O mână de oase, Stephen King

....................................................................................
                                              9-11

                          - Erau literele atunci pe ușa  frigiderului?
    - Nu ştiu. Nu am mers pe hol destul de mult să văd în bucătărie. M-am uitat o dată scurt în jur şi am mers înapoi în pat. Aproape că am fugit înapoi în pat. Uneori am impresia că-n pat sunt în siguranţă, ştii?
    A râs cu nervozitate.
    - E-o chestie copilărească. Plapuma e kryptonita omului negru. Doar că, la început, când am intrat sub aşternuturi... nu ştiu... mi s-a părut că acolo e deja cineva. De parcă s-ar fi ascuns cineva sub pat şi apoi... când m-am dus să verific holul... a urcat. Şi nici nu cred că era vorba de cineva cu gânduri bune.
    Dă-mi înapoi cartea de omorât timpul, am gândit şi am tremurat.
    - Cum? a întrebat Mattie tăios. Ce ai spus?
    - Te-am întrebat cine crezi că a fost? Care a fost primul nume care ţi-a venit în gând?
    - Devore, a spus. EL. Numai că nu era nimeni acolo.
    O pauză.
    - Îmi doresc să fi fost tu acolo.
    - Şi eu îmi doresc asta.
    - Mă bucur. Mike, ai vreo explicaţie pentru toate astea? Fiindcă-i foarte înfricoşător.
    - Cred că poate...
    Pentru o secundă am fost pe punctul de a-i spune ce se întâmplase cu propriile mele litere. Dar dacă începeam acum să vorbesc, unde aveam să mă opresc? Şi cât de multe lucruri puteam să mă aştept ca ea să creadă?
    - ... poate că a luat chiar Ki literele. A umblat în somn şi le-a azvârlit sub rulotă sau ceva. Crezi că e posibil aşa ceva?
    - Cred că-mi place chiar mai puţin ideea că a umblat Kyra în somn decât aceea că nişte fantome cu răsuflări reci au luat literele de pe frigider, a spus Mattie.
    - Culc-o în pat cu tine astă-noapte, am spus şi am simţit gândul ei întorcându-se spre mine ca o săgeată: Mai degrabă te-aş culca pe tine.
    Ce a spus ea, după o pauză scurtă, a fost:
    - Treci pe aici astăzi?
    - Nu cred, am spus.
    Mânca iaurt cu aromă de fructe în tot acest timp, îl mânca puţin câte puţin.
    - Ne întâlnim, însă, mâine. La petrecere.
    - Sper să apucăm să mâncăm înainte să vină furtuna. Se zice că va fi cruntă.
    - Sunt sigur c-o să apucăm.
    - Şi încă te mai gândeşti? Te întreb doar pentru că, atunci când am reuşit în sfârşit să adorm la loc, te-am visat pe tine. Am visat că mă sărutai.
    - Încă mă mai gândesc, am spus. Mă gândesc din greu.
    Dar, în realitate, nu-mi amintesc să mă fi gândit la ceva foarte tare în acea zi. Ce-mi amintesc e că am pătruns din ce în ce mai adânc în acea zonă pe care am explicat-o atât de strâmb. Când să se însereze, în pofida căldurii, am pornit într-o plimbare lungă - chiar până acolo unde Stradela Patruzeci şi doi dă în şosea.
    Întorcându-mă, m-am oprit la marginea Pajiştii Tidwell, uitându-mă cum lumina părăseşte cerul şi ascultând tunetul bubuind undeva deasupra New Hampshire-ului. M-a încercat încă o dată sentimentul acela că realitatea e foarte subţire, nu doar aici, ci pretutindeni; că e foarte întinsă, precum pielea peste venele şi ţesuturile unui corp pe care nu-l putem cunoaşte niciodată cu certitudine în viaţa asta. M-am uitat la copaci şi am văzut braţe; m-am uitat la tufişuri şi am văzut feţe. Fantome, spusese Mattie. Fantome cu răsuflări reci.
    Până şi timpul era subţire, mi se părea. Kyra şi cu mine chiar fuseserăm la Bâlciul Fryeburg - la o variantă a lui, în orice caz; chiar vizitaserăm anul 1900. Iar la poalele pajiştii, the Red-Tops aproape că erau acum prezenţi, aşa cum fuseseră cândva, când locuiau în cabanele lor micuţe şi curate. Aproape că puteam auzi sunetul chitarelor lor, murmurul vocilor şi al râsetelor lor; aproape că puteam vedea strălucirile lanternelor lor şi aproape că miroseam frigăruile lor din carne de porc şi de vită.
    "Spune-i, iubire,ţi-aminteşti de mine?" spunea unul dintre cântecele lor.
    "Pai, nu-ţi mai sunt iubită cum ţi-am fost."
    Ceva a foşnit în tufişul din stânga mea. M-am întors într-acolo, aşteptându-mă s-o văd pe Sara păşind afară din pădure îmbrăcată în rochia lui Mattie şi încălţată în tenişii albi ai lui Mattie. În întunecime, aceştia vor părea aproape că plutesc singuri, până ce ea va ajunge lângă mine...
    Nu era nimeni acolo, desigur. Fără îndoială că nu fusese decât Chuck Marmota, ducându-se acasă după o zi grea la birou. Eu, însă, nu mai voiam să mă aflu aici afară, urmărind cum lumina se scurge din zi şi cum ceaţa se ridică din pământ. M-am întors spre casă.

                                                        5.

                                În loc să intru în casă, când am ajuns, am pornit pe potecă spre studioul lui Jo, unde nu mai fusesem din noaptea când, visând, mi-am adus înapoi IBM-ul. Drumul îmi era luminat de sclipirile intermitente ale fulgerelor cauzate de căldură.
    Aerul din studio era cald, dar nu stătut. Simţeam mirosul unei arome piperate care era de-a dreptul plăcută şi m-am întrebat dacă sunt cumva unele dintre plantele lui Jo. Era un aparat de aer condiţionat şi aici, şi acesta funcţiona - l-am pornit şi apoi n-am făcut decât să stau în faţa lui pentru scurtă vreme. Atâta aer rece probabil că nu făcea bine corpului meu supraîncălzit, dar îi dădea o senzaţie minunată. În alte privinţe totuşi nu mă simţeam la fel de minunat. M-am uitat în jur cu un sentiment crescând de ceva prea greu să fie doar tristeţe; părea a fi disperare. Cred că era cauzată de contrastul dintre cât de puţin rămăsese din Jo în Sara Laughs şi cât de mult din ea încă mai era aici. Mi-am închipuit căsnicia noastră ca un soi de casă de jucărie - şi nu tocmai asta înseamnă, într-o mare parte, o căsnicie? să te joci de-a casa? - în care numai jumătate dintre lucruri au aderenţă. Au aderenţă din cauza unor magneţi mici sau a unor cabluri ascunse. Cineva venise şi ne ridicase casa de jucărie de un colţ - cel mai uşor lucru din lume şi cred că ar trebui să fiu recunoscător că nu se hotărâse cineva să-şi ia avânt şi să şuteze sărmana căsulie până dincolo de nori. A ridicat-o doar de colţul acela, vedeţi voi. Lucrurile mele îşi păstraseră aderenţa, dar tot ce-i aparţinuse lui Jo alunecase...
    Afară din casă şi aici înăuntru.
    - Jo? am întrebat şi m-am aşezat pe scaun.
    N-am primit niciun răspuns. Niciun bubuit în perete. Nicio cioară sau bufniţă care să ţipe din pădure. M-am aşezat mâna pe biroul ei, acolo unde fusese maşina de scris, şi i-am mângâiat suprafaţa, adunând pe degete o patină de praf.
    - Mi-e dor de tine, iubire, am spus şi am început să plâng.
    Când mi-au secat lacrimile - din nou - mi-am şters faţa cu poalele tricoului, aşa cum face un copil mic, apoi m-am uitat doar prin jur. Pe biroul ei era fotografia aceea cu Sara Tidwell şi pe perete era o fotografie de care nu-mi aminteam - aceasta din urmă era veche, în tonuri sepia şi lemnoasă. În centrul ei se afla o cruce din lemn de mesteacăn de-un stat de om, într-un luminiş mic de pe-o pantă de lângă lac. Luminişul pierise acum din geografia locului, cel mai probabil, fusese demult umplut de copaci.
    M-am uitat la borcanele ei cu ierburi şi cu secţiuni de ciuperci, la sertarele ei cu fişe, la bucăţile ei de covoare persane. La covorul de iută verde de pe jos. La recipientul cu creioane de pe birou, creioanele pe care ea le atinsese şi le folosise. Am ţinut unul dintre ele cu vârful deasupra unei pagini albe de hârtie pentru o clipă sau două, dar nu s-a întâmplat nimic. Simţeam că există viaţă în cameră şi simţeam că sunt privit... dar nu simţeam că sunt ajutat.
    - Ştiu o parte din poveste, dar nu destul, am spus. Dintre toate lucrurile pe care nu le ştiu, poate cel mai important este cine a scris "ajută mattie" pe uşa frigiderului. Tu ai scris-o, Jo?
    Niciun răspuns.
    Am mai rămas locului o vreme - sperând împotriva oricărei speranţe, presupun - apoi m-am ridicat, am închis aparatul de aer condiţionat, am stins becurile şi m-am întors la casă, păşind în lumina blândă şi bâlbâită a fulgerelor nefocalizate. Am şezut pe estacadă pentru puţin timp, privind în noapte. La un anumit moment, mi-am dat seama că scosesem bucata de panglică albastră din buzunar şi că o treceam cu nervozitate printre degete, făcând căuşe mici cât pentru o jumătate de fund de pisică. Să fi venit chiar din anul 1900? Ideea mi se părea absolut nebunească şi, în acelaşi timp, absolut normală. Noaptea se întindea încinsă şi tăcută. Mi-am închipuit bătrânii de pe tot cuprinsul TR-ului - poate chiar şi în Motton şi Harlow - pregătindu-şi hainele de înmormântare pentru mâine. În rulota dublă de pe Wasp Hill Road, Ki şedea pe podea, urmărind la video caseta cu Cartea junglei - Baloo şi Mowgli cântau "The Bare Necessities". Mattie stătea întinsă pe canapea cu picioarele sus, citind cel mai recent roman semnat Mary Higgins Clark şi cântând o dată cu desenul animat. Amândouă purtau pijamale de vară, a lui Ki roz, a lui Mattie albă.
    După scurtă vreme, le-am pierdut din simţuri; abilitatea aceasta a dispărut aşa cum dispare uneori semnalul radio noaptea târziu. M-am dus în dormitorul din aripa de nord, m-am dezbrăcat şi m-am târât până în capul patului meu nefăcut. Am adormit aproape instantaneu.
    M-am trezit pe la miezul nopţii simţind că-şi trece cineva degetul încins în sus şi-n jos pe mijlocul spatelui meu. M-am întors pe spate şi, atunci când a fulgerat, am văzut că în pat la mine stătea o femeie. Era Sara Tidwell. Rânjea. În ochi nu avea pupile.
    - O, dulceaţă, aproape că m-am întors, a şoptit ea în întuneric.
    Am simţit că dă să mă atingă din nou, dar când fulgerul a luminat încă o dată dormitorul, partea aceea de pat era goală.

                                          CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI PATRU
                                                                       1.

