Răzbunarea sluților, Rodica Ojog-Braşoveanu

..................................................................................
                                             2-8

                           Vizitatorul își îndrepta privirea în direcția indicată e capul întors al căndelăresei. La capătul aleii, se ivea cu braţul plin de flori o siluetă neguroasă care avansa cu paşi grăbiţi, ca la o întâlnire abia aşteptată sau pe care ţi-e teamă că ai putea-o rata.
    În contextul locurilor de veci, pălăria neagră cu gardini largi, a la Zorro şi pelerina lungă ale cărei poale fluturate de vânt sugerând un vultur cu aripile desfăşurate, făceau din Luiza Miclea un personaj imediat remarcabil şi plin de mister, din familia Contelui de Monte Cristo.
    O dată ajunsă la mormânt, intra imediat într-o transă, totul părea să se topească în jurul ei, nici măcar un elefant îmbrăcat în pijama, trecând pe alee, nu i-ar fi atras atenţia. Pur şi simplu, nu l-ar fi văzut. Începea astfel ceremonia cotidiană.
    Cu infinită răbdare, meticulozitate şi gesturi delicate, de chirurg, Luiza lua fiecare vas la mână, înlocuia florile trecute, schimba apa, născocea aranjamente noi, spăla sarcofagul nu ca pe un simplu obiect, ci cu o gingăşie pe care ar fi simţit-o numai atingând o fiinţă iubită. În timpul acesta, vorbea neîntrerupt, se mira, surâdea, făcea mereu paşi înapoi, verificând rezultatul fiecărei operaţiuni.
    Nu exista vizitator care, contemplând ansamblul, să nu încerce să aprecieze cam cât o costa pe fosta cântăreaţă lugubrul paradis edificat zilnic peste osemintele nepoată-sii. Fără îndoială că îşi avea deja combinaţiile ei, bineînţeles că se aproviziona direct de la sursă, totuşi nimeni nu-ţi oferă pe gratis codri de flori! La preţul pieţii, intrau milioane acolo, dar reducând chiar până la un sfert cheltuielile, tot nu se puteau încadra în limitele unui buget de pensionară. Şi nici ţinuta ei nu era ieftină căci deşi teatrală, respecta moda.
    "Lume nebună!" conchidea trecătorul şi, impresionat, îşi vedea de drum mai departe. Iar seara, când deschidea televizorul, nu se mai gândea la ea. Era deja uitată.

                                                          13.

                                     Vasăzică, Monica murise de peste cinci ani și se împlineau... stai puțin... da, da, exact doi de când...
    Ca mai toată lumea, Luiza avea un calendar propriu, paralel cu cel care atârnă îndeobşte pe peretele din bucătărie. Astfel, când ne referim la evenimente consumate mai demult, le localizăm în funcţie de datele importante care ne-au punctat existenţa.
    Acestea sunt de obicei fericite sau dramatice ("numai ce murise mama" sau "tocmai mă măritasem, ori îl născusem pe ăl mare, pe Costel..."). Ori mai puţin diurne: "ţin bine minte pentru că eram în curăţenie după zugrăvit, şi asta s-a întâmplat în '92..."
    Pentru Luiza, acum doi ani însemna ridicarea gărduleţului de fier forjat împrejurul monumentului Monicăi. Atunci a băgat ea de seamă că mai vine cineva să viziteze mormântul. Era prea familiarizată cu peisajul ca să nu observe că la două-trei zile apărea pe blatul de marmură al sarcofagului câte un buchet de flori. Iniţial se simţi extrem de tulburată - uite că se mai gândeşte cineva la fetiţa mea - apoi, intrigată.
    Cine să fie necunoscutul, căci în ruptul capului nu credea că ar putea fi vorba despre o femeie.  Presimţea aici un roman tragic a la Dama cu camelii.
    Începuse să investigheze printre căndelărese şi femeile de serviciu, dar niciuna nu-i putuse oferi vreo pistă. Aşa, multă lume se opreşte la mormânt, se uită ca la vetrină, dar nu poţi şti care lasă şi flori. Mai toate însă abordară aceeaşi ipoteză: pesemne că persoana necunoscută vizitează mormântul mai pe seară, spre ora închiderii cimitirului, când personalul e deja plecat acasă. Nu avusese mai mult succes nici cu paznicii de noapte care o şi luară peste picior explicându-i că "după ceasurile şaptişpe treizeci, mult optişpe, doar fantomele mai bântuie meleagul".
    Ajunsă în această fază şi tânjind cu toată făptura după o fiinţă din intimitatea Monicăi cu care ar putea discuta şi depăna amintiri cooperând în suferinţă, începuse să dea sistematic un anunţ la ziar. Un anunţ zilnic, mai puţin obişnuit pentru rubrica "Decese", redactat în binecunoscuta manieră teatralistă:
    Nobila persoană care în virtutea unei sacre amintiri depune flori la mormântul adoratei noastre, în veci de neuitat Monica M., cu ochii storşi de lacrimi este conjurată s-o contacteze de urgenţă pe Luiza. Telefon...
    Spre surpriza bătrânei - se aşteptase la tot felul de farse, dar uite că mai rămăsese ceva sfânt în sufletul românului - bancurile proaste lipsiră cu desăvârşire.
   Trecuse cam un an de la primul anunţ, când într-o dimineaţă de primăvară precoce, primi întâiul telefon. O voce de bariton, clară şi nespus de catifelată, aprecie urechea exersată a fostei coriste de Operă, îi spori bătăile inimii ca o presimţire. Personajul o abordă direct, fără preambuluri:
   - Doamna Luiza? Eu sunt persoana pe care o căutaţi. Mă numesc Emil.
    Luiza simţi că i se înmoaie picioarele şi începu să se bâlbâie:
    - O, dumneavoastră... Îmi pierdusem orice nădejde. Va să zică aţi iubit-o pe Monica... Când ne putem vedea?
    - E o situaţie mai deosebită, acordaţi-mi un răgaz.
    Din clipa aceea începuseră eschivele: "N-a venit timpul (timp, pentru ce?), nu mă simt pregătit,... e o situaţie specială pe care nu v-o pot explica..."
    Între timp, Luiza îşi storcea creierii, făcea apel la întreaga ei fantezie, întindea pasienţe şi iarăşi o lua de la capăt, încercând să ghicească raţiunea pentru care Emil se ascundea.
    "În definitiv, nu-i cer decât o întâlnire în care să povestim şi să ne amintim. E ultima plăcere care mi-a mai rămas, să stau de vorbă cu un om care a iubit-o, să plângem împreună..."
    Fiecare telefon al lui Emil o făcea să se simtă tot mai dezamăgită şi, totodată, din ce în ce mai curioasă.
    Situaţia mai prezenta un aspect care sporea la maximum interesul bătrânei faţă de necunoscut, dincolo de cooperarea întru căinarea aceleiaşi persoane. Monica murise în condiţii învăluite de mister, care nu fuseseră niciodată elucidate de Poliţie.
    "Diagnosticul" fusese sinucidere, iar dosarul, parcă prea repede clasat.
    În fapt, Monica se aruncase de la etaj, în miezul unei nopţi de august. Avea douăzeci şi trei de ani şi era actriţă la Teatrul Arlechino.
    Moştenise talentul artistic al bunică-sii - se împăuna aceasta - şi lansată încă de pe băncile Academiei, i se prefigura o carieră strălucită. Clasicul răvaş de adio al sinucigaşului conţinea doar câteva cuvinte, rămase bătute în cuie în mintea Luizei: Nu mai rezist. Fără tine viaţa mea nu înseamnă nimic.
    Urma iniţiala numelui mâzgălită în grabă.
    Conţinutul lapidar aşternut pe pagina de gardă smulsă dintr-o carte denota hotărârea pripită, faptul că Monica cedase unui impuls de moment. Sinuciderile premeditate au altă "regie". Mai era limpede că îşi luase zilele din pricina unei iubiri nefericite. Investigaţiile Poliţiei nu descoperiră niciodată subiectul, dezvoltându-se astfel ipoteza că individul trebuie să fi fost însurat. Doar o persoană căsătorită, care vrea cu orice preţ să-şi păstreze căminul, indiferent ce face pe de lături, evoluează cu atâta prudenţă, nelăsând nici o urmă.
    Şi aici, Luiza scrâşnea neputincioasă din dinţi, cu o nuanţă de ciudă pe răposata. Aşa a fost Monica, misterioasă de mică. Eşti tu la prima dragoste (convingerea nestrămutată a bătrânei), eşti fericită (cel puţin la început), totul în jurul tău "cântă, râde şi dansează", cum nu simţi tu nevoia să te confesezi bunică-tii, să-ţi împărţi bucuria, să pomeneşti de EL - primul semn - măcar o dată la zece fraze?! Faptul că era însurat constituia, desigur, un impediment serios în calea confidenţei, dar pasiunea nu se lasă zăgăzuită şi, eludând amănuntul infam, tot faci trimiteri, tot simţi nevoia să comentezi, să vorbeşti despre EL...
    Desigur că Luiza îşi pusese întrebarea dacă nu cumva Emil, necunoscutul de la telefon e de fapt EL, Armand Duval, dar instinctul îi şoptea că marele amant, adevăratul EL, n-ar fi avut curajul s-o caute. Pe de altă parte, avea convingerea că Emil deţine mult mai multe amănunte despre drama Monicăi decât Poliţia.
    Un bărbat care iubeşte stă de veghe, pândeşte drumurile iubitei, caută să obţină cât mai multe informaţii despre rival. Iar faptul că Emil o adorase pe Monica constituia pentru bătrână o certitudine.
    Până una alta, mergea zilnic la cimitir unde petrecea cel puţin două ore. Se întorcea acasă relaxată, ca după o întrevedere reală cu nepoată-sa. Încercase şi ceva spiritism, dar "sportul" ăsta nu era de ea. Fie că nu dăduse peste persoanele indicate, intermediari cu har între cele două lumi, fie că funcţiona un soi de incompatibilitate.
    Luiza fusese toată viaţa o directă, îi plăcuse vorba desluşită şi răspicată, aşa că n-o convingeau plimbările paharului, bâţâitul mesei sau curentul transmis prin mâinile înlănţuite ale participanţilor la şedinţă. Interpretări, senzaţii, impresii - nu dădea doi bani pe ele.
    În realitate, Luiza se aşteptase ca la asemenea şedinţe să stea de vorbă cu Monica aşa cum ar fi făcut-o la telefon, să-i audă efectiv glasul şi să schimbe impresii.
    În restul zilei, Luiza întindea pasienţe, asculta discuri cu muzică de operă în interpretări simandicoase şi întreţinea relaţii relativ susţinute cu Clotilda şi Fulguleţ. Cu cea din urmă vorbea aproape zilnic la telefon şi se vedeau de două-trei ori pe săptămână. Adesea, Luiza rămânea la dejun sau la cină, nefiind o persoană dificilă.
    Practic, mânca puţin şi nici atunci nu ştia ce pune în gură, deci nicio problemă pentru comoda Fulguleţ. Totuşi, în revanşă, Luiza o invita o dată pe lună să dejuneze la Capşa, un fel de "hai să ne simţim mondene". Consumau feluri sofisticate ("ardei umpluţi sau chiftele putem mânca şi acasă"), iar cântăreaţa lăsa bacşişuri princiare, conform teoriei că acolo unde te-ai certat cu chelnerul sau n-ai dat suficient bacşiş să nu te mai duci, că-ţi scuipă în mâncare.
    Sobrul şi etern cârtitorul Ioan Sârbu cel Drept nu era de acord cu aceste escapade, considerându-le "prea emancipate". Conform mentalităţii lui, două femei nu aveau ce căuta singure într-un restaurant, ci doar, cel  mult, într-o cofetărie. Închidea totuşi ochii pentru că Fulguleţ, această minune de gingăşie, o prea delicată floare, cerea atât de puţin în viaţa de toate zilele, încât, pentru un singur capriciu, nu merita să fie criticată. Trebuia să ai inimă de gâde să-ţi asumi riscul unei cumplite migrene, aşa cum se întâmpla totdeauna când Fulguleţ era împiedicată să procedeze după capul ei.
    Serile Luizei se asemănau între ele, ca trase la xerox. Mânca ceva pe sponci, deschidea sau nu televizorul (mai degrabă radioul, au emisiuni cu mult mai interesante), apoi se retrăgea în "salonul cu amintiri": un recamier, câteva fotolii miniatură din catifea, de iatac sau de budoir li se spunea pe vremea bunică-sii de la care îi şi rămăseseră, o vitrină cu porţelanuri şi cloisonneuri de valoare, iar pe pereţi şi toate suprafeţele plane, puzderie de fotografii îngrijit înrămate. Cândva, o femeie de serviciu, căreia Luiza îi "explicase" pozele exclamase aiurită:
    - Ce de-a morţi pe acilea! Pe toate zidurili, başca în bibliotecă că să nu-mi spuneți mie că toți de-a scris acolo, mai şi trăieşte!
    Într-adevăr, pereţii păreau efectiv tapetaţi cu fotografii, bunici şi străbunici, mătuşi, părinţi, neamuri de toate gradele, dar în primul rând, Mihaela, fiică-sa - altă moarte timpurie şi stranie - şi Monica. Şi, în egală măsură, ea însăşi, Luiza, în evoluţii de-a lungul timpului şi în diverse roluri la Operă.
    În salonaşul acesta, Luiza visa, rememora, evoca, făcea conversaţie cu voce tare cu un defunct sau altul, îşi imagina clişee duioase, edulcorate în care răposaţii trăiau, se comportau diurn şi făceau conversaţie.
    Când Ioana o auzi prima dată trăncănind pe un ton diurn cu repauzaţii, reflectă că femeia e într-o ureche; mai degrabă că vrea să fie, căci făcând abstracţie de show-ul din salonul cu amintiri, bătrâna se comporta în rest normal. Bineînţeles, se abţinu de la orice comentariu, simţindu-se mulţumită că serile şi nopţile îi aparţineau. O dată ce ferestrele se înălbăstreau trăgând noaptea de poale, Luiza nu mai solicita niciun fel de serviciu, ziua era încheiată, iar Ioana liberă să facă tot ce pofteşte.
    Şi, într-adevăr, făcea tot ce poftea, dar se părea că fata asta nu avea nicio înclinaţie pentru divertisment sau frivol. Patrick, de pildă, şi "trupa veselă" de la Clopoţei ar fi rămas stupefiaţi, prăpădindu-se totodată de râs, dacă ar fi avut posibilitatea să inventarieze programul unei zile din existenţa Ioanei, o jună de douăzeci şi şapte de ani, liberă de orice servitute şi trăind în Bucureştii contemporani.
    Concret, deretica prin casă - nu prea des şi nu îndelung, căci pe Luiza o enerva vânzoleala - făcea câteva cumpărături zilnic (nu lipsea vodca, bătrâna obişnuind de mulţi ani să-şi anestezieze astfel suferinţa şi regretele unei vieţi ratate), după care timpul îi aparţinea.
    - Dacă ţi-ai terminat treaba, o avertizase Luiza la instructajul de iniţiere, mi-e absolut indiferent ce faci, când pleci şi la ce oră te întorci, că eu nu sunt nici santinelă, nici pedagog de serviciu. Atâta doar că nu admit să-mi aduci golani în casă - de înnoptat aici, exclus! Şi încă ceva! Să nu mă trezesc cu Poliţia pe cap şi nici să-mi vii cu SIDA sau cu vreo boală din alea...
    Nici gând despre aşa ceva! Imediat după ce Luiza îşi lua prânzul frugal, Ioana, dând curs diferitelor anunţuri selectate din ziare, începea să străbată oraşul în căutarea unui serviciu. Nu orice fel - adăpostul oferit de Luiza înlătura pentru moment urgenţa şi necondiţionatul, ci o slujbă unde să poată învăţa ceva şi care s-o propulseze. Îi intraseră în cap calculatoarele şi, la toamnă, atacându-şi economiile, intenţiona să se înscrie la un curs de perfecţionare.
    Serile şi le petrecea în întregime desţelenind limba spaniolă în compania manualului şi a dicţionarului, după care, la zece seara negreşit, stingea veioza. Se închina scurt şi până să adoarmă, ceea ce se întâmpla cam după un sfert de ceas, îşi permitea să viseze. Unul şi acelaşi vis, fără să se plictisească. Ceva a la Vizita bătrânei doamnne...

