O mână de oase, Stephen King

......................................................................................
                                             7-11

                         Am ajuns cam pe la jumătate, apoi a trebuit să mă opresc și să mă așez. Niciodată în viața mea nu mai fusesem atât de obosit.

                          CAPITOLUL OPTSPREZECE
                                            1.

                        Am urcat scările spre estacadă în loc să fac ocolul spre uşa din faţă, mişcându-mă încă încet şi minunându-mă de felul în care mi se părea că picioarele au de două ori greutatea lor normală. Când am păşit în sufragerie, m-am uitat în jur cu ochii larg deschişi ai cuiva care a fost plecat o decadă şi se întoarce să descopere că totul e acolo unde era la plecare - elanul Bunter pe perete, revista Boston Globe pe canapea, o colecţie de rebusuri Chestii grele pe măsuţa de la capătul canapelei, farfuria de pe tejghea cu rămăşiţele omletei pe care mi-o făcusem încă în ea. Uitându-mă la aceste lucruri, mi-am dat complet seama de ceea ce se întâmplase - plecasem la plimbare, lăsând în urmă toată harababura asta normală, şi aproape că murisem. Aproape că fusesem omorât.
    Am început să tremur. Am intrat în baia din aripa de nord, m-am dezbrăcat de hainele ude şi le-am aruncat în cadă - fleoşc.
    Apoi, încă tremurând, m-am întors pe călcâie şi m-am uitat fix la mine în oglinda de deasupra chiuvetei. Arătam ca unul ce-a ieşit pierzător dintr-un tărăboi de tavernă. Bicepsul unui braţ avea o zgârietură lungă şi încrustată. O vânătaie neagră-purpurie îşi desfăcea ceea ce semăna cu două aripi umbroase pe clavicula mea stângă. Pe gât şi în spatele urechii, acolo unde minunata Rogette mă tăiase cu piatra din inel, aveam un rid sângeriu.
    Am luat oglinda pe care o foloseam la bărbierit ca să-mi văd şi spatele capului.
    "Nu-ţi intră odată în capul ăla tare al tău?" obişnuia să strige mama la mine şi la Sid când eram copii, iar acum i-am mulţumit lui Dumnezeu că mama se pare că avusese dreptate cu privire la chestiunea tăriei, cel puţin în cazul meu. Locul în care mă lovise Devore cu bastonul semăna cu un con al unui vulcan mort de curând. Ochiul de taur al lui Whitmore îmi lăsase o rană roşie care urma să aibă nevoie de copci dacă voiam să nu rămân cu o cicatrice. Sângele ruginiu şi subţire îmi păta ceafa dintr-o parte în cealaltă a liniei părului. Numai Dumnezeu ştie cât să fi curs din gura aceea roşie, neplăcută la vedere, şi fusese spălat de apa lacului.
    Am turnat apă oxigenată în palmele făcute căuş, mi-am luat inima în dinţi şi am întins-o pe tăietură ca loţiunea după ras. Muşcătura a fost monstruoasă şi a trebuit să strâng din buze ca să nu ţip. Când a început să înceteze puţin durerea, am mai turnat nişte apă oxigenată peste un tampon din vată şi mi-am curăţat şi celelalte răni.
    Am făcut duş, mi-am aruncat un tricou şi o pereche de jeanşi pe mine, apoi am mers în hol să-i dau un telefon şerifului districtual. Nu aveam nevoie să consult cartea de telefon; numărul de la departamentul de poliţie din Castle Rock şi cel al şerifului districtual se aflau scrise pe-un bileţel ÎN CAZ DE URGENŢĂ lipit pe afişier, alături de numerele de la pompieri, ambulanţă şi cel care începe cu 900, la care, contra sumei de un dolar şi jumătate, poţi afla rezolvarea la trei întrebări din rebusul zilei publicat de revista Times.
    Am format repede primele trei numere, apoi am început să încetinesc. Reuşisem să formez 955.960 înainte să mă opresc complet. Am rămas acolo în hol cu receptorul dus la ureche, vizualizând un alt titlu de primă pagină, de data aceasta nu în decenta Times, ci în virulentul New York Post.
    ROMANCIERUL CĂTRE COMPU-KING: "ÎNCĂPĂŢÂNAT BĂTRÂN CE EŞTI!"
    Împreună cu fotografiile de pe-o parte a paginii, cu mine, arătând aproximativ de vârsta pe care o am acum, şi cu ale lui Max Devore de pe cealaltă parte, arătând aproximativ de o sută şase ani, Post se va distra de minune povestindu-le cititorilor cum Devore (împreună cu tovarăşa lui, o doamnă în vârstă care udă leoarcă ar cântări probabil patruzeci de kilograme) pusese la colţ un romancier având jumătate din vârsta lui - un tip care arăta, în fotografie cel puţin, suficient de bine clădit şi de în formă.
    Telefonul s-a săturat să ţină minte doar şase dintre cifrele necesare în creierul lui rudimentar, a scos un clic dublu şi m-a abandonat iarăşi tonului de linie liberă. Am luat receptorul de la ureche, m-am uitat fix la el pentru o clipă şi apoi l-am aşezat înapoi încet în furcă.
    Nu sunt paranoic cu privire la atenţia uneori capricioasă, alteori plină de ură a presei, dar sunt prudent, aşa cum aş fi dacă m-aş afla lângă un mamifer purtător de blană, iute la mânie. America i-a transformat pe cei care au grijă de buna ei dispoziţie în nişte ciudate prostituate de mare clasă, iar media ia în batjocură orice "stea" care îndrăzneşte să se plângă de tratamentul la care este supus(ă). "Termină cu jelania!" strigă ziarele şi emisiunile tv cu bârfe (tonul pe care sunt rostite aceste cuvinte este unul de triumf amestecat cu indignare). "Chiar credeai că-ţi dăm bani căcălău ca să ne cânţi un cântec sau ca să dai cu bâta la base-ball? Greşit, cretinule? Te plătim ca să ne mirăm de tine când îţi reuşeşte treaba - orice se nimereşte să fie "treaba" în cazul tău - dar şi pentru că ne unge pe suflet când o dai în bară. Adevărul e că eşti o recuzită. Dacă încetezi să ne mai amuzi, nimic nu ne opreşte să te omorâm şi să te mâncăm."
    Sigur că nu te pot mânca de-adevăratelea. Pot tipari fotografii cu tine la bustul gol şi pot spune că te-ai îngrăşat, pot discuta despre cât de mult bei sau despre cât de multe pilule iei sau te pot lua la bani mărunţi despre o seară când ţi-ai tras cine ştie ce starletă în poală la localul Spago şi ai încercat să-i bagi limba în ureche, dar nu te pot mânca de-adevăratelea. Aşadar, nu gândul că mă vor numi cei de la Post plângăcios sau că voi face parte din monologul de deschidere al emisiunii lui Jay Leno m-a făcut să pun receptorul jos; de vină a fost faptul că mi-am dat seama că nu am nicio dovadă.
    Nu ne văzuse nimeni. Şi, mi-am dat eu seama, să găsească un alibi pentru el şi pentru asistenta lui personală ar fi fost cel mai uşor lucru din lume pentru Max Devore. Mai era încă un lucru, chiar cireaşă de pe tort; gândul că şeriful districtual îl va trimite pe George Footman, alias tăticu', să-mi ia declaraţia cu privire la bărbatul cel rău ce îl aruncase pe micuţu' Mike în lac. Ce bine s-ar amuza toţi trei după aceea!
    L-am sunat pe John Storrow în schimb, vrând să-l aud spunându-mi că fac ceea ce trebuie, singurul lucru care avea vreun sens. Dorindu-mi ca el să-mi aducă aminte că numai oamenii disperaţi ar merge atât de departe (aveam să ignor, cel puţin pentru moment, felul în care râseseră amândoi, ca şi când s-ar fi distrat mai bine ca niciodată în viaţă) şi că nu se schimbase nimic cu privire la Ki Devore, că procesul de stabilire a custodiei intentat de bunicul ei încă mai lua apă la bord.
    Acasă, mi-a răspuns robotul telefonic al lui John şi i-am lăsat un mesaj - sună-l doar pe Mike Noonan, nu-i grabă mare, dar simte-te liber să-l suni mai târziu. Apoi am încercat la birou, conştient fiind de vorbele scripturii după John Grisham: avocaţii tineri lucrează până cad sub masă. Am ascultat robotul telefonic al firmei, apoi am urmat instrucţiunile şi am format STO pe butoanele aparatului meu, primele trei litere ale numelui de familie al lui John.
    S-a auzit un clic şi apoi l-am auzit pe el - o altă versiune înregistrată, din nefericire.
    - Bună, sunt John Storrow. Am plecat la Philly pentru week-end să-i văd pe mama şi pe tata. Voi fi la birou luni; pentru restul săptămânii, voi fi pe teren. De marţi şi până vineri veţi avea cel mai mare noroc dacă mă veţi căuta la...
    Numărul pe care mi l-a dat începea cu 207-955, care însemna Castle Rock. Probabil că era vorba de hotelul la care stătuse şi prima dată, acela frumos de pe View.
    - Mike Noonan sunt, am spus. Sună-mă când poţi. Ţi-am lăsat un mesaj şi pe aparatul telefonic de-acasă.
    M-am dus în bucătărie să-mi iau o bere, dar n-am făcut decât să stau în faţa frigiderului, jucându-mă cu magneţii. Codoş, mă numise el.
    Ia zi-mi, codoşule, unde ţi-e curva?
    Un minut după aceea se oferise să-mi salveze sufletul. Destul de comic, de fapt. Aşa cum s-ar oferi un alcoolic să-ţi păzească dulăpiorul cu băuturi.
    A vorbit despre tine cu ceea ce mie mi s-a părut a fi o admiraţie sinceră, îmi spusese Mattie. Străbunicul tău şi cu străbunicul lui s-au căcat în aceeaşi hazna.
    Am plecat de lângă frigider, lăsând înăuntrul lui toată berea, m-am întors la telefon şi am sunat-o pe Mattie.
    - Bună, a spus o altă voce evident înregistrată. Norocul se ţinea scai de mine.
    - Eu sunt, dar fie sunt plecată, fie nu pot veni să răspund la telefon chiar acum. Lasă-mi un mesaj, bine?
    O pauză, microfonul s-a mişcat, o şoaptă depărtată şi-apoi Kyra, atât de tare, că aproape mi-a spart timpanul:
   - Laşă un mesaj FELICIT!
    A urmat un râset din partea amândurora, întrerupt de bip.
    - Bună, Mattie, sunt Mike Noonan, am spus. Voiam doar...
    Nu ştiu cum aş fi terminat propoziţia şi nici n-a trebuit s-o fac. S-a auzit un clic şi apoi Mattie însăşi mi-a spus:
    - Salut, Mike.
    Era o diferenţă atât de mare între vocea aceasta sumbră, înfrântă şi vocea voioasă din înregistrare că, preţ de-o clipă, am rămas tăcut. Apoi am întrebat-o care era problema.
    - Nici una, a spus, apoi a început să plângă Totul. Mi-am pierdut slujba. M-a concediat Lindy.
    Desigur, Lindy nu numise concediere gestul acela. Îl numise "strânsul curelei", dar concediere era, sigur că da, iar eu ştiam că dacă aruncam o privire peste subvenţiile Bibliotecii Celor Patru Lacuri, aveam să descopăr că unul dintre principalii susţinători de-a lungul anilor fusese domnul Max Devore. Şi urma să continue să fie unul dintre principalii susţinători... dacă, precis, Lindy Briggs era de acord să joace după cum cânta el.
    - N-ar fi trebuit să discutăm într-un loc unde ne putea vedea, am spus, ştiind foarte bine că aş fi putut nici să nu merg la bibliotecă şi că Mattie tot ar fi fost concediată. Poate că ar fi trebuit să ne aşteptăm la această mişcare.
    - John Storrow chiar a prevăzut-o.
    Încă mai plângea, dar se lupta să-şi recapete controlul.
    - A spus că Max Devore va vrea probabil să se asigure că voi fi atât de tare prinsă cu faţa la perete cât poate el să mă-mpingă, până la audierile preliminare. A spus că Devore va vrea să se asigure că voi răspunde "Sunt şomeră, onorată instanţă", atunci când mă va întreba judecătorul unde lucrez. I-am spus lui John că doamna Briggs n-ar face niciodată ceva atât de josnic, mai ales unei fete care vorbise atât de bine despre "Bartleby"-ul lui Melville. Ştii ce mi-a răspuns la asta?
    - Nu.
    - A spus: "Eşti foarte tânără." Asta mi s-a părut o dovadă de condescendenţă, dar avea dreptate, nu-i aşa?
