Un blestem cu domiciliu stabil, Rodica Ojog-Braşoveanu

................................................................................
                                                4-5

                            În pragul sălii, lângă draperia de pluş, înţepenise Saşa Diaconu. În general palid Telemea, acum livid, părea Rocqfort verzui. Se uita ca hipnotizat la Alina.
    - Ce-i cu ăsta, e surd? Du-te şi adu-l la masa noastră!
    Crinu, uşurat nu ştia nici el de ce, se repezi şi îl apucă de mânecă. Saşa se lăsă condus ca un robot. Simţea o durere sfâşietoare în capul pieptului şi nevoia imperioasă să plângă. Stătea ca o stană de piatră şi Sanda se lăsă cu toată greutatea pe umerii lui, ca să-l determine să se aşeze. Continua să se uite imbecil la Alina, ca şi cum peisajul, situaţia în general, ar fi depăşit capacitatea lui de înţelegere.
    - Ai să faci scurtă la gât, râse galben Sanda, ulcerată de gelozie.
    - Are o frunte superbă...
    - Hm, o fi superbă, dar cum o piepteni, să nu se vadă restul?
    Nu putea înţelege în ruptul capului, dar era o realitate imposibil de ignorat. Oaia asta sălcie plăcea! Putea să placă! Că Saşa nu însemna nimic ca bărbat, nu încăpea nicio îndoială, totuşi conta cel puţin ca număr într-un eventual palmares. În ce-l priveşte pe Dan, era un porc ordinar, dar incontestabil "un Dingo şucar, cum nu întâlneşti în fiecare zi".
    - Dezmeticeşte-te, amigo! Prinse umărul lui Saşa şi începu să-l zgâlţâie. Ce consumi?
    - Nu ştiu..., făcu rătăcit. Ce vreţi voi...
    La cealaltă masă i se păru că Alina plânge. Era sfârtecat de milă, de dragoste şi de neputinţă. Se gândea la ce ar fi trebuit să facă, cum ar trebui să procedeze, intuia că e tare nefericită şi că trebuia ajutată, că el, Saşa ar trebui să dea dovadă de vitejie dar simţea în acelaşi timp că, indiferent de ce ar trebui să facă, nu va face nimic. Nu avea curaj, era un slăbănog, un nimic, mai nimic, mai jalnic decât o râmă. Ştia doar să miorlăie că trebuie.
    La capătul puterilor, Alina plângea fără să se mai ascundă. Dan evaluă scurt situaţia şi ridică din umeri a neputinţă. Făcu semn chelneriţei şi ceru nota. Saşa interceptă privirea Alinei. O privire speriată care implora ajutor. Un impuls, un puseu de curaj specific disperării îl catapultă literalmente spre cei doi.
    - Domnule Mihuţ..., rosti cu glas înecat.
    Dan răsuci capul, îndreptându-i o căutătură de gheaţă:
    - Ce doreşti?
    - Do... domnişoara are nevoie de mine! Permiteţi-mi să...
    - Să-i faci pantofii, i-o reteză Dan, dar nu acum, că n-avem timp. Apucă braţul Alinei, conducând-o energic spre ieşire: Ce naiba, domnule, au căpiat toţi azi?!
    Sanda privea întunecată în fundul paharului. Se fleşcăise, îi pierise orice umbră de înflăcărare şi dispoziţia bătăioasă iar prezenţa mamelucilor ăstora doi o enerva.
    Seara nu mai avea niciun haz.
    Dacă nu ar fi susţinut-o, desigur s-ar fi prăbuşit şi ar fi rămas acolo, pe trotuar, până ar fi dat peste ea un poliţist sau oarece trecător mai puţin dezumanizat. Fata era lipsită de un minimum de rezistenţă nervoasă şi fizică. Dan bănuia că nu se hrăneşte îndeajuns de bine - de unde şi înfăţişarea clorotică - că muncea peste puteri, nu avea echilibrul unor satisfacţii minime şi toate acestea pe fondul unei structuri psihice debile.
    Se adăugau oboseala de peste zi, emoţiile serii, poate foamea, cele două sau trei cupe de şampanie îi puseseră capacul. Decise, în locul ei:
    - Ai să dormi la noi, la SOLO. Nu poţi să te duci acasă în halul ăsta. Nu aş avea o clipă de linişte!
    - Nu, scânci Alina ca un copil mic, vreau acasă...
    - Nu discut! Am să te culc într-unul din dormitoare.
    Tulbure, Alinei îi trecu prin minte că nu se va putea dezbrăca. Lenjeria era cârpită, îşi aminti vag şi de un ac de siguranţă la breteaua sutienului. Se rupsese chiar în dimineaţa aceea şi nu mai avusese timp s-o coasă. Nici măcar nu se va descălţa.
    Ciorapii erau ferfeniţă, cu fire duse şi rupţi între picioare, adevărată ruşine, dar în cizme nu se vedea. Pe cei buni sau care mai puteau fi remaiaţi îi păstra pentru pantofi, la primăvară. Oricum, nu mai avea putere să reacţioneze, să opună rezistenţă. Închise ochii şi se lăsă purtată de val.
    Dan, uitând seara ratată, se simţea fericit.
    "Am s-o culc în dormitorul galben... E cel mai bine încălzit... Am s-o ajut să se dezbrace, îi voi masa picioarele îngheţate, o s-o pun în pat, am s-o învelesc. Am să aştept până adoarme... Am să-i sărut buzele palide de noapte bună...

                                                            13.

                                     Sanda achită nota spre surprinderea șefului de sală, care se mulţumi să ridice o sprânceană, privind-o mai atent. Fătuca nu avea clasă încă dar, încăpută pe o mână bună, merita s-o revezi peste doi-trei ani. Ageamii de lângă ea nici nu meritau luaţi în seamă: un caş la gură şi un Don Labă, cu degete moi şi umede. Privi lung în urma lor, încercând să ghicească genul de relaţii care-i legau pe cei trei. Nu imagină nimic şi în următoarea clipă îi uită.
    După ambianţa localului, vântul, rafalele de ploaie îi luă prin surprindere. Cum se întâmplă de obicei, rămaseră nehotărâţi pe loc, neştiind încotro s-o apuce.
    - Crinule, spuse Saşa cu un glas nesigur, vroiam să te rog ceva. Pot dormi la tine noaptea asta?... Ne-au venit nişte musafiri. De aia te-am căutat. Doar dacă nu te deranjează...
    - Nicio problemă, sunt trei camere... Zic să ne grăbim ca să mai prindem metroul.
    Sanda, zgribulită de frig, mârâi din spatele gulerului ridicat:
    - Grăbiţi-vă!
    - Ce vrei să spui? o întrebă Crinu speriat. Mergem toţi, împreună.
    Sanda ţipă furioasă:
    - Mă vezi pe mine, acum, în metrou, cu toţi handicapaţii? Cu alde Aurica Troleibuz şi Tanţi Permanent? Dacă n-am bani nici măcar de un taxi, prefer să mă întorc în târla lu' tataia!
    Crinu, care ar fi dat orice pe lume să fi avut la el câteva mii de lei pentru o maşină, simţi că-i vine să plângă.
    - Te-ai certat cu ai tăi... Mai ajungi şi acum, la miezul nopţii. Gândeşte-te la scandal!
    Sanda îşi muşcă buzele. Icra asta mică avea dreptate. Nu-i era însă atât de scandal, cât o înfricoşa perspectiva de a doua zi dimineaţă. Dacă taică-său îşi punea ceva în cap, apoi mergea de-a'mboulea, iar ideea lui fixă era acum că "fata tre' să-şi găsească musai un sărviciu sigur, să pună osul colea, de unde o dată şi o dată, o lua şi o pensioară. Prostiile ăştia cu misse sunt neserioase, e plină lumea de curvet ajuns în şanţ, o calificare colea, e măsele de aur". De păr ar fi smuls-o taică-său din pat, în creierii zilei, şi ar fi trimis-o cu piticu' la inteprindere.
    - Am să dorm la SOLO, se decise pe moment. Dă-i în mă-sa, că se scaldă în odăi şi aşternuturi, găsesc eu ceva.
    Crinu ar mai fi căutat argumente dar îi era teamă ca insistenţele lui să nu o enerveze.
    - Cum vrei. Vin cu tine, să văd cum te instalezi.
    Sanda ridică din umeri, indiferentă, "n-ai decât" şi, înfundându-şi mai adânc nasul în gulerul giacăi, o luă grăbită spre SOLO. Crinu i se alătură, neîndrăznind s-o ţină de braţ.
    Îi urma Saşa, ca un câine obosit. I se părea că adunase în suflet toată nefericirea lumii.