                                                                   14.

                                         Ei da, atâta răsfăţ îşi permitea şi Luiza de când o primise pe Ioana, să fie servită cu micul dejun la pat. Nu mânca mare lucru - o cafea neagră, un suc de fructe natural, pâine prăjită şi o lingură de miere, dar ca în toate cele, importanţă avea stilul!
    Pentru ca show-ul să fie complet, Luiza îşi semnala intrarea în cotidian cu un soi de uvertură, agitând un clopoţel de bronz. După maximum un minut, Ioana prezenta prompt un mic dejun proaspăt - cafeaua fierbinte cât trebuie, sucul atunci scos de la gheaţă şi felia de pâine din prăjitor. Cum îşi calcula fata asta timpul şi cât era de expeditivă, era ceva uluitor, căci bătrâna nu se trezea niciodată la aceeaşi oră. Nici nu-i trebui mai mult de o săptămână ca să realizeze că Ioana avea calităţi deosebite şi, în curând, simţi că i-ar putea deveni indispensabilă.
    Avea capacitatea de a se face utilă în orice domeniu, puteai spune că are mâini de aur, excelând chiar şi în treburi de bărbat unde, de obicei, se cheamă un specialist. O siguranţă arsă, o garnitură uzată, fierul de călcat defect de ani de zile ori lampa capricioasă din dormitor nu ridicau probleme pentru Ioana, le rezolva pe loc şi cu îndemânare.
    - Ca să nu mai spun că de când îmi face ea masaje, nu mă mai ţine spondiloza, se pricepe şi la cosmetică, când m-am uitat în oglindă după tratament, pur şi simplu îmi venea să mă scuip de deochi. Este extraordinară!
    - Vezi, şi nu voiai s-o primeşti! îi aminti Fulguleţ.
    - Dragă, eu nu ştiu să mă uit sub pielea omului, calităţi din astea le descoperi în timp. Nu-ţi spun că mi-a dezumflat şi picioarele, în două nopţi, am căpătat glezne de baletistă... A, şi să-ţi mai spun o chestie! Deunăzi, am întrebat-o aşa, într-o doară, dacă se pricepe la cifrăraie. Ştii că avem de completat porcăriile alea cu impozitul global. Eu n-am pretenţii, nu mai ştiu nici tabla înmulţirii, dar îmi spuneau alţii mai versaţi că-i ceva fioros, nu pricepi nimic, şi cea mai mică greşeală te costă! Mă gândeam să apelez la un consilier economic, aşa le zice acum... N-ai să mă crezi, dar Ioana mi-a rezolvat toată bulibăşeala asta în mai puţin de-un ceas.
    Indiferentă şi chiar plictisită, Fulguleţ aprecie vag:
    - Există şi oameni din ăştia, multilaterali...
    Luiza oftă din adâncul sufletului:
    - O fi, dar eu acum, la bătrâneţe, văd altfel lucrurile. Viaţa grea pe care a dus-o, necazurile şi sărăcia au călit-o, au învăţat-o să se descurce singură, fără să apeleze la nimeni, că n-avea la cine, iar bani nici de sămânţă. Nu ştiu dacă noi am făcut bine cocoloşindu-ne copiii, poate altfel ar fi arătat lucrurile, dacă-i lăsam de mici să se izbească de realităţile vieţii. Fata asta o să ajungă departe... Păcat că nu-i mai simpatică. Uneori, te uiţi la ea şi te ia cu frig.
    - Aşa-i, fu de acord Fulguleţ care după ce întrerupse convorbirea telefonică avu un gest semnificativ în dreptul urechii.
    "Luiza s-a sclerozat, a pălit-o fixaţia muncii şi a vieţii stoice. A uitat ce bine îi era când ţinea trei servitoare şi câte patru amanţi ca să acopere toate schimburile! Câţi s-au pricopsit trăgând ca ocnaşii?... Unde, cât de departe o să ajungă Ioana? Trăgând şi asta la galere o să obţină o gospodărie plină de plozi şi electrocasnice în rate, în dormitor un mitocan care râgâie şi care citeşte gazeta cu scobitoarea în colţul gurii, câte un permanent de trei ori pe an şi două cerculeţe de aur în urechi! Ăsta zic şi eu succes!"
    Dacă printr-o minune i-ar fi putut auzi gândurile, expresia Ioanei ar fi rămas la fel de ermetică. Un surâs fugar, poate, i-ar fi alunecat pe buze. Stilul ei era - tace şi face.

                                                                    15.

