Christine, Stephen King

                                                         1-11
                                                       Prolog

                                  Bănuiesc că ați putea să considerați aceasta ca fiind povestea unui triunghi de îndrăgostiţi - Arnie Cunningham, Leigh Cabot şi, bineînţeles, Christine. Dar, doresc să înţelegeţi că prima a fost Christine.
    Ea a fost prima dragoste a lui Arnie şi, în timp ce nu îndrăznesc să afirm cu certitudine (oricum, nu de la înălţimea îndoielnicelor culmi de înţelepciune pe care le-am atins în cei douăzeci şi doi de ani ai mei), eu cred că a fost singura lui iubire adevărată. Deci, denumesc o tragedie ceea ce s-a întâmplat.
    Am crescut împreună cu Arnie în acelaşi cartier, am mers  amândoi la Şcoala primară Owen Andrews şi la Gimnaziul Darby, apoi la Liceul Libertyville. Bănuiesc că acesta a fost motivul pentru care Arnie nu a fost total înfrânt în timpul liceului. Eu eram un tip important acolo - mda, ştiu că asta nu înseamnă mare brânză; la cinci ani după ce ai absolvit nu te mai cinsteşte nimeni cu o bere pentru că ai fost căpitanul echipei de football, baseball şi înotător în Liga All-Conference –, dar pentru că am fost, cel puţin Arnie nu a fost ucis. A suferit foarte multe abuzuri, dar nu a fost omorât.
    Ştiţi, el era un învins. Fiecare liceu trebuie să aibă cel puţin doi; este un fel de lege universală. Unul de sex masculin şi unul de sex feminin. Lada de gunoi a fiecăruia. Ai avut o zi proastă? Ai căzut la un test important? Te-ai certat cu părinţii şi ai fost pedepsit pe perioada week-end-ului? Nicio  problemă. Trebuie doar să-l găseşti pe unul dintre aceşti trişti nefericiţi care se furişează în grabă de-a lungul holurilor ca nişte criminali şi să te îndrepţi drept spre el. Iar câteodată ei chiar sunt ucişi, în toate privinţele importante în afară de cea fizică; câteodată îşi găsesc un sprijin şi supravieţuiesc. Arnie m-a avut pe mine. Apoi a avut-o pe Christine. Leigh a venit mai târziu.
    Eu doar doresc să înţelegeţi acest fapt.
    Arnie era un outsider înnăscut. Nu se înţelegea cu sportivii deoarece era sfrijit – un metru şaptezeci şi opt şi în jur de şaizeci şi trei de kilograme atunci când era ud fleaşcă cu toate hainele pe el plus o pereche de cizme Desert Driver. Era un outsider printre intelectualii liceului (un grup care era destul de "izolat" într-un burg ca Libertyville) pentru că nu avea nicio înclinaţie deosebită. Arnie era deştept, dar mintea lui nu era îndreptată cu precădere spre un anumit domeniu... În afară de mecanica motoarelor cu ardere internă. Era foarte talentat în această privinţă.
    Când era vorba de maşini, acest puşti era parcă născut pentru aşa ceva. Dar părinţii lui, care amândoi predau la Universitatea Horlicks, nu puteau accepta ca fiul lor, care obţinuse un procent de 95% la testul de inteligenţă Stanford-Binet, să urmeze cursurile de la atelier. A fost norocos că l-au lăsat să urmeze Mecanica Auto I, II şi III. A trebuit să se lupte din răsputeri ca să obţină asta. Era un intrus între drogaţi pentru că nu consuma narcotice. Era un outsider în grupul teribiliştilor-cu-blugi-cu-ţinte-şi-Lucky-Strikes, deoarece nu consuma alcool, iar dacă-l loveai destul de tare izbucnea în plâns.
    O, da, şi nicio fată nu se apropia de el! Maşinăria lui glandulară mergea total în bozii. Adică, Arnie era metropola coşurilor. Se spăla pe faţă probabil de cinci ori pe zi, făcea poate o duzină de duşuri pe săptămână şi încerca fiecare cremă şi pomadă inventată de ştiinţa modernă. Nimic nu dădea rezultat. Faţa lui Arnie arăta ca o pizza supraîncărcată şi se părea că va avea pentru totdeauna un ten ciupit,  parcă mâncat de vărsat.
    Cu toate acestea mie îmi plăcea. Avea un foarte bun simţ al umorului şi o minte care punea întotdeauna întrebări; făcea şarade şi mici asocieri ciudate. Arnie a fost cel care mi-a arătat cum se construieşte un muşuroi pentru furnici când aveam şapte ani şi am petrecut aproape întreaga vară privind creaturile acelea mici, fascinaţi de hărnicia lor şi de solemna lor seriozitate. Când aveam zece am, Arnie a sugerat să ne furişăm într-o noapte afară şi să punem bălegar uscat de cal din Grajdurile de pe Route 17 sub calul imens de plastic, care se găsea pe peluza din faţa Motelului Libertyville, situat chiar lângă Manroeville.
    Arnie a ştiut primul despre şah. A ştiut primul despre poker. El mi-a arătat cum să-mi maximizez rezultatul de la scrabble. În zilele ploioase, chiar până în perioada când m-am îndrăgostit (hm, un fel de a spune – ea făcea parte din echipa de animatoare a liceului, cu un corp fantastic, iar de acesta cu siguranţă eram îndrăgostit, cu toate că, atunci când Arnie a remarcat că mintea ei avea tot atâta adâncime şi rezonanţă cât un disc pe 45 de turaţii al lui Shaun Cassidy, nu i-am putut spune că mănâncă rahat, pentru că avea dreptate), la Arnie mă gândeam mai întâi deoarece el ştia să maximizeze aceste zile tot aşa cum ştia să maximizeze rezultatele de la scrabble. Poate că aceasta este una dintre modalităţile prin care-i recunoşti pe oamenii singuratici... ei se pot gândi întotdeauna la ceva interesant de făcut în zilele ploioase. Întotdeauna poţi să-i chemi. Ei sunt tot timpul acasă. Fir'ar al dracului, întotdeauna!
    Din partea mea, l-am învăţat să înoate. Am lucrat cu el, l-am convins să mănânce legume proaspete ca să-şi fortifice corpul sfrijit. I-am obţinut o slujbă la o echipă de construcţii de şosele în vara dinaintea ultimului an de liceu – iar pentru aceasta amândoi a trebuit să ne luptăm din răsputeri cu părinţii lui, care se considerau mari prieteni ai muncitorilor de la fermele din California şi ai o ţelarilor din Burg, dar care erau îngroziţi de ideea că fiul lor dotat (amintiţi-vă, procent de 95% la testul de inteligentă Stanford-Binet) îşi va murdări mâinile şi îşi va înroşi gatul.
    Apoi, aproape de sfârşitul vacanţei de vară, Arnie a văzut-o pentru prima oară pe Christine şi s-a îndrăgostit de ea. Eram cu el în acea zi – ne întorceam acasă de la lucru – şi aş depune mărturie în această chestiune şi în faţa Tronului Sfântului Dumnezeu dacă aş fi chemat s-o fac.
    Frate, s-a îndrăgostit, şi s-a îndrăgostit foarte tare. Ar fi putut fi amuzant dacă totul n-ar fi fost atât de trist şi dacă totul n-ar fi devenit înfricoşător atât de repede. Ar fi putut fi amuzant, dacă situaţia n-ar fi fost atât de rea.
    Cât de rea a fost?
    A fost rea de la început.
    Şi s-a înrăutăţit din ce în ce, foarte repede.

                                                                              1.
                                    DENNIS - CÂNTECELE DE VOLAN ALE ADOLESCENȚEI
                                                                        1.
                                                            Primele impresii

                               Hei, iote-colo!
    Vizavi!
    Acolo-i o mașină făcută chiar pentru mine,
    Să posed acea mașină ar fi un lux...
    Că mașina aia arată bine, omule,
    Asta-i cu totul altceva.
    Eddie Cochran