                                  Inspirația nu-i întotdeauna o chestiune legată de fantome care mişcă magneţi pe uşile frigiderelor, iar în dimineaţa zilei de marţi am avut o minunăţie de străfulgerare.
    Mi-a venit atunci când mă bărbieream şi nu mă preocupa altceva decât să nu uit cumva să cumpăr bere pentru petrecere. Şi precum toate inspiraţiile cele mai bune, a răsărit absolut de nicăieri.
    M-am grăbit să ajung în sufragerie, nu tocmai fugind, ştergându-mi din mers spuma de ras de pe faţă. Am aruncat o privire furtivă la culegerea de rebusuri Chestii grele care zăcea peste manuscris. La asta mersesem prima dată să descifrez "du-te vertical nouăsprezece" şi "du-te vertical nouăzeci şi doi". E adevărat că nu era un punct de pornire lipsit de logică, dar ce avea de-a face Chestii grele cu TR-90? O cumpărasem de la librăria Mr Paperback din Derry şi, din cele aproximativ treizeci de rebusuri pe care le rezolvasem, toate în afară de şase le rezolvasem până acum în Derry. Nici nu mă puteam aştepta ca fantomele de pe TR să arate vreun interes pentru culegerea mea de rebusuri de la Derry. Cartea de telefon, pe de altă parte...
     Am înşfăcat-o de pe masa din sufragerie. Chiar daca acoperea întreaga parte sudică a Districtului Castle - Motton, Harlow şi Kashwakamak, la fel ca şi TR-ul - era destul de subţire. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific paginile albe să văd dacă erau măcar nouăzeci şi două. Erau. Cei cu Y şi Z se terminau la pagina nouăzeci şi şapte.
    Ăsta era răspunsul. Trebuia să fie.
    - M-am prins, nu-i aşa? l-am întrebat pe Bunter. Aicea-i.
    Nimic. Nici măcar un clinchet din partea clopoţelului.
    - Să te fut - ce ştie un cap împăiat de elan despre o carte de telefon?
    Du-te vertical nouăsprezece. Am întors la pagina nouăsprezece, acolo unde litera F era corect scoasă în evidenţă. Am început să-mi trec degetul în jos pe prima coloană şi, făcând asta, emoţiile nerăbdării mi-au dispărut. Al nouăsprezecelea nume de pe pagină era Harold Failles. Nu-mi spunea nimic. Mai erau şi nişte Felton-i şi Fenner-i, un Filkersham şi mai mulţi Finney, şase Flaherty şi mai mulţi Fosse-i decât ai putea aduna într-o biserică. Ultimul nume de pe pagină era Framingham. Nici ăsta nu-mi spunea nimic, dar... Framingham, Kenneth P.
    M-am holbat la asta pentru o clipă. Începea să răsară o idee. Nu avea nimic de-a face cu mesajele de pe uşa frigiderului.
    Nu vezi ce crezi că vezi, mi-am spus. Asta-i ca atunci când cumperi un Buick albastru...
    - Vezi Buick-uri albastre peste tot, am spus. Aproape că trebuie să-ţi croieşti drum printre ele.
    Dar îmi tremurau mâinile când am întors la pagina nouăzeci şi doi. Aici se aflau cei cu T din sudul Districtului Castle, împreună cu câţiva cu U ca Alton Ubeck şi Catherine Udell, doar pentru diversitate. Nu m-am obosit să văd care e al nouăzeci şi doilea de pe pagină; cartea de telefon nu era, la urma urmei, cheia rebusurilor magnetice. Mi-a sugerat totuşi ceva de-o importanţă copleşitoare. Am închis cartea, am ţinut-o doar în mână pentru o clipă (pe copertă, oameni fericiţi, cu greble pentru cules afine), apoi am deschis la întâmplare, de data asta la cei cu M.
    Şi, o dată ce ştii ce cauţi, îţi sare direct în ochi. Atâţia de K! O, erau Steven-i şi John-i şi Martha; era un Meserve, G., şi un Messier, V, şi un Jayhouse, T. Şi, totuşi, din nou şi din nou, am văzut iniţiala K acolo unde oamenii îşi exersaseră dreptul de a nu-şi lista numele mic. Erau cel puţin douăzeci de iniţiale K numai la pagina cincizeci, şi o altă duzină de iniţiale C. Cât despre numele însele...
    Erau doisprezece de Kenneth la această pagină aleasă aleatoriu din secţiunea M, incluzând şi trei Kenneth Moore şi doi Kenneth Munter. Erau patru de Catherine şi două de Katherine. Era o Casey, o Kiana şi o Kiefer.
    - Sfinte Christoase, parcă ar fi precipitaţii radioactive, am şoptit.
    Am frunzărit paginile, nevenindu-mi să cred ce vedeam şi, totuşi, văzându-le. Kenneth, Katherine şi Keith erau peste tot. Am văzut şi numele de Kimberly, Kim şi Kym. Mai erau Cammie, Kia (da, şi ne crezuserăm atât de originali), Kiah, Kendra, Kaela, Keil şi Kyle. Kirby şi Kirk. Era o femeie pe nume Kissy Bowden, şi era un bărbat pe nume Kito Rennie - Kito, acelaşi nume ca al unuia dintre oamenii din fligidolul lui Kyra. Şi pretutindeni, depăşind nişte iniţiale atât de frecvente ca S şi T şi E, erau acele iniţiale K. Dansau toate în faţa ochilor mei.
    M-am întors să mă uit la ceas - nu voiam să-l fac pe John Storrow să aştepte la aeroport, Christoase, nu - şi nu era nici un ceas pe perete. Sigur că nu era. Bătrânei Pisici Nebune îi zburaseră veghetorii în timpul unei manifestări metapsihice. Am articulat un râset puternic, măgăresc, care m-a speriat puţin - nu era râsetul unei persoane tocmai sănătoase la cap.
    - Stăpâneşte-te, Mike, am spus. Inspiră adânc, fiule.
    Am inspirat. Am ţinut aerul în plămâni. I-am dat drumul. M-am uitat la ecranul digital al cuptorului cu microunde. Opt şi un sfert. Aveam destul timp până la venirea lui John. M-am întors la cartea de telefon şi am început s-o răsfoiesc cu viteză. Avusesem o a doua lovitură de inspiraţie - nu o străfulgerare copleşitoare ca prima, dar cu mult mai precisă, după cum s-a dovedit.
    Maine-ul de vest e-o zonă relativ izolată - seamănă puţin cu ţinutul deluros din sud - s-a înregistrat însă mereu o migraţiune restrânsă de oameni din alte părţi ("câmpeni" e termenul pe care-l folosesc localnicii când se simt animaţi de dispreţ) şi, în ultimul sfert de veac, aceasta a devenit o zonă populară pentru bătrânii încă în putere ce vor să pescuiască şi să facă schi, acum că au ieşit la pensie. Cartea de telefon te ajută destul de mult să-i separi pe nou veniţi de localnicii vechi. Babicki-i, Paretti-i, O'Quindlan-i, Donahue-i, Smolnack-i, Dvorak-i, Blindermeyer-i - toţi sunt veniţi de altundeva. Toţi sunt câmpeni. Jalbert-i, Meserve-i, Pillsbury, Spruce-i, Therriault-i, Perrault-i, Stanchfield-i, Starbird-i, Dubay - toţi sunt din Districtul Castle. Înţelegeţi ce vă spun, nu-i aşa? Când vezi o coloană întreagă de Bowie la pagina doisprezece, ştii că oamenii ăştia sunt pe aici de destulă vreme să apuce să se relaxeze şi să-şi împrăştie ca lumea genele lor de Bowie.
    Erau puţine iniţiale K şi nume cu K printre Paretti-i şi Smolnack-i, dar numai puţine. Concentrările masive erau toate legate de familiile care se aflau aici de destulă vreme să absoarbă atmosfera locului. Să inspire precipitaţiile radioactive. Numai că nu era tocmai vorba de radiaţii, ci de...
    Mi-am închipuit imediat o lespede funerară neagră, mai înaltă decât cel mai înalt copac de lângă lac, un monolit care-şi arunca umbra peste jumătate din Districtul Castle. Imaginea aceasta era atât de limpede şi atât de îngrozitoare, că mi-am acoperit ochii, lăsând cartea de telefon să cadă pe masă. M-am dat în spate de lângă ea, tremurând. Să-mi ascund ochii a părut din contră să limpezească şi mai mult imaginea: o lespede atât de enormă, că ascundea vederii soarele; TR-90 zăcea la poalele ei asemenea unui buchet de flori de înmormântare sau a unui porumbel pentru jertfa ce-remonială. Fiul Sarei Tidwell se înecase în lacul Dark Score... sau fusese înecat în el.
    Însă ea lăsase urma trecerii lui prin viaţă. O memorializase. M-am întrebat dacă mai observase cineva din oraş ceea ce tocmai observasem eu. Nu mi se părea că asta era foarte posibil; când deschizi o carte de telefon, cel mai adesea cauţi un nume distinct, nu citeşti pagini întregi rând cu rând. M-am întrebat dacă Jo observase lucrul ăsta - dacă ştiuse că aproape fiecare familie cu rădăcini în partea asta de lume îşi botezase, într-un fel sau altul, cel puţin un copil după numele fiului mort al Sarei Tidwell.
    Jo nu fusese proastă. Mi-am spus că probabil observase.
    M-am întors la baie, m-am săpunit din nou şi am făcut încă un duş. Când am terminat, m-am întors la telefon şi am ridicat receptorul. Am format trei cifre, apoi m-am oprit, uitându-mă spre lac. Mattie şi Ki se treziseră şi erau în bucătărie, amândouă purtau şorţuri, amândouă debordau de nerăbdare. Urma să aibă loc o petrecere! Urmau să poarte haine de vară frumoase şi noi, şi muzica se va auzi de la combina audio cu CD a lui Mattie! Ki o ajuta pe Mattie să facă foile clocante pentru toltu' cu flăguţe şi, cât timp se coceau foile, ele vor face salatele. Dacă o sunam pe Mattie şi-i spuneam:
    Fă-ţi câteva bagaje, tu şi cu Ki o să petreceţi o săptămână la Disney World cu mine, Mattie va crede că glumesc, apoi îmi va spune să mă grăbesc şi să termin să mă îmbrac, ca să pot fi la aeroport când va ateriza avionul lui John. Dacă aş insista, mi-ar reaminti că Lindy Briggs îi oferise slujba înapoi, dar că oferta s-ar anula cât ai clipi dacă ea nu s-ar prezenta prompt la ora două în după-amiaza zilei de vineri la bibliotecă. Dacă aş continua să insist, mi-ar spune pur şi simplu nu.
    Fiindcă nu doar eu eram în zonă, nu? Nu eram eu singurul care simţea energia.
    Am repus receptorul în furca-încărcător, apoi m-am dus înapoi în dormitorul din aripa de nord. Când terminam cu îmbrăcatul, cămaşa mea cea nouă părea deja udă la subsuoară; era la fel de cald în dimineaţa aceea cum fusese şi în ultima săptămână, poate chiar mai cald. Însă aveam suficient timp să ajung la aeroport. Niciodată nu avusesem mai puţin chef de ducă, dar aveam să merg. Mikey la datorie, ăsta eram eu.
    Mikey la blestemata aia de datorie.

                                                              2.