                                             Clotildei îi plăcuse viaţa de noapte, iar Arhibald Martinescu, bărbatu-său, deşi avocat celebru cu clientelă serioasă, îi ţinea tandem perfect. Vreme de câteva decenii fuseseră consideraţi prinţi ai Bucureştilor by night, cunoscuţi în toate localurile şi barurile simandicoase ale epocii lor. Ieşeau aproape în fiecare seară, Arhibald dovedind o energie, o vitalitate şi un apetit de viaţă cu totul ieşite din comun. Unii îşi închipuiau că oboseala acumulată în timp - nu dăm suficientă importanţă la ceea ce se adună în subteran, ci doar la ceea ce se vede cu ochiul liber - fusese cauza infarctului care-l secerase înainte de a împlini cincizeci de ani.
    Trecuse însă vreme de atunci, iar aceasta îşi pusese amprenta şi asupra Clotildei.
    Îi plăcea şi azi atmosfera specifică de restaurant, iar aroma de local o făcea încă să vibreze. Mai clar îi plăcea, dar nu-i mai convenea.
    Restaurantul în sine oferă un complex de plăceri care ţin de ambianţă, de savoarea gastronomică, de monden, dar şi de ceea ce însemna Clotilda în acest context.
    Îi plăcea să privească, dar în primul rând să fie privită şi admirată. Cândva arăta splendid, se îmbrăca minunat, dansa divin, personalul o adora, căci cei doi lăsau bacşişuri princiare. Se putea afirma că intrând într-un stabiliment sau altul, erau sărbătoriţi de la portarul în uniformă de amiral, garderobieră, fata cu ţigări, şeful de sală până la însuşi bucătarul cu ilic alb cât o clopotniţă, care le pregătea de fiecare dată câte o surpriză.
    Azi, situaţia se schimbase. Existau toaletele costisitoare, erau şi bani, şi apetit, dar nu mai avea look. Ba dimpotrivă, faţă de priveliştea pe care o oferea altădată, Clotilda, poate hipersensibilă, avea impresia că privirile care poposeau asupra ei erau sarcastice, că oamenii şi-o arătau din bărbie şi nu o dată, mai ales seara sau noaptea, constatase că era cea mai vârstnică consumatoare din local. Cel mai prost se simţea când ocupa o masă doar cu Băiatul.
    Patrick părea că nu observă nimic, se bucura şi trăia intens orice moment. Pe Clotilda însă o crispau privirile curviştinelor tinere care le spionau masa, făceau fiţe ca să-i atragă atenţia Băiatului, chicoteau ca nişte tâmpite. De aceea, Clotilda nu se mai aventura pe ringul de dans şi se prefăcea indiferentă când vreo obrăznicătură cu buricul gol şi cu chiloţi dubioşi pe dedesubt, venea să-l invite la dans. Bineînţeles, Patrick avea atâta diplomaţie încât să refuze.
    Oricum, Clotilda evita sistematic ieşirile în doi, antrenând şi alte perechi, în genere oameni maturi, alcătuind un grup în care se integra fără să atragă atenţia; nu se cunoştea cine cu cine era partener. Desigur, achita ea întreaga notă, pentru că altfel n-ar fi găsit muşterii.
    Amatori de local sunt puţini fie că sunt săraci, fie din avariţie, fie din lipsă de vocaţie pentru astfel de mondenităţi.
    - Nu vă înţeleg, se mira Luiza Miclea, vă petreceţi toată ziua într-o locantă, şi tot nu v-ajunge?
    - Când eram tineri, şi mie şi lui Arhibald ne plăcea variaţia. Fiecare local are atmosfera lui, altă muzică, alt specific.
    - Eraţi tineri amândoi, sublinie gros Luiza.
    - Nu înţeleg de ce îţi face plăcere să-mi aminteşti mereu că nu mai sunt o primăvară. Cred că eşti sadică.
    - Ba tu eşti proastă, că la averea pe care o cheltuieşti cu el, nu ştii să-ţi impui condiţiile.
    - Nu-l pot ţine tot timpul într-o cuşcă de aur. E mijlocul cel mai sigur de a-l pierde. Trebuie să-i mai fac şi poftele...
    Chiar aşa se întâmplase şi aseară. Era luni, ziua lor liberă, când ţineau închis la Clopoţei, şi Clotilda o savurase din plin, simţindu-se minunat trândăvind în pat până mai târziu. Seara şi-o imaginase la fel de molcomă, poate vor juca un 66, poate prind un film la televizor. O seară intimă, în peignoir elegant, un bol cu Martell şi - de ce nu - o "şedinţă" de sex. Apoi, somnul dulce în braţele Băiatului. Adora să doarmă aşa, o făcea să se simtă din nou tânără!
    Lucrurile se aşezară însă altfel. Pe la opt seara, Patrick începu să dea semne de nelinişte. Clotilda cunoştea deja simptomele. Se fâţâia fără rost prin casă, de parcă ar fi căutat ceva şi n-ar fi găsit, n-avea astâmpăr, schimba posturile TV cu viteza clipitului, fără a avea răbdare să se uite la ceva.
    Deşi ştia ce avea să urmeze şi n-avea niciun chef de acest ceva, Clotilda se interesă blândă:
   - Pe Băiat îl supără ceva?
    Îl alinta vorbind cu el, ca despre el, aşa cum se procedează de obicei cu copiii foarte mici.
   - Nimic, Mami, totul e perfect.
    Femeia îl apucă de bărbie, silindu-l s-o privească în ochi:
    - Nu mă minţi! Ştii ce-a păţit Pinocchio?
    Patrick surâse, se azvârli pe canapea şi îi cuprinse umerii.
    - E singura noastră seară liberă şi-i abia opt... Mă... mă gândeam... De ce oare n-am profita şi noi? Totdeauna ajungem spre sfârşitul programului. De ce nu ne-am duce şi noi undeva, ca oamenii, o seară numai a noastră, să bem pe îndelete un pahar de vin, să prindem spectacolul de la început? Dar dacă tu n-ai chef, rămânem acasă.
    Se simţea din ton că pentru fiinţa iubită e în stare de orice sacrificiu, dar în acelaşi timp, tot sacrificiu se numea. Clotilda oftă în gând şi se interesă la fel de duioasă:
    - Unde ai vrea să mergem?
    Patrick se însufleţi dintr-o dată, frecându-şi mâinile fericit. Mai avertiză totuşi, de formă:
    - Bagă de seamă, Clo-Clo, tu ai hotărât. Din partea mea, putem sta foarte bine acasă...
    Apoi, direct:
    - Mi-au spus băieţii că s-a deschis pe Rahova, o cârciumă colosală, ceva original, stil Bucureştii de altădată. Clădire, mobilier, muzică, merinde, ţoalele personalului... E ceva ce ţi-ar plăcea şi ţie. De cum mi-au povestit, m-am gândit la tine.
    - Băiatul meu e un scump, se lăsă voit impresionată. Mă duc să mă schimb. Ce zici să îmbrac?
    - Ţinuta e obligatorie... Orice ai îmbrăca, îţi vine nemaipomenit Pune ce vrei, dar cu o condiţie! Să fii mereu cea mai frumoasă şi mai elegantă!

                                                              16.

                                          Toaleta durase o oră, dar chiar şi ochiul sever la Clotildei, după ce contemplă rezultatul în oglinda cu voluri, aprecie că meritase. Raportat la vârstă, poţi avea zile bune şi zile rele din fragedă tinereţe şi până la o sută de ani. Ei bine, Clotilda se simţea într-o zi excelentă şi se bucura că a acceptat să iasă în oraş.
    Pe obrazul odihnit, machiajul aproape că făcuse minuni, peruca admirabilă, cu aspect foarte natural cumpărată de la Paris ascundea părul nu prea proaspăt coafat, rochia cădea desăvârşit.
    La lumină condescendentă de restaurant de clasă, i-ai fi putut da patruzeci şi cinci de ani şi nicio zi în plus. Exclamaţia de admiraţie cu care Patrick o întâmpină când ieşi din dormitor era elocventă. Se felicită pentru că se decisese asupra unei toalete inspirate.
    Rochia foarte modernă - nimic nu îmbătrâneşte mai mult decât demodatul, indiferent cât de bine conservat, dar despre care presimţi că face parte din inventarul persoanei de cel puţin treizeci de ani - sugera sensibil linia interbelicului, căci, după cum se ştie, moda se schimbă, dar revine. Clotilda îşi propusese aşa, ca într-o joacă sau ca la un bal costumat, să se îmbrace în stilul epocii sugerate de restaurant. În consecinţă, se hotărâse pentru o rochie demi-soiree, până la glezne, cu un en coeur foarte adânc şi îngust, gofreuri asimetrice pe un singur şold, subliniate de o panglică importantă din satin duchesse.
    În mers, rochia se despica până deasupra genunchiului, iar efectul nu era deloc neplăcut, deoarece picioarele Clotildei rămăseseră frumoase. Ansamblul era completat perfect de o minunată pelerină de vizon, iar voaleta cu muşte de catifea mari şi rare făcea toţi banii. Evident, nu lipseau perlele cu mare trecere în epocă, solitarul ale cărui focuri îţi luau ochii.
     - Mami, trebuie să te fotografiezi neapărat în ţinuta asta, eşti magnifică!
    Şi Clotilda îşi zise că nu-i o idee rea.
    Ca tuşă finală, se hotărî nu numai să îmbrace, dar să şi poarte toaleta în stilul anilor 30-40. Adică şi pe gerurile cele mai mari, gâtul şi decolteul trebuiau să se ivească goale, răsărite ca nişte lujere de floare din gulerul somptuos al blănii. Un fular sau un şal nu dădeau şic. La fel procedă şi Clotilda.

                                                             17.

                                           Seara fusese un succes.  Clotilda nu mai ţinea minte de când nu se mai simţise atât de fericită. Apariţia ei, imediat remarcată, fusese primită cu aplauze, ceea ce o surprinsese, căci nu era un obicei curent sau despre care măcar să fi auzit, dar nu mai puţin, amănuntul o făcuse să roşească de plăcere. Patrick, mândru ca un păun, o trata ca pe o regină.
    Adevărat că şi publicul consumator era capabil să guste "subţirimile", în majoritate oameni maturi (cei mai tineri - de vârstă mijlocie), străini vârstnici, amatori de original autohton şi ceva juneţe în ţinută conformistă. Nu se zăreau blugi, canadiene, adidaşi, litere şi cifre pe piept, odioasele ghiozdane care saltă un umăr mai sus, sugerând totodată că persoana n-are un domiciliu stabil sau că doarme pe unde apucă şi în consecinţă, cară după el desaga burduşită cu de toate, de la periuţa de dinţi la chiloţii şi ciorapii de schimb.
    În rest, bucătărie fină cu delicioase sortimente astăzi parcă uitate (cine a mai pomenit de vol-au-vent cu ciuperci şi piept de porumbel, de medalion de viţel cu trufe, sau de păstrăvi cu migdale, de minunatele Coupes Jacques sau Meringue glace?!) cu personal stilat şi lăutari de primă clasă. Cum absolut toată lumea dansa, se avântară şi ei pe ring, lăsându-se antrenaţi de patima unor tangouri celebre.
    La întoarcere, în taxi, căzură amândoi de acord că petrecuse o seară extraordinar de reuşită. Clotilda îl apucă  strâns de braţ şi îşi culcă tâmpla pe umărul lui:
    - Sincer, n-aveam niciun chef să ies. Îţi mulţumesc, m-am simţit minunat.
    Patrick îi mângâie mâna:
    - Nu văd ce ne-ar împiedica să repetăm figura asta măcar o dată, de două ori pe lună.
    Clotilda suspină fericită. Peste o vreme, avea s-o evoce ca pe cea mai frumoasă seară petrecută cu Patrick. Şi ultima...

                                                            18.

                                           Peste noapte simţi că i s-a făcut frig. Avea frisoane, gâtul uscat, parcă o menghine îi strivea capul de la o tâmplă la cealaltă. Mai trase un pled peste ea şi moţăi dârdâind până dimineaţa, nevrând să-l trezească pe Băiat.
    "A fost atât de superb, de ce să stric totul acum?"
    Tanţa veni ca de obicei la opt, schimbă apa la flori, pentru că activitatea în sine nu presupunea zgomot, apoi aduse în sufragerie micul dejun al doamnei. Cum Clotilda era o persoană pedant de punctuală, când constată că a trecut un sfert de ceas peste ora la care stăpâna obişnuia să-şi ia prima cafea a zilei, Tanţa se alarmă şi bătu la uşa dormitorului.
    - Cred că n-am să ies azi din casă, nu mi-e bine deloc. Adu-mi termometrul.
    Văzând-o cam lividă şi zgâlţâită de frisoane - i se auzea clănţănitul lucrărilor din gură de la cinci paşi - femeia se sperie:
     - Eşti bolnavă rău cucoană... Domnişorul ştie?
     - Lasă-l să doarmă, e o simplă răceală.
    Termometrul semnaliza însă altceva - 39,4 - iar medicul, chemat de urgenţă, diagnostică o congestie pulmonară.
    "Cu mâna mea mi-am făcut-o, gândi abstract, cuprinsă de febră. Uit mereu că nu mai am... măcar patruzeci de ani!"
    Doar cochetăria absurdă, dorinţa de a părea cât mai tânără şi mai strălucitoare o împiedicase să-şi pună la gât măcar o eşarfă. Mai mult, îşi expusese frigului umed de afară întregul decolteu.
    Medicul consilie o internare, dar Clotilda nici nu voi să audă de spital. Fusese o femeie foarte sănătoasă, nu fusese internată nici o zi în viaţa ei, iar despre "bolniţe" avea o impresie cumplită care depăşea chiar crunta realitate.
     - Cum mi-e scris! Orice mi-o fi dat să se întâmple, să mi se întâmple acasă la mine. Îmi pot permite luxul ăsta, are cine să mă îngrijească. Nu-i aşa, Patrick?
    Bărbatul se simţi încolţit. Dacă insista să meargă la spital, s-ar fi putut deduce că abia aşteaptă să-şi facă de cap şi să respire liber. Dacă o încuraja să rămână acasă - că abia aşteaptă să moară, la vârsta ei, oricând s-ar fi putut ivi un ceva fatal care să impună o intervenţie competentă şi bine utilată din punct de vedere tehnic medical.
     - Cum vrei tu, Mami, aşa e bine. Îţi promit că nu vom ieşi din cuvântul tău.

                                                                       19.