    - Oh, Dumnezeule! a strigat brusc prietenul meu, Arnie Cunningham.
    - Ce s-a întâmplat? am întrebat eu.
    În spatele ochelarilor cu ramă metalică, el avea ochii holbaţi, îşi lipise o mână pe obraz acoperindu-şi parţial gura, iar gâtul lui ar fi putut fi pe articulaţii pe bile după cât de mult şi-l sucise peste umăr.
    - Opreşte maşina, Dennis! Du-te înapoi!
    - Ce vrei să...
    - Întoarce-te, vreau să mă mai uit o dată la ea.
    Brusc, am înţeles.
    - Oh, omule, uită. Dacă te referi la acea... chestie pe lângă care tocmai am trecut.
    - Întoarce-te!
    Am întors, gândindu-mă că probabil este una dintre micile glume subtile ale lui Arnie. Dar nu era aşa. Arnie era pierdut, cu căţel, cu purcel. Se îndrăgostise.
    EA era o glumă proastă şi n-am ştiut niciodată ce a văzut Arnie la EA în acea zi. Partea stângă a parbrizului era un păienjeniş rânjit de crăpături. Imperiala dreaptă din spate era turtită în interior, iar în adâncitura de vopsea zgâriată crescuse un cuib urât de rugină. Bara de protecţie din spate era câş, capota portbagajului era întredeschisă, iar umplutura scaunelor sângera prin câteva găuri mari ale tapiţeriei şi în fată şi în spate.
    Arăta ca şi cum cineva sfâşiase tapiţeria cu un cuţit. Unul dintre cauciucuri era spart. Celelalte erau atât de tocite încât se vedea deja ţesătura de pânză a anvelopelor. Cel mai grav lucru, sub blocul motor era o băltoacă neagră de ulei.
    Arnie se îndrăgostise de un Plymouth Fury model 1958, una dintre acele maşini lungi, cu aripi mari. Pe partea dreaptă a parbrizului – cea care nu era crăpată – se afla un anunţ vechi şi decolorat de soare pe care scria: DE VÂNZARE!
    - Dennis, uită-te la formele ei! a şoptit Arnie.
    Alerga în jurul maşinii ca un posedat. Părul ud de transpiraţie i se agita şi sălta. A încercat uşa din spate de pe partea dreaptă, iar aceasta s-a deschis cu un ţipăt.
    - Arnie, îţi baţi joc de mine, nu-i aşa? am spus. Ai insolaţie, corect? Spune-mi ca ai insolaţie. Te duc acasă şi te pun sub blestemata de instalaţie de aer condiţionat şi uităm totul despre asta, bine?
    Dar am spus acestea fără prea mari speranţe. El ştia cum să glumească, dar atunci nu a fost nicio urmă de glumă pe faţa lui. În schimb se citea acolo un fel de nebunie toantă care nu mi-a plăcut prea mult.
    Nici măcar nu s-a obosit să-mi răspundă. Pe uşa deschisă a ieşit un val de aer cald, încărcat, stătut, mirosind a ulei şi a descompunere avansată. De asemenea, Arnie a părut cănu remarca nici acest fapt. A intrat înăuntru şi s-a aşezat pe bancheta din spate, zdrenţuită şi decolorată.
    Cândva, în urmă cu douăzeci de ani, fusese roşie. Acum era roz murdar.
    M-am întins şi am apucat o bucată mică de umplutură, m-am uitat la ea şi apoi am aruncat-o.
    - Arată de parcă Armata Rusească a trecut peste ea în drum spre Berlin, am spus.
    În sfârşit, el a remarcat că eu eram încă acolo.
    - Mda... mda. Dar poate fi reparată. O frumuseţe. O adevărată...
    - Hei! Hei! Ce puneţi voi, puştilor, la cale?
    Era un tip bătrân care arăta ca şi cum se bucura – mai mult sau mai puţin – de cea de-a şaptezecea vară a sa. Poate chiar mai puţin. Acest filfizon bizar mi-a creat impresia unui om căruia-i plăceau foarte puţine lucruri.
    Părul lui era lung şi nepieptănat; mă rog, atâta cât mai rămăsese din el. Pielea capului îi era afectată de un caz grav de psoriazis.
    Purta pantaloni de om bătrân şi ghete Keds. N-avea cămaşă; în schimb, în jurul taliei purta o chestie care semăna cu un corset femeiesc. Când s-a apropiat, am observat că era o proteză pentru spate. După cum arăta aceasta, presupun că ultima dată când şi-o spălase fusese cam pe vremea când a murit Lyndon Johnson.
    Vocea lui era piţigăiată şi stridentă.
    - Domnule, aceasta-i maşina dumneavoastră? l-a întrebat Arnie.
    Nu era o întrebare prea deşteaptă. Plymouth-ul era parcat pe peluza din spatele casei construite după război, din care ieşise omul. Peluza era oribilă, dar în comparaţie cu Plymouth-ul arăta chiar superb.
    - Şi ce dacă e? a întrebat tipul bătrân.
    - Eu – Arnie a trebuit să înghită – eu vreau s-o cumpăr.
    Ochii bătrânului codoş au strălucit. Expresia mânioasă de pe faţa lui a fost înlocuită de o scânteiere fugară a ochilor şi un rânjet înfometat. Acela, cred, a fost momentul – atunci, chiar în acea clipă – când am simţit ceva rece şi albastru în interiorul meu. A fost un moment – chiar atunci – când am simţit că ar trebui să-l înşfac pe Arnie şi să-l târăsc de acolo. A apărut ceva în ochii bătrânului. Nu doar o scânteie; a fost ceva în spatele ei.
    - Ei bine, ar fi trebuit să-mi spui de la început, i-a zis bătrânul lui Arnie.
    I-a întins mâna iar Arnie a luat-o.
    - Mă cheamă LeBay. Roland D.LeBay. U.S. Army, pensionar.
    - Arnie Cunningham.
    Tipul i-a strâns mâna şi apoi m-a salutat vag şi pe mine. Eu nu intram în schemă; deja îşi avea fraierul. Arnie ar fi putut la fel de bine să-i înmâneze lui LeBay portofelul său.
    - Cât costă? a întrebat Arnie – şi atunci s-a repezit. Oricât cereţi pentru EA, tot n-ar fi prea mult.
    În loc să oftez, am gemut în sinea mea. Carnetul lui de cecuri tocmai se alăturase portofelului.
    Pentru o clipă rânjetul lui LeBay a şovăit puţin, iar ochii i s-au îngustat suspiciosi. Cred că evalua posibilitatea că cineva îşi bătea joc de el. A studiat faţa deschisă, doritoare, a lui Arnie, căutând semne de înşelătorie, apoi a pus acea întrebare ucigător de perfectă:
    - Fiule, ai deţinut vreodată o maşină?
    - Are un Mustang Mach II, am spus eu repede. Ai lui i-au cumpărat-o. Are cutie de viteze Hurst, compresor de supraalimentare şi poate să mănânce şoseaua în viteza întâi. Ea...
    - Nu, a spus Arnie încet. Tocmai mi-am luat permisul de conducere în primăvara aceasta.
    LeBay mi-a aruncat o uitătură scurtă, dar vicleană, apoi şi-a îndreptat întreaga atenţie spre principalul vânat.
    Şi-a pus mâinile în şolduri şi s-a întins. A răspândit în jur o duhoare acră de transpiraţie.
    - Am avut în armată o problemă cu spinarea, a spus el. Invaliditate totală. Doctorii n-au putut să-mi facă nimic. Dacă te-ntreabă cineva, băiete, ce-i în neregulă cu lumea asta, să-i spui că-s trei lucruri: doctorii, comuniştii şi cioroii radicali. Dintre cele trei, comuniştii sunt cei mai răi, urmaţi îndeaproape de doctori. Şi dacă vrea să ştie cine ţi-a spus asta, spune-i că Roland D. LeBay. Da, dom'le.
    A atins capota veche, scorojită a Plymouth-ului cu un fel de dragoste uluită.
    - Asta de aici este cea mai bună maşină pe care am avut-o eu vreodată. Am cumpărat-o în septembrie 1957. Pe atunci, asta era perioada când îţi puteai cumpăra noul model al anului, în septembrie. Cât era vara de lungă îţi arătau poze cu maşini sub copertine şi maşini sub prelate, până când pur şi simplu mureai să ştii cum arată pe dedesubt. Nu ca acum.
    Vocea lui împroşca dezgust pentru vremurile decadente pe care trăise să le vadă.
    - Nou-nouţă a fost EA. Avea mirosul unei maşini nou-nouţe, iar acela-i aproape cel mai fin miros  din lume.
    S-a gândit.
    - Cu excepţia, poate, a celui de păsărică.
    M-am uitat la Arnie, mușcându-mi interiorul obrajilor ca să-mi stăpânesc hohotele de râs. Arnie mi-a întors stupefiat privirea. Bătrânul nu părea să ne bage în seamă; el se afla pe altă planetă.
    - Am fost treizeci şi cinci de ani în kaki, ne-a spus LeBay, încă ţinându-şi mâna pe capota maşinii. M-am înrolat la şaisprezece ani, în 1923. Am înghiţit praf în Texas şi am văzut crabi şi homari imenşi în vizuinele puturoase din Nogales. Am văzut oameni cu maţele ieşindu-le pe ureche în timpul Marelui Doi. Asta am văzut în Franţa. Le ieşeau maţele afară pe urechi. Crezi asta, fiule?
    - Da domnule, a spus Arnie.
    Nu cred că a auzit vreun cuvânt din ce a spus LeBay. Se bălăbănea de pe un picior pe altul ca şi când ar fi avut nevoie urgentă să meargă la baie.
    - Totuşi, în legătură cu maşina – eşti la Universitate? a lătrat brusc LeBay. Acolo sus, la Horlichs?
    - Nu domnule, sunt la Liceul Libertyville.
    - Bine, a spus LeBay morocănos. Stai departe de colegii. Sunt pline de iubitori de cioroi care vor să dea din mână Canalul Panama. Ei le denumesc "Locaşuri de Gândire". "Locaşuri de Ticăloşi" aş spune eu.
    A privit cu dragoste spre maşina care stătea pe jantă, cu vopseaua scorojită, încălzindu-se în soarele după-amiezii.
    - Mi-am paradit spatele în primăvara lui '57, a spus el. Chiar şi pe atunci armata începuse să decadă. Am ieşit tocmai la timp. M-am întors înapoi în Libertyville. Am studiat fiarele pe roţi. Nu m-am grăbit. Apoi am intrat în Reprezentanţa Plymouth a lui Norman Cobb – unde este acum pista de bowling pe Main Street – şi am comandat maşina asta. I-am spus că vreau modelul din anul următor, în roşu şi alb. Roşu ca o pompă de incendiu. Şi mi-au facut-o. Când am luat-o, avea un total de şase mile pe ceasul de kilometraj.
    A scuipat.
    M-am uitat peste umărul lui Arnie la ceasul de kilometraj. Geamul era murdar dar totuşi am putut să citesc dezastrul: 97432 mile. Şi şase zecimi. Sfinte Sisoe!
    - Dacă iubeşti maşina asta atât de mult, atunci de ce o vinzi? am întrebat.
    Mi-a aruncat o privire lăptoasă, mai degrabă înfricoşătoare:
    - Fiule, încerci să faci pe deşteptul cu mine?
    După ce ne-am duelat din priviri câteva clipe (pe care Arnie le-a ignorat total; el mângâia, iubitor, una dintre aripile din spate ale maşinii), mi-a spus:
    - Nu mai pot să conduc. Mă doare spatele prea rău. Vederea mi-a slăbit.
    Brusc am înţeles – sau am crezut că înţeleg. Dacă ne-a dat datele corect, atunci avea şaptezeci şi unu de ani. Iar la şaptezeci de ani legile acestui stat te obligă să-ţi faci examenul oftalmologie înainte de a-ţi reînnoi permisul de conducere. LeBay ori nu corespunsese la acest examen, ori îi era teamă că nu-l vor găsi apt. Oricum, însemna acelaşi lucru. Mai degrabă decât să se expună acestei înjosiri, mai bine vindea Plymouth-ul. În afară de asta, maşina îmbătrânise foarte repede.
    - Cât cereţi pe ea? a întrebat iarăşi Arnie.
    Oh, de-abia aştepta să fie măcelărit.
    LeBay şi-a întors faţa spre cer, în aparenţă cercetând semnele de ploaie. Apoi a privit iarăşi în jos spre Arnie şi i-a aruncat un zâmbet larg, binevoitor, care din punctul meu de vedere semăna prea mult cu rânjetul mefistofelic de mai înainte.
    - Am cerut trei sute, a spus el. Dar tu pari un flăcău destul de simpatic. Pentru tine, las la două sute cincizeci.
    - Oh, Hristoase! am exclamat eu.
    Dar el cunoştea care îi este fraierul şi ştia cu exactitate cum să bage zânzania între noi. După cum spunea bunicul meu, el nu căzuse ieri dintr-o căruţă cu fân.
    - Bine, a spus el brusc. Dacă aşa vreţi voi. Eu trebuie să mă uit la serialul de la ora patru-jumătate. Marginea Nopţii. Dacă pot, nu-l pierd niciodată. Băieţi, mi-a făcut plăcere să discut cu voi. La  revedere.
    Arnie mi-a aruncat o privire fioroasă, aşa de plină de durere şi mânie, încât m-am dat un pas înapoi. S-a dus după bătrân şi l-a apucat de umăr. Au vorbit. N-am putut să aud tot, dar am văzut mai mult decât îndeajuns. Mândria bătrânului era rănită. Arnie era serios şi plin de scuze. Bătrânul doar spera că Arnie înţelege că el nu putea suporta să-şi vadă insultată maşina care l-a slujit cu devotament atâţia ani.