    - Mattie...
    - Ce mă voi face, Mike? Ce mă voi face?
    Şobolanul panicii se mutase mai în jos pe Wasp Hill Road, aşa mi se părea. Mi-am spus, destul de nepăsător:
    Ce-ar fi să-mi devii mie metresă?Vei avea titlul de "asistentă de documentare", o meserie perfect credibilă, cel puţin în ceea ce-i priveşte pe cei de la fisc. O să-ţi cumpăr haine, vreo două carduri pentru cumpărături, o casă - să-ţi iei adio de la rulota dublă plină de rugină de pe Wasp Hill Road - şi o vacanţă de două săptămâni: cum îţi sună februarie în Maui? Plus şcolarizarea lui Ki, desigur, şi un bonus generos la sfârşitul anului. Voi fi şi atent. Atent şi discret. O dată sau de două ori pe săptămână, şi niciodată până ce fetiţa nu doarme buştean.
    Tot ce trebuie să spui e da şi să-mi dai o cheie. Tot ce trebuie să faci e să te întinzi pe spate atunci când mă întind eu pe burtă. Tot ce trebuie să faci e să mă laşi pe mine să fac ce vreau - totul pe-ntuneric, toată noaptea, lasă-mă să te-ating unde vreau să te ating, lasă-mă să fac ce vreau să fac, să nu spui niciodată nu, să nu spui niciodată stop.
    Am închis ochii.
    - Mike? Eşti acolo?
    - Sigur, am spus.
    Am atins tăietura pulsândă din spatele capului şi m-am crispat.
    - O să te descurci numai bine, Mattie. Eşti...
    - Rulota nu e achitată! aproape că s-a jelit ea. Am două facturi de telefon restante şi mă ameninţă că-mi taie tonul! Sistemul de transmisie al jeepului are ceva probleme, la fel şi axul din spate! Cred că pot plăti pentru ultima săptămână a Şcolii Biblice de Vară a lui Ki - doamna Briggs mi-a dat salariul pe trei săptămâni pentru că n-am primit preaviz - dar de unde-o să am bani să-i cumpăr papuci? Creşte atât de repede... are găuri în aproape toţi pantalonii scurţi şi chiar şi în b-b-blestemaţii ăia de chiloţei...
    Începea iarăşi să lăcrimeze.
    - O să mă ocup eu de voi până să vă puneţi iarăşi pe picioare, am spus.
    - Nu, nu te pot lăsa...
    - Poţi. Şi, spre binele lui Kyra, o s-o faci. Mai târziu, dacă vei mai vrea, poţi să-mi returnezi banii. O să ţinem evidenţa fiecărui dolar şi a fiecărei centime cheltuite, dacă vrei. Dar o să am eu grijă de voi. Şi n-o să trebuiască să-ţi dai jos niciodată hainele când eşti cu mine. Asta-i o promisiune şi am de gând s-o respect.
    - Mike, nu trebuie să faci asta.
    - Poate că da, poate că nu. Dar am s-o fac. Încearcă numai să mă opreşti.
    O sunasem cu intenţia de a-i spune ce mi se întâmplase - să-i ofer versiunea distractivă a poveştii - însă, acum, aceea mi se părea cea mai proastă idee din lume.
    - Chestia asta cu custodia o să se termine înainte să apuci să-ţi dai seama şi, dacă tot n-o să poţi găsi pe nimeni destul de curajos să te angajeze aici după aceea, o să găsesc pe cineva din Derry care s-o facă. Pe lângă asta, spune-mi adevărul - nu începi cumva să simţi că s-ar putea să fi sosit timpul unei schimbări de decor?
    A reuşit să scoată un râset slab.
    - Cred c-ai putea spune asta.
    - Te-a sunat John astăzi?
    - Că tot veni vorba, da. E plecat în vizită la părinţii lui în Philadelphia, dar mi-a dat numărul de acolo. L-am sunat eu.
    Îmi spusese că-i căzuse cu tronc Mattie. Poate că şi ei îi căzuse el cu tronc. Mi-am spus că uşoara strângere de inimă spinoasă pe care am simţit-o la acest gând nu era decât o închipuire. Am încercat să-mi spun asta, cel puţin.
    - Ce-a spus despre cum ţi-ai pierdut slujba?
    - Aceleaşi lucruri pe care le-ai spus şi tu. Numai că nu m-a făcut să mă simt în siguranţă. Tu mă faci. Nu ştiu de ce.
    Eu ştiam. Eram un bărbat mai în vârstă, iar asta ne face pe noi atractivi, în principal pentru femeile mai tinere: noi le putem face să se simtă în siguranţă.
    - Vine iarăşi aici marţi dimineaţa. Am spus că voi lua prânzul cu el.
    Cu calm, fără urmă de tremur sau de ezitare în voce, am spus:
    - Poate că voi veni şi eu.
    Vocea lui Mattie s-a încălzit la această sugestie; acceptul ei grăbit m-a făcut să mă simt, paradoxal, vinovat.
    - Ar fi minunat! Ce-ar fi să-l sun şi să-i propun să veniţi amândoi la mine? Aş putea face iarăşi grătare. Poate că n-o voi trimite nici pe Ki la ŞBV şi-o să organizăm o masă în patru. Speră c-o să mai citeşti o poveste. Chiar i-a plăcut aceea.
    - Sună minunat, am spus şi vorbeam serios.
    Adăugând-o şi pe Kyra la numărătoare făcea ca totul să pară mult mai natural, mai puţin o intruziune din partea mea. Şi, de asemenea, mai puţin o întâlnire amoroasă din partea lor. John nu va putea fi acuzat că a dat dovadă de-un interes lipsit de etică faţă de clienta lui. În cele din urmă, probabil că-mi va mulţumi pentru asta.
    - Cred că e pregătită Ki să trecem mai departe la "Hansel şi Gretel". Tu cum te simţi, Mattie? Eşti mai bine?
    - Mult mai bine decât eram înainte să vorbesc cu tine.
    - Bun. Se vor rezolva toate lucrurile.
    - Promite-mi.
    - Cred că tocmai am făcut-o.
    A urmat o pauză mică.
    - Tu eşti bine, Mike? Păreai că vorbeşti puţin... nu ştiu... puţin ciudat.
    - Sunt bine, am spus, şi eram, pentru cineva care fusese destul de sigur că va muri înecat cu mai puţin de-o oră în urmă. Îţi pot pune o întrebare înainte să închid? Fiindcă mă scoate din minţi lucrul ăsta?
    - Desigur.
    - În seara când am luat cina împreună ai spus că ţi-a povestit Devore că străbunicul lui se cunoştea cu al meu. Se cunoşteau destul de bine, după spusele lui.
    - A spus că se căcau în aceeaşi hazna. Mi s-a părut o exprimare elegantă.
    - A mai spus şi altceva? Încearcă să-ţi aduci aminte.
    A încercat, dar nu şi-a amintit nimic. I-am spus să mă sune dacă-şi va aduce aminte ceva legat de problema aceasta, sau dacă se va simţi singură ori speriată, sau dacă va începe să-şi facă probleme pentru ceva, orice. Nu-mi plăcea să răspândesc prea mult vorba, dar mă hotărâsem deja că trebuie să port o discuţie sinceră cu John în legătură cu ultima mea aventură. Ar fi fost un lucru prudent ca detectivul particular din Lewiston - George Kennedy, ca pe actor - să pună un om sau doi pe TR să le ţină pe Mattie şi pe Kyra sub supraveghere. Max Devore era nebun, exact aşa cum spusese şi îngrijitorul meu. Nu înţelesesem atunci lucrul ăsta, dar acum îl înţelegeam perfect. De fiecare dată când aveam îndoieli, trebuia doar să duc mâna la spatele capului.
    M-am întors la frigider şi am uitat şi de data asta să-l deschid. Mâinile mi s-au dus însă la magneţi şi iarăşi am început să-i mişc din loc, urmărind cum se alcătuiesc cuvinte, cum se despart, cum evoluează. Era un fel bizar de a scrie..., dar era un scris.
    Îmi dădeam seama de asta după felul în care începeam să pierd legătura cu realitatea. Acea stare pe jumătate hipnotică e o stare pe care o cultivi până ce reuşeşti s-o declanşezi şi s-o înlături după bunul plac... poţi face asta, cel puţin, atunci când lucrurile merg bine. Partea intuitivă a creierului se descuie singură atunci când începi să lucrezi şi se ridică la o înălţime de vreun metru optzeci (poate la trei metri, în zilele cele bune). O dată ajunsă acolo, nu face decât să plutească, trimiţând înapoi mesaje ca de magie neagră şi imagini luminoase. Pentru a aduce echilibru zilei, acea parte e izolată de restul maşinăriei şi aproape că uiţi complet de existenţa ei... cu excepţia unor dăţi când se declanşează singură şi cazi în transă pe neaşteptate, mintea ta făcând asociaţii care nu au nimic de-a face cu gândirea raţională, asociaţii care scânteiază de imagini neaşteptate. Aceasta este în unele feluri, partea cea mai ciudată a procesului creativ.
    Muzele sunt nişte fantome, iar uneori vin neinvitate.
    Casa mea e bântuită.
    Sara Laughs a fost întotdeauna bântuită... Le-ai trezit la viaţă.
    trezit, am scris pe uşa frigiderului. Dar nu mi se părea că arată bine, aşa că am făcut un cerc din fructe şi legume în jurul lui. Aşa era mult mai bine. Am rămas nemişcat o clipă, cu mâinile încrucişate pe piept aşa cum mi le încrucişam la birou când căutam un cuvânt sau o frază potrivită, apoi am luat trez şi am scris bântu, ieşindu-mi bântuit.
    - E bântuit în cerc, am spus şi de-abia dacă am auzit clinchetul şters al clopoţelului lui Bunter, sunând parcă a aprobare.
    Am luat literele de pe uşă şi, făcând asta, m-am surprins că mă gândesc la cât e de ciudat să am un avocat pe nume Romeo...
    (romeo a apărut în cerc)
    ... şi un detectiv pe nume George Kennedy.
    (george a apărut pe uşa frigiderului)
    M-am întrebat dacă mă poate ajuta oare Kennedy să-l înţeleg pe Andy Drake...
    (drake pe uşa frigiderului)
    să-mi ofere poate nişte informaţii. Nu mai scrisesem niciodată înainte despre un detectiv particular şi chestiile mici...
    (rake jos, rămâne d, adaug etalii)
    ... fac diferenţa. Am întors un 3 cu picioarele în sus şi am pus un I sub el, alcătuind o furcă. Diavolul se află în detalii.
    De acolo am ajuns altundeva. Nu ştiu cu precizie unde, fiindcă eram în transă, partea aceea intuitivă a minţii mele urcase atât de mult, că o întreagă echipă de căutare n-ar fi putut-o găsi. Am rămas în faţa frigiderului şi m-am jucat cu literele, alcătuind mici frânturi de gând fără ca măcar să le conştientizez. Poate că nu vă vine să credeţi că e posibil aşa ceva, dar orice scriitor ştie că e.
    M-a adus în simţiri lumina care s-a prelins pe fereastra foaierului. Am ridicat privirea şi am văzut silueta unei maşini oprind chiar în spatele Chevrolet-ului meu. O crampă de groază mi-a cuprins stomacul. Acela a fost un moment când aş fi dat tot ce deţineam în schimbul unui pistol cu magazia plină. Fiindcă era Footman. El trebuia să fie. În mod sigur îl sunase Devore când el şi Whitmore se întorseseră la Warrington, îi spusese că Noonan refuzase să fie un marţian bun, aşa că du-te acolo şi rezolvă-l imediat.
    Când s-a deschis portiera şoferului şi s-a aprins becul în maşina vizitatorului, am inspirat o gură de aer sec de uşurare. Nu ştiam cine este individul, dar în mod sigur nu era "tăticu". Tipul ăsta nu părea că ar fi în stare nici să omoare o muscă folosindu-se de-un ziar rulat... deşi, presupun, mulţi şi-au spus acelaşi lucru şi despre Jeffrey Duhmer.
    Deasupra frigiderului se afla o îngrămădeală de tuburi cu aerosol, toate vechi şi probabil poluante. Nu-mi puteam da seama cum de nu le observase doamna M., dar mă bucuram că n-o făcuse. L-am luat pe primul pe care am pus mâna - Black Flag, excelentă alegere - i-am scos capacul cu degetul mare şi l-am introdus în buzunarul stâng din fată al jeanşilor.
    Apoi m-am întors spre sertarele de lângă chiuvetă. În cel de sus se afla argintăria. În al doilea se afla ceea ce Jo numea "rahaturile de bucătărie" - totul de la termometru pentru gătit păsări la cuptor şi până la instrumentele alea pe care le înfigi în ştiuleţii de porumb ca să nu te arzi la degete. În al treilea se afla o colecţie generoasă de cuţite pentru friptură, desperecheate. Am luat unul, l-am vârât în buzunarul drept din faţă al jeanşilor şi m-am dus la ușă.

