Răzbunarea sluților, Rodica Ojog-Braşoveanu

......................................................................................
                                                        6-8

                              - O curvă de care aveți nevoie! Măcar maică-ta-i mai isteaţă.
    - În definitiv, tu ce urmăreşti? Ce interes ai în toată afacerea asta?
    Ioana îşi arătă dinţii ascuţiţi într-un rânjet larg:
    - O halcă din ceea ce vei obţine tu, dacă vom reuşi să facem din tine moştenitorul babei.
    - Deci, mercenară.
    - Dar ce credeai? Cuvioasa Paraschiva? Părerea mea e să te grăbeşti. Nevastă-ta doarme, i-am dat un somnifer care o scoate din circuit câteva ore, Tanţa s-a învoit, are oră la dentist. Eu voi căuta să văd ce găsesc în scrinul din dormitor...
    - Dacă totuşi se trezeşte?
    - Nu risc nimic, m-a rugat de ieri să-i fac ordine în toate dulapurile. Tu încearcă să deschizi seiful. Verifică întâi datele importante din viaţa ei şi a răposatului. Cel puţin cândva, constituia un procedeu frecvent, codul corespunzând datei de naştere a soţiei, copiilor, căsătoriei... sau, vezi şi tu, alte repere din astea, sentimentale.
    Patrick observă sarcastic:
    - Ai ceva experienţă...
    Ioana îl privi fix:
    - Doar foame.

                                                         78.

                                     Patrick intră în fostul birou al lui Martinescu. Ciudăţenie, Clotilda păstrase intact decorul şi dacă s-ar fi întâmplat ca răposatul să-şi viziteze fostul cabinet acum, după aproape douăzeci de ani de la deces, şi-ar fi închipuit că nu l-a părăsit niciodată şi ar fi găsit şi cel mai mărunt obiect exact unde-l lăsase. Doar calendarul de birou cu foi perforate şi detaşabile era schimbat la fiecare început de an, căci Clotilda nu intenţionase o cameră memorială, şi nu pioşenia faţă de amintirea avocatului o împiedicase să aducă schimbări.
    În realitate, era o cameră cu care n-avea ce face, problema întreţinerii nu se punea pentru că nu ea deretica, iar o odaie goală în eventualitatea că ar fi vândut mobila, o indispunea.
    Patrick începu cu masa de birou, o mobilă masivă cu un sertar mare în dreptul pântecelui şi altele, laterale, camuflate în spatele unor uşiţe sculptate. Într-una din broaşte atârna un anou cu vreo patru-cinci chei. De altfel, totul era descuiat, şi Patrick începu să caute documente care punctaseră existenţa celor doi soţi. Treaba era simplă pentru că, în mod evident, Arhibald Martinescu fusese o persoană foarte ordonată.
    Într-unul din sertarele laterale descoperi un dosar verde destul de voluminos care cuprindea acte personale. Rupse o foaie din calendar şi, dintr-o urnă de marmură, luă la nimereală un pix. Dar, în decenii, acestea se uscaseră şi recurse la un Hardmuth cu gumă, gândindu-se amuzat că nu mai folosise creion de la orele de desen din liceu.
    Îşi notă data naşterii avocatului - ar fi avut acum şaptezeci de ani - a căsătoriei (patru decenii de mariaj ar fi împlinit cei doi; la vremea respectivă, el, Patrick, nici nu se născuse), chiar şi a logodnei. După toate aparentele, fuseseră fiancailles cu tam-tam de vreme ce existaseră invitaţii tipărite, iar Martinescu păstrase în mapă una ca amintire.
    Existau şi actele Clotildei care nu considerase necesar să le schimbe domiciliul. Data naşterii o cunoştea, iar în afara diplomei de bacalaureat din care înţelese că fusese o elevă mijlocie, nu mai găsi nimic remarcabil. Notabilă era absenţa oricărui document atestând că femeia avusese vreodată serviciu. Patrick simţi nevoia să-şi scoată pălăria.
    Pentru "o cucoană de bani gata, o întreţinută cu inel", Clotilda îşi iniţiase şi conducea afacerea în chip strălucit. "Vezi, asta e! Dacă ai bosă, nu-ţi mai trebuie nici studii, nici specializări, nici experienţă!... Mă întreb care ar fi bosa mea? Hm, cred că m-aş descurca binişor ca proxenet..."
    Mapa mai conţinea diplomele de studii ale avocatului, legitimaţia de membru al Colegiului, acte de proprietate, o adeverinţă a Miliţiei Municipiului Bucureşti cum că numitul Martinescu Arhibald are dreptul să deţină o maşină de scris marca Royal etc.
    În fine, o carte de vizită destinată relaţiilor mondene şi nu celor profesionale (strict numele), pe care totuşi răposatul îşi notase, scris de mână, numărul de telefon.
    Celelalte sertare conţineau instrumente de scris, o adevărată papetărie, iar foile de hârtie dintr-un top se îngălbeniseră de vreme.
    - Ai găsit ceva?
    Patrick tresări speriat. N-o auzise, şi dacă detesta unele apucături ale Ioanei, obiceiul ăsta de a se mişca muţeşte, de a se ivi fără avertisment sonor, unde şi când nu te aştepţi, îl scotea cel mai rău din sărite. Din cauza efortului de a se stăpâni, întrebarea sună a mormăit:
    - Tu ce-ai făcut?
    - N-am găsit decât fotografii şi câteva scrisori recente de la prietene, pe care presupun că le-a păstrat fiindcă intenţionează să le răspundă. N-am găsit nici bijuterii, în afară de ce poartă ea zilnic.
    Patrick respiră adânc şi încercă să surâdă:
    - De unde ştii că mai are şi altele?
    - Femei mai modeste şi tot adună într-o viaţă câte ceva. Independent de asta, când ne-a invitat Fulguleţ la masă, purta o broşă şi nişte perle pe care nu le-am văzut în scrin. Tu trebuie să ştii mai bine.
    Tânărul ridică din umeri:
    - N-am fost niciodată atent la chestiile astea. Ştiu că are nişte sclipiciuri...
    - Ei bine, pe-alea, sunt convinsă, le păstrează în seif împreună cu alte valori, bani şi ce i s-o mai fi părând ei important. Dacă există un testament, poţi fi sigur că e în seif!
    Luă notiţa cu datele însemnate de Patrick şi se apropie de fereastră.
    - Mda, nu ne rămâne decât să le încercăm pe toate. Propun să începem cu data naşterii prea iubitei soţii.
    - Nu înţeleg de ce trebuie să fii maliţioasă. Poate că a iubit-o într-adevăr.
    Ioana îşi arătă din nou dinţii ascuţiţi, în zâmbetul ei caracteristic care-i înghiţea buzele. În astfel de momente, părea de-a dreptul feroce.
    - Constat că orice aluzie la iubita-ţi consoartă te deranjează nespus.
    - Mă deranjează răutăţile gratuite. Clotilda este o femeie extrem de cumsecade. Ce vină are? Că-i bătrână şi bogată? Din cauza ei eşti tu săracă? Ţi-a luat ea prăjitura de sub nas? Pe tine, invidia nu te lasă să trăieşti!
    - E adânc, rosti fata uscat, şi, întâmplător, foarte adevărat. Când toată viaţa asişti spectator la balconul al doilea, cum se înfruptă alţii din viaţă, când vezi toate curvele, modelele, vedetele TV sau de filme porno care n-au în cap decât saună, aerobică şi trucuri pentru a-şi desface picioarele cu maximum de beneficiu...
    - Prinde trucul şi desfă-ţi-le şi tu! o întrerupe Patrick.
    Luat pe neaşteptate, primi palma în plin obraz. O lovitură dată cu dosul mâinii, năprasnică, plină de ură.
    - Porcule!
    Clocotind de furie, Patrick se năpusti asupra ei, acoperind-o de lovituri. Se prăbuşiră amândoi pe covorul din faţa biroului, unde continuară să se bată.
    - Ştiu eu ce-ţi lipseşte, târfă!
    Cu o mişcare violentă, îi ridică poalele halatului de lucru peste coapse, rupându-i câţiva nasturi. Dar Ioana se dovedea surprinzător de puternică, rezistând cu încrâncenare. Se zbătea ca de frica morţii şi, la un moment dat, reuşi să-şi înfigă colţii în braţul tânărului, muşcându-l puternic.
    Ameţit de durere, Patrick slăbi strânsoarea, lăsând-o să scape. Braţul îi şiroia de sânge şi încercă un bandaj stângaci cu batista.
    Ioana îl privea din celălalt capăt al biroului, cu ochii mustind de o satisfacţie otrăvită.
    Patrick îşi săltă capul:
    - În definitiv, de ce nu vrei?
    Nările Ioanei vibrară. Cuvintele răsunară nu rostite, ci scuipate:
    - Pentru că mi-e greaţă! Înţelegi? O greaţă ireversibilă. Dacă atunci, sub pat, am reuşit să mă stăpânesc, acum nu mai sunt în stare.

                                                         79.

                                   Ioana se repezi până în dormitor să verifice dacă nu cumva se trezise bătrâna. Poate că efectul somniferului trecuse şi, în secundar, exista totuşi posibilitatea absurdă ca zgomotele din birou s-o fi trezit. Absurdă pentru că, odinioară, Martinescu, vrând să asigure confidenţialitatea discuţiilor ce aveau loc în cabinet, capitonase uşa acestuia.
    Clotilda continua să doarmă. După cât era de neclintită, lividă şi parcă fără respiraţie, puteai să-ţi închipui că femeia trecuse în lumea celor drepţi.
    "Şi aşa ar fi echitabil, gândi Ioana plină de pizmă. O căpuşă care ocupă degeaba un loc sub soare! Belşug şi risipă, amanţi de lux, în vreme ce oameni tineri n-au un acoperiş deasupra capului şi nici ce mânca!..."
    Considerase totdeauna Crimă şi pedeapsă drept unul din cele mai ipocrite romane pe care le citise, crima lui Raskolnicov fiind îndreptăţită; o aplicare concretă a principiului selecţiei naturale care guvernează firea.
    Când se întoarse în birou, îl găsi pe Patrick cu ţigara într-o mână şi cu o sondă cu whisky în cealaltă, contemplând ca la muzeu tabloul lui Bob Bulgaru - o fetiţă jucându-se cu un cerc.
    - Ştiu, declară Ioana acolo-i seiful.
    - Hm, m-aş fi mirat să existe ceva în casa asta despre care să nu ştii.
    - Acum ce mai aştepţi? Tanţa se poate întoarce din moment în moment.
    Patrick simţi că se enervează din nou:
    - Dacă mai îmi vorbeşti pe tonul ăsta, în clipa următoare îţi aduni trenţele şi o cari! Cine dracu' te-a adus în casa asta?!
    - Fulguleţ, rânji Ioana cu dinţii ei ascuţiţi.
    Fără alte comentarii, apucă tabloul şi după ce îl hâţână de câteva ori, reuşi să-l desprindă. Se ivi seiful, introdus într-o nişă clasică. Patrick o dădu la o parte cu o mişcare violentă şi fata se clătină gata să cadă.
    - Dictează-mi datele!... Foaia de calendar de deasupra!
    - Am înţeles... Sire!
    - Zât! o repezi Patrick.
    Concomitent, realiză că Ioana era prima femeie pe care o brusca, ba chiar o şi lovise. Manifestările brutale nu-l caracterizau, şi toate amantele din viaţa lui, indiferent de termenii despărţirii, amiabili, zglobii sau dramatici afirmau, de comun acord, că Patrick se comportă ca un gentleman. Mitocan, şi încă până la pierderea oricărei măsuri, simţise nevoia să fie doar cu Ioana. În fapt, nici una nu izbutise să-l înfurie şi totodată să-l intrige ca "peizanca asta de Slatina".
    Fata începu cu data de naştere a Clotildei şi, în vreme ce Patrick forma cifrele de pe disc, frunzărea printre hârtiile Martineştilor rămase pe masă.
    - Nu ţine! anunţă Patrick. Altul! Vezi căsătoria...
    Seiful nu cedă nici de această dată, nici la celelalte tentative care vizau evenimente sau doar înşiruiri de cifre cu semnificaţie pentru răposat.
    Patrick abandonă casa de bani şi se grăbi să-şi toarne încă un whisky. Aprinse şi o ţigară, apoi se aşeză pe braţul unui fotoliu, parcă obosit.
    - Şi acum, ce facem? Bestia asta - arătă spre seif - nu se lasă păcălită decât eventual de un ciocan pneumatic. Nu văd cum se poate forţa altfel...
    Ioana respinse hotărât:
    - Nici vorbă de aşa ceva!
    - Atunci... Nu ne mai rămâne decât să renunţăm.
    Un licăr de dispreţ străfulgeră ochii fetei.
    - Toate cursele le abandonezi la fel de repede? Nu există problemă fără soluţie.
    Aşezată pe jilţul din spatele biroului, continua să cerceteze cu atenţie toate documentele din mapa verde. Ca şi cum ar fi fost mioapă, aducea hârtiile până sub nas, studiindu-le cu ochii mijiţi.
    Patrick se trânti de-a binelea în fotoliu, observând:
    - Mă dau în vânt după axiome. Dacă pretinzi că trebuie să existe o soluţie...
    Ioana îi reteză vorba, ridicând brusc mâna:
    - Stai puţin... S-ar putea să fi dat peste ceva...
    Ţinea între degete cartea de vizită a avocatului Martinescu, cea folosită doar în cadrul relaţiilor cu caracter privat.
    - Văd aici un număr de telefon scris de mână.
    Patrick ridică din umeri:
    - L-am văzut şi eu... Ce-i cu asta?
    Ioana îşi ciocăni buza cu bucata de carton, reflectând gânditoare:
    - Să judecăm logic... Va să zică Archibald Martinescu a decedat de circa douăzeci de ani. A notat aici un număr de telefon, al lui sau poate al altcuiva, nu ne interesează...
    - Până aici, rânji Patrick, suntem de acord.
    Fata rosti aproape silabisind cuvintele:
    - Chestia e că acum douăzeci de ani - şi asta o ştiu precis - numerele de telefon erau alcătuite din şase cifre...
    Patrick deveni brusc atent:
    - Şi?
    - Aici, sunt notate şapte!