    Arnie l-a aprobat. Încetul cu încetul, bătrânul s-a lăsat condus înapoi.
    Şi iarăşi am simţit ceva teribil în legătură cu el... era ca şi cum un vânt rece de noiembrie ar fi putut gândi. Mai bine de atât nu mă pot exprima.
    - Dacă mai spune măcar un singur cuvânt, eu mă spăl pe mâini de toată tărăşenia, a spus LeBay şi şi-a îndreptat înspre mine un deget contorsionat, plin de bătături.
    - Nu o să spună, nu o să spună, a zis Arnie în grabă. Aţi spus trei sute?
    - Da, cred că asta era.
    - Două sute cincizeci a fost preţul exprimat, am spus eu tare.
    Arnie arăta stupefiat, înfricoşat că bătrânul o să plece iarăşi, dar LeBay nu-şi asuma riscuri. Peştele aproape că ieşise afară din iaz.
    - Bănuiesc că mă mulţumesc cu două sute cincizeci, s-a-nvoit LeBay.
    Mi-a aruncat din nou o privire, iar eu am văzut că noi doi aveam o înţelegere – el nu mă plăcea şi eu nu-l sufeream.
    Spre oroarea mea crescândă, Arnie şi-a scos portofelul şi a început să caute prin el. Peste noi trei se lăsase tăcerea. LeBay privea. Eu mă uitam la un puşti care încerca să se sinucidă pe un skateboard prăzuliu. Undeva un câine a lătrat. Pe trotuar au trecut două fete care păreau a fi în clasa a opta sau a noua, chicotind şi ţinând la sânii îmbobociţi pachete cu cărţi de la bibliotecă.
    Mai aveam doar o singură speranţă ca să-l scot pe Arnie din tărăşenia asta; era ziua dinaintea salariilor. Dacă mi se acorda timp, chiar şi douăzeci şi patru de ore, această febră nebunească s-ar putea să dispară. Arnie începea să-mi reamintească de Toad din Toad Hali.
    Când m-am uitat înapoi, Arnie şi LeBay priveau la două bancnote de cinci şi şase de un dolar – în aparenţă, tot ceea ce se găsise în portofelu său.
    - Ce spuneţi despre un cec? a întrebat Arnie.
    LeBay i-a oferit un zâmbet uscat şi nu a spus nimic.
    - E un cec valabil, a protestat Arnie.
    Bineînţeles că era. Noi lucrasem toată vara pentru Fraţii Carson, la extensia l-376, cea despre care localnicii din zona Pittsburg credeau cu fermitate că nu va fi niciodată terminată cu adevărat.
    Câteodată Arnie declara că Penn-DOT începuse că înregistreze pariuri asupra lucrărilor de la l-376 la scurt timp după ce s-a terminat Războiul Civil. Totuşi, niciunul dintre noi doi nu aveam dreptul să ne plângem; o mulţime de tineri lucrau pentru salarii de mizerie în acea vară sau nu munceau deloc.
    Noi câştigam bani buni şi chiar lucram ore suplimentare. Brad Jeffries, şeful de echipă, fusese foarte reticent să angajeze un puşti ca Arnie, dar până la urmă consimţise să-l folosească drept purtător de steag; fata pe care plănuia s-o angajeze rămăsese gravidă şi fugise de acasă ca să se mărite. Deci Arnie începuse prin a agita steagul în iunie, dar trecuse încetul cu încetul la munci mai grele, descurcându-se mai mult din curaj şi hotărâre.
    Era prima slujbă adevărată pe care o făcuse el vreodată, şi nu dorea să dea chix. Brad a fost destul de impresionat, iar soarele verii chiar a ajutat puţin tenul încărcat al lui Arnie. Poate erau ultravioletele.
    - Sunt sigur, fiule, că-i un cec bun – a spus LeBay – dar trebuie să închei târgul pentru bani gheaţă. Înţelegi.
    Nu ştiam dacă Arnie a înţeles, dar eu da. Ar fi fost mult prea uşor să se sisteze plata unui cec local dacă această găleată de rugină care era Plymouth-ul îşi arunca în drumul spre casă vreo pârghie sau i se rupea vreun piston.
    - Puteţi să sunaţi la bancă, a spus Arnie, începând să pară disperat.
    - Nu, a spus LeBay, scărpinându-şi subsuoara deasupra corsetului scabros. Este aproape cinci şi jumătate. Băncile s-au închis de mult.
    - Atunci un avans, a spus Arnie şi a întins cei şaisprezece dolari.
    Arăta foarte încăpăţânat. S-ar putea să nu vă vină să credeţi că un puşti care era destul de în vârstă ca să voteze, s-a putut ambala atât de mult doar în cincispreze minute din cauza unei epave anonime şi învechite. Chiar şi mie de-abia îmi venea să cred.
    Dar Roland D. LeBay se acomodase cu situaţia pentru că presupun că era destul de bătrân ca să fi văzut deja toate ciudăţeniile. Doar mai târziu am început să bănuiesc că această siguranţă ciudată ar fi putut veni din alte surse.
    Oricare a fost situaţia, dacă vreodată prin venele lui cursese vreun lapte de bunătate omenească, acesta se transformase demult în smântână acră.
    - Trebuie să-mi dai cel puţin zece la sută, a spus LeBay. (Peştele era acum tras pe uscat; într-o clipă va fi curăţat de solzi.) Dacă-mi dai zece la sută, o reţin timp de douăzeci şi patru de ore pentru tine.
    - Dennis, poţi să-mi împrumuţi nouă dolari până mâine?
    Aveam zece în portofel şi nu aveam niciun plan să-i cheltuiesc undeva. Zile după zile în care împrăştiasem nisip şi săpasem şanţuri pentru podele tubulare făcuseră minuni în ceea ce priveşte pregătirea pentru sezonul de football, dar nu mai aveam deloc viaţă socială. În ultimul timp nici măcar nu mai asaltasem meterezele corpului prietenei mele animatoare în stilul în care era ea obişnuită. Eram bogat, dar singuratic.
    - Vino aici şi o să vedem, i-am zis.
    Sprâncenele lui LeBay se întunecaseră, dar putea vedea că depinde de ajutorul meu chiar dacă îi plăcea sau nu. Părul lui alb, ciufulit, se agita în adierea vântului. Îşi ţinea posesiv una dintre mâini pe capota Plymouth-ului.
    Arnie venise înapoi spre locul unde maşina mea, un Duster '75, era parcată la bordura trotuarului. Mi-am pus mâna pe umărul lui Arnie. Fără niciun motiv mi-am amintit cum stătusem amândoi în camera lui într-o zi ploioasă, pe când aveam şase ani – desenele animate clipocind pe un televizor alb-negru vechi, în timp ce noi coloram cu Crayola uzate, aşezate într-o cutie veche de cafea. Această imagine m-a făcut să fiu trist şi puţin speriat.
    Ştiţi, există nişte zile când mi se pare că șase ani este o vârstă optimă şi de aceea durează doar 7,2 secunde în timp real.
    - Îi ai, Dennis? Ţi-i înapoiez mâine după-amiază.
    - Mda, îi am, am spus. Dar, ce faci, pentru numele lui Dumnezeu, Arnie? Băsinosul ăla bătrân are pensie de invaliditate totală, ce Dumnezeu! Nu are nevoie de banii ăştia, iar tu nu eşti o instituţie de caritate.
    - Nu pricep. Despre ce vorbeşti?
    - Îşi bate joc de tine. Te tromboneşte pur şi simplu de plăcere. Dacă ar duce maşina aia la Darnell, nu ar putea obţine nici măcar cincizeci de dolari pentru piese. E un rahat.
    - Nu. Nu, nu este.
    Fără tenul prost, prietenul meu ar fi fost complet comun. Dar Dumnezeu dă fiecăruia măcar o trăsătură bună, cred eu, iar la Arnie erau ochii. În spatele ochelarilor care în mod normal îi făceau obscuri, erau de un gri frumos, inteligent, culoarea norilor într-o zi înnegurată de toamnă. Atunci când se petrecea ceva care-i stârnea interesul puteau fi incomod de pătrunzători şi cercetători, dar acum erau distanţi şi visători.
    - Ba nu e deloc un rahat.
    În acel moment am început să înţeleg cu adevărat că se petrecea ceva mai mult decât o decizie bruscă a lui Arnie că doreşte o maşină. Până atunci nu-şi exprimase niciodată vreun interes să deţină una; era mulţumit să meargă cu mine, să contribuie la plata benzinei şi să pedaleze pe bicicleta lui cu trei viteze.
    Şi nici nu avea nevoie de un automobil ca să poată să iasă la plimbare; după cunoştinţele mele, Arnie nu curtase niciodată o fată. Aici era vorba de altceva. Era dragoste, sau ceva de acest gen.
    - Cel puţin convinge-l s-o pornească pentru tine, Arnie, am spus. Şi ridică-i capota motorului. Dedesubt este o băltoacă de ulei. Cred că blocul motor ar putea fi crăpat. De fapt, cred...
    - Poţi să-mi împrumuţi cei nouă dolari?
    Ochii lui mă fixau.
    Am renunţat. Mi-am scos portofelul şi i-am dat banii.
    - Mulţumesc, Dennis.
    - E înmormântarea ta, omule.
    Nu m-a băgat în seamă. A alăturat cei nouă dolari la cei şaisprezece ai săi şi s-a întors înapoi unde LeBay stătea lângă maşină. I-a înmânat banii iar LeBay i-a numărat cu atenţie, umezindu-şi degetul mare.
    - O reţin doar pentru douăzeci şi patru de ore, înţelegi, a spus LeBay.
    - Da, domnule, este în regulă, a răspuns Arnie.
    - O să merg în casă să-ţi scriu o chitanţă. Cum spuneai că te cheamă, soldatule?
    Arnie a zâmbit puţin.
    - Cunningham. Arnold Cunningham.
    LeBay a gemut şi a traversat peluza nesănătoasă spre uşa din spate a casei. Uşa de afară era una dintre acele uşi nesofisticate de aluminiu, cu cifru, cu o literă rotitoare la mijloc – în acest caz un L mare.
    Ușa s-a trântit în urma lui.
    - Tipul e straniu, Arnie. Individul este cu adevărat al naibii de smecher.
    Dar Arnie nu era acolo. Stătea la volanul maşinii. Pe faţă avea aceeaşi expresie hotărâtă.
    Am înconjurat botul maşinii şi am găsit pârghia de deschidere a capotei. Am tras de ea, iar capota s-a ridicat cu un ţipăt ruginit, care m-a făcut să mă gândesc la efectele sonore pe care le auzi în unele dintre acele înregistrări făcute în casele bântuite de fantome. Fulgi de metal s-au împrăştiat în jur. Acumulatorul era un Allstate vechi, iar bornele erau atât de năclăite de cocleală, încât nu puteai spune care este plusul şi care minusul. Am scos filtrul de aer şi m-am uitat posac în carburatorul cvadri-cameral tot atât de negru ca un puţ de mină.
    Am lăsat în jos capota şi m-am întors lângă Arnie, care mângâia bordul de deasupra vitezometrului calibrat până la un absurd 120 de mile pe oră. Oare chiar au mers vreodată maşinile atât de repede?
    - Arnie, cred că blocul motor este crăpat. Chiar aşa. Maşina asta este varză, prietene. Este făcută total varză. Dacă vrei roţi, putem să-ţi găsim ceva cu mult mai bun pentru două sute cincizeci. Vorbesc serios. Cu mult mai bun.
    - Are douăzeci de ani vechime, a spus el. Realizezi că un automobil este în mod oficial o antichitate când are mai mult de două zeci de ani?
    - Mda, am spus. Curtea de gunoaie din spatele lui Darnell's era plină de antichităţi oficiale, înţelegi ce vreau să spun?
    - Dennis...
    Uşa s-a trântit. LeBay venea înapoi. Cu atât mai bine; continuarea discuţiei nu ar fi avut sens. S-ar putea să nu fiu cel mai intuitiv om din lume, dar când semnalele sunt destul de puternice, le pot recepţiona. Arnie simţea că trebuie neapărat să aibă acel automobil, iar eu nu puteam să-i schimb părerea.
    Şi nu cred că ar fi putut reuşi cineva.
    LeBay i-a dat chitanţa cu o plecăciune. Scrise pe o hârtie simplă de notiţe, cu un scris păienjenesc şi puţin tremurat, de om bătrân, erau următoarele:
    Am primit de la Arnold Cunningham 25,00 dolari drept avans pentru 24 de ore, pentru Plymouth-ul 1958, Christine.
    Sub acestea îşi semnase numele.
    - Ce-i cu această Christine? am întrebat, gândindu-mă că probabil am citit prost sau că el a scris greşit.
    Buzele i s-au strâns, iar umerii i s-au ridicat puţin ca şi când s-ar fi aşteptat să se râdă de el... sau de parcă m-ar fi provocat să-mi bat joc de el.
    - Aşa i-am spus întotdeauna. Christine.
    - Christine, a spus Arnie. Îmi place. Ţie nu, Dennis?
    Acum dorea să-i dea şi un nume tâmpeniei. Totul începea să devină prea mult.
    - Ce crezi, Dennis, îţi place?
    - Nu, am spus. Dacă trebuie s-o botezi, Arnie, de ce nu îi spui Belea?
    Părea jignit,dar mie nu-mi mai păsa.M-am întors la maşina mea şi l-am aşteptat acolo, dorindu-mi să fi ales altă rută spre casă.