                                                          2.

                               Bărbatul de pe verandă a tresărit uşor când am aprins lumina de afară, apoi a clipit prin uşă la mine, asemeni unui iepure cu vederea proastă. Avea aproximativ un metru şaizeci şi doi, era uscăţiv şi palid. Îşi purta părul într-un fel de tunsoare cunoscută sub numele de claie în zilele copilăriei mele. Avea ochi căprui. Le stătea pavăză o pereche de ochelari cu ramă de corn, cu lentile unse. Mâinile îi atârnau pe lângă corp.
    Într-una ţinea o valiză plată din piele, în cealaltă un dreptunghi mic şi alb. Nu cred că-mi stătea scris în stele să mor ucis de-un bărbat care ţinea într-o mână o carte de vizită, aşa că am deschis uşa.
    Tipul a zâmbit, genul acela de zâmbet neliniştit pe care se pare că-l afişează totdeauna cei din filmele lui Woody Allen. Purta chiar şi un echipament demn de Woody Allen, am observat - o cămaşă decolorată, puţin cam prea scurtă la mâneci şi pantaloni puţin cam prea largi în zona pelvisului.
    Trebuie să-i fi spus cineva de asemănare, am gândit. Cred că asta trebuie să fie.
    - Domnul Noonan?
    - Da?
    Mi-a întins cartea de vizită, FIRMA IMOBILIARĂ SECOLUL VIITOR, scria pe ea cu litere aurite, în relief. Sub asta, cu un negru mai modest, se afla numele vizitatorului meu.
    - Sunt Richard Osgood, a spus, de parcă nu ştiam să citesc, şi a întins mâna.
    Nevoia bărbatului american de-a răspunde, în general, acestui gest este adânc inculcată în conştiinţa lui, însă în acea seară i-am opus rezistenţă. Şi-a mai ţinut lăbuţa roz întinsă încă o clipă, apoi a coborât-o şi şi-a şters agitat palma, de pantaloni.
    - Am un mesaj pentru dumneavoastră. De la domnul Devore.
    Am aşteptat.
    - Pot să intru?
    - Nu, am spus.
    A făcut un pas în spate, şi-a şters iar mâna de pantaloni şi a părut că-şi recapătă stăpânirea de sine.
    - Nu cred că e nevoie să fim nepoliticoşi, domnule Noonan.
    Nu eram nepoliticos. Dacă voiam să fiu nepoliticos, i-aş fi făcut un tratament la faţă cu soluţie de omorât insecte.
    - Max Devore şi îngrijitoarea lui au încercat să mă înece în lac în seara asta. Dacă vi se pare că manierele mele au puţin de suferit, probabil că asta-i cauza.
    Privirea şocată a lui Osgood era adevărată, cred.
    - Probabil că lucraţi prea intens la proiectul de acum, domnule Noonan. Max Devore va împlini optzeci şi şase de ani la următoarea aniversare - dacă mai trăieşte până atunci, lucru care pare acum pus sub semnul întrebării. Sărmanul bătrân de-abia dacă mai poate merge de la scaun şi până la pat. Cât despre Rogette...
    - Am înţeles unde bateţi, am spus. De fapt, l-am înţeles cu douăzeci de minute în urmă, fără vreun ajutor din partea dumneavoastră. De-abia îmi vine şi mie să cred, iar eu eram acolo. Daţi-mi orice ar fi ce aveţi pentru mine.
    - Bine, a spus pe-o voce înţepată, care spunea: "prea binele şi aşa".
    A tras fermoarul unui buzunar aflat în partea din faţă a genţii sale din piele şi a scos un plic alb, de dimensiuni normale şi sigilat. L-am luat, sperând ca Osgood să nu simtă cât de tare-mi bătea inima. Devore se mişca al naibii de repede pentru un bărbat care se deplasa cu tubul de oxigen după el. Întrebarea era: ce fel de mişcare era asta?
    - Mulţam, am spus, începând să închid uşa. V-aş da cât pentru o sticlă de ceva, dar mi-am uitat portmoneul în şifonier.
    - Aşteptaţi! Trebuie să-l citiţi şi să-mi daţi un răspuns.
    Am ridicat din sprâncene.
    - Nu ştiu de unde i-a venit lui Devore ideea că-mi poate ordona ce să fac, dar nu am nicio intenţie de-a permite ideilor lui să-mi influenţeze comportamentul. Dispari.
    Buzele i s-au întors în jos, creând gropiţe adânci la colţurile gurii, şi, dintr-o dată, nu mai arăta deloc ca Woody Allen. Arăta ca un agent imobiliar de cincizeci de ani care-şi vânduse sufletul diavolului şi care acum nu suporta să vadă că-l trage cineva pe şef de coada lui bifurcată.
    - Vă dau un sfat prietenesc, domnule Noonan - aţi face bine să aveţi grijă. Max Devore nu-i persoana cu care să te pui.
    - Spre norocul meu, nu mă pun cu el.
    Am închis uşa şi am rămas în foaier, ţinând plicul în mână şi urmărindu-l pe domnul Agenţia Imobiliară Secolul Viitor. Arăta călcat pe bătături şi confuz - nu-i ţinuse nimeni piept în ultima vreme, probabil. Poate că-i va prinde bine. Îi va oferi o nouă perspectivă asupra vieţii. Îi va aminti că, Max Devore sau nu, Richie Osgood tot nu va avea mai mult de un metru şaizeci şi doi de centimetri. Nici chiar încălţat în cizme de cowboy.
     - Domnul Devore vrea un răspuns! a strigat prin uşa închisă.
    - O să-i dau un telefon, am strigat înapoi, apoi am ridicat încet degetele mijlocii formând vulturul bicefal pe care voisem să li-l arăt mai devreme lui Max şi lui Rogette.
    - Între timp, poate că-i poţi transmite asta.
    Aproape că m-am aşteptat să-şi scoată ochelarii şi să se frece la ochi. S-a dus înapoi la maşină în schimb, şi-a aruncat servieta înăuntru, apoi a intrat şi el. L-am urmărit până ce a ajuns cu spatele la stradelă şi am fost sigur că plecase. Apoi m-am dus în sufragerie şi am deschis plicul. Înăuntru se afla o singură foaie de hârtie, purtând uşorul miros al parfumului pe care-l purta mama când eu nu eram decât un copil. White Shoulders, mi se pare că se numeşte. În capul paginii - scris frumos, femeiesc cu litere uşor ridicate - se afla ROGETTE D. WHITMORE.
    Sub el se afla mesajul următor, scris de-o mână feminină uşor tremurată: 9:30 PM
    Dragă domnule Noonan,
    Max vrea să vă transmit cât de bucuros a fost să vă întâlnească! Simt şi eu nevoia să spun acelaşi lucru. Sunteţi un individ foarte amuzant şi distractiv! Ne-am bucurat de bufoneriile dumneavoastră chiar şi mai mult.
    Acum, la afaceri. M. vă oferă o afacere foarte simplă: dacă promiteţi să nu mai puneţi întrebări despre el şi dacă promiteţi să opriţi orice procedură legală - dacă-l lăsaţi să se odihnească în pace, ca să spun aşa -, atunci domnul Devore promite să nu mai încerce să câştige custodia nepoatei sale. Dacă vă convine, trebuie doar să-i spuneţi domnului Osgood "sunt de acord". Va aduce el mesajul! Max speră să se întoarcă în California cu avionul personal foarte curând - are treburi care numai pot fi amânate, deşi s-a simţit bine aici şi v-a găsit deosebit de interesant.
    Vrea să vă reamintesc şi că luarea în custodie are responsabilităţile ei şi vă îndeamnă să nu uitaţi că v-a spus asta.
    Rogette
    P.S. Mi-a reamintit că nu i-aţi răspuns la întrebare: vă suge pizda ei? Max e foarte curios de problema asta.
    R.
    Am citit mesajul a doua oară, apoi a treia. Am dat să-l aşez pe masă, apoi l-am citit şi a patra oară. Parcă nu reuşeam să pricep despre ce vorbea. A trebuit să-mi înfrânez pornirea de a zbura spre telefon şi de a o suna cât mai degrabă pe Mattie.
    S-a terminat, Mattie, aş spune. Să-ţi ia slujba şi să mă arunce pe mine în lac au fost ultimele două gloanţe ale războiului. Renunţă.
    Nu. Nu până ce nu eram absolut sigur.
    Am sunat la domeniul Warrington în schimb, unde mi-a răspuns al patrulea robot telefonic din acea seară. Devore şi cu Whitmore nu se deranjaseră să înregistreze ceva primitor şi vesel; o voce la fel de rece precum aparatul de făcut gheaţă de la un motel mi-a spus simplu să las mesajul după semnalul sonor.
     - Noonan sunt, am zis.
    Înainte să mai pot spune ceva, s-a auzit un clic când a ridicat cineva receptorul.
    - V-a prins bine partida de înot? m-a întrebat Rogette Whitmore pe o voce afumată, batjocoritoare.
    Dacă nu aş fi văzut-o în carne şi oase, mi-aş fi imaginat o femeie gen Barbara Stanwyck în momentele ei cele mai severe şi mai atractive, încolăcită pe o canapea din catifea roşie, îmbrăcată într-un capot din mătase de culoarea piersicii, cu telefonul într-o mână, în cealaltă având prelungitorul de fildeş pentru ţigară.
    - Dacă v-aş fi prins din urmă, doamnă Whitmore, v-aş fi făcut să înţelegeţi perfect ceea ce cred.
    - Oooo, a spus ea. Îmi tremură coapsele.
    - Scutiţi-mă, vă rog, de imaginea coapselor dumneavoastră.
    - Beţe şi pietre, domnule Noonan, a spus. Cărui motiv datorăm plăcerea acestui telefon?
    - L-am trimis pe domnul Osgood fără vreun răspuns.
    - Exact aşa a zis şi Max că veţi face. A spus: "Tânărul nostru codoş crede în puterea răspunsului personal. Îţi poţi da seama de asta doar uitându-te la el."
     - Face urât atunci când pierde, nu-i aşa?
    - Domnul Devore nu pierde.
    Răceala din vocea ei a scăzut cu cel puţin cinci grade, scurgându-se în acelaşi timp şi toată buna ei dispoziţie batjocoritoare.
    - Poate să-şi schimbe ţelurile, dar nu pierde. Dumneavoastră mi-aţi lăsat impresia unui perdant în seara asta, domnule Noonan, lipăind şi ţipând acolo în apă. Aţi fost speriat, nu-i aşa?
    - Da. Crunt.
    - Aveaţi motive să fiţi. Mă-ntreb dacă ştiţi cât sunteţi de norocos?
    - Pot să vă spun ceva?
    - Desigur, Mike - îţi pot spune Mike?
    - De ce nu rămâneţi pur şi simplu la domnul Noonan. Acum - mă ascultaţi?
    -  Cu răsuflarea tăiată.
    - Şeful dumneavoastră e bătrân, e cu minţile aiurea şi am o bănuială că a trecut de punctul în care să mai poată ţine minte scorul unui meci de fotbal, ce să mai spun de-un proces de custodie. A fost desfiinţat cu o săptămână în urmă.
     - Aveţi vreo idee clară?
    - Că tot veni vorba, am, aşa că ascultaţi bine: dacă mai încearcă unul dintre voi ceva fie şi numai de departe asemănător cu aşa ceva din nou, vin după beşina aia bătrână şi-i înfig masca lui de oxigen mânjită cu muci atât de tare-n cur, că-şi va putea aera plămânii prin partea de jos. Şi dacă vă mai văd pe stradă, doamnă Whitmore, vă voi folosi la aruncarea cu ciocanul. Mă înţelegeţi?
    M-am oprit, respirând greu, uimit şi destul de dezgustat de mine însumi. Dacă mi-ai fi spus că am în mine un asemenea discurs, aş fi pufnit a neîncredere.
    După o tăcere îndelungă, am spus:
    - Doamnă Whitmore? Mai sunteţi acolo?
    - Aici sunt, a spus.
    Voiam s-o înfurii, dar ea părea de fapt amuzată.
    - Cine face urât acum, domnule Noonan?
    - Eu, am spus, şi să nu uiţi asta, căţea aruncătoare de pietre ce eşti.
    - Care e răspunsul dumneavoastră pentru domnul Devore?
    - Batem palma. Eu îmi ţin gura, avocaţii îşi ţin gura, el pleacă din viaţa lui Mattie şi a lui Kyra. Dacă, pe de altă parte, continuă să...
    - Ştiu, ştiu, o să-l prinzi şi-o să-i tragi o bătaie bună. Mă-ntreb ce-o să spui despre toate astea peste o săptămână, creatură arogantă şi proastă ce eşti.
    Înainte să pot răspunde - îmi stătea pe vârful limbii să-i spun că, chiar şi atunci când arunca cel mai bine, tot ca o fată arunca -, a închis.
    Am rămas acolo cu receptorul în mână preţ de câteva secunde, apoi am închis şi eu. Era ăsta cumva un truc? Aşa îmi lăsa impresia, dar, în acelaşi timp, nu mi-o lăsa. Trebuia să audă şi John de asta. Nu-şi lăsase numărul de la părinţi pe robotul telefonic, dar îl avea Mattie. Dacă o sunam înapoi, însă, eram obligat să-i spun ce se întâmplase tocmai acum. Era mai bine să amân orice alt telefon până mâine. Să las timpul să treacă.
    Mi-am vârât mâna în buzunar şi aproape că mi-am străpuns-o în cuţitul pentru friptură de acolo. Uitasem complet de el. L-am scos, l-am dus înapoi în bucătărie şi l-am pus la loc în sertar. Pe urmă am scos şi tubul cu aerosol, m-am întors să-l aşez la loc pe frigider, alături de fraţii lui mai în vârstă, apoi m-am oprit. În interiorul cercului de fructe şi legume magnetice se afla asta
    v
    dut e
    r
    19 t
    Să fi făcut chiar eu asta?  Să fi fost chiar atât de cufundat în reverie, chiar atât de adânc căzut în transă, încât să fi alcătuit un minirebus pe uşa frigiderului, de care să nu-mi amintesc? Şi dacă era aşa, ce însemna?
    Poate că l-a făcut altcineva, mi-am spus. Unul dintre colegii mei de cameră invizibili.
    - Du-te vertical 19, am spus, întinzând mâna şi atingând literele. O direcţie în teren? Sau poate că însemna Du-te 19 vertical.
    Asta ducea iarăşi cu gândul la rebusuri.
    Uneori, la un rebus primeşti un indiciu care spune simplu
    Vezi 19 orizontal sau
    Vezi 19 vertical.
    Dacă acesta era înţelesul aici, ce rebus trebuia să verific?
    - Mi-ar prinde bine puţin ajutor, am spus, dar n-a venit niciun răspuns - nici din planul astral, nici din interiorul minţii mele.
    Am luat în sfârşit cutia de bere pe care mi-o promisesem şi am dus-o la sofa. Am ridicat colecţia de rebusuri Chestii grele şi m-am uitat la careul pe care încercam acum să-l rezolv. "Lichior chior" se numea şi era plin de glumiţele stupide pe care doar dependenţii de rebusuri le găsesc amuzante. Actor afumat? Marlon Brandy. Roman sudist afumat? Tequila Pasăre Cântătoare. Îl duce pe procurorul districtual la băut? Dovadă tămâioasă. Iar definiţia lui 19 vertical era asistentă orientală, care orice amator de cuvinte încrucişate din lume ştie că este amah.
    Nimic din "Lichior chior" nu se lega cu ce ea ce se petrecea în viaţa mea, cel puţin din câte-mi dădeam eu seama. Am frunzărit şi alte câteva rebusuri din culegere uitându-mă la rubricile 19 vertical. Unealta muncitorilor în marmură (daltă). Crainicul preferat de la CNN, 2 cuv. (wolfblitzer). Etanol şi eter dimetil ex. (izomeri). Am aruncat cartea deoparte dezgustat. Cine spusese că trebuie să fie tocmai culegerea asta, totuşi? Probabil că mai erau cincizeci de altele prin casă, patru sau cinci chiar în sertarul măsuţei de la capătul sofalei, cea pe care se afla cutia mea de bere. M-am întins pe spate pe sofa şi am închis ochii.
    Întotdeauna mi-au plăcut curvele... uneori locul lor era pe faţa mea.
    Asta-i locul unde căţeluşii blânzi şi câinii răi umblă umăr la umăr.
    Nu avem un beţiv notoriu în oraş, facem toţi cu rândul.
    Aici s-a întâmplat, sigur că da. Ăhă.
    Am adormit şi m-am trezit după trei ore cu gâtul înţepenit şi cu o durere pulsatilă îngrozitoare în spatele capului. Tunetul bubuia greoi în depărtare, în Munţii Albi, iar aerul din casă părea foarte cald. Când m-am ridicat de pe canapea, spatele coapselor mi s-a dezlipit mai mult sau mai puţin de pe materialul ei. M-am împleticit spre aripa de vest asemenea unui om foarte bătrân, m-am uitat la hainele ude, m-am gândit că ar trebui să le duc în camera pentru spălat rufe, apoi am ajuns la concluzia că, dacă mă aplec atât de tare, s-ar putea să-mi explodeze capul.
    - Aveţi voi grijă de astea, fantomelor, am murmurat. Dacă puteţi schimba locul pantalonilor şi al chiloţilor pe sârma de afară, puteţi şi să-mi puneţi hainele în coşul de nuiele.
    Am urinat, am înghiţit trei tablete de Tylenol şi m-am dus la culcare. La un moment dat, m-am trezit o a doua oară şi am auzit plânsetul fantomei de copil.
    - Opreşte-te, i-am spus. Opreşte-te, Ki, n-o sa te ia nimeni. Eşti în siguranţă.
    Apoi am adormit iarăși.

                                                                3.