                                     John nu-mi comunicase numărul zborului cu care venea, dar, la Aeroportul Districtului Castle, asemenea informaţii de-abia dacă sunt necesare. Punctul acesta forfotitor de transport e format din trei hangare şi un terminal care era înainte staţia de alimentare A - când lumina bate puternic pe partea de nord, ruginită, a micuţei clădiri, încă mai poţi vedea forma acelui A cu aripi. Nu există pistă de decolare. Paza e asigurată de Lassie, bătrâna căţea rasa ciobănesc a lui Breck Pellerin, care-şi petrece zilele prăbuşită pe podeaua acoperită cu linoleum, ridicând o ureche spre tavan de fiecare dată când aterizează sau decolează câte un avion.
    Mi-am vârât capul în biroul lui Pellerin şi l-am întrebat dacă avionul de ora zece de la Boston vine la timp. A zis că vine, deşi el spera ca amicu' pe care îl aşteptam fie să-şi ia zboru' pân' pe la mijlocu' dup-amiezii, fie să rămână peste noapte. Vine vreme urâtă, pă bune, da. Venea ceva ce Breck Pellerin numea vreme'le 'trică.
    Ştiam bine la ce se referea, fiindcă, în sistemul meu nervos, electricitatea aceea părea că sosise deja.
    M-am dus pe partea cu pista a terminalului şi m-am aşezat pe o bancă ce făcea reclamă la magazinul Cormier's Market (ZBOARĂ ÎN ALIMENTARA NOASTRĂ PENTRU CEA MAI BUNĂ CARNE DIN MAINE).
    Soarele semăna cu un nasture argintiu îndesat pe versantul estic al unui cer alb şi încins. Vreme de dureri de cap, ar fi numit-o mama mea, însă urma să se schimbe. Aveam să mă ţin de speranţa asta cât de tare puteam.
    La zece şi zece, am auzit un zumzet ca de viespe dinspre sud. La şi un sfert, un soi de avion de jucărie a coborât dintre norii grei, s-a legănat pe pistă şi-a venit să parcheze lângă terminal. Nu erau decât patru pasageri, iar John Storrow a fost primul care a coborât. Am zâmbit când l-am văzut. A trebuit să zâmbesc. Purta un tricou negru cu WE ARE THE CHAMPIONS scris pe piept şi o pereche de pantaloni scurţi kaki, care scoteau la iveală o pereche perfectă de picioare de orăşean: albe şi osoase. Încerca să tragă după el atât o geantă frigorifică Styrofoam, cât şi o servietă. Am apucat geanta frigorifică, poate cu cinci secunde înainte s-o scape, şi am aşezat-o sub braţ.
    - Mike! a strigat, ridicând o mână, cu palma îndreptată spre mine.
    - John! am răspuns cam pe aceeaşi notă (idem, e cuvântul care-i vine imediat în minte unui împătimit de rebusuri) şi i-am lovit palma cu a mea.
    Faţa lui de-o frumuseţe comună s-a despicat într-un zâmbet, iar eu am simţit o uşoară împunsătură de vinovăţie. Mattie nu-şi exprimase preferinţa pentru John - ba chiar invers, de fapt -, iar el nu-i rezolvase practic nicio problemă; asta o făcuse Devore însuşi înainte să apuce John să facă măcar o mişcare în apărarea ei. Şi, totuşi, am simţit înţepătura aceea neplăcută.
    - Haide, a spus el. Hai să ieşim din zăpuşeala asta. Sper că ai aer condiţionat în maşină!
    - Absolut.
    - Dar casetofon? Ai casetofon? Dacă da, o să-ţi pun să asculţi ceva ce-o să te facă să juisezi.
    - Nu cred că am mai auzit vreodată cuvântul ăsta folosit într-o discuţie, John.
    Zâmbetul s-a arătat din nou, iar eu am observat că e plin de pistrui. Era ca băiatul şerifului Andy, Opie, ajuns barman.
    - Sunt avocat. Eu folosesc în discuţii cuvinte care nici măcar n-au fost inventate încă. Deci ai casetofon?
    - Sigur că am.
    Am arătat spre geanta frigorifică.
    - Cotlete?
    - Ba bine că nu. De la Peter Lauge's. Ăia-s...
    - ... cei mai buni din lume. Mi-ai spus asta.
    Intrând în terminal, cineva a spus:
    - Michael?
    Era Romeo Bissonette, avocatul care avusese grijă de mine la depoziţie. Într-o mână ţinea o cutie înfăşurată în hârtie albastră şi legată cu o panglică albă. Lângă el, tocmai ridicându-se dintr-unul dintre scaunele acelea deşelate, se afla un tip înalt cu un ciuf de păr cărunt. Era îmbrăcat într-un costum maro, o cămaşă albastră şi o cravată de cowboy, cu sigla unui club de golf încrustată pe inel. Semăna mai mult cu un fermier în ziua licitaţiei decât cu un tip care te-ar face să te tăvăleşti pe jos de râs după ce lua la bord unu sau două pahare, însă nu aveam nici o îndoială că el era detectivul particular.
    A păşit peste câinele ciobănesc şi mi-a strâns mâna.
    - Sunt George Kennedy, domnule Noonan. Sunt încântat să vă cunosc. Soţia mea a citit fiecare carte pe care aţi scris-o până acum.
    - Păi, mulţumeşte-i din partea mea.
    - Aşa voi face. Am una în maşină - o ediţie cu coperte cartonate...
    Părea timid, aşa cum par foarte mulţi când ajung la momentul când trebuie să ceară ceva.
    - Mă-ntrebam dacă aţi semna-o pentru ea când aveţi timp.
    - Aş fi încântat s-o fac, am spus. Chiar acum e mai bine, ca să nu uit mai apoi.
    M-am întors spre Romeo.
    - Mă bucur te văd, Romeo.
    - Spune-mi Rommie, a zis el. Şi eu mă bucur să te văd.
    A întins cutia.
    - George şi cu mine am luat asta împreună. Ne-am gândit că meriţi ceva frumos pentru că ai ajutat o domniţă la ananghie.
    Kennedy chiar semăna acum cu un bărbat care ar putea fi distractiv după câteva pahare. Genul acela de om care n-ar sta nicio clipă pe gânduri să sară pe cea mai apropiată masă, să-şi facă fustă din faţa de pe ea şi apoi să danseze. M-am uitat la John, care mi-a răspuns cu ridicarea aceea din umeri care înseamnă hei, nu mă-ntreba pe mine.
    Am desfăcut funda din satin, mi-am strecurat degetul sub banda scotch care ţinea hârtia laolaltă apoi am ridicat privirea. L-am surprins pe Rommie Bissonette chiar când îl lovea cu cotul pe Kennedy. Acum rânjeau amândoi.
    - Sper că nu-i ceva înăuntru care-o să sară la mine şi să facă buga-buga, nu, băieţi? am întrebat.
    - Categoric, nu, a spus Rommie, însă rânjetul i s-a lărgit.
    Ei bine, putea fi la fel de şmecher ca şi tipul de lângă el. Probabil. Am desfăcut ambalajul, am deschis cutia albă de dedesubt, am scos la iveală o bucată pătrată de bumbac, am îndepărtat-o. Zâmbisem în tot acest timp, dar acum am simţit zâmbetul încovrigându-se şi dispărându-mi de pe buze. Am simţit ceva încolăcindu-se în sus şi pe şira spinării şi cred că am fost cât pe ce să scap cutia din mâini.
    Era masca de oxigen pe care o ţinuse Devore în poală când ne întâlniserăm pe Stradă, cea din care sorbise din când în când, în vreme ce el şi cu Rogette ţineau pasul cu mine, încercând să mă facă să rămân unde apa era adâncă, destul de mult încât să mă înec. Rommie Bissonette şi George Kennedy mi-o aduseseră ca pe scalpul unui duşman răpus, iar eu trebuia să consider gestul comic...
    - Mike? a întrebat Rommie neliniştit. Mike, te simţi bine? N-a fost decât o glumă...
    Am clipit şi am observat că nu era deloc o mască de oxigen - pentru numele lui Dumnezeu, cum de putusem fi atât de prost? Pentru început, era mai mare ca masca lui Devore; apoi, era făcută dintr-un plastic opac, nu transparent. Era...
    Am scos o tentativă de chicot. Bissonette părea incredibil de uşurat. La fel şi Kennedy. John nu părea decât încurcat.
    - Comic, am spus. Parcă ar fi o fofoloancă din plastic, nu?
    Am scos dinăuntrul măştii micuţul microfon şi l-am lăsat să se bălăngănească. Se legăna înainte şi înapoi la capătul firului, amintindu-mi de coada ceasului-pisică.
    - Ce dracu-i asta? a întrebat John.
    - Avocat de pe Park Avenue, i-a spus Rommie lui George, scoţând şi mai tare în evidenţă accentul,  aşa că a sunat Av 'ca dă pă Paa-aak Avăniu. N-ai văz't niciodată aşa ceva, nu, amice? Nu, dom'le, sigur că nu.
    Apoi s-a întors la vorbirea normală, ceea ce a fost într-un fel o uşurare. Am trăit toată viaţa în Maine şi, pentru mine, latura amuzantă a accentelor de yankei burleşti s-a cam subţiat.
    - E o Stenomask. Stenograful care întocmea procesul verbal al depoziţiei lui Mike purta una de asta. Mike se tot uita la el...
    - Mă scotea din minţi, am spus. Închipuie-ţi un boşorog care şede în colţ şi bodogăneşte în Masca lui Zorro.
    - Gerry Bliss sperie o mulţime de oameni, a spus Kennedy.
    Vorbea pe-o voce joasă, huruită.
    - El e ultimul de pe-aici care mai poartă aşa ceva. Mai are vreo zece sau unsprezece în depozit. Ştiu, fiindcă de la el am cumpărat-o pe asta.
    - Sper că ţi-a luat pe ea mai mult decât valorează, am spus.
    - Mi s-a părut că ar fi un suvenir frumos, a spus Rommie, dar pentru o clipă am crezut că ţi-am dat cutia cu mâna retezată - urăsc când încurc în felul ăsta cutiile de cadou. Care-i treaba?
    - A fost un iulie lung şi încins, am spus. Să zicem că asta-i de vină.
    Am apucat Stenomask-ul cu un deget de curea şi l-am legănat.
    - Mattie a spus să fim acolo până la unsprezece, ne-a comunicat John. O să bem bere şi-o să aruncăm cu Frisbee-ul.
    - Mă pricep să fac lucrurile astea destul de bine, a spus George Kennedy.
    Afară, în parcarea minusculă, George s-a dus la Altima sa prăfuită, a scotocit pe bancheta din spate, şi a scos la iveală un exemplar muncit din Bărbatul în cămaşă roşie.
    - Frieda m-a făcut s-o aduc pe asta. Le are şi pe alea noi, dar asta e preferata ei. Scuze pentru cum arată - a citit-o de vreo şase ori.
    - Asta e şi preferata mea, am spus, ceea ce era adevărat. Şi-mi place să văd o carte cu mulţi kilometri la bord.
    Şi asta era adevărat.
    Am deschis cartea, m-am uitat aprobator la o pată de ciocolată de mult uscată de pe supracopertă şi apoi am scris: Pentru Frieda Kennedy, al cărei soţ mi-a dat o mână de ajutor. Mulţumesc că l-ai împărţit cu mine, şi mulţumesc că m-ai citit, Mike Noonan.
    Aceasta a fost o dedicaţie lungă pentru mine - de obicei, scriu doar Cele mai bune urări sau Mult noroc, însă voiam să mă revanşez pentru expresia aceea îmboţită pe care mi-o citiseră pe faţă când deschisesem micuţul lor cadou surpriză. În vreme ce scriam, George m-a întrebat dacă nu lucrez la un nou roman.
    - Nu, am spus. Am pus deocamdată bateriile la reîncărcat.
    I-am dat cartea înapoi.
    - N-o să-i placă Friedei să audă asta.
    - Nu. Dar îl are între timp pe Bărbatul în cămaşă roşie.
    - Venim noi după voi, a spus Rommie şi s-a auzit un tunet de departe, dinspre vest. Nu a fost mai puternic ca tunetele care se auziseră din vreme în vreme în ultima săptămână, însă acesta nu fusese un tunet uscat. Ştiam asta cu toţii, şi cu toţii ne-am uitat în direcţia aceea.
    - Crezi c-o să apucăm să mâncăm înainte să vină furtuna? m-a întrebat George.
    - Mda. Apucăm.

                                                           3.

                                 Am condus până la poarta parcării şi apoi m-am uitat la dreapta să văd dacă nu vine cumva vreo maşină. Făcând asta, l-am văzut pe John uitându-se gânditor la mine.
    - Ce-i?
    - Mattie a spus că scrii, atâta tot. S-a-ntors cartea cu curu' la tine sau ceva?
    Prietenul meu din copilărie era la fel de vie ca întotdeauna, de fapt... Însă nu avea niciodată să fie terminată. Ştiam lucrul ăsta în dimineaţa aceasta la fel de bine cum ştiam că urma să vină ploaia. Băieţii din beci se hotărâseră din cine ştie ce motiv să şi-l ia înapoi. Să-i întreb de ce, s-ar putea să nu fie o idee atât de bună - răspunsurile s-ar putea să fie neplăcute.
    - Ceva. Nu-s sigur încă ce.
    Am intrat pe autostradă, m-am uitat în oglinda retrovizoare şi i-am văzut pe Rommie şi pe George venind în urma noastră în micuţa Altima a lui George. America a devenit o ţară plină de oameni mari în maşini mici.
    - Ce vrei să ascult? Dacă-i karaoke făcut de tine, mă lipsesc. Ultimul lucru din lume pe care vreau să-l aud eşti tu cântând "Bubba Shot the Jukebox Last Night".
    - Oh, e ceva mai bun decât asta, a spus. Cu mult mai bun.
    Şi-a deschis servieta, a scotocit prin ea şi a scos o carcasă din plastic pentru casete audio. Banda dinăuntru era marcată cu 7-20-98 - ieri.
    - Îmi place asta, a spus.
    S-a aplecat în faţă, a deschis radioul, apoi a introdus caseta în aparat. Speram să-mi fi luat porţia de surprize neplăcute pentru acea dimineaţă, însă mă înşelam.
    - Scuze, trebuia doar să mai scap de un telefon, a spus John din difuzoarele Chevy-ului meu pe vocea lui cea mai caldă, cea mai avocăţească. Aş fi pariat un milion de dolari că picioarele lui osoase nu erau la vedere când fusese înregistrată caseta asta.
    S-a auzit un râset, în acelaşi timp hârşâit şi spart. Mi s-a strâns stomacul la auzul lui. Mi-am amintit de ea cum o văzusem prima dată, stând afară, în faţa Barului Apusului de Soare, purtând pantaloni scurţi negri peste un costum de baie negru, întreg. Stând acolo şi semănând cu un refugiat dintr-un iad al dietelor severe.
    - Vrei să spui că trebuia să-ţi porneşti aparatul de înregistrat, a spus, iar eu mi-am amintit cum mi se păruse că-şi schimbă culoarea apa când îmi aplicase ea lovitura aceea serioasă în spatele capului.
    Dintr-un portocaliu-deschis într-un stacojiu-întunecat. Şi apoi începusem să înghit apa lacului.
    - Nu face nimic. Înregistrează tot ce vrei.
    John s-a întins brusc şi a scos caseta.
    - Nu e nevoie să auzi asta, a spus. Nu are substanţă. Am crezut c-o să te dea pe spate s-o auzi pălăvrăgind, dar... omule, arăţi groaznic. Vrei să conduc eu? Eşti alb ca o bucată blestemată de var.
    - Pot conduce, am spus. Dă-i drumul, pune caseta. După aceea o să-ţi povestesc despre o mică aventură pe care am avut-o în seara de vineri... dar o s-o păstrezi doar pentru tine. Ei nu trebuie să ştie - mi-am aruncat degetul mare peste umăr spre Altima - şi nici Mattie nu trebuie să ştie. Mai cu seamă Mattie.
    S-a întins după casetă, apoi a ezitat.
    - Eşti sigur?
    - Mda. De vină a fost doar că am auzit-o vorbind aşa din senin. Tonul vocii ei. Christoase, e bună înregistrarea.
    - Doar ce-i mai bun pentru firma Avery, McLain şi Bernstein. Avem protocoale foarte stricte despre ce putem înregistra, că tot veni vorba. Asta dacă te întrebai cumva.
    - Nu mă întrebam. Îmi închipui că oricum nici una nu e admisă ca probă la proces, nu?
    - În unele cazuri rare e posibil ca judecătorul să accepte o înregistrare audio, dar nu din cauza asta procedăm aşa. O astfel de casetă i-a salvat viaţa unui bărbat în urmă cu patru ani, cam pe arunci când m-am alăturat eu firmei. Tipul se află acum în Programul de Protecţie a Martorilor.
    - Să ascultăm.
    S-a aplecat înainte şi a apăsat butonul.
    John: "Cum e-n deşert, doamnă Whitmore?"
    Whitmore: "Cald."
    John: "Se desfăşoară bine aranjamentele? Ştiu cât pot fi de dificile astfel de momente..."
    Whitmore: "Ştiţi foarte puţin, domnule avocat, ascultaţi la mine. Putem să terminăm cu prostiile?"
    John: "Consideraţi că am terminat."
    Whitmore: "Aţi transmis condiţiile testamentare ale domnului Devore nurorii sale?"
    John: "Da, doamnă."
    Whitmore: "Răspunsul ei?"
    John: "Nu am nici unul de transmis. S-ar putea să am după ce va fi validat testamentul domnului Devore. Dar sigur ştiţi că astfel de codicile sunt rareori acceptate ca parte de dosar juridic."
    Whitmore: "Ei bine, dacă domniţa aia pleacă din oraş, mai vedem noi, nu-i aşa?"
    John: "Presupun că aşa e."
    Whitmore: "Pe când petrecerea de victorie?"
    John: "Mă scuzaţi?"
    Whitmore: "O, haide. Am şaizeci de întâlniri astăzi, plus un şef de îngropat mâine. Te duci acolo să sărbătoreşti cu ea şi cu fiica ei, nu-i aşa? Ştiai că l-a invitat şi pe scriitor? Amicu' ei de tăvăleală?"
    John s-a întors spre mine plin de veselie.
    - Ai auzit cât pare de nervoasă? Încearcă să se ascundă, dar nu poate. O mănâncă pe dinăuntru!
    De-abia dacă l-am auzit. Mă aflam în zonă, alături de ceea ce spunea ea (scriitorul amicu ei de tăvăleala) şi de ceea ce era dincolo de ce spunea ea. O nuanţă din spatele cuvintelor.
    Vrem doar să vedem cât de mult poţi înota, strigase ea către mine.
    John: "Nu cred că ceea ce facem eu sau prietenii lui Mattie vă priveşte, doamnă Whitmore. Pot să vă sugerez respectuos să chefuiţi cu prietenii dumneavoastră şi s-o lăsaţi pe Mattie Devore să chefuiască alături de ai...
    Whitmore: "Transmite-i lui un mesaj."
    Mie. Vorbea despre mine. Apoi mi-am dat seama că era ceva chiar mai personal decât atât - vorbea cu mine. Poate că fizic era de cealaltă parte a ţării, dar vocea şi spiritul ei pizmaş erau chiar aici în maşină cu noi. Şi testamentul lui Max Devore. Nu porcăria aia lipsită de sens pe care o aşezaseră avocaţii lui pe hârtie, ci testamentul lui. Bastardul ăla bătrân era la fel de mort ca şi Damocles, dar da, în mod sigur încă mai căuta să câştige custodia.
    John: "Cui să-i transmit un mesaj, doamnă Whitmore?"
    Whitmore: "Spune-i că nu a răspuns însă întrebării domnului Devore."
    John: "La ce întrebare vă referiţi?"
    Te suge pizda ei?
    Whitmore: "Întreabă-l. O să ştie."
    John: "Dacă vă referiţi la Mike Noonan, îl puteţi întreba chiar dumneavoastră. O să-l întâlniţi în toamna asta la Curtea de Autentificare a Districtului Castle."
    Whitmore: "Nu prea cred. Testamentul domnului Devore a fost întocmit şi parafat aici."
    John: "Chiar şi aşa, va fi validat în Maine, acolo unde a murit. Sunt convins de asta. Şi când o să pleci data viitoare din Districtul Castle, Rogette, o s-o faci posedând mai multe cunoştinţe privitoare la procesul legislativ."
    Pentru prima dată, părea furioasă, vocea ei ajungând la un croncănit subţire.
    Whitmore: "Dacă crezi..."
    John: "Nu cred. Ştiu. La revedere, doamnă Whitmore."
    Whitmore: "Ai face bine să te ţii departe de..."
    S-a auzit un clic, zumzetul tonului, apoi o voce de robot spunând:
    - Nouă patruzeci A.M.... ora Americii... douăsprezece.
    John a apăsat EJECT, şi-a luat caseta şi a depozitat-o la loc în servietă.
    - I-am închis în nas.
    Părea că e un om care-ţi povesteşte despre prima lui sărire cu paraşuta.
    - Chiar am făcut-o. Era nervoasă, nu-i aşa? N-ai spune că era grav scoasă din minţi?
    - Mda.
    Asta era ceea ce voia să audă, dar nu era şi ceea ce credeam eu cu adevărat. Scoasă din minţi, da. Grav scoasă din minţi? Poate că nu. Fiindcă nu locul şi starea mentală a lui Mattie o interesaseră pe ea; Rogette sunase să vorbească cu mine. Să-mi spună că se gândeşte la mine. Să-mi trezească amintiri despre cum e să baţi apa pe loc în vreme ce-ţi curge sângele în valuri de la spatele capului. Să mă sperie. Şi reuşise.
    - Care era întrebarea la care n-ai răspuns? m-a întrebat John.
    - Nu ştiu la ce se referea, am spus, dar ştiu să-ţi spun de ce m-am albit puţin auzindu-i vocea. Asta dacă poţi fi discret şi dacă vrei să asculţi.
    - Avem de făcut treizeci de kilometri; spune-mi.
    I-am povestit despre cele întâmplate vineri seara. Nu am îngreunat versiunea aceasta cu viziunile şi cu fenomenele supranaturale prin care trecusem; nu era decât Michael Noonan care ieşise să se plimbe pe Stradă la apus. Stăteam lângă un mesteacăn care atârna deasupra apei, urmărind soarele roşiatic intrând după munţi, când veniseră ei în spatele meu. De la momentul în care Devore se avântase asupra mea cu scaunul său cu rotile şi până la punctul când am ajuns înapoi pe pământ întreg, am păstrat în mare parte adevărul.
    Când am terminat, John a rămas la început într-o tăcere perfectă. Aceasta era o dovadă a cât de pe nepregătite îl luasem; în condiţii normale era o meliţă la fel de mare ca şi Ki.
    - Ei bine? am întrebat. Comentarii? Întrebări?
    - Ridică-ţi părul să pot vedea în spatele urechii.
    Am făcut ce-mi ceruse, scoţând la iveală un plasture Band-Aid şi o umflătură mare. John s-a aplecat spre mine să o studieze ca un puşti observând cicatricele de război ale prietenului său, în timpul recreaţiei.
    - Sfinte păzeşte, a spus într-un sfârşit.
    A fost rândul meu să nu spun nimic.
    - Puţoii ăia bătrâni au încercat să te înece.
    N-am spus nimic.
    - Au încercat să te înece pentru că o ajutai pe Mattie.
    Acum chiar nu am spus nimic.
    - Şi nu ai depus nici o plângere?
    - Am avut de gând, am spus, dar mi-am dat seama apoi că voi părea doar un nemernic plângăcios. Şi un mincinos, cel mai probabil.
    - Cât de mult crezi că ştie Osgood despre asta?
    - Despre faptul că au încercat să mă înece? Nimic. El nu-i decât un mesager.
    Încă o porţie din tăcerea aceea neobişnuită din partea lui John. După câteva secunde, a întins mâna şi a atins umflătura din spatele capului meu.
    - Au!
    - Scuze.
    O pauză.
    - Iisuse. După aia s-a dus înapoi la Warrington şi-a tras cuiul. Iisuse. Michael, n-aş fi pus niciodată caseta aia dacă aş fi ştiut că...
    - Nu face nimic. Dar să nu-ţi treacă vreodată prin gând să-i povesteşti lui Mattie. Doar nu port degeaba părul în felul ăsta peste ureche.
    - Crezi că o să-i povesteşti vreodată?
    - Poate. Într-o zi, când el va fi mort de destul de mult timp să putem râde că am înotat cu hainele pe mine.
    - S-ar putea să treacă o vreme, a spus.
    - Mda. S-ar putea.
    Ne-am continuat drumul în tăcere. Îl simţeam pe John încercând să găsească un fel de-a readuce zilei veselia, şi l-am iubit pentru asta. S-a aplecat înainte, a deschis radioul şi a găsit ceva zgomotos şi zbuciumat de Guns 'n Roses: bun venit în junglă, iubire, ne distrăm şi ne jucăm.
    - Petrecem până ne vine rău, a spus. Corect?
    Am surâs. Nu a fost uşor, cu sunetul vocii bătrânei aceleia încă stând agăţat de mine ca un scaiete, dar am reuşit.
    - Dacă insişti, am spus.
    - Insist, a spus. Cu siguranţă.
    - John, eşti un tip cumsecade pentru un avocat.
    - Şi tu eşti unul cumsecade pentru un scriitor.
    De data aceasta, surâsul de pe faţa mea mi s-a părut mai natural şi s-a păstrat mai multă vreme. Am trecut de semnul pe care scria TR-90 şi, făcând asta, soarele a străbătut prin negură şi a inundat ziua în lumină. A părut o prevestire a vremurilor bune ce urmau, asta până să mă uit spre vest. În partea aceea, negri în lumina soarelui, am văzut norii de furtună adunându-se deasupra crestelor lui White Mountain.