                                                              2.
                                             Prima ceartă în familie

                           L-am dus pe Arnie acasă și am intrat cu el ca să mănânc o bucată de prăjitură și un pahar cu lapte înainte de a mă îndrepta spre casă. A fost o decizie pe care am regretat-o foarte repede.
    Arnie locuia pe Strada Laurel, care se afla într-un cartier liniștit de vile din partea de vest a Libertyville-ului. De fapt, în general, marea parte a Libertyville-ului era liniştită şi alcătuită din vile. Nu sunt foarte luxoase, ca şi cartierele suburbane ale Fox Chapel-ului (unde multe dintre case sunt de  fapt conace ca acelea pe care le tot vezi în revista săptămânală Columbo) şi nici nu este ca Monroeville, cu magazine care se întind pe mile întregi, cu depozitele de cauciucuri ieftine şi cu marile librării pentru cărţi porcoase.
    Nu există niciun fel de industrie grea; în general este o comunitate de dormitoare pentru Universitatea din apropiere. Nu luxoasă, dar într-un fel doxată, cel puţin.
   Tot drumul spre casă, Arnie a fost tăcut şi contemplativ; am încercat să-l scot din această stare, dar nu a vrut. L-am întrebat ce va face cu maşina.
    - O s-o repar, mi-a răspuns absent şi a căzut înapoi în tăcere.
    Ei bine, era în stare să facă asta; nu puneam la îndoială acest lucru. Se pricepea să lucreze cu ustensilele, putea să asculte, putea să izoleze hibele. Mâinile lui erau sensibile şi abile cu mecanismele; doar când era în preajma altor oameni, în special a fetelor, deveneau stângace şi agitate, dorind să-şi pocnească degetele sau să şi le vâre în buzunare sau, cel mai grav, să şi le ducă la faţă şi să le plimbe peste terenul zgrunţuros al obrajilor săi, peste bărbie şi frunte, atrăgând atenţia asupra feţei.
    Putea să repare maşina, dar banii pe care-i câştigase în acea vară erau destinaţi pentru colegiu. Nu mai deţinuse niciodată înainte o maşină şi nu cred că avea vreo idee despre modul sinistru în care înghiţeau banii maşinile vechi. Cu aviditatea unui vampir care îţi suge sângele.
    Putea să scutească în multe cazuri mâna de lucru, realizând singur reparaţiile, dar numai piesele îl vor secătui de parale înainte de a termina treaba.
    I-am spus câte ceva din toate acestea, dar nici măcar nu le-a recepţionat. Privirea îi era încă pierdută, visătoare. Nu pot să vă spun ce gândea el.
    Michael şi Regina Cunningham erau amândoi acasă – ea lucra la unul dintre acele jigsaw-puzzle idioate şi interminabile (acesta era un tablou cu şase mii de came şi roţi dinţate, pe un fundal simplu, alb; m-ar fi scos din minţi în aproape cincisprezece minute), iar el asculta casetofonul în salon.
    Trebuie să înţelegeţi că Michael şi Regina erau oameni de Universitate până în măduva oaselor. Erau dedicaţi binelui, iar asta pentru ei însemna că trebuiau să protesteze. Protestaseră în favoarea integrării rasiale la începutul anilor '60, apoi îşi mutaseră mai departe obiectivul spre Vietnam, iar când acesta s-a stins, a urmat Nixon, apoi problemele despre proporţiile de rasă în şcoli (îţi puteau cita cuvânt cu cuvânt din cazul lui Alan Bakke până când adormeai), brutalitatea poliţiei şi brutalitatea părintească. Apoi erau discuţiile – toată acea vorbărie.
    Erau tot atât de mult dedicaţi discuţiilor, cum erau dedicaţi protestelor. Întotdeauna erau dornici să ia parte la o şuetă de toata noaptea pe tema programului spaţial sau prezentării programului ERA, ori la un seminar pe tema alternativelor pentru combustibilii fosili, doar la simpla aruncare a unei opinii.
    Stătuseră, numai Dumnezeu ştie de cât de multe ori, la capătul celălalt al firului unui telefon, răspunzând problemelor fierbinţi – violuri, droguri, telefoane la care copii fugiţi de acasă puteau să vorbească cu un prieten şi la bunul şi bătrânul AJUTOR TELEFONIC, la care oamenii care se gândeau la sinucidere puteau să sune şi să asculte o voce plină de înţelegere care să spună: nu o face, amice, ai o îndatorire socială pentru Planeta Pământ.
    Douăzeci sau treizeci de ani de predare la Universitate şi erau pregătiţi să dea din gură tot aşa cum câinii lui Pavlov salivau la sunetul unui clopoţel. Cred că până la urmă sfârşeai prin a-ţi plăcea aşa ceva.
     Regina (ei au insistat să le spun pe numele mic) avea patruzeci şi cinci de ani şi era chipeşă într-un fel mai degrabă rece, semi-aristocratic – adică reuşea să arate aristocratică chiar şi atunci când purta bluejeans, ceea ce se întâmpla în majoritatea timpului. Domeniul ei era Engleza, dar bineînţeles atunci când predai la nivelul colegiului, asta nu era niciodată îndeajuns; era ca şi cum ai apune "America" atunci când cineva te întreabă de unde eşti. Domeniul ei era rafinat şi calibrat ca un spot pe ecranul unui radar. Se specializase în poeţii timpurii englezi, iar subiectul tezei de doctorat fusese Robert Herrick.
    Michael era la catedra de istorie. Arăta la fel de dezolant şi de melancolic ca şi muzica pe care o asculta la casetofon, deşi dezolarea şi melancolia nu făceau parte în mod normal din atitudinea lui obişnuită. Câteodată el mă determina să mă gândesc la ceea ce se presupune că a spus Ringo Starr atunci când Beatles-ii au venit pentru prima dată în America şi la o conferinţă de presă, un reporter l-a întrebat dacă într-adevăr era tot atât de trist pe cât părea. "Nu – i-a replicat Ringo – este doar faţa mea".
    Michael era tot aşa. De asemenea, faţa lui slăbuţă şi ochelarii cu rame groase pe care-i purta îl făceau să arate ca şi caricatura unui profesor apărută într-o gazetă neprietenoasă. Părul lui se rărise şi  purta o ţăcălie mică şi ciufulită.
    - Hello, Arnie, a spus Regina în timp ce intram. Hello, Dennis. Acestea au fost ultimele cuvinte voioase pe care ni le-a adresat vreunuia dintre noi în acea după-amiază.
    Noi am salutat-o şi ne-am luat prăjiturile şi laptele. Ne-am aşezat în colţul amenajat pentru micul dejun. Cina se cocea în cuptor şi, îmi pare rău s-o spun, dar aroma pe care o degaja era puţin râncedă.
    Regina şi Michael cochetaseră pentru un timp cu vegetarianismul, iar în acea seară mirosea ca şi când Regina pregătise o plăcintă cu alge sau ceva similar. Speram sa nu mă invite să rămân la cină.
    Casetofonul s-a oprit şi Michael a intrat în bucătărie. Era îmbrăcat în bermude de blugi, şi arăta ca şi cum tocmai îi murise cel mai bun prieten.
    - Aţi întârziat, băieţi. S-a întâmplat ceva?
    A deschis frigiderul şi a început să se uite prin el. Poate că nici lui nu-i mirosea prea bine mâncarea de seară.
    - Am cumpărat o maşină, a spus Arnie tăindu-şi altă felie de prăjitură.
    - Ce ai făcut? a strigat imediat mama lui din cealaltă cameră.
    S-a ridicat mult prea grăbită şi s-a auzit o bufnitură scurtă atunci când coapsele ei s-au lovit de marginea mesei de joc pe care îşi făcea puzzle-ul. Bufnitura a fost urmată de o ploaie de cartonase care au căzut pe podea. Atunci a fost momentul în care am început sa regret că nu m-am dus acasă.
    Michael Cunningham se întorsese cu spatele la frigider şi îl fixa, ţinând într-o mână un măr Granny Smith, iar în cealaltă o cutie de iaurt simplu.
   - Tu glumeşti, a spus el şi dintr-unul dintre acele motive absurde am observat pentru prima dată că ţăcălia lui – pe care începuse s-o poarte cam de prin 1970 – avea destul de multe fire argintii. Arnie, glumeşti, nu-i aşa? Spune-mi că glumeşti.
    Regina a intrat înăuntru, înaltă, semiaristocratică şi a dracului de furioasă. S-a uitat îndeaproape la faţa lui Arnie şi a realizat că el nu glumeşte.
    - Nu poţi să cumperi o maşină, a spus ea. Despre ce Dumnezeu vorbeşti? Ai doar şaptesprezece ani.
    Arnie şi-a întors lent privirea de la tatăl său care stătea lângă frigider, la mama lui care se afla în uşa care ducea în salon. Pe faţă avea o expresie încăpăţânată, împietrită, pe care nu-mi aminteam s-o fi văzut până atunci. Dacă ar fi arătat aşa de mai multe ori în incinta şcolii, m-am gândit, puştii de la atelier n-ar mai fi fost aşa de dornici să-şi bată joc de el.
    - De fapt, vă înşelaţi, a spus el. Pot s-o cumpăr fără nicio bătaie de cap. N-aş putea s-o plătesc în rate, dar s-o cumpăr pe bani gheaţă nu prezintă probleme. Bineînţeles, să înmatriculez o maşină la şaptesprezece ani este cu totul altceva. Pentru asta am nevoie de consimţământul vostru.
    Ei îl priveau cu surprindere, nelinişte şi - am văzut asta doar în ultimul moment şi am simţit un gol în stomac - cu mânie crescândă. Cu toată gândirea lor liberală şi angajamentul pentru muncitorii fermieri, pentru soţiile maltratate, pentru mamele nemăritate şi pentru toţi ceilalţi nefericiţi, totuşi îi dirijau destul de mult viaţa lui Arnie.
    Iar Arnie se lăsa dominat.
    - Nu cred că este cazul să vorbeşti aşa cu mama ta, a spus Michael.
    A pus la loc iaurtul, a reţinut mărul Granny Smith şi a închis încet frigiderul.
    - Eşti prea tânăr ca să ai o maşină.
    - Dennis are una, a răspuns prompt Arnie.
    - Hei! Oau! Cât de târziu s-a făcut! am spus. Ar trebui să mă duc acasă! Ar trebui să mă duc acasă chiar acum! Eu ...
    - Ceea ce fac părinţii lui Dennis şi ceea ce fac părinţii tăi sunt lucruri diferite, a spus Regina Cunningham.
    Nu i-am auzit niciodată vocea atât de rece. Niciodată.
    - Şi tu nu ai niciun drept să faci aşa ceva fără să-l consulţi pe tatăl tău şi pe mine despre...
    - Să vă consult! a urlat Arnie brusc.
    Şi-a vărsat laptele. Venele de la gât îi ieşiseră în evidenţă ca nişte corzi.
    Regina a făcut un pas înapoi, rămânând cu gura căscată. Aş fi dispus să pariez că niciodată fiul ei sperios nu mai uriaşe la ea. Michael arăta tot la fel de uluit.
    Simţeau acum gustul acelui ceva pe care eu îl cunoscusem deja - pentru nişte motive ale lui inexplicabile, Arnie dăduse în sfârşit peste ceva ce-şi dorea cu adevărat.
    Şi Dumnezeu să-l ajute pe cel care-i stătea în cale!
    - Să vă consult! V-am cerut părerea asupra fiecărui lucru nenorocit pe care l-am făcut eu vreodată! Totul a fost până acum o întâlnire de comitet, iar dacă era ceva ce nu doream să fac, eram în minoritate de doi la unu! Dar asta nu este o întâlnire nenorocită de comitet. Am cumpărat un  automobil şi asta... este!
    - Cu certitudine nu este aşa! a spus Regina.
    Buzele i se subţiaseră şi curios, (sau poate că nu), nu mai arăta doar semiaristocratică; acum arăta ca regina Angliei sau a altei ţări, cu toate că era îmbrăcată în blugi. Pentru moment, Michael ieşise din scenă. Arăta tot atât de zăpăcit şi de nefericit pe cât eram eu şi am simţit pentru o clipă o mare milă pentru el.
    El nu putea nici măcar să plece acasă la cină ca să scape de asta, el era acasă. Aici se desfăşura o luptă crudă între vechea gardă şi noua generaţie şi care se va decide în acelaşi mod cum se încheie toate aceste lucruri, cu o explozie monstruoasă de amărăciune şi sarcasm.
    În aparenţă, Regina era pregătită pentru aşa ceva chiar dacă Michael nu era. Dar eu nu doream să iau parte la ceartă. M-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă.
    - L-ai lăsat să facă asta? a întrebat Regina.
    M-a privit cu arogantă, ca şi cum n-am fi râs niciodată împreună sau n-am fi copt prăjituri împreună, sau n-am fi mers la picnicuri.
    - Dennis, m-ai dezamăgit.
    Asta m-a înţepat. Întotdeauna mi-a plăcut destul de mult mama lui Arnie, dar niciodată n-am avut deplină încredere în ea, cel puţin de când aveam în jur opt ani şi a avut loc un mic incident.
   Împreună cu Arnie ne-am dus în centrul oraşului, cu bicicletele, ca să vedem un film de sâmbătă după-amiază. La întoarcere, Arnie a căzut în timp ce încerca să ocolească un câine şi şi-a zdrelit destul de grav piciorul. L-am dus până acasă pe bicicleta mea, iar Regina a mers cu el la urgenţă unde doctorul i-a pus câteva copci. Iar atunci, din nu ştiu ce motiv, la urma urmelor totul trecuse şi era  evident că Arnie nu păţise nimic grav, Regina a tăbărât asupra mea şi mi-a arătat ce limbă ascuţită poate să aibă.
    M-a boscorodit ca un sergent nemilos. Când a terminat, tremuram tot şi eram aproape să izbucnesc în plâns – ce dracu', aveam doar opt ani, iar în jur cursese destul de mult sânge. Nu-mi amintesc cuvânt cu cuvânt acea ceartă, dar sentimentul general pe care mi l-a lăsat a fost răscolitor.
    După cât de bine îmi amintesc, ea a început prin a mă acuza că nu am avut destul de multă grijă de Arnie - ca şi cum el ar fi fost mult mai mic decât mine şi nu de aproape aceeaşi vârstă - şi a terminat spunând (sau părând sa spună) că ar fi trebuit să fiu eu în locul lui Arnie.
    Acum părea că se repetă exact acelaşi lucru - Dennis, nu l-ai supravegheat îndeajuns de bine - şi m-am înfuriat şi eu. Precauţia pe care o aveam faţă de Regina era doar o parte din cauza furiei, iar ca să fiu sincer, probabil cea mai mică parte. Atunci când eşti puşti (iar la urma urmei, ce altceva reprezintă şaptesprezece ani decât limita superioară a copilăriei) ai tendinţa sa ții partea celorlalţi puşti.
    Ştii dintr-un instinct puternic şi infailibil că dacă nu dărâmi nişte garduri şi dacă nu prăbuşeşti nişte porţi, părinţii tăi - cu cele mai bune intenţii - ar fi fericiţi să te ţină pentru totdeauna în starea de copilărie.
    M-am înfuriat, dar am încercat să mă stăpânesc cât de bine am putut.
    - Nu l-am lăsat să facă nimic. O dorea, a cumpărat-o.
    Mai devreme poate le-aş fi spus că el n-a făcut nimic mai mult decât să plătească un avans, dar acum nu mai intenţionam să le comunic aşa ceva. Acum mă răzgândisem.
    - De fapt, eu am încercat să-l conving de contrariu.
    - Mă îndoiesc că ai încercat foarte mult, mi-a replicat Regina.
    Ar fi putut tot la fel de bine să-mi spună: Nu încerca să mă duci pe mine, Dennis, ştiu că sunteţi băgaţi amândoi în chestia asta.
    Obrajii i se - îmbujoraseră iar ochii ei aruncau săgeţi. Încerca să mă facă iarăşi să mă simt de opt ani şi se descurca destul de bine. Dar m-am luptat cu ea.
    - Ştii ce, dacă ai deţine toate faptele, ai vedea că nu ai de ce să te înfierbânţi. A cumpărat-o pentru două sute cincizeci de dolari.
    - Două sute cincizeci de dolari! s-a băgat Michael în vorba. Ce fel de maşină poţi să obţii pentru două sute cincizeci de dolari?
    Disocierea lui inconfortabilă de până acum - dacă asta fusese şi nu doar un simplu șoc simţit la auzul vocii liniştite a fiului său care se răstise protestând - dispăruse. Preţul maşinii îl scosese din amorţeală.
    Şi şi-a privit fiul cu un dezgust nedisimulat care m-a făcut să mă simt puţin rău. Mi-ar plăcea să am cândva copii, iar dacă o să am, sper să pot înlătura acea expresie din repertoriul meu.
    Îmi tot spuneam să mă stăpânesc, că nu era treaba mea şi nici lupta mea, nu era nimic pentru care să mă înfierbânt... dar prăjitura pe care o mâncasem îmi stătea în centrul stomacului ca un glob cleios şi îmi simţeam pielea prea caldă. Cunninghamii reprezentaseră pentru mine o a doua familie de când eram mic, iar în sinea mea simţeam simptomele neliniştitoare ale unui conflict de familie.
    - Poţi să înveţi foarte multe lucruri despre o maşină în timp ce repari una veche, am spus.
    Brusc, mi s-a părut că sunt o imitaţie proastă a lui LeBay.
    - Şi o să necesite o mulţime de reparaţii până când o să fie măcar aptă să intre în circulaţie din punct de vedere legal. (Dacă va fi vreodată, m-am gândit). O puteţi considera ca un... un hobby...
    - O consider o nebunie, a spus Regina.
    Brusc, singurul lucru pe care-l doream era să plec. Bănuiesc că dacă vibraţiile emoţionale din cameră nu ar fi devenit atât de puternice, aş fi putut considera situaţia amuzantă. Cumva, ajunsesem în postura de a apăra maşina lui Arnie, în timp ce de la bun început o considerasem ca un lucru ridicol.
    - Cum spui tu, am murmurat. Doar să nu mă amestecaţi pe mine în chestia asta. Mă duc acasă.
    - Bine, s-a răstit Regina.
    - Asta este, a spus Arnie.
    S-a ridicat în picioare.
    - Eu plec dracului de aici.
    Regina a icnit, iar Michael a clipit ca şi cum ar fi fost pălmuit.
    - Ce ai spus? a reuşit să îngaime Regina. Ce ai...
    - Nu înţeleg ce v-a supărat aşa de tare - le-a spus Arnie pe un ton controlat, cumplit - dar eu n-am de gând să stau aici şi să ascult de la niciunul dintre voi o mulţime de tâmpenii. Aţi vrut să urmez materiile pentru colegiu şi asta fac.
    A privit spre mama lui.
    - Aţi dorit să fac parte din cublul de şah în loc de formaţia liceului. În ordine, asta am făcut. Am reuşit să mă descurc şaptesprezece ani fără să vă fac să vă simţiţi jenaţi la clubul de bridge şi fără să ajung la închisoare.
    Ei îl priveau fix, cu ochii holbaţi ca şi când unuia dintre pereţii bucătăriei i-ar fi crescut buze şi ar fi început să vorbească.
    Arnie îi privea, având în ochi o sclipire stranie şi periculoasă.
    - Vă spun un lucru, am de gând să am maşina asta. Doar acest lucru.
    - Arnie, asigurarea - a început Michael.
    - Încetează, a strigat Regina.
    Ea nu dorea să înceapă să vorbească despre problemele specifice, deoarece acesta era primul pas pe drumul spre o posibilă acceptare; ea voia pur şi simplu să strivească cu călcâiul cât mai repede şi complet orice urmă de rebeliune. Sunt momente în care adulţii te dezgustă în nişte moduri pe care ei nu le-ar înţelege niciodată; să ştiţi că eu cred acest lucru.
    Am avut atunci unul dintre acele momente care m-a făcut să mă simt şi mai prost. Când Regina a strigat la soţul ei, am văzut-o şi vulgară şi speriată, iar pentru că o iubeam, nu aş fi dorit s-o văd niciodată în vreuna dintre aceste situaţii.
    Totuşi am rămas în cadrul uşii, dorind să plec, dar în acelaşi timp eram nefiresc de fascinat ce ceea ce se întâmpla - prima ceartă serioasă din familia Cunningham pe care o văzusem eu vreodată, probabil chiar prima. Şi cu siguranţă era un cutremur de cel puţin gradul zece pe scara Richter.
    - Dennis, mai bine ai pleca în timp ce noi lămurim chestia asta, a spus morocănoasă Regina.
    - Da. Dar nu vezi că faci din ţânţar armăsar? Maşina asta - Regina... Michael - dacă aţi putea s-o vedeţi... probabil că ajunge de la zero la treizeci de mile pe oră în jumătate de oră, dacă se poate mişca.
    - Dennis! Pleacă!
    M-am dus.
    În timp ce mă urcam în Duster, Arnie a ieşit pe uşa din spate, în aparenţă dorind să-şi îndeplinească ameninţarea de a pleca de acasă. Ai lui au ieşit după el, arătând acum şi îngrijoraţi şi supăraţi. Puteam vag să înţeleg ceea ce simţeam. Totul fusese la fel de brusc ca un ciclon apărut din senin.
    Am pornit motorul şi am dat înapoi în strada liniştită. Se întâmplaseră foarte multe de când noi doi am plecat de la lucru la ora patru. Atunci eram atât de înfometat încât aş fi putut mânca aproape orice (cu excepţia plăcintei cu alge). Acum stomacul meu era atât de răvăşit încât simţeam că aş vărsa orice aş înghiţi.
    Când am plecat, ei trei stăteau pe aleea din faţa garajului pentru două maşini (înăuntru erau  Porsche-ul lui Michael şi duba Volvo a Reginei - ei au maşinile lor, îmi amintesc că m-am gândit puţin răutăcios; ce le pasă lor) şi încă se certau.
    Asta este, m-am gândit, fiind acum puţin trist şi supărat. Or să-l învingă până la urmă, iar LeBay o să rămână cu cei douăzeci şi cinci de dolari şi acel Plymouth '58 o să stea acolo încă două mii de ani.
    Îi mai făcuseră şi înainte chestii asemănătoare. Deoarece el era un învins. Chiar şi părinţii lui ştiau asta. Era inteligent, iar atunci când reuşeai să treci de exteriorul timid şi prudent, era plin de umor, de idei şi era... dulce, bănuiesc că acesta-i cuvântul pe care-l căutam.
    Dulce, dar un învins.
    Ai lui ştiau asta tot la fel de bine ca şi golanii de la atelier care ţipau la el pe holuri şi îi murdăreau ochelarii.
    Ştiau că este un învins şi îl vor dovedi.
    Aşa îmi ziceam. Dar de acea dată m-am înșelat.

                                                     3.
                                     Dimineața următoare

                   Bătrânul meu mi-a zis: "Fiule,
    O să dau în darul beţiei
    Dacă nu laşi naibii
    Lincoln-ul ăla de curse".
    Charlie Ryan