                                                 Era cumplit de bolnavă, nu încăpea nicio îndoială, cu febră mare şi multe lichide (supiţe uşoare de zarzavat, ceaiuri, compot), cu momente de toropeală totală, aproape de inconştienţă, şi coridoare de luciditate, când izbutea să surâdă crispat.
     - Tot răul are un bine. Cel puţin, am să slăbesc câteva kilograme.
    Luiza se enervă:
    - Tot neserioasă ai rămas! Uite la ce-ţi stă gândul!
    Dintre toţi, era cea mai speriată, cea mai sincer afectată. Clotilda rămăsese singura persoană în viaţă din generaţia ei la care ţinea, fiind şi singura dintre martorii propriei existenţe în stare să-şi mai aducă aminte că şi Luiza avusese cândva şaptesprezece ani şi arătase ca o floare andaluză, că avusese momentele ei de glorie; singura care asistase la derularea vieţii ei, un itinerar nemernic, presărat de evenimente tragice.
    Luiza insistase ca Clotilda să se interneze, iar apoi, dinaintea refuzului înverşunat al acesteia, măcar s-o accepte pe Ioana ca infirmieră.
    - N-ai idee ce capabilă e fata asta! Ce mâini uşoare are, ce îndemânatică poate fi! A încercat-o viaţa, se pricepe la orice.
    Cât se simţea de sleită şi cu mintea mai mult tulbure, Clotilda respinse ideea. Îşi mai amintea sentimentul de disconfort încercat în prezenţa fetei, senzaţie care stăruia în ciuda timpului scurs.
    Nici lui Patrick nu-i surâdea perspectiva, ba chiar se simţea speriat la gândul că va da zilnic ochi cu persoana aceea infectă, că va trebui să înnopteze ştiind-o alături, într-o încăpere sau alta. Apartamentul Clotildei, deşi superb, nu era totuşi Versailles-ul, nu puteai să te izolezi într-o aripă şi să faci abstracţie de restul.
    - Nu văd de ce ne-am încurca cu amatori, opină el, oricât de competenţi, de vreme ce ne putem permite asistenţa unui cadru calificat.
    Luiza o ţinea pe a ei:
    - Nu ştii peste cine dai, e plină România de escroci şi impostori! Trebuie să ştii pe cine bagi în casă, pe fata asta o cunoaştem, e rudă cu voi şi, pe urmă, aşa cum am mai spus-o, eu una nu am încredere în profesionişti! Toţi sunt dezumanizaţi, avizi de bani!
    În cele din urmă, Luiza avu câştig de cauză. Cu un săculeţ în care altă femeie şi-ar fi înghesuit doar cosmeticele, Ioana se instală într-o odăiţă lipită de dormitor, boudoire-ul Martineascăi. Era de fapt o cămăruţă, care te ducea cu gândul la o cabină de teatru, în care Clotilda se machia, "atelierul meu de frumuseţe".
    Ioana ştia în felul său să se facă utilă până la indispensabil, iar cei care o antipatizau, şi aceştia erau destul de mulţi, simţeau un sentiment de exasperare pe care-l încearcă oamenii dinaintea unui anumit soi de perfecţiune. Cât ţi-ar fi fost de dezagreabilă, nu-i puteai reproşa nimic. Tot ce făcea era perfect.
    Datorită acestui comportament, Ioana se impuse din prima zi. Cu un firesc ieşit din comun, îşi asumă şi obligaţii care nu-i aparţineau, o îngrijea impecabil pe Clotilda, nu pregeta să participe la toate activităţile casei, ajutând-o pe Tanţa la dereticat şi chiar la bucătărie.
    Femeia aprecia ajutorul substanţial, dar nu mai puţin o deranja "amestecul în treburile interne". Nu-i plăcea să-şi bage nimeni nasul în oalele ei, iar în privinţa asta, Clotilda era o stăpână ideală care arareori îşi arunca ochii în bucătărie sau cămară, indiferentă la cheltuielile "meschine". Puţin îi păsa că la Obor carnea e mai ieftină decât în Piaţa Amzei, că la cutare magazin, untdelemnul costă cu câteva mii de lei mai puţin.
    Ioana decise din prima zi că risipa din casă e inadmisibilă şi luă hăţurile în mână.
    În fiecare dimineaţă îi înmâna o listă Tanţei indicându-i la fix marfa şi magazinul cu preţurile cele mai avantajoase. La întoarcere, trebuia să dea socoteală până la ultima centimă.
    Tanţa îşi permise să mârâie:
    - Lu doamna Clotilda îi place marfa cea mai scumpă, zice că nu se uită la bani dacă e proaspătă şi de prima calitate.
    Ioana parcă nici n-o auzise. Se mulţumi să-i arunce doar o privire opacă, şi Tanţa amuţi.
    Mai târziu, uitându-se speriată în jur de teamă să nu fie auzită - Ioana mai şi păşea ca o pisică - femeia se spovedi lui Patrick. Pe undeva, ei amândoi cam erau complici; Tanţa îl adora, adoraţia aceea particulară, plină de devotament a persoanelor umile faţă de un idol la care abia îndrăznesc să-şi ridice ochii, socotită aprioric o fiinţă superioară lor, iar pe Patrick îl amuza să fie divinizat şi o accepta în preajma lui cu condescendenţă.
     - Nu-ş ce are fata asta, domnişorule, e vrenică şi pricepută, nu zic, dar numai ce se uită la tine şi îţi vâră gheaţă în oase! Să mor dacă nu mi-e frică de ea!
    Erau la micul dejun, masă pe care Patrick o savura în mod deosebit. Ioana ciugulea ceva singură la bucătărie, ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles că acolo îi e locul. Tânărul, la rândul lui nu se grăbi s-o invite în sufragerie. O simţea ca un cui în coastă şi de sila ei, zăbovea tot mai mult în oraş. Ca un făcut însă, se ciocneau tot timpul şi oricât de târziu s-ar fi întors acasă, tot o întâlnea, ţeapănă, în capot, intrând sau ieşind din vreo odaie.
    Apoi, dintr-o dată, Patrick realiză că nu mai poate scăpa de ea, efectiv n-o poate ocoli. Avea senzaţia că-l pândeşte şi de câteva ori, întorcând capul brusc, îi întâlnise privirea rece şi impenetrabilă aţintită asupra lui. Pe de altă parte, aprecie că de câte ori intra la Clotilda, fata avea suficient bun-simţ să se retragă. O vizita de trei ori pe zi, ceea ce pentru bătrână era chiar prea mult.
    Se simţea parcă ceva mai bine, dar prea obosită, sleită de puteri ca să-l întâmpine de fiecare dată machiată, pieptănată şi într-o cămaşă de noapte proaspătă. Nimeni nu arată ghiocel fraged, când e zăcaş, dar la vârsta ei, ravagiile bolii erau fatale. La toate acestea, se mai adăuga şi faptul că nu dorea ca Băiatul să perceapă situaţia ei actuală ca pe o corvoadă, şi-l încuraja să trăiască după programul obişnuit, să iasă cât mai mult şi să se distreze.
     - Boala e plictisitoare pentru oricine, aşa că nu văd raţiunea pentru care ne-am plictisi amândoi. Pe urmă, eu dorm cea mai mare parte a zilei, şi pentru câte am nevoie, Ioana şi cu Tanţa îmi sunt tocmai de-ajuns.
    - Eşti sigură, Mami? o întrebă Patrick recunoscător.
    - Cât se poate de sigură. Uite, iar mi s-a făcut somn.
    Încercă să zâmbească, dar în aceeaşi clipă îşi aminti îngrozită că a uitat să-şi pună proteza. Poate că Băiatul n-a observat, şi îşi trase pledul până sub nas, cercetând înfricoşată chipul amantului. Se părea însă că acesta nu băgase nimic de seamă. Îşi luă la revedere sărutându-i fruntea cu tandreţe şi păstrând aceeaşi expresie luminoasă de fericită tinereţe.
    Patrick traversă sufrageria fredonând discret, zicându-şi că avea chef de un suc de portocale. În pragul bucătăriei, se ciocni de Ioana care tocmai dădea să iasă. Îşi cerură scuze în acelaşi timp, iar Ioana se grăbi să dispară ca o umbră. Patrick scoase sucul din frigider şi rămase cu el în mână, privind gânditor în gol.
    Fusese o simplă impresie sau fata se lipise într-un anume fel de trupul lui în timpul coliziunii?
    "Interesant! Ce-o fi vrând şi nebuna asta?"

                                                                   20.

                                        - Vrea pe mă-sa,  îi spuse Dragoş în aceeaşi seară la Clopoţei. Ori ţi-ai luat-o în cap şi ţi se năzare că toate damele dau buzna la fermoarul tău, ori vrea să i-o pui.
    Era cătrănit, se certase cu Diana, colegă de teatru şi de aşternut, şi voia să se îmbete. Când se îmbăta, toate se rezolvau de la sine. Stăteau ca de obicei la masa pe care Clotilda o rezervase cu generozitate lui Patrick şi prietenilor lui şi unde se bea, în general, gratuit. Culanţa Martineascăi avea însă şi avantajele ei. O costau ceva chefurile "căuzaşilor", în schimb, aceştia, mai toţi capete de afiş, făceau atmosferă şi constituiau un punct de atracţie unic pentru clientelă. Marele anonim se simte înălţat el însuşi când are posibilitatea de a respira acelaşi aer cu VIP-uri, şi încă adunate în grup.
    Două lovituri cu aceeaşi piatră, pentru că îl mai şi avea tot timpul sub ochi pe Patrick, fără să pară că o caută. Ba chiar era aplaudată la scenă deschisă, "autentică şi nobilă lady, cum rar se mai întâlneşte".
    Din cauza timpului - o lapoviţă infectă, viscolită - localul nu era plin. Ca mai totdeauna, marginile fuseseră ocupate în primul rând. Patrick îşi trecu reflex ochii prin încăpere. La o masă, un cuplu de vârstă mijlocie se plictisea minunat în doi. Păreau sătui până peste cap unul de celălalt, Patrick întrebându-se, pe bună dreptate, ce căutau ăia la cârciumă? În loc să se plictisească acasă pe gratis, vin s-o facă aicea, pe bani.
    Prin contrast, doi tinerei, vizibil începători, se sorbeau din priviri, atât de departe de ceea ce se petrecea în jurul lor, încât nu ar fi fost mai izolaţi nici pe o insulă, în rest, lume neinteresantă, atât cât puteau ei să cuprindă cu privirea Mai era o masă ocupată, dar muşteriul nu se vedea din pricina ficusului enorm. Plantele trupeşe de casă, febleţea Clotildei...
    Dragoş se interesă convenţional:
    - Cum se mai simte Clo-Clo?
    - Chiar la ea mă gândeam, râse Patrick. Binişor, dar mai face febră.
    - Mă bucur sincer. E o mare cucoană. Ghinionul ei e că te-a întâlnit pe tine.
     - Hai sictir!
    Celălalt nu-l asculta:
    - Ar fi păcat să-i faci vreo figură nasoală. Nu merită!
    - Ce te-a apucat?
    - Las-o să moară liniştită.
    Patrick îl privi surprins:
     - De ce să moară?! Unde te-a fentat Diana, acum le vezi pe toate în bernă? Începi să mă enervezi...
    - Eu te cunosc son, oftă Dragoş, Motănel n-a demonstrat încă ce poate face cu gheruţele. Încă îi îngăduie docil lui Mami să le facă manichiura.
    - Habar n-am despre ce vorbeşti! Mă cunoşti, dar un lucru nu-l ştii: ţin sincer la Clotilda. În cinci ani de când suntem împreună, nu ştiu dacă am tras-o în piept de trei ori.
    Dragoş începu să râdă:
    - Mi-ai amintit de Mary... O ţii minte? Roşcată aia superbă, barmaniţă la Crocodil...
    - O ştiu.
    - Eram în mare amor... S-a dus singură la mare, pentru că eu aveam un turneu prin ţară. Când s-a întors, am întrebat-o: "M-ai înşelat de multe ori, dulceaţo?" Ea, senină, mi-a răspuns: "Nu, scumpule, doar o singură dată..."
    Patrick ridică din umeri.
    - Un exemplu tâmpit, nu văd legătura...
    Îl apucă de braţ:
    - Fii atent la ăla.. Barosanul care s-a ridicat acum de la masă...
    Bărbatul, enorm de gras, azvârli ca din întâmplare o privire spre cei doi şi se îndreptă spre ieşire, cu pasul legănat, specific supraponderalilor.
    - Îl ştiu, spuse Dragoş. Îl văd mereu la spectacol. Stă un act şi se cară... Ce-i cu el?
    Patrick îşi muşcă buza de jos:
    - Tipul e dubios. Vine la noi de câteva seri. Stă cam vreun ceas şi se tirează...
    - Ei şi?
    Pe chipul lui Patrick se aşternu o expresie gen - "nu-mi place".
    - Simt că ceva nu-i în regulă. Nu discută cu nimeni, nu-l sensibilizează nimic. Am pus-o pe Măriuca să-l servească. E primul client care nu s-a uitat la ea nici cu călcâiul. Măriuca sau Neaga Vrăjitoarea, tot un drac!
    - Rahaturi! respinse Dragoş. Pentru tine, întregul Univers se reduce la lenjeria intimă. Ei bine, nu toată lumea e la fel!
    - Degeaba, nu mă convingi! Tipul vine, ne spionează - de câte ori întorc capul stă cu ochii ţintă pe masa noastră - şi acum îmi spui că l-ai observat şi tu. Asta mă îngrijorează cel mai mult... Ce are cu noi?
    Dragoş, care era doar cu gândul la Diana şi aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii, numai despre ea ar fi discutat, tranşă plictisit:
    - Cred că devii nevrotic. Ce-i în capul tău, că gagiul e de la SRI? Să zicem că sub Ceauşescu, mai intram la idei, deşi nu aşa arată un agent. Păi pe tip îl observi şilegat la ochi, chiar în mijlocul unui miting! Asta aşa, "ca să vorbim discuţii", ce ar avea cu tine serviciile secrete?
    - Nu la aşa ceva mă gândeam...
    - Dar atunci la ce?... Doar nu la povestea aia veche!
    Patrick nu răspunse, dar actorul îi citi răspunsul în priviri. Enervat, se ridică adunându-şi ţigările şi bricheta:
    - Scoate-ţi-o din cap! Mi-ai stricat definitiv ziua!

