă, beat fiind, în puţul carierei de piatră Eades. Doar că fusese genul de accident care-ntr-un fel e intenţionat. Draper Finney băuse mult între iulie a anului 1901 şi august a lui 1902, fiindcă era singurul mod în care putea dormi. Singurul mod în care-şi putea alunga mâna din minte, mâna aceea ieşind drept din apă, încleştându-se şi descleştându-se până ce-ţi venea să strigi: Nu încetează, nu încetează odată să facă asta?
    Cât a fost vara de lungă, Jared Devore le-a umplut urechile cu curva negroteie şi cu curva înţepată. Cât a fost vara de lungă, le-a spus care sunt responsabilităţile lor de bărbaţi, că datoria lor este de a păstra comunitatea pură şi că trebuie să vadă ce toţi ceilalţi nu văd şi că trebuie să facă ce toţi ceilalţi nu vor să facă.
    Era o duminică după-amiaza în luna august, o vreme când circulaţia de-a lungul străzii scădea brusc. Mai târziu, cam pe la ora cinci, lucrurile aveau să se accelereze iarăşi şi, de la şase până la apus, poteca cea largă de lângă lac avea să fie plină ochi.
    Dar la ora trei după-amiaza era linişte. Metodiştii erau plecaţi în grup la Harlow pentru Serviciul Cântării de după-amiază; la Warrington, câmpenii adunaţi în păr şedeau la masa lor sabatică, grea, de la jumătatea amiezii, constând din pui fript sau şuncă; pe tot cuprinsul oraşului, familiile îşi începeau şi ele propriile prânzuri de duminică. Cei care terminaseră deja, moţăiau acum în căldura zilei - într-un hamac, pe unde dădea Domnul.
    Sarei îi plăcea perioada asta de linişte. O adora, de fapt. Îşi petrecuse mare parte din viaţă în buricul bâlciurilor şi în spelunci afumate, strigându-şi cântecele ca să se facă auzită peste vocile băutorilor gălăgioşi cu feţe rumene şi, chiar dacă o parte din ea adora distracţiile şi neprevăzutul acelei vieţi, o altă parte din ea adora în acelaşi timp calmul acesteia. Pacea acestor plimbări. La urma urmei, mai tânără nu devenea; avea un copil care lăsase acum în urmă vârsta copilăriei. În acea duminică anume trebuie să i se fi părut că Strada e aproape prea tăcută. A parcurs aproape un kilometru şi jumătate spre sud de pajişte, fără să vadă pe nimeni - chiar şi Kito dispăruse pe atunci, rămas în urmă pe undeva să culeagă frăguţe. Era ca şi când întregul oraş ar fi fost părăsit. Ştie desigur că în Kashwakamak se pregăteşte o cină colectivă Eastern Star, a făcut chiar şi o plăcintă cu ciuperci pentru asta, fiindcă s-a împrietenit cu câteva dintre doamnele din organizaţia Eastern Star. Toţi trebuie să fie acolo, gata să înceapă. Ce nu ştie e că astăzi e şi Ziua Comemorativă a noii Biserici a Îndurării Baptiste, prima biserică adevărată care se construise vreodată pe TR.
    O ceată de localnici s-a dus acolo, păgâni şi baptişti deopotrivă. Vag, venind din cealaltă parte a lacului, îi aude pe metodişti cum cântă. Sunetul e dulce şi vag şi frumos; distanţa şi ecoul a cizelat fiecare voce aspră.
    De bărbaţi nu ştie - cei mai mulţi dintre ei foarte tineri, de genul care în circumstanţe normale îndrăznesc să se uite la ea doar cu coada ochilor - până ce nu vorbeşte cel mai bătrân dintre ei.
    - Ei acu', o curvă neagră într-o rochie albă şi-o curea roşie! Blestemat să fiu dacă asta nu-i puţin prea multă culoare pentru o plimbare pe malu' lacului. Ce-i cu tine, curvă? Nu ştii să pricepi o sugestie?
    Se întoarce către el, temându-se, dar fără s-o arate. Se află pe lume de treizeci şi şase de ani, ştie ce are un bărbat şi unde vrea să şi-o pună, încă de la unsprezece ani şi înţelege că, atunci când bărbaţii sunt împreună ca acum şi au ochii roşii (simte mirosul băuturii), nu mai gândesc singuri şi se transformă într-o haită de câini. Dacă dai semne de teamă, se năpustesc asupra ta asemeni câinilor şi e foarte probabil să te sfâşie asemeni câinilor.
    În plus de asta, o aşteptaseră. Altă explicaţie nu poate fi pentru cât de repede au apărut.