                 Dimineața următoare, la ora  6,30 AM, am trecut pe lângă casa lui Arnie şi am parcat lângă bordura trotuarului, nedorind să intru, chiar dacă ştiam că mama şi tatăl lui erau încă în pat - în seara precedentă fuseseră prea multe unde rele în bucătărie ca să-mi priască obişnuitele cornuleţe şi cafeaua dinainte de lucru.
    Arnie a întârziat cinci minute, iar eu am început să mă întreb dacă nu cumva se ţinuse de promisiune şi plecase de acasă. Apoi uşa din spatele casei s-a deschis, iar el a apărut pe alee cu punga cu mâncare de prânz lovindu-i-se de picior.
    A urcat în maşină, a trântit uşa şi a spus:
    - Hai să mergem, Jeeves.
    Era una dintre vorbele glumeţe ale lui Arnie atunci când era în bună dispoziţie.
    Am condus mai departe, uitându-mă prudent spre el; aproape m-am decis să spun ceva, apoi m-am gândit că este mai bine să aştept să înceapă el... dacă avea ceva de spus.
    Pentru mult timp a părut că nu are. Am mers aproape tot drumul spre şantier fără să vorbim nimic, tăcerea fiind spartă doar de sunetul radioului acordat pe WMDY, postul local de rock-and-roll. Arnie bătea absent ritmul pe genunchi.
    Până la urmă a spus:
    - Îmi pare rău că aseară a trebuit să asişti, omule.
    - E-n ordine, Arnie.
    - Ţi-a trecut vreodată prin minte - a spus el brusc - că părinţii nu sunt altceva decât nişte copii mari până când copiii lor îi târăsc în maturitate? De obicei cu mare agitaţie şi multe ţipete?
    Am dat din cap.
    - Să-ţi spun la ce mă gândesc, a zis el.
    Ne apropiam acum de şantier; trailerul fraţilor Carson era doar la două aruncături de băţ. Acum, dis-de-dimineaţă, traficul era sporadic şi somnolent. Cerul avea culoarea dulce a piersicii.
    - Eu cred că a fi părinte înseamnă în mare parte să încerci să-ţi ucizi copiii.
    - Asta sună foarte logic, am spus. Ai mei tot timpul încearcă să mă omoare. Aseară a fost rândul mamei să se furişeze în dormitor şi să îmi apese peste faţă o pernă. Noaptea trecută tata ne alerga pe mine şi pe soră-mea, amenințându-ne cu o şurubelniţă.
    Glumeam, dar mă întrebam ce ar gândi Michael şi Regina dacă ar putea să audă aceste tâmpenii.
    - Ştiu că la început pare puţin aberant - a spus Arnie neperturbat - dar sunt o mulţime de lucruri care par nebunii până când stai să le analizezi. Invidia penisului. Conflictele oedipale. Linţoiul lui Turin.
    - Mie mi se par tâmpenii, am spus. Te-ai certat cu părinţii, atâta tot.
    - Totuşi, eu chiar cred asta, a spus Arnie gânditor. Nu că ei ştiu ce fac; asta nu o cred. Şi ştii de ce?
    - Spune-mi.
    - Deoarece, de îndată ce ai un copil, ştii cu siguranţă că o să mori. Când ai un copil, îţi vezi piatra de mormânt.
    - Ştii ce, Arnie?
    - Ce?
    - Cred că asta-i a naibii de morbid, am spus, şi am izbucnit amândoi în râs.
    - Nu am vrut să sune aşa.
    Am dus maşina în parcare şi am oprit motorul. Am stat acolo câteva clipe.
    - Le-am spus că renunţ la materiile pentru colegiu, spuse el. Le-am spus că mă înscriu la CP. chiar împotriva voinţei lor.
    CP. erau cursurile profesionale. Aceeaşi pregătire pe care o primesc băieţii de la şcolile de corecţie, cu excepţia faptului că ei nu merg acasă noaptea. Ei au ceea ce aţi putea numi o viață de internat impusă.
    - Arnie, am început eu, neştiind bine cum voi continua.
    Modul în care toată treaba asta izbucnise din nimic mă speria încă.
    - Arnie, eşti încă minor. Ei trebuie să-şi dea acordul pentru opţiunile...
    - Sigur, bineînţeles, a spus Arnie.
    Mi-a zâmbit fără umor, iar în lumina rece a zorilor arăta în acelaşi timp mai bătrân şi mult, mult mai tânăr... cumva, ca un prunc cinic.
    - Ei au puterea să-mi anuleze tot programul pentru încă un an, dacă  o doresc, şi să mi-l impună pe al lor. Pot să mă înscrie la Economie, Geografie sau Modă, dacă vor. Legea spune că au dreptul să facă asta. Dar nicio lege nu spune că eu trebuie să iau note de trecere la ce mi-au ales ei.
    Asta m-a lămurit - vreau să spun, cât de departe mersese el. Cum de ajunsese rabla aia de maşină să însemne atât de mult pentru el, atât de repede?
    În zilele care au urmat, această întrebare m-a tot asaltat în mai multe moduri, tot aşa cum îmi imaginam că ar face-o o suferinţă recentă. Când Arnie le-a spus lui Michael şi Reginei că intenţionează s-o aibă, fără îndoială că nu a glumit. Îi lovise tocmai în punctul în care speranţele pe care ei şi le puseseră în el erau foarte vii şi făcuse asta cu o rapiditate şi cu o cruzime care m-au uimit. De fapt mi-au uluit şi rahatul din mine. Toate se reduceau la faptul că dacă Arnie îşi făcea anul terminal la C.P., colegiul zbura pe fereastră. Iar pentru Michael şi Regina aceasta era o imposibilitate.
    - Deci ei pur şi simplu... au renunţat?
    Mai era foarte puţin până la începerea programului, dar nu puteam să întrerup discuţia până când nu aflam totul.
    - Nu chiar aşa, nu. Le-am spus că o să-mi găsesc un garaj şi că nu o să încerc s-o duc la inspecţie sau s-o înregistrez până când nu am aprobarea lor.
    - Crezi că o s-o obţii?
    Mi-a aruncat un zâmbet sinistru care era în acelaşi timp şi încrezător şi speriat. Era zâmbetul unui mecanic de buldozer care lasă în jos lama unui D-9 Cat în fața unei rădăcini imense.
    - O s-o obţin, a spus el. Când o să fiu gata, o s-o obţin.
    Şi vreţi să știți ceva? Am fost convins că aşa se va întâmpla.

                                                            4.
                                               Arnie se însoară

                             Îmi amintesc ziua
    Când am ales-o dintre toate celelalte vechituri,
    M-am gândit că pot să spun
    Că sub învelişul de rugină, ea era aur,
    Nu o rablă...
    The Beach Boys