                                     Suna telefonul. M-am căţărat spre el dintr-un vis în care mă înecam, nu puteam respira, ridicându-mă spre lumina dimineţii, crispându-mă din cauza durerii din spatele capului, coborându-mi picioarele din pat. Telefonul avea să înceteze să mai sune înainte să ajung la el, aproape întotdeauna se întâmplă asta în situaţii de genul ăsta, după care aveam să mă las pe spate şi să petrec zece minute inutile întrebându-mă cine fusese, înainte să mă ridic de-a binelea.
    Ţâăăr... ţâââr... ţâââr...
    Erau zece? O duzină? Pierdusem numărătoarea. Cineva era chiar hotărât. Speram să nu fie vorba de probleme, dar, potrivit experienţei mele, oamenii nu încearcă atât de mult atunci când veştile sunt bune. Am atins cu degetele încet spatele capului. Durea tare, dar părea că dispăruse durerea aceea adâncă, necruţătoare. Şi n-a fost nici un pic de sânge pe degete când m-am uitat la ele.
    Am mers târşâit în josul coridorului şi am ridicat receptorul.
    - Alo?
    - Ei bine, cel puţin n-o să mai trebuiască să-ţi faci griji că trebuie să depui mărturie la audierile pentru atribuirea custodiei copilului.
    - Bill?
    - Aha.
    - De unde ai ştiut...
    M-am înclinat spre tejghea şi m-am uitat mijit la ceasul-pisică ce-şi legăna supărător coada. Trecuse de şapte şi douăzeci de minute şi era deja o căldură infernală. O căldură din aceea de ţi se usucă apa-n gură, după cum ne place nouă, marţienilor de pe TR, să spunem.
    - De unde ştii că s-a hotărât...
    - N-am habar de treburile lui nici cât negru sub unghie.
    Bill părea cu spiritul încins.
    - N-a sunat niciodată să-mi ceară sfatu', iar io nu l-am sunat niciodată să i-l dau.
    - Ce s-a întâmplat? Ce se petrece?
    - N-ai deschis încă televizoru'?
    - N-am pus încă nici de cafea.
    Nicio scuză din partea lui Bill; era un tip care credea că oamenii care nu se trezesc până la şase dimineaţa merită tot ce primesc. Eu eram treaz acum, însă. Şi aveam o bănuială destul de bună despre ce urma să aflu.
    - S-a omorât Devore azi-noapte, Mike. A intrat în cada plină cu apă rece şi şi-a tras o pungă de plastic peste cap. Nu tre' să-i fi luat mult, având plămânii aşa cum îi avea.
    Nu, mi-am spus, probabil că nu-i luase mult. În pofida căldurii umezi de vară care deja se instaura în casă, am tremurat.
    - Cine l-a găsit? Femeia?
    - Aha, sigur.
    - La ce oră?
    - "Cu puţin înainte de miezul nopţii", au zis la ştirile de pe Canalu' 6.
    Chiar atunci când mă trezisem eu pe canapea şi mă mutasem amorţit în pat, cu alte cuvinte.
    - E implicată?
    - Dacă a făcut pe doctoru' Kevorkian, adică? Reportaju' pe care l-am văzut io n-a spus nimic de aşa ceva. Moara de bârfe de la Magazinu' General o să pornească vioaie-acu', da' n-am fost pe-acolo încă să-mi iau porţia de tărâţe. Dacă l-a ajutat, nu cred c-o să aibă vreodată probleme d-asta, tu ce zici? Bătrânu' avea optzeci şi cinci şi nu era deloc sănătos.
    - Ştii cumva dacă va fi înmormântat pe TR?
    - California. Ea a zis că serviciu' funerar o să fie marţi, în Palm Springs.
    M-a străbătut o senzaţie copleşitoare de bizar când mi-am dat seama că sursa problemelor lui Mattie poate că urma să zacă într-o capelă înconjurat de flori, în timp ce Prietenii lui Kyra Devore urmau să-şi digere prânzul şi să se pregătească să arunce cu Frisbee-ul.
    O să fie o sărbătoare, mi-am spus întrebător. Nu ştiu cum o să se descurce ei în Micuţa Capelă a Microcipurilor din Palm Springs, dar pe Wasp Hill Road, oamenii o să danseze şi o să-şi arunce braţele spre cer şi-o să strige Da, Doamne.
    Niciodată în viaţă nu mă bucurasem să aud de moartea cuiva, dar eram bucuros acum să aud de moartea lui Devore. Bastardul ăla bătrân mă aruncase în lac... dar, înainte să se termine ziua, el fusese cel care se înecase. Se înecase într-o pungă de plastic, şezând în cada cu apă rece.
    - Ai vreo idee cum de-au pus cei de la tv mâna pe ştire atât de repede?
    Nu fuseseră superrapizi, nu, având în vedere că trecuseră şapte ore de la descoperirea cadavrului şi până la ştirile de la ora şapte, dar reporterii tv au o tendinţă spre lenevie.
    - I-a sunat Whitmore. A ţinut o conferinţă de presă chiar acolo în holu' de la Warrin'ton la două dimineaţa. A răspuns la-ntrebări şezând pe sofaua aia mare şi castanie, din pluş, cea despre care Jo spunea mereu că ar trebui să fie-ntr-o pictură de salon în ulei, cu o femeie goală care şede pe ea. Ţi-aminteşti?
    - Mda.
    - Am văzut doi ajutori de şerif plimbându-se prin fundal, plus un tip pe care mi l-am amintit de la Casa de Pompe Funebre a lu' Jaquard din Motton.
    - Asta-i ciudat, am spus.
    - Aha, cadavru' era încă la etaj, cât timp îşi răcea Whitmore gingiile... da' ea zicea că nu face decât să urmeze ordinele şefului. A zis c-a lăsat o casetă pe care zicea c-o făcuse vineri noaptea să nu afecteze preţu' de bursă al companiei şi că voia ca Rogette să sune la presă imediat şi să asigure oamenii că compania-i beton, că-ntre fiu' lui şi Consiliu' Director totu' o să fie dulce ca mierea. Apoi a zis despre serviciul funerar din Palm Springs.
    - Se sinucide, după care ţine o conferinţă de presa la ora două dimineaţa prin intermediar, ca să-i liniştească pe acţionari.
    - Aha. Şi-i chiar stilu' lui.
    Tăcerea a căzut între noi pe fir. Am încercat să mă gândesc şi n-am putut. Tot ce ştiam era că voiam să merg la etaj şi să lucrez, fie că mă durea capul, fie că nu. Voiam să mă realătur lui Andy Drake, lui John Shackleford şi prietenului din copilărie al lui Shackleford, groaznicul Ray Garraty Exista nebunie în povestea mea, însă era o nebunie pe care o înţelegeam.
    - Bill, am spus în sfârşit, suntem în continuare prieteni?
    - Christoase, da, a spus prompt. Da' dacă-s unii prin jur care-ţi par că se feresc puţin, atunci o să ştii de ce, nu?
    Sigur că ştiam. Mulţi vor da vina pe mine pentru moartea bătrânului. Era o nebunie, având în vedere starea lui de sănătate, şi în nici un caz asta nu avea să fie părerea majorităţii, dar ideea va dobândi o anumită credibilitate, cel puţin pe termen scurt - ştiam asta la fel de bine cum ştiam adevărul despre prietenul din copilărie al lui John Shackleford.
    Copilaşi, odată ca niciodată a fost o gâscă ce-a zburat înapoi spre micuţul orăşel neîncorporat în care locuise pe când nu era decât o gâscuţă neprihănită. A-nceput să depună minunate ouă de aur, iar orăşenii s-au adunat cu mic, cu mare în jurul ei să se minuneze şi să-şi primească fiecare porţia. Ei bine, în orice caz, gâscă aceea a ajuns în sfârşit în cuptor şi cineva a trebuit să-şi asume responsabilitatea ridicării temperaturii.
    Eu aveam să primesc o parte, dar bucătăria lui Mattie era posibil să se încingă puţin mai tare ca a mea; ea avusese temeritatea de a se lupta pentru copilul ei în loc să-l ofere ca pe tavă, fără nici un cuvânt.
    - Ţine-ţi capu' în cutie următoarele câteva săptămâni, a spus Bill. Ăst-ar fi sfatu' meu. De fapt, dacă ai avea treburi care să te depărteze de-a dreptu' de pe TR pân' se liniştesc apele, ast-ar fi şi mai bine.
    - Apreciez gândul tău bun, dar nu pot. Scriu o carte. Dacă-mi adun rahatu' şi mă mut, s-ar putea să-mi moară-n braţe. Mi s-a mai întâmplat şi nu vreau s-o mai păţesc o dată.
    - E-o poveste bunicică, nu-i aşa?
    - Nu-i rea, dar nu asta-i important. E... ei bine, hai să spunem că asta-i importantă pentru mine din alte motive.
    - N-ar rezista unei călătorii până la Derry?
    - Încerci să scapi de mine, William?
    - Încerc să-ţi fiu de ajutor, atâta tot - treaba mea-i de îngrijitor, să ştii. Şi să nu zici că nu te-am prevenit: stupu' o să-nceapă să zumzăie. Despre tine circulă două poveşti, Mike. Una e că te dai în bărci cu Mattie Devore. Cealaltă-i că te-ai întors să scrii ceva crunt pe TR. Să dezgropi toate scheletele de care poţi da.
    - Să-nchei ce-a început Jo, cu alte cuvinte. Cine-a împrăştiat povestea asta, Bill?
    Tăcere din partea lui Bill. Ne aflam din nou pe-o falie seismică şi de data asta falia părea mai nesigură ca niciodată.
    - Cartea la care lucrez e-un roman, am spus. Plasat în Florida.
    - Oh, aha?
    Nu ai fi spus că cele trei mici silabe pot conţine atâta uşurare.
    - Crezi că poţi răspândi treaba asta?
    - Cre' că pot, a spus. Dacă-i spui Brendei Meserve, începe să se-n vârtă chiar şi mai repede şi ajunge chiar şi mai departe.
    - Bine, aşa voi face. Cât despre treaba cu Mattie...
    - Mike, nu trebuie să te...
    - Nu mă dau în bărci cu ea. Nu aşa stau lucrurile. Lucrurile stau astfel: umblam pe stradă, am dat colţul şi am văzut un tip masiv bătân du-l pe-unu pirpiriu.
    Am făcut o pauză.
    - Ea şi cu avocatul ei plănuiesc un picnic cu grătar la rulota ei marţi la prânz. Am de gând să merg şi eu. Crezi că c-o să-şi zică oamenii că dansăm pe mormântul lui Devore?
     - Unii, da. Royce Merrill, da. Dickie Brooks, da. Doamnele bătrâne în pantaloni, aşa le zice Yvette.
    - Ei bine, dă-i dracului, am spus. Până la ultimul.
    - Înţeleg ce simţi, dar spune-i fetei să nu facă paradă în faţa oamenilor, aproape că m-a rugat el. Fă măcar asta, Mike. N-o s-o doară mâna să tragă grătaru' ăla în spatele rulotei, nu? Cel puţin, cu el acolo, oamenii de la magazin şi de la garaj n-o să vadă altceva decât fumu'.
    - O să-i transmit mesajul. Iar dacă mă ocup eu de gătit, o să pun chiar eu grătarul în spate.
    - Ai face bine să păstrezi distanţa faţă de fata aia şi de copilu' ei, a spus Bill. Poţi să-mi zici că nu-i treaba mea, da-ţi vorbesc ca un unchi neamţ, îţi zic spre binele tău.
    Am avut atunci o străfulgerare din vis. Strângerea alunecoasă şi intensă când am pătruns-o. Sânii aceia mici cu sfârcurile lor tari. Vocea ei în întuneric, spunându-mi că pot să fac ce vreau. Corpul mi-a răspuns aproape imediat.
    - Ştiu că asta faci, am zis.
    - Bine.
    Părea uşurat că nu am de gând să-l mustru - să-l duc la şcoală, s-ar fi exprimat el.
    - Te las să te duci să-ţi iei micu' dejun.
    - Apreciez că m-ai sunat.
    - Aproape că era să n-o fac. M-a convins Yvette. A zis: "Ţi-a plăcut dintotdeauna de Mike şi de Jo Noonan mai mult decât de toţi ăilalţi pentru care lucrai. Să nu-i întorci spatele, acuma că s-a-ntors acasă."
    - Spune-i că apreciez gestul, am zis.
    Am închis receptorul şi m-am uitat la el gânditor. Se părea că ne înţelegem din nou bine... dar nu mi se părea că suntem tocmai prieteni. În mod sigur, nu aşa cum fuseserăm. Situaţia se schimbase atunci când îmi dădusem seama că mă minţea în privinţa unor lucruri şi că nu-mi spunea nimic despre altele; se schimbase şi atunci când îmi dădusem seama cum aproape că-i numise pe Sara and the Red-Tops. Nu poţi condamna o persoană pentru ceea ce e posibil să fie doar o plăsmuire a imaginaţiei tale.
    Adevărat, şi voiam să încerc să nu fac asta... dar ştiam ce ştiu.
    Am intrat în sufragerie, am deschis televizorul, apoi l-am închis la loc. Antena mea parabolică prindea în jur de cincizeci sau şaizeci de posturi diferite şi nici unul dintre ele nu era local. Aveam, totuşi, un televizor portabil în bucătărie şi, dacă-i îndreptam urechile de iepure spre lac, prindeam WMTW, postul afiliat ABC-ului, din Maine-ul de vest.
    Am luat biletul lui Rogette, am intrat în bucătărie şi am deschis micuţul aparat Sony pus cu grijă sub dulăpioare, lângă filtrul de cafea.
    Bună dimineaţa, America era în desfăşurare, dar urmau să facă o pauză curând pentru ştirile locale. Între timp mi-am trecut privirea peste bilet, de data asta concentrându-mă asupra felului de exprimare mai mult decât asupra mesajului, cel care-mi captase întreaga atenţie cu o seară în urmă.
     Max speră să se întoarcă în California cu avionul personal foarte curând, scrisese ea. Are treburi care nu mai pot fi amânate, scrisese ea. Dacă promiteţi să-l lăsaţi să se odihnească în pace, scrisese ea.
    Era un blestemat bilet de sinucigaş.
    - Ştiai, am spus, trecându-mi degetul mare peste literele ieşite în relief ale numelui ei. Ştiai când ai scris asta şi probabil şi atunci când aruncai cu pietre în mine. Dar de ce?
    Custodia are responsabilităţile ei, scrisese ea. Să nu uitaţi că v-a spus asta.
    Dar chestiunea custodiei se încheiase, corect? Nici măcar un judecător adus pe sus şi plătit n-ar putea acorda custodia unuia care e mort.
    BDA a făcut într-un sfârşit loc buletinului de ştiri locale, în care sinuciderea lui Max Devore era ştirea de deschidere. Imaginea de pe ecranul televizorului era ceţoasă, dar am reuşit să văd sofaua castanie de care pomenise Bill şi pe Rogette Whitmore şezând pe ea cu mâinile împreunate sobru în poala. Mi s-a părut că unul dintre ajutorii de şerif din fundal era George Footman, deşi puricii erau prea mulţi ca să fiu absolut sigur.
     Domnul Devore îi vorbise frecvent în ultimele opt luni despre sinucidere lui Whitmore. Se simţise foarte rău. O rugase să iasă cu el în seara precedentă, iar ea îşi dădea acum seama că bătrânul voise să vadă un ultim apus de soare. Şi fusese unul chiar spectaculos, a adăugat ea. Aş fi putut sta de martor pentru asta; îmi aminteam apusul foarte limpede, având în vedere faptul că aproape mă înecasem la lumina lui.
    Rogette citea declaraţia lui Devore când a sunat din nou telefonul. Era Mattie, şi plângea în accese violente.
    - Ştirile, a spus, Mike, ai văzut... ai aflat...
    La început doar atât a reuşit să spună coerent. I-am spus că aflasem, că mă sunase Bill Dean şi că apoi prinsesem câteva informaţii de la ştirile locale. A încercat să spună şi ea ceva şi n-a reuşit să vorbească. Vinovăţie, uşurare, oroare, chiar şi ilaritate - am auzit toate lucrurile astea în plânsul ei. Am întrebat-o unde e Ki. Puteam înţelege ce simţea Mattie - până să vadă ştirile de dimineaţă, crezuse că bătrânul Max Devore era duşmanul ei cel mai crunt - dar nu-mi plăcea ideea unei fetiţe de trei ani asistând la prăbuşirea psihică a mamei sale.
    - În spate, a reuşit. Şi-a luat micul dejun. Acum ţine un picnic pentru pă-pă-pă... un picnic pentru păpu-pă-păpu...
    - Un picnic pentru păpuşă. Da. Bine. Dă-i drumul, atunci. La tot. Dă-i drumul afară.
    A plâns cel puţin pentru două minute, poate mai mult. Am rămas cu telefonul la ureche, transpirând în căldura de iulie, încercând să-mi păstrez calmul.
    O să-ţi ofer o singură ocazie să-ţi salvezi sufletul, îmi spusese Devore, dar în dimineaţa asta el era mort şi sufletul lui cine ştie unde se afla. Era mort, Mattie era liberă, eu scriam. Viaţa ar fi trebuit să mi se pară minunată, dar nu mi se părea.
    Într-un sfârşit, a început să-şi recapete controlul.
    - Îmi cer scuze, n-am mai plâns aşa - să plâng cu adevărat - de când a murit Lance.
    - E de înţeles şi ţi se permite.
    - Vino la prânz, a spus. Te rog să vii la prânz, Mike. Ki îşi va petrece după-amiaza cu o prietenă pe care şi-a făcut-o la Şcoala Biblică de Vară şi putem sta de vorbă. Simt nevoia să vorbesc cu cineva... Dumnezeule, mi se învârte capul. Spune, te rog, c-o să vii.
    - Mi-ar face plăcere, dar e-o idee proastă. Mai ales dacă-i şi Ki plecată.
    I-am oferit versiunea remaniată a discuţiei mele cu Bill Dean. M-a ascultat cu atenţie. Am crezut că la final mă aştepta o răbufnire de furie, dar uitasem un lucru simplu: Mattie Stanchfield Devore îşi petrecuse pe-aici toată viaţa. Ştia exact care e mersul lucrurilor.
    - Ştiu şi eu că lucrurile se vor vindeca mai repede dacă-mi ţin ochii în pământ, gura închisă şi genunchii unul lângă altul, a spus, şi-o să fac tot ce pot să fie bine, dar diplomaţia numai până aici ajunge. Bătrânul încerca să-mi ia fiica, chiar nu-şi dau seama de lucrul ăsta cei de la blestematul ăla de magazin general?
    - Eu îmi dau seama.
    - Ştiu. Din cauza asta voiam să discut cu tine.
    - Ce zici dacă luăm o cină ceva mai devreme în parcul public din Castle Rock? În acelaşi loc ca şi vineri? Pe la cinci?
    - Va trebui s-o aduc pe Ki...
    - Perfect, am spus. Adu-o. Spune-i că ştiu "Hansel şi Gretel" pe de rost şi că-s dispus să i-o spun şi ei. Vrei să-l suni tu pe John în Philly? Să-i dai detaliile?
    - Da. Mai aştept cam o oră. Dumnezeule, sunt atât de fericită. Ştiu că nu-i bine asta, dar sunt atât de fericită, că-mi vine să explodez!
    - Înseamnă că suntem doi.
    A urmat o pauză de partea cealaltă a firului. Am auzit o inspiraţie prelungă, lichidă.
    - Mattie? Eşti bine?
    - Da, dar cum îi spui unui copil de trei ani că i-a murit bunicul?
    Spune-i că beşina aia bătrână a alunecat şi a căzut cu capu-n faţă într-o Pungă Glad, mi-am zis, apoi mi-am apăsat gura cu dosul palmei să înăbuş o revărsare de chicoteli nebuneşti.
     - Nu ştiu, dar va trebui s-o faci imediat ce intră în casă.
    - Da? De ce?
    - Fiindcă o să te vadă. O să-ţi vadă fața.

                                                                        4.