                                                                80.

                                      Câteva momente rămaseră nemişcaţi, privind seiful deschis. Nu le venea să-şi creadă ochilor că izbutiseră şi din pricina emoţiei râdeau sughiţat.
    - Bingo! exclamă Patrick. Trebuie să recunosc că de data asta ai marcat!
    - Nu numai de data asta, observă Ioana mai mult ca pentru ea, plimbându-şi vârful limbii pe la colţul buzelor.
    Fără să mai aştepte, începu să deşerte conţinutul casei de bani: o avere concentrată în teancuri de valută sortată în funcţie de originea etnică, mai multe bijuterii (numai briliante) cazate în casetele lor originale, un dosar cu hârtii importante privitoare la Clopoţei şi alte afaceri ale Clotildei şi în sfârşit, un plic galben, dublu faţă de cel obişnuit, sigilat cu cea ră roşie. Pe faţă, două cuvinte avertizau: Testamentul meu.
    Uitând de orice diferend, Ioana şi Patrick se îmbrăţişară spontan. În spatele lor, uşa biroului se deschise şi se închise la loc, la fel de neauzit.

                                                                    81.

                                         Emil Mărgescu urma ca în aceeaşi dimineaţă să se vadă cu Cireşica, dar telefonul alarmant al Luizei îl determină să decomandeze întâlnirea. Din păcate, scrâşni şi înjură cu voce tare, căci presimţea că pierduse o discuţie importantă. Cu stilul ei aluziv, niciodată direct, fata îi dăduse de înţeles că avea în sfârşit să-i destăinuie teribilul secret privitor la trioul Dragoş, Diana, Patrick. Uita însă că fusese silit s-o refuze.
    Bătrâna nu era o isterică, nu i se năzărea şi dimensiona corect tot ce se petrecea în jurul ei. În acest context, tonul panicat al femeii, te punea pe jar pe bună dreptate.
    Îndreptându-se spre locuinţa Luizei Miclea, gămanul se gândi mulţumit, că, slavă Domnului, putea dispune liber de timpul lui. Dacă s-ar fi exprimat cumva cu voce tare, eventualul interlocutor l-ar fi măsurat cu multă circumspecţie. Tipul era nebun, nu exista altă explicaţie! Se simţea fericit când altul în locul lui ar fi fost copleşit de grijă şi spaimă. Emil fusese concediat de o săptămână, dar chestiunea îl lăsa rece.
    Vânduse prin Consignaţie, după o îndelungă aşteptare, un Musceleanu şi un Anestin, o bombonieră Rosenthal şi ultima pereche de cercei ai maică-sii, onixuri cu chenar de periuţe şi diamante. Toate deodată, ceea ce se întâmpla foarte rar. Era un amănunt pe care Emil îl vedea ca pe un semn. Destinul se arăta favorabil, netezindu-l terenul întru atingerea scopurilor sale.
     Făcuse rost de bani pentru a putea supravieţui liniştit o bucată de timp, fără a-şi ipoteca timpul, dedicându-se în întregime ducerii la împlinire a actului de dreptate care-l obseda de cinci ani. După aceea, era încredinţat, lucrurile se vor calma, el va fi scăpat de coşmarul unei obligaţii apăsătoare impusă de dragostea neţărmurită pentru Monica. Va avea linişte abia după pedepsirea nemernicilor; atunci se va aduna, îşi va pune viaţa la punct, îşi va căuta o slujbă...
    Luiza, care-i pândea venirea la geam, îi deschise, chiar înainte ca Emil să atingă butonul soneriei. În treacăt, observă că bătrâna se vopsise şi mai violent ca de obicei şi că se lua drept Ofelia, dacă exista cumva o operă Hamlet. Cu veşmântul alb fluturând, o ghirlandă de flori de măr la gât şi altele prinse în părul negru tuci, părea nebună de legat.
    - Mi-au furat Mauserul! izbucni, fără a-i lăsa timp să se aşeze. Cum, cine şi când... mister!
    - O clipă! Am înţeles bine? Mauser? Adică revolverul Mauser? Aveaţi un revolver?!
    - Da, domnule! ţipă bătrâna, iritată că celălalt înţelege greu. Era al lui taică-meu, colonelul Pericle Miclea. Nu l-a predat când au venit comuniştii, de-o viaţă îl ascundeam!
    - Extraordinar! se minună Emil.
    Rămânea la fel de buimăcit ori de câte ori avea prilejul să constate că şi azi, după cincizeci de ani, rănile ultimului război mai supurau, continuau să mai existe urme şi consecinţe. Concertau în acest sens ştirile TV, relativ frecvente, despre depozite de arme sau mine găsite întâmplător în diverse regiuni ale ţării, schelete în uniforma Armatei Regale scoţând la iveală crime comise de demult, tezaure îngropate sau ascunse în ziduri de teama spolierilor comuniste, arme private, cum era şi cazul Luizei...
    - Când a dispărut?
    - Astă-noapte.
    Sprâncenele gămanului căutară nordul:
    - Cum puteţi fi atât de sigură? Verificaţi în fiecare zi ascunzătoarea?
    Bătrâna dădu din mână enervată, fără să realizeze că de fapt, e absurdă. Vorbea de parcă celălalt nu afla prima oară de existenţa armei şi ar fi fost familiarizat cu toată povestea.
    - Bineînţeles că nu verific în fiecare zi. Am scos-o ca să ţi-o dau dumitale.
    - Mie?!
    - Da, ce te miră? Am stabilit că nenorociţii ăia trei trebuie să moară. Ca să îndepărtăm orice bănuială şi orice posibilă asociere, m-am gândit că sunt necesare trei modalităţi de crimă distincte. Să zicem că unul moare otrăvit, al doilea strangulat şi ultimul împuşcat. N-am socotit bine?
    - Cred că da, rosti Emil confuz, mărturisesc că nu m-am gândit până acum la aspectul ăsta.
    - Ei bine, eu m-am gândit şi de-aia am scos revolverul, să-l am la îndemână. Asta s-a întâmplat ieri după-amiază...
    - Unde anume, la îndemână?
    - Aici, pe colţul comodei, învelit într-un tulpan verzui. Azi-dimineaţă, când m-am trezit, nu mai era.
    Mărgescu o privi circumspect:
    - Ciudat...
    - Tinere, eu nu m-am sclerozat!
    Prins asupra gândului, Emil se grăbi s-o asigure:
    - Nici vorbă, nu cunosc multe minţi la fel de limpezi ca a dumneavoastră... La ce oră v-aţi culcat azi-noapte?
    - Ceva mai devreme ca de obicei, cu puţin înainte de zece. Am luat un somnifer şi nu m-am trezit până azi, la opt dimineaţa. Ori m-a vizitat o fantomă, ori nu ştiu ce să mai cred...
    Mărgescu ridică palma cerându-i să aibă răbdare.
    - Să încercăm să gândim logic... Din câte ştiu, locuiţi singură.
    - Aşa e. Găzduiesc de milă o fată, să-i zicem menajeră, dar pe care am împrumutat-o de două luni Clotildei Martinescu...
    - Proprietara Clopoţeilor?!.
    - Chiar aşa. A fost bolnavă rău şi are nevoie de cineva care s-o îngrijească. Ioana, fata asta, e foarte pricepută. De atunci, a mai fost doar o singură dată aici, să-şi ia nişte bulendre.
     - Are deci cheile! Excludeţi posibilitatea ca fata sau oricine altcineva să fi pătruns în casă în timpul nopţii, fără ca să-i simţiţi? Să nu uităm că aţi luat un somnifer...
    Luiza deschise braţele. Mânecile ample, kimono, o făceau să semene cu un fluture alb, uriaş şi fioros. Întrebă pe un ton patetic:
    - Cum, tinere? Asta vreau să-mi spui! Cum? Locuiesc la parter, ca la toate vilele în stil florentin există la toate ferestrele gratii din fier forjat, le vezi doar şi dumneata, iar la atenanse, le-am instalat eu după '90, de frica tâlharilor.
    - Fata are însă chei.
    - Cu care n-are ce face. Noaptea pun lanţul.
    - Nu se întâmplă să şi uitaţi? Gesturile mecanice ne scapă de sub control. Uneori, mă trezesc la  prânz, întrebându-mă dacă am luat sau nu propranalolul de dimineaţă.
    - O fi, dar eu am obsesia bandiţilor, şi uneori mă scol din pat în plină noapte ca să verific uşa. Vezi dumneata, nu mi-e frică de moarte, o săritură în abis, acolo, mai ales că nu mai am ce pierde, dar îmi pasă de felul în care mor.
    - Ce mai contează!
    - Ba pe mine mă îngrozeşte ideea că mi-aş putea sfârşi zilele bătută, chinuită, violată...
    - Înţeleg... Îmi permiteţi să mă uit puţin la uşa de la intrare? Nu că aş fi un specialist, dar...
    - Du-te şi te uită! Poate vezi dumneata ceva ce n-am văzut eu.
    "Ce blocuri ştiau face burjurii, domnule! observă în treacăt Emil. Păi se compară cu coşciugele lui Dej şi Ceauşescu?!!!"
    Vestibulul era pardosit cu un mozaic superb în alb şi negru, intact după şase-şapte decenii de la construirea imobilului, iar uşa din stejar masiv constituia o capodoperă de orfevrerie (clanţa şi grilajul care încadra vizorul) şi tâmplărie. Spaima de tâlhari şi bandiţi a Luizei Miclea era ilustrată fără necesar de explicaţii de cele cinci yale ale uşii care, plus lanţul de siguranţă şi drugii din fier forjat, sugerau o poartă de cetate. Aparent, nimic nu fusese forţat.
    Mărgescu se întoarse gânditor în salon. Bătrâna îl luă în primire cu ochii sticlind de curiozitate şi de satisfacţie, în acelaşi timp:
    - Ei, ce părere ai? Nu ţi-am zis eu?! Nicio molie nu se poate strecura în casă, dacă nu-i deschizi tu uşa.
    - Categoric, dar o explicaţie trebuie să existe, totuşi!
    - Dă-mi-o dumneata!
    Gămanul ridică din umeri:
    - Nu vă pot oferi nimic concret...
    Bătrâna râse sarcastic:
    - Mă aşteptam! Tot fantoma mea...
    - E o ipoteză pe care eu nu o pot lua în serios. Rămânând deci cu picioarele pe pământ, instinctul şi chiar raţiunea îmi spun că doar fata, menajera, a putut intra în casă.
    - Cum? şuieră Luiza.
    - O vom afla într-o zi. Important de reţinut e că fata are două atuuri mari de partea ei. Unu, vă cunoaşte obiceiurile şi casa, doi - are cheile de la cinci yale, adică cinci obstacole de la bun început anihilate. Practic, a avut de luptat doar cu lanţul de siguranţă pentru care presupun că a găsit un antidot. Nu ştiu cum s-a descurcat cu drugii, dar dacă aş fi poliţist şi aş investiga cazul, la fată m-aş gândi, în primul rând, ca principal suspect.
    Bătrâna clătină sceptică din cap:
    - Dumneata încerci să faci posibil din imposibil! Nu mă convingi deloc, dar admiţând totuşi ipoteza dumitale, te întreb, ce nevoie are amărâta aia de un pistol? Şi de unde ştia că eu am unul?
    Emil zâmbi larg. Semăna cu un bostan dintre aceia cărora copiii le scobesc gură şi ochi prin care se strecoară lumina unei lumânări.
    - De astă dată, sunt nevoit s-o citez pe maică-mea: "Pentru slugi nu există secrete. Ştiu mai bine decât stăpânul ce există într-o casă". Credeţi că erau proşti securiştii când îşi racolau cu predilecţie informatorii dintre membrii personalului de serviciu? Mergeţi zilnic la cimitir, cumpărături, una peste alta, lipsiţi câteva ore de acasă. Timp suficient ca în cel mult o săptămână să vă fie scotocită toată casa.
    - Logic, acceptă bătrâna, asta ar însemna că a venit pe furiş, special ca să-l fure?
    - De ce nu?
    - Ce să facă Ioana cu un revolver?!
    - Asta numai ea o ştie, dar nu vă ascund că mă bântuie o presimţire! Cât de curând, vom auzi că s-a comis un asasinat. Arma crimei? Un revolver Mauser.