                  Puteam să muncim două ore suplimentare în acea după-amiază de vineri, dar am refuzat. Ne-am luat cecurile de la birou şi am mers la filiala din Libertyville a băncii "Savings and Loan" din Pittsburg şi le-am încasat.
    Eu am vărsat majoritatea banilor în contul de economii, am pus cincizeci în contul de cecuri (doar să am unul dintre acestea mă făcea să mă simt în mod ciudat adult - sentimentul, bănuiesc, se uzează, cu timpul) şi am reţinut două zeci, bani gheaţă.
    Arnie şi-a reţinut toţi banii.
    - Ţine, a spus el, întinzându-mi o bancnotăde zece.
    - Nu, i-am spus. Păstreaz-o, omule. O să ai nevoie de fiecare bănuţ până când o să termini de reparat rabla.
    - Ia-o, a spus el. Eu îmi plătesc datoriile, Dennis.
    - Păstreaz-o. Te rog.
    - Ia-o.
    Îmi întindea banii neînduplecat.
    Am luat-o. Dar l-am rugat să accepte dolarul lui. El nu dorea să-l ia.
    Conducând de-a lungul oraşului spre casa lui LeBay, Arnie a devenit mai nervos, a dat radioul mult mai tare şi tot timpul a bătut darabana pe genunchi şi pe bord. Au început să cânte Forigner cu melodia "Băieţii Albi Mârşavi".
    - Povestea vieţii mele, Arnie, amice, am spus eu şi el a râs prea zgomotos şi prea mult.
    Se manifesta ca un bărbat care-şi aşteaptă soţia să nască. Până la urmă am înţeles că-i era teamă că LeBay a vândut maşina.
    - Arnie, stai calm. O să fie acolo.
    - Sunt calm, sunt calm, şi mi-a oferit un zâmbet larg, radios şi fals.
    În acea zi tenul lui arăta mai rău decât l-am văzut vreodată şi m-am întrebat (nu pentru prima şi nici pentru ultima dată) cum era să fii Arnie Cunningham, tot timpul prizonier în spatele acelei feţe supurante.
    - Ei bine, nu mai transpira. Te porţi de parcă ai avea de gând să faci limonadă în pantaloni înainte să ajungem acolo.
    - Nu-i aşa, a spus el, şi a bătut o rafală nervoasă pe bord doar ca să-mi arate cât de nervos nu era.
    "Băieţii Albi Mârşavi" de Foreigner s-a terminat şi a început "Jukebox Heroes" tot de Foreigner. Era vineri după-amiază, iar la FM-l04 începuse emisiunea "Petrecerea de Weekend".
    Când privesc înapoi la acel an, anul meu terminal, mi se pare că îl pot delimita în pachete de melodii rock... şi într-o escaladare ca de coşmar a sentimentului de teroare.
    - Ce se întâmplă exact? am întrebat. Ce are maşina asta atât de deosebit?
    Un lung răstimp a privit îndelung Libertyville Avenue fără să spună nimic, apoi a închis cu o mişcare bruscă radioul, întrerupându-i pe Foreigner în mijlocul melodiei.
    - Nu ştiu exact, a spus el. Poate pentru că, prima dată de când am împlinit unsprezece ani şi au început să-mi apară coşurile, am văzut ceva care este chiar mai urât decât mine. Asta doreai să-ţi spun? Te face asta să te simţi mai liniştit?
    - Hei, Arnie, am spus. Eu sunt Dennis, îţi aminteşti de mine?
    - Îmi amintesc, a spus. Şi suntem încă prieteni, nu-i aşa?
    - Bineînţeles, aşa era ultima dată când am verificat. Dar ce are asta de a face cu....
    - Iar asta înseamnă că nu trebuie să ne minţim unul pe altul, sau cel puţin asta ar trebui să însemne. Deci trebuie să-ţi spun, poate că nu-i o tâmpenie. Eu ştiu ce sunt. Sunt urât. Nu-mi fac uşor prieteni. Cumva... Îi îndepărtez pe oameni. Nu vreau să fac asta, dar într-un fel sau altul aşa se întâmplă. Înţelegi?
    Am aprobat cu puţină reticenţă. Aşa cum a spus, eram prieteni, iar asta însemna să menţinem între noi un minimum de înşelătorie şi de tâmpenii.
    Arnie a dat la rândul lui din cap destul de nonşalant.
    - Alte persoane, a continuat el şi apoi a adăugat precaut, de exemplu tu, Dennis - nu înţeleg întotdeauna ce înseamnă acest lucru. Atunci când eşti urât şi oamenii râd de tine, ţi se schimbă viziunea despre lume. Este greu atunci să-ţi păstrezi simţul umorului. Te râcâie pe creier. De multe ori te face să nu-ţi fie uşor să-ţi păstrezi luciditatea.
    - Hm, pot să înţeleg asta.
    - Nu, a spus el încet. Nu poţi să pricepi asta. Ai putea să crezi că poţi, dar nu-i aşa. Nu-i chiar aşa. Dar ţie-ţi place de mine, Dennis.
    - Te iubesc, omule, am spus. Ştii asta.
    - Poate că da. Şi apreciez asta. Dacă mă iubeşti este pentru că ştii că există altceva - ceva dedesubtul coşurilor şi a feţei mele de prostănace.
    - Faţa ta nu-i stupidă, Arnie, am spus. Poate arată bizar, dar nu stupid.
    - Du-te dracului, a spus el zâmbind.
    - Împreună cu calul tău, Range Rider.
    - Oricum, cu maşina aia este acelaşi lucru. Există ceva dedesubt. Altceva. Ceva mai bun. Eu văd asta, atâta tot.
    - Chiar aşa?
    - Mda, Dennis, a spus el încet. Văd.
    Am cotit pe Main Street. Acum ne apropiam de LeBay.
    Şi brusc, mi-a venit o idee cu adevărat răutăcioasă. Să presupunem că tatăl lui Arnie şi-a trimis pe unul dintre prieteni, sau pe unul dintre studenţi, la casa lui LeBay ca să cumpere maşina de sub nasul fiului său. O lovitură machiavelică ati putea spune, dar mintea lui Michael Cunningham era mai mult decât vicleană. Specialitatea lui era istoria militară.
    - Am văzut maşina aia - şi am simţit o asemenea atracţie pentru ea... nu pot să mi-o explic prea bine nici mie. Dar...
    S-a întrerupt, privind visător înainte cu acei ochi gri.
    - Dar am văzut că pot s-o fac să arate mai bine, a continuat el.
    - S-o repari, vrei să spui?
    - Mda... ei bine, nu. Este prea impersonal. Repari mese, scaune, lucruri de felul ăsta. Maşina de tuns iarba, arunci când nu porneşte. Şi maşini obişnuite.
    Probabil că mi-a văzut sprâncenele ridicându-se. Oricum, a râs - un râs defensiv.
    - Mda, ştiu cum sună, a spus el. Nici măcar nu-mi place s-o spun, pentru că ştiu cum sună. Dar tu îmi eşti prieten, Dennis. Iar asta înseamnă un minimum de minciuni. Nu cred că este o maşină obişnuită. Nu ştiu de ce cred asta... dar aşa e.
    Am deschis gura ca să spun ceva ce s-ar fi putut să regret mai târziu, ceva despre încercarea de a menţine lucrurile într-o lumină normală, sau chiar despre faptul că trebuie să evităm o comportare obsesivă. Dar chiar atunci am cotit pe strada lui LeBay.
    Arnie a tras aer în plămâni, icnind aspru şi dureros.
    Pe peluza lui LeBay era un dreptunghi de iarbă chiar mai galbenă, mai rară şi mai urâtă decât restul. Lângă una dintre laturi era o pată bolnăvicioasă de ulei care se impregnase în pământ şi omorâse totul în acea zonă. Zona dreptunghiulară de pământ era atât de viciată, încât aproape că am crezut că dacă mă uit prea mult la ea o să orbesc.
    Acolo era locul unde ieri stătuse Plymouth-ul.
    Terenul era încă acolo, dar Plymouth-ul dispăruse.
    - Arnie - am spus, în timp ce parcam maşina lângă bordură - ia-o uşor. Nu te ambala, pentru numele lui Dumnezeu.
    Nu mi-a dat nici cea mai mică atenţie. Mă îndoiesc că măcar m-a auzit. Pălise.
    Bubele care-i acopereau fața se reliefau roşii, lucitoare. A deschis uşa şi a început să coboare încă înainte ca eu să opresc maşina.
    - Arnie.
    - Este taică-meu, a spus el plin de furie şi nedumerire. Îi pot mirosi pe nenorocit peste tot.
    Şi a dispărut fugind peste peluză, spre uşa lui LeBay.
    M-am dat jos şi m-am grăbit după el, gândindu-mă că porcăria asta aberantă nu se va sfârşi niciodată. De-abia puteam să cred că tocmai l-am auzit pe Arnie Cunningham numindu-l pe Michael un nenorocit.
    Arnie şi-a ridicat pumnul ca să bată în uşă când aceasta s-a deschis. În cadrul uşii stătea însuşi Roland D. LeBay. Astăzi purta o cămaşă peste corsetul care-i susţinea spatele. A privit faţa furioasă a lui Arnie cu un zâmbet hrăpăreţ, benign.
    - Bună, fiule, a spus el.
    - Unde este EA? a urlat Arnie. Aveam o înţelegere! La dracu', aveam o înţelegere! Am chitanţa!
    - Potoleşte-te, a spus LeBay.
    M-a văzut cum stăteam pe prima treaptă, cu mâinile înfipte în buzunare.
    - Ce s-a întâmplat, fiule, cu prietenul tău?
    - Maşina a dispărut, am spus. Asta-i în neregulă cu el.
    - Cine a cumpărat-o? a strigat Arnie.
    Nu l-am mai văzut niciodată atât de furios. Dacă atunci ar fi avut o armă, cred că ar fi lipit-o de tâmpla lui LeBay. Eram fascinat. Era ca şi cum un iepure ar fi devenit brusc carnivor. Dumnezeu să mă ajute, pentru o clipă chiar m-am întrebat dacă nu are o tumoare pe creier.
    - Cine a cumpărat-o? a repetat blând LeBay. Păi, nimeni încă, fiule. Dar tu ai un drept asupra ei. Am dus-o în garaj, atâta tot. Am pus cauciucul de rezervă şi am schimbat uleiul.
    Şi-a aranjat părul şi apoi ne-a oferit amândurora un zâmbet absurd de mărinimos.
    - Eşti un adevărat om de onoare, am spus.
    Arnie l-a privit nesigur apoi a întors capul puţin să se uite la uşa închisă a modestului garaj pentru o singură maşina, care era legat de casă printr-un pasaj acoperit. Pasajul acoperit, ca de altfel totul de pe lângă casa lui LeBay, văzuse zile mult mai bune.
    - De altfel, n-am vrut s-o las afară odată ce tu mi-ai plătit un aconto pentru ea, a spus - el. Am avut nişte necazuri cu câţiva vecini de pe stradă. Într-o noapte un puşti a aruncat cu o piatră în ea. O, da, am nişte vecini care fac parte chiar din bătrâna B.T.
    - Ce-i asta? am întrebat.
    - Brigada Ticăloşilor, fiule.
    A măturat marginea îndepărtată a străzii cu o privire rea, prinzând în ea maşinile curate ale navetiştilor care se întorseseră de la lucru, copiii care jucau coarda şi şotronul, oamenii care stăteau pe verandă consumându-şi primele băuturi în răcoarea după-amiezii.
    - Mi-ar plăcea să ştiu cine a aruncat piatra aia, a spus el, încet. Da, domnule, cât de mult aş vrea să ştiu.
    Arnie îşi drese glasul.
    - Îmi pare rău că am făcut o scenă.
    - Nu-i nimic, a spus LeBay repede. Îmi place să văd un tip care ştie să se bată pentru ce-i al lui... sau aproape al lui. Puştiule, ai adus banii?
    - Da, îi am.
    - Bine, hai în casă. Poate să intre şi prieteriul tău. O să semnăm actele şi apoi bem o bere ca să sărbătorim tranzacţia.
    - Nu, mulţumesc, am spus. O să stau aici, dacă nu vă supăraţi.
    - Cum vrei, fiule, a spus LeBay... şi mi-a făcut cu ochiul.
    Până în ziua de azi nu am nicio idee despre ce trebuia să însemne asta. Au intrat înăuntru şi uşa s-a trântit în urma lor. Peștele fusese prins şi urma acum să fie curăţat.
    Simţindu-mă deprimat, am mers prin pasaj spre garaj şi am încercat uşa. S-a deschis cu uşurinţă şi a emanat aceleaşi mirosuri pe care le-am simţit când am deschis ieri uşa Plymouth-ului - ulei, tapiţerie veche, căldura acumulată a unei veri lungi.
    De-a lungul unuia dintre pereţi erau aruncate greble şi unelte vechi de grădinărit. Pe altul era un furtun vechi, o pompă de bicicletă şi un sac antic de golf, plin cu crose ruginite. În centru, cu botul spre exterior, era maşina lui Arnie, Christine, arătând lungă de o milă în aceste zile şi în această eră când până şi Cadillac-urile arată bondoace, ca nişte cutiuţe.
    Păienjenişul rânjit de crăpături de pe marginea parbrizului prindea lumina şi o reflecta într-un argint viu opac. Un puşti cu o piatră, cum spusese LeBay - sau poate un mic accident în timp ce venea acasă de la casa VFW după o noapte de băutură şi de povestiri despre Bătălia de pe Bulge sau de la Parc Chop Hill.
    Vremurile bune de demult, când un om putea să vadă Europa, Pacificul şi misteriosul Est din spatele ochitorului unei bazooka. Cine ştie... şi ce importanţă avea? În orice caz, nu va fi uşor să găsească un înlocuitor pentru un parbriz atât de mare ca acesta.
    Sau ieftin.
    Oh, Arnie, m-am gândit. Omule, te afunzi atât de adânc!
    Cauciucul pe care LeBay îl scosese se afla sprijinit de perete. M-am lăsat jos pe mâini şi genunchi şi am privit sub maşină. O pată proaspătă de ulei începuse să se formeze acolo lângă umbra maro a alteia mai vechi, mai mari, care se impregnase în ciment de-a lungul anilor. Nu a reuşit să-mi uşureze deprimarea. Blocul motor era cu siguranţă crăpat.
    M-am dus lângă uşa şoferului şi în timp ce apucam mânerul, am văzut un tomberon de gunoi în coltul îndepărtat al garajului. Din cos se vedea o sticlă mare de plastic. Pe deasupra marginii erau vizibile literele SAPPH.
    Am gemut. Oh, într-adevăr schimbase uleiul. Frumos din partea lui. Îl golise pe cel vechi - sau ce mai rămăsese din el - şi turnase înăuntru câţiva litri de ulei de motor Sapphire. Acesta-i genul de lubrifiant pe care-l poţi obţine contra 3,50 dolari pentru bidonul de cinci galoane de ulei reciclat de la ammoth Mart. Roland D. LeBay era un adevărat prinţ. Roland D. LeBay era bunătatea întruchipată.
    Am deschis uşa maşinii şi m-am aşezat la volan. Acum mirosul de garaj nu mai părea atât de greu, sau atât de încărcat de nefolosință şi înfrângere. Volanul maşinii era mare şi roşu - un volan sigur. M-am uitat iarăşi la uimitorul vitezometru, acela care era calibrat nu până la 70 sau 80 de mile pe oră, ci tocmai până la 120. Nu existau cifre scrise dedesubt cu roşu; când această puicuţă ieşise de pe banda de asamblare, ideea sistemului metric nu îi venise încă nimănui de la Washington. Nu exista niciun 55 mare roşu pe vitezometru. Pe atunci, benzina costa 29,9 un galon, poate chiar mai puţin dacă în oraş era în vigoare o reducere pentru război.
    Embargourile arabe şi limitarea de viteză erau încă la depărtare de cincisprezece arii.
    Vremurile bune de demult, am gândit şi am zâmbit puţin. Am căutat jos, în partea stângă şi am găsit mica manetă care îţi dădea posibilitatea să mişti scaunul înainte şi înapoi, în sus şi în jos (dacă încă mai mergea). Numai surprize plăcute, dupăcum spune o veche zicală. Exista şi un sistem de ventilaţie (acesta cu siguranţă nu va funcţiona), un buton de control al vitezei economice, un buton mare cu mult crom pentru pornirea radioului - acesta avea, bineînţeles, numai banda AM. În 1958, FM era în mare parte un teren nefolosit.
    Mi-am pus mâinile pe volan şi s-a întâmplat ceva. Chiar şi acum, după multă gândire, nu sunt sigur ce a fost. Poate o viziune - dar dacă asta a fost, cu siguranţă nu a fost mare brânză. Doar că, pentru o clipă, tapiţeria ruptă a părut că dispare.
    Acoperitoarele scaunelor erau întregi şi miroseau plăcut a vinilin... sau poate că acel miros era cel al pielii adevărate. De pe volan au dispărut locurile uzate; alămurile sclipeau plăcut în lumina de după-amiază a verii, care intra prin uşa garajului.
    Hai să facem o plimbare, durule, părea să-mi şoptească Christine în tăcerea caldă de vară a garajului lui LeBay.
    Hai sa hoinărim.
    Şi, doar pentru o clipă, mi s-a părut că totul s-a schimbat. Acel rânjet urât de crăpături din parbriz dispăruse - sau aşa părea. Peticul mic din curtea lui LeBay pe care-l puteam vedea nu era îngălbenit, rărit şi murdar, ci era de un verde închis, de iarbă proaspăt tunsă.
    Trotuarul din faţă era de curând cimentat, fără nicio crăpătură. Am văzut (sau am crezut că văd) un Cadillac '57 trecând prin faţă. Acel GM de mare viteză era de un verde închis fără nicio pată de rugină, cu cauciucuri mari, albe, ca ale gangsterilor şi cu capacele roţilor tot atât de reflectorizante ca oglinzile. Un Cadillac de mărimea unui vapor - şi de ce nu? Benzina era pe vremea aceea aproape la fel de ieftină ca apa de la robinet.
    Hai să facem o plimbare, durule... hai să hoinărim.
    Sigur, de ce nu? Aş putea ieşi afară să mă îndrept spre centrul oraşului, spre vechiul Liceu care încă exista - mai trebuiau să treacă încă şase ani până să ardă, în 1964 - şi aş putea să dau drumul la radio să-l ascult pe Chuck Berry cântând "Maybellin" sau pe Everlys cu "Trezeşte-te, Micuţă Susie" sau poate Robin Luke jeluindu-se: "Susie Darling". Iar apoi aş...
    Apoi am coborât din maşină cât de repede am putut. Uşa s-a deschis cu un scârtâit ruginit, infernal şi mi-am lovit cotul destul de rău de peretele garajului. Am împins uşa să se închidă (de fapt nici măcar nu doream s-o ating, ca să vă spun adevărul). Apoi am stat acolo privind Plymouth-ul care, dacă nu va interveni un miracol, va fi în curând al prietenului meu, Arnie. Mi-am frecat cotul zgâriat. Inima îmi bătea prea repede.