                                      Am rezistat exact două ore în biroul de la etaj, după care m-a gonit căldura - termometrul de pe verandă arăta treizeci şi cinci de grade la ora zece. Mi-am spus că probabil la al doilea etaj e chiar şi mai cald.
     Sperând să nu fac vreo greşeală, am scos din priză IBM-ul şi l-am dus la parter.
    Lucram fără cămaşă şi, traversând sufrageria, spatele maşinii de scris a alunecat în transpiraţia care-mi acoperea plexul şi aproape că mi-am scăpat-o pe expirata aia blestemată pe degetele de la picioare. Asta m-a dus cu gândul la gleznă, cea la care mă lovisem căzând în lac, şi am aşezat maşina de scris jos să mă uit la ea. Pielea era colorată, negru şi purpuriu şi roşiatic pe la margini, dar nu era cine ştie cât de umflată. Probabil că o ajutase să nu se umfle apa rece în care m-am scufundat.
    Am aşezat maşina de scris pe masa de pe estacadă, am tras până acolo prelungitorul care intra în priza de sub ochiul vigilent al lui Bunter şi m-am aşezat cu faţa spre suprafaţa albastră-cenuşie a lacului. Am aşteptat să mă lovească unul dintre vechile mele atacuri de anxietate - stomacul crispat, ochii pulsând şi, mai rău ca toate, senzaţia bandelor invizibile din oţel strânse în jurul pieptului meu, împiedicându-mă să respir. Cuvintele au început să curgă aici la fel de uşor ca şi la etaj, iar bustul meu dezgolit se simţea perfect în briza care sufla dinspre lac din când în când. Am uitat de Max Devore, de Mattie Devore, de Kyra Devore. Am uitat de Jo Noonan şi de Sara Tidwell. Am uitat de mine. Preţ de două ore m-am aflat înapoi în Florida. Execuţia lui John Shackleford se apropia. Andy Drake se afla într-o cursă contra cronometru.
     Telefonul m-a trezit la realitate şi pentru prima dată nu mă deranja că mă întrerupe. Dacă nu aş fi fost oprit, aş fi continuat să scriu până ce m-aş fi topit pur şi simplu pe estacadă într-un maldăr de scursori.
    Era fratele meu. Am discutat despre mama - după părerea lui, îi lipsea acum întregul acoperiş şi nu doar câteva ţigle - şi despre sora ei, Francine, care-şi rupsese şoldul în iunie. Sid voia să ştie cum mă descurc şi i-am spus că mă descurc bine, avusesem nişte probleme să pornesc o nouă carte, dar că acum, se părea, îmi reintrasem în mână (în familia mea, singura dată când ai voie să discuţi despre probleme e după ce au trecut). Şi ce mai făcea Sidster? Beton, a spus el, ceea ce am presupus că însemna foarte bine - Siddy are un copil de doisprezece ani şi, prin urmare, e mereu la zi cu expresiile de argou. Noua afacere de contabilitate începea să prindă rădăcini, deşi se temuse o vreme pentru ea (era pentru prima dată că auzeam asta, desigur). Nu va putea niciodată să-mi mulţumească pentru împrumutul pe care i-l dădusem în noiembrie trecut. I-am răspuns că măcar atât puteam face şi eu, ceea ce era cât se poate de adevărat, mai ales având în vedere cât de mult timp - atât în persoană, cât şi la telefon - petrecea cu mama, comparativ cu mine.
     - Ei bine, te las să pleci, mi-a spus Siddy după alte câteva amabilităţi - niciodată nu spune pa sau ne auzim când vorbeşte la telefon, ci mereu ei bine, te las să pleci, ca şi când te-ar fi ţinut ostatic. Ai face bine să stai la rece, Mike - Canalul Meteorologic spune că va fi mai cald ca-n iad în Noua Anglie în tot sfârşitul de săptămână.
     - Am lacul la-ndemână dacă se înrăutăţeşte situaţia. Hei, Sid?
    - Hei ce?
    Ca şi cu Te las să pleci, Hei ce era o expresie din copilărie. Era într-un fel reconfortantă; era într-un fel şi înfricoşătoare.
    - Ai noştri se trag toţi din Prout's Neck, corect? Vreau să zic din partea lui tata.
    Mama a venit dintr-o lume complet diferită - o lume în care bărbaţii poartă tricouri de vară Lacoste, femeile poartă mereu combinezoane întregi sub rochii şi toată lumea cunoaşte al doilea vers din "Dixie" pe de rost. Îl întâlnise pe tata în Portland când participa la un concurs între majorete. Materfamilias era de viţă nobilă, din Memphis, iubire, şi nu-ţi dădea voie să uiţi lucrul ăsta.
     - Aşa cred, a spus el. Mda. Dar să nu-ncepi să-mi pui tot felul de întrebări despre arborele nostru genealogic, Mike - încă nu-s prea sigur care-i diferenţa între nepot şi verişor, şi acelaşi lucru i l-am spus şi lui Jo.
    - Chiar aşa?
    Totul se redusese la nemişcare în interiorul meu... dar nu pot spune că mă luase prin surprindere. Nu mă mai luase.
    - Ăhă, sigur că da.
    - Ce a vrut să ştie?
    - Tot ce-i puteam spune. Ceea ce nu-i mult. I-aş fi putut spune aproape totul despre stră-străbunicul mamei, cel care-a fost omorât de indieni, dar lui Jo nu părea să-i pese de vreunul dintre cei din partea mamei.
    - Cam când se întâmpla asta?
    - Are vreo importanţă?
    - S-ar putea.
    - Bine, să vedem. Cred că atunci când a avut Patrick operaţia de apendictomie. Mda, sigur a fost aşa. Februarie al lui '94. Sau putea să fi fost martie, dar sunt destul de sigur că a fost februarie.
    Cu şase luni înainte de parcarea din faţa farmaciei Rite Aid, Jo se mişca în umbra propriei sale morţi, asemeni unei femei care păşeşte sub umbra unei pancarte. Nu era însărcinată, însă, nu încă. Jo făcând excursii de-o zi pe TR, Jo punând întrebări, unele de genul celor care-i fac pe oameni să se simtă răniţi, potrivit lui Bill Dean... dar continuase chiar şi aşa să le pună. Mda. Fiindcă atunci când pornea o treabă, Jo era ca un terier cu o bucată de cârpă între fălci. Pusese ea întrebări despre bărbatul în veston maro? Cine era bărbatul în veston maro?
    - Pat era în spital, sigur. Doctorul Alpert spunea că reacţionează bine, dar când a sunat telefonul, am sărit spre el - mă aşteptam parcă să fie el, Alpert, să-mi spună că Pat suferise o recădere sau ceva.
    - De unde Dumnezeu ai căpătat sentimentul ăsta de soartă nemiloasă, Sid?
    - Nu şt'u, amice, da-l am. În orice caz, nu era Alpert, era Johanna. Voia să ştie dacă avem vreun strămoş - cu trei, poate chiar patru generaţii în urmă - care să fi trăit acolo unde eşti tu acum sau într-unul dintre oraşele din împrejurimi. I-am spus că nu ştiu, dar că s-ar putea să ştii tu. De strămoşi, vreau să zic. A zis că nu vrea să te întrebe, fiindcă era vorba de-o surpriză. A fost o surpriză?
     - Una mare de tot, am spus. Tata a fost pescar de homari...
    - Muşcă-ţi limba, a fost un artist - "un primitiv de pe malul mării". Mama încă-i mai spune aşa.
    Pe Siddy nu-l prea prinsese râsul.
    - Rahat, vindea măsuţe de servit homari şi pescăruşi pentru peluză turiştilor atunci când se simţea rea reumatic să iasă cu barca în golf şi să ridice capcanele.
    - Eu ştiam lucrurile astea, dar mama şi-a retuşat viaţa ca pe-un film adaptat pentru televiziune.
    Cât de adevărat. Propria noastră versiune de Blanche Du Bois.
    - Tata prinde homari în Prout's Neck. El...
    Siddy s-a întrerupt, cântând primul vers din "Pappa Was a Rollin' Stone" pe-o voce falsă de tenor.
    - Haide, e serios ce-ţi zic. A primit prima lui barcă de la taică-său, corect?
    - Aşa spune povestea, a fost Sid de acord. Betty cea Leneşă a lui Jack Noonan, proprietate iniţială a lui Paul Noonan. Tot din Prout's. A avut nevoie de al naibii de multe reparaţii după Uraganul Donna, din 1960. Cred că Donna a fost.
    La doi ani după ce mă născusem eu.
    - Iar tata a scos-o la vânzare în '63.
    - Mda. Nu ştiu ce s-o fi întâmplat cu ea, dar a lui Bunicu' Paul a fost la-nceput, asta-i sigur. Ţi-aminteşti câtă tocană de homar am mâncat în copilărie, Mikey?
    - Chifteluţe de pe malul mării, am spus, de-abia gândindu-mă la aşa ceva.
    Asemenea majorităţii copiilor crescuţi pe coasta Maine-ului, nu mă pot închipui comandând homar într-un restaurant - asta-i pentru cei din interiorul continentului.
    Mă gândeam la Bunicu' Paul, care se născuse în anii 1890. Paul Noonan l-a zămislit pe Jack Noonan, Jack Noonan i-a zămislit pe Mike şi pe Sid Noonan, şi asta era tot ce ştiam eu cu adevărat, cu excepţia faptului că Noonan-ii crescuseră cu toţii foarte departe de locul unde mă aflam eu acum şi unde-mi transpirau creierii de căldură.
    S-au căcat în aceeaşi hazna.
    Devore înţelesese greşit, asta era tot - când noi Noonan-ii nu purtam cămăşi sport şi când nu eram de viţă nobilă din Memphis, eram locuitori ai Prout's Neck-ului. Era foarte puţin probabil ca străbunicul lui Devore şi cu străbunicul meu să fi avut ceva de-a face unul cu celălalt, oricare ar fi fost cazul; babalâcul avusese de două ori vârsta mea, iar asta însemna că generaţiile nu se potriveau deloc.
    Dar, dacă se înşelase complet, ce mai căutase Jo?
    - Mike? m-a întrebat Sid. Eşti acolo?
    - Mda.
    - Eşti bine? Nu pari în ape prea bune, trebuie să-ţi zic.
    - E din cauza căldurii, am spus eu. Ca să nu mai pomenesc şi de sentimentul tău al sorţii necruţătoare. Mersi de telefon, Siddy.
    - Mersi că eşti alături de mine, frate.
    - Beton, am zis.

                                                                  5.

                                       M-am dus la bucătărie să-mi iau un pahar cu apă rece. Umplându-l, am auzit magneţii de pe uşa frigiderului mişcându-se. M-am întors pe călcâie dintr-o mişcare, vărsând apă pe picioarele mele goale şi de-abia observând asta. Eram la fel de tensionat ca şi un copil care crede că-l poate gini pe Moş Crăciun înainte să urce la loc pe horn.
    De-abia dacă am reuşit să văd nouă litere din plastic adunându-se în cerc din toate punctele cardinale.
    CARLADEAN, formau ele... dar numai pentru o clipă. Cine ştie ce prezenţă, înspăimântătoare dar nevăzută, a trecut pe lângă mine. Nici măcar un fir de păr nu mi s-a mişcat, dar am încercat totuşi un sentiment puternic că sunt lovit, aşa cum eşti lovit de aerul stârnit de-un tren expres dacă stai chiar lângă linia galbenă a platformei când trece trenul prin gară. Am strigat surprins şi am încercat pe bâjbâite să-mi aşez paharul cu apă la loc pe tejghea, vărsându-l. Nu mai simţeam nevoia apei reci, fiindcă temperatura din bucătăria Sarei Laughs scăzuse simţitor.
    Am expirat şi am văzut aburi, la fel cum vezi într-o zi răcoroasă de ianuarie. O suflare, poate două, şi a dispărut - dar fusese acolo, sigur că da, iar preţ de poate cinci secunde, pelicula de transpiraţie de pe corpul meu s-a transformat în ceea ce mi s-a părut a fi o pojghiţă de gheaţă.
    CARLADEAN a explodat în toate direcţiile - parcă aş fi urmărit un atom fiind distrus într-un desen animat. Litere, fructe şi legume magnetizate au zburat de pe uşa frigiderului şi s-au împrăştiat prin bucătărie. Pentru o clipă, furia care a alimentat acea împrăştiere s-a materializat în ceva ce aproape că am putut vedea, un fel de praf de puşcă.
    Şi ceva a trecut prin faţa ei, suspinând şi şoptind ceva ce mai auzisem înainte:
    - Oh, Mike. Oh, Mike.
    Era vocea pe care o prinsesem pe caseta din Memo-Scriber şi, chiar dacă atunci nu fusesem sigur, acum era - era vocea lui Jo.
    Dar cine putea fi cealaltă prezenţă? De ce oare împrăştiase literele?
    Carla Dean. Nu era vorba de soţia lui Bill; ea era Yvette. Mama lui să fie? Bunica lui?
    M-am plimbat încet prin bucătărie, adunând magneţii pentru frigider precum animalele într-o vânătoare de păsări de pradă şi lipindu-le înapoi pe aparatul Kenmore lângă mâner. Nu mi le-a smuls nimic din mâini; nimic nu mi-a îngheţat transpiraţia de pe gât; clopoţelul lui Bunter n-a sunat. Totuşi, nu eram singur, şi ştiam asta.
    CARLADEAN: voise Jo ca eu să ştiu.
    Altcineva nu voise acest lucru. Altcineva trecuse pe lângă mine ca un participant la cursa Wabash Cannonball, încercând să împrăştie literele înainte să le pot citi.
    Jo era aici; tot aici era şi un băiat care plângea noaptea.
    Cine altcineva mai era?
    Cine mai împărţea casa cu mine?

                                                   CAPITOLUL DOUĂZECI
                                                                   1.

                                 Nu le-am văzut de la început, ceea ce nu m-a mirat; se părea că jumătate din Castle Rock se afla în parcul public la vremea când după-amiaza aceea înăbuşitoare de sâmbătă se grăbea spre seară. Aerul sclipea de-o lumină ceţoasă de mijloc de vară şi, în ea, copiii forfoteau în jurul aparatelor de pe terenul de joacă, câţiva bătrâni în veste de-un roşu-aprins - un fel de club, am presupus - jucau şah şi un grup de tineri stăteau întinşi pe iarbă şi ascultau un adolescent cu banană pe cap cum cântă la chitară şi fredonând un cântec pe care mi-l aminteam, de pe un disc vechi cu Ian şi Sylvia, o melodie veselă care spunea:
    "Ella Speed se iubea de mama focului, cu unu'
    John Martin a-mpuşcat-o pe Ella c-un Colt patruşunu... "
    N-am văzut niciun alergător şi niciun câine fugind după frisbee. Era mult prea a dracu de cald. Mă întorceam să mă uit la estradă, unde o formaţie de opt bărbaţi numită The Castle Rockers îşi instala instrumentele (aveam o bănuială că mai departe de "In the Mood" nu atingeau rock and roll-ul), când m-a lovit o persoană mică din spate, prinzându-mă chiar de deasupra genunchilor şi aproape aruncându-mă pe iarbă.
    - Te-am plins! a strigat, voioasă, persoana cea mică.
    - Kyra Devore! a strigat Mattie, părând atât amuzată, cât şi supărată. O să-l trânteşti la pământ!
    M-am întors, am lăsat să-mi cadă din mână punga McDonalds pătată cu ulei pe care o aveam cu mine şi am ridicat copila. Mi s-a părut ceva natural şi mi s-a părut ceva minunat. Nu-ţi dai seama de greutatea unui copil sănătos până ce nu ridici unul în braţe, şi nici nu înţelegi viaţa care-l străbate precum un cablu încins. Nu mi s-a pus un nod în gât ("Nu face pe sensibilu' cu mine, Mike", îmi şoptea uneori Siddy la cinema când eram mici şi mi se udau ochii la părţile mai triste), dar m-am gândit la Jo, da. Şi la copilul pe care-l purta în ea când a căzut în parcarea aia nenorocită, da, şi la asta.
    Ki ţipa ascuţit şi râdea, cu braţele desfăcute şi cu părul atârnându-i în două şuviţe comice scoase în evidenţă de beretele cu Raggedy Arm şi Andy.
    - Nu-l gâdila pe propriul tău fundaş! am ţipat, zâmbind şi, spre încântarea mea, fetiţa a strigat-o înapoi la mine:
    - Nu-l ghidila pe plopliu tău fundaş! Nu-l ghidila pe plopliu tău fundaş!
    Am aşezat-o înapoi în picioare, râzând amândoi. Ki a făcut un pas în spate, s-a împiedicat şi a căzut în fund pe iarbă, râzând mai tare ca niciodată. Am avut atunci un gând nemilos, scurt, dar, oh, atât de limpede: Dacă ar putea măcar să vadă şopârloiul ăla bătrân cât de mult îi este simţită lipsa. Cât de trişti eram de moartea lui.
    Mattie a venit spre mine şi astă-seară arăta aşa cum mi-o imaginasem cu jumătate de minte când o întâlnisem: ca unul dintre copiii aceia minunaţi, privilegiaţi, pe care-i vezi la cluburile country, fie prostindu-se cu prietenii lor, fie şezând serioşi la cină alături de părinţii lor. Era îmbrăcată într-o rochie albă, fără mâneci, şi era încălţată în pantofi cu toc jos, părul căzându-i liber pe umeri, o atingere de ruj văzându-i-se pe buze. Ochii aveau o sclipire în ei care nu mai fusese acolo. Când ne-am îmbrăţişat, i-am simţit mirosul parfumului şi atingerea sânilor ei mici şi fermi.
    Am sărutat-o pe obraz; ea m-a sărutat în susul maxilarului, producând un zgomot puternic în urechea mea, pe care l-am simţit pe toată şira spinării.
    - Spune-mi că lucrurile o să fie mai bine acum, mi-a şoptit, încă ţinându-mă în braţe.
    - Cu mult mai bine acum, am spus, iar ea m-a îmbrăţişat din nou, şi mai tare.
    Apoi s-a îndepărtat.
    - Sper că ai adus mâncare multă, flăcăule, fiindcă noi suntem femei foarte flămânde. Corect, Kyra?
    - Eu ghidil pe plopliu meu fundaş, a spus Ki, apoi s-a lăsat pe spate, pe coate, chicotind delicios spre cerul luminos şi diafan.
    - Haide, am spus şi am prins-o de mijloc. Am dus-o în felul acesta până la masa de picnic cea mai apropiată, Ki dând din picioare şi fluturând din braţe şi râzând. Am aşezat-o pe bancă; ea s-a strecurat dedesubt, atât de ageră ca un ţipar fără oase şi continuând să râdă.
    - Ajunge, Kyra Elizabeth, a spus Mattie. Ridică-te şi arată-ne cealaltă latură a ta.
    - Cuminte fetiţă, cuminte fetiţă, a spus ea, căţărându-se pe bancă lângă mine. Asta-i ţealaltă latulă a mea, Mike.
    - Sunt sigur, am spus.
    În pungă erau Big Macs şi cartofi prăjiţi pentru Mattie şi pentru mine. Pentru Ki era o cutie colorată pe care era desenat Ronald McDonald, înconjurat de zburdalnicii lui copii.
    - Mattie, am un Happy Meal! Mike mi-a luat un Happy Meal! Sunt jucălii!
    - Păi, uită-te ce ai nimerit.
    Kyra a deschis repede cutia, a căutat cu mâna, apoi a zâmbit. I s-a luminat întreaga faţă. A scos ceva care mi s-a părut la început că arată ca un ghemotoc de praf mare. Pentru o secundă cumplită m-am aflat înapoi în vis, cel cu Jo sub pat, cu cartea peste faţă.
    Dă-mi aia-napoi, şuierase ea ca un şarpe. E cartea mea de omorât timpul.
    Şi încă ceva - încă o asociaţie, poate dintr-un alt vis. Nu puteam pune punctul pe i.
    - Mike? a întrebat Mattie.
    În vocea ei - curiozitate, şi, poate, o îngrijorare subţire.
    - E-un căţeluş! a spus Ki. Am câştigat un căţeluş în Happy Meal!
    Da, desigur. Un căţel. Un căţel mic din pluş. Şi era gri, nu negru... deşi habar nu aveam ce importanţă avea pentru mine culoarea lui.
    - E-un premiu bunicel, am spus, luându-l în mână.
    Era moale, ceea ce era bine, şi era gri, ceea ce era şi mai bine. Cumva, faptul că era gri îl făcea să fie în regulă. Nebunesc, dar adevărat. I l-am dat înapoi şi am zâmbit.
    - Cum îl cheamă? a întrebat Ki, făcând căţeluşul să sară înainte şi-napoi pe cutia ei de Happy Meal. Cale-i numele căţeluşului, Mike?
    Și, fără să stau pe gânduri, am spus:
    - Strickland.
    Am crezut că va fi încurcată, dar n-a fost. A părut încântată.
    - Stricken! a spus, făcând căţeluşul să sară înainte şi înapoi în salturi din ce în ce mai înalte pe cutie. Stricken! Stricken! Căţelu' meu Stricken!
    - Cine-i tipul ăsta Strickland? m-a întrebat Mattie, zâmbind uşor. Începuse să-şi desfacă hamburgerul.
    - Un personaj dintr-o carte pe care am citit-o cândva, am spus, uitându-mă la Ki cum se joacă cu căţeluşul cel pufos. Nu-i o persoană adevărată.