                                                                  82.

                                          Cel mai greu se lăsă urnit de acasă Simion Tamaş. Fusese la vremea lui un bărbat sociabil, amator de distracţii consumate dincolo de zidurile casei (excursii, călătorii, cinematografe, agape colegiale şi plimbări îndelungi în cartiere mărginaşe), dar anii şi, în primul rând, decizia de pensie operase, în ce-l privea, mutaţii adânci. Printre altele, îi repugna să lipsească de acasă mai mult de un ceas, cât să facă piaţa zilnică şi, în general, să nu se îndepărteze până la o distanţă care nu poate fi acoperită cu piciorul; cu excepţia premierelor Dianei, nu-l mai scoteai seara nici cu Poliţia, amurgul găsindu-l în papuci şi cu afacerile încheiate pe ziua respectivă. Dar îndeobşte îşi rezolva toate problemele în cursul dimineţii.
    Nu era vorba nici de frică apropo de grozăviile străzii vizionate la televizor, nici de mentalitate ori sănătate mai nesigură. Pur şi simplu, îl trăgea aţa sau îl lega de casă.
    De aceea, când muri unchiul Costache de la Bacău, iniţial refuză să participe la înmormântare. Aici, peste angoasele deplasării, se mai adăuga şi frica de gară şi de tren, căci tot în lumina celor vizionate la TV, ajunsese să socotească o călătorie cu CFR-ul drept o aventură teribilă căreia el nu-i mai putea face faţă. Erau peste douăzeci de ani de când nu mai păşise în Gara de Nord şi nu mai urcase într-un tren, şi nu avea de gând să înfrunte tocmai acum primejdiile aferente: hoţi, vagabonzi, aurolaci, păduchi...
    Vica şi Simina însă considerau toate astea nişte prostii, că dacă te-ai lua după Simion ar însemna că au ajuns românii legaţi de o felioară de glie, precum iobagii lui Mihai Viteazul! Iar argumente că nu se făcea să lipsească de la eveniment, aveau cu ghiotura. Costache ăsta, frate cu tatăl Vicăi şi al lui Simion, la nouăzeci şi cinci de ani, era ultimul din generaţia lui, ultimul lor "bătrân".
    Asta n-ar fi însemnat poate nimic, dar unchiul îi ajutase la vremea lui, pusese un umăr de nădejde la înălţarea lor, a Vicăi şi a lui Simion, le dăduse să mănânce când părinţii făceau Canal pentru "uneltire împotriva orânduirii de stat şi de drept", îi îmbrăcase şi îi ţinuse în facultăţi. Să uiţi o asemenea binefacere, ar însemna că nu eşti om şi, pe drept, ai stârni mânia Cerului!
    Simina, liberă de ipoteci, vedea lucrurile mai puţin etico-evanghelist. Contrar lui bărbatu-său însă, îi plăceau escapadele şi era mare amatoare de mici schimbări în calendarul cotidian.
    Cum nu putuse niciodată să reziste "fetelor", Tamaş nu se simţi în stare nici acum. Ultimul brânci spre Bacău i-l dădu oferta unui nepot de văr de a călători toţi patru cu maşina lui, Mitsubishi. Nu mai avea motive să refuze deplasarea şi cu inima îndoită, se porni la drum, urmând să lipsească circa trei zile.
    Cum Diana nu era de găsit îi lăsară un bilet, iar pe Cireşica o rugară să verifice apa şi gazele înainte de a pleca de acasă; şi normal, să încuie bine uşa, să nu lase cumva ferestre deschise...

                                                                 83.

                                          Se afla pentru prima oară singură în toată casa şi încerca un reconfortant sentiment de libertate care o surprindea pe ea însăşi. Dacă stătea să reflecteze, toată viaţa făcuse tot ce poftise, părinţii nu o împiedicaseră de la nimic, ba dimpotrivă îi încurajau actele de independenţă, ca de exemplu când la paisprezece ani, fiind în clasa aIX-a, o lăsaseră să plece pentru două săptămâni la Mare, împreună cu un grup de colegi. Nu mulţi părinţi procedaseră la fel de emancipat, socotind că e totuşi prea devreme pentru asemenea escapade. Chiar Vica, cea mai "libertină" din familie, îşi manifestase îndoiala asupra hotărârii lor; trebuia să mai aştepte câţiva ani pentru a-i da drumul complet din lesă.
    În acest context, se mira Cireşica străbătând casa pustie, de unde se isca acest sentiment de eliberare? Se simţea fericită că-i singură, tocmai ea care se plângea de cumplită singurătate! Nu făcea un secret din faptul că nu-şi iubea familia.
    Mamă-sa era o găină frumuşică şi tâmpită din naştere, iar între ea şi Vica exista o incompatibilitate organică, aceasta nutrind sentimente şi consideraţie doar pentru câştigători, oameni realizaţi, cu succese. În ce-l privea pe Simion, îi era milă de el, pe moment şi periferic, aşa cum ţi-e milă de o pasăre cu aripa frântă. Concluzia se impunea de la sine!
    Ea trăia chinul unei singurătăţi de tip special, neducând dorul faunei individului obişnuit care oftează îndeosebi după cerc, "gaşca sau banda noastră"; singurătatea ei nu putea fi mobilată decât de un bărbat.
    După o raită prin toată casa, inclusiv în odăile Dianei, Cireşica îşi trase cizmele, îmbrăcă din mers paltonul, înşfăcă geanta şi părăsi locuinţa, arzând de nerăbdare să se întâlnească cu Mărgescu.
    În timp ce încuia, auzi sunetul telefonului, dar superstiţioasă, nu se întoarse din drum.
    "Oricum, nu sună nimeni de la Casa Albă...”

                                                                    84.

                                                 Fruntea încruntată a Dianei trăda preocuparea interioară. Ce mama dracului, nu răspunde nimeni la telefon?! Faptul era cu totul neobişnuit pentru că totdeauna rămânea cineva acasă. Simion, devenit sedentar, ieşea doar pentru cumpărături, la cel târziu unsprezece dimineaţa relaţiile lui cu exteriorul fiind isprăvite. Siminei, dacă nu avea un ţel anume - dentist, croitoreasă ori vizită planificată - nu-i plăcea să se "baladeze de zăludă" prin târg, preferând să-şi petreacă dimineaţa cu un ochi la cratiţele unde se desăvârşeau la foc mic mâncăruri gustoase şi bine scăzute, iar cu celălalt la micul televizor cocoţat pe bufet. Ca să nu mai vorbim de nelipsita Vica, fără de care nici nu puteai concepe existenţa familiei Tamaş.
    Era o casă nu atât zgomotoasă cât vie, cu radioul permanent deschis, cu "lălăit de Simină" (avea o voce frumoasă, din păcate neexploatată, şi cu exclamaţiile Vicăi ori ale lui Simion, însoţite de zgomotul zarurilor aruncate. Jucau tabinet, dar cel mai adesea table.
    Diana intră în sufragerie, cu sentimentul de casă străină. Nu era obişnuită cu atâta linişte în propriul cămin şi parcă avea inima strânsă. Biletul de la părinţi rezemat de vasul din mijlocul mesei îi sări imediat în ochi. De două zile n-au izbutit să dea de ea, informa Simion, autorul misivei cu scrisul lui lăbărţat, sperau că-i bine, sănătoasă. A murit unchiul Costache de la Bacău etc.. Nu intenţionau să lipsească mai mult de două-trei zile. Dacă pleacă iarăşi pe undeva, să le lase un cuvânt...
     Diana respiră ceva mai liniştită. Nu avea să zăbovească mult, venise doar să-şi ia câteva lucruri de schimb. Bine că lipsea şi Cireşica, o realizase încă din curte.
    Obloanele de la fereastra ei erau coborâte, ori aşa proceda doar în timpul nopţii sau când părăsea locuinţa.
    Descuie maşinal cele două rânduri de yale de la camera ei şi, tot gest reflex, îşi agăţă poşeta în cuierul pom de lângă uşă. Când îşi ridică privirea spre interior înţepeni, simţind că inima i-a stat în loc. De cârligul lustrei, un cadavru de femeie atârna spânzurat, iar sub picioare, zăcea un taburet răsturnat.
    Încercă să strige, dar n-avea aer. Spânzurata era chiar ea, Diana, statura ei, părul ei, hainele ei, chiar şi parfumul ei... Pe piept era agăţat un mesaj scris cu litere mari de tipar: Te aştept curând. Monica.
    Diana alunecă de-a lungul peretelui şi se prăbuşi fără cunoştinţă.

                                                                 85.