    Nimic. Nici alămuri noi, nici tapiţerie nouă. În contrast, destule zgârieturi şi rugină, un far lipsă (nu observasem asta cu o zi înainte), antena radioului aberant de îndoită.
    Şi acel miros prăfuit, murdar, de bătrâneţe.
    Chiar atunci m-am decis că nu-mi place maşina prietenului meu Arnie.
    Am ieşit din garaj, uitându-mă tot timpul peste umăr - nu ştiu de ce, dar nu-mi plăcea s-o ştiu în spatele meu.
    Ştiu cât de stupid sună asta, dar aşa am simţit. Iar ea stătea acolo, cu masca zimţată şi ruginită, fără nimic sinistru sau chiar misterios, doar un Plymouth foarte vechi, cu un abtibild de revizie tehnică care expirase la 1 iunie 1976 - de mult, mult timp.
    Arnie şi LeBay ieşeau din casă. Arnie avea în mână o foaie albă de hârtie - chitanţa lui în urma vânzării, am presupus. Mâinile lui LeBay erau goale; deja pusese deoparte banii.
    - Sper să te bucuri de EA, a spus LeBay.
    Din nu ştiu ce motiv, m-am gândit la un bătrân codoş făcând reclamă unui băiat foarte tânăr. Am simţit un val de dezgust pentru el - cu psoriazisul de pe tigvă şi cu corsetul îmbibat de transpiraţie.
    - Cred că aşa o să se întâmple. Cu timpul.
    Ochii lui reumatici m-au găsit pe mine, mi-au ţinut pentru o clipă privirea, apoi s-au întors la Arnie.
    - Cu timpul, a repetat el.
    - Da, domnule, sunt sigur, a spus Arnie absent.
    S-a îndreptat spre garaj ca un somnambul şi a stat acolo privindu-şi maşina.
    - Cheile sunt înăuntru, a spus LeBay. Trebuie s-o duci de aici. Înţelegi asta, nu-i aşa?
    - O să pornească?
    - Aseară a pornit pentru mine, a spus LeBay, dar ochii lui s-au îndreptat spre orizont.
    Iar atunci, cu tonul unuia care s-a spălat pe mâini de toate responsabilităţile, a spus:
    - Socotesc că prietenul tău are un cablu de remorcare în portbagaj.
    Ei bine, la drept vorbind, aveam un cablu în portbagaj, dar nu-mi plăcea prea mult că LeBay a ghicit. Nu-mi plăcea ca el să ghicească pentru că... Am oftat puţin.
    Deoarece nu doream să mă implic în viitoarea relaţie a lui Arnie cu rabla veche pe care o cumpărase, dar puteam să văd că sunt târât pas cu pas apre aşa ceva.
    Arnie se retrăsese complet din conversaţie. Intrase în garaj şi se urcase în maşină. Razele după-amiezii intrau acum din plin înăuntru şi am văzut un mic norişor de praf care s-a ridicat când Arnie s-a aşezat şi mi-am scuturat automat turul pantalonilor. Pentru o clipă doar a stat acolo, cu mâinile uşor sprijinite de volan şi eu am simţit cum îmi revine neliniştea. Într-un fel, era ca şi cum maşina l-ar fi înghiţit.
    Mi-am spus să încetez, că n-am nici măcar un motiv nenorocit ca sa mă port atât de tâmpit, ca o fetiță de clasa a şaptea.
    Apoi Arnie s-a aplecat puţin. Motorul a început să hârâie. M-am întors şi i-am aruncat lui LeBay o privire acuzatoare, dar el încă studia cerul, ca şi cum ar fi căutat semne de ploaie.
    Nu avea de gând să pornească, sub nicio formă nu va porni. Duster-ul meu era într-o formă destul de bună, dar cele două maşini pe care le-am avut înainte fuseseră rable (rable modificate; niciuna nu era în aceeaşi clasă cu Christine); şi devenisem foarte obişnuit cu acel sunet în dimineţile de iarnă, acel cloncănit încet, obosit, care însemna că bateria este descărcată.
    Rurr-rurr-rurr-rurr... rurr... rurr... rurr... rurr...
    - Nu te obosi, Arnie, am spus. Nu o să pornească.
    Nici măcar nu şi-a ridicat capul. A întors cheia pe poziţia oprit şi apoi din nou pe pornire. Motorul a uruit cu o încetineală dureroasă. M-am dus la LeBay.
    - Nici măcar n-ai putut s-o laşi să meargă destul ca să se încarce puţin bateria, nu-i aşa? l-am întrebat.
    LeBay m-a privit cu acei ochi galbeni, reumatici, n-a spus nimic, apoi a reînceput să cerceteze semnele de ploaie de pe cer.
    - Sau poate că nici nu a pornit. Poate că pur şi simplu ţi-ai chemat câţiva prieteni să te ajute s-o împingi în garaj. Dacă un bătrân rahat ca tine are vreun prieten.
    S-a uitat în jos spre mine.
    - Fiule, mi-a spus. Nu le ştii pe toate. Încă nu ţi s-a uscat nici caşul de la gură. Când îţi croiesti drumul prin câteva războaie cum am făcut eu...
    Am spus deliberat:
    - Mă piş pe câteva războaie, şi am luat-o spre garaj, unde Arnie încerca încă să pornească maşina.
    Ar fi putut la fel de bine să încerce să golească Atlanticul cu un pai, sau să călătorească pe un balon cu aer cald până pe Marte, m-am gândit.
    Rurr... rurr... rurr...
    Foarte curând ultimul ohm şi ultimul erg va fi supt din bateria aceea Sears veche şi corodată, iar atunci nu va mai fi nimic cu excepţia celui mai jalnic dintre sunetele scoase de motoarele cu ardere internă, cel mai frecvent auzit pe străzile lăturalnice plouate şi pe autostrăzile din deşert: plictisitorul, sterilul clinchet al bendixului, urmat de acel sunet îngrozitor, ca un horcăit de moarte.
    Am deschis portiera şoferului.
    - Aduc cablurile mele, am spus.
    S-a uitat în sus.
    - Cred că o să pornească pentru mine.
    Mi-am simţit buzele întinzându-se într-un zâmbet larg, neconvingător.
    - Cum crezi. Eu o să le aduc, în caz că va fi nevoie.
    - Sigur, dacă doreşti, a spus el absent, apoi cu o voce atât de joasă, încât de-abia am putut-o auzi, a şoptit:
    - Haide Christine. Ce spui?
    În aceeaşi clipă, acea voce s-a trezit în mintea mea şi a vorbit iarăşi - Hai să facem o plimbare, durule... hai să hoinărim - şi am tresărit.
    El a întors iarăşi cheia. Eu mă aşteptam la acel clinchet plictisitor şi horcăitul de moarte. Ce am auzit a fost "clanc"-ul lent al motorului care brusc s-a înteţit. Motorul a prins, a mers puţin apoi s-a oprit. Arnie a întors din nou cheia. Motorul a cloncănit mai repede. A urmat un rateu care a sunat în spaţiul. Închis al garajului ca explozia unei bombe artizanale. Eu am sărit. Arnie nu. El era pierdut în lumea lui proprie.
    În acest punct eu aş fi înjurat-o de câteva ori ca s-o îndemn. Haide, stricato! este întotdeauna o frază bună, iar câteodată un bun, inimos Fir'ai a dracului! va rezolva problema. Mulţi dintre tipii pe care-i cunosc ar face acelaşi lucru; cred că este unul dintre lucrurile pe care le înveţi de la tatăl tău.
    Ce-ţi lasă mama sunt de obicei sfaturi foarte practice - dacă-ţi tai unghiile de două ori pe lună, nu o să ai găuri în ciorapi; pune lucrul ăla jos, nu ştii de unde provine; mănâncă morcovii, îţi fac bine... dar de la tatăl tău te alegi cu vrăjile, cu talismanele, cu cuvintele atotputernice. Dacă o maşină nu porneşte, înjur-o... şi asigură-te că o înjuri ca pe o femeie.
    Dacă te duci înapoi şapte generaţii, o să-ţi găseşti probabil pe unul dintre strămoşi înjurând-o pe căţeaua nenorocită de măgăriţă care s-a oprit în mijlocul uliţei undeva în Sussex sau Praga.
    Dar Arnie n-a înjurat-o. El a murmurat:
    - Haide, păpuşo, ce spui?
    A răsucit cheia. Motorul s-a rotit de două ori, a dat rateuri iarăşi, apoi a pornit.
    Suna oribil, ca şi când poate pat sau opt pistoane îşi luaseră zi liberă, dar o făcuse să meargă. De-abia îmi venea să cred, dar nu voiam să stau prin preajmă şi să discut acest subiect cu el. Garajul se umplea rapid cu fum şi gaze. Am ieşit afară.
    - Până la urmă tot a pornit, nu-i aşa? a spus LeBay. Şi nu a trebuit să-ţi rişti bateria ta preţioasă.
    A scuipat.
    Nu am găsit nimic potrivit să-i spun. Ca să vă zic adevărul, mă simţeam puţin jenat.
    Maşina a ieşit încet din garaj, arătând atât de absurd de lungă, încât te făcea să vrei să râzi sau să plângi sau, în orice caz, să faci ceva. Nu-mi venea să cred cât de lungă arăta. Era ca o iluzie optică. Iar Arnie părea foarte mic la volan.
    A deschis geamul şi m-a chemat la el. A trebuit să strigăm ca să ne putem face auziţi - asta era încă o caracteristică a Christinei, prietena lui Arnie; avea o voce extrem de sonoră şi răguşită. Trebuia să fie acordată grabnic. Asta în cazul în care pe lângă dantelăria de rugină, mai rămăsese îndeajuns de mult din ţeava de eşapament ca să poţi să ataşezi un amortizor de sunet.
    De când Arnie se aşezase la volan, micuţul contabil din secţiunea automobilistică a creierului meu adunase cheltuielile şi ajunsese la un total de şase sute de dolari - fără să pun la socoteală parbrizul crăpat.
    Dumnezeu ştie cât de mult ar putea să coste să-l înlocuieşti.
    - O duc la Darnell! a urlat Arnie. Anunţul lui din ziar spune că o pot parca într-una din nişele din spate, pentru două zeci de dolari pe săptămână.
    - Arnie, douăzeci de dolari pentru una dintre nişele din spate este prea mult! am zbierat eu.
    Aici era vorba de un adevărat furt pe seama celor tineri şi inocenţi. Garajul Darnell se afla alături de un cimitir de maşini întins pe patru acri, care era cunoscut sub denumirea de: Depozitul de Piese de Schimb Refolosibile Darnell. Am fost acolo de câteva ori, o dată ca să-mi iau un demaror pentru Duster, altă dată ca să iau un carburator recondiţionat pentru Mercury-ul care a fost prima mea maşină. Will Darnell era un porc mare şi gras care bea mult şi fuma trabucuri lungi şi rău mirositoare, cu toate că se zicea că suferă de un astm destul de grav. Se lăuda că-i urăşte pe toţi adolescenţii din Libertyville care aveau maşină... dar asta nu-l oprea să le procure piese de schimb şi să-i cureţe de bani.
    - Ştiu, a urlat Arnie pe deasupra uruitului motorului. Dar asta-i o soluţie numai pentru o săptămână sau două, până găsesc un loc mai ieftin. Nu o pot duce acasă în starea asta, Dennis, taică-meu şi maică-mea ar face infarct!
    Asta era cu siguranţă adevărat. Am deschis gura să mai spun ceva - poate să-l implor să se oprească din această nebunie înainte de a ieşi complet de sub control.
    Apoi mi-am închis gura. Târgul se făcuse. De altfel, nu aveam chef să mă iau iarăşi la întrecere cu acea tobă de eşapament uruitoare sau să mai stau acolo să inhalez gazele toxice de eşapament.
    - În ordine, am spus. Te urmez.
    - Foarte bine, a spus el rânjind. O iau pe Walnut Street şi Basin Drive. Vreau să fiu cât mai departe de stăzile principale.
    - Bine.
    - Mersi, Dennis.
    A schimbat iarăşi în viteza întâi şi Plymouth-ul s-a urnit brusc, cam vreo două picioare după care aproape că s-a oprit. Arnie a apăsat puţin pe acceleraţie şi Christine a dat un rateu.
    Plymouth-ul s-a târât de-a lungul aleii lui LeBay spre stradă. Atunci când el a frânat, doar una dintre luminile roşii s-a aprins. Contabilul meu mecanic a mai marcat încă cinci dolari.
    A rotit volanul spre stânga şi a intrat pe stradă. Rămăşiţele tobei de eşapament s-au frecat de bordura trotuarului. Arnie a apăsat pe acceleraţie şi maşina a urlat ca un refugiat de la derby-ul demonstrativ din Philly Plains. De-a lungul străzii, oamenii s-au aplecat peste verandă sau au ieşit în uşă ca să vadă ce se întâmplă.
    Urlând şi mârâind, Christine se deplasa pe stradă cu aproximativ zece mile pe oră, împroşcând nori mari şi albaştri de fum, care apoi rămâneau parcă suspendaţi în aerul liniştit al serii de august.
    La stop, patruzeci de iarzi mai încolo, motorul s-a oprit. Un puşti, pe o bicicletă Raleigh, a trecut pe lângă matahală. Strigătul lui ironic, impertinent, a ajuns până la mine:
    - Domnule, arunc-o la gunoi!
    Arnie şi-a scos pumnul pe fereastră. Degetul mare ieşea afară printre arătător şi mijlociu. Altă noutate! Nu l-am mai văzut niciodată pe Arnie arătându-i cuiva acest gest obscen.
    Demarorul a gemut, motorul a tuşit şi a pornit. De această dată a urmat o rafală de rateuri. Era ca şi cum cineva tocmai ar fi început să tragă cu o mitralieră pe Laurel Drive, Libertyville, U.S.A. Eu am gemut.
    Cineva va chema în curând poliţia, reclamând tulburarea liniştii publice, iar ei îl vor înhăţa pe Arnie pentru conducerea unei maşini neînmatriculate, fără revizie tehnică - şi probabil şi pentru tulburarea liniştii. Acest lucru nu ar avea darul să uşureze situaţia de acasă.
    A urmat o bubuitură finală, răsunătoare - s-a rostogolit pe stradă ca explozia obuzului unui tun mic - apoi Plymouth-ul a cotit la stânga pe Martin Street, care, o milă mai sus, se intersecta cu Walnut. Razele soarelui i-au transformat pentru un moment corpul roşu într-un auriu superb. Am văzut că Arnie îşi scosese cotul pe geam.
    M-am întors spre LeBay, iarăşi foarte furios, gata de o nouă ceartă. Vă spun că-mi simţeam inima însângerată. Dar ceea ce am văzut m-a oprit pe loc.
    Roland D. LeBay plângea.
    Era oribil şi era grotesc, dar înainte de toate era jalnic. Când aveam nouă ani, am avut o pisica pe care o botezasem Captain Beefheart. Pisoiul a fost lovit de un camion UPS. L-am dus la veterinar - mama mea a trebuit să conducă încet fiindcă plângea şi din această cauză nu vedea prea bine - iar eu am stat în spate cu Captain Beefheart. El se afla într-o cutie, iar eu îi tot spuneam că veterinarul o să-l salveze, că totul o să fie bine, dar chiar şi un prostuţ de nouă nani, cum eram eu, putea să-şi dea seama că nimic nu va mai fi bine pentru Captain Beefheart, deoarece îi ieşiseră câteva maţe afară, pe fund îi curgea sânge, iar pe cutie şi pe blană era rahat - pisoiul murea.
    Am încercat să-l mângâi iar el m-a muşcat de mână, chiar de acea parte sensibilă dintre degetul mare şi arătător. Durerea a fost intensă; acel teribil sentiment de milă a fost mai rău.
    De atunci nu mai simţisem aşa ceva. Nu mă plâng din această cauză, înţelegeţi; nu cred că oamenii ar trebui să aibă asemenea sentimente prea des. Dacă ai simţi aşa ceva de prea multe ori, bănuiesc că ai ajunge la azilul de nebuni şi ai împleti coşuri toată viaţa.
    LeBay stătea pe peluza cheală, nu departe de locul unde pata mare de ulei arsese totul şi îşi ştergea ochii cu o batistă imensă, tipică bătrânilor. Îşi ţinea capul în jos.
    Lacrimile străluceau uleios pe obraji, arătând mai mult ca transpiraţia. Mărul lui Adam îi urca şi  cobora.
    Mi-am întors capul ca să nu-l mai privesc cum plânge şi privirile mi-au căzut pe garaj. Înainte, păruse într-adevăr plin - chestiile de lângă pereţi bineînţeles, dar înainte de toate acea maşină imensă, cu farurile duble, cu parbrizul panoramic şi cu capota nesfârşită. Acum materialele de pe lângă pereţi păreau doar să accentueze goliciunea esenţială a garajului. Se căsca precum o gură fără dinţi.
    Această imagine era aproape la fel de mizerabilă ca şi cea a lui LeBay. Dar când m-am uitat iarăşi la el, bătrânul ticălos îşi recăpătase controlul - hm, în mare parte.
    Încetase să dea apă la şoareci şi îşi îndesase batista în buzunarul din spate al blugilor peticiţi. Dar  faţa lui era încă palidă. Foarte palidă.
    - Ei bine, asta este, a spus el răguşit. Am scăpat de ea, fiule.
    - Domnule LeBay - am spus - singurul lucru pe care-l doresc este ca prietenul meu să poată spune acelaşi lucru. Dacă aţi şti câte necazuri are cu bătrânii lui din cauza acestei ruginituri.
    - Cară-te de aici. Vorbeşti de parcă ai fi o oaie nenorocită. Doar bee, bee, bee, asta-i tot ce aud din gura ta. Cred că prietenul tău ştie mai multe decât tine. Du-te şi vezi dacă are nevoie de ajutor.
    Am pornit pe peluză spre maşina mea. Nu-mi mai ardea să stau nici măcar o secundă în plus în preajma lui LeBay.
    - Nimic în afară de bee, bee, bee! a urlat el arţăgos în urma mea, făcându-mă să mă gândesc la un cântec vechi al formaţiei Youngbloods - Sunt un om care ştie o singură notă,/ Pe care o fredonez tot  timpul. Nu ştii nici pe jumătate din cât crezi!
    M-am urcat în maşină şi am plecat. M-am uitat o singură dată înapoi, în timp ce coteam pe Martin Street şi l-am văzut stând pe peluză, cu soarele strălucindu-i în chelie.
    După cum aveau să se desfăşoare lucrurile, a avut dreptate.
    Nu ştiam nici pe jumătate din câte credeam că știu.