                                                              2.

                                  - A mulit unicu' meu, a spus ea cinci minute mai târziu.
    Ne aflam tot la masa de picnic, dar mâncarea se terminase aproape toată. Strickland, căţeluşul cel pufos, fusese pus de pază la cartofii prăjiţi rămaşi. Eu urmăream fluxul şi refluxul oamenilor, întrebându-mă cine era aici din TR care să ne observe şi care să ardă pur şi simplu de nerăbdare să ducă veştile înapoi acasă. N-am văzut pe nimeni cunoscut, dar asta nu însemna cine ştie ce, având în vedere cât de multă vreme stătusem departe de bucata asta de lume.
    Mattie şi-a lăsat burger-ul jos şi s-a uitat la Ki cu o urmă de anxietate, dar mie mi se părea că fetiţa era bine - ne dăduse doar o veste, nu era vorba de o expresie a durerii sale.
    - Ştiu asta, am spus.
    - Bunicu a fost gloaznic de bătlân.
    Ki a luat între degetele ei mici şi grăsulii vreo doi cartofi prăjiţi. I-a dus la gură, apoi hap, au dispărut.
    - Acum e cu Domnu' nostru Iisus. Am volbit totu' despre Domnu' nostru Iisus la ŞBV.
    Da, Ki, mi-am spus, în momentul de faţă, bunicu' probabil că-l învaţă pe Domnul nostru Iisus să folosească Pixel Easel şi-l întreabă dacă n-are cumva o curvă la-ndemână.
    - Domnu' nostru Iisus a umblat pe apă şi a schimbat şi vinu' în macaloane.
    - Da, ceva de genul ăsta, am spus. E trist când moare cineva, nu-i aşa?
    - Al fi tlist dacă al muli Mattie şi al fi tlist dacă ai muli tu, da' bunicu' a fost bătlân.
    A spus-o ca şi când n-aş fi înţeles prea bine acest concept de prima dată.
    - În lai, o să se vindece complet.
    - Ăsta-i un fel frumos de-a vedea lucrurile, iubire, am spus.
    Mattie se îngrijea de baretele lui Ki care tot coborau, lucrând cu atenţie şi cu un fel de dragoste absentă. Mi se părea că străluceşte în lumina de vară, pielea ei fiind într-un contrast neted, bronzat, cu rochia albă pe care probabil că şi-o cumpărase de la un magazin cu reduceri, şi am înţeles că o iubesc. Poate că asta era bine.
    - Mi-e dol de buni a'bă, totuşi, a spus Ki şi, de data asta, chiar a părut tristă.
    A luat căţeluşul din pluş, a încercat să-i dea un cartof prăjit, apoi l-a aşezat la loc jos. Faţa ei micuţă şi frumoasă arăta acum gânditoare, şi puteam vedea în ea o idee din bunicul ei. Era foarte îndepărtată, dar era acolo, perceptibilă, o altă fantomă.
    - Mama spune că buni a'bă s-a dus înapoi în California cu lânăşiţele pământeşti ale lui bunicu'.
    - Rămăşiţele pământeşti, Ki-iubire, a spus Mattie. Asta înseamnă trupul lui neînsufleţit.
    - O să se-ntoalcă buni a'bă să mă vadă, Mike?
    - Nu ştiu.
    - Aveam un joc. Ela cu lime.
    Arăta mai gânditoare ca niciodată.
    - Mi-a spus mama ta de jocul ăsta, am zis.
    - N-o să se întoalcă, a spus Ki, răspunzându-şi singură la întrebare.
    O lacrimă foarte mare i s-a rostogolit pe obrazul drept. L-a luat pe "Stricken", l-a aşezat pe picioarele din spate pentru o clipă, apoi l-a pus din nou de pază. Mattie îşi petrecu un braţ în jurul ei, dar Ki nu păru să observe.
    - Buni a'bă nu m-a plăcut cu adevălat. Se plefăcea numa' că mă place. Asta era tleaba ei.
    Mattie şi cu mine am schimbat o privire.
    - Ce te face să spui asta? am întrebat.
    - Nu ştiu, a spus Ki. Acolo unde puştiul acela cânta la chitară, începuse să-şi facă spectacolul şi un jongler cu chipul vopsit alb, folosindu-se de şase bile colorate.
    Kyra s-a luminat puţin.
    - Mami-tami, pot melge să-l văd pe omu' ăla alb şi comic?
    - Ai terminat de mâncat?
    - Mda, îs plină.
    - Mulţumeşte-i lui Mike.
    - Să nu-ţi ghidili plopliu' fundaş, a spus ea, apoi a râs sănătos să-mi arate că nu făcea decât să mă ia peste picior. Melsi, Mike.
    - Nicio problemă, am spus şi apoi, fiindcă expresia aceea părea puţin demodată: Beton.
    - Poţi merge până lângă copac, nu mai departe, a spus Mattie. Şi ştii de ce.
    - Ca să mă poţi vedea. Bine.
    L-a luat pe Strickland şi a dat să fugă, apoi s-a oprit şi s-a uitat peste umăr la mine.
    - Cled c-au fost oamenii din fligidol, a spus, apoi s-a corectat foarte atentă şi serioasă: Oamenii din fli-gi-del.
    Inima mi-a făcut un dublu salt în piept.
    - Ce au făcut oamenii cu frigiderul, Ki? am întrebat.
    - Ei au spus că buni a'bă nu m-a plăcut cu adevălat.
    Apoi a fugit spre jongler, nepăsându-i de căldură.
    Mattie a urmărit-o cum fuge, apoi s-a întors spre mine.
    - N-am vorbit cu nimeni despre oamenii din frigider ai lui Ki. Şi nici ea n-a făcut-o până acum. Nu că ar fi vreun om adevărat, dar literele par să se mişte singure. Parcă ar fi o tablă Ouija.
    - Dau naştere unor cuvinte?
    Pentru multă vreme, n-a spus nimic. Apoi a aprobat cu o mişcare a capului.
    - Nu întotdeauna, dar uneori da.
    O altă pauză.
    - De cele mai multe ori, de fapt. Ki spune că-s scrisori de la oamenii din frigider.
    A zâmbit, dar avea ochii puţin speriaţi.
    - Sunt cumva nişte litere magnetice speciale, ce crezi? Sau îşi face vreun strigoi de lucru prin preajma lacului?
    - Nu ştiu. Îmi pare rău că le-am adus, dacă sunt o problemă.
    - Nu fi prostuţ. I le-ai dat ei şi însemni foarte mult pentru ea acum. Vorbeşte tot timpul despre tine. A fost mult mai interesată să-şi aleagă ceva frumos de îmbrăcat pentru seara asta decât a fost de moartea bunicului ei. Şi eu trebuia să mă îmbrac cu ceva frumos, a insistat Kyra. De obicei, nu se comportă aşa cu oamenii - discută cu ei când sunt de faţă şi-i uită imediat ce-au plecat. Ăsta nu-i un mod prea greşit pentru un copil de-a creşte, îmi spun uneori.
    - V-aţi îmbrăcat frumos amândouă, am spus. De atâta sunt sigur şi eu.
    - Mulţumesc.
    S-a uitat mândră la Ki, care stătea lângă copac uitându-se la jongler. Acesta îşi lăsase deoparte mingile din gumă şi trecuse la ciomege indiene. Apoi şi-a întors privirea la mine.
    - Ai terminat de mâncat?
     Am aprobat din cap şi Mattie s-a apucat să adune rămăşiţele şi să le vâre în punga în care adusesem mâncarea. Am ajutat-o şi, când ni s-au atins degetele, m-a prins de mână şi m-a strâns.
    - Mulţumesc, a spus. Pentru tot ce ai făcut. Mulţumesc atât de a dracu' de mult.
    Am strâns-o şi eu, apoi i-am dat drumul.
    - Să ştii, a spus, că mi-a trecut o clipă prin gând că e posibil să mute chiar Kyra literele. Prin forţă mentală.
    - Telechinezie?
    - Cred că ăsta-i termenul ştiinţific. Numai că Ki nu poate scrie altceva decât "mama" şi "tata".
    - Ce apare scris pe frigider?
    - Nume, cel mai des. Odată a fost al tău. Odată a fost al soţiei tale.
    - Jo?
    - Numele întreg - JOHANNA. Şi NANA. Rogette, presupun, JARED apare uneori, şi BRIDGET. Odată a fost şi KITO.
    Mi l-a spus pe litere.
    - Kito, am spus şi mi-am spus: Kyra, Kia, Kito.
    Ce-nseamnă asta?
    - Crezi că-i numele unui băiat?
    - Ştiu sigur că aşa este. În swahili înseamnă copil nepreţuit. L-am căutat în cartea mea cu nume pentru copii.
    S-a uitat spre propriul ei copil nepreţuit în timp ce călcam iarba spre cel mai apropiat tomberon pentru gunoi.
    - Îţi mai aminteşti vreunul?
    S-a gândit.
    - REG a apărut de vreo două ori. Şi odată a fost şi CARLA. Înţelegi că Ki nu poate nici măcar citi numele astea, nu? Trebuie să mă întrebe pe mine ce scrie.
    - Ţi-a trecut prin minte că e posibil să le copieze Kyra dintr-o carte sau dintr-o revistă? Că învaţă să scrie folosindu-se de literele magnetice de pe uşa frigiderului în locul hârtiei şi a creionului?
    - Presupun că e posibil...
    Nu părea însă că-i dă crezare. Nu era de mirare. Nici eu nu-i dădeam crezare.
    - Vreau să spun că n-ai văzut niciodată literele mişcându-se singure pe frigider, nu-i aşa?
    Am sperat să fi sunat atât de lipsit de interes în trebând asta, pe cât voiam eu să par.
    A râs puţin agitat.
    - Dumnezeule, nu!
    - Altceva?
    - Uneori, oamenii din frigider lasă mesaje de genul BUNĂ şi PA şi CUMINTE FETIŢĂ. Ieri a fost unul pe care mi l-am notat să ţi-l arăt. M-a rugat Kyra s-o fac. E cu adevărat ciudat.
    - Ce este?
    - Aş prefera să-ţi arăt, dar am lăsat biletul în torpedoul Scout-ului. Să-mi aminteşti de el la plecare.
    Da. Aşa aveam să fac.
    - Asta-i o porcărie înfricoşătoare, senor, a spus ea. Ca şi scrisul din făină atunci.
    M-am gândit să-i spun că am şi eu oamenii mei din frigider, dar nu i-am spus. Avea şi aşa destule griji... sau aşa mi-am spus eu.
    Am rămas umăr la umăr pe iarbă, privind-o pe Ki cum se uită la jongler.
    - L-ai sunat pe John? am întrebat-o.
    - Sigur că da.
    - Reacţia lui?
    S-a întors spre mine, râzând cu ochii.
    - Mi-a cântat chiar şi o strofă din "Ding, Dong, the Witch is Dead".
    - A greşit sexual, dar a nimerit sentimentul.
    A aprobat din cap, ochii întorcându-i-se la Kyra. M-am gândit iarăşi la cât de frumos arăta, cu corpul ei subţirel sub rochia aceea albă, cu trăsăturile curate şi perfect croite.
    - A fost supărat că m-am autoinvitat la masa de prânz? am întrebat.
    - Mnu, i-a plăcut ideea de-a ţine o petrecere.
    O petrecere. I-a plăcut ideea. Am început să mă simt cam mic.
    - A propus să-l invităm chiar şi pe avocatul tău de vineri. Pe domnul Bissonette? Plus detectivul particular pe care l-a angajat el la recomandarea domnului Bissonette. Tu eşti de acord cu asta?
    - Da. Dar tu, Mattie? Te descurci?
    - Mă descurc bine, a fost de acord, întorcându-se spre mine. Într-adevăr, am primit ceva mai multe telefoane ca de obicei astăzi. Am devenit dintr-o dată cam populară.
    - Îhî.
    - Cele mai multe erau apeluri oarbe, dar un domn şi-a făcut timp să-mi spună pizdă şi-a mai fost o doamnă cu un puternic accent yankeu care a spus: "Na, curvo, că l-ai omorât. Ieşti mulţămită?" A închis înainte să-i pot spune da, foarte mulţămită, mersi.
    Numai că Mattie nu părea mulţumită; părea nefericită şi vinovată, ca şi când bătrânul ar fi murit la propriu din dorinţa ei.
    - Îmi pare rău.
    - Nu face nimic. Chiar aşa. Kyra şi cu mine stăm singure de multă vreme şi mare parte a timpului eu am fost speriată. Acum mi-am făcut câţiva prieteni. Dacă preţul pe care-l am de plătit pentru asta sunt câteva telefoane anonime, o să-l plătesc.
    Era foarte aproape, se uita în sus la mine, iar eu nu m-am putut înfrâna. Am dat vina pe vară, pe parfumul ei şi pe patru ani fără o femeie. În ordinea aceasta. Mi-am strecurat mâinile în jurul mijlocu lui ei şi-mi amintesc perfect textura rochiei sub mâini; umflătura micuţă din spate unde stătea ascuns fermoarul în locaşul lui. Îmi amintesc senzaţia pe care mi-a dat-o materialul mişcându-se pe pielea goală de sub el. Apoi am sărutat-o: foarte încet, dar foarte temeinic - orice merită făcut, merită făcut bine - iar ea m-a sărutat înapoi pe exact acelaşi ton, gura ei fiind curioasă, dar temătoare. Buzele ei erau calde şi netede şi purtau un vag gust dulce. De piersici, cred.
    Ne-am oprit în acelaşi timp şi ne-am îndepărtat puţin unul de celălalt. Mâinile ei erau încă pe umerii mei. Ale mele stăteau pe mijlocul ei, chiar deasupra şoldurilor.
    Chipul ei era destul de serios, dar ochii erau mai luminoşi ca niciodată şi în obraji avea pete de culoare, care se întindeau de-a lungul pomeţilor.
    - Măi, să fie, a spus. Chiar mi-am dorit asta. Mi-am dorit-o încă de când te-a gâdilat Ki şi tu ai luat-o în braţe.
    - John n-ar fi fericit să ştie că ne-am sărutat în public, am spus.
    Vocea mea nu era tocmai fără tremur, iar inima mi-o luase la goană. Şapte secunde, un sărut şi toate circuitele corpului meu se încinseseră ca puse pe foc.
    - De fapt, John n-ar fi fericit să ştie şi numai că ne-am sărutat. Te place, să ştii.
    - Ştiu, dar mie îmi placi tu.
    S-a întors să vadă ce mai face Ki, care încă stătea ascultătoare lângă copac, uitându-se la jongler. Cine se putea uita la noi? Cineva care a venit din TR într-o seară călduroasă de vară să-şi cumpere îngheţată de la Frank's Tas-T-Freeze şi să se bucure de puţină muzică şi de puţină companie în parcul public? Cineva care-şi cumpăra legumele şi bârfele proaspete de la Magazinul General Lakeview? Un client fidel al Garajului Bun la Toate? Era o nebunie şi nebunie rămânea indiferent de cum o priveai.
    Mi-am lăsat mâinile să-mi cadă de pe mijlocul ei.
    - Mattie, ne-ar putea pune fotografia lângă cuvântul "indiscreţie" în dicţionar.
    Şi-a luat mâinile de pe umerii mei şi a făcut un pas în spate, dar ochii ei luminoşi nu s-au dezlipit deloc de-ai mei.
    - Ştiu asta. Sunt tânără, nu şi complet proastă.
    - N-am vrut să...
    A ridicat o mână să mă oprească.
    - Ki merge la culcare pe la nouă - se pare că nu poate adormi până ce nu se întunecă de-a binelea. Eu rămân trează până mai târziu. Vino în vizită dacă vrei. Poţi parca maşina în spate.
    A zâmbit uşor. A fost un zâmbet dulce; a fost, de asemenea, şi incredibil de sexy.
    - O dată ce a coborât luna, aceea-i o zonă a discreţiei.
    - Mattie, eşti destul de tânără să-mi fii fiică.
    - Poate, dar nu-ţi sunt. Iar uneori discreţia le poate strica oamenilor.
    Corpul meu ştia foarte clar ce-şi dorea. Dacă ne-am fi aflat în clipa aceea în rulota ei, n-aş fi avut bătăi de cap. Oricum, nu aveam aproape nicio bătaie de cap.
    Apoi mi-a venit ceva în minte, ceva ce uitasem despre strămoşii lui Devore şi ai mei: generaţiile nu se potriveau. Nu cumva se aplica acelaşi lucru şi în cazul de faţă? Şi nu cred că oamenii au dreptul să-şi ia cât ai clipi ceea ce-şi doresc indiferent de cât de tare-şi doresc. Nici măcar setea n-ar trebui potolită. Uneori, lucrurile sunt pur şi simplu pe dos - cred că asta vreau să spun. Dar nu eram sigur că acesta era un asemenea caz şi mi-o doream pe Mattie, sigur că da. Mi-o doream atât de mult. Mă gândeam numai la cum alunecase rochia când îmi pusesem braţele în jurul mijlocului ei, la căldura pielii ei de dedesubt. Şi nu, nu-mi era fiică.
    - Ţi-ai spus mulţumirile, i-am zis pe-o voce uscată. Şi asta ajunge. Sincer.
    - Ai impresia că fac asta din gratitudine?
    A scos un râset scăzut, încordat.
    - Ai patruzeci de ani, Mike, nu optzeci. Nu eşti Harrison Ford, dar eşti un bărbat arătos. Eşti talentat şi interesant, pe deasupra. Şi te plac al naibii de mult. Vreau să fiu cu tine. Vrei să te rog? Bine. Te rog să fii cu mine.
    Da, lucrul ăsta însemna mai mult decât gratitudine - presupun că ştiam asta chiar şi atunci când am folosit cuvântul. Ştiusem că purta pantaloni scurţi albi şi o bustieră când mă sunase la telefon în ziua în care începusem să lucrez din nou. Ştiuse oare şi ea cu ce eram îmbrăcat? Visase oare şi ea că e în pat cu mine, că ne-o punem amândoi de ne zboară creierii, în vreme ce felinarele de petrecere strălucesc şi Sara Tidwell cântă versiunea ei a jocului de rime a bunicii albe, chestia aia nebunească cu Manderley-nisiderley-puteaderley? Visase oare Mattie că-mi spune să fac ce vrea ea?
    Şi mai erau şi oamenii din frigider. Aceştia erau un alt fel de lucru comun, de-un fel chiar şi mai înfricoşător. Nu avusesem suficientă vână să-i spun lui Mattie şi despre oamenii mei, dar e posibil să fi ştiut, totuşi. Adânc în străfundul minţii ei. Adânc în străfundul minţii ei, unde tipii în salopete se plimbau prin zona inconştientă. Tipii ei şi tipii mei, toţi făcând parte din acelaşi sindicat. Şi poate că nu era o chestiune de moralitate per se, la urma urmei. Ceva în legătură cu asta - în legătură cu noi - pur şi simplu părea periculos.
    Şi, oh, atât de atractiv.
    - Am nevoie de timp să mă gândesc, am spus.
    - Asta nu ţine de ce gândeşti. Ce simţi pentru mine?
    - Atât de multe, că mă sperie.
    Înainte să mai pot spune ceva, urechile mele au receptat o serie de acorduri. M-am întors spre băiatul cu chitara. Îşi croise drum printr-un repertoriu compus din piese timpurii de-ale lui Dylan, dar acum trecuse la ceva săltăreţ şi alert, ceva care te făcea să-ţi vină să zâmbeşti şi să baţi din palme.
    "Vrei să mergi la pescuit aici în balta mea?
    Am zis: vrei să prinzi ceva, dulceaţă, aici în balta mea?
    De vrei să pescuieşti în ea, dulceaţă,
    Ar fi bine să ai o undiţă lungă şi rea."
    "Fishin Blues". Scris de Sara Tidwell, cântat pentru prima dată de Sara and the Red-Tops Boys, preluat de toată lumea de la Ma Rainey şi până la Lovin' Spoonful.
    Cântecele mai deocheate fuseseră specialitatea ei, atât de aluzive că puteai citi un ziar prin ele... chiar dacă cititul nu fusese îndeletnicirea principală a Sarei, judecând după versurile pe care le compunea.
    Înainte să poată continua puştiul cu strofa următoare, ceva despre cum începe să ţi se bălăngănească atunci când te învârti şi reuşeşti s-o bagi pe aia mare până-n adâncuri, The Castle Rockers au scos un ropot de alămuri care spunea: "Tăcere, toată lumea, urmăm noi." Puştiul a încetat să mai cânte la chitară; jonglerul a început să-şi prindă ciomegele indiene şi să le arunce cu dexteritate pe iarbă în linie. Formaţia Rockers s-a lansat într-un marş extrem de malefic compus de Sousa, o muzică pe care să fie executaţi criminalii în serie, iar Kyra a venit înapoi la noi în fugă.
    - A telminat joglolu'. Îmi spui povestea aia, Mike? Hansel şi Panzel?
    - E Hansel şi Gretel, am spus, şi aş fi bucuros să ţi-o spun. Dar hai să mergem unde-i puţin mai linişte, bine? Formaţia asta îmi dă dureri de cap.
    - Te-a lănit la căpşol muzica?
    - Puţin.
    - Melgem lângă maşina lui Mattie, atunci.
    - Bine gândit.
    Kyra a luat-o în faţă să ocupe o bancă din marginea parcului. Mattie mi-a oferit o privire prelungă şi caldă, apoi şi mâna. Am luat-o. Degetele ni s-au strâns unele pe altele ca şi când făceau asta de ani de zile. Mi-am spus:
    Mi-ar plăcea să fie încet, de-abia dacă să ne mişcăm amândoi. La început, cel puţin. Dacă mi-aş aduce undiţa cea mai frumoasă şi lungă? Cred că pe asta puteai pune pariu. Şi apoi, după aceea, vom discuta. Poate până ce vom putea vedea mobila în prima lumină a dimineţii. Când eşti în pat cu cineva iubit, în special pentru prima dată, ora cinci dimineaţa pare o oră aproape sfântă.
    - Ai nevoie să-ţi trimiţi gândurile în vacanţă, a spus Mattie. Cred că majoritatea scriitorilor au nevoie de asta din când în când.
    - Probabil că ai dreptate.
    - Mi-aş dori să fim acasă, a spus, şi nu mi-am putut da seama dacă pasiunea ei era reală sau prefăcută. Te-aş săruta până ce toată discuţia asta n-ar mai avea niciun rost. Iar dacă ai avea reţineri, le-ai avea măcar în patul meu.
    Mi-am întors faţa în lumina roşie a soarelui la apus.
    - Aici sau acolo, la ora asta Ki tot ar fi încă trează.
    - Adevărat, a spus ea, părând neobişnuit de posacă. Adevărat.
    Kyra a ajuns la o bancă de lângă un însemn pe care scria PARCAREA PARCULUI PUBLIC şi s-a căţărat pe ea, ţinând într-o mână căţeluşul din pluş pe care-l găsise în cutia de Happy Meal. Am încercat să-mi iau mâna dintr-a ei când ne-am apropiat de ea, dar Mattie a ţinut-o cu fermitate.
    - E-n regulă, Mike. La ŞBV se ţin de mână cu prietenii oriunde ar merge. Oamenii mari fac din asta cine ştie ce.
    S-a oprit, uitându-se la mine.
    - Vreau să ştii ceva. Poate că pentru tine nu contează lucrul ăsta, dar pentru mine contează. N-a existat nimeni înainte de Lance şi nimeni după. Dacă ai veni la mine, tu ai fi al doilea. Şi nici n-am de gând să-ţi mai vorbesc despre asta altă dată. Nu mă deranjează deloc să spun te rog, dar n-am de gând să te implor.
    - Eu nu...
    - Lângă scările rulotei se află un vas cu nişte fire de roşii plantate în el. O să las cheia sub el. Nu te gândi. Vino doar.
    - Nu în seara asta, Mattie. Nu pot.
    - Poţi, a răspuns ea.
    - Grăbiţi-vă, leneşilor! a strigat Kyra, sărind pe bancă.
    - El se mişcă încet! a strigat Mattie înapoi şi m-a înţepat cu degetul în coaste. Apoi, pe o voce mult mai scăzută: Şi chiar asta faci.
    Şi-a desprins mâna dintr-a mea şi a fugit spre fiica ei, picioarele maronii făcând mişcări ca de foarfece sub tivul rochiei albe.