                                                      O MÂNĂ MALEFICĂ
                                                                    1.

                                 Bătrânul Nițu se interesă în şoaptă:
    - Ce-i cu ăştia, domn' profesor?
    Mihuţ, contrariat şi amuzat în acelaşi timp, îşi deschise palmele a nedumerire:
    - Ce să-ţi spun, dragul meu, sunt la fel de surprins ca şi dumneata.
    - Nici dacă era rivelion, nu veneau aşa, toţi în păr!
    Profesorul începu să râdă.
    - Reveillon! Asta-i bună! Adăugă, pus pe năzdrăvănii: În fond, cine ne împiedică să-l facem?
    Se aflau în viitoarea bibliotecă, singura încăpere unde se putea găsi câte un scaun pentru toată lumea. Domnea puţină agitaţie, fiecare grăbindu-se să-şi povestească peripeţiile. Ca de obicei, rezervată, Cornelia Ciurea se departajase de grup, aşezându-se în fundul bibliotecii, la biroul Mariettei Bogdan. Aceasta bătea câmpii nestingherită despre premoniţia Doinei, încercând explicaţii ştiinţifice. Nu le urmărea nimeni, în afară de politicoasa Olimpia Fabian, care avea aerul că se află într-o vizită protocolară. Era veselă şi naturală ca şi cum nimic n-ar fi fost mai firesc decât să se fi adunat toţi acolo, la miezul nopţii.
    - ...inexplicabilul, doar aparent, se datorează accelerării ritmului biologic care nu are nimic de-a face cu permanenţa sau nepermanenţa mediului înconjurător. Doina, această femeie simplă, care nu a părăsit niciodată Bucureştiul şi nu a ajuns mai departe de Chitila, unde s-a născut şi unde mai are rude, poate vorbi fascinant, când e în transă, desigur, credeţi-mă, domnişoară Fabian, absolut fascinant, despre Bermude, Jungla Amazoanelor sau Biafra...
    - Biafra! exclamă Olimpia Fabian. Nu sunt convinsă că ştiu despre ce este vorba, dar sună foarte melodios.
    - Ei, continuă precipitată Marietta, abia având timp să-şi înghită saliva, asemenea persoane sunt rare. Reprezintă seriile mici, indivizi meniţi să spargă uniformitatea rigidă a seriilor mari de oameni comuni, din care facem parte cei mai mulţi.
    - Ce nostim! râse Olimpia cu clopoţei. Nu mi-a trecut vreodată prin minte că sunt membra vreunei serii.
    - ...aceşti oameni fenomen primesc mesaje dintr-o lume diferită de a noastră. De fapt, toţi le primim, dar nu toţi avem capacitatea de a le percepe. Vedeţi, psihologul Leon Festinger vorbeşte foarte limpede despre disonanţa cognitivă, adică tendinţa noastră, a omului de serie mare, de a respinge tot ce pune la îndoială idei preconcepute, cel mai adesea moştenite de la generaţiile care ne-au precedat...
    "Ce cretină! comentă pentru ea Cornelia Ciurea. Şi încă din cea mai infectă specie. Cretină pedantă!"
    Încă nu-şi revenise, era un pachet de nervi, o iritau toate şi toţi. Nu se putea gândi la Sorina fără să-i clocotească sângele în vine şi abia aştepta să vină dimineaţa.
    Era ferm hotărâtă (nici Dumnezeu din ceruri nu ar fi putut-o abate din drum) ca, în cazul în care nu vor fi plecat, s-o dea pe mâna Poliţiei. Iar prezenţa Sandei Ionuţ nu făcea decât să-i alimenteze humoarea neagră. Cine se aseamănă se adună, ce să mai discutăm! Sanda şi Sorina, curviştinele astea două n-ar fi semănat mai mult nici dacă ar fi purces din acelaşi uter. La un moment dat, în ochii Corneliei Ciurea trăsăturile se confundară şi avu impresia că paţachina trântită pe canapea, cu picioarele decoltate până la ovare, e Sorina.
    - ...tocmai asta vă demonstram mai înainte! exclamă triumfătoare Marietta Bogdan. Cine ne-a adunat laolaltă? Cine ne-a chemat aici? Declară răspicat, ridicându-se în picioare: E MESAJUL SUPREM pe care l-am înregistrat cu toţii, dar a cărui esenţă abia urmează s-o percepem şi s-o desluşim!
    - Extraordinar! se prăpădi de mirare Olimpia Fabian. Eu îmi închipuiam că mi-am pierdut doar cheile... În sfârşit, că mi s-a furat poşeta.
    Dan, deşi nervos - altfel îşi închipuise că se va desfăşura noaptea la SOLO - ricană:
    - Vă asigur că nu v-aţi înşelat, domnişoară Fabian.
    Se uită îngrijorat la Alina, care zăcea toropită într-unul din fotolii. Stătea pe braţul aceluiaşi fotoliu arborând pentru prima oară, deschis, o atitudine protectoare.
    Din când în când, Sanda Ionuţ, deşi încerca eroic să se stăpânească, îi îndrepta câte o privire laser înveninat. Alături de ea, Crinu, palid de oboseală şi emoţii, o urmărea înfrigurat. Cel mai jalnic arăta Saşa Diaconu. Stătea în picioare, rezemând peretele cu un aer rătăcit ca într-o gară necunoscută, aşteptând un tren de care nu era sigur că va veni, dar nu avea altceva mai bun de făcut.
    Profesorul Mihuţ îi puse prietenos mâna pe umeri:
    - De ce nu te aşezi?
    Saşa tresări:
    - Poftim?!
    - Spuneam să-ţi găseşti un loc. După toate probabilităţile, ne vom petrece noaptea împreună.
    - Asta e sigur, interveni Marietta Bogdan. În curând, îmi veţi da dreptate, căci nu întâmplător cineva ne-a adunat aici.
    - Cred că enigma se va dezlega chiar dacă am încerca să dormim puţin. În fond, există patru dormitoare, canapele şi fotolii prin casă, berechet!
    Cornelia Ciurea se hotărî să scoată primele silabe de după explicaţia scurtă şi nu prea clară, oferită profesorului:
    - De mine nu trebuie să vă ocupaţi. Prefer să rămân aici, unde mă aflu.
    Îşi dădea seama că nu ar fi putut reclama un dormitor numai pentru ea, iar gândul de a-şi "împărţi somnul" cu cineva o oripila. "Măcar la o intimitate strictă are dreptul tot omul". În concepţia ei, dormitorul constituia un teritoriu inexpugnabil şi dacă, totuşi, cândva acceptase să-l împartă cu bărbatu-său, aceasta se datora faptului că se conformase unui alt comandament din seria ei de principii rigide: dormitorul comun al soţilor este strict obligatoriu, drept şi obligaţie conjugală; camerele separate constituiau primul pas spre destrămarea unei căsnicii. Urmau, ca într-un scenariu prestabilit, întârziatul la cină, reţinerile şi penalizările la salariu, ochi beliţi în tavan fără să fie urmă de păianjen şi, ca punct culminant, izmene schimbate zilnic. Finit coronat opus - citaţiile la tribunal şi marşul funebru al divorţului.
    - Şi eu cred că este destul de plăcut aici, se asocie Olimpia Fabian, având însă în vedere cu totul alte considerente.
    La Olimpia, culcatul era precedat de un mecanism complicat şi respectat cu minuţie privind toaleta atentă a obrazului şi a părului. Îl peria în fiecare seară de o sută de ori, în toate direcţiile. O reţetă veche, din străbunici de care auziseră multe femei (de altfel, era mereu reamintită în diverse reviste de cucoane) însă puţine o puneau în practică. Olimpia o aplica neabătut de când împlinise 15 ani iar ritualul îi intrase în sânge.
    În lipsă, nu putea închide un ochi toată noaptea, aşa cum alţii nu pot dormi liniştiţi dacă nu s-au certat cu nevasta. Părul - ce-i drept, foarte frumos ţinând seama de vârstă - constituia obsesia Olimpiei şi nimeni nu şi-ar fi putut închipui că, respectând aceleaşi reguli istorice, îl spăla doar de trei ori pe an: înainte de Crăciun, de Paşte şi la sfârşitul verii. Explicaţia - spălatul des duce la seboree, seboreea la rărirea lui. Acum, neputându-l peria, îl masa discret la rădăcină, cu aerul că se joacă.
    Marietta declară vioaie:
    - Vă daţi seama că nu intenţionez să mă culc. Dacă vroiam să dorm, puteam să rămân la mine acasă. Am venit tocmai pentru că sunt convinsă că se va întâmpla ceva. Simt că vom asista la ceva unic.
     - Sper din toată inima să vă înşelaţi, zâmbi bătrânul Mihuţ privindu-şi ceasul. E aproape 12. Până ne decidem, ce ai zice Nea Gică, să ne faci un ceai? Vezi că în cămară sunt biscuiţi...
    Dan atinse uşor obrazul Alinei:
    - Hai să te întinzi puţin, draga mea. Te conduc eu...
    - Nu! se sperie Alina. Rămân aici, cu toată lumea.
    - Ce rost are? Eşti frântă de oboseală. Ai devenit transparentă.
    - Chiar aşa, interveni profesorul. De ce nu vrei să te odihneşti?
    - Vă rog să mă lăsaţi aici, scânci Alina şi Mihuţ o privi mirat. Simţea că e în pragul lacrimilor.
    Ridică din umeri şi privirea îi alunecă spre ceilalţi, trecându-i în revistă. Vorba originalei Marietta Bogdan, ce mână nevăzută, ce forţă, sau minte, sau spirit neştiut şi cu ce intenţie obscură îi adunase pe toţi aici, acum? Bineînţeles, motivaţii existau dar de ce toate incidentele interveniseră în aceeaşi noapte? Ochii i se opriră la grupul celor trei tineri izolaţi lângă uşă. De ce întârziaseră băieţii ăştia în oraş, peste ora la care s-ar mai fi putut întoarce acasă? Ce caută aici Sanda Ionuţ? Stătea la doi paşi, gard în gard...
    Simţindu-i privirea, fata îşi zvârli pletele peste umăr cu un zvâcnet semeţ al capului. Explică pe un ton agresiv, scăpat, neintenţionat:
    - M-am certat cu ai mei. Dacă mă daţi afară, plec.
    Surprins asupra gândului, profesorul roşi:
    - Se poate, domnişoară? Puteţi rămâne, e loc pentru toată lumea. Îmi pare doar rău că aveţi necazuri.
     Sanda râse strident:
    - Nu contează, Jean boxează!
    Cornelia Ciurea şi Dan se crispară. Profesorul nu înţelese nimic, dar continuă să fie amabil:
    - Dacă vreţi, puteţi folosi unul din dormitoare.
    - Mulţumesc, nu sunt obosită. E mai plăcut în societate.
    N-avea chef să se culce şi presimţea, ca şi Marietta Bogdan, situându-se însă în alţi parametri, că va fi o noapte interesantă.
    - Nici voi nu vă culcaţi, băieţi?
    - Nu, spuse Crinu, lăsaţi... Poate tu, Saşa...
    Tânărul scutură vehement din cap, de parcă ar fi vrut să scape de asediul unei viespi.
    - Bravo vouă, flăcăi! Sunteţi rezistenţi.
    - Tare ca untul la soare, ricană Sanda în surdină.
    Dan simţi că-l mănâncă palmele, realizând că întâlnise prima femeie din viaţa lui pe care ar fi avut chef s-o pleznească. Ţeapăn, ca la Poliţie.
    Niţu intră aducând un ibric uriaş fumegând şi cutia cu biscuiţi.
    - De unde să iau ceşti, don' profesor?
    - Caută în debaraua mică... Dane, eşti drăguţ să vii o clipă?