                                                         5.
                                     Cum am ajuns noi la Darnell

                   Am o mașină 34 căreia îi spuneam răbluță,
    Știi că nu-i o prospătură,
    E o bătrânică, dar e bunicică...
    Jan and Dean

                 Am mers pe Martin spre Walnut, am cotit la dreapta spre Basin Drive. Nu a durat mult până l-am prins din urmă pe Arnie.
    Parcase lângă marginea trotuarului, iar capota portbagajului Christinei era ridicată. De bara îndoită de protecţie din spate era sprijinit un cric atât de vechi încât părea să fi folosit cândva pentru schimbatul roţilor la căruţele Canestoga. Cauciucul din dreapta din spate era pe jantă.
    Am oprit în spatele lui şi nici nu m-am dat bine jos din maşină când o femeie tânără a venit spre noi dinspre casa ei, ocolind o colecţie destul de frumoasă de animale fantastice din plastic, care erau răspândite pe peluză (doi flamingi roz, patru sau cinci răţuşte în şir indian în urma mamei raţe, şi o felicitare frumoasă din plastic cu flori plantate într-un coş). Ea avea mare nevoie de un doctor dietetician.
    - Nu puteţi să lăsaţi gunoiul ăla aici, a spus ea mestecând gumă. Nu puteţi să lăsaţi gunoiul ăla parcat în faţa casei noastre, sper că ştiţi asta.
    - Doamnă - a spus Arnie - am pană, asta-i tot. Plec de aici, cât de repede pot.
    - Nu puteţi s-o lăsaţi aici şi sper că ştiţi asta, a spus ea cu o simetrie înnebunitoare. Soţul meu va veni acasă în curând. Lui nu-i place ca vreun gunoi de maşină să stea în faţa casei noastre.
    - Nu e gunoi, a spus Arnie şi ceva din tonul lui a făcut-o să se retragă un pas.
    - Nu folosi tonul ăsta cu mine, băiete, a spus arţăgos această grasă regină a bee-bop-ului. Nu-i trebuie mult soţului meu ca să se înfurie.
    - Uite, a început Arnie cu aceeaşi voce ameninţătoare pe care a folosit-o atunci când Michael şi Regina au tăbărât asupra lui.
    L-am apucat strâns de umăr. Nu aveam nevoie de alte frecuşuri.
    - Mulţumim, doamnă, am spus. Rezolvăm imediat problema. O s-o rezolvăm atât de repede, încât o să credeţi că aţi avut o halucinaţie.
    - Ar fi bine, a spus ea, apoi a arătat cu degetul spre Duster-ul meu. Şi maşina ta este oprită în faţa aleii mele.
    Am dat Duster-ul înapoi. M-a privit şi apoi s-a grăbit spre casă, unde un băieţel şi o fetiţă stăteau înghesuiţi în uşă.
    Şi ei erau aproape ca nişte porcuşori. Fiecare mânca un hrănitor Devii Dog.
    - Țe s-a-ntâmplat, Ma? a întrebat băieţelul. Ţe s-a-ntâmplat cu maşina omului ăla, Ma? Ţe s-a-ntâmplat?
    - Taci din gură, a spus regina bee-bop şi i-a împins pe amândoi înăuntru.
    Întotdeauna îmi place să văd asemenea părinţi luminaţi; îmi dau speranţe pentru viitor.
    M-am întors la Arnie.
    - Ei bine - am spus, făcând singurul spirit la care m-am putut gândi. Este doar un cauciuc tocit. Corect?
    A zâmbit vag.
    - Denis, am o mică problemă.
    Ştiam care-i era problema; nu avea roată de rezervă.
    Arnie şi-a scos iarăşi portmoneul - mă durea să-l văd făcând asta - şi s-a uitat înăuntru.
    - Trebuie să cumpăr o roată nouă.
    - Da, cred că trebuie. Una reșapată.
    - Fără cauciucuri reșapate. Nu vreau să încep în felul ăsta.
    Nu am spus nimic, dar m-am uitat spre Duster-ul meu. Aveam la el două anvelope reșapate şi credeam că-s destul de bune.
    - Dennis, cât crezi ca ar costa un Goodyear nou sau un Firestone?
    Am ridicat din umeri şi l-am consultat pe micul contabil-auto, care bănuia că Arnie ar putea obţine un cauciuc nou de spate pentru aproximativ treizeci şi cinci de dolari.
    A scos două bancnote de douăzeci şi mi le-a înmânat.
    - Dacă-i mai mult - cu impozitele şi adaosurile - o să ţi-i returnez.
    M-am uitat la el cu tristeţe.
    - Arnie, cât ți-a mai rămas din salariul pe săptămâna asta?
    Ochii i s-au îngustat şi au privit în altă parte.
    - Destul, a spus el.
    M-am decis să mai încerc încă o dată - trebuie să reţineţi că aveam doar şaptesprezece ani şi aveam încă impresia că le puteam arăta oamenilor care le este adevăratul interes.
    - N-ai mai putea să joci acum nici măcar un poker pe mărunţiş. Ti-ai băgat tot mălaiul în maşina aia. Să-ţi scoţi portmoneul o să devină o acţiune foarte obişnuită pentru tine, Arnie. Te rog, omule. Mai gândeşte-te.
    Ochii lui au devenit duri. Era o expresie pe care nu o mai văzusem niciodată pe faţa lui. Deşi v-aţi putea gândi că eram cel mai naiv adolescent din America, nu-mi puteam aminti s-o mai fi văzut vreodată pe vreun chip.
    Am avut un sentiment de surpriză şi panică - m-am simţit de parcă aş fi descoperit brusc că încercam să port o conversaţie raţională cu un tip nebun. Totuşi, de atunci am mai văzut acea expresie; îmi imaginez că şi dumneavoastră aţi văzut-o. Parcă se închisese total faţăde lume. A fost expresia pe care o are un bărbat când îi spurcă femeia pe care o iubeşte se prostituează în spatele lui.
    - Nu mai insista, Dennis, a spus el.
    Mi-am ridicat exasperat mâinile.
    - În ordine! În ordine!
    - Şi, de asemenea, nu-i nevoie să te duci după nenorocitul de cauciuc dacă nu doreşti.
    Acea expresie dură, insensibilă şi - Dumnezeu să mă ajute, dar este adevărat - stupid de încăpăţânată, era încă întipărită pe chipul lui.
    - O să mă descurc şi singur.
    Am început să-i răspund şi s-ar fi putut să-i fi spus ceva foarte dur, dar tocmai atunci m-am uitat spre stânga. Cei doi puşti grăsuţi se aflau la marginea peluzei lor. Aveau lângă ei triciclete identice, iar degetele le erau mânjite cu ciocolată. Ne priveau solemn.
    - Nu-i mare brânză, omule, i-am spus. O să-ţi cumpăr cauciucul.
    - Doar dacă vrei, Dennis. Ştiu că s-a făcut târziu.
    - Este răcoare, am spus.
    - Domnule? a spus băieţelul lingându-şi ciocolata de pe degete.
    - Ce este? l-a întrebat Arnie.
    - Mama mea spune că maşina aia este câh.
    - Aşa-i, a îngânat fetiţa. Caca-câh.
    - Caca-câh, a spus Arnie. Oau! ce înţelegere profundă, nu-i aşa copii? Mama voastră este filozoafă?
    - Nu, a spus băieţelul. Este Capricorn. Eu sunt Balanţă. Sora mea este...
    - Mă întorc cât pot de repede, am spus eu stângaci.
    - Sigur.
    - Păstrează-ti calmul.
    - Nu-ti fă griji, n-am de gând să pocnesc pe nimeni.
    Am alergat spre maşina mea. În timp ce mă aşezam la volan,am auzit-o pe fetiţă întrebându-l zgomotos pe Arnie:
    - Domnule, de ce fața dumneavoastră este aşa de urâtă?
    Am mers o milă şi jumătate până la JFK Drive, care - după cum spunea mama mea care a crescut în Libertyville - era, pe vremea când Kennedy a fost asasinat în Dallas, centrul unuia dintre cele mai căutate cartiere ale oraşului. Poate că schimbarea denumirii de Barnswallow Drive şi botezarea lui cu numele Preşedintelui ucis a adus după sine ghinionul, deoarece, de la începutul anilor şaizeci vecinătatea străzii degenerase într-o mahala suburbană.
    Existau acolo un cinematograf-parcare, un McDonald's, un Burger King, un Arby's şi bowlingul Big Twenty Lanes. Mai erau acolo şi opt sau zece benzinării, din moment ce JFK Drive duce la autostrada cu taxare, Pennsylvania.
    În mod normal ar fi trebuit să cumpăr foarte repede cauciucul, dar primele două benzinării pe lângă care am trecut erau dintre acelea cu autoservire, la care nu se vinde nici măcar ulei; au doar benzină şi o fată, aproape retardată, care stă într-o cușetă făcută din geam securit, în faţa terminalului unui computer, citeşte National Enquirer şi mestecă o porţie de Bubblicious Gum, destul de mare ca să se înece cu ea şi un măgar de Missouri.
    A treia era o benzinărie Texaco, care avea şi un magazin de anvelope. I-am cumpărat lui Arnie un cauciuc care să se potrivească la Plymouth-ul lui (nu puteam s-o numesc Christine sau chiar să mă gândesc la EA - ea - dându-i acest nume) care m-a costat douăzeci şi opt de dolari şi cincizeci de cenţi plus adaosul comercial, dar exista un singur angajat acolo şi acesta a fost nevoit să pună cauciucul pe jantă şi în acelaşi timp să servească cu benzină pe ceilalţi clienţi. Totul a durat mai mult de patruzeci şi cinci de minute.
    M-am oferit să deservesc eu pompa de benzină în timp ce el punea caupiucui, dar mi-a spus că dacă şeful lui ar auzi aşa ceva, l-ar împuşca.
    Pe când pusesem cauciucul în portbagajul meu şi îi plătisem tipului doi dolari pentru munca lui, lumina de început de după-amiază se transformase în purpuriul şters al începutului serii. Umbra fiecărui tufiş era lungă şi catifelată, iar în timp ce mă întorceam încet pe stradă am văzut ultimele raze de lumină ale zilei prelingându-se aproape orizontal între Arby's şi terenul de bowling.
    Acea lumină, ca aurul lichid, era aproape îngrozitoare în frumuseţea ei stranie, neaşteptată.
    Am fost luat prin surprindere de o panică înecăcioasă care îmi urca în gât ca un foc uscat. Mi se întâmpla pentru prima dată în acel an - acel an lung şi straniu - Să am acel sentiment, dar nu a fost pentru ultima dată.
    Şi totuşi îmi este greu să-l explic sau să-l definesc. Avea legătură cu faptul ca am realizat că era 11 august, 1978, că peste o lună intram în ultima clasă de liceu, iar când va începe şcoala va însemna sfârşitul unei faze lungi şi liniştite a vieţii mele.
    Mă pregăteam să devin adult, iar acest fapt l-am văzut parcă cu ochii - l-am văzut fără putinţă de tăgadă, pentru prima dată în acea ploaie de lumină aurie, într-un fel parcă bătrână, care inunda aleea dintre un teren de bowling şi un chioşc cu fripturi de vacă.
    Şi cred că am înţeles atunci că ce-i sperie de fapt pe oameni în procesul de maturizare este faptul că încetezi să porţi o mască a vieţii şi o înlocuieşti cu alta. Dacă să fii un copil înseamnă sa înveţi să trăieşti, atunci să fii adult înseamnă să înveţi să mori.
    Sentimentul s-a stins, dar în urma lui m-am simţit zguduit şi melancolic. Niciuna dintre aceste stări nu-mi era caracteristică.
    Când am cotit pe Basin Drive m-am simţit brusc detaşat de problemele lui Arnie în timp ce încercam să fac faţă problemei mele - gândurile despre maturizare mă conduseseră în mod firesc spre asemenea idei grandioase (cel puţin mie mi se păreau grandioase) cum ar fi colegiul, faptul că o să trăiesc departe de casă şi cum să fac să intru în echipa de football a Statului când or să fie şaizeci de tineri care or să concureze pentru locul meu, în loc de doar zece sau doisprezece câţi erau acum.
    Deci poate că dumneavoastră spuneţi: Mare brânză, Dennis, avem nişte noutăţi pentru tine: unui miliard de Chinezi Roşii nu le pasă nici cât negru sub unghie dacă intră sau nu în prima echipă a Statului. De acord! Eu doar încerc să spun că aceste lucruri pentru prima dată mi se păreau foarte importante... şi de-a dreptul înfricoşătoare. Mintea te duce câteodată în astfel de călătorii - iar dacă tu nu vrei să le faci, te obligă oricum.
    Această stare sufletească pe care o aveam nu a fost afectată deloc de faptul că soţul reginei jazzului într-adevăr venise acasă, iar el şi Arnie stăteau aproape nas în nas, gata-gata să se ia la bătaie.
    Cei doi copii încă mai stăteau solemn lângă triciclete, ochii lor trecând de la Arnie la tati, apoi înapoi la Arnie, ca şi nişte spectatori ai unui meci de tenis apocaliptic, în care arbitrul de-abia aşteaptă să-l împuşte pe învins. Păreau că sunt în aşteptarea momentului culminant în care tati îl va lipi de pământ pe prietenul meu slăbuţ şi îl va toca din cap până în picioare.
    Am parcat în grabă, m-am dat jos şi m-am dus spre ei aproape alergând.
    - Şi cu asta am terminat! a mugit tatăl. Îţi spun că vreau să dispară de aici şi vreau să dispară chiar acum!
    Avea un nas mare şi borcănat, cu multe vene sparte. Obrajii îi erau de culoarea cărămizilor noi, iar deasupra gulerului salopetei gri, de lucru, venele gâtului se conturau proeminent.
    - Nu am de gând să plec cu ea fără roată, a spus Arnie. Ţi-am spus. Nici tu n-ai face aşa ceva dacă ar fi a ta.
    - O să te conduc eu pe tine pe osie, Faţă-Pizza, a spus tati, probabil vrând să le demonstreze copiilor cum îşi rezolvă oamenii mari problemele în Lumea Adevărată. Nu am chef să-ţi parchezi tu căcăciosul de automobil de curse în faţa casei mele. Nu mă scoate din ţâţâni, puştiule, că o s-o păţeşti.
    - N-o s-o păţească nimeni, am spus. Haide, domnule. Mai slăbeşte-ne!
    Ochii lui Arnie s-au întors spre mine plini de recunoştinţă şi am văzut cât de speriat fusese - cât de speriat era încă. Dintotdeauna un outsider, ştia că era ceva în fiinţa lui, Dumnezeu ştie ce, care-i făcea pe indivizii de un anumit soi să dorească să-l bată măr. Cred că era foarte convins că i se va întâmpla iarăşi acest lucru - dar de această dată nu se retrăgea cu coada între picioare.
    Ochii omului s-au întors spre mine.
    - Altul, a spus el ca şi cum se mira cât de mulţi dobitoci sunt pe lume. Vrei să vă bat pe amândoi? Asta vrei? Crede-mă, pot s-o fac.
    Da, ştiam genul. Dacă ar fi avut cu zece ani mai puţin, ar fi fost unul dintre tipii de la școală care gândesc că este grozav de amuzant să-i zboare lui Arnie cărţile din braţe când el se îndreaptă spre o sală de curs, sau să-l bage sub duş cu toate hainele pe el după ora de educaţie fizică. Aceşti indivizi nu-şi schimbă niciodată caracterul.
    Doar îmbătrânesc şi fac cancer la plămâni fumând prea multe Luky Strikes, sau sunt doborâţi la cincizeci de ani de embolie.
    - Nu vrem să ne punem cu tine, am răspuns. A avut o pană, pentru numele lui Dumnezeu! N-ai avut niciodată o pană?
    - Ralph, vreau să plece de aici!
    Nevasta lui grăsană stătea pe verandă. Vocea îi era piţigăiată şi excitată. Ce se întâmpla în faţa casei ei era mai interesant decât Phil Donahue Show.
    Câţiva dintre vecini ieşiseră să vadă spectacolul, iar eu m-am gândit iarăşi foarte dezgustat ca dacă cineva n-a chemat încă poliţia, asta se va întâmpla în curând.
    - Niciodată când am avut o pană n-am lăsat o bucată de gunoi timp de trei ore în faţa casei cuiva, a spus tare Ralph.
    Buzele i se ridicaseră, iar în lumina apusului de soare, saliva îi lucea pe dinţi.
    - A trecut o oră - am spus eu încet - sau nici măcar.
    - Nu face pe deşteptul cu mine, puştiule. Nu mă interesează. Nu sunt ca voi. Eu lucrez ca să-mi asigur traiul. Vin acasă obosit şi n-am timp de ceartă. Vreau s-o duceţi de aici şi vreau să dispară acum!
    - Am roata de rezervă în portbagaj, am spus. Vrem doar s-o montez.
    - Şi dacă ai avea puţin bun simţ... a început Arnie înfierbântat.
    Asta aproape a pus capac. Mai presus de orice, amicul nostru Ralph nu suporta să i se pună la îndoială bunul simţ în fata propriilor copii. S-a răsucit spre Arnie.
    Nu ştiu care ar fi fost finalul - probabil cu Arnie în închisoare şi cu preţioasa lui maşină sechestrată - dar, cumva, am reuşit să-mi ridic mâna şi s-o prind pe cea a lui Ralph. În momentul impactului s-a auzit un pocnet surd.
    Fetiţa grăsuţă a izbucnit în plâns.
    Băieţelul grăsuţ stătea lângă tricicletă, cu maxilarul atârnându-i aproape până la piept.
    Arnie, care întotdeauna se furişa grăbit pe lângă locul pentru fumat de la şcoală de parcă ar fi fost o zonă bântuită, nici măcar nu a clipit. De fapt se părea că a dorit să se întâmple asta.
    Ralph s-a întors spre mine, cu ochii ieşiţi din orbite de furie.
    - Bine, căcat mic, a spus. Tu eşti primul.
    L-am ţinut de braţ, încordându-mă.
    - Haide, omule, i-am spus cu voce joasă. Roata de schimb este în portbagajul meu. Acordă-ne cinci minute ca s-o punem şi plecăm. Te rog.
    Încetul cu încetul presiunea din braţul lui a început să se diminueze. A privit spre puştii lui, fetiţa trăgându-şi nasul, iar băieţelul holbându-se la noi, iar asta l-a decis.
    - Cinci minute, a aprobat. S-a uitat la Arnie. Eşti al naibii de norocos că nu chem poliţia. Chestia aia n-are revizia făcută şi n-are nici numere de înmatriculare.
    M-am aşteptat ca Arnie să mai spună ceva inflamator, să pună iarăşi paie pe foc, dar probabil că totuşi nu uitase tot ce ştia despre discreţie.
    - Mulţumesc, a spus. Îmi pare rău că v-am enervat.
    Ralph a mormăit ceva şi şi-a băgat cămaşa în pantaloni cu mişcări bruşte. S-a uitat iarăşi spre copiii lui.
    - Intraţi în casă? a mugit. Ce căutaţi afară? Vreţi să vă aplic un bang-zdrang-bang?
    O, Doamne, ce familie onomatopeică, m-am gândit. Pentru numele lui Dumnezeu, tăticule, nu le aplica un bang-zdrang-bang - pentru că ar putea să facă caca-câh în pantaloni.
    Copiii s-au refugiat lângă mama lor, lăsând în urmă tricicletele abandonate.
    - Cinci minute, a adăugat Ralph, privindu-ne amenințător.
...............................................................................