                                                            3.

                                 În versiunea mea  a lui "Hansel şi Gretel", vrăjitoarea se numea Depravia. Kyra s-a uitat fix la mine cu nişte ochi imenşi când am ajuns la partea în care Depravia îi cere lui Hansel să scoată un deget printre gratii ca să poată vedea ea cât de tare s-a îngrăşat.
    - E cumva prea înfricoşătoare? am întrebat.
    Ki a scuturat din cap hotărâtă. M-am uitat la Mattie să mă asigur. Ea a aprobat şi a făcut un gest cu mâna să continui, aşa că am terminat povestea. Depravia a ajuns în cuptor şi Gretel i-a găsit ascunzătoarea secretă cu bilete de loterie câştigătoare. Copiii şi-au cumpărat un Jet Ski şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi pe partea de est a lacului Dark Score. La ora aceea, The Castle Rockers măcelăreau o piesă de Gershwin şi apusul era puternic. Am dus-o pe Kyra la Scoutie şi i-am prins centura de siguranţă.
    Mi-am amintit de prima dată când am ajutat-o pe Mattie să pună copilul în scaun şi de atingerea accidentală a sânului ei.
    - Sper să nu-ţi dea vise neplăcute povestea asta, am spus.
    Până să-mi iasă din gură, nu mi-am dat seama cât de fundamental de groaznică e o asemenea afirmaţie.
    - N-o să am vise rele, a spus Kyra pe-un ton foarte natural. Oamenii din fligidol o să le ţină depalte de mine.
    Apoi, cu atenţie, exersându-şi memoria:
    - Fli-gi-del.
    S-a întors spre Mattie.
    - Arată-i lebosul, Mami-tami.
    - Rebus. Dar mersi, aş fi uitat de el.
    A deschis cu degetul mare uşiţa torpedoului şi a scos o bucată împăturită de hârtie.
    - A apărut pe frigiderul nostru azi dimineaţă. L-am copiat fiindcă a spus Ki că tu o să ştii sigur ce înseamnă. A spus că tu rezolvi rebusuri. Ei bine, a spus rebosuri, dar am înţeles eu despre ce era vorba.
    Îi spusesem eu Kyrei că rezolv rebusuri? Aproape sigur nu. Mă mira că ştia? Chiar deloc. Am luat foaia de hârtie, am despăturit-o şi m-am uitat la ce era scris pe ea:
    x v
    dut e
    r
    90 t 2
    - E-un lebos, Mike? a întrebat Kyra.
    - Aşa cred - unul foarte simplu. Dar nu ştiu ce înseamnă, dacă înseamnă ceva. Pot păstra hârtia?
    - Da, a spus Mattie.
    Am însoţit-o pe partea şoferului, prinzând-o iarăşi de mână în drum.
    - Dă-mi doar puţin timp. Ştiu că asta ar trebui să fie replica fetei, dar...
    - Ia-ţi cât timp ai nevoie, a spus. Doar să nu fie nevoie de prea mult.
    Nu voiam să-mi ia niciun pic; tocmai asta era problema. Sexual va fi minunat, ştiam asta. Dar după? S-ar putea sa fie un după, însă. Ştiam lucrul ăsta şi-l ştia şi ea. Cu Mattie, "după" chiar era o posibilitate. Gândul mi se părea puţin înfricoşător, puţin minunat.
    Am sărutat-o pe colţul gurii. A râs şi m-a prins de lobul urechii.
    - Ştiu că poţi mai mult, a spus, apoi s-a uitat la Ki, care şedea în scaunul ei special şi se uita la noi plină de interes. Dar te păsuiesc de data asta.
    - Pup-o pe Ki! a strigat Kyra, întinzând braţele, aşa că am făcut ocolul maşinii şi am pupat-o pe Ki.
    Conducând spre casă, cu ochelarii întunecaţi pe nas, să mai reducă din strălucirea apusului, mi-a trecut prin gând că poate aş putea fi tatăl Kyrei Devore. Ideea aceasta mi s-a părut aproape la fel de atractivă ca şi aceea de-a sări în pat cu maică-sa, ceea ce era o dovadă a cât de adânc eram implicat. Şi mă implicam, poate, şi mai adânc. Tot mai adânc.

                                                        4.