                                                           2.

                                Pe coridor era rece și Dan îşi trase fermoarul puloverului până sub bărbie. Asta era meteahna tuturor caselor construite cam pe la 1900. Odăi supraîncălzite - culoare, dependinţe, în general, glaciare. "Şi se mai mirau că mor pe capete de oftică!"
    - Ce s-a întâmplat?
    - Am descoperit ceva interesant astă seară.
    - Ce?
    - Ai răbdare şi ai să vezi, spuse profesorul luând-o înainte pe scări.
    - Brr! se zgribuli Dan în mansardă. Ce ai descoperit, dom'le, că mă faci curios?
    Bătrânul îi arătă umflătura de pe peretele proaspăt zugrăvit. Dan se apropie sceptic.
    - Ce-i cu asta?
    - Sunt convins că dedesubt se ascunde ceva.
    - Comoara din Sierra Doctor Caracaş!
    Profesorul deschise briceagul şi înlătură cu uşurinţă tencuiala. Pipăi cărămida, încercând s-o dizloce. Nu se înşelase, era mobilă. Tânărul se lăsă într-un genunchi.
    - Ştii, s-ar putea să fie o chestie! Lasă-mă pe mine să încerc.
    - Nu-i nevoie... A cedat, făcu triumfător Mihuţ, arătându-i cărămida. În situaţii din astea, nu se face zidărie serioasă. Mai umbli din când în când, mai ai în vedere o plecare precipitată...
    - Lasă dom'le teoriile şi vezi ce-i înăuntru!
    - Păi asta şi fac.
    Îşi suflecă manşeta şi băgă mâna cu precauţie în tainiţă.
    - Dac-ai ajuns până la cot, fără să găseşti nimic, înseamnă că ne-au luat-o alţii înainte.
    - Ai răbdare... Stai că am dat peste ceva!
    În secunda următoare, se uitau uluiţi la o lădiţă de lemn, ceva mai mică decât o cutie de pantofi, legată strâns peste capac cu un cordon de pânză de la vreun capot sau o fostă rochiţă de vară.
    - Ce chestie! suflă Dan doborât de senzaţie.
    Profesorul tăie nodul complicat cu briceagul. Mâinile îi tremurau de emoţie şi nerăbdare. Înăuntru se afla învelit gros, într-o foaie de nylon, un săculeţ. Era din piele de căprioară, culoarea tabacului şi atârna neaşteptat de greu. Trase şnurul de mătase şi exclamă stupefiat:
    - Aur! Monede!
    - Fantastic! Uite şi bijuterii! Dacă mi-ar fi spus cineva, n-aş fi crezut!
    Bătrânul răsturnă conţinutul pe unul din rafturile fixate în perete. În lumina puternică a mansardei, monedele şi pietrele preţioase săgetau privirea cu focuri policrome. O parte din giuvaeruri mai păstrau încă etu-urile originale, cutiuţe elegante din marochin sau catifea purtând numele unor bijutieri celebri din Rue de la Paix sau Canalazzo, de care nu auzise nici unul din ei. Nu se pricepeau la giuvaergicale, dar puteau să-şi dea seama că aveau în faţa lor "piese" şi nu fleacuri de duzină,  bişniţă turcească.
    - Asta ce o mai fi? se miră Dan scoţând nervos elasticul înfăşurat în jurul unui pacheţel. Dolari! exclamă perplex. Extraordinar! Emisiune 1940. Or mai fi valabili?!
    - Măi băiete, aicea-i o avere! conchise profesorul, făcând să sclipească în lumină un smarald enorm, montat în platină.
    Dan râse nervos:
    - Te cred fără să-ţi dai cuvântul de onoare. De asta ce zici?
    Era un sautoir superb de perle roz, prinse cu o agrafă de diamante.
    - Magnific! N-am văzut aşa ceva decât la Regina Maria, în fotografii... Uită-te şi la brăţara asta, ce minunăţie!
    Şi-o puse pe braţ, admirând scânteierea rubinelor faţetate cândva de unul din cei mai cunoscuţi bijutieri din Viena. Mai erau broşe şi coliere, inele, salbe, egrete, brelocuri şi paftale, unele vechi, în mod evident bijuterii de familie şi iarăşi altele ale căror denumire şi destinaţie ca podoabă, nu o bănuiau.
    - O femeie ar înnebuni văzându-le!
    - Îmi închipui, am înnebunit eu destul! Bănuiesc că proprietara a fost o colecţionară îndârjită... Cine să fi fost?
    Profesorul respiră adânc:
    - Din informaţiile pe care le-am obţinut când am cumpărat casa, aş presupune că au aparţinut nevestei lui Mavrodin. Doctorul era foarte bine situat şi au fost ultimii oameni cu stare care au locuit aici. Madam Mavrodin a murit prin '70 şi ceva. Din tot palatul, comuniştii îi lăsaseră doar mansarda. Restul l-au populat cu tot felul de lume. Ştii cum era pe atunci, către trei, patru şi chiar cinci familii pe o singură baie sau bucătărie...
    - Deci încăperea asta a fost ultimul domiciliu al bătrânei, decise Dan. Clar, sunt bijuteriile ei.
    - Aproape sigur, spuse bătrânul începând să le strângă. Şi e la fel de sigur că a fost ultima locatară a camerei, imobilul fiind preluat ulterior doar de instituţii... Ce curioasă e viaţa, domnule! Din câte am auzit, biata femeie a sfârşit-o rău de tot. Trăia din mila oamenilor.
    - Cu averea asta?!
    - Se smintise, devenise iresponsabilă. Mai e o cucoană la capătul străzii care i-a cunoscut pe Mavrodini în epoca lor de mare strălucire. Ea mi-a povestit tragedia bătrânei. Doctorul a murit împuşcat de legionari şi, pe urmă, doar în câţiva ani i s-au prăpădit trei fii. Bătu în lemn: Ferească Dumnezeu! Când întâlneşti asemenea destine, chiar că începi să te gândeşti la împlinirea unei ursite cumplite. Bătrânii care au rămas în cartier mai cred şi azi că e o casă blestemată...
    Dan dădu din mână. În încăpere nu existau muşte, dar îl plictiseau inepţiile.