                                                                     21.

                                          Când începuse să-i urască pe oameni?
    Emil Mărgescu n-ar fi putut spune cu certitudine. Sigur era însă faptul că totul i se trăgea de la grăsime. De când se ţinea minte, fusese "grasul"; grasul grupului de copii care bătea mingea în cartier, apoi grasul nelipsit din orice clasă de elevi, grasul facultăţii, al institutului, al tuturor comunităţilor permanente sau constituite ad-hoc din care făcuse parte, cum ar fi chiar şi o simplă excursie.
    Obezitatea, gândea Emil, reprezintă o infirmitate, dar cei mai mulţi nu o realizează ca atare, nesfiindu-se să-l ironizeze sângeros pe cel în cauză, frontal sau pe la spate, aşa cum bunul simţ ori educaţia nu le-ar îngădui-o cu vreun şchiop, chior sau alt soi de olog. Şi asta, plecând de la preconceputa prezumţie de culpă: "cine-l pune să bage în el (ea) ca-ntr-un regiment de infanterişti?! E nesimţit, pur şi simplu!"
    În ceea ce-l priveşte - şi asta era o altă certitudine - vinovaţi de drama lui erau, în primul rând, părinţii a căror inconştienţă avea să rămână o enigmă pentru toată lumea! De neînţeles, pentru că amândoi erau "intelectuali" cu sipetul plin de diplome, mama cu doctoratul în farmacie, iar tatăl, culmea! - medic! Stăteai şi te cruceai cum două cadre medicale nu realizau că-şi nenorocesc copiii (mai exista o fiică, altă Godzilla care tânjea zadarnic după un bărbat), îndopându-i demenţial cu merinde! În general, la Mărgeşti, capitolul mâncare ţinea de antologie.
    Întâi de toate Emil fusese alăptat până la doi ani şi jumătate (să aibă copilul calciu!) şi el însuşi se ţinea minte umblând după maică-sa cu scăunaşul, să-i dea sân. Iar lucrurile evoluaseră în acelaşi stil. Patru sticle cu lapte fiert şi răcit adăstau în permanenţă pe blatul de marmură al bufetului, din care Emil şi Cecilia trăgeau câte un gât la diverse intervale, astâmpărându-şi setea. N-ar fi ştiut ce-i apa, dacă organismul n-ar fi reclamat-o după lingurile de şerbet şi îngheţată. Şi tot în permanenţă, pe consola din sufragerie, se aflau trei platouri - gondolă gemând de pricomigdale, bezele şi minciunele din care copiii Mărgescu ciuguleau între două drumuri, din plictiseală şi n-am ce face.
    Dar chiar şi în aceste condiţii, mâncau de cinci ori pe zi, iar pachetele pentru şcoală se puteau constitui foarte bine în bufetul rece al unei mese la iarbă verde.
    Ce se consuma la cele trei mese principale ale zilei, e lesne de imaginat...
    Cu mulţi ani în urmă, o colegă de facultate care petrecuse câteva zile la ei, ajutându-se reciproc la lucrările de diplomă, remarcase consternată:
    - Mă, voi sunteţi nebuni?! Pur şi simplu, crăpaţi, nu mâncaţi! Pe urmă, nu înţeleg ce-i în capul alor tăi, mai ales taică-tău! E medic, ce mama dracului, şi încă o somitate în chirurgie, alături de un Burghele sau Juvara, că pe ăştia îi ştiu şi miliţienii de la circulaţie! Adică, vă pregăteşte, vă dă brânci să fiţi bolnavi?!
    Emil rânjise:
    - Taică-meu e de la ţară, fiu de învăţător.
    - Da a învăţat carte!
    - Mentalitatea însă nu şi-a schimbat-o, adică "gras şi frumos", aşa cum se consideră şi pe el.
    - Nu mă convingi!
    - Ai altă explicaţie? De fapt, sunt sigur că în infrastructura lui, el a rămas peizan. Un peizan cu mâini geniale!
    - Atunci, urbanizează-te tu! Impune-ţi un regim!
    Vocea lui Emil fusese străbătută de o undă de tristeţe:
    - Ai idee ce va să zică pentru un individ care doar la dejun ingurgitează de unul singur o găinuşă dolofană, lăsând la o parte aperitivul, ciorba şi desertul, să treacă pe salată verde şi pesmeciori marinăreşti?! Nu, nici nu-ţi poţi închipui! Aşa că las-o baltă!
    Şi proasta încă nu ştia totul! Pe la opt-nouă ani, apăruseră probleme legate de sex, organele genitale neevoluând în mod corespunzător. Bineînţeles, se adresară doctoriţei Pitiş, somitate în materie de endocrinologie, care diagnosticând drept una din cauze, poate cea mai importantă - obezitatea, recomandă, pe lângă un tratament penibil, o dietă nemiloasă. Din nefericire, părinţii erau miloşi, aşa că Emil urmă doar tratamentul, cu regimul lăsând-o mai moale.
    Tot nemiloasă, având să-l marcheze pentru toată viaţa, fusese şi prima întâlnire intimă cu o femeie. Împlinise douăzeci de ani, era student şi făcea practică la Galaţi.
    Într-o sâmbătă seara, lăsându-se antrenat de colegi, nimerise la "Casa cu trei fete", un mini-bordel camuflat la marginea oraşului, pe Siderurgiştilor.
    Îl "repartizaseră" - era prea emoţionat să mai aibă şi opţiuni proprii - unei căzături, cum avea el s-o eticheteze mai târziu, o slăbănoagă deşirată, cu un "uger" care nu încăpea în niciun sutien. Dar tocmai contrastul fantastic dintre silueta scheletică şi sânii enormi îi împrumuta un farmec pervers, clienţii decretând-o drept cea mai sexy cocotă din judeţ.
    De adevăratul ei nume, Margareta, nu-şi mai amintea nimeni, toată lumea, până şi copiii ştiind-o de Ţâţeta, iar pe seama ei circulau tot felul de legende. Se pretindea că bate la patruj dă ani, doar că nu se cunoaşte, că ar fi văduva unui grec, căpitan de vas care s-ar fi sinucis, nemaiîndurând viciile şi aventurile muierii, că ar fi mare bogătană, cu saci de bani şi bijuterii; dacă mai practică uneori (se mai duce în tragere şi în port) asta-i numai din viciu şi soi rău, iar clienţii şi-i alege.
    Dacă aşa stăteau lucrurile, greu de înţeles de ce îl acceptase pe Emil a cărui înfăţişare dezgustătoare îi determina pe oameni să schimbe locul în autobuz sau să renunţe la el, pentru a nu fi obligaţi să-i suporte vecinătatea. Dar poate şi aici, ori firea perversă a Ţâţetei îşi spusese cuvântul, ori era beată moartă, căci pilea exclusiv tărie, şi pe-aia cu cana de ceai.
    Cum decurseseră lucrurile în realitate, Emil avea să povestească abia peste mulţi ani, doar soră-sii, Cecilia. Fraţii se înţelegeau bine între ei încă din copilărie, iar similitudinea, dusă până la identic a suferinţei lor, îi apropiase şi mai mult. Tocmai cu o asemenea ocazie, când Cecilia îi plângea pe umăr, relatându-i un eşec sentimental, îşi descărcă şi Emil sufletul, în scop "curativ".
    Socotea, ca şi alţii, poate cei mai mulţi, că dezastrul personal consolează şi îndulceşte suferinţa  interlocutorului. Nu eşti singurul, singura care...
    - ...Nu ştiam la ce să mă aştept, nu aveam niciun fel de experienţă, dar de la bun început am simţit că lucrurile nu se petrec cum trebuie. M-a luat tare... Tare de tot!
    Cecilia se interesă printre lacrimi:
    - Ce ţi-a făcut?
    Emil relată crispat, cu adjective apăsate, retrăind filmul:
    - Eram prea emoţionat, dar ce zic eu emoţionat, eram literalmente înspăimântat, nu vedeam nimic în jur... Atât mi-am dat seama, că odaia părea curăţică, decentă, cu un pat dublu. A dibuit în comodă o sticlă cu alcool, a tras un gât lung şi în următoarea secundă, aşa mi s-a părut mie, doar o secundă, halotca era complet goală...
    Cecilia comentă suspinând:
     - Au şmecheriile lor, suficient să tragi de o capsă, de un şiret... rochii speciale, nu de femei cumsecade...
    - S-a azvârlit pe pat, şi-a desfăcut crăcii. Eu stăteam ca boul, înţepenit în mijlocul camerei, nici n-apucasem să duc mâna la cravată. "Ce-aştepţi, băi Gamelă, te-nchini întâi la Îngeraşul? Sau ai uitat unde o ţii?"
    - Fioros! exclamă Cecilia. Trebuia să pleci imediat!
    - Aşa mi-am zis şi eu, rosti întunecat frate-său, dar mai târziu. Atunci, pe moment, parcă eram bătut în cuie, îi priveam hipnotizat sexul. Târfa şi l-a mângâiat cu degetele şi s-a hlizit: "Cam mişto dumneaei, ce zici? Nu face de unul ca tine, dar aud că eşti neînceput, şi chestia mă inspiră astă-seară."
    Cecilia îl privea consternată:
    - Nu pot să înţeleg cum de ai mai putut rămâne?! Cum de ţi-a... mai ars?
    - Uite aşa îţi dă Dumnezeu putere când nu trebuie, rânji Emil. Nu-ţi mai spun cum m-am dezbrăcat, în general, sunt eu însumi surprins că-ţi povestesc ţie asemenea jeguri, dar simţeam nevoia ca măcar o dată să răbufnesc şi să-ţi amintesc că nu eşti singura nefericită de pe lume... Mai mult mi-am sfâşiat hainele decât m-am dezbrăcat. Cu chiu cu vai, rămăsesem în chiloţi...
    - Şi ea ce făcea în tot timpul ăsta? Stătea şi te viziona?! Aşa, ca la cinema?!
    - Da. Şi mai trăgea câte un gât. M-am apropiat de pat, în ţinută de autopsie. Şi chiar aşa mă simţeam, ca dinaintea unei autopsii. S-a holbat la mine şi s-a exprimat cam aşa: "Săraca biata mă-ta, vai de capul ei cine-o fi încălecat-o!..."
    - Cum ai suportat? ţipă fără să vrea Cecilia. Pe tine nu te înţeleg!
    Emil îi prinse braţul:
    - Lasă-mă să termin, nu voi mai avea niciodată curajul să reiau povestea... Mi-a făcut loc lângă ea. Nu intru în detalii de ordin tehnic... La un moment dat, când lucrurile erau deja destul de avansate, m-am trezit că-mi "încalţă" capul cu propriile mele izmene: "Ţi-o fi cald, măi Gamelă, te cred, dar mie îmi place să fac sex cu ochii deschişi...."