                                        Fata asta avea mâini de aur și fără îndoială că sărăcia, punând-o mereu la încercare, îi antrenase îndemânarea şi inventivitatea. După ce o cunoşteai mai bine, dobândeai convingerea că cel puţin pentru moment, poate rezolva orice necaz gospodăresc, siguranţe arse, prize defecte, robinete care plâng sau electrocasnice înţepenite, situaţii în care, după două-trei încercări ratate şi câţiva pumni îndesaţi în carcasa obiectului, se cheamă specialistul.
    Pentru Patrick însă, interesant era amănuntul că în ciuda faptului că nu se eschiva de la nicio muncă, oricât de ingrată, Ioana îşi păstrase perfecţiunea mâinilor de ducesă: îngustă şi catifelată, cu oase mici şi poignetul nobil.
    Aplecată mult peste masă, lucra la testamentul Clotildei, manevrând ca un profesionist o pensetă, o lamă de ras şi un fir de păr smuls din propriul coc. Din cauza efortului, îşi plimba inconştient vârful limbii pe toată lungimea buzei superioare şi icnea satisfăcută de fiecare dată când izbutea să mai dezlipească un milimetru din sigiliul aplicat pe plic.
    Întreg tabloul sugera concentrarea unui ceasornicar aflat în exerciţiul funcţiunii, şi Patrick începu să râdă:
    - S-ar zice că toată viaţa numai asta ai făcut...
    Era unu noaptea şi se aflau în camera lui Patrick. Până spre şapte dimineaţa, când Tanţa începea să trebăluiască prin casă, dispuneau de un interval comod pentru a reuşi să deschidă, fără a lăsa vreo urmă, testamentul şi să-i afle conţinutul. Pentru orice eventualitate, lăsaseră uşa întredeschisă, dar Clotilda avea un somn bun, dormea şnur şi se trezea o singură dată, în zori, când trebuia să meargă la toaletă.
    Ioana respiră adânc şi îşi şterse cu dosul palmei transpiraţia de pe frunte:
    - Am ajuns la jumătate...
    - Nu vrei să faci o pauză de o ţigară?
    Fata clătină hotărâtă din cap:
    - Eu îmi termin mai întîi treburile şi pe urmă intru în recreaţie. Nu scăpa pe jos ce ţii deja în mână. Trebuie să iei în calcul că oricând poate interveni ceva. Am să fiu liniştită doar când o să văd testamentul în seif, la locul lui.
    - Există ceva în viaţa ta care n-a fost calculat dinainte?
    - E genul de întrebări la care nu obişnuiesc să răspund.
    Patrick râse:
    - Voia ta, frumoaso!... Te-ai gândit cum lipeşti la loc sigiliul?
    Ioana răspunse fără a-şi întrerupe lucrul:
    - Că tot suntem la zicale, nu intra niciodată înainte de a-ţi asigura ieşirea... Bineînţeles că m-am gândit. Cu o pensulă fină de aracet se rezolvă problema.
    - Dacă se prinde?
    - Exclus. Doar o expertiză ar descoperi trucul, dar nu se va ajunge până acolo.
    Patrick o cerceta amuzat. Ioana era un număr cu totul şi cu totul special, dar în primul rând foarte perfidă, certitudine care nu trebuia să-i iasă nici o secundă din minte.
    - Dacă te-ar lăsa conştiinţa, ai putea deveni un infractor redutabil!
    - Hm, nu ştiu dacă să iau chestia asta ca pe un compliment, dar sunt de principiul că indiferent ce ai întreprinde, trebuie făcut bine.
    - Eşti un maldăr de principii...
    Exclamaţia de satisfacţie a fetei îi reteză vorba:
    - Gata!
    Extrase cu degetele febrile din plic testamentul olograf al Clotildei.

                                                                86.

                                      Testamentul resigilat se afla din nou  în seiful acum încuiat la loc, iar pânza lui Bob Bulgara atârna la locul ei.
    Patrick şi Ioana, prea surescitaţi ca să poată dormi şi simţind nevoia să comenteze, zăboveau în continuare la un pahar de whisky. Tânărul încerca să-şi camufleze decepţia produsă de lectura dispoziţiilor pentru cauză de moarte ale Clotildei. Cu o lună ori două în urmă, ar fi ridicat din umeri cu nepăsare, acum însă acţiunile concertate ale maică-sii şi ale Ioanei reuşiseră să-l mobilizeze,  antrenându-l în cursa pentru averea Clotildei. Nu puţin însă conta şi întâlnirea cu nefericitul de Bălan, al cărei efect îl mai resimţea încă.
    Bref, Clotilda îi lăsa apartamentul în care locuiau acum, împreună cu toate bunurile din interior. Celelalte două imobile, de la Sinaia şi Eforie ("care aparţinuseră exclusiv răposatului constituind moşteniri de familie"), urmau să revină surorii şi nepoţilor lui Martinescu. Documentul mai dispunea ca toate întreprinderile existente la data decesului să fie lichidate, iar suma obţinută împreună cu acţiunile şi contul din bancă să constituie fondul de capital al unei viitoare Fundaţii Arhibald şi Clotilda Martinescu, a cărei menire va fi sprijinirea unor tinere fete dotate, dar lipsite de mijloa-ce materiale, întru desăvârşirea studiilor...
    Patrick se simţea surprins ca dinaintea unui alt obraz, nebănuit, al Clotildei. O dată cu capul nu şi-ar fi închipuit că nevastă-sa face caz de echitate - vezi legatele privitoare la rudele răposatului - sau că ar ţine-o grija de soarta unor amărâte, anonime fără chip, mintoase şi sărace! Barem chestia asta îl lăsa complet aiurit, conchizând că în cinci ani nu şi-a cunoscut nevasta deşi îşi închipuia că femeia constituia pentru el o carte deschisă. "Probabil că nici nu mă iubeşte aşa cum mi-am imaginat!"
    Desigur, ce-i revenea lui nu era puţin lucru, însăşi casa constituia o avere, mustea de obiecte de preţ, unele de muzeu, dar vorba aia, nu mănânci ziduri şi cât timp poţi trăi din vânzări? Toate acestea i se păreau acuma nişte nimicuri, un jalnic derizoriu faţă de patrimoniul real al Clotildei şi a cărui consistenţă îl lăsase blocat de mirare.
    Dintr-o dată, îl cuprinse un sentiment de înverşunare împotriva nevesti-sii. Pusese stăpânire pe el, copleşindu-l cu o dragoste sufocantă (ceea ce nu era deloc adevărat), îl minţise (niciodată), se folosise de el fără scrupule (considerabil mai puţin decât procedase el însuşi faţă de ea), îl supsese ca o căpuşă (nu era suficient de zglobiu libidoul bătrânei pentru aşa ceva), îl sechestrase, blocându-i cei mai frumoşi ani (nimeni nu-l silise şi fusese răsplătit cu generozitate).
    Lupul s-ar sătura cu un singur miel, spun ciobanii, dar când dă ochii şi cu neamurile lui, vrea toată stâna "Asta s-a întâmplat şi cu mine, îşi zise Patrick, testamentul ăsta mi-a trezit pofta de bogăţie!"
    Oricum însă, simţea că n-o poate ierta pe Clotilda pentru ceea ce el socotea a fi un renghi nasol şi nemeritat. Merita, în schimb, ea să fie pedepsită şi determinată să schimbe conţinutul testamentului. O idee tâmpită îi trecu prin cap:
    - Ce-ar fi dacă l-am ascunde? Sau, mai sigur, l-am distruge?
    Ioana îl măsură cu dispreţ:
    - Nu fi imbecil. Fără documentul ăsta, te trimit rudele la o plimbare cu bicicleta! Ce aţi realizat voi împreună, ca să poţi avea pretenţii? Toată averea a fost agonisită înainte de a vă fi căsătorit.
    Tânărul o privi derutat. Maxilarul inferior, moale, atârna ca o cârpă, împrumutându-i un aspect jalnic.
    - Ce ne rămâne de făcut?
    - Trebuie să ne sfătuim cu maică-ta. Are judecata limpede şi sângele rece. Până găsim o soluţie, aplică urgent tratamentul, formula a doua.
    Patrick îşi încruntă fruntea a întrebare, şi Ioana explică:
    - De dimineaţă, te duci pasă-mi-te la serviciu. Nu te mai întorci acasă şi o anunţi la telefon că eşti obligat să pleci în provincie pentru nişte zile, nu ştii exact câte.
    - Plec aşa, fără schimburi, fără periuţa de dinţi?! N-o să mă creadă!
    - Asta şi vrei. Să înceapă să se frământe, să-i fie teamă că te pierde. Ai auzit de duşuri scoţiene? Asta-i aplicăm noi acum amurezei!
    Patrick îşi încleştă degetele în părul de la tâmple:
    - Când mă gândesc cum şi-a bătut joc de mine, îmi vine s-o ucid! Cu sânge rece!
    Ioana tresări. Îl privi lung câteva momente, apoi şopti:
    - Nu... Nu încă.

                                                                  87.

                                       Diana se trezi din leșin cu un geamăt. Confuză, îşi roti ochii prin încăpere, încercând să priceapă ce se petrece cu ea. Îşi aminti brusc şi privirea terifiată îi rămase aţintită asupra cârligului de la lustră.
    Femeia spânzurată dispăruse.

                                                                  88.

                                       - Îți spun că nu-s o psihopată şi că n-am avut halucinaţii!
    Doru Pavel îi masa mâinile reci, plouându-le cu sărutări mărunte. O ascultase plin de milă şi îngrijorare, reflectând la perfidia vieţii. Pentru o singură dată în peste treizeci de ani, se socotise timp de o săptămână un om fericit. În sfârşit, îi venise şi lui rândul să soarbă din elixirul privilegiaţilor de soartă, să pătrundă în acel Paradis, pe care, până acum, nu avusese voie decât să-l privească de pe margine.
    Şapte zile se simţise - clişeul pe care-l avea despre propria lui stare de spirit - ca legănat într-un hamac proptit între două stele - căci nu-i mai lipsea nimic. Fusese distribuit într-un rol superb, iar Diana, minunăţia aceasta de femeie, nesperat cadou, îi accepta îmbrăţişările...
    Şi, dintr-o dată, sfâşiind brutal vălurile de extaz care-i luminaseră ultimele zile, se abătea asupra lui o năpastă nedreaptă! Fiinţa adorată trăia sub ameninţarea unei primejdii... Nu, nu de moarte, nu voia să admită o asemenea eventualitate, pentru că Diana, ca orice individ supus încercării, tindea să-i amplifice dimensiunile, înecând perspectiva în culori sumbre...
    - Iubita mea, ajută-mă să te înţeleg! Ce vrea de la tine?
    - Dar, ţi-am mai spus-o! Să ne căsătorim!
    - Cu sila? E lipsit de... cavalerism! De orice urmă de demnitate!
    Diana râse răguşit, plină de dispreţ:
    - Vorbeşti ca pe vremea marchizilor în ciorapi albi şi pantofi cu funde! Te crezi într-un vodevil? Într-o piesă amabilă de salon?!
    - În mileniul trei, dragostea mea, iar ce ţi se întâmplă ţie ţine de Evul Mediu. Tigve... Cadavre.
    - Craniul l-a văzut şi Nuţi, rosti obosită Diana. În caz că ai îndoieli în ce priveşte luciditatea mea, iar spânzurata eram chiar eu... Realizezi ce minte diabolică are?
    - Categoric, dar de unde a făcut rost de leş, şi încă de unul care să-ţi şi semene? Nu găseşti aşa ceva la prima benzinărie! Şi pe urmă, cum de-a dispărut fără urmă?!... Când?!
    - Cât timp am fost fără cunoştinţă, asta-i sigur.
    - Atunci cine? Erai singură în toată casa!
    - Degeaba mă întrebi pe mine. Iarăşi, cert este că personajul are acces în casa aia nenorocită. Cum a intrat ca să instaleze leşul, aşa a intrat şi ca să-l scoată!
    - Nu vreau să te supăr... Emit şi eu ipoteze... Mi-ai spus că nu te prea ai bine cu soră-ta... Ştii... mă gândesc doar că ea are acces în casă...
    Diana înlătură cu un gest nervos posibilitatea:
    - Cireşica?! Nici gând. N-o duce mintea la aşa ceva!
    "Afara de asta, completă pentru ea, Cireşica habar n-are de povestea Monicăi, care semnează ambele mesaje..."
    Actorul oftă neputincios. Efectiv nu-i intra în cap cum se poate manevra atât de simplu un cadavru, cum poate cineva reuşi practic să facă dintr-un repauzat, subiect de scenariu morbid! Simţea că ceva nu-i în regulă, dar nici măcar în faţa plutonului de execuţie n-ar fi putut presupune despre ce e vorba.
    - Hai s-o luăm altfel! Nu mai discutăm situaţia de fapt. Întrebarea imediat următoare este care-i scopul acestui machiaverlâc mârşav?! Ce urmăreşte prin asta?
    Diana ridică din umeri. Deşi cu faţa devorată de cearcăne, evident sleită, păstra o frumuseţe tragică sugerând apropierea morţii. "Seamănă cu o floare fără apă şi fără lumină", suspină Doru Pavel, cutremurat de durere.
    - Ce urmăreşte? Dar asta se vede cu ochiul liber, şi un idiot ar putea sesiza. Să mă sperie, să mă înspăimânte ca de frica morţii! Să înţeleg că nu se joacă şi că ameninţările lui nu sunt vorbă în vânt!
    - Canalia asta pretinde că te iubeşte?
    - Bineînţeles! N-ai auzit de "iubeşte-mă, că te tai"? Bănuiesc că se şi află într-un moment de criză, dar tocmai de-aia e în stare de un act demenţial.
    Doru se ridică şi îşi aprinse nervos o ţigară:
    - Scumpa mea, nu ne rămâne decât să anunţăm Poliţia.
    - A, nu! respinse parcă speriată Diana în nici un caz!
    - De ce? Eu sunt gata să-mi dau şi viaţa pentru tine! Ştiu că sună a melodramă, dar ăsta-i adevărul. Problema-i că mă simt neputincios când am de-a face cu o minte, i-aş zice, ocult diabolică. Închipuirea mea nu-i pe măsura imaginaţiei lui! Poliţia are însă alte mijloace!
    - Ce? Un bodyguard? Şi cât timp o să se ţină ăla după fundul meu?
    Doru o măsură circumspect:
    - Spune-mi, Diana, mie poţi să-mi spui orice. Chiar dacă ai fi asasinat-o pe maică-mea, eu tot te-aş iubi şi te-aş ierta. Te are Dragoş cu ceva la mână? Ştie ceva real, important, poate chiar cumplit despre tine şi de-asta te şantajează?
    Actriţa avu o secundă de ezitare care nu scăpă celuilalt.
    - Spune, iubita mea, nu te sfii!
    Diana ridică din umeri cu falsă nepăsare şi îşi trecu maşinal degetele prin părul despletit:
    - Ce poate să-ţi treacă prin minte! Şi te mai plângeai că nu ai suficientă imaginaţie!
    Doru, nu prea convins, declară:
    - Bine, dacă spui tu... În concluzie, ce putem face? Stăm şi aşteptăm să apese pe trăgaci?
    Femeia îl măsură lung, de parcă ar fi vrut să pătrundă până în străfundurile sufletului şi minţii lui. Calculă febril: "Susţine că mă iubeşte şi sunt convinsă de asta. Chestia-i până unde poate ajunge de dragul meu? Încă ceva, scap de un şantaj şi intru în altul?... Dar ai altă ieşire pentru moment? NU! Trebuie mers pe soluţie!"
    - Ce facem? insistă Doru.
    Diana schiţă un surâs enigmatic. Inventă, ştiind că atribuindu-le paternităţi celebre, cuvintele capătă altă greutate:
    - Napoleon susţinea că una din condiţiile victoriei este să ataci primul.
    Doru încetă să-i maseze mâinile:
    - Ce vrei să spui?!
    - Lovim noi primii şi nu-i mai dăm lui timp să apese pe trăgaci!
    Cicatricele de pe obrazul tânărului se dilatară dintr-o dată, parcă întreg capul îi crescuse, iar privirea era a unuia care tocmai îl văzuse pe Eminescu al lui Baba făcând striptease în faţa Ateneului.
    "Femeia asta-i nebună?! Sau n-am înţeles eu bine..."
    - Cum adică să lovim?
    Diana îi azvârli o privire crâncenă:
    - Adică îl lichidăm! Spui că mă adori. Acum e cazul să mi-o dovedeşti! Ori eu, ori el!