    - Astea-s prostii, condimente de cafeluţă în aşteptarea pensiei indexate. Fabuloasă mi se pare chestiunea în sine! O comoară ascunsă timp de decenii în mijlocul Bucureştilor, fără ca cineva să aibe habar!
    - Situaţia nu-i chiar atât de singulară. Adu-ţi aminte, pe vremea demolărilor lui Ceauşescu, câte legende n-au circulat! S-au găsit în zidurile prăbuşite sau îngropate prin beciuri, oale cu galbeni, cocoşei, valută, arhive întregi de documente importante; ba şi schelete, nefericiţi, consideraţi cândva dispăruţi...
    - Totuşi, făcu Dan nu prea convins, cum naiba n-a dat nimeni peste ele?! Femeia, zici că a murit prin 70 şi ceva. Au trecut douăzeci de ani, timp în care s-au perindat pe aici nişte oameni, nişte instituţii, s-a zugrăvit, s-a... În sfârşit, nu a fost un loc abandonat, unde nu umblă nimeni...
    - Întâmplarea, dragul meu şi, dacă vrei să politizezi, lipsa de interes, de angajare faţă de un bun care nu-ţi aparţine, proprie regimului comunist. A fost chemat ICRAL-ul, au tras câteva bidinele de făţuială, au mai bătut trei cuie dincolo şi au revoir et merci! Cine îşi bătea capul să verifice calitatea lucrării, cui îi păsa că e făcută de mântuială şi mai ales într-un pod?
    - Bine, dar zugravii ăştia, ai matale?
    - Meme histoire! S-au schimbat preţurile dar nu şi mentalitatea... Au mers la rasol, vorba aia, o mansardă nenorocită, depozit de cărţi, nu salon de dans...
    Dan îşi frecă mâinile îngheţate. Nu se putea desprinde de senzaţionalul întâmplării, în care se simţea surprinzător de implicat. Se crezuse imun la orice fel de emoţii şi se mira de el însuşi, aşa după cum se simţise uluit descoperind că s-a îndrăgostit până peste urechi de Alina. "Ce naiba, chiar nu reuşim să ne cunoaştem niciodată?"
    - În fine, mai avem timp să discutăm... Ce faci acum cu astea? Unde le pui?
    - Nu m-am gândit... Tu ce părere ai?
    - Eu zic să le laşi deocamdată acolo unde le-am găsit.
    - Oare? Se vede că s-a umblat... Apropo, le spunem şi lor?
    Arătă vag spre duşumea. Dedesubt, se afla biblioteca unde se adunaseră "soliştii".
    - N... nu. Cred că e mai bine să ne ţinem gura. O spun instinctiv. Banii... bogăţia sunt lucrul dracului! Cine ştie ce se mai poate întâmpla. Să ne ţinem gura pentru moment.
    Bătrânul Mihuţ se simţi cam dezamăgit. Ardea de poftă să povestească senzaţionala întâmplare măcar Olimpiei Fabian. Dar poate că Dan are dreptate, e bine să mai reflecteze. Fiind şi aici mâna lui Dumnezeu, acesta nu va întârzia să se manifeste, indicându-i drumul ce trebuia urmat.
    - Atunci, le punem la loc?
    - Aşa cred că-i mai bine. Nu ai safe şi nici măcar o cheie mai serioasă. Le lăsăm în ascunzătoare, punem cărămida la loc şi camuflăm totul cu scânduri. Asta până mâine dimineaţă, când o să vedem ce facem.
    Dan îşi roti ochii prin încăpere. Nu se cunoştea nimic.
    - Hai să ne întoarcem la ăia. Stătea cu degetul pe comutator, pregătindu-se să stingă lumina. Cine ştie ce şi-or fi închipuind.
    Dintr-o dată, deveni atent. Auzise paşi care dispăreau în fugă la capătul coridorului; ca şi cum cineva ar fi ascultat la uşă şi s-ar fi retras precipitat, pentru a nu fi surprins.
    Se repezi pe urmele prezumtivului curios. Coborî câteva trepte, se întoarse şi, spre deplină siguranţă, deschise toate uşile care dădeau pe culoar, verificând interiorul încăperilor. Unchi-său îl aştepta, frecându-şi amuzat palmele:
    - Ce ţi s-a năzărit?
    - Am avut impresia că cineva ne ascultă...
    - Ţii minte ce ziceai mai adineaori?... Bogăţia - lucrul dracului. Zâmbi: Aşa e. Ne strâmbă ochiul, ne strâmbă urechea, ne strâmbă sufletele! Râse de-a binelea: Al dracului de repede se mişcă dracul ăsta!
    Dan se simţi vexat:
    - Nu ştiu ce vrei să spui, nene, dar dacă îţi închipui c-am dobândit prompt complexe de proprietar, te înşeli. Adăugă, crezând sincer în fiecare cuvânt articulat: Nu mă simt mai bogat nici măcar cu o sută de lei, decât acum o oră. E casa dumitale, norocul dumitale! Dumneata le-ai găsit, bijuteriile îţi aparţin. Nu am nicio pretenţie şi, din momentul ăsta, dacă vrei, uit toată chestiunea.
    - N-o lua aşa, se sperie bătrânul. Am vorbit în general. Dacă te-am jignit, te rog să mă ierţi.
    - Nu-i vorba de iertare... Am fost pur şi simplu neliniştit. Oamenii s-au tăiat între ei pentru mult mai puţin decât se află în teşchereaua aia. Să dea Dumnezeu să fie altfel acum.
    Profesorul îl luă de braţ împăciuitor:
    - Ai dreptate, Dănuţ. Eu am glumit.
    - OK! ai grijă la trepte!
    Se opri brusc în capul scării, râzând de o idee neaşteptată:
    - Ce mai e? se interesă Dumitru Mihuţ, fericit că incidentul a fost depăşit.
    - Te pomeneşti că Madame Premoniţie, Marietta Bogdan, a nimerit-o. Ne-a asigurat că în noaptea asta se va întâmpla ceva extraordinar. Ei bine, de început, a început. Ne aflăm în plin extraordinar, nu se poate contesta! Să vedem ce mai urmează...
     - Eu, unul, mă mulţumesc cu atât. Aş fi fericit ca extraordinarul să se isprăvească aici.

                                                                    3.