                                                                      22.

                                         Trecură câteva minute până când îndrăzni Cecilia să-şi privească fratele:
    - Iartă-mă... Chestia cu chiloţii n-am prea înţeles-o.
    - M-a acoperit! Boarfa... nu suporta să-mi vadă faţa.
    - Ce s-a întâmplat până la urmă?
    Emil răspunse sec:
    - În noaptea aia, am încercat să mă sinucid.
    De fapt, fusese primul accident de acest gen, primul şi cel mai marcant dintr-un serial care avea să-i puncteze întreaga existenţă. La patruzeci de ani, bilanţul provizoriu al lui Emil Mărgescu înregistra numai eşecuri. La un moment dat, avusese o legătură destul de avansată cu fata unei "comersante", cucoană cu pălărie şi televizor color, care făcea borş pentru tot cartierul.
    Fiică-sa, o nepricopsită cu şase clase şi vreo doi ani de puşcărie, era dispusă să-l accepte pentru că se dădea în vânt după o vereghetă şi, la urma urmei, Emil era 'telectual, iar amănuntul în sine o făcea să se prăpădească de satisfacţie. Căsătoria totuşi nu se încheie, borşeriţa opunând un veto absolut: vrea nepoţi frumoşi, nu dovleci din ăştia umflaţi care nu încap în poză...
    Din nefericire, căci ar fi constituit o compensaţie, nici profesional, nu trăsese o carte bună. Cel puţin după 1990, numai pumni în gură încasase. Se părea, şi probabil nu se înşela, că acest ultim deceniu punea un accent deosebit, cu totul excepţional, asupra aspectului fizic. Fără îndoială, frumuseţea constituise totdeauna un mare atu, fasonând destine, dar acum, îşi zicea Emil, look-ul devenise o obsesie ţinând de isterie, o meserie de invidiat, iar tot ce ţinea de înfăţişare căpătase o importanţă supradimensionată. Considera, de pildă, o chestiune absolut aberantă şi idioată ca el, cercetător ştiinţific, disponibilizat, să rateze toate interviurile numai din cauza fotografiei.
    Ce legătură aveau letopiseţele şi hrisoavele (se specializase în istorie medievală) sau Învăţăturile lui Neagoe Basarab, mama lor de învăţături, cu numărul lui de kilograme? Cu chiu cu vai, găsise un post de magazioner (nu te văd clienţii) la o fabrică de încălţăminte.
    Ce să mai vorbim de biata Cecilia, victima unei nedreptăţi strigătoare la cer! Absolvise Filologia şi - real talent - poseda impecabil opt limbi străine, mai toate internaţionale, dar şi două mai sucite ca suedeza şi chineza! Aur curat într-o agenţie de voiaj, de presă, într-un port sau aeroport internaţional, într-o gară importantă, la Ministerul de Externe şi oriunde pofteai. Aşi! Fusese respinsă peste tot şi scotea o coajă de pâine din rarele traduceri pe care i le trimitea o editură particulară şi predând lecţii de limbi străine unor mucoşi infecţi.
    Când nefericita întorcea spatele, cretinii îşi umflau obrajii cu aer pe care-l descărcau apoi cu pumni mărunţi, pârţâind răsunător.
    După astfel de experienţe, amândoi mâncau parcă mai vârtos, mai demenţial, cudisperare, iar ura lor faţă de tot ce-i înconjura, faţă de semeni, faţă de ei înşişi atingea cote înfricoşătoare. Victimă imediat la îndemână şi neajutorată se afla biata Mărgeasca - mamă, căreia îi reproşau dur toată nefericirea lor.
    Ea îi înfundase cu crăpelniţă, transformându-i în pachidermi, nu le educase raţional burţile, nu ştiuse să se împotrivească imbecilităţii răposatului care pe deasupra mai era şi doctor, un idiot sinistru de tristă amintire cărora ei, doi monştri, aveau de ce să-i fie recunoscători!
    Nefericită din pricina nefericirii copiilor, bătrâna înghiţea, tăcea, se retrăgea în camera ei, mulţumită că cel puţin nu o bat, dar a doua zi dimineaţa, oalele de douăsprezece kilograme duduiau din nou pe aragaz; dacă mâncarea nu le ajungea, scandalul era şi mai mare.

                                                              23.

                                        De la Clopoţei, Emil se întoarse acasă pe jos. N-avusese niciodată maşină, căci nu găsise nimic corespunzător, nu încăpea în modele stas, iar de o comandă specială, aşa cum se practica în străinătate pentru cazuri similare, nici nu putea fi vorba.
    Tot din pricina gabaritului evita transportul în comun unde oamenii, neavând ce face, te fixează cu o curiozitate avidă, nudă, fără urmă de bun-simţ. Dacă mai şi dai peste un grup de tineri, aprioric puşi pe glume, nu-ţi mai rămâne decât să te spânzuri de primul copac care îţi iese în cale. "Uite, nene, de ce era foamete în lume!", "plină omenirea de anemici!" şi alte aluzii fine emise spre hazul călătorilor care, în funcţie de buna creştere, râdeau pe faţă sau îşi camuflau zâmbetele privind spre fereastră.
    Noroc că locuia nu prea departe de local, într-un imobil de pe Strada Câmpia Turzii. Taică-său, doctorul Mărgescu, achiziţionase apartamentul prin 1954, epocă de aur pentru medici, când cabinetele particulare încă funcţionau legal. Aici, stătea şi azi, împreună cu Cecilia şi cu maică-sa, fiecare având camera sa, toate dispuse pe o sufragerie living, comună.
    Când intră în casă, soră-sa, ciugulind dintr-un platou cu minciunele, urmărea un serial la televizor. Trupul de dihanie se mişca degajat în kimonoul uriaş în care ar fi intrat comod un aragaz cu patru ochiuri. Cum îşi strânsese părul, capul părea foarte mic, disproporţionat faţă de corp, şi Emil îşi spuse că seamănă cu un Budha.
    - Unde-i mama?
    Cecilia răspunse fără să-şi desprindă ochii de ecran:
    - S-a culcat mai devreme... Vrei să mănânci ceva?
    - Mai târziu, spuse Emil umplându-şi din mers mâna cu minciunele.
    Intră în camera lui şi aprinse lumina Era o încăpere spaţioasă, odinioară cabinetul doctorului Mărgescu. Din vechiul aranjament, mai rămăsese doar dulapul metalic cu uşi de sticlă şi somiera de piele obosită pe care medicul îşi consulta pacienţii. În rest, dezordine şi haos, totul îmbâcsit de miros stătut de ţigară care rezistă oricărei aerisiri.
    Dacă n-ar fi existat mobilele scumpe şi tablourile de calitate, te-ai fi putut lesne închipui în cocioaba unui vagabond. Element insolit, fotografia înrămată a unei tinere, în mod vădit copia mărită a unui instantaneu luat pe Litoral. Chipul drăgălaş emana multă nevinovăţie, dar era totuşi comun şi fără perspectivă; genul de faţă care, o dată prima tinereţe consumată, nu mai spune şi nu mai înseamnă nimic.
    Amănunt notabil, etajera pe care se afla fotografia era singurul obiect din odaie şters de praf şi alături, la fel de surprinzător, se mai afla un vas mic de cristal cu o frezie proaspătă.
    Emil se dezbrăcă, abandonându-şi hainele pe unde apuca. Pantalonii îi lăsă pe jos, gata să intre în ei aşa, încreţiţi, a doua zi, şi conform obiceiului, îşi "spânzură" cravata pe unul din braţele lustrei.
    În general, graşii detestă acest amănunt vestimentar, dar Mărgescu îl considera obligatoriu la costumul clasic, ţinuta lui preferată, având impresia că-i camuflează cât de cât obezitatea. Aşa, cum atârna de lustră, cravata dădea impresia unui ştreang. Se pomeni reflectând că tonajul limitează până şi drumurile spre cimitir.
    "Dacă aş încerca să mă spânzur, s-ar rupe cârligul. Doar crăcanii Podului de la Cernavodă m-ar putea susţine. Asta-i culmea, să fii obligat să iei trenul de Constanţa ca să te poţi spânzura!"
    Râse el însuşi faţă de o asemenea perspectivă şi se apropie de calendarul cu foi trimestriale ţinute într-o sârmă spiralată care adăsta lângă o icoană scumpă. Pipăi în spate, fără să se răsucească (economia de gesturi specifică grăsanilor), după o carioca roşie aflată întotdeauna la îndemână. Foaia lucioasă era presărată de cerculeţe negre şi roşii, subliniind anumite date. Cele roşii îl priveau pe Dragoş, cele negre pe Patrick.
    Emil consultă o hârtiuţă şi desenă trei cercuri, atrăgând atenţia asupra zilelor de miercuri, sâmbătă şi duminică. Erau zilele când Dragoş avea spectacole. Cele negre - zilele când Patrick făcea echitaţie.
    - Domnilor, exclamă cu glas tare, se apropie funia de par!
    Stinse lumina şi se duse la bucătărie. În cuptor, la cald, îl aştepta o tigaie plină cu chiftele, iar pe aragaz o oală cu ciorbă de perişoare. În clipele acestea se simţea fericit, gândul la bucatele gustoase îndepărtând orice idei negre, toate complexele.
    Din sufragerie, se auzi glasul Ceciliei:
    - Emil, când termini, mai adu nişte minciunele...

                                                                          24.