                                          CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI CINCI
                                                                    1.

                                     Pentru bărbați, cred, dragostea  e formată din părţi egale de poftă carnală şi mirare. Mirarea o înţeleg femeile. Pofta carnală cred doar că o înţeleg. Foarte puţine - poate una din douăzeci - au vreo idee despre ce înseamnă ea cu adevărat sau despre cât de adânc e înrădăcinată. Probabil că e mai bine aşa, pentru liniştea somnului şi a sufletului lor. Iar eu nu vorbesc despre pofta carnală a satirilor sau a violatorilor sau a molestatorilor; vorbesc despre pofta carnală a vânzătorilor de încălţăminte şi a directorilor de licee. Ca să nu mai pomenesc de scriitori şi avocaţi.
    Am intrat în curtea lui Mattie la unsprezece fără zece minute şi, parcându-mi Chevy-ul lângă Jeepul ei mâncat de rugină, uşa rulotei s-a deschis şi Mattie a apărut pe treapta de sus. Mi-am înghiţit respiraţia şi, lângă mine, l-am auzit pe John înghiţind-o şi el pe-a lui.
    Era fără îndoială cea mai frumoasă tânără pe care o văzusem vreodată în viaţa mea, cum stătea acolo în pantaloni scurţi trandafirii şi într-o bluză asortată. Pantalonii nu erau atât de scurţi să fie curviştini (cuvântul mamei mele), dar erau destul de scurţi să fie provocatori. Bluza era susţinută de două bretele petrecute peste umeri şi lăsa vederii destulă piele bronzată să te facă să visezi cu ochii deschişi. Părul îi cădea peste umeri. Zâmbea şi făcea din mână. Mi-am spus:
    A reuşit - du-o în salonul clubului country chiar acum, îmbrăcată chiar aşa cum e, şi le va închide gura tuturor.
    - O, Doamne, a spus John.
    În voce i se citea o soi de tânjire consternată.
    - Doar asta şi o pungă de cartofi prăjiţi.
    - Mda, am spus. Bagă-ţi ochii înapoi în cap, flăcăule.
    Am schiţat un gest cu mâinile făcute căuş care simboliza tocmai acţiunea aceasta. George, între timp, îşi oprise Altima lângă noi.
    - Haide, am spus, deschizând portiera. E timpul să petrecem.
    - Nu pot s-o ating, Mike, a spus John. O să mă topesc.
    - Haide, nătângule.
    Mattie a coborât scările, trecând pe lângă ghiveciul în care era plantată roşia. Ki era în spatele ei, îmbrăcată într-o ţinută asemănătoare cu a mamei ei, doar că într-o nuanţă de verde-închis. Era iarăşi ruşinoasă, am observat; se ţinea cu o mână de piciorul lui Mattie şi avea degetul mare de la cealaltă, în gură.
     - Au sosit băieţii! Au sosit băieţii! a strigat Mattie, râzând, şi s-a aruncat în braţele mele. M-a îmbrăţişat strâns şi m-a sărutat la colţul gurii.
    I-am răspuns la îmbrăţişare şi am sărutat-o pe obraz. Apoi a trecut la John, a citit mesajul de pe  tricoul lui, şi-a lovit palmele ca într-un aplaudat şi apoi l-a îmbrăţişat. Acesta i-a răspuns cu o îmbrăţişare destul de serioasă pentru unul care se temea să nu se topească, mi-am spus, ridicând-o de pe pământ şi rotind-o prin aer, în vreme ce ea se ţinea agăţată de gâtul lui şi râdea.
    - Domniţă bogată, domniţă bogată, domniţă bogată! a scandat John, apoi a aşezat-o la loc pe tălpile din plută ale papucilor ei albi.
    - Domniţă liberă, domniţă liberă, domniţă liberă! a scandat ea în răspuns. La dracu' cu bogăţia!
    Înainte ca el să poată răspunde, ea l-a sărutat apăsat pe gură. Braţele lui s-au ridicat s-o prindă de mijloc, însă ea s-a dat în spate înainte s-o poată apuca. S-a întors spre Rommie şi George, care stăteau umăr lângă umăr şi semănau cu nişte tipi dornici să-ţi dea explicaţii amănunţite despre preceptele Bisericii Mormonilor.
    Am făcut un pas înainte, dorind să fac prezentările, dar mi-a luat-o John înainte, unul dintre braţele lui reuşind să-şi îndeplinească în cele din urmă misiunea - i-a încercuit mijlocul, conducând-o în faţă către cei doi bărbaţi.
    Între timp, o mână micuţă s-a strecurat într-a mea. M-am uitat în jos şi am văzut-o pe Ki uitându-se în sus la mine. Faţa ei era gravă şi palidă şi la fel de frumoasă în fiecare detaliu ca a mamei sale. Părul ei blond, proaspăt spălat şi strălucitor, era prins la spate cu o bucată de catifea.
    - Cre' că oamenii din fligidol nu mă plac acum, a spus ea.
    Râsetul şi nonşalanţa ei dispăruseră, cel puţin pentru moment. Părea pe punctul de a plânge.
    - Toate litelele mele s-au dus pa-pa.
    Am ridicat-o şi am aşezat-o în leagănul braţului meu, aşa cum făcusem în ziua în care o văzusem umblând în mijlocul lui Route 68 în costum de baie. Am sărutat-o pe frunte şi apoi pe vârful nasului. Pielea ei era o mătase perfectă.
    - Ştiu că s-au dus, am spus. O să-ţi cumpăr altele.
    - Plomiţi?
    Ochii ei albaştri-închis s-au uitat îndoielnici ţintă la mine.
    - Promit. Şi o să te învăţ cuvinte deosebite ca "zigot" şi "spongios". Ştiu o mulţime de cuvinte deosebite.
    - Câte?
    - O sută optzeci.
    Tunetul a huruit în vest. N-a părut puternic, însă, cumva, era mai concentrat.
    Ochii lui Ki s-au îndreptat într-acolo, apoi s-au întors la mine.
    - Mi-e fiică, Mike.
    - Frică? De ce?
    - De nu ştiu ce. De tanti în lochia lui Mattie. De bălbaţii pe cale i-am văzut.
    Apoi s-a uitat peste umărul meu.
    - Uite că vine mami.
    Am auzit o mulţime de actriţe debitând replica Nu în faţa copiilor pe exact acelaşi ton. Kyra s-a răsucit în cercul protector al braţelor mele.
    - Lasă-mă jos.
    Am aşezat-o. Mattie, John, Rommie şi George au venit lângă noi. Ki a fugit la Mattie, care a ridicat-o şi apoi ne-a aruncat o privire ca un general supraveghindu-şi trupele.
    - Ai adus berea? m-a întrebat.
    - Da, doamnă. O ladă de Bud şi o duzină de sucuri de tot soiul. Plus limonade.
    - Minunat. Domnule Kennedy...
    - George, doamnă.
    - George, atunci. Şi dacă-mi mai spui încă o dată doamnă, o să te pocnesc în nas. Sunt Mattie. Vrei să mergi până la magazinul general Lakeview - a arătat cu degetul spre magazinul de pe Route 68, aflat la vreo opt sute de metri distanţă de noi - şi să cumperi nişte gheaţă?
    - Sigur că da.
    - Domnul Bissonette...
    - Rommie.
    - În spatele rulotei e-o grădină mică, Rommie. Poţi găsi vreo două lăptuci frumoase?
    - Cred că mă descurc.
    - John, hai să punem carnea în frigider. Cât despre tine, Michael...
    A arătat spre grătar.
    - Cărbunii sunt d-ăia care se aprind singuri - aruncă doar un chibrit între ei şi dă-te mai departe. Fă-ţi datoria.
    - Cum ziceţi, bună doamnă, am spus, şi m-am lăsat în genunchi în faţa ei.
    Gestul ăsta a scos într-un sfârşit un chicot de la Ki. Râzând, Mattie m-a luat de mână şi m-a ajutat să mă ridic în picioare.
    - Haide, sir Galahad, a spus. O să plouă. Vreau să fiu la adăpost în casă şi prea sătulă să mai pot sări atunci când o să înceapă.

                                                             2.