                                       Toți ochii se îndreptară spre ei, mai puțin ai Corneliei Ciurea, care aţipise. Capul îi alunecase pe braţul fotoliului. Căciula strâmbată, picioarele răşchirate scăpate de sub control lăsând să se vadă o jartieră rotundă, intrată adânc în pulpa grasă, jerseul ieftin care se vedea între reverele paltonului (nu-l dezbrăcase vrând parcă să sublinieze prin comportament aluziv provizoratul situaţiei şi hotărârea de a deranja cât mai puţin), până şi sforăitul şuierat ca un susur de şarpe îi amintea Sandei Ionuţ, ca peisaj uman, de vacanţele petrecute la Corabia, unde taică-său avea o soră.
    În gara prăpădită de acolo, Sanda o întâlnise pe Cornelia Ciurea în zeci de exemplare, variaţiuni pe aceeaşi temă. Era atât de clasică, atât de asemănătoare şi la fel, încât avea impresia că o cunoaşte personal, încă de pe vremea copilăriei. În fond, Sanda nu se înşela, Cornelia prezentând toate datele exterioare ale micii burgheze, de mică provincie: indiferenţă totală faţă de aspectul fizic şi vestimentar - haine de acum douăzeci şi treizeci de ani, "cârpite şi curate să fie acolo!" - o expresie caracteristică, imposibil de descris. Intrau aici obtuzitate, suficienţă grasă, vie dezaprobare faţă de mişcătoarele şi cele nemişcătoare din jur, realizând un întreg dintre cele mai antipatice. Persoana trebuia însă vizionată pe viu.
    Olimpia Fabian îi întâmpină veselă:
    - Unde v-aţi ascuns? Credeam că aţi plecat.
    - Se poate aşa ceva? răspunse incert profesorul Mihuţ, îndreptându-i o privire scânteietoare.
    Îi trecu dintr-o dată prin minte, şi se simţi scăldat de un val de emoţie, că Olimpia, draga lui Olimpia, va avea pe deget cel mai frumos inel de logodnă... Sau poate că înainte de asta ar trebui să se intereseze dacă nu cumva există moştenitori ai familiei Mavrodin. O chestiune la care va reflecta. Întâi, să se dezmeticească puţin...
    Apoi realiză brusc liniştea nefirească din încăpere, deşi nu dormea nimeni în afară de Cornelia Ciurea. Chiar şi Alina, mereu prăbuşită în acelaşi colţ de canapea, deşi ţinea ochii închişi, era trează. Se simţea după zbuciumul pleoapelor, iar când Dan se întoarse lângă ea, se ghemui înfricoşată. Dintre toţi însă, cei trei - Sanda, Crinu şi Diaconu - aveau comportamentul cel mai straniu.
    Dumitru Mihuţ, care îşi închipuise că are o mare experienţă a tinerilor, îi cercetă surprins. După patruzeci şi cinci de ani petrecuţi în mijlocul lor, ştia că e imposibil ca aceştia, adunându-se mai mulţi laolaltă, să nu devină de o exuberanţă gălăgioasă, de cele mai multe ori ostentativă. Cu teribilismul propriu vârstei, în special când există şi asistenţă, se dau mari unul faţă de celălalt, se apostrofează la şmecherie - "băi os bătrân!, sau coajă groasă" etc., fac "mişto", folosesc jargonul propriu fiecărei generaţii! "Hai, pa! Te-am pupat pe portofel!, "I Iove you, fă, că te je t'aime" şi iar etc. Or, nici urmă de aşa ceva. Dimpotrivă, tinerii păreau abătuţi, preocupaţi, suferinzi şi, oricum, suspect de tăcuţi. Chiar presupunând că cei prezenţi le impuneau o atitudine decentă, tot şi-ar fi apropiat capetele ca într-un complot, şuşotind şi chicotind.
    De pildă, Saşa Diaconu, spectral, nemişcat părea - paradoxal - o mască de gelatină. Dacă Mihuţ s-ar fi apropiat de el, ar fi constatat că pupilele lui erau imense; ai fi putut paria că e drogat până în vârful ghetelor vechi şi pline de noroi. De cealaltă parte a Sandei, Crinu îşi ţinea privirea în pământ, morfolind între degete un ciucure de la fularul fetei; tânjea s-o ţină de mână, dar nu îndrăznea. Aerul agresiv al Sandei, trăsăturile încleştate, aroganţa bărbiei şi a gâtului încleştat îi retezau orice iniţiativă.
    "Cine ştie ce probleme or fi având, iar la vârsta lor totul ia proporţii"...
    Ochii i se îndreptară instinctiv spre Olimpia Fabian. Ţinea mâinile împreunate în poale şi privirea repezită în tavan, în vreme ce buzele articulau mut, cu aerul irezistibil de dulce al unei fetiţe care silabiseşte. Profesorul, înduioşat, îşi închipui că se roagă.
    În realitate, Olimpia, plictisindu-se, repeta în gând la germană, declinând substantivul zbor - der Flug. Se miră din nou cât e de naturală şi degajată. De fapt, de la bun început, după  glas şi comportare, intuise că femeia aceasta se simte la îndemână pretutindeni şi în toate circumstanţele, atribut, îşi imagina Dumitru Mihuţ, propriu doar marilor aventurieri (ceea ce nu era cazul) şi înaltei aristocraţii.
    Acelaşi amănunt îl sesizase şi Marietta Bogdan - "oriunde ai plasa-o, caraghioasa asta se manifestă ca la ea acasă" - doar că diagnostica altfel: o excelentă părere despre ea însăşi şi o desăvârşită lipsă a simţului ridicolului. Întâlni ochii lui Dumitru Mihuţ şi schiţă un zâmbet victorios. Privirea acestuia însă alunecă repede, ca şi cum ar fi ocolit-o, dar Marietta continuă să exulte. Pe ea n-o păcăleai ca pe un copil mic. Nu întâmplător cei doi lipsiseră aproape trei sferturi de oră, iar expresiile lor la întoarcere, intens preocupate şi vag neliniştite erau ale unor oameni agitaţi, care tocmai trăiseră ceva cu totul ieşit din ordinar. Ar fi pariat pe orice că, dincolo de pereţii bibliotecii, în acel răstimp de patruzeci şi ceva de minute se consumase un început de poveste fantastică.
     "Răbdare, îşi zise, noaptea, adevărata noapte, cu angoase şi coşmaruri, locul comun al dramelor şi al fenomenelor parapsihologice (se exprima preţios şi în monologurile interioare) peisaj clarobscur cu scârţâit de mobile şi prezenţe venite «de dincolo» abia a început.”

                                                                  4.

                            Gheorghe Nițu intră bibliotecă, ştergându-şi mâinile ude de cracii pantalonilor.
    Arăta ostenit şi, sub nelipsita căciulă dată pe ceafă, părul rar, cânepiu era zbârlit, ca după somn. Îşi roti ochii prin încăpere, săltă uşor umerii a nedumerire şi se adresă lui Mihuţ:
    - Domnule profesor, dacă nu mai aveţi nevoie de mine, eu m-aş culca...
    - Sigur, Nea Gică, du-te şi te odihneşte. Trebuia s-o fi făcut mai demult.
    - Credeam că mai e treabă. Totdeauna mai e nevoie de câte ceva... Păi, atunci, eu vă zic noapte bună.
    Ieşi, închizând încet şi fără zgomot, de parcă ar fi fost uşă de dormitor.
    Profesorul se uită la ceas:
    - Dragii mei, e 1. Cred că ar fi bine să ne odihnim. Mai sunt destule ore până dimineaţă. Chiar dacă nu putem dormi, cel puţin stăm întinşi. Ce rost are să veghem?
    Refuzul fu general, dar parcă suna mai puţin hotărât. Dumitru Mihuţ supralicită:
    - Doamnele au fiecare un dormitor la dispoziţie. Noi, băieţii, râse, ne descurcăm mai simplu. Avem canapele, fotolii, vedem noi... Curaj, cine începe? Domnişoară Fabian, dă dumneata tonul!
    Olimpia baletă graţios cu degetele prin aer:
    - Mă mai gândesc.
    Cornelia Ciurea respinse din nou, categoric:
    - Nu vă ocupaţi de mine, hotărât rămân aici... Vă rog, nu insistaţi, e inutil.
    Dan se ridică, declarând pe un ton care nu admitea replică:
    - Ei bine, începem noi, vreau să spun Alina.
    Acum, că era sigur de sentimentele lui, nu vedea sensul să păstreze un incognito sentimental de convenţie. N-aveau decât să ştie toţi că o iubeşte.
    Alina se făcu şi mai mică în colţul ei. Îngână cu o voce speriată:
    - Nu... Vă rog frumos, nu... Mă simt foarte bine aşa.
    - Ai să te simţi şi mai bine, întinsă în pat.
    Alina începu să plângă şi Marietta interveni:
    - Dacă nu vrea, de ce insistaţi?
    Dan o măsură furios:
    - V-aţi uitat bine la ea? Dacă mai stă cinci minute, leşină.
    În următoarea clipă, îşi petrecu braţele după gâtul şi sub genunchii fetei, ridicând-o fără niciun efort. Era cu puţin mai grea decât un miel. Alina se lăsă purtată ca o mireasă, continuând să scâncească. Totul se confunda în mintea ei, se simţea sleită de puteri.
    Saşa urmărea scena, tremurând. În ochi îi strălucea o disperare sălbatecă. Se bâlbâi răguşit:
    - Nu aveţi dreptul... Lăsaţi-o în pace!
    Dan îl măsură cu interesul pe care i l-ar fi stârnit o râmă:
    - Dă-te la o parte, caraghiosule, n-am loc să trec!
    Sanda, sfâşiată de gelozie, toată numai venin, îi strecură abia auzit:
    - Prezervativ aveţi, domnule Mihuţ? Cu Sida asta...
    Dan îi azvârli o privire ucigaşă. Scrâşni la fel de şoptit:
    - Dacă nu încetezi, te fac una cu pământul! Javră!
    Crinu ţâşni în picioare:
    - Cum vă permiteţi? Izbucni cu glas piţigăiat: Să vă cereţi scuze!
    - Fii cuminte, piciule, atâta-ţi spun! Şi să mai ţii minte că numai imbecilii sunt dispuşi să tragă spada pentru o târfă.
    Profesorul, deşi nu auzise bine, mirosind totuşi o altercaţie, interveni energic:
    - Dane, ce se întâmplă acolo?
    - Mai nimic, râse sfidător tânărul. S-a fost pornit războiul şoricuţilor împotriva marelui motan! Ăla marele, negru şi rău.