                                                 Oricât de puţin ai fi ţinut la convenţii şi oricât de nepăsătoare ai fi fost în adâncul sufletului, era imposibil să te sustragi obligaţiei de a-i face măcar o vizită. Deşi acuzase toată viaţa o constituţie fragilă, Fulguleţ, camuflat desigur, detesta boala, oamenii bolnavi, spitalul, mirosul de policlinică, halatele albe cu ecuson, seringile, în genere, tot ce ţinea de sectorul sanitar.
    De astă dată însă, nu se putea eschiva, un minimum de bun-simţ o o-bli-ga să-i facă o vizită de curtoazie noră-sii.
    Astfel, respectând protocolul, se anunţă cu o zi înainte şi, în ton cu acelaşi formalism, cumpără un superb crin imperial. Scump, îngrozitor de scump, dar obrazul subţire...
    Dacă şi-ar fi imaginat câte probleme complicate ridica această vizită - pentru Clotilda, bineînţeles - ar fi renunţat Fulguleţ nu era o femeie rea, n-ar fi produs nimănui necazuri în mod gratuit, ci doar cumplit de indiferentă. Feroce şi fără scrupule devenea doar când la mijloc se aflau interesele lui Patrick.
    Tot din convenţionalism, o primi şi Clotilda. Scuzele care ar fi funcţionat în faţa unui străin nu erau valabile şi pentru soacră, o persoană atât de apropiată. Bătrâna era, în primul rând, o mare cochetă, dar independent de aceasta, nu-i convenea s-o întâmpine pe Fulguleţ cu un obraz răvăşit de boală, în ţinută neglijentă, într-un interior mirosind a suferinţă şi a vârsta a treia. Orice, dar să nu-i dea impresia că se află cu un picior în groapă!
    Deşi soacră-sa se anunţase pentru ora 11, începu să se pregătească de la 8 dimineaţa. Ca într-o zi de curăţenie, Ioana făcu lună dormitorul, aerisi îndelung, schimbă patul înfăţându-l în "aşternut de mireasă": perne şi cearşaf de atlas bleu bebe, plapumă din acelaşi material, şi tot bleu, dar presărat cu superbi trandafiri roz. Câteva glastre mici, cu flori delicate - frezii, ghiocei şi zambile de seră - aduceau suflet, graţie şi căldură interiorului.
    Urmă toaleta Clotildei - între timp, moţăise pe balansoarul din salon - care dură două ceasuri. Cu ajutorul Ioanei, se spălă sumar, să nu răcească, şi se farda temeinic, ca de teatru. Pe chipul fetei care o asista şi făcea mici servicii - dă-mi fondul de ten... pensonul pentru obraji... crema anticearcăne, rimelul, rujul etc. - nu se citea absolut nimic, surâs ascuns sau licăr de sarcasm în priviri. Tinerii ironizează sângeros babele vopsite, dar să mai şi asişti din laborator la migăloasele preparative, constituia desigur un spectacol de care nu oricine avea parte.
    O dată obrazul făcut, încercă mai multe peruci, hotărându-se pentru cea mai firească dintre ele, adică aidoma coafurii ei diurne. În sfârşit, îmbrăcată într-un elegant compleu de noapte - cămaşă şi peignoir diafane - se lăsă zdrobită între pernele de atlas. Era mulţumită de rezultat, dar se simţea sleită.
    - V-aţi obosit prea mult, observă şi Ioana.
    După opinia ei, bătrâna arăta îngrozitor, părea împăiată, înspăimântătoare, ridicolă şi jalnică în acelaşi timp. Aşa i se păru şi Tanţei, chemată la un consult în vederea meniului. Fulguleţ trebuia să constate că indiferent de boala stăpânei, casa nu şi-a pierdut ritmul normal, iar fecioru-său continua să fie la fel de bine îngrijit ca şi mai înainte.
    La vederea bătrânei, Tanţa, mai toantă şi nedeprinsă cu subtilităţi diplomaticeşti, îşi duse mâna la gură speriată. După mintea ei, Martineasca, ghilosită ca de bâlci, semăna cu o paparudă. Cum însă Clotilda exclusese de la bun început orice fel de intimităţi cu sluga, femeia se abţinu de la comentarii.
    - Avem oaspeţi azi la dejun. Vreau un meniu îngrijit, nu de cantină. Trei feluri şi un dulce.
    Tanţa înţepată - ce, aşa gătea ea, ca la cantină? - mormăi posacă:
    - Ce să fie?
    - Oricum, să nu lipsească muşchiul de porc împănat şi salata de creveţi cu sos tartar... Astea ştiu că-i plac... Fii atentă ce creveţi cumperi, să nu-mi vii cu ororile alea de pălării vietnameze...
    - Ştiu, cucoană, ăia scumpii, ca nişte viermi graşi şi rozalii.
    Clotilda, şi aşa fără poftă de mâncare, se simţi năpădită de greaţă. Îi făcu semn să plece şi închise ochii. Era stoarsă de vlagă, dar până la 11 mai putea trage un pui de somn.

                                                                 25.

                                          Şi Fulguleţ o găsi la fel de fioroasă, iar roşul de pe obraji, care opintea să sugereze o sănătate exuberantă, îi dădea un aer de clovn bătrân şi falimentar, stârnind mila. Era totuşi suficient de versată ca s-o felicite pentru mina excelentă.
    Clotilda îi mulţumi recunoscătoare, deşi invidioasă în sinea ei. Fireşte că era mai tânără, zece ani înseamnă azi o generaţie, totuşi, găsea că Fulguleţ arăta jignitor de bine. Fără îndoială că şi avea o zi bună; tenul luminos, putea ferici orice femeie care nu avea acelaşi dar de la Dumnezeu, chestiune de "stofă" şi nu de cosmeticiană, era tunsă ca un ştrengar, iar deux-pieces-ul lilas îmbrăca bine silueta gracilă.
    Când se afla într-o dispoziţie excelentă, ceea ce era cazul azi, Fulguleţ putea fi încântătoare. Se interesă îndelung de evoluţia bolii, de medicamentaţie, îi promise ceaiuri care fac minuni şi discutară ca două prietene, mână în mână.
    Clotilda se simţea plăcut uluită, descoperea o nouă persoană şi se surprinse vorbind mai mult şi mai multe decât intenţionase. Cu luciditatea moleşită de boală, făcu o mărturisire neaşteptată:
    - Ştiu că ţi-ai fi dorit altfel de noră, e şi normal... Îţi mulţumesc că iei lucrurile aşa cum sunt.
    Fulguleţ încercă să pară emoţionată:
    - Patrick e fericit, şi asta înseamnă cel mai mult pentru mine. Aşa că, draga mea, eu îţi mulţumesc.
    Clotildei îi dădură lacrimile.
    - Sper că se poartă aşa cum se cuvine, urmă Fulguleţ. Când eşti bolnavă, bărbaţii cam dau bir cu fugiţii. Nici Sârbu al meu nu-i mai breaz, vezi Doamne, nu suportă să mă vadă suferind. Aşa-s toţi, nişte egoişti!
    Clotilda râse fericită:
    - Eu nu sunt de aceeaşi părere. Patrick e un înger!
    Ioana, care tocmai intra cu o tavă pe care se aflau o ceaşcă de ceai şi mai multe medicamente, îşi ridică ochii spre Clotilda. O privire mereu lipsită de comentarii.
    Luau masa doar ei doi, serviţi muţeşte de Tanţa. Clotilda era prea slăbită ca să participe la dejun, problema Ioanei nici măcar nu se pusese.
    Fulguleţ se simţea în al şaptelea cer. Trecuse multă vreme de când nu mai stătuse la masă numai ea cu fecioru-său şi savura din plin momentul. Fără s-o fi declarat răspicat vreodată, ambii se simţeau fericiţi când puteau rămâne singuri şi astfel, deşi departe de a fi un tiran, deplasările lui Sârbu cel Drept în provincie erau aşteptate cu nerăbdare. Dispărea orice umbră de încorsetare impusă de prezenţa tatălui, vorbeau liber, ca între camarazi de aceeaşi vârstă, râdeau ca doi nebuni, iar Patrick îşi istorisea necenzurat năzbâtiile şi eşecurile şcolare.
    Era perfect conştient că în maică-sa are cel mai bun prieten, aşa cum nu va mai întâlni vreodată.
    Necăjit şi jignit până în adâncul sufletului, Ioan Sârbu intuia într-o oarecare măsură "fericirea" trăită în spatele lui, întrebându-se cu amărăciune, de ce ei trei nu puteau alcătui un întreg armonios, cu bucurii comune, cu o permanentă stare de spirit pozitivă şi concomitentă pentru întreaga familie? Nu înţelegea de ce hohotele de râs se opreau brusc la sosirea lui, dar nu-şi dădea seama că dacă se întâmpla ca cei doi să înceapă să râdă el fiind de faţă, tot el, Sârbu, rămânea de lemn, întrebându-se ce i-a apucat.
    "Explicaţi-mi şi mie de ce râdeţi?" şi hohotele se transformau în cascadă. Dar probabil că desăvârşita lipsă de umor, de unde şi aparenţa de uscăciune, ridica o barieră între el şi semenii săi.
    În realitate, Sârbu era un om cumsecade, familist şi sentimental, onest în toate momentele vieţii lui şi sub toate aspectele, dar nu ştia să se manifeste, şi doar nevastă-sa îi intuise dominantele, din păcate lipsite de valoare pentru ea; însuşiri pe care nu dădea doi bani.
    - A fost un dejun delicios, aprecie înmuindu-şi buzele în paharul cu vin. La plecare, am să trec pe la Clotilda să-i mulţumesc.
    Îşi roti ochii prin sufrageria somptuoasă, cu o mulţumire de proprietar. Era avere ţeapănă aici, doar argintăria şi goblenurile mari cât peretele făceau o grămadă de bani.
    Dacă te gândeşti, bătrâna n-are pe nimeni apropiat, normal ar fi ca toate cele expuse la vedere, dar şi cele ce nu se vedeau, să i le lase lui Patrick. În fond, îşi consuma tinereţea alături de ea, când ar fi putut avea cele mai frumoase femei, de oriunde ar fi fost ele. Asta, în cel mai rău caz, fiindcă ea visa la ceva mult mai de soi şi mai substanţial pentru Patrick.
    - Îţi mai tom vin, mamă?
    - Nu, scumpule, e suficient. Vreau să intru la Clo-Clo, ca să-mi iau rămas bun.
    - Cred că doarme. Mi-a spus medicul că are nevoie de mult somn ca să se întremeze... Cum ţi s-a părut că arată?
    "Cu un picior în groapă", îşi cenzură replica Fulguleţ.
    - Destul de bine şi cred că nimeni nu poate cere mai mult. A fost serios bolnavă.
    - Da, săraca... Febra a cedat cel mai greu. Doctorul recomandă o convalescenţă la munte.
    Fulguleţ ridică din umeri:
    - De ce nu? Vă puteţi permite...
    Reflex, privi în jur şi spuse cu glas scăzut:
    - Ascultă, Patrick... voi aţi stat vreodată de vorbă, aşa, mai serios?
    - Ce vrei să spui?
    Fulguleţ îşi supse obrajii, semn că-şi caută cuvintele:
    - Adică, la un caz de Doamne fereşte, că nimeni nu ştie ce aduce ziua de mâine, ce se întâmplă cu tine? Te-a asigurat într-un fel?
    Patrick o măsură perplex. I se părea de un prost gust incalificabil să discuţi de colivă şi succesiune, în casa şi la masa nefericitei care zăcea în odaia alăturată. Dar cum pe maică-sa o adora, o scuză punând totul pe seama vinului şi a păhăruţului de Armagnac sorbit la cafea. Încercă să râdă:
    - Nu te ştiam morbidă...
    Fulguleţ dădu din cap de câteva ori:
    - Ai dreptate, nu-i momentul. Discutăm acasă... Ei, dragul meu, acestea fiind spuse, eu am plecat.
    Patrick se ridică şi trecând în spatele ei, o debarasă de scaun. Concomitent, Ioana îşi desprinse urechea de uşa întredeschisă şi se strecură cu paşi neauziţi în odaia ei.

                                                                         26.