                                        La oraș, toate petrecerile încep cu salutări la uşă, cu strângerea hainelor şi cu acele ciudate sărutări de la distanţă (când a început, mai exact, bizareria asta socială?). La ţară, acestea încep cu diverse îndatoriri. Aduci, cari, scormoneşti după diverse lucruri, cum ar fi cleştii pentru grătar şi mănuşile pentru gătit. Gazda pune doi bărbaţi să mişte din loc masa pentru picnic, apoi se hotărăşte că a fost de fapt mai bine acolo de unde o luaseră şi-i roagă s-o pună la loc. Şi, la un moment dat, descoperi că te distrezi.
    Am pus cărbuni unul peste altul până ce au început să semene cu piramida de pe săculeţ, apoi i-am atins cu flacăra de la un chibrit. S-au aprins destul de satisfăcător şi m-am dat în spate, ştergându-mă cu antebraţul la frunte. Poate că urma să vină răcoarea şi aerul curat, dar cu siguranţă acestea nu erau încă destul de aproape. Soarele răzbătuse printre nori şi lumina zilei trecuse de la fadă la orbitoare, şi totuşi înspre vest continuau să se adune nori de furtună, negri şi netezi ca satinul. Parcă i s-ar fi spart o venă a nopţii în cerul de acolo.
    - Mike?
    M-am uitat în spate la Kyra.
     - Ce e, iubire?
    - O să ai glijă de mine?
    - Da, am spus, absolut fără nicio ezitare.
    Preţ de o clipă, ceva în legătură cu răspunsul meu - poate doar viteza cu care a venit - a părut s-o neliniştească pe fetiţă. Apoi a zâmbit.
    - Bine, a spus. Uite că vine omu' cu gheaţa!
    George se întorcea de la magazin. A parcat maşina şi a coborât. M-am dus într-acolo cu Kyra, ea ţinându-mă de mână şi legănând-o posesivă înainte şi înapoi.
    Rommie a venit cu noi, jonglând în mâini trei căpăţâni de lăptuci - nu mi se părea că-i o ameninţare prea mare pentru tipul pe care-l urmărise Ki cu fascinaţie în parc, sâmbătă seara. George a deschis portiera din spate a Altimei şi a scos două pungi cu gheaţă.
    - Magazinul era închis, a spus. Semnul spunea REDESCHIDEM LA 17. Mi s-a părut că-i cam mult să aştept până atunci, aşa că am luat gheaţa şi am vârât banii prin deschizătura pentru poştă.
    Închiseseră pentru înmormântarea lui Royce Merrill, desigur. Renunţaseră la aproape o zi întreagă de vânzări în plin sezon turistic numai ca să-l conducă pe bătrân pe ultimul drum. Era într-un fel un gest emoţionat. Mi s-a părut că e în acelaşi timp şi un gest înfricoşător.
    - Pot să duc nişte gheaţă? a întrebat Kyra.
    - Cred că da, dar să nu te apuce tremuriciul, a spus George şi a aşezat cu grijă o pungă de două kilograme cu gheaţă în braţele îndreptate înainte ale lui Ki.
    - Tlemuliciu', a spus Kyra, chicotind.
    A pornit spre rulotă tocmai atunci când Mattie ieşea afară. John era în spatele ei şi se uita la ea cu o chii unui câine de vânătoare împuşcat în viscere.
    - Mami, uite! M-a apucat tlemuliciu'!
    Am luat eu cealaltă pungă.
    - Ştiu că-i afară lada cu gheaţă, dar nu o ţin cumva închisă cu lacătul?
    - Sunt prieten bun cu cele mai multe lacăte, a spus George.
    - Oh. Înţeleg.
    - Mike! Prinde!
    John mi-a aruncat un Frisbee roşu. Acesta a plutit către mine, dar prea sus. Am sărit după el, l-am prins şi, dintr-o dată, Devore mi-a apărut iarăşi în gând:
    Ce-ai păţit, Rogette? Niciodată n-ai aruncat ca o fată. Dă în el!
    M-am uitat în jos şi am văzut-o pe Ki uitându-se în sus.
    - Nu te gândi la lucluli tliste, a spus.
    I-am zâmbit, apoi i-am aruncat Frisbee-ul.
    - Bine, fără lucruri triste. Haide, scumpete. Aruncă-l lui mami. Hai să vedem dacă poţi.
    Mi-a zâmbit înapoi, s-a întors şi a executat o aruncare rapidă, perfectă către mama ei - aruncarea a fost atât de viguroasă, că Mattie aproape n-a fost în stare să-l prindă. Indiferent de ce altceva mai era Kyra Devore, era campioană în devenire la Frisbee. Mattie i-a aruncat Frisbee-ul lui George, care s-a întors, poalele absurdului său veston maroniu fluturând, şi l-a prins expert cu spatele. Mattie a râs şi a aplaudat, tivul bluzei flirtând cu buricul ei.
    - Te dai în spectacol! a strigat John de pe scări.
    - Gelozia-i un sentiment atât de urât, i-a spus George lui Rommie Bissonette, şi i-a aruncat Frisbee-ul.
    Rommie i l-a proiectat înapoi lui John, dar a făcut o burtă mare şi s-a izbit sec de peretele rulotei. În timp ce se grăbea John pe scări în jos să-l prindă, Mattie s-a întors spre mine.
    - Combina muzicală e pe măsuţa pentru cafea din sufragerie, lângă un teanc de CD-uri. Majoritatea dintre ele sunt cam vechi, dar cel puţin sunt cu muzică. Vrei să le aduci afară?
    - Sigur.
    Am intrat în rulotă, unde era cald în pofida ventilatoarelor montate strategic, care făceau ore suplimentare. M-am uitat la mobila sumbră, de serie, şi la încercarea destul de nobilă a lui Mattie de a-i conferi o anume personalitate: reproducerea aceea după van Gogh care ar fi trebuit să pară nelalocul ei în chicinetă, dar nu părea, stampa lui Edward Hopper, Vulturii de noapte, de deasupra sofalei, perdelele vopsite în fâşii care ar fi făcut-o pe Jo să râdă. Exista o temeritate aici, care m-a făcut din nou să-mi pară rău pentru ea şi să fiu iarăşi furios pe Max Devore. Mort sau în viaţă, voiam să-i trag un şut în fund.
    M-am dus în sufragerie şi am văzut noul roman de Mary Higgins Clark pe măsuţa de la capătul sofalei, cu semnul de carte care ieşea dintre paginile lui. Zăcând lângă el într-un mic morman erau câteva bentiţe de prins părul pentru fetiţe - ceva mi se părea familiar la ele, deşi nu-mi aminteam să o fi văzut pe Ki purtând vreodată aşa ceva. Am rămas acolo încă o clipă, încruntându-mă, apoi am apucat combina muzicală şi CD-urile şi am ieşit afară.
    - Hei, băieţi, am spus. Ce mai aşteptaţi, să pornească distracția.

                                                            3.