                                                             89.

                                    Clotilda avea impresia că a intrat  într-o zodie nefastă. Ştia cât de distructiv, cât de nociv era gândul, dar faptele rămâneau fapte şi nu te puteai lega la ochi cu bună ştiinţă, pretinzând că nu le vezi. Prin structură, deviza ei fusese totdeauna "priveşte lucrurile în faţă şi caută soluţia cea mai avantajoasă", dar ca să fim sinceri, şi soarta fusese binevoitoare cu ea, cruţând-o de mari încurcături. Lăsând la o parte mormintele scumpe care punctează orice existenţă, privită în ansamblu, viaţa ei fusese o dulce pri-măvară.
    Acum, dintr-o dată, o găsise boala, din care cu greu îşi revenea, simţindu-se parcă mai vlăguită decât în primele săptămâni. Adevărat că nici nu era obişnuită să zacă, bucurându-se de o sănătate pe cât de uluitoare, pe atât de fidelă. În şaizeci şi cinci de ani, nu cunoscuse decât scaunul dentistului şi un singur lanţ de analize, făcute acum două luni, când se îmbolnăvise.
    Până la telefonul lui Patrick, pusese starea ei proastă pe seama unei convalescenţe capricioase, încredinţată că-şi va reveni, "nou-nouţă, din cap până în picioare." Deunăzi, îi mai era dor de o rochiţă de primăvară bleumarine cu picouri albe...
    Iată însă că apăruseră probleme cu Băiatul. Intenţia lui de a-şi lua serviciu (cunoscându-i aversiunea profundă pentru orice activitate cu caracter obligatoriu, spus pe şleau, cunoscând lenea lui congenitală) puncta deja o schimbare fundamentală, o nouă etapă în căsnicia lor. Nici n-a avut timp să se obişnuiască cu noua situaţie, şi uite-l că-şi "ia liber de acasă" pe un număr de zile nedeterminat. Telefonul lui fusese lapidar, de parcă ar fi sunat dintr-o gară, gata să piardă trenul.
     Când îl întrebase cum de pleacă aşa, brusc şi fără un minimum de bagaj, Băiatul se eschivase, expediind-o:
    - N-am timp, Mami, e o urgenţă, ordinul boss-ului cel mare. Îţi explic eu când mă întorc... Încheiase în stilul personajelor din filmele americane! Ai grijă de tine!
    După ce se încheiase convorbirea, Clotilda fusese cuprinsă de indispoziţie şi de o nelinişte vecină cu panica. Încă nu se întâmplase ca ei doi să fie despărţiţi, perspectiva unor zile în care n-avea să-i vadă chipul luminos o deprima şi oricât ar fi vrut să-şi alunge gândul din minte, spaima de inevitabil se dovedea mai puternică. Iar inevitabilul se numea EA, o altă femeie în viaţa lui.
    Era în logica firii să se întâmple aşa ceva - dragostea îi înlănţuise inima şi sufletul, dar nu-i luase minţile - însă Clotilda avusese totuşi naivitatea să spere că personal va fi scutită de asemenea suferinţă. Patrick se iubea prea mult pe sine însuşi, prea era nărăvit la trai dulce ca să renunţe la toate avantajele oferite de Clotilda de dragul unui chip nostim, cu pielea fragedă. Cu această convingere şi cu raţiunea femeii versate, se legaseră reciproc, chiar în preziua nunţii, ca la dorinţa oricăruia dintre ei, căsătoria să se desfacă fără cea mai mică opoziţie.
    Certificatul de căsătorie nu le va atârna lanţuri de picioare, rămâneau doi oameni liberi. Ca de obicei, se specificase condiţia sincerităţii absolute, dac-o fi şi-o fi, se vor despărţi fără minciuni, fără a-l pune pe celălalt să suporte umilinţele relaţiilor clandestine ale partenerului, murdăria aşternuturilor paralele. Fireşte, făgăduiala îl avantaja pe Patrick, fiind greu de conceput ca Clotilda să-şi mai găsească alţi amanţi.
    O făcuse totuşi cu inima uşoară, dar într-un fel vorbeşti despre foame când ai strachina plină sub nas şi altfel când cămara-i goală şi pe plită nu fierbe nici o oală...
    Copleşită de gânduri neguroase, nu reuşi să înghită la prânz decât o ceaşcă de bulion de pasăre, iar seara constată că i-a crescut din nou temperatura.
    Telefonul lui Fulguleţ - tocmai îşi făcea toaleta de noapte - îi alungă şi nădejdea într-un somn adânc şi binefăcător. Soacră-sa era agitată şi, deşi încerca s-o ascundă, nefiresc de îngrijorată de ceea ce se petrecea cu Patrick. Neapărat trebuia să discute şi stabiliră o întâlnire... nu, nu pentru mâine, imposibil, avea o zi extrem de încărcată, dar negreşit, poimâine dimineaţa.
    Clotilda înghiţi două somnifere în loc de unul singur.
    Jubilând doar imaginându-şi starea de spirit a "hoaştei", Fulguleţ se instală la televizor şi urmări emisiunea lui Florin Călinescu.
     "Las-o să dea bine în clocot...”

                                                                     90.