                                       - E de o urâţenie fascinantă! Absolut fas-ci-nan-tă!
    Se credeau singuri în cancelarie, deşi din partea Lalei te puteai aştepta la orice.
    Lala Macovei, profesoara de desen, căreia de altfel, toată lumea, colegi şi elevi, îi spunea Lala Tra-la-la, era o aiurită cu buzele umflate ca după somn, abia smulse din sărutări înfocate. O gură care te bagă în draci, afirmau bărbaţii.
    Badea, de matematică, aruncă încă o privire în lungul mesei şi îşi închise servieta diplomat.
    - Asta-i ultima ta descoperire? Eu nu mă simt deloc fascinat. Ba de câte ori o văd, îmi vine s-o iau la goană.
    - Dar în acelaşi timp, nu-ţi poţi desprinde ochii de figura ei. În asta constă fascinaţia!
    Cireşica Tamaş îşi zise că a auzit destul. Încăperea era în formă de L, pe latura cea mică, ascuns privirii fiind instalat cuierul. Constatase că tivul de la pardesiu atârnă şi zăbovise acolo, printre haine, cât să-l prindă măcar provizoriu.
    Acele de siguranţă nu-i lipseau niciodată din geanta de moaşă, plină de etu-uri, cutiuţe, punguliţe, truse şi seturi. Era o persoană cras neglijentă, dar totodată prudentă, pregătită chiar departe de casă să facă faţă oricărei situaţii. Tuşi o dată, scurt, ca dinaintea unui discurs şi înregistră cu o satisfacţie bine camuflată stupefacţia celor doi.
    Întorseseră capetele ca muşcaţi de şarpe, Lala cu gura căscată de parcă ar fi aşteptat o bucăţică de zahăr, Badea încercând să zâmbească "oarecare" şi izbutind doar o desăvârşită expresie de imbecil.
    Lala, mai spontană, improviză:
   - Unde te-ai ascuns, dragă? Tocmai vorbeam de Barbra Streisand... Gata, ai plecat? Fericito, eu mai am oră cu a XI-a!
    Badea, ca să facă ceva, ridică receptorul şi formă un număr, ceva la întâmplare, căci Cireşica înregistră reflex doar şase taste atinse. Salută şters, abia auzit, aşa cum ar fi procedat într-un compartiment de tren la sfârşit de călătorie, şi părăsi indiferentă cancelaria.
    Urâţenie fascinantă! Cireşica n-avea nicio urmă de îndoială că despre ea vorbeau şi puţin îi păsa. Dar o şocaseră cele două cuvinte puse în tandem, alăturarea lor.
    Nebuna aia mică se crede spirituală, caută cu tot dinadinsul vorbe, fraze care fac carieră. Cât despre Badea - un rumegător care a învăţat bine cele patru operaţii aritmetice.
    Instinctiv, nările i se umflară, iar bărbia îi împinse capul pe spate cu aroganţă.
    Cireşica dispreţuia pe absolut toată lumea şi asta o făcea să se simtă bine. Ştia că-i foarte urâtă, de o urâţenie frapantă şi incurabilă, dar îşi închipuia că în treizeci şi unu de ani reuşise să se obişnuiască cu propriul portret. Incurabilă, pentru că după cum se exprimase unul din medicii de la Institutul de chirurgie plastică, "ăsteia i-ar trebui cel puţin douăzeci de intervenţii, şi tot nu eşti sigur dacă merită. Soluţia? Să se mai nască o dată!"
    Că-i slută aflase încă dinainte de a fi dată la grădiniţă, căci făcea parte dintr-o familie pentru care noţiunea de menajamente era necunoscută, făcându-şi o glorie din a i-o trânti omului verde-n faţă şi răspicat, ca să ştie cum stă.
    Ca de pildă, tanti Vica, sora lui taică-său, care se minuna cât de neinspiraţi pot fi uneori părinţii şi naşii, cînd îşi botează pitoresc sau sonor pruncii ca să aibă de ce râde lumea câte zile îi sunt date nepricopsitului. Şi aici, venea cu o propunere concretă, de natură să prevină gafele de gen cărora ea însăşi le căzuse victimă, optând, în calitate de naşă, pentru numele de Cireşica.
    - Părerea mea e că ar trebui botezaţi mai târziu, când copilul începe să arate cam încotro s-a izbit. Uită-te şi la Cireşica noastră! Neagră şi slabă cum e, cu faţa toată adunată într-un clonţ, doar a cireaşă nu aduce. Mai degrabă a cioară. Şi Ciorica rămăsese.
    Culmea nefericirii, o mai pricopsise ursita şi cu o surioară, Diana, ruptă din soare de frumoasă ce era! Nu exista persoană care, cunoscându-le pe amândouă, să nu fie zguduită de contrastul oferit de cele două surori, un contrast absolut, Diana înscriindu-se perfect între parametrii presupuşi de cele trei etichetări fixe, care o urmăreau pretutindeni, indiferent de circumstanţe sau mediu: zână, păpuşă, îngeraş.
    Şi pe bună dreptate, nu se putea imagina o splendoare blondă cu ochi albaştri mai clasică, o frumuseţe bălaie aliniindu-se tuturor canoanelor, indiferent de epocă.
    Deşi Diana era cu trei ani mai mică (diferind doar clasa), fuseseră concomitent eleve ale aceluiaşi liceu, avuseseră aceiaşi profesori, participau la aceleaşi festivităţi, excursii sau "acţiuni", cum li se spunea până în 1990.
    Pretutindeni şi spontan, Dianei i se conferea statut de divă, iar Cireşica îşi amintea crispată cum urmărea din culise, cu inima ghemuită de invidie, evoluţiile Dianei, vedeta incontestabilă a tuturor serbărilor şcolare. Se ruga fierbinte ca Diana să se bâlbâie, să uite textul, să se împiedice, să ia o notă falsă, orice numai să greşească, şi dacă se putea chiar dezastruos, dând spectacolul peste cap.
    Diana însă se mişca pe scenă cu dezinvoltură, avea teatrul în sânge, după cum comenta asistenţa aplaudând frenetic în picioare.
    În vremea aceasta, Cireşica - regizor de culise (?!), după cum o "înnobilase" instructorul artistic, în realitate, om bun la toate - trudea la cortină, subliniind prin ridicări şi coborâri succesive ovaţiile în rafale destinate Dianei. Dacă cineva ar fi întrebat-o ce sentimente încearcă în clipele acelea faţă de soră-sa, răspunsul, răspunsul din inimă, cenzurat desigur şi nearticulat în cuvinte, ar fi fost unul singur: o ură de moarte.

                                                                        27.

                                            La unsprezece ani, începuse deja s-o urască. Fotografia făcută chiar în vara aceea la Buşteni, îi reproduce fidel înfăţişarea: o fetiţă scheletică, cu totul strâmbă. Chiar şi rochiţa cu platcă şi mâneci bufante e şuie, iar coada de cal căţărată în vârful capului dezvăluie, în toată goliciunea lui, chipul de cioară, peste toate - asimetric. Şi încă nu începuseră coşurile! Pe faţă, pe gât şi spate, un adevărat blestem care o urmărea chiar şi-acum.
    "Sânge stricat", diagnostică Vica, mătuşă-sa, care le ştia pe toate.
    Petreceau vara ca de obicei, la Buşteni, unde bunicii dinspre mamă aveau o gospodărie aşezată. Fetiţele aşteptau cu nerăbdare vacanţa căci se distrau de minune!
    Meme şi Pepe erau îngăduitori şi nu se scumpeau la îngheţate, aveau o grădină de basm, nu le trimitea nimeni la culcare, până când nu adormeau ele însele cu furculiţa în mână şi, pe urmă, îşi făcuseră o grămadă de prietene pe care le regăseau în fiecare an cu plăcere. Şi să nu-l uităm pe Bucur, ciobănescul mioritic, o dulceaţă de căţel, înalt cât un viţeluş. Cu el nu se plictiseau niciodată, se lăsa călărit şi pieptănat cu codiţe în care fetele împleteau flori, legau panglici sau fixau pălăria de pai a lui Pepe...
    Dar cel mai straşnic se distrau pe 1 august, ziua de naştere a bunicii Meme. Era o serbare cu tam-tam, mulţi invitaţi, iar fetiţelor li se permitea să-şi cheme prietenii. Ca de obicei, Diana avea idei şi se gândise că ar fi cel mai potrivit moment pentru o surpriză straşnică.
    Ce surpriză? Să facă o scenă pe care ei, copiii, să joace teatru. Ce teatru? Ei, după o poveste pe care tot Diana - vibra de emoţii şi energie, arzând ca o torţă în zilele acelea - o inventă, un soi de colaj de secvenţe din basmele cunoscute.
    Problemele începură o dată cu distribuţia căci se înţelege de la sine, toţi copiii voiau să fie Zâna Zânelor, Cosânzeana, Albă-ca-Zăpada, Făt-Frumos ori măcar un îngeraş, acolo! Dar căpcăun sau Baba Cloanţa, mersi!
    - Baba Cloanţa-i Cireşica, declarase Diana cu siguranţa faptului de la sine înţeles. Mai rămâne Zmeul Zmeilor...
    Cireşica simţise că înlemneşte, o furie neagră îi cuprinsese întreaga făptură, scuturându-i trupul firav ca într-o criză de friguri. Făcea cunoştinţă cu ura şi totodată cu o dorinţă aprigă, fierbinte, pătimaşă - cei mai mulţi dintre noi nu o încearcă niciodată - de a ucide.
    Cu trecerea anilor, Cireşica avea să înţeleagă că nu răutatea o caracteriza pe Diana, ci lipsa unui elementar bun-simţ psihologic, pe care îl au chiar şi copiii - intuiţia, instinctul - deprinderea cu "totul mi se cuvine, totul mi se datorează"; o îndreptăţeau în acest sens, aplauzele la scenă deschisă în familie, la şcoală, pe stradă.
    Părinţii îşi aveau partea lor de vină, fiindcă iarăşi de la sine înţeles era ca Diana să aibă rochiţele cele mai frumoase, cusute de doamna Virginica, o croitoreasă "eminentă", în vreme ce pe Cireşica o îmbrăcau "de gata", să aibă o cameră a ei şi numai a ei (Cireşica o împărţea cu o mătuşă ştirbă şi mirosind veşnic a pipi). Ce mai, să se ţină totdeauna şi în primul rând seama de dorinţele "lu' aia mică".
    De la bun început, îşi spunea Cireşica, au procedat de parcă ar fi reprezentat o investiţie sigură şi, ce-i drept, Diana nu-i dezamăgise. Azi, era una dintre vedetele incontestabile ale teatrului bucureştean, posterele ei invadau oraşul, fusese cât pe-aci să se mărite cu un fabulos conte italian şi, pur şi simplu, mitralia familia cu daruri scumpe.
    În contrast absolut se situa destinul mohorât al Cireşicăi. Şi în privinţa aceasta, soţii Tamaş aveau propria lor teorie:
    - ...Se întâmplă în multe familii. Unul se naşte cu lingură de argint în gură şi confiscă parcă toate însuşirile şi tot norocul neamului. Părinţii poa' să-ţi dea şi ochii, şi inima, şi ultima suflare, stea în frunte îţi pune doar destinul! Ce-a avut Diana a avut şi Cireşica. La matematică, meditaţii, că nici unul din noi nu ne avem bine cu cifrele, lecţii de engleză şi franceză, lecţii de pian, aceleaşi merinde la masă, acelaşi Moş Crăciun. Doar la balet am dat-o numai pe Diana. Cireşicăi nici nu-i plăcea, dar şi profesoara mi-a zis-o răspicat: "Îmi pare rău, doamnă, dar nu-mi place să iau banii nimănui de pomană. Fetiţa nu are strop de aptitudine, n-are graţie nici cât o umbrelă veche, admiţând că aceasta ar începe să danseze".
    Anii de liceu şi de facultate nu-i aduseră nici ei mai multe satisfacţii. Era un element bun, egal, fără să strălucească însă la vreo disciplină. În această perioadă, căpătă două deprinderi care aveau s-o marcheze profund. Una, de ordin comportamental, un efort permanent de a trece cât mai neobservată, dacă ar fi fost posibil chiar invizibilă şi, în strictă legătură cu aceasta, obiceiul de a privi în pământ, pieziş sau lăturalnic, niciodată în ochii interlocutorului. Fără să şi-o mărturisească, îi era teamă de sila sau dezaprobarea ce le-ar fi putut desluşi în vreme ce semenii o taxau spontan drept vicleană, ascunsă, nesinceră.
    Dar ceea ce îşi pusese definitiv pecetea era ura devenită un obicei, un tic nervos. Ura necondiţionat pe toată lumea, având desigur unele preferinţe. În afara familiei, aflată pe primul loc, subiecţii erau îndeobşte indivizii de succes, indiferent de domeniu, şi "simpaticii", fericiţii cărora li se deschideau toate uşile, fiind pretutindeni întâmpinaţi cu zâmbete şi flori.
    Până a ajunge însă aici, Cireşica străbătuse un drum lung, căutând alinarea, liniştea - ura nu-i un sentiment comod - pe lângă biserică şi în activitatea de dascăl.
    Amândouă o dezamăgiră. Era prea puţin imaginativă pentru a crede în viaţa de apoi, unde ca răsplată pentru o viaţă chinuită va culege merinde gustoase - hot dog şi ananaşi din copaci generoşi în cazul ei - iar în lipsa compensaţiei, n-avea să înţeleagă în veci crunta nedreptate care stăpâneşte lumea. Adică de ce, pe de o parte, doar viaţă de bunătate şi, pe de alta, doar frustrări? De ce unul împărat şi altul sclav pe o plantaţie de bumbac?
    În ceea ce-i privea pe elevi - şi aici se afla pe aceeaşi lungime de undă cu Cecilia Mărgescu, calificându-i identic - îi considera nişte "icre nenorocite", monştri mici, embrionul fiarelor de mâine! Oricât de blândă şi tolerantă s-ar fi străduit să fie, era suficient să întoarcă spatele la tablă ori pe coridoarele şcolii, pentru ca aceştia să-i imite făptura şi mersul strâmb, să scuipe de trei ori peste umăr, parcă alungând piaza rea, dacă o întâlneau înainte de vreo teză; ca aluzie fină la pielea tuciurie, o porecliseră Albă-ca-Zăpada.
..................................................................................