                                                             5.

                                      În cele din urmă, se împrăștiară. Prima se decise Sanda. Se simţea terminată, mototolită iar palmele lui Dan nu le primise pe obraz; îi şfichiuiseră inima. O năpădi un val de lacrimi. Pe bărbatul acesta îl iubea din adâncul fiinţei ei şi se cutremură la gândul că ar fi fost de ajuns să-i facă un singur semn pentru a-i cădea la picioare, uitând cu desăvârşire toate ofensele. O rănise dar, paradoxal, tocmai pentru că o făcuse să sufere, îl iubea şi mai mult. O invidia din tot sufletul pe Alina şi se întrebă cu inima însângerată ce se petrecea oare acum, în dormitorul galben...
    - Unde pot să mă culc, domnule profesor?
    Mihuţ, impresionat de suferinţa Sandei, se grăbi să fie amabil:
    - Unde vrei mata... Cred că cel mai bine te vei simţi în odăiţa roz, de lângă oficiul sanitar... În şifonier, găseşti prosoape curate. Adică, ştii, şi încercă să râdă.
    - Normal, spuse Sanda cu plânsul înnodat în vârful bărbiei, doar sunt servitoare aici.
    - Draga mea, nu asta am vrut să spun... Schimbă vorba: Mergeţi şi voi, băieţi! Dacă doamna Ciurea tot a renunţat, barem să profitaţi voi. Vă veţi simţi foarte bine în dormitorul bleu, lângă domnişoara Sanda...
    În alte împrejurări, i-ar fi fost indiferent unde se culcă fiecare din ei, nederanjându-se să dea indicaţii, dar în situaţia de faţă vroia să păstreze cea mai frumoasă cameră, cea tapetată cu flori de măr pe un fond vişiniu, pentru Olimpia.
    Aceasta se plictisea de-a binelea şi, în cele din urmă, convenind că, decât să stea înţepenită într-un fotoliu, e preferabil să se întindă, se lăsă condusă, după ce emise un graţios noapte bună.

                                                             6.

                                     Marietta, vag dezamăgită, declară cu totul altceva decât gândea sau ar fi dorit în adâncul sufletului ei:
    - Acum, sigur, vom avea linişte.
    În bibliotecă, rămăseseră doar ea şi agronoma. Cornelia nu o înghiţea, după cum nu înghiţea pe nimeni care se abătea de la ceea ce ea stabilise o dată pentru totdeauna drept normal şi cumsecade. Or, Bogdanca bătea toate recordurile cu ţăcănelile ei parapsihologice şi cu circul lexical de care făcea caz. Acum însă, simţind nevoia să răbufnească, acceptă dialogul.
    - Nu poţi avea linişte niciodată, decretă sentenţios, cu persoane care sunt mai prejos de tine. În general, mie nu mi-a plăcut să mă amestec cu oricine, dar iată că uneori suntem obligaţi de împrejurări să procedăm altfel decât suntem obişnuiţi...
    Marietta Bogdan se interesă prudentă:
    - Vă referiţi la... fată?
    - În primul rând, vezi bine... La Sanda. Cealaltă e o victimă.
    - Credeţi?
    - Vorbesc în general...
    Fireşte că, încăpută pe mâinile lui Dan, pe care-l socotea un şacal, vrăbiuţa aceea anemică nu putea fi decât o victimă. Nu era însă atât de nebună încât să-l bârfească pe nepotul şi asociatul patronului. Marietta, de teamă ca cealaltă să nu se eternizeze iar într-o muţenie absolută, reluă firul discuţiei:
    - Şi mie mi s-a părut destul de vulgară. În calitate de cadru didactic...
    - Nu vulgară, o întrerupse violent Cornelia Ciurea, un excrement.
    - Tocmai vroiam să vă spun... am constatat de multe ori că vina principală o poartă părinţii. Factorul educaţional care presupune eforturi conjugate, o conlucrare perfectă între şcoală şi familie...
    - Ce factor educaţional, ce conlucrare, duduie! se repezi cealaltă fără să aibă răbdarea s-o asculte. Aşa am crezut şi eu o dată, dar nu ştiam ce vorbesc. Soiul rău nu-l îndrepţi, aşa cum nu poţi strâmba plopul. Am văzut destule cazuri cu ochii mei...
    Perora la modul impersonal, fiind prea mândră "ca să-şi discute casa - că era vorba de bărbat, noră sau fecior - în străini".
    - ...ba din contra, astea strică băieţii buni, de familie. Se nasc desfrânate, hoaţe şi mincinoase, iar bărbaţii le ciugulesc din palmă. Sunt în stare pentru ele să şi fure, uită de părinţi, de societate, ajung de le spală chiloţii!
    Marietta Bogdan, care nu înţelegea de ce, la o adică, un bărbat n-ar spăla chiloţii nevesti-si, îşi ascunse zâmbetul. După obida şi patima Corneliei, nu era greu de ghicit că se constituia într-unul din subiecţii principali ai unei drame de familie. Ştia că are un fiu, deci personajul abject era noră-sa, o fetişoară probabil în genul Sandei, şi, într-adevăr, o convieţuire paşnică între două asemenea personaje cu greu se putea imagina. Căzu de acord, neştiind ce să spună:
    - Aşa e, aveţi dreptate.
    - Nu ştiu ce veţi crede despre mine (de fapt, nu-mi pasă, se corectă în gând) dar pe aceste specimene, pe asemenea târâturi care demolează morala şi dinamitează orice noţiune de cinste sau bun simţ le-aş extirpa din societate, omorâte cu pietre sau îngropate de vii.
    "Nu mă îndoiesc nicio clipă că ai face-o", se înfioră Marietta, începând parcă să i se facă frică.
    Se auzi un ciocănit şi la invitaţia "intră!", emisă gros de Cornelia, bătrânul Mihuţ deschise uşa:
    - Credeam că dormiţi...
    - Ei, râse Marietta, mai discutam şi noi ca femeile, despre una, despre alta...
    Profesorul, închipuindu-şi că ghiceşte o aluzie, încercă să surâdă:
    - Îmi pare rău de micul incident la care, nu-i aşa, am asistat cu toţii. Nimic serios, desigur. Ştiţi cum se întâmplă de obicei pe un fond de oboseală! Oboseala ascute nervii, devenim mai susceptibili... Când inimile mai şi bat pentru vreo domnişoară... Mă rog, bine că totul s-a terminat. Eu... eu am venit doar să vă spun noapte bună.
    În urma lui, Cornelia Ciurea ricană:
    - S-o creadă dumnealui că totul s-a terminat. Nu am văzut încă viperă călcată pe cap care să nu încerce să muşte.
    Marietta era absolut de acord. Nu se terminase încă nimic, dar desigur nu la vipera Corneliei Ciurea se gândea.