                                       Dragoș sosi cu o întârziere de cinci minute.  Avea expresia individului prea frământat de ceva ce se petrecea înăuntrul său pentru a mai sesiza ce se întâmplă în jur, chiar dacă ar fi fost vorba de o defilare de cămile. Ca notă generală, părea hăituit, apăsat de o obsesie. Se trânti greoi pe scaunul din faţa lui Patrick de parcă genunchii ţepeni ar fi refuzat comenzile.
    - De ce dracu' n-ai vrut să ne întâlnim la Clopoţei?
    Se aflau la Casa Romana, un restaurant cu pretenţii şi preţuri nejustificate, din apropierea Cheiului Dâmboviţei.
    Patrick îşi roti instinctiv ochii prin localul aproape gol:
    - E departe de căprăria noastră, nu risc să dau peste vreun cunoscut.
    - Ce mai vrea să însemne şi chestia asta?
    Patrick declară, sigur de efect:
    - De ieri dimineaţă, am intrat în clandestinitate. Clotilda ştie că sunt la Timişoara.
    Celălalt îl privi mai atent:
    - O japiţă care-ţi papă timpul şi are pretenţii la week-end?
    - Nici vorbă!
    Începu să-i relateze situaţia, neomiţând nici episodul Sandu Bălan, cu sinceritatea şi abundenţa de detalii caracteristice unei prietenii încercate, în care partenerii au intrare liberă pentru a pătrunde în cele mai josnice secrete ale celuilalt.
    La început plictisit şi abia aşteptând să vorbească despre propriile lui probleme, Dragoş deveni mai atent, ajungând să-l urmărească chiar încordat.
    - Hm! exclamă la urmă şi ridicând sonda de whisky goală, ceru prin semne încă un rând. Se pare că avem destine simetrice, amândoi am intrat în căcat. O zodie cretină!... Ai grijă că te scufunzi.
    - Ce dracu' vrei să spui?
    - Două chestii nu-mi plac... Apoi, sărind de la una la alta: Şi zi aşa, cu nenorocitul ăla de Bălan!... Nu-mi revin. Exemplu pe liceu, şef de promoţie, îi şi vedeai şosea dreaptă aşternută cu roze, până la Academie...
    Patrick îl întrerupse nerăbdător:
    - Lasă-l naibii pe Bălan! Ce ziceai că nu-ţi place?
    - În primul rând, testamentul. S-ar zice că buna Clo-Clo te-a fentat. Ţi-a promis vreodată ceva?
    - Niciodată. Ea n-a pomenit nimic, cum să fi adus eu vorba?
    - Corect, deci nu-ţi datorează nimic. Peste ce ţi-a oferit vreme de cinci ani, îţi mai lasă şi o avere. Că tu o vrei pe toată, e altceva!
    Patrick stinse nervos ţigara şi se aplecă peste masă:
    - Crede-mă, nu-i vorba de lăcomie aici...
    - Nu, rânji celălalt, doar de dragoste pentru aproape şi bunurile sale.
    - Mă asculţi sau nu? Insist, nu-i lăcomie, ci doar o grijă legitimă pentru viitor. Cu neamurile răposatului nu ţine nicio legătură, în cinci ani n-a primit şi n-a expediat o singură felicitare de Crăciun. Iar fundaţia e o aiureală! Ceva abstract, confuz, nici nu ştii cum arată la faţă ăia de-i milostiveşti.
    - Ce vrei să-mi demonstrezi?
    - Că nu-i drept faţă de mine. Eu îi asist bătrâneţea, eu o fac fericită - cuvintele ei. După cum îmi repetă la infinit că n-a iubit pe nimeni aşa cum mă iubeşte pe mine, că sunt cel mai preţios lucru din tot ce i s-a întâmplat vreodată.
    - Consideră probabil că a făcut şi face destule pentru tine!
    Patrick ridică excesiv glasul:
    - Ei bine, eu nu consider la fel!
    - Perfect! Ce-ai de gând?
    - Să-i forţez mâna. S-o oblig să vadă cum e fără mine! Un număr de zile sau toată viaţa.
    - Tu unde stai acum?
    - Îţi dai seama că nu m-am dus la maică-mea, unde ipotetic m-ar putea găsi. Am tras la un hotel... Palace. E central şi totuşi discret.
    - Cine mai ştie?
    - Mama şi... Ioana.
    Dragoş îi căută luminile ochilor:
    - Ţie îţi place de fata asta?!
    Expresia lui Patrick deveni şovăitoare, părea pus în încurcătură:
    - Nu ştiu ce să-ţi spun. Mă intrigă şi... da, cred că despre aşa ceva e vorba, îmi impune un anumit respect.
    - Cum e mai rău! decretă Dragoş. Târfa care-şi dezvăluie în rate bateriile!
    Patrick respinse:
    - Nu-i târfă!
    - Aha! A şi început să te deranjeze. Mă simt obligat să-ţi spun că mie nu-mi place deloc, şi asta-i a doua problemă despre care voiam să-ţi vorbesc. Din tot ce mi-ai povestit despre ea, din ceea ce intuiesc, trebuie că-i o scârbă dintre cele mai primejdioase! Tu nu observi cum te manipulează? Ai ajuns s-o ţii la curent cu toate daravelele tale, să-i ceri OK-ul, te-ai dat în întregime pe mâna ei. Refă filmul şi ai să constaţi că ştie al dracului de bine ce vrea şi indiferent de dimensiunile ticăloşiei, nu se lasă până nu capătă!
    - Afirmă că mă iubeşte...
    - Şi mai grav, o să te tragă după ea, nu va admite să-i scapi din gheare. Ce părere are maică-ta?
    - Ea a introdus-o pe fir. Îşi închipuie că, la urmă, o va putea şuta din viaţa noastră contra unui bacşiş generos.
    - Cu o condiţie! Să fie şi ea de acord.
    Patrick dădu din mână:
    - S-ajungem noi până acolo!
    - Ajungi mai repede decât te aştepţi, surâse sleit Dragoş. Ăsta e păcatul tău de când te cunosc, Petrică. Eşti incapabil să gândeşti cu bătaie lungă... În concluzie! Ce speri? S-o aduci pe Clo-Clo în situaţia în care să plângă după tine şi să moară de spaimă că te pierde? Bun, ce urmează?
    - Secundo tempo! Va dori să ne întoarcem la vechea stare de lucruri. Pentru asta, trebuie să renunţ la serviciu. Nu o pot face, fără a avea un viitor asigurat. Şi acum vine momentul cheie! Mă va asigura doar revizuindu-şi testamentul şi desigur, informându-mă că a luat toate măsurile pentru ca Băiatului să-i fie moale şi după ce Mami va face nani în cavoul familiei.
    Dragoş râse:
    - Asta-i scenariul închipuit de Fulguleţ?
    - De ce neapărat de ea?
    - Pentru că o cunosc. Ce pot să zic, cowboy? Dea Domnul să se brodească după cum le-aţi potrivit! Dacă pot să te ajut cu ceva, grăbeşte-te. Nu ştiu ce se poate întâmpla cu mine în următoarele două sau trei zile, poate şi mai devreme.
    Patrick îl măsură speriat:
    - Ce vrea să însemne asta?
    Ochii actorului deveniră sticloşi, tonul era de sentinţă implacabilă:
    - Totul depinde de Diana.
    Adăugă patetic:
    - În momentul acesta, ţine în mâini viaţa ei şi a mea.

                                                                91.

                                    Patrick îl contempla năucit. Ceea ce-l arunca în corzi nu era istoria în sine - un bărbat abandonat de iubită, ce să-ţi povestesc! - ci dimensiunile rocamboleşti, proporţiile şi intensitatea suferinţei lui Dragoş. Nu-i bănuise niciodată componente tragice şi, luat pe nepregătite, nu-i venea să-şi creadă urechilor. Ce naiba, nu era Dragoş genul de frizeraş care să clacheze melodramatic pentru că Jeni, croitoreasa, nu-i împărtăşeşte amorul!
    Că Diana reprezenta un unicat - nu trebuia s-o priveşti de două ori ca s-o realizezi - dar, din nou la naiba, e plină lumea de plete blonde şi picioare lungi, iar Dragoş nu trebuia decât să pocnească din degete pentru ca respectivele să nu ştie cum să se dezbrace mai repede.
    - Nu-mi vine să cred că vorbeşti serios! Spune-mi că-i un banc prost.
    - Tu eşti prost! Nu vezi adevărul nici când îl ai sub ochii tăi.
    Patrick îl apucă de braţ într-un gest spontan şi începu să-l zgâlţâie cu putere:
    - Dezmeticeşte-te! Ţii minte cum îţi spunea Creţoiu de Română? "Mateiescu, crăişorul codrilor, al străzilor şi al fetelor!" Unde-i crăişorul ăla?
    Dragoş surâse trist:
    - Aşa arăta afişul! Nimeni, nici măcar eu însumi nu ştiam ce se ascunde în spatele lui.
    - Uită-te în oglindă! Eşti cel mai chipeş actor din teatrul contemporan, ai talent, succes, bani, ce mama dracului, mai vrei?
    - Pe Diana.
    - Dă-o'n mă-sa! se enervă Patrick. N-ai cum să arunci în aer uşa de la dormitorul persoanei, dar ai în locul ei o sută, o mie de Florici, Cocuţe, Cătăline şi Suline care pot îndeplini cu succes aceleaşi oficii! Auzi, când eram mic, aveam vreo patru ani, m-a apucat o dambla, că vreau Luna de pe cer. Era superbă şi rumenă ca un gogoşar, iar eu urlam ca un smintit. Maică-mea a coborât oblonul ca să n-o mai văd şi mi-a dat o portocală. În secunda următoare, uitasem de Lună...
    Dragoş scrâşni:
    - Ori Diana, ori nimic! Fac ceva pe portocala ta! Auzi hal de comparaţii!
    Se părea că Patrick tot nu reuşeşte să înţeleagă:
    - Explică-mi o chestie! Sunteţi de doi ani împreună. În timpul ăsta, te-ai comportat normal, n-ai avut puseuri din astea, othelliene, nu păreai deloc încrâncenat. Cum ai dat dintr-o dată în amor ghebos? Cum te-a pălit?
    - Am fost un idiot, nu-mi dădeam seama cât de mult o iubesc!
    - Nu se mai poartă crimele pasionale, Dragoş! Trezeşte-te, omule, suntem în mileniul trei!
    - Dar când iubim cu adevărat, o facem ca pe vremea Genovevei de Brabant! O realizez acum pe deplin.
    Pe Patrick îl străfulgeră o idee care păru să-l însufleţească:
    - Am să încerc să discut şi eu cu Diana. Barem să ştim ce-i în capul ei.
    Dragoş ridică din umeri obosit:
    - Fleacuri! Am mai făcut şi o prostie...
    Răspunse sprâncenelor ridicate ale lui Patrick:
    - Am ameninţat-o că dacă mă părăseşte, dau în vileag povestea aia împuţită...
    Celălalt se sperie:
    - Cu Monica?! Eşti nebun?!
    - Mă scosese complet din minţi! Are talentul provocării, ştie să-ţi spună exact ceea ce trebuie ca tu să simţi că ţi s-a pus o dinamită în fund!
    - Te mai surprinde atitudinea ei?! Încă n-am auzit de un şantaj mai ordinar! Ai fi făcut-o până la urmă? Te-ai gândit că o încurcăm toţi trei?
    Dragoş râse scurt:
    - Fii pe pace, am ţinut cont de tine! A fost o simplă ameninţare făcută la mare furie. Faptul că am înfunda toţi trei puşcăria nu mi-ar aduce-o înapoi pe Diana.
    - Şi dacă o ucizi, ce crezi că te aşteaptă? Un Oscar?
    - Iar eşti prost, oftă adânc Dragoş. Cum crezi că i-aş supravieţui? O termin pe ea şi în clipa următoare mă sinucid. Am planificat totul.
    - Eşti nebun de legat!!! strigă fără să-şi dea seama, şi câteva capete se întoarseră spre masa lor. Aş vrea însă să ştiu totuşi o chestie! De ce-ai ţinut să mă informezi? De ce a trebuit să-mi aduci la cunoştinţă... căcaturile astea macabre?! explodă Patrick.
    - Eşti prietenul meu cel mai bun... Dacă n-o făceam, mi-ai fi reproşat post-mortem că nu m-am spovedit tocmai ţie, după o prietenie de o viaţă în care ne-am avut ca fraţii... Şi mai e o chestie! Am nevoie de ajutorul tău.

                                                                 92.