                                     Până să danseze ea, am fost bine. Nu ştiu dacă are vreo importanţă pentru voi, dar pentru mine are. N-am avut nimic până să danseze. După aceea, am fost pierdut.
    Am mers cu Frisbee-ul în spatele casei, în parte pentru a nu scoate din sărite vreun localnic pornit spre înmormântare cu gălăgia şi buna noastră dispoziţie, în mare parte pentru că spatele casei lui Mattie era un loc de joacă mai bun - pământ drept şi iarbă joasă. După vreo două prinderi eşuate, Mattie şi-a aruncat pantofii de dans, s-a avântat desculţă în casă şi a ieşit încălţată în tenişi. După asta, s-a descurcat mult mai bine. Am aruncat Frisbee-ul, ne-am strigat insulte unul altuia, am băut bere, am râs mult. Ki nu s-a prea omorât cu prinsul, dar avea un braţ fantastic pentru un copil de trei ani şi a jucat cu stil. Rommie pusese combina muzicală pe scările din spate ale rulotei şi aceasta emitea o ceaţă de muzică de la sfârşitul anilor optzeci şi începutul anilor nouăzeci: U2, Tears for Fears, the Eurythmics, Crow ded House, A Flock of Seagulls, Ah-Hah, the Bangles, Melissa Etheridge, Huey Lewis and the News. Mi se părea că ştiu fiecare cântec, fiecare solo de chitară.
    Am transpirat şi am alergat în lumina de după-amiază. Am urmărit picioarele lungi şi bronzate ale lui Mattie cum aleargă şi am ascultat izbucnirile vesele de râs ale Kyrei. La un moment dat, Rommie Bissonette a căzut lat la pământ, tot mărunţişul căzându-i din buzunare, iar John a râs până ce a trebuit să se aşeze undeva. Lacrimile îi curgeau din ochi. Ki a fugit la el şi i-a sărit în poala lipsită de apărare. "Uuuf!" a strigat, uitându-se la mine cu nişte ochi sclipitori, răniţi, în vreme ce, fără îndoială, boaşele lui lovite încercau să i se caţere înapoi în corp.
    - Kyra Devore! a strigat Mattie, uitându-se înţelegătoare la John.
    - L-am ghidilat pe plopliu' meu fundaş, a spus Ki cu mândrie.
    John i-a zâmbit şters şi s-a ridicat anevoie în picioare.
    - Da, a spus. Asta ai făcut. Iar arbitrul cere o aruncare de la unsprezece metri pentru fault.
    - Eşti bine, omule? l-a întrebat George.
    Părea îngrijorat, însă vocea lui zâmbea.
    - Sunt bine, a spus John şi i-a aruncat Frisbee-ul.
    Acesta s-a rotit ezitant de-a lungul curţii.
    - Haide, aruncă. Hai să vedem ce poţi.
    Tunetul a huruit şi mai tare, însă norii negri se aflau încă la vest de noi; cerul de deasupra rămânea de-un albastru-jilav. Păsările încă mai cântau şi greierii încă mai zumzăiau în iarbă. Deasupra grătarului se vedeau valuri de căldură şi curând trebuia să punem la prăjit cotletele de New York ale lui John. Frisbee-ul încă zbura, roşu pe fundalul verde al ierbii şi al copacilor, pe fundalul albastru al cerului. Eu încă eram stăpânit de pofta carnală, însă toate celelalte senzaţii erau încă normale - bărbaţii sunt stăpâniţi de pofta carnală pe tot întinsul lumii şi tot timpul, iar podul de gheaţă tot nu se topeşte. Însă ea a dansat, a dansat şi totul s-a schimbat.
    Era o melodie veche de-a lui Don Henley, una pigmentată de un solo de chitară cu adevărat nebunesc.
    - O, Doamne, ador piesa asta, a strigat Mattie.
    Frisbee-ul a venit în direcţia ei. L-a prins, l-a lăsat să cadă din mână, a păşit pe el ca şi când era un spot de lumină roşie încinsă aruncat pe-o scenă de discotecă, şi a început să se scuture. Şi-a pus mâinile mai întâi în spatele capului şi apoi pe şolduri şi apoi la spate. A dansat stând cu vârful tenişilor pe discul de Frisbee. A dansat fără să se mişte. A dansat aşa cum se spune în cântecul ăla - ca un val pe un ocean.
    "Guvernul a pus sub supraveghere toaleta bărbaţilor de la discoteca din localitate,
    Şi tot ce vrea ea să facă e să danseze, să danseze...
    Să-i facă pe băieţi să nu mai vândă toate armele ce le cad în mâini,
    Tot ce vrea ea să facă, tot ce vrea ea să facă e să danseze."
    Femeile sunt sexy când dansează - incredibil de sexy - dar nu la asta am reacţionat eu şi nu din cauza asta am reacţionat cum am reacţionat. Cu pofta carnală mă puteam descurca, dar asta era mai mult decât o simplă poftă carnală, şi cu asta nu mă puteam descurca. Era ceva ce mi-a furat aerul din plămâni şi m-a făcut să mă simt complet la voia ei. În acea clipă, ea era cea mai frumoasă fiinţă pe care o văzusem vreodată, nu doar o femeie frumoasă în pantaloni scurţi şi bustieră, care dansa pe loc pe un Frisbee, ci însăşi Venus adusă la viaţă. Era tot ce-mi lipsise în ultimii patru ani, atunci când fusesem atât de complet de debusolat, că nu-mi dădusem seama că-mi lipsea ceva. Mă furase de ultimele bariere de apărare pe care le mai avusesem. Diferenţa de vârstă nu conta. Dacă aveam să par în ochii oamenilor că-mi atârnă limba din gură chiar dacă ţin gura închisă, atunci aşa să fie. Dacă-mi pierdeam demnitatea, mândria, conştiinţa de sine, atunci aşa să fie. Patru ani de singurătate mă învăţaseră că sunt alte lucruri şi mai grave de pierdut.
    Cât de mult a stat acolo, dansând? Nu ştiu. Probabil că nu mult, nici măcar un minut, şi apoi şi-a dat seama că ne uităm vrăjiţi la ea - fiindcă, la un anumit nivel, toţi au văzut ce am văzut eu şi au simţit ce am simţit eu. Pentru acel minut sau cât de mult o fi fost, nu cred că vreunul dintre noi am consumat prea mult oxigen. A coborât de pe discul de Frisbee, râzând şi roşindu-se în obraji în acelaşi timp, confuză, dar nu chiar incomodată.
    - Îmi pare rău, a spus. Pur şi simplu... ador piesa asta.
    - Tot ce vrea ea să facă e să danseze, a spus Rommie.
    - Da, uneori asta-i tot ce vrea ea să facă, a spus Mattie, şi s-a înroşit şi mai tare în obraji. Vă rog să mă scuzaţi, trebuie să folosesc toaleta.
    Mi-a aruncat Frisbee-ul şi apoi a luat-o la fugă spre rulotă.
    Am inspirat adânc, încercând să-mi revin înapoi la realitate şi am observat că şi John făcea acelaşi lucru. George Kennedy purta o mină uşor uluită, de parcă-i dăduse cineva un sedativ uşor şi acesta în sfârşit îşi făcea efectul.
    Tunetul a bubuit. De data aceasta, chiar a părut mai aproape. Am trimis Frisbee-ul spre Rommie.
    - Ce crezi?
    - Cred că-s îndrăgostit, a spus, şi-apoi a părut că-şi administrează singur o scuturătură mentală - era un lucru pe care i-l puteai citi în ochi. Mai cred şi că ar trebui să ne ocupăm de cotletele alea dacă vrem să mâncăm afară. Vrei să mă ajuţi?
    - Sigur.
    - Te ajut şi eu, a spus John.
    Ne-am dus înapoi la rulotă, lăsându-i pe George şi pe Kyra să se joace singuri. Kyra îl întreba pe George dacă prinsese vreodată vreun criminal. În bucătărie, Mattie stătea lângă frigiderul deschis şi aşeza cotletele pe-un platou.
    - Slavă Domnului că aţi venit. Tocmai eram pe cale să mă abandonez instinctelor şi să înfulec una dintre astea aşa cum e. Sunt cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut vreodată.
    - Tu eşti cel mai frumos lucru pe care eu l-am văzut vreodată, a spus John.
    Era de-o sinceritate desăvârşită, însă zâmbetul pe care i l-a oferit ea era distras şi puţin năucit. Mi-am făcut o însemnare mentală: să nu complimentezi niciodată o femeie pentru frumuseţea ei când are în mâini două bucăţi de cotlet crude. Cumva, pur şi simplu nu face moara să producă.
    - Cum te pricepi să prăjeşti carne? m-a întrebat. Spune-mi adevărul, fiindcă astea-s mult prea bune să le distrugi.
    - Am tactica mea.
    - Bine, eşti angajat. John, tu eşti asistentul. Rommie, ajută-mă să fac salatele.
    - Cu plăcere.
    George şi Ki veniseră în faţa rulotei şi şedeau acum în şezlonguri ca doi vechi camarazi la clubul lor londonez. George îi povestea lui Ki cum îi prinsese pe Rolfe Neadau şi pe Adevărata Gaşcă Rea din Lisbon Street în 1993.
     - George, ce ai păţit la nas? a întrebat John. Ţi s-a lungit atât de tare.
    - Vrei să ne laşi? a spus George. Sunt în mijlocul unei discuţii.
    - Domnul Kennedy a plins o dloaie de climinali peliculoşi, a spus Kyra. A plins Adevălata Gaşcă Lea şi a închis-o în magazinul Supelmax.
    - Da, am spus. Domnul Kennedy a câştigat şi premiul Oscar pentru rolul principal din Luke, mână rece.
    - Ai absolută dreptate, a spus George.
    Şi-a ridicat mâna dreaptă şi şi-a încrucişat două degete.
    - Eu şi cu Paul Newman. Cât se poate de simplu.
    - Avem sos de pusgete, a spus Ki serioasă, iar asta l-a făcut pe John să izbucnească iarăşi în râs. Pe mine nu m-a afectat în acelaşi fel, dar râsul e contagios; doar să-l văd pe John m-a făcut să izbucnesc şi eu după câteva secunde. Hohoteam ca doi nebuni în vreme ce trânteam cotletele pe grătar. E-o minune că nu ne-am ars complet mâinile.
    - De ce lâd ei? l-a întrebat Ki pe George.
   - Fiindcă-s nişte nesăbuiţi cu creiere foarte mici, a spus George. Ascultă, acum, Ki - i-am prins pe toţi, mai puţin pe Nebun. El a sărit în maşina lui şi eu am sărit într-a mea. Detaliile acelei curse nu sunt pentru urechile unei fetiţe...
     George a cadorisit-o totuşi cu ele, în vreme ce John şi cu mine ne surâdeam unul altuia peste grătarul lui Mattie.
    - E minunat, nu-i aşa? a spus John, iar eu am aprobat cu o plecăciune a capului.
    Mattie a ieşit în curte cu nişte porumb înfăşurat în folie de aluminiu, urmată de Rommie, care cobora scările ţinând în braţe un bol mare cu salată şi făcând fiecare pas cu mare grijă, încercând să se uite la scări peste marginea castronului.
    Ne-am aşezat la masa pentru picnic, George şi cu Rommie pe o parte, John şi cu mine flancând-o pe Mattie pe cealaltă. Ki şedea în capul mesei, călare pe un teanc de reviste vechi aşezate pe-un scaun pentru peluză. Mattie i-a prins la gât un prosop pentru vase, Ki, indignată, acceptând asta doar fiindcă (a) purta haine noi şi (b) prosopul pentru vase nu era o baveţică, cel puţin la nivelul aparenţelor.
    Am mâncat enorm de mult - salată, cotlete (John avusese dreptate, chiar erau cele mai bune pe care le mâncasem vreodată), porumb fript pe cocean, "tolt clocant cu flăguţe" la desert. Pe când am ajuns la tort, norii de furtună erau vizibil mai aproape şi un vânt cald şi agitat sufla prin curte.
    - Mattie, n-o să fiu surprins dacă niciodată în viaţa mea n-o să mai mănânc ceva mai bun ca acum, a spus Rommie. Mulţumesc infinit că m-ai poftit la masă.
    - Eu îţi mulţumesc, a spus.
    În ochi îi apăruseră lacrimile. Pe o parte m-a prins pe mine de mână, pe cealaltă l-a prins pe John. Ne-a strâns pe amândoi.
    - Vă mulţumesc tuturor. Dacă aţi şti cum stăteau lucrurile pentru Ki şi pentru mine înainte de săptămâna asta...
    A scuturat din cap, ne-a mai strâns mie şi lui John o ultimă dată mâinile, şi ne-a dat drumul.
    - Dar s-a terminat cu asta.
    - Uitaţi-vă la copil, a spus George, amuzat.
    Ki se tolănise în scaunul ei şi se uita la noi cu ochi scânteietori. Aproape tot părul îi ieşise din bucata de catifea şi-i atârna în şuviţe pe obraji. Pe nas avea un puf de frişcă şi în mijlocul bărbiei se vedea un bob de porumb.
    - Am aluncat Flisbee-u' de şase mii de oli, a spus ea.
    A vorbit pe-un ton distant, declamator.
    - Eu obosită.
    Mattie a dat să se ridice. Mi-am pus mâna pe braţul ei.
    - Îmi dai voie mie?
    A aprobat din cap, zâmbind.
    - Dacă vrei.
    Am ridicat-o pe Kyra şi am dus-o către scări. Tunetul a bubuit din nou, un sunet prelung, gros, care semăna cu mârâitul unui câine uriaş. M-am uitat în sus la norii îngrămădiţi şi, făcând asta, am prins cu coada ochiului o mişcare. Era o maşină veche, albastră, îndreptându-se spre vest pe Wasp Hill Road către lac. Singurul motiv pentru care am observat-o a fost pentru că purta unul dintre abţibildurile alea prosteşti de la Village Cafe: CLAXON STRICAT - ATENŢIE LA DEGET. Am urcat scările cu Ki şi am intrat pe uşă, schimbându-i poziţia ca să n-o lovesc la cap.
    - Ai glijă de mine, a spus ea în somn.
    Am auzit în vocea ei o tristeţe care m-a crispat. Era ca şi când ştia că cere imposibilul.
    - Ai glijă de mine, sunt micuţă, mama zice că-s o puştoaică mică.
    - O să am grijă de tine, am spus şi am sărutat-o iarăşi în locul acela mătăsos dintre ochi. Nu-ţi face griji, Ki, dormi.
    Am dus-o în camera ei şi am aşezat-o pe pat. Până atunci dormea deja dusă. I-am şters frişca de pe nas şi i-am luat bobul de porumb de pe bărbie. M-am uitat la ceasul de la mână şi am văzut că mai erau zece minute până la două. Probabil că oamenii se adunau deja la Îndurarea Baptistă. Bill Dean purta o cravată gri. Buddy Jellison avea o pălărie pe cap. Stătea în spatele bisericii cu alţi bărbaţi care fumau înainte să intre.
    M-am întors pe călcâie. Mattie era în cadrul uşii.
    - Mike, a spus. Vino aici, te rog.
    M-am dus la ea. Nu era niciun material între mijlocul ei şi mâinile mele de data asta. Pielea ei era caldă şi la fel de mătăsoasă ca a fiicei ei. S-a uitat în sus la mine, cu buzele desfăcute. Şoldurile ei au venit mai aproape de mine şi, când a simţit ceea ce era tare acolo jos, s-a apăsat şi mai mult.
    - Mike, a spus din nou.
    Am închis ochii. Mă simţeam ca o persoană care tocmai a venit până la intrarea într-o cameră puternic luminată, plină de oameni care râd şi vorbesc. Şi dansează. Fiindcă uneori, asta este tot ceea ce vrem să facem.
    Vreau să intru, mi-am spus. Asta este ceea ce vreau eu să fac, asta e tot ceea ce vreau să fac. Lasă-mă să fac ce vreau. Lasă-mă...
    Mi-am dat seama că vorbesc cu voce tare, şoptind repede cuvintele în urechea ei în vreme ce o ţineam în braţe şi o mângâiam pe spate, degetele simţindu-i coloana vertebrală, atingându-i omoplaţii, apoi ajungând în faţă şi prinzându-i sânii mici.
    - Da, a spus. Ceea ce vrem amândoi. Da. E bine.
    Încet, şi-a ridicat degetele mari şi a şters locurile ude de sub ochii mei. M-am îndepărtat de ea.
    - Cheia...
    A zâmbit uşor.
    - Ştii unde este.
    - Vin la noapte.
    - Bine.
    - M-am simţit...
    A trebuit să-mi curăţ gâtul. M-am uitat la Kyra, care dormea profund.
    - M-am simţit singur. Nu cred că mi-am dat seama, dar aşa m-am simţit.
    - Şi eu. Iar eu mi-am dat seama pentru amândoi. Un sărut, te rog.
    Am sărutat-o. Cred că ni s-au întâlnit limbile, dar nu sunt sigur. Ce-mi amintesc cel mai limpede e vivacitatea ei. Era ca un titirez care se învârtea încet în braţele mele.
    - Hei! a strigat John de afară şi ne-am depărtat unul de celălalt cu viteză. Vreţi să ne daţi o mână de ajutor? O să plouă!
    - Mulţumesc că te-ai hotărât în sfârşit, mi-a spus pe o voce joasă.
    S-a întors şi a mers grăbită înapoi pe coridorul rulotei duble. Când mi-a vorbit data următoare, nu cred că ştia cui îi vorbeşte sau unde se află. Data următoare când mi-a vorbit, era pe moarte.

                                                         4.