    - Ce sugestie-i aia, dulceaţă? întreabă ea, fermă pe poziţie.
    Unde-i toată lumea? Unde să fie cu toţii? Blestemăţie! Dincolo de lac, metodiştii au trecut la "Crede şi supune-te", poate cel mai tărăgănat cântec din toate timpurile.
    - Că n-ai niciun drept să umbli p-unde umblă albii, spune Harry Auster.
    Vocea lui de adolescent se sparge la ultimul cuvânt într-un soi de chiţăit şi ea râde. Ştie cât de greşit e asta, dar nu se poate abţine - niciodată nu s-a putut abţine de la râs, aşa cum niciodată bărbaţii nu se puteau abţine să se uite în felul acesta la sânii şi la fundul ei. Dă vina pe Dumnezeu.
    - Păi, umblu pe unde vreau, spune ea. Mi s-a spus că ăsta-i pământu' tuturor, că nimeni n-are dreptu' să mă oprească să umblu pe-aici. Şi nimeni n-a făcut-o. I-ai văzut făcând-o?
    - Ne vezi pe noi acum, spune George Armbruster, încercând să pară dur.
    Sara se uită la el cu un soi de dispreţ blând care-l face pe George să tremure pe dinăuntru. Obrajii i se înroşesc puternic.
    - Fiule, spune ea, vii doar acum fiindcă toţi oamenii cuminţi e plecaţi altundeva. De ce-l laşi pe tipu' ăsta bătrân să-ţi zică ce să faci? Fii cuminte şi lasă o doamnă să se plimbe.
    Eu văd totul. Pe măsură ce Devore continuă să se şteargă, devenind într-un sfârşit nimic altceva decât doi ochi sub un chipiu în după-amiaza ploioasă (prin el văd rămăşiţele spulberate ale plutei mele lovindu-se de terasament), văd totul. O văd pe ea când porneşte înainte, păşind direct spre Devore. Dacă rămâne pe loc şi se ia în gură cu ei, se va întâmpla ceva rău. Simte asta, iar ea nu se îndoieşte niciodată de ceea ce simte. Şi dacă merge spre oricare dintre ceilalţi, şefu' ăl bătrân o s-o atace dintr-o parte, trăgându-i după el pe ceilalţi. Şefu' ăl bătrân în cascheta aia mică ş-albastră-i câinele-şef cel pe care trebuie ea să-l înfrunte. Şi asta poate să facă. El e puternic, destul de puternic să-i transforme pe băieţii ăştia într-o singură creatură, în creatura lui,cel puţin pentru moment, dar nu are forţa ei, hotărârea ei, energia ei. Într-un fel, ea se bucură de confruntarea asta. Reg o avertizase să aibă grijă, să nu se mişte prea repede sau să încerce să-şi facă vreun prieten adevărat până ce nu se arată ţărănoii (numai că Reggie le spune " taurogatori") - cât de mulţi şi cât de nebuni -, dar ea face cum o taie capul, are încredere în instinctele ei profunde. Şi uite-i aici, numa' şapte de toţi, şi doar un singur taurogator.
    Îs mai puternică decât tine, şef bătrân, îşi spune ea, mergând spre el. Îşi fixează ochii asupra ochilor lui şi nu-i coboară; ai lui sunt cei care coboară, a lui e gura care tremură nesigură la colţuri, a lui e limba care iese la fel de repede ca limba unei reptile să-şi umezească buzele, şi toate astea-s semne bune... dar şi mai bine e când el face un pas în spate. Când face asta, ceilalţi se adună în trei grupuri de câte trei, şi uite-o c-a apărut, calea ei de retragere. Vagi şi dulci sunt metodiştii, muzica evlavioasă alunecând peste suprafaţa nemişcată a lacului. Un imn tărăgănat, da, dar dulce auzit de la kilometri depărtare.
    Când umblăm alături de Domnul
    În lumina vorbei Sale,
    ce mai slavă revarsă El în calea noastră...
    Îs mai tare ca tine, dulceaţă, trimite ea, îs mai rea ca tine, poate că tu eşti taurogatorul, da' io-s regina-albină şi, dacă nu vrei să te-mpung, ai face bine să-mi eliberezi şi cât mai e blocat din cale.
    - Căţea, spune el, dar vocea lui e slabă; deja începe să-şi spună că nu asta-i ziua, că e ceva cu ea ce n-a văzut până n-a întâlnit-o de-aproape, o vibraţie pe care n-a simţit-o până acum, mai bine să aştepte o altă zi, mai bine...