                                        Clotilda făcea parte din categoria persoanelor, în general construcţii pozitive şi optimiste, care-şi închipuiau că dacă nu vorbeşte despre boală, înseamnă că nu o are sau că-i lipsită de importanţă; din momentul în care o mărturiseşti, devine o realitate bătută în cuie şi nu mai poţi face abstracţie de ea. Aceasta spre deosebire de cei mai mulţi vârstnici care adoră să-şi etaleze suferinţele, descriind cu voluptate amănuntele cele mai penibile. Şi tot spre deosebire de colegii de generaţie, enciclopedii în materie de produse farmaceutice şi mai ales medicină alternativă, Martineasca ştia doar că ceaiul de tei se recomandă la tuse, compresele cu muşeţel sunt benefice pentru ten, iar dacă te doare capul, înghiţi un antinevralgic sau o aspirină.
    Deci, oricum ar fi stat lucrurile şi indiferent de identitatea musafirului aşteptat, Clotilda s-ar fi străduit să-şi construiască o înfăţişare luminoasă, de sănătate măcar mulţumitoare, dacă nu prosperă. Aşteptând-o însă pe soacră-sa, se căzni din nou în mod deosebit, să nu arate ca o "babă zăcaşă, grijiţi, fraţilor, de comând, că eu mă duc în piaţă să caut nucă ieftină..."
    Astfel, ar fi preferat să n-o primească în ţinută de interior sugerând din start invaliditate, medicamente şi pat, ci în haine obişnuite, de oraş. Când însă, cu ajutorul Ioanei încercă mai multe variante, se înspăimântă. Ca toate femeile cochete, obsedate de linie, ar fi vrut să slăbească, dar nu în halul ăsta şi nu sleită de boală. Toate straiele fluturau pe ea, păreau că atârnă pleoştite, pe umeraş, trupul i se pierdea în cârpe, nimic - buzuna re, talie, mâneci, fermoare etc. - nu se mai aşeza la locul lui. Chestiunea în sine o deprima şi dată fiind dispoziţia oricum neguroasă, văzu aici un semn rău. Ziua se anunţa prost, dar "să sperăm că numai atât.."
    În cele din urmă, se rezumă la o rochie elegantă de casă, în culoarea vişinei putrede, cu panglici de atlas, şi după ce-şi pictă obrazul, se instală în salon. Fulguleţ sosi agitată, aducând cu ea un val de aer proaspăt şi de tinereţe. Amănuntul condimenta indispoziţia Martineascăi, pentru că dacă la Patrick adora tinereţea explozivă în toate manifestările ei, nu acelaşi lucru se întâmpla şi cu maică-sa.
    În definitiv, era doar cu zece ani mai în vârstă decât Fulguleţ, dar puse alături ai fi zis că le desparte o epocă. Trecu eroic şi peste acest moment şi după ce dădu câteva dispoziţii de gazdă Tanţei, o abordă direct:
    - De alaltăieri, de când m-ai sunat, trăiesc tot într-o grijă. Ce s-a întâmplat?
    Fulguleţ arboră o mină neliniştită:
    - E vorba de Patrick...
    - Mi-am închipuit.
    - Tu ce ştii despre el?
    Clotilda oftă ca exasperată, dar nu-şi formulă gândul: "Doamne, măcar dacă m-ar scuti de fariseisme! De când o cunosc e falsă şi ipocrită! Mai mult decât mine, ştie totul despre fiu-său. Ce mai vrea?!"
    - Ce să ştiu? Îşi deschise palmele. M-a anunţat alaltăieri dimineaţa, prin telefon, că trebuie să plece de urgenţă la Timişoara unde l-a trimis şeful lui şi că va lipsi câteva zile. Nici n-a mai trecut pe acasă, a plecat cu ce era pe el.
    - Nu ţi s-a părut curios? El, atât de pedant în ţinută!
    - Am înţeles că e caz de forţă majoră. În afară de asta, Băiatul are totdeauna bani la el, şi doar n-a plecat în deşert. Intră în primul magazin şi îşi cumpără ce are nevoie.
    Încerca să-şi păstreze calmul, să sugereze indiferenţa vizavi de un fapt minor, dar, avea să constate Fulguleţ cu satisfacţie, dacă obrazul şi vocea o ascultau, nu acelaşi lucru se întâmpla cu mâinile, la care Clotilda nu se gândea. Îşi înfipsese degetele în braţele fotoliului şi unghiile lungi zgâriau cu înverşunare ţesătura.
    - La asta nu m-am gândit, declară Fulguleţ senină. Oricum, e prima oară când procedează aşa.
    Bătrâna surâse cu o nuanţă de maliţiozitate:
    - Tot pentru prima oară îşi ia serviciu. Nu cred că există vreun motiv ca să ne neliniştim.
    - Te-a sunat de la Timişoara?
    - Nu, dar trebuie să ştii ceva. În relaţiile dintre noi nu există constrângeri sau obligaţii plictisitoare. Amândoi suntem liberi şi ne-am promis ca faptele noastre să fie sincere.
    - "Fapte sincere"... N-am mai auzit expresia asta!
    - Adică, să nu facem nimic din ceea ce nu avem chef într-un moment sau altul. Fără acte convenţionale.
    - Ciudat!
    - Probabil, când priveşti lucrurile pe deasupra, însă gândeşte-te ce valoare şi semnificaţie capătă un gest mai puţin frecvent şi poate că tânjeşti după el, dar despre care ştii sigur, o dată comis, că e pur autentic!
    - Foarte original, ricană Fulguleţ, doar că pe mine Patrick nu m-a obişnuit cu asemenea subtilităţi. Chiar când era elev şi pleca în vreo tabără, îi dădeam bani să mă sune în fiecare zi.
    - Eşti mamă - surâse trist - ai alte drepturi.
    - Şi tu, ca soţie?
    - Toate în afară de acela de a-l plictisi.
    - Acum, se dumiri mieros Fulguleţ, îmi dau seama de ce vă înţelegeţi voi aşa de bine!... Mă apasă totuşi grija..
    Părea măcinată de îndoială şi scrupule, frângându-şi degetele foarte convingător. Martineasca îi dădu ghes:
    - De vreme ce-ai venit ca să-mi spui ce te frământă, nu văd de ce mai şovăi. Nu sunt o fetiţă, poţi vorbi fără menajamente.
    - E o chestiune... extrem de delicată... Patrick a plecat la Timişoara împreună cu o femeie...
    Clotilda simţi cum îi pătrunde un stilet în inimă, dar îşi păstră sângele rece.
    Fulguleţ urmă:
    - Oficial, desigur, aşa i-a trimis de la serviciu. Fata asta, inventă ea, Anca, e una dintre secretarele şefului.
    - Nu găsesc nimic anormal, dar tu de unde ştii?
    - Sârbu i-a găsit serviciul, a fost coleg de birou cu patronul. Nu mi-a plăcut plecarea asta intempestivă şi l-am pus să se intereseze cum stau lucrurile.
    - Tot nu înţeleg! Care-i problema?
    Pe lângă mâinile neliniştite, vena jugulară care palpita vizibil pe gâtul slăbit îi trăda emoţia. Fulguleţ înregistră mulţumită amănuntul şi continuă, fără a abandona aerul îngrijorat:
    - Am luat informaţii! Femeia e o pacoste, se pare că nimeni nu-i rezistă! Are două sinucideri pe conştiinţă şi nu ştiu câte case stricate!... Un gen de jucătoare, de colecţionară, nu ştiu ce să-ţi spun, dar toată lumea o socoteşte diabolică. Se spune că ar fi fost Miss Litoral, ori e de notorietate, constănţencele şi brăilencele sunt cele mai periculoase cocote din toată ţara!
    Clotilda o privi cu silă necamuflată şi întrebă, uitând că ea însăşi îi ceruse sinceritate dură:
    - De ce-mi înşiri mie toată mizeria asta?
    Fulguleţ îşi presă batista pe ochii uscaţi:
    - Mi-e teamă pentru băiat. Toţi l-am răsfăţat, a crescut fără să fi dat piept cu viaţa. N-a cunoscut nici constrângeri, nici împotriviri. Nu-i pregătit să lupte cu un diavol, poate face din el o zdreanţă!
    - Hm, se pare că nu ai o părere strălucită despre fiul tău! Dar, încă o dată te întreb, cum poţi să-mi spui tocmai mie asemenea orori?
    Fulguleţ declară patetic:
    - E fiul meu, Clotilda, şi nimeni şi nimic nu contează mai mult pentru mine. Iartă-mă dacă te-am rănit, lupt pentru binele lui.
    - Şi ce vrei să fac eu de vreme ce socoţi că sunt atât de lipsită de importanţă, încât e în stare să mă uite pentru prima curvuliţă, chiar dacă-i zice Miss Techirghiol?
    - M-ai înţeles greşit. Tocmai pentru că ştiu că te iubeşte şi te stimează extraordinar, am venit la tine... Tinerii cad lesne în ispită, oameni suntem, nu sfinţi...
    Clotilda o întrerupse. Durerea şi o aprigă gelozie o sufocau:
    - Clar, Fulguleţ, ce vrei?
    - Să-i dai un telefon şi să-l chemi urgent acasă. Pretinde că nu ţi-e bine. Să sperăm că răul încă nu s-a întâmplat sau mai poate fi îndreptat.
    - De ce nu faci tu chestia asta? Ca mamă, eşti mai indicată.
    - Ba, dimpotrivă, tu ca soţie ai altă greutate, alte argumente.
    Martineasca clătină hotărâtă din cap:
    - Nu fac aşa ceva pentru nimic în lume! Nu vreau să am aerul că-l controlez, adică să comit greşeala cea mai frecventă şi cea mai idioată dintr-o căsnicie! Să ne păstrăm demnitatea!
    Fulguleţ simulă că se prăpădeşte de uimire:
    - Pui amorul propriu mai presus de... de... poate însăşi viaţa lui Patrick?
    - Nu fi melodramatică, Fulguleţ! Repet, dacă eşti atât de îngrijorată, tu, în calitate de mamă, eşti îndreptăţită să-l cauţi. Nu te va învinui că faci Poliţie cu el.
    Fulguleţ o aţinti, muşcându-şi buzele:
    - L-am căutat.
    Clotilda tresări cu inima oprită:
    - Ai vorbit cu el?
    - Da, pe celular. Mi-a zis că mai întârzie câteva zile, poate o săptămână. N-a terminat treaba, s-au ivit cică nişte austrieci cu propuneri interesante.
    - Şi? întrebă cealaltă cu o voce gâtuită.
    Fulguleţ oftă până în adâncul sufletului:
    - Minte! S-a interesat Sârbu la serviciu. Nu există niciun fel de austrieci, el şi dama, trebuia să se fi întors demult.
    Clotilda închise ochii: "Nu vreau decât să rămân singură.”

                                                               93.

                                        Emil Mărgescu nu era amator de plimbări. În general, îi repugna orice efort fizic, imensul gabarit făcându-l să prefere poziţia aşezat sau întins pe pat. Chiar şi la serviciu, se ducea uneori, când era cât de cât în bani, cu taxiul, iar peste toate acestea, nu se putea concentra în timpul mersului. Incapacitatea de a desfăşura două activităţi concomitent constituia încă una dintre caracteristicile gămanului.
    Fără a ocoli deci motivele, refuză hotărât propunerea Cireşicăi ca întâlnirea lor să se desfăşoare într-un "şpaţir" la Lacuri, spre marea dezamăgire a fetei. Ea adora plimbările, dar lipsa unui partener o frustra şi de această inofensivă plăcere; nu se concepea baladându-se de una singură, unicat pe aleile unui parc, având impresia că toată lumea - mai ales perechi - se uită la ea şi o compătimeşte, intuindu-i spontan problemele: "Uite-o şi pe nenorocita asta, nu s-a găsit un singur fraier care s-o ţină de mână. Ce-i drept, e şi urâtă ca foamea!..."
    Până la urmă, împăcară într-un fel şi capra şi varza, şi stabiliră să se vadă în Cişmigiu. Era central, la îndemâna amândurora, aveau şi natură, existau şi bănci. Deşi toamnă avansată şi cerul paraşuta asupra oraşului nori bolovănoşi şi păcurii, nu era încă frig; se putea zăbovi pe o bancă fără riscul unui guturai, ba chiar cu plăcere.
    Stabiliră ca loc de întâlnire Rondul Scriitorilor şi intrând în parc, Emil aspiră cu voluptate aerul specific autumnal - pământ reavăn, frunze moarte, nostalgie şi galoşi - pe care firile mai puţin viguroase îl detestă, asimilându-l celui de cimitir.
    Ca totdeauna superpunctuală, Cireşica îl aştepta pe băncuţa de lângă bustul lui Vasile Alecsandri. Nedeprins cu noua înfăţişare a Cireşicăi, ochii gămanului alunecară spre ea. Fata îi făcu un semn cu mâna, şi Emil se apropie stupefiat. Nu-şi ascunse surpriza "Doamne sfinte, ce paţachină!" şi îşi direcţionă arătătorul spre ea, de parcă ar fi vrut s-o arate unui terţ imaginar:
    - Ce-ai păţit, soro?!
    Surâsul fetei, plin de ruj gras, îi descoperi dinţii cu strungăreţe multe, semănând cu un gard de uluci ştirbe.
    - Nu-ţi place?
    - Hm, m-ai cam luat pe neaşteptate, şi o măsură apăsând pe detalii.
    Era "mânjită" rău pe obraz, ca o cocotă de gang de noapte, părul vopsit galben de mămăligă îi accentua smeadul hepatic al tenului, iar ţinuta disco, cu geacă şi fustă de piele extra mini, cam o palmă mai jos de ovare, voia parcă să demonstreze că în materie de picioare strâmbe, Cireşica putea câştiga orice concurs.
    - Interesant, aprecie Mărgescu, dar vezi să nu te agaţe ăia de la Moravuri. Dacă te apleci, ţi se vede toată instalaţia.
    - Ce-i aia?
    - Adică chiloţii şi tot ce-i în zonă, dacă sunt de-ăia cu sfoară.
    Cireşica îşi strâmbă buzele şi ridică din umeri - "ce ştie umflatul ăsta despre modă?..." Ea, una, se simţea foarte bine în noua postură, era prima oară când simţea priviri zăbovind asupra ei, n-o să-l lase pe Mărgescu să-i tulbure dispoziţia.
    Îşi aprinseră câte o ţigară şi Emil extrase din interiorul hainei, clasica sticluţă de buzunar cu alcool. Convenţional, fiind convins de refuz, se interesă:
    - Consumi o streptomicină?
    Spre surpriza lui, Cireşica trase un gât lung.

                                                              94.