                               Sara Laughs mi s-a părut foarte goală după ce o ţinusem pe Mattie în braţe - un cap care doarme şi nu visează. Am verificat literele de pe uşa frigiderului, n-am văzut nimic altceva acolo decât amestecul acela normal şi mi-am luat o bere. Am ieşit pe estacadă să o beau, uitându-mă la ultimele clipe ale apusului. Am încercat să mă gândesc la oamenii din frigider şi la rebusurile ce apăruseră pe amândouă frigiderele: "du-te vertical nouăsprezece" pe cel de pe Stradela Patruzeci şi doi şi "du-te vertical nouăzeci şi doi" pe cel de pe Wasp Hill Road. Vectori diferiţi dinspre pământ către lac?
    Locuri diferite de pe Stradă? Rahat, cine ştie?
    Am încercat să mă gândesc la John Storrow şi la cât de nefericit trebuie că va fi când va afla că - s-o citez pe Sara Laughs, care a ticluit versul înaintea lui John Mellencamp - alt catâr trage cu copita în staulul lui Mattie Devore. Dar la ce mă gândeam eu cel mai mult era la cum fusese să o ţin în braţe pentru prima dată, să o sărut pentru prima dată. Nic un alt instinct uman nu e mai puternic decât cel sexual când acesta e complet excitat, iar imaginile lui de trezie sunt tatuaje emoţionale care nu ne părăsesc niciodată. Pentru mine, era conştientizarea pielii ei goale de la mijloc sub rochie. Atingerea alunecoasă a materialului...
    M-am întors brusc şi m-am grăbit prin casă către aripa de nord, aproape alergând şi aruncând hainele de pe mine în drum. Am deschis apa rece la duş la maximum şi am stat sub ea preţ de cinci minute tremurând. Când am ieşit, mă simţeam un pic mai mult ca o fiinţă umană şi ceva mai puţin ca o adunătură de terminaţii nervoase fremătânde.
    Şi, pe când mă uscam cu prosopul, mi-a mai trecut ceva prin gând. Într-o anumită vreme mă gândisem la fratele lui Jo, Frank, îmi spusesem că, dacă ar fi altcineva în afară de mine capabil să simtă prezenţa lui Jo în Sara Laughs, acesta ar fi el. Nu reuşisem să-l invit aici încă, iar acum nu eram sigur că mai voiam s-o fac. Începusem să mă simt ciudat de posesiv, aproape gelos, cu ceea ce se întâmpla aici. Şi, totuşi, Frank trebuia să ştie dacă scrisese Jo ceva în tăcere. Desigur, nu-i spusese nimic nici de sarcină, dar...
    M-am uitat la ceas. Nouă şi un sfert. În rulota de lângă intersecţia lui Wasp Hill Road cu Route 68, Kyra probabil că deja dormea... iar mama ei trebuie să fi aşezat deja cheia de rezervă sub ghiveciul de lângă scări. M-am gândit la ea în rochia aceea albă, la relieful şoldurilor ei chiar sub palmele mele şi la mirosul parfumului ei, apoi am îndepărtat imaginea. Nu-mi puteam petrece toată noaptea făcând duşuri reci. Nouă şi un sfert era încă destul de devreme să-l sun pe Frank Arlen.
    A ridicat după al doilea ţârâit, părând atât de fericit să mă audă, ca atunci când ar fi băut cu trei sau patru doze de bere mai mult decât băusem eu până acum. Am schimbat amabilităţile obişnuite - mare parte dintre ale mele complet ficţionale, am fost uluit să aflu - şi a amintit că un vecin celebru de-al meu întorsese copitele în sus, după cum spuneau cei de la ştiri. Îl întâlnisem? Da, am spus, amintindu-mi cât se avântase Max Devore cu scaunul spre mine. Da, îl întâlnisem. Frank voia să ştie cum fusese. Asta era greu de descris, i-am spus. Sărmanul bătrân era imobilizat într-un scaun cu rotile şi suferea de emfizem.
    - Destul de şubred, hă? m-a întrebat Frank înţelegător.
    - Mda, am spus. Ascultă, Frank, te-am sunat în legătură cu Jo. Am aruncat o privire prin studioul ei şi am dat peste maşina mea de scris. De atunci mi-am format o idee că se apucase să scrie ceva. E posibil să fi început ca un articol scurt despre casa noastră şi apoi să se fi dezvoltat. Cabana e numită după Sara Tidwell, ştii? Cântăreaţa de blues.
    O pauză lungă. Apoi, Frank a spus:
    - Ştiu.
    Vocea lui părea grea, gravă.
    - Ce altceva mai ştii, Frank?
    - Că era speriată. Cred că a descoperit ceva ce a speriat-o. Cred asta în mare parte pentru că...
    Atunci a fost momentul când mi s-au aprins luminile. Poate că ar fi trebuit să-mi dau seama după descrierea făcută de Mattie, mi-aş fi dat seama dacă nu aş fi fost atât de deranjat.
    - Ai fost aici cu ea, nu-i aşa? În iulie 1994. Aţi fost la meciul de softball, apoi v-aţi întors pe Stradă către casă.
    - De unde ştii asta? aproape că a lătrat el.
    - V-a văzut cineva. Un prieten de-al meu.
    Încercam să nu par supărat şi nu reuşeam.
    Eram supărat, dar era o mânie de uşurare, genul acela de mânie pe care o simţi când îţi vine copilul acasă cu un rânjet de ruşine chiar atunci când te pregăteşti să suni la poliţie.
    - Aproape că ţi-am spus cu o zi sau două înainte să o înmormântăm. Eram în localul ăla, ţi-aminteşti?
    Jack's Pub, chiar după ce-l înfrânsese Frank pe directorul de ceremonie la preţul sicriului lui Jo. Sigur că-mi aminteam. Îmi aminteam chiar şi privirea din ochii lui când i-am spus că Jo fusese însărcinată când murise.
    Probabil ca a simţit tăcerea care se aşternea între noi, fiindcă a vorbit pe un ton nerăbdător:
    - Mike, sper că nu ţi-ai făcut vreo...
    - Ce? Idee greşită? M-am gândit că poate avea o aventură amoroasă, ce zici de asta ca idee greşită? Poţi să-mi spui c-a fost o reacţie deplasată dacă doreşti, dar am avut motivele mele. Au fost multe lucruri de care nu mi-a spus. Ţie ce ţi-a spus?
    - Mai nimic.
    - Ştiai că a renunţat la consiliile şi comitetele de conducere? Şi-a dat demisia şi nu mi-a spus niciun cuvânt?
    - Nu.
    Cred că minţea. De ce ar fi făcut-o, chiar şi atât de târziu?
    - Iisuse, Mike, dacă aş fi ştiut că...
    - Ce s-a întâmplat în ziua când ai venit aici? Spune-mi.
    - Eu eram la magazinul foto din Sanford. Jo m-a sunat de la... nu-mi amintesc, cred că de la un popas de pe autostradă.
    - Între Derry şi TR?
    - Mda. Pornise spre Sara Laughs şi voia să ne întâlnim acolo. Mi-a spus să opresc în faţa casei dacă ajungeam primul, să nu intru în casă... ceea ce aş fi putut face; ştiam unde vă ţineaţi cheia de rezervă.
    Sigur că ştia; într-o cutie de vitamine Sucrets de tinichea sub estacadă. Eu însumi îi arătasem locul.
    - Ţi-a spus şi de ce nu voia să intri înăuntru?
    - O să pară o nebunie.
    - Nu, n-o să pară. Crede-mă.
    - A spus că era periculoasă casa.
    Preţ de-o clipă, cuvintele au plutit între noi. Apoi, l-am întrebat:
    - Ai ajuns primul aici?
    - Îhî.
    - Şi ai aşteptat afară?
    - Da.
    - Ai văzut sau ai simţit ceva periculos?
    A urmat o pauză lungă. Într-un sfârşit, a spus:
    - Erau o mulţime de oameni pe lac - unii conducând bărci cu motor, alţii făcând schi nautic, ştii cum e - însă tot zgomotul de motoare şi toate râsetele au părut cumva... că se opresc când se apropiau de casă. Ai observat că acolo pare că e linişte chiar şi atunci când nu e?
    Sigur că observasem; Sara părea că există în propria ei zonă a tăcerii.
    - Ţi s-a părut periculoasă, însă?
    - Nu, a spus, aproape defensiv. Nu mie, în orice caz. Dar nici nu mi se părea tocmai goală. Mă simţeam... futu-i, mă simţeam privit. Am şezut pe una dintre scările alea făcute din traverse de cale ferată şi-am aşteptat-o pe soră-mea. Într-un final, a venit. A parcat în spatele maşinii mele şi m-a îmbrăţişat... dar nu şi-a luat nicio clipă ochii de la casă. Am întrebat-o ce pune la cale şi mi-a spus că nu-mi poate povesti şi că nu am voie să-ţi spun că am fost acolo. A spus ceva de genul: "Dacă află singur atunci aşa trebuie să fie. Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să-i spun. Dar acum nu pot, fiindcă aş avea nevoie de toată atenţia lui. Şi asta n-o pot primi cât timp lucrează."
    Am simţit că-mi roşesc obrajii.
    - A spus ea asta, hă?
    - Mda. Apoi a spus că trebuie să intre în casă şi să facă ceva. A vrut să o aştept afară. A spus că, dacă mă strigă, trebuie să vin în fugă după ea. Altfel, puteam la fel de bine să rămân pe loc.
    - Voia să fie cineva acolo în caz că întâmpina probleme.
    - Mda, numai că trebuie să fie cineva care să nu pună multe întrebări la care ea să nu vrea să răspundă. Acela eram eu. Cred că întotdeauna am fost eu acela.
    - Şi?
    - A intrat. Eu am şezut pe capota maşinii mele, fumând. Pe atunci încă mai fumam. Şi ştii ceva, chiar am început să simt atunci ceva ce nu era bine. De parcă era cineva în casă care o aşteptase, cineva care nu o plăcea. Poate cineva care voia s-o rănească. Probabil că m-am lăsat influenţat de Jo - felul în care părea că e cu nervii întinşi la maximum, felul în care se tot uita peste umăr la casă chiar şi atunci când mă îmbrăţişa -, dar mi se părea că altceva trebuie să fie. Ceva ca... nu ştiu...
    - Ca o vibraţie.
    - Da! aproape că a strigat el. O vibraţie. Dar nu o vibraţie bună ca şi-n piesa celor de la Beach Boys. O vibraţie rea.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Eu am stat şi am aşteptat. Am fumat doar două ţigări, aşa că nu cred că a durat mai mult de douăzeci de minute sau o jumate de oră, dar mi s-a părut mai mult. Eu mă tot miram de cum păreau zgomotele de pe lac că reuşesc să urce aproape tot dealul şi apoi într-un fel să... înceteze. Şi de cum părea că nu e nici picior de pasăre prin jur, doar undeva în depărtare. O dată, a ieşit afară. Am auzit uşa care dă pe estacadă lovindu-se şi apoi i-am auzit paşii pe scările din partea aia a casei. Am strigat-o, am întrebat-o dacă e bine şi mi-a spus că da. Mi-a spus să rămân unde sunt. Părea că avea respiraţia uşor tăiată, ca şi când ar fi cărat ceva greu sau ar fi făcut ceva obositor.
    - S-a dus la studio sau jos la lac?
    - Nu ştiu. A mai stat vreo cinşpe minute - destul cât să mai fumez un cui - şi apoi a ieşit pe uşa din faţă. S-a asigurat că e încuiată şi apoi a venit la mine. Arăta mult mai bine. Mai eliberată. Aşa cum arată oamenii după ce au făcut în sfârşit o treabă urâtă pe care au tot amânat-o. A propus să mergem pe poteca pe care ea a numit-o Strada până la staţiunea la care duce...
    - La Warrington.
    - Corect, corect. A spus că-mi cumpără o bere şi un sandviş. Ceea ce-a şi făcut, la capătul unui doc lung, plutitor.
    Barul Apusului de Soare, unde o văzusem pentru prima dată pe Rogette.
    - Apoi aţi mers să vedeţi un pic din meciul de softball.
    - A fost ideea lui Jo. Băuse trei beri, nu una ca mine, şi a insistat. A spus c-o să arunce cineva o minge lungă între copaci, că pur şi simplu ştia asta.
    Acum aveam o imagine limpede a scenei pe care o văzuse Mattie şi de care-mi povestise. Orice ar fi făcut Jo, o făcuse să se simtă aproape beată de uşurare. Se aventurase în casă, pentru început. Ca să-şi facă lucrul sfidase spiritele şi supravieţuise. Băuse trei beri să sărbătorească şi avusese scăpări de discreţie... nu că s-ar fi purtat cu mai multă fereală în vreuna dintre celelalte excursii pe TR. Frank îşi amintea că-i spusese că dacă aveam să descopăr singur, aşa trebuia să fie - que sera, sera.
    Aceasta nu era atitudinea cuiva care ascunde o aventură amoroasă, şi mi-am dat seama acum că întregul ei comportament te ducea cu gândul la o femeie care păstra un secret de scurtă durată. Mi-ar fi spus totul când aş fi terminat cartea aia prostească, dacă ar fi trăit.
    Dacă.
    - V-aţi uitat la meci pentru o vreme, apoi v-aţi întors înapoi la casă pe Stradă.
    - Da, a spus el.
    - A intrat vreunul dintre voi înăuntru?
    - Nu. Când am ajuns noi acolo, nu mai era atât de ameţită şi am lăsat-o să conducă. Când eram la terenul de softball, râdea, însă nu mai râdea atunci când ne-am întors la casă. S-a uitat la ea şi a spus: "Am terminat cu tine. Nu mai intru pe uşa aia niciodată, Frank."
    Pielea mi s-a răcit la început, apoi m-a înţepat.
    - Am întrebat-o care era problema, ce descoperise. Ştiam că scrie ceva, asta îmi spusese...
    - Le-a spus-o tuturor, numai mie nu, am zis eu... dar fără multă amărăciune.
    Ştiam cine fusese bărbatul în veston maro, iar amărăciunea sau mânia mea - mânie pe Jo, mânie pe mine - păliseră în faţa uşurării pe care-o simţeam pentru asta. Nu-mi dădusem seama cât de tare mă preocupase tipul acela până acum.
    - Probabil că avea motivele ei, a spus Frank. Ştii asta, nu?
    - Dar nu ţi-a spus care sunt acestea.
    - Tot ce ştiu este că a început - orice ar fi fost - pe când se documenta pentru un articol. Era o diversiune, Jo făcea pe Nancy Drew. Sunt destul de sigur că la început, nu ţi-a spus doar pentru a păstra surpriza. Citea cărţi, dar cel mai mult vorbea cu oamenii - le asculta poveştile din vremuri vechi şi-i îndemna să caute scrisori de demult... jurnale... se pricepea la partea asta, am impresia. A naibii de pricepută. Nu ştii nimic despre asta?
    - Nu, am spus apăsat.
    Jo nu avusese o aventură amoroasă, dar ar fi putut avea una, dacă ar fi vrut. Ar fi putut avea o aventură şi cu Tom Selleck şi povestea să fi apărut în Inside View, iar eu tot aş fi continuat să bat clapele PowerBook-ului meu, învăluit de-o necunoaştere extatică.
    - Orice ar fi descoperit, a spus Frank, cred că a dat doar din întâmplare peste acel lucru.
    - Şi nu mi-ai spus până acum. Au trecut patru ani şi nu mi-ai spus nimic despre asta.
    - Atunci am fost ultima dată cu ea, a spus Frank, iar acum n-a mai părut deloc spăşit sau stânjenit. Şi ultimul lucru care m-a rugat a fost să nu-ţi spun că ne-am dus la casa de lângă lac. A spus c-o să-ţi povestească ea totul când va fi pregătită, însă apoi a murit. După aceea n-am crezut că mai avea vreo importanţă. Mike, era sora mea. Era sora mea şi i-am promis.
    - Bine. Înţeleg.
    Chiar înţelegeam - doar că nu destul. Ce descoperise Jo? Că Normal Auster îşi înecase copilul sub pompa manuală? Că pe la începutul secolului fusese lăsată o capcană pentru animale într-un loc pe unde era posibil să treacă un copil de negrotei? Că un alt copil, poate copilul născut din incestul lui Son şi al Sarei Tidwell, fusese înecat de mama lui în lac, ea râzând poate râsetul acela spart, de fumătoare, de lunatic, în vreme ce-l ţinea cu capul sub apă? Tre' să-ţi bălăngănească atunci când te învârti şi reuşeşti, iubitule, şi ţine-l pe ţâncu' ăla adânc sub apă.
    - Dacă vrei să-mi cer scuze faţă de tine, Mike, consideră că am făcut-o.
    - Nu vreau. Frank, îţi mai aminteşti ceva ce să fi spus în seara aceea Jo? Orice?
    - A spus că ştie cum ai găsit casa.
    - Ce a spus?
    - A spus că atunci când a avut nevoie de tine, te-a chemat.
.......................................................................................