                              - Nu trezi copilul, am auzit-o spunându-i lui John, iar răspunsul lui a fost:
    - Oh, scuze, scuze.
    Am rămas în loc încă o clipă, recăpătându-mi răsuflarea, apoi am intrat în baie şi mi-am aruncat din abundenţă apă rece pe faţă. Mi-amintesc că, întorcându-mă să iau prosopul de pe stativ, am văzut în cadă o balenă din plastic de culoare albastră. Mi-amintesc că mi-am spus că probabil suflă baloane prin gaura de la ceafă şi-mi amintesc chiar ca am avut o idee de-o clipă - o poveste pentru copii despre o balenă.
    Să-i spunem Willie? Na, era prea banal. Wilhelm, însă - ăsta chiar avea o sonoritate frumoasă, rotundă, în acelaşi timp măreaţă şi amuzantă. Balena Wilhelm.
     Mi-amintesc bubuitul tunetului de deasupra. Mi-amintesc cât de fericit eram, acum că luase în sfârşit hotărârea şi că de-abia aşteptam să vină noaptea. Mi-amintesc murmurul de voci masculine şi murmurul răspunsurilor lui Mattie spunându-le unde să pună fiecare lucru. Apoi le-am auzit pe toate acestea dispărând din nou.
    M-am uitat în jos la mine şi am văzut că umflătura aceea se micşora. Mi-amintesc că mi-am spus că nimic nu are un aspect mai absurd decât un bărbat excitat şi că am ştiut că mai gândisem asta înainte, poate într-un vis. Am ieşit din baie, m-am mai uitat o dată la Kyra - era întoarsă pe-o parte, dormind profund - şi apoi am pornit pe coridor spre ieşire.
    Tocmai ajunsesem la sufragerie, când afară au erupt focurile de armă. Nicio clipă nu am confundat sunetul acesta cu bubuitul tunetelor. A existat un moment în care mintea mea a cochetat cu ideea unor bubuituri de ţeava de eşapament - cine ştie ce maşină modificată a unui puşti - şi apoi am ştiut. O parte din mine se aşteptase să se întâmple ceva... dar se aşteptase la fantome mai degrabă decât la focuri de armă. O greşeală fatală.
    Era pac! pac! pac!-ul rapid al unei arme automate - un Glock de nouă milimetri, după cum s-a dovedit. Mattie a ţipat - un strigăt ascuţit, sfredelitor, care mi-a îngheţat sângele. L-am auzit pe John strigând de durere şi pe George Kennedy urlând:
    - Jos! Jos! Pentru numele lui Christos, trage-o jos!
    Ceva ca o bucată dură de grindină a lovit rulota - un ropot de sunete perforante pornind dinspre vest către est. Ceva a despicat aerul în faţa ochilor mei - am auzit-o.
     În jur se auzea un spaing aproape muzical, asemănător cu sunetul unei corzi de chitară care plesneşte. Pe masa din bucătărie, bolul cu salată tocmai adus înăuntru de unul dintre ei s-a spart. Am fugit către uşă şi aproape că am aterizat cu capul în jos pe scările din zgură presată. Am văzut grătarul răsturnat, cărbunii scânteietori începând deja să aprindă petice din ierburile sălbatice care creşteau în curtea din faţă. L-am văzut pe Rommie Bissonette şezând cu piciorul întins, uitându-se tâmp la gleznă, care era înmuiată în sânge. Mattie stătea în genunchi şi în mâini lângă grătarul răsturnat, cu părul atârnându-i în ochi - arăta ca şi când încerca să culeagă tăciunii încinşi înainte să apuce să producă daune serioase. John s-a împleticit spre mine, întinzând o palmă.
    Braţul din continuarea ei era îmbibat în sânge.
    Şi am văzut maşina pe care o văzusem înainte - maşina albastră cu abţibildul acela lipit pe ea. Mersese pe drum în sus - bărbaţii dinăuntru trecând prima dată pe lângă noi doar ca să ne verifice -, apoi virase şi venise înapoi. Trăgătorul încă mai stătea ieşit pe geamul portierei din dreapta şoferului. Vedeam vârful fumegând al armei din mâinile lui. Avea magazie în serie. Trăsăturile lui erau o masă uniformă şi albastră, spartă doar de două găvane largi - o mască de schi.
    Pe cer, tunetul a bubuit prelung, ameninţător.
    George Kennedy merse către maşină fără a se grăbi, lovind cărbunii încinşi dindrumul lui, nepăsându-i de pata de-un roşu-întunecat ce i se întindea pe pantaloni, pe coapsa piciorului drept, ducând mâna la spate, fără să se grăbească chiar şi atunci când trăgătorul a intrat la loc în maşină şi a strigat "Du-te du-te du-te!" la şofer, care purta şi el o mască albastră, George nu se grăbea, nu, nu se grăbea deloc şi, chiar înainte să văd pistolul din mâna lui, am ştiut de ce nu-şi dăduse jos vestonul ăla absurd Pa Kettle, de ce jucase până şi Frisbee îmbrăcat în el.
    Maşina albastră (s-a dovedit a fi un Ford model 1987 înmatriculat pe numele doamnei Sonia Belliveau din Auburn şi declarat furat cu o zi în urmă) trăsese pe marginea drumului şi nu se oprise cu adevărat nicio clipă. Acum, a accelerat, a scuipat praf maroniu şi uscat de sub roţile din spate, derapând, doborând de pe stâlpul ei cutia poştală a lui Mattie cu iniţialele RFD inscripţionate pe ea şi aruncând-o prin aer pe drum.
    George tot nu se grăbea. Şi-a împreunat mâinile, ţinând pistolul în mâna dreaptă şi susţinându-l cu cea stângă. A tras încet cinci gloanţe. Primele două au nimerit în portbagaj - am văzut găurile apărând în tabla lui. Al treilea a spulberat luneta Ford-ului care se îndepărta şi am auzit pe cineva strigând de durere. Al patrulea nu ştiu unde s-a dus. Al cincilea a spart cauciucul din spate stânga. Ford-ul a virat în acea parte. Şoferul aproape că l-a redresat, apoi a pierdut complet controlul. Maşina a plonjat în şanţ la douăzeci şi şapte de metri depărtare de rulota lui Mattie şi s-a răsturnat într-o rână. S-a auzit un vumpf! Şi partea din spate a fost cuprinsă de flăcări. Unul dintre gloanţele lui George trebuie sa fi lovit rezervorul de benzină. Trăgătorul a încercat să iasă pe geamul portierei pasagerului.
    - Ki... du-o pe Ki... de aici...
    O voce răguşită, şoptită.
    Mattie se târa spre mine. O parte a capului ei - partea dreaptă - încă arăta bine, dar partea stângă era o ruină. Un ochi albastru uimit se uita ţintă dintre şuviţe de păr însângerat. Bucăţi de craniu îi împodobeau umărul bronzat ca nişte bucăţi de biscuit. Cât de mult mi-ar plăcea să vă pot spune că nu-mi amintesc nimic despre asta, cât de mult mi-ar plăcea să vă poată spune altcineva că Michael Noonan a murit înainte să vadă asta, dar nu pot. Vai e cuvântul pentru aşa ceva în rebusuri, un cuvânt din trei litere dorind să exprime o durere fără margini.
    - Ki... Mike, du-o pe Ki...
    Am îngenuncheat şi mi-am petrecut braţele în jurul ei. S-a luptat la pieptul meu. Era tânără şi puternică şi, chiar dacă materia cenuşie a creierului i se întrevedea prin peretele spart al craniului, s-a luptat la pieptul meu, a strigat după fiica ei, vrând să ajungă la ea şi s-o protejeze şi s-o ducă într-un loc sigur.
    - Mattie, e în regulă, am spus.
    La Biserica Îndurării Baptiste, la celălalt capăt al zonei în care mă aflam, oamenii cântau "Blessed Assurance"... Însă ochii celor mai mulţi erau la fel de goi ca şi ochii care se uitau la mine prin perdeaua de păr însângerat.
    - Mattie, opreşte-te, odihneşte-te, e în regulă.
    - Ki... du-o pe Ki... nu-i lăsa...
    - N-o să-i facă nici un rău, Mattie, îţi promit asta.
    Mi-a alunecat în braţe ca un peşte şi a strigat numele fiicei sale, ţinând mâinile însângerate întinse către rulotă. Pantalonii scurţi trandafirii şi bluza se înroşiseră puternic. Sângele împroşca iarba când ea se smucea şi se agita. Din josul dealului s-a auzit o bubuitură guturală când a explodat rezervorul Ford-ului. Tunetul a huruit prelung şi puternic, ca şi când cerul ar fi spus: Vreţi gălăgie? Mda? Vă dau eu gălăgie.
    - Spune-mi că-i bine Mattie, Mike! a strigat John cu o voce vălurită. Oh, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi că...
    S-a prăbuşit în genunchi lângă mine, ochii dându-i-se peste cap până ce nu s-a mai văzut altceva decât albul lor. A întins mâna după mine, m-a prins de umăr, apoi aproape că mi-a sfâşiat jumătate din cămaşă când, pierzând lupta, şi-a pierdut cunoştinţa şi a căzut pe-o parte lângă Mattie. O materie lăptoasă, închegată, a început să-i bulbucească la colţul gurii. Trei metri şi jumătate mai departe, lângă grătarul răsturnat, Rommie încerca să se ridice în picioare, strângând din dinţi de durere.
    George stătea în mijlocul lui Wasp Hill Road, încărcându-şi pistolul cu gloanţele dintr-un săculeţ pe care se pare că-l avusese în buzunarul vestonului şi uitându-se cum trăgătorul se muncea să ajungă cât mai departe de maşina răsturnată înainte s-o fure flăcările. Întregul crac stâng al pantalonilor lui George era acum roşu.
    Poate că o să supravieţuiască, dar n-o să mai poarte niciodată costumul ăla, mi-am spus.
    Am ţinut-o pe Mattie. Mi-am apropiat faţa de a ei, mi-am apropiat gura de urechea care mai era la locul ei şi am spus:
    - Kyra e bine. Doarme. E bine, promit.
    Mattie a părut că înţelege. A încetat să mai strige şi s-a prăbuşit pe iarbă, tremurând puternic din tot corpul.
    - Ki...Ki...
    Acestea au fost ultimele ei vorbe. Una dintre mâinile ei s-a întins orbeşte, a apucat un smoc de iarbă şi l-a rupt.
    - Aici l-am auzit pe George spunând. Vino aici, în morţii mă-tii, nici să nu te gândeşti să-mi întorci spatele.
    - Cât de grav e rănită? a întrebat Rommie. Faţa lui era albă ca varul. Şi înainte să-i pot răspunde: Oh, Iisuse. Sfântă Maria, Mama lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi-n ora morţii noastre. Binecuvântat fie rodul pântecelui tău, Iisus. O, Maria, care a născut fără păcat, roagă-te pentru noi, cei care ne aflăm în Tine scăparea. Oh, nu, oh, Mike, nu.
    A luat-o de la capăt, de data aceasta căzând în franceza de stradă din Lewiston, ceea ce bătrânii numesc La Parle.
    - Încetează, am spus, iar el s-a executat.
    Parca n-ar fi aşteptat decât să i se spună.
    - Du-te înăuntru şi vezi cum e Kyra. Poţi face asta?
    - Da.
    A pornit către rulotă, ţinându-şi piciorul cu o mână şi înaintând şchiopătat. La fiecare pas scotea câte un ţiuit de durere, dar cumva, a continuat să meargă. Simţeam în aer mirosul puternic de iarbă arsă. Simţeam mirosul de ploaie cu fulgere în vântul înteţit. Şi, sub mâini, simţeam uşoara rotaţie a titirezului încetinind, pe măsură ce pe Mattie o părăsea viaţa.
    Am întors-o invers, am ţinut-o în braţe şi am legănat-o. La Îndurarea Baptistă, preotul citea acum Psalmul 139 pentru Royce: Dacă voi zice: "Cel puţin întunericul mă va acoperi, şi se va face noapte lumina dimprejurul meu!" Preotul citea şi marţienii ascultau. Am legănat-o înainte şi înapoi în braţe sub norii negri de furtună. Ar fi trebuit să vin la ea în noaptea aceea, să folosesc cheia de sub ghiveci şi să vin la ea. Dansase cu vârfurile tenişilor ei albi pe Frisbee-ul roşu, dansase ca un val pe ocean, iar acum îmi murea în braţe în vreme ce iarba ardea pe porţiuni mici şi bărbatul care o îndrăgise la fel de mult ca mine zăcea inconştient lângă ea, cu braţul drept înroşit de la mâneca scurtă a tricoului cu WE ARE THE CHAMPIONS şi până la încheietura lui osoasă şi pistruiată.
    - Mattie, am spus. Mattie, Mattie, Mattie.
    Am legănat-o şi am mângâiat-o pe frunte, care era pe partea dreaptă ca prin miracol nepătată de sângele ce se scursese din corpul ei. Părul îi cădea peste partea stângă a feţei, cea distrusă.
    - Mattie, am spus. Mattie, Mattie, oh, Mattie.
    Fulgerul a luminat cerul - prima fulgerare pe care o vedeam. A luminat cerul dinspre vest într-un arc de-un albastru puternic. Mattie a tremurat puternic în braţele mele - a tremurat de la gât şi până la degetele de la picioare. Buzele i s-au strâns. Sprânceana i s-a crispat, ca şi când s-ar fi concentrat. Mâna i s-a ridicat şi a părut că încearcă să mă prindă de ceafa, aşa cum încearcă o persoană care cade de pe-un pisc de munte să se prindă orbeşte de orice, numai să întârzie căderea încă puţin. Apoi a căzut şi a rămas inertă în iarbă, cu palma în sus. A mai tremurat o dată - întreaga ei greutate delicată a tremurat în braţele mele - şi apoi a rămas nemişcată.

                                        CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘASE
                                                                    1.