                                       - Am să-ți relatez lucruri care probabil te vor surprinde, începu Cireşica şi  după ton, cursivitate, felul în care se rostogoleau frazele, firesc şi fără ezitări, Emil conchise că discursul fusese îndelung gândit dacă nu şi rostit între pereţii discreţi ai locuinţei. Am însă un principiu, la popă, medic şi avocat, ori spui adevărul, ori te duci degeaba.
    - Nu-s nici una, nici alta, nici cealaltă, surâse gămanul.
    - Nu, dar suntem complici. Com-plici, insistă, la săvârşirea unui act pe deplin îndreptăţit, dar a cărui gravitate, în percepţia moralei curente, întrece orice ticăloşie.
    Ars de nerăbdare, Mărgescu îi curmă vorba:
    - Nu te justifica, scumpo, te înţeleg, eşti dinainte iertată. La obiect!
    Cireşica făcu o pauză, ca dinainte de a se arunca în gol şi declară desluşit:
    - Vinovaţi de moartea Monicăi sunt Diana, Dragoş şi Patrick!
    Cuvintele transmiteau sinceritatea emitentei şi greutatea adevărului absolut.

                                                               95.

                                        Emil nu era surprins, îi bănuia de mult, iar acum căuta doar argumente şi certitudine.
    - Eşti convinsă?
    - Nu trebuie să fiu convinsă. Pur şi simplu, ştiu.
    - De ce n-ai spus-o la anchetă?
    - Nu-i o noutate că acolo s-au măsluit cărţile.
    - Puteai stârni scandal prin presă sau televiziune. Ăia abia aşteaptă asemenea cozonac!
    Cireşica râse feroce:
    - E şi sora mea la mijloc, ce zici?
    - Pe care o urăşti. Flit, altceva!
    - M-au oprit considerente de familie. Acum, chiar vorbesc serios. Nu afirm că mă prăpădesc după ai mei, totuşi nu m-am încumetat să fac pasul. Am fost conştientă că un asemenea scandal i-ar distruge complet şi iremediabil. Pentru ei s-ar prăbuşi Universul! Diana, soarele lor, o criminală odioasă, cu sânge rece! Mai ales de tata mi-e milă. Cumsecădenia lui ar fi rănită de moarte!
    - Aceleaşi argumente sunt valabile şi acum. Nu s-a schimbat nimic.
    - Te înşeli. M-am schimbat eu. Gândul că tăinuiesc o crimă mă apasă infinit mai greu decât acum câţiva ani. Am mai dobândit convingerea că viaţa mea amărâtă, eşecurile şi necazurile sunt nu năpastă, ci pedeapsă de la Dumnezeu pentru că am acceptat prin tăcere să fiu complice la o crimă. Mă căiesc!
    Emil nu se putu abţine şi comentă:
    - Punând la cale alte trei...
    - Eu nu văd aşa lucrurile. Lichidarea acelor bestii nu ar constitui decât o binemeritată răsplată pentru faptă netrebnică.
    Emil începu să râdă:
    - Buna şi strămoşeasca noastră credinţă propovăduieşte iertarea aproapelui. Nu ştii Tatăl Nostru?
    Cireşica dădu din mână dispreţuitoare:
    - Zău? Atunci de ce mai există tribunale? Răufăcătorii sunt pretutindeni pedepsiţi şi nu iertaţi. Dacă Justiţia omenească are dreptul să stârpească răul, de ce nu l-am avea şi noi doi?
    - Corect.
    - ...Oare când am început să ne urâm? M-am gândit mereu la asta. N-aş putea indica o anumită zi, n-am niciun eveniment ca reper. Cred că de pe vremea când Diana încă mai era plimbată în cărucior. La început, a fost un sentiment de frustrare. I se dădea mai multă importanţă decât mie, se ocupau mai mult de ea. La Vica, gafista familiei şi naşa mea, preferinţa faţă de Diana se manifesta cel mai direct. Când venea la noi, adică în fiecare zi, prima întrebare era "ce face fetiţa noastră, o mai doare burtica?" Se ştia "fetiţa noastră" era Diana, în vreme ce pe mine nu mă scotea din Cio-rica.. Cu timpul, lucrurile au evoluat în acelaşi sens, ba chiar s-au amplificat. Încă din primii ani, Diana a devenit "soarele casei" şi trebuie să recunosc că n-am văzut în viaţa mea un copil mai frumos şi mai dulce şi... mai ticălos!
    Emil strivi ţigara sub talpa pantofului, zâmbind:
    - Nu exagerezi? Ticăloasă la vârsta aia?
    - Îhî! La vârsta aia! Simţise că eu sunt un soi de ruşine a familiei, o tolerată cumva, şi mă şicana cu un sadism care prefigura multe pentru nişte părinţi care ar fi ştiut să vadă corniţele camuflate de pletele blonde. Pentru că asta a fost şi este Diana! Un diavol cu chip angelic! Banal, dar nu-i singura banalitate cumplită!
    Mărgescu dădu din cap gânditor. Nefericita era un vulcan de otravă, puroiul îi cuprinsese întreaga făptură, galbena invidie îi întuneca ochii. Nimeni nu contestă că ori încotro ai întoarce capul, Satana se plimbă liber pe uliţele omenirii, împrumutând un chip sau altul, dar pe copii îi aşteaptă să crească. Ce putea să facă Diana la grădiniţă, sau chiar ca şcolăriţă...
    - Ştia să-şi ascundă isprăvile cu abilitate de adult! Când se simţea neobservată, îmi scuipa în supă, sau răsturna un pahar de vin roşu pe cea mai frumoasă faţă de masă a mamei, îmi păta cu cerneală şi grăsime caietele cu teme pentru acasă, strica ceasurile dând vina pe mine. Odată mi-a sfâşiat, chiar în duminica Paştelui, dantela de la rochiţa mea de vizită. Spărgea, strica, distrugea, pentru toate numai eu fiind vinovată!
    - Ai tăi n-au reacţionat?
    - Cred că se legaseră la ochi cu bună ştiinţă, le intrase în sânge - avem două fete, una frumoasă şi bună, cealaltă slută şi iremediabil rea - iar această etichetare devenise axiomă... Diana s-a plâns mereu că o spionez. Aici, nu minte. Pe măsură ce treceau anii, am devenit mai închisă şi, în paralel, am început s-o spionez. Îi pândeam toate mişcările, pot spune că nu-mi luam ochii de pe ea, trăgeam cu urechea când vorbea la telefon, ajungând până la indiscreţii de slugă. Mă uitam pe gaura cheii să văd ce face în odaia ei, ba chiar şi în baie...
    Mărgescu, refuzat cu un gest hotărât de Cireşica, mai luă o înghiţitură de alcool.
    - Antipatic obicei şi, fără supărare, nici ei nu-i făcea plăcere să-ţi simtă mereu răsuflarea, chiar şi pe scaunul de wc. În fond, ce urmăreai?
    Fata zâmbi, înduioşată de amintire:
    - Voiam să-i surprind secretul. Eram convinsă că deţine o taină, un talisman, o procedură magică, un descântec, pentru cucerirea inimilor cu o singură privire, cheia succesului! Voiam să-i fur acest  secret şi s-o imit. Nu ştiam pe atunci că taina nu are cheie, e un dar divin cu care te naşti fără să mişti un deget. Te iubeşte toată lumea pentru simplul fapt că exişti. Şi tot din acelaşi motiv poţi fi detestat sau, mai inofensiv, dar la fel de dureros, tratat cu o nemiloasă indiferenţă.
    Cireşica aruncă ţigara şi îşi cuprinse tâmplele pe care Emil le bănuia fierbinţi, între palme:
    - Asta n-am să pricep niciodată! Când Dumnezeu îţi pune în traistă cât nu poţi duce, când ai tot ce poate ferici o fiinţă, cum de nu devii generos? Cum se poate ca inima să-ţi băltească doar păcură, perfidie şi sadism?!
    Mărgescu se strâmbă ca în faţa unei prostii monumentale:
    - De unde-ai scos-o că oamenii frumoşi sunt şi buni la suflet? Asta doar în basme!... Aş zice chiar dimpotrivă! simţi el nevoia să completeze.
    - De ce? întrebă fata cu un soi de exasperare în glas. Când ai totul la picioare, când nu-ţi lipseşte nimic, ce mai vrei?!
    Gămanul rânji:
    - Dracu' să-i ia, nu e cazul cu noi, la ce să ne mai batem capul?
    - De ce? repetă Cireşica în neştire, şi o lacrimă i se scurse neagră pe obraz.
    Mărgescu i-o şterse amabil:
    - Vezi că te mânjeşti toată!
    - Mi-ar trebui mult ca să-ţi înşir toate mizeriile pe care le-am înghiţit, dar apropo de sadism şi fire perversă, simt nevoia să-ţi relatez cea mai dureroasă întâmplare dintre toate şi care m-a marcat definitiv. Eram în anul III de facultate, iar Diana o puştoaică, într-a XI-a de liceu. Pe atunci, aveam veleităţi de poetă şi frecventam un cenaclu literar, Alexandru Macedonski. Acolo, la una dintre şedinţe, l-am cunoscut pe Ionuţ, care se visa mare romancier. Era student, ca şi mine, dar la altă facultate, la Fizică Atomică.
    Emil o privi cu coada ochiului. Chipul fetei se luminase, părea în extaz.
    - Trebuie să-ţi spun că-i singura mea amintire despre un bărbat. Lung, mai ales din cauza slăbiciunii, avea pieptul intrat, o figură tipică de student tocilar şi, în general, un aspect famelic, antisport. Genul care, dacă-i aruncai o minge, se ferea cu palmele ridicate ca nu cumva să-l lovească; nimic, dar absolut nimic din atributele modelului de bărbat propus de anii noştri. Eram amândoi urâţi şi lipsiţi de succes şi cred că asta l-a determinat să se apropie de mine. Întâi aşezându-mi-se alături, apoi - fiind însă de o timiditate frizând infirmitatea, i-au trebuit două luni până să-şi ia inima în dinţi - începând să mă conducă până la metrou...
     Emil oftă neauzit. În ritmul ăsta, fata se putea întinde cu povestea până diseară, iar lui începuse să-i fie foame. Simţea însă că n-o poate întrerupe, intuind că nimeni până acum, poate doar Dumnezeu, îi auzise vreodată confesiunea.
    - După cum îţi poţi închipui, fiind primul bărbat din viaţă care-mi acorda atenţie, m-am îndrăgostit de el din prima săptămână. Şi tot atunci, s-a întâmplat o minune! Dintr-o dată, l-am văzut frumos, superb! Ochii lui prea mici au devenit înstelaţi, pieptul scofâlcit - blazon de nobleţe, căci conţii şi marchizii de odinioară, subţirei şi graţioşi nu semănau a halterofili, gestica dezordonată scăpată de sub control - o vioiciune organică. Pentru începutul de calvitie, găsisem alt eufemism: frunte de gânditor, de intelectual de rasă...
    - Simptome clasice, aprecie gămanul ca să nu tacă.
    - ...Au început filmele, concertele, plimbările în doi. Îi recitam poeziile mele sau din clasici, el îmi povestea romanul pe măsură ce-l scria. O, Doamne, cine se mai măsura cu noi? Eram, vezi bine, sortiţi unul altuia pentru că, în afară de sentimente, exista şi o rarisimă corespondenţă spirituală, cel mai sigur liant între doi oameni. Ajunşi în faza jurămintelor, am hotărât să ne căsătorim. Ionuţ termina studiile în anul acela şi cum avea o garsonieră moştenită de la bunică-sa, nu exista niciun motiv să amânăm evenimentul. Firesc, azi îmi dau cu pumnii în cap pentru acel "firesc", l-am dus acasă, să-l prezint familiei.
    Emil răsuci brusc capul spre ea. Intuia vag ce se întâmplase, dar se abţinu de la orice întrebare sau comentariu.
    - Ai mei l-au primit frumos, nu pot să zic, şi chiar dacă Vica a gafat ca de obicei - "Ei, domnule, dar ştiu că te-ai lăsat aşteptat!" - lucrurile au decurs bine şi toată lumea se simţea mulţumită...
    - Acum probabil că intervine Diana, presupuse Emil cu un râs fără nuanţe.
    - Ai ghicit! Stabiliserăm o întâlnire la mine acasă, dar fiind reţinută la facultate, am telefonat că întârzii. Trebuia să răspundă Diana. "Nu zăbovesc mult, i-am spus, roagă-l să mă aştepte..."
    - Ce s-a întâmplat?
........................................................................................