                                                               7.

                                      Înainte de a o întinde pe pat, Dan o strânse puternic în braţe, sărutându-i abia simţit tâmpla. Aprinse veilleusa şi, cuprinzând într-o privire fugară interiorul, îşi zise că, într-adevăr, unchiu-său făcuse o treabă bună. Era ambiant, avea căldură şi eleganţă.
    Draperiile de pluş, ca şi întreaga tapiţerie, cu dungi late, foarte stricte galbene, cafenii şi verzi rimau perfect cu pereţii de culoarea lămâii, toate sursele de lumină erau "coafate" cu abajururi portocalii. Ca la orice decor, căminul (nu toate dormitoarele aveau) dădea fast şi intimitate.
    Era prea fericit că se află singur cu Alina între patru ziduri, ca să nu uite cu desăvârşire incidentul petrecut în bibliotecă. O săltă uşor, ca pe o păpuşă, şi începu s-odezbrace. Alina, toropită, la capătul puterilor, nu opunea nici o rezistenţă. Neavând pijamale, o lăsă în bluză şi furou. Dan, obişnuit cu lenjerie feminină rafinată şi costisitoare, se simţi impresionat de rufăria modestă, de o curăţenie îndoielnică. Când îi scoase însă cizmele, rămase consternat. O compasiune plină de duioşie îi umezi privirea şi înţelese de ce fata se opusese cu atâta înverşunare să se culce, în fond, să se dezbrace. Picioarele ofereau, într-adevăr, o privelişte deprimantă: murdare de noroi printre degete (cizmele sparte luau apă), ciorapii erau zdrenţe.
    Unul din călcâie ieşise complet prin gaură şi Dan îl prinse în căuşul palmei. Era atât de imbecil îndrăgostit încât avu puterea să-l compare cu un boboc de trandafir îngheţat. Îşi ridică ochii spre chipul adormit. Somnul nu o făcea mai frumoasă pe Alina, îi accentua însă aerul de copil firav şi neajutorat, care îl atrăsese pe Dan din prima clipă, fără ca el să-şi dea seama.
    Dacă nu s-ar fi ferit de termeni dureroşi, ar fi calificat-o prompt drept un exponent clasic, subnutrit al caselor de copii.
    Atent să n-o trezească, o înveli, apoi îndepărtă conul de lumină al veilleusei care cădea pe obrazul fetei. Dormea profund, nu ar fi trezit-o nici farul de la Constanţa. Dan trase un scaun lângă pat, fericit să-i vegheze somnul. Preţ de o ţigară, atât cât să nu dea prilej de comentarii scabroase. Lui puţin îi păsa, dar trebuia să ţină seama de susceptibilitatea Alinei. Trăgând visător din ţigară, Dan se gândea la Fortuna. Nu ştia dacă fusese o zeiţă frumoasă, capricioasă însă - sigur Alina reprezenta ca gen ultima femeie de care şi-ar fi închipuit că s-ar putea îndrăgosti.
    Chiar dacă nu iubise pe nimeni până la ea, femeile din viaţa lui făceau parte din cu totul altă specie. Ideea căsătoriei nu-l preocupase, presimţind că va rămâne celibatar, fără ca acesta să-i fie principiu de viaţă dar, dacă totuşi s-ar fi întâmplat, pe aleasa lui o imaginase cu totul altfel. Nu vamp, nu borfet, dar de la sine înţeles frumoasă. O frumuseţe sportivă standard, puţin băieţoasă, cu şolduri înguste şi plete fluturând libere, bronzată chiar şi iarna, îndrăzneaţă şi bună camaradă. Felul de fată care, aflându-se singură într-un cerc de bărbaţi, nu strică atmosfera. Cam aşa şi-o închipuise pe teribila Olguţa, starul Medelenilor, iar din cinema se apropiau de model Jane Fonda ori mult mai tânăra australiancă Nicole Kidman; adică opusul Alinei din toate punctele de vedere.
    În ceea ce o privea, se hotărâse. Chiar de a doua zi dimineaţă, viaţa ei se va schimba. Probleme financiare, necazuri, temeri de orice fel le va lua asupra lui.
    Planifică chiar şi prima mişcare. Cunoştea un magazin non-stop, cu veleităţi de drugstore. Înainte de a se face ziuă, îi va cumpăra un set complet de lenjerie şi o pereche de cizme. Probabil se va simţi speriată şi umilită, dar el nu putea să-i îndure mizeria concretă. O va lua în braţe, îi va alunga jena cu vijelie de sărutări.
    "Eşti logodnica mea şi am tot dreptul s-o fac. Ce fel de piatră preferi, iubito?"
    "Piatră?!" se mira Alina.
    "Da, o piatră pentru inelul de logodnă. Safir, rubin sau poate altceva".
    "Nu ştiu, alege tu, şoptea cuibărindu-i-se la piept".
    "Bine, o să vedem ce piatră are zodia ta..."
    Dan apăsă pe comutator. O dată cu lumina, se spulberă şi visul. Părăsi odaia în vârful picioarelor. Inima îi cânta de fericire.

                                                       8.

                                     Sanda emise  un "noapte bună" scurt, grăbindu-se să închidă uşa în urma ei.
    Crinu, descumpănit, oftă. Îşi închipuise că-i va îngădui să stea cu ea măcar câteva minute.
    - Hai să ne culcăm şi noi.
    Saşa îl urmă ca un automat. Îşi dădu drumul să cadă pe primul scaun, în timp ce Crinu începu să se dezbrace.
    - Ai o ţigară?
    Băiatul răspunse cu nasul în puloverul scos peste cap:
    - Caută în giacă!
    Saşa trase cu obidă trei fumuri la rând.
    - Mare ticălos e porcul ăsta! L-aş ucide cu mâinile mele. N-am simţit niciodată aşa ceva.
    Crinu se aruncă pe pat şi îşi înnodă mâinile sub ceafă.
    - Am simţit la fel. Poţi să faci ceva? Nu poţi.
    Saşa izbucni cu glas piţigăiat de durere şi furie neputincioasă:
    - Îşi permite orice! Spintecă, răneşte, nu ţine seama! S-a purtat cu noi ca ultima bestie!... Ca o fiară turbată!
    - Există şi astfel de oameni. Îşi permit pentru că sunt puternici... În viaţă, trebuie să fii puternic. Altfel te calcă toţi în picioare! E mai tare ca noi şi a câştigat... Ţie ţi-a suflat-o pe Alina de sub nas, pe Sanda a jignit-o de moarte!
    - Şi ea a fost cam imprudentă...
    Crinu ţâşni în capul oaselor, strigând:
    - De ce? Că i-a spus aşa şi pe dincolo? Era în dreptul ei s-o facă! Tu nu ştii cum s-a purtat cu ea! E un porc bătrân, face pe marele gagicar! Cu Sanda însă nu i-a mers! L-a pus la punct, înţelegi, şi de atunci o urăşte şi o persecută!
    Bineînţeles, băiatul prezenta varianta Sandei, uitând că Dan fusese constant provocat şi la restaurant, şi după ce se întorseseră la sediu. Îi scăpă un hohot de plâns şi alunecă la picioarele patului. Pe obrajii dizolvaţi de oboseală, ochii ardeau. Cu pumnii încleştaţi, îşi repezi privirea în tavan.
    - Jur, Doamne! Jur că într-o zi voi fi puternic... Voi lupta să fiu foarte puternic... Am să strivesc tot ce îmi va sta în cale!... Jur că am să mă răzbun!
    Îşi îngropă capul în cuvertură, plângând aşa cum plâng băieţii, cu hohote frânte, gâtuite care-i scuturau spasmodic tot trupul. Saşa îi atinse timid creştetul capului:
    - De ajuns, Crinule... o să faci aşa cum ai spus, sunt sigur... Tu te ţii totdeauna de cuvânt...
    - De asta poţi fi sigur.
    Se strecură pe lângă Saşa, ascunzându-şi faţa şi intră în oficiul sanitar.