                               După aceea,  m-am aflat aproape mereu numai în zonă. Am ieşit de câteva ori - când a căzut bucăţica aceea cu genealogia din unul dintre vechile mele carneţele pentru notiţe, de exemplu -, însă acele interludii au fost scurte. Într-un fel, a fost ca şi visul cu Mattie, Jo şi Sara; într-un fel a fost ca starea aceea îngrozitoare de febrilitate din copilărie, când aproape era să mor de pojar; în mare parte n-a fost nimic altceva decât ceea ce-a fost. Simţeam energia. Îmi doresc pe Dumnezeu să n-o fi simţit.
     A venit George, împingând de la spate bărbatul cu mască albastră. Şchiopăta acum şi şchiopăta rău. Simţeam miros de ulei încins şi de benzină şi de cauciucuri arse.
    - A murit? m-a întrebat George. Mattie?
    - Da.
    - John?
    - Nu ştiu, am spus, apoi John a tresărit şi a mormăit. Era în viaţă, dar pierduse mult sânge.
    - Mike, ascultă, a început George, dar înainte să poată spune altceva, a început un îngrozitor strigăt lichid dinspre maşina arzând în şanţ. Era şoferul. Se cocea de viu.
    Puşcaşul a dat să se întoarcă într-acolo, iar George a ridicat pistolul.
    - Fă o mişcare şi te-am omorât.
    - Nu-l poţi lăsa să moară în felul ăla, a spus puşcaşul din spatele măştii. N-ai putea lăsa niciun câine să moară aşa.
    - E deja mort, a spus George. Nu te-ai putea apropia nici la trei metri de maşina aia decât într-un costum de azbest.
    A sărit pe un picior. Faţa lui era la fel de albă ca şi frişca pe care o ştersesem de pe nasul lui Ki. Puşcaşul a schiţat un gest c-ar vrea să sară la el, iar George a ridicat pistolul mai sus.
    - Data viitoare când faci o mişcare, nu te opri, a spus acesta, fiindcă eu n-o să mă opresc. Asta-i garantat. Scoate-ţi, acum, masca aia.
    - Nu.
    - N-am de gând să mai stau la taclale cu tine, Jesse. Salută-l pe Dumnezeu.
    George a tras cocoşul revolverului.
    Puşcaşul a spus "Iisuse Christoase" şi şi-a scos masca. Era George Footman. Nu era cine ştie ce surpriză. Din spatele lui, şoferul a mai scos un ţipăt din Ford-ul transformat într-un bulgăre de flăcări şi apoi a tăcut. Fumul se ridica în vălătuci negri.
    A bubuit încă un tunet.
    - Mike, du-te înăuntru şi caută ceva cu care să-l legăm, a spus George Kennedy. Îl mai pot ţine un minut - două, dacă e nevoie -, dar sângerez ca un porc înjunghiat. Caută nişte bandă izolantă. Chestia aia l-ar ţine prizonier şi pe Houdini.
    Footman a rămas locului, uitându-se de la Kennedy la mine şi iarăşi înapoi la Kennedy. Apoi s-a uitat de-a lungul şoselei 68, care era ciudat de pustie. Sau poate că, totuşi, nu era chiar atât de ciudat - furtunile care veneau fuseseră bine prognosticate. Turiştii şi rezidenţii de vară erau acum la adăpost. Cât despre localnici... Localnicii... ascultau, într-un fel. Asta era cel puţin aproape de adevăr. Preotul vorbea despre Royce Merrill, o viaţă care fusese lungă şi roditoare, un om care-şi servise patria în vreme de pace şi de război, însă bătrânii nu-l ascultau pe el. Ei ne ascultau pe noi, ne ascultau aşa cum se adunau odinioară în jurul butoiului cu murături de la magazinul general Lakeview şi ascultau la radio meciurile de box profesionist pe bani.
    Bill Dean o ţinea de mijloc pe Yvette atât de strâns, că i se albiseră unghiile. O rănea... Însă ea nu se plângea. Ea voia ca el să se ţină de ea. De ce?
    - Mike! vocea lui George era perceptibil slăbită. Te rog, omule, ajută-mă. Tipul ăsta-i periculos.
    - Dă-mi drumu', a spus Footman. Ai face bine, nu crezi?
    - Numa'-n visele tale cele mai ude, nemernicule, a spus George.
    M-am ridicat, am trecut pe lângă ghiveciul sub care se afla cheia, am urcat scările. Fulgerul a crăpat cerul, urmat de o răbufnire a tunetului. Înăuntru, Rommie şedea într-un scaun la masa din bucătărie. Faţa lui era chiar mai albă ca a lui George.
    - Puştoaica-i bine, a spus, scremând cuvintele. Dar pare că e pe cale să se trezească... nu mai pot umbla. Glezna mi-e distrusă complet.
    M-am dus spre telefon.
    - Nu te deranja, a spus Rommie.
    Vocea lui era aspră şi tremura.
    - L-am încercat deja. Mort. Tre' să fi lovit deja furtuna celelalte oraşe. Tre' să fi distrus o parte din echipament. Christoase, niciodată nu m-a durut ceva atât de tare în viaţă.
    M-am dus la sertarele din bucătărie şi am început să le scot unul după altul, căutând bandă izolantă, căutând sfoară, căutând orice blestemat de lucru. Dacă leşina Kennedy din cauza hemoragiei câtă vreme eu eram înăuntru, celălalt George îi va lua pistolul, îl va omorî şi apoi îl va omorî pe John, care zăcea inconştient în iarba fumegândă. O dată ce se va fi ocupat de ei, va intra înăuntru şi ne va împuşca, pe Rommie şi pe mine. De încheiat, va încheia cu Kyra.
    - Nici pomeneală, am spus. Pe ea o s-o lase în viaţă. Iar asta s-ar putea să fie chiar mai rău.
    În primul sertar, tacâmurile. În al doilea, pungi pentru sandvişuri, saci menajeri şi pungi pentru cumpărături frumos aranjate. În al treilea, mănuşi pentru gătit şi funduri de lemn...
    - Mike, unde-i Mattie?
    M-am întors, simţindu-mă la fel de vinovat ca o persoană surprinsă amestecând droguri ilegale. Kyra stătea la capătul dinspre sufragerie al holului, cu părul căzându-i în jurul obrajilor umflaţi de somn, bucata de catifea elastică de prins părul atârnându-i la încheietura mâinii ca o brăţară. Avea ochii larg deschişi şi plini de panică. Nu împuşcăturile o treziseră, probabil nici chiar strigătele mamei ei. Eu o trezisem.
    Gândurile mele o treziseră.
    În clipa când mi-am dat seama de asta, am încercat să o protejez cumva, dar era deja prea târziu. Mă citise despre Devore destul de bine să-mi spună să nu mă gândesc la lucruri triste, iar acum citise ce i se întâmplase mamei ei înainte s-o pot împiedica să-mi pătrundă în minte.
    Gura i s-a deschis. Ochii i s-au căscat. A ţipat ca şi când i-ar fi fost prinsă mâna într-o menghină şi a fugit spre uşă.
    - Nu, Kyra, nu!
    Am fugit prin bucătărie, împiedicându-mă de Rommie (s-a uitat la mine cu privirea înceţoşată de neînţelegere a cuiva care nu mai e în totalitate conştient) şi am prins-o tocmai la timp. Făcând asta, l-am văzut pe Buddy Jellison ieşind din Îndurarea Baptistă pe o uşă laterală. Doi dintre bărbaţii cu care fumase au ieşit o dată cu el.
    Acum am înţeles de ce o ţinea Bill atât de strâns pe Yvette şi l-am iubit pentru asta - i-am iubit pe amândoi. Cineva voia ca el să plece împreună cu Buddy şi cu ceilalţi... Însă Bill nu s-a lăsat.
    Kyra s-a luptat în braţele mele, făcând salturi mari, convulsive, către uşă, trăgând luctuos aer în plămâni şi apoi scoţându-l pe tot în ţipete.
    - Dă-mi dlumu', vleau s-o văd pe mami, dă-mi dlumu', vleau s-o văd pe mami, dă-mi dlumu'...
    Am strigat-o pe nume cu singura voce pe care ştiam c-o va auzi cu adevărat, cea pe care o puteam folosi doar cu ea. S-a relaxat în braţele mele puţin câte puţin, şi s-a întors spre mine. Ochii ei erau imenşi şi confuzi şi strălucind de lacrimi. S-a uitat la mine încă o clipă şi apoi a părut să înţeleagă că nu trebuie să iasă afară. Am aşezat-o jos. A rămas doar acolo pentru o clipă, apoi a păşit în spate până ce a dat cu fundul de maşina de spălat vase. S-a prelins pe suprafaţa lui albă şi netedă până la podea. Apoi  început să jelească — cele mai groaznice sunete de durere pe care le-am auzit vreodată înţelegea complet, vedeţi voi. A trebuit să-i arăt destul cât s-o fac să rămână înăuntru, a trebuit să... şi, fiindcă ne aflam împreună în zonă, am putut. Buddy şi prietenii lui se aflau într-o camionetă şi se îndreptau încoace, CONSTRUCŢII BAMM, scria pe o parte a ei.
    - Mike! a strigat George.
    Părea panicat.
    - Trebuie să te grăbeşti!
    - Rezistă! am strigat înapoi. Rezistă, George!
    Mattie şi cu ceilalţi începuseră să stivuiască ustensilele pentru picnic lângă chiuvetă, dar sunt aproape sigur că suprafaţa tejghelei Formica de deasupra sertarelor fusese curată şi goală când mă avântasem după Kyra. Nu şi acum. Recipientul galben pentru zahăr fusese răsturnat. În zahărul împrăştiat stătea scris:
    du-te acum
    - Nu mai spune, am bodogănit, şi am verificat şi celelalte sertare. Nici urmă de bandă, nici urmă de sfoară. Nici măcar un nenorocit de set de cătuşe şi, în cele mai multe bucătării bine utilate, poţi fi sigur că găseşti trei sau patru. Apoi mi-a venit o idee şi m-am uitat în sertarul de sub chiuvetă. Când am ieşit înapoi afară, George al nostru se legăna pe picior şi Footman se uita la el cu un fel de concentrare prădătoare.
    - Ai găsit banda? a întrebat George Kennedy.
    - Nu, altceva mai bun, am răspuns. Spune-mi, Footman, cine te-a plătit de fapt? Devore sau Whitmore? Sau nu ştii?
    - Să te fut, a spus.
    Ţineam mâna dreaptă la spate. Acum am arătat în josul dealului cu stânga şi m-am străduit să par mirat.
    - Ce dracu caută Osgood aici? Spune-i să plece!
    Footman s-a uitat în direcţia aceea - a fost un gest instinctual -, iar eu l-am lovit în moalele capului cu ciocanul pe care-l găsisem în cutia cu scule de sub chiuveta lui Mattie. Sunetul a fost oribil, ploaia de sânge care a ţâşnit din părul lui zburlit a fost oribilă, dar mai crunt ca orice a fost să simt craniul lui cum cedează - o cedare spongioasă care s-a propagat în sus prin mâner şi mi-a intrat în degete. A căzut la pământ ca un sac cu nisip, iar eu am aruncat ciocanul, gâfâind.
    - Bun, a spus George. Puţin cam urât, dar probabil cel mai bun lucru pe care-l puteai face în aceste...în aceste...
    N-a căzut precum Footman - a fost o cădere mai înceată şi mai controlată, aproape graţioasă -, însă era la fel de leşinat. Am ridicat revolverul, m-am uitat la el, apoi l-am aruncat în pădurea din cealaltă parte a drumului. Nu-mi trebuia un pistol acum; nu putea decât să mă vâre în şi mai multe belele.
    Vreo doi din ceilalţi bărbaţi părăsiseră şi ei biserica; la fel şi o maşină plină de doamne în rochii negre şi văluri. Trebuia să mă grăbesc şi mai tare. Am desfăcut catarama pantalonilor lui George şi i-am tras jos de pe el. Glonţul care-l nimerise în picior îi rămăsese în coapsă, însă rana părea că se încheagă. Braţul lui John era însă o cu totul altă poveste - încă mai pompa afară sânge în cantităţi înspăimântătoare. I-am desfăcut cureaua şi i-am prins-o în jurul braţului cât de strâns am putut. Apoi l-am pălmuit peste faţă. I s-au deschis ochii şi s-au uitat fix la mine cu o lipsă de recunoaştere sumbră.
    - Deschide gura, John!
    N-a făcut decât să se uite ţintă la mine. M-am aplecat până ce aproape că ni se atingeau nasurile şi am ţipat:
    - DESCHIDE GURA! FĂ-O ACUM!
    A deschis-o ca un copil atunci când îi zice asistenta să spună aaaa. I-am îndesat capătul curelei între dinţi.
    - Închide!
    A închis-o.
    - Nu-i da drumul, am spus. Chiar dacă leşini, să nu-i dai drumul.
    N-am avut timp să văd dacă îmi acordă atenţie. M-am ridicat în picioare şi m-am uitat spre cer la cum se transforma întreaga lume într-un albastru-lucios. Preţ de-o secundă m-am simţit parcă într-un tub cu neon. Deasupra mea se vedea un râu negru, suspendat, susurând şi încolăcindu-se asemenea unui coş cu şerpi. Niciodată nu mai văzusem un cer atât de mânios.
    M-am grăbit pe scări în sus şi am intrat înapoi în rulotă. Rommie se prăbuşise în faţă pe masă, cu faţa îngropată în braţele încrucişate. Ar fi arătat ca un copil de grădiniţă odihnindu-se, dacă n-ar fi fost bolul de salată spart şi bucăţile de lăptuci din părul lui. Kyra încă şedea cu spatele rezemat de maşina de spălat vase, plângând isteric.
    Am ridicat-o şi mi-am dat seama că se udase.
    - Trebuie să mergem acum, Ki.
    - Vleau pe Mattie! Vleau pe Mattie! Vleau pe Mattie, fă-o să nu mai fie lănită! Fă-o să nu mai fie moaltă!
    M-am grăbit de partea cealaltă a rulotei. În drum spre uşă am trecut pe lângă măsuţa de la capătul sofalei pe care se afla romanul lui Mary Higgins Clark. Am observat iarăşi grămăjoara de panglici pentru păr - panglici care, probabil, fuseseră încercate înainte de petrecere şi apoi abandonate în favoarea materialului elastic. Erau albe, cu margini de-un roşu-intens. Frumoase. Le-am luat fără să mă opresc, le-am îndesat în buzunarul de la pantaloni, apoi am mutat-o pe Ki pe celălalt braţ.
    - Vleau pe Mattie! Vleau pe Mattie! Fă-o să vină înapoi!
    M-a lovit, încercând să mă facă să mă opresc, apoi a început iarăşi să se zbată şi să dea din picioare în braţele mele. A lovit cu pumnii în obrazul meu.
    - Pune-mă jos! Lasă-mă! Lasă-mă!
    - Nu, Kyra.
    - Pune-mă jos! Lasă-mă! Lasă-mă! PUNE-MĂ JOS!
    Îmi scăpa. Apoi, când am ieşit în capul scărilor, a încetat brusc să se mai lupte.
    - Dă-mi-l pe Stricken! Îl vleau pe Stricken!
    La început habar n-am avut despre ce vorbeşte, dar, când m-am uitat încotro arăta cu degetul, am înţeles. Zăcând pe cărare, nu departe de unde se afla ghiveciul sub care era cheia, am văzut zăcând jucăria de pluş din Happy Meal-ul lui Ki. Strickland petrecuse destul timp de joacă prin curte, după cum arăta - blana de-un cenuşiu-deschis era acum de-un cenuşiu--închis din cauza prafului -, dar dacă jucăria avea s-o calmeze, voiam s-o aibă. Acum chiar nu era momentul să mă îngrijoreze mizeria şi microbii.
    - Ţi-l dau pe Strickland dacă promiţi să închizi ochii şi să nu-i deschizi până nu-ţi zic eu. Promiţi?
    - Promit, a spus ea.
    Tremura în braţele mele şi lacrimi mari, globulare - de genul celor pe care te aştepţi să le vezi în cărţile cu basme, niciodată în viaţa de zi cu zi - i-au apărut în ochi şi s-au rostogolit pe obraji în jos. Simţeam miros de iarbă arsă şi de cotlet de vită carbonizat. Mi-a venit să vomit, dar am reuşit să mă stăpânesc.
    Ki şi-a închis ochii. Încă două lacrimi i-au mai curs din ei şi au căzut pe braţul meu. Erau calde. A întins o mână, dibuind. Am coborât scările, am luat căţelul, apoi am ezitat. Mai întâi panglicile, acum căţelul. Panglicile probabil că nu însemnau nimic, dar mi se părea un gest greşit să-i dau căţelul şi s-o las să-l ia cu ea. Mi se părea un gest greşit, dar...
    E gri, irlandezule, mi-a şoptit vocea aceea extraterestră. Nu trebuie să-ţi faci probleme din cauza căţelului, fiindcă-i gri. Jucăria de pluş din visul tău era neagră.
    Nu ştiam bine despre ce vorbea vocea şi nu aveam timp să mă dumiresc. Am aşezat căţelul din pluş în mâna întinsă a Kyrei. Ea l-a dus la faţă şi i-a sărutat blana prăfoasă, ţinând ochii încă închişi.
    - Poate că Stricken o poate face pe mami bine, Mike. Stricken e căţeluş magic.
    - Ţine-ţi doar ochii închişi. Nu-i deschide până nu-ţi zic eu.
    Şi-a lipit faţa de gâtul meu. Am dus-o astfel în braţe prin curte, până la maşină. Am aşezat-o în scaunul de lângă şofer. A rămas acolo cu braţele peste cap, strângând animalul din pluş într-o mână grăsulie. I-am spus să stea aşa, întinsă pe scaun. N-a schiţat niciun gest că m-ar fi auzit, dar ştiam că mă auzise.
    Trebuia să ne grăbim, fiindcă veneau bătrânii. Bătrânii voiau să încheie conturile cu afacerea asta, voiau ca râul ăsta să se verse în mare. Şi nu era decât un singur loc unde puteam merge, numai un singur loc unde să fim în siguranţă, iar acesta era Sara Laughs. Însă trebuia să fac ceva înainte.
    În portbagaj ţineam o pătură veche, dar curată. Am scos-o de acolo, am străbătut curtea şi am întins-o peste Mattie Devore. Umflătura pe care a făcut-o aşezându-se peste corpul ei era îngrozitor de mică. M-am uitat în jur şi l-am văzut pe John holbându-se la mine. Ochii lui erau sticloşi din cauza şocului, dar mi-am spus că poate îşi revine în simţiri. Încă ţinea cureaua strâns între dinţi; semăna cu un drogat gata să se injecteze.
    - Uu ee oa'e, a spus - Nu se poate.
    Ştiam cu precizie cum se simţea.
    - O să vină ajutoare în doar câteva minute. Rezistă. Eu trebuie să plec.
    - Eci u'e?
...................................................................................