    Apoi se împiedică de o rădăcină sau de o piatră (poate că e tocmai piatra în spatele căreia va ajunge ea să se odihnească în cele din urmă) şi cade la pământ.
    Cascheta îi cade din cap, scoţând la iveală locul mare şi chel din creştetul său. Pantalonii i se crapă dintr-o parte în cealaltă a cusăturii. Iar Sara face o greşeală crucială. Poate că subestimează considerabila forţă personală a lui Jared Devore sau poate că pur şi simplu nu se poate abţine - sunetul pantalonilor lui rupându-se seamănă cu o beşină puternică. În orice caz, Sara râde - râsetul acela răguşit, spart de fumat, care-i e ca racteristic. Iar râsetul îi pecetluieşte soarta.
    Devore nu stă pe gânduri. O loveşte de unde se află, picioarele lui mari,  încălţate în bocanci ţintaţi e tăietor de lemne, ţâşnind ca nişte pistoane. O loveşte acolo unde e mai slabă şi mai vulnerabilă, în glezne. Sara urlă de durere şi mirare când glezna stângă i se rupe; cade la pământ dintr-o dată, pierzându-şi din mână umbrela pentru soare. Trage aer în plămâni să mai strige o dată şi Jared spune de unde zace:
    - N-o lăsaţi! Nu tre' s-o lăsaţi să urle!
    Ben Merrill cade peste ea cât e de lung, cu toate cele optzeci şi şase de kilograme ale lui. Aerul pe care l-a inspirat pentru a striga îi iese în schimb din plămâni într-un suspin vâjâit, aproape tăcut. Ben, care nici măcar n-a dansat vreodată cu o femeie, darămite să mai fi stat peste una în felul acesta, e pe dată excitat s-o simtă cum se zvârcoleşte sub el. Se freacă de corpul ei râzând şi, când ea-l greblează cu unghiile pe obraz, de-abia dacă simte. După cum i se pare lui, întreaga fiinţă i s-a redus la un penis lung de-un metru.
    Când ea încearcă să se rostogolească deasupra şi astfel să scape de sub greutatea lui, el se rostogoleşte o dată cu ea, o lasă să stea deasupra şi rămâne complet surprins când ea-şi avântă fruntea în jos spre a lui. Vede stele verzi, însă are optsprezece ani, are cea mai mare forţă pe care-o va avea vreodată şi nu-şi pierde nici conştiinţa, nici erecţia.
    Oren Peebles îi sfâşie râzând spatele rochiei.
    - Grămada cere vârf! strigă el într-o şoaptă gâjâită şi se aruncă peste ea.
    Acum, el o ciocăneşte sec pe deasupra şi Ben o ciocăneşte sec, la fel de entuziasmat, pe dedesubt, o ciocăneşte sec ca un ţap tânăr, sângele curgându-i pe-o parte a feţei de la crăpătura din mijlocul sprâncenei, iar ea ştie că, dacă nu reuşeşte să strige, e pierdută. Dacă reuşeşte să strige şi o aude Kito, o să fugă şi-o să vină cu ajutor, o să fugă şi-o să-l aducă pe Reg...
    Dar înainte să poată încerca din nou, şefu' ăla bătrân se lasă pe vine lângă ea şi îi arată un cuţit cu lamă lungă.
    - Scoate-un sunet şi-ţi tai nasu' jos, spune el, şi-n momentul acela renunţă ea.
    Au reuşit în cele din urmă s-o doboare, în parte pentru c-a râs la momentul nepotrivit, dar mai mult dintr-un ghinion nenorocit. Acum nu vor mai putea fi opriţi, şi-i mai bine dacă nu intervine Kito - te rog, Doamne, ţine-l acolo unde-i, fă să fie-o tufă mare de mure, una care-ar trebui să-l ţină ocupat o oră sau mai mult. Îi place să culeagă mure, iar oamenilor ăstora n-o să le ia o oră să termine. Harry Auster o trage de păr înapoi, îi rupe rochia de pe un umăr şi-ncepe s-o molfăie de gât.
    Şefu' ăl bătrân e singuru' care n-a tăbărât pe ea. Şefu' ăl bătrân stă la distanţă, se uită-n ambele direcţii ale Străzii, ochii lui sunt îngustaţi şi precauţi; şefu' ăl bătrân arată ca un lup cu blana sură şi roasă care-a terminat de mâncat o generaţie întreagă de pui de casă, după ce-a reuşit să evite fiecare cursă şi fiecare laţ.
    - Hei, irlandezule, las-o o clipă-n pace, îi spune lui Harry, apoi îşi lărgeşte privirea înţeleaptă şi asupra celorlalţi. Duceţi-o-n boscheţi, proşti ce sunteţi. Duceţi-o la fereală.
    Ei n-o fac. Nu pot. Sunt prea dornici s-o aibă. O trag de braţe în spatele frunţii cenuşii de stâncă şi-şi zic că ajunge. Ea nu se roagă uşor, dar acum se roagă. Se roagă ca ei s-o lase în viaţă. Se roagă să nu vină Kito, să continue să-şi umple găletuşa încet, mâncând fiecare al treilea pumn de mure. Se roagă ca, dacă el se gândeşte s-o prindă din urmă, să vadă ce se întâmplă şi să fugă în direcţia opusă cât de repede poate, să fugă în tăcere şi să-l aducă pe Reg.
    - Bagă asta în gură, gâfâie George Armbruster. Şi să nu mă muşti, curvă ce eşti.
    O iau de sus şi de jos, din spate şi din faţă, câte doi şi câte trei o dată. O iau acolo unde oricine-ar trece nu are cum să nu-i vadă, iar şefu' ăl bătrân păstrează puţin distanţa; la început se uită la grupul de tineri care gâfâie şi stau grupaţi în jurul ei, îngenuncheaţi, cu pantalonii traşi în vine şi cu coapsele zgâriate de la tufele în care stau îngenuncheaţi, apoi se uită prelung în susul şi-n josul potecii cu ochii lui sălbatici şi precauţi. Incredibil, unul dintre ei - e vorba de Fred Dean - spune: "Scuze, doamnă", după ce-a scăpat de povară şi se simte pe la jumătatea drumului spre rai. Ca şi când ar fi lovit-o din greşeală în bărbie când îşi încrucişa picioarele.
    Dar nu se încheie aici. Are spermă în gât, spermă în despicătura fundului, cel mai tânăr dintre ei a muşcat-o până la sânge de sânul stâng, dar nu se încheie aici. Sunt tineri şi, când a terminat ultimul dintre ei, primul, oh, Dumnezeule, primul e deja gata s-o ia de la capăt. Dincolo de râu, metodiştii cântă acum "Blessed Assurance, Jesus Is Mine" şi, când şefu' ăl bătrân se apropie, ea gândeşte:
    Aproape că s-a terminat, femeie, el îi ultimu', rezistă, nu te mişca şi-o să se termine.
    Bătrânul se uită la roşcatul cel slab şi la cel care îşi tot dă ochii peste cap şi le spune să vegheze poteca, le spune că i-a venit şi lui rândul, acum că negroteia-i spartă.
    Îşi desface cureaua, se descheie la prohab, îşi trage chiloţii în jos - de-un negru de mizerie la craci şi de-un galben de mizerie în dreptul zonei inghinale - şi, când se lasă cu câte un genunchi pe-o parte şi pe cealaltă a ei, ea vede că şefu' ăl mic al şefului ăl mare e la fel de filasc ca un şarpe cu gâtul frânt şi, înainte să-l poată înfrâna, râsetul ăla răguşit izbucneşte din ea absolut pe neaşteptate - chiar şi zăcând aici acoperită cu vâscozităţile calde ale violatorilor ei, ea nu se poate abţine să nu vadă partea comică a lucrurilor.
    - Taci! mârâie Devore la ea, şi-o izbeşte cu podul unei palme peste faţă, spărgându-i pometele şi nasul. Termină cu urletu' ăla!
    - Crezi c-ar fi mai tare de-ar fi aci jos cu gaura rozalie a curului ridicată-n aer de unu' din băieţii tăi, dulceaţă? întreabă ea şi apoi, pentru ultima dată, Sara râde.
    Devore îşi ridică mâna s-o lovească din nou, pelvisul lui gol stând lipit de pelvisul ei gol, penisul lui fiind doar un vierme flasc între ele. Înainte să poată coborî mâna, o voce de copil se auzi strigând:
    - Mami! Ce-ţi fac, mami? Daţi-vă jos de pe mama mea, bastarzilor!
    Sara se ridică în capul oaselor în pofida greutăţii lui Devore, râsetul murindu-i pe buze, ochii larg deschişi căutându-l pe Kito şi găsindu-l, un băieţel subțirel de opt ani stând pe Stradă, îmbrăcat în salopetă şi purtând o pălărie de pai şi încălţat într-o pereche nou-nouţă de papuci din pânză, ducând într-o mână o găletuşă de tinichea.
    Buzele lui sunt albastre de la sucul de mure. Ochii lui sunt larg deschişi de zăpăceală şi teamă.
    - Fugi, Kito! strigă ea. Fugi înapoi aca...
..............................................................................................