                                                              9.

                           „Eu vă consider logodnica mea, domnișoară Olimpia...”
    Dormitorul era într-adevăr de logodnică, arăta foarte jeune fille. Pe pereţi părea să se fi instalat primăvara într-o cascadă de flori de măr rozalbe pe fond azuriu; combinaţia de nuanţe Pompadour se regăsea pe covor şi în stofa mobilelor graţioase, cu linii arcuite, desigur nu originale, dar tot în stilul epocii. Pe căminul din marmură ivoire, glastra cu o idilă campestră surprinsă şi imortalizată într-un medalion pastelat, aştepta flori proaspete. Suavitate, prospeţime, graţie - decoratorul izbutise un interior încântător şi Olimpia Fabian respiră mulţumită. În ciuda vârstei, îi plăceau şi purta numai culori luminoase; însăşi propria-i locuinţă emana un aer de juvenilitate.
    Femei mai rafinate sau doar mai puţin sigure de ele ar fi evitat contrastul ca fatal întru sublinierea vârstei; fatal şi ridicol, ceva în genul unei babe care le respiră între pereţii unei nursery, pe care mişună răţuşte, pitici şi personajele lui Walt Disney.
    "Dacă te gândeşti, profesorul Mihuţ pare a fi un om agreabil", îşi zise Olimpia, reflectând pentru prima oară la el pentru că nu avea altceva mai bun de făcut. Nu încăpea nicio îndoială că era o persoană distinsă şi de bună educaţie, ca se voit tout de suite, mânat de cele mai frumoase intenţii. Amănuntul nu o impresiona însă pentru că - cel puţin aceasta era convingerea ei - toţi bărbaţii pe care-i cunoscuse în... (nu-i plăcea să-şi mărturisească vârsta nici în gând)... pe care, în fine, îi cunoscuse în viaţă, nutriseră faţă de ea aceleaşi intenţii respectabile.
    Cuvântul logodnică, pronunţat de Dumitru Mihuţ înainte de a-i spune noapte bună, redeşteptase în Olimpia imagini aproape uitate, dar de importanţă absolută la vremea lor, determinând ulterior cursul întregii sale existenţe.
    ...împlinise optsprezece ani, absolvise Pensionul Notre-Dame de Sion şi era îndrăgostită de Tyrone Power. O dragoste fără speranţă, dar totul era atât de exuberant frumos în jurul Olimpiei încât chiar şi această iubire tainică, zadarnică, o făcea fericită.
    Atmosfera de la ei din casă fusese unică, numai dragoste, discreţie, bună dispoziţie şi respect duios. Tatăl ei, unul din marii angrosişti ai Ploieştiului, izbutise mai mult prin şansă decât isteţime negustorească. Era un om blând, jovial, sensibil la necazuri chiar când nu-i aparţineau, un campion al meselor pantagruelice, mort - prăpădit după borşul din cap de miel. "Să nu mă băgaţi în groapă, spunea mereu, înainte de a-mi vârî sub nas oala cu ciorbă bine ardeiată; dacă nu mişc, puteţi trece la colivă".
    Mama era la fel de blândă, constant şi egal fericită, jupâneasă desprinsă din romanele cu domniţe şi mămăliguţă de aur ale lui Sadoveanu. Mulţumea lui Dumnezeu pentru fiecare răsărit de soare, fiecare zi fiind nou prilej de bucurii. La Olimpia, copil unic, se uitau amândoi ca la icoană, toţi trei plutind în grădinile înmiresmate ale prea fericitei insule Citera.
    Atmosfera de veşnică duminică le umplea zilnic casa de oaspeţi şi chiar insul cel mai meschin dintre meschinii Ploieştiului tot ar fi recunoscut că Fabienii reprezentau singura familie din oraş pe care nu o bârfea nimeni. De la ei, servitoarele plecau plângând. Coana Tănţica Fabian le înzestra, năşea - pomelnic de fini şi fine de nu le mai ţinea şirul - şi nu concedia niciodată. O dată prinsese o vâlceancă ochioasă, cu mâna sprintenă umblând în portofel şi tot nu chemase Poliţia.
    Olimpia îl întâlni pe Tyrone Power la Balul Crucii Roşii din Ploieşti. Aceeaşi statură, aceeaşi inegalabilă eleganţă, acelaşi zâmbet enigmatic, aceeaşi sprânceană - dreapta - mai îndrăzneaţă decât cealaltă, spre deosebire de Charles Boyer, care o ridica pe cea stângă. Îl chema Stratulat, avea treizeci şi unu de ani, era căpitan de cavalerie, fiul unuia dintre barosanii baroului ploieştean.
    De la prima privire, se simţiră vrăjiţi şi nu se mai despărţiră o clipă. Alcătuiau o pereche fermecătoare, idealul de pereche splendidă a acelor ani şi toată lumea constatase, spontan, asemănarea izbitoare a celor doi cu marile vedete hollywoodiene, Hayworth-Power. Aşa le şi rămase numele în oraş, puteai auzi frecvent la un prânz în familie sau la o bârfă de cucoane "apropo, i-am văzut azi la cofetărie, pe Rita cu Tyrone..."
    Extazul de atunci al Olimpiei e greu de imaginat. Stele milostive şi zâne bune, o primăvară fastuoasă cu neuitate nopţi de mai, omagiul oglinzilor sincer generoase - toate ţeseau harnic la fericirea Olimpiei. Întâlnise eroul din vis, cel Făt-Frumos călare pe cal alb, adora şi era adorată, avea acceptul entuziast al ambelor familii.
    Cu nerăbdare comună, hotărâseră o logodnă scurtă, trei luni şi acestea acceptate cu greu, la insistenţele părinţilor care implorau răgaz pentru a pregăti o nuntă cumsecade. Casa viitorilor tineri căsătoriţi fusese cumpărată, mobilele alese, aşteptau trusoul fetei comandat la Viena. Până la nuntă, mai rămăseseră doar două săptămâni.
    ...Dimineaţă. Se afla în grădină. Grădina lor, a Fabienilor. Soarele roşu de august prefigura apropiatul ruginiu al toamnei. Olimpia se dădea în scrânciob cu ochii plini de cer, de pălăriile copacilor, de săgeţile rândunicilor care forfecau văzduhul.
    - Sărut mânuşiţele, domnişoară Olimpio.. Acasă-i conu Iordache?
    Glasul doctorului Vişan o smulse din vis. Pentru totdeauna.

                                                                10.

                                      Situația era îngrozitoare, dar fără alegere. Căsătoria nu se putea face.
    Fabian - tatăl, plângea fără să se ascundă. După plecarea lui Vişan, le chemase în salonaşul turcesc, îndepărtând slugile şi ferind uşile de urechile lor.
    - Veni ăsta la mine, începuse taică-său suflându-şi nasul, Vişan, cumsecade om, nu l-oi uita o viaţă... Zice, coane Iordache, am stat mult la îndoială până să vin la dumneatale. Greu, zice, când omul e smucit din două părţi şi nu ştie încotro s-o apuce. Eu am fost muncit între conştiinţa profesională şi prietenie. După mult zbucium şi cugetare, am ales prietenia. De dragul domniei tale, coane Iordache, şi a familiei fără seamăn pe care o alcătuiţi, mă lepăd de una din datoriile sacre jurate lui Hipocrate, ceea cu secretul profesional. Am socotit însă până la urmă că zdrobirea unei tinereţi crude şi nevinovate e crimă şi mai ticăloasă.
    Coana Tănţica izbucnise:
    - Ci mai isprăveşte, Iordache omule, cu înfloriturile lui Moş Vişan, căci pe acestea le cunoaştem şi nu ne mai fierbe!
    Faptele erau simple, toată nenorocirea încăpea în douăzeci ori treizeci de cuvinte. Bătrânul Vişan, medicul curant al tânărului Stratulat, tocmai îl trata de o gravă boală venerică. Căsătorindu-se acum, înţelesese conu Iordache, punea în primejdie sănătatea tinerei soţii; cât despre prunci zămisliţi împreună vreodată, nici nu mai putea fi vorba...
    Desigur, Vişan discutase cu Stratulat, îi desluşise situaţia, crima pe care o comitea cu sânge rece faţă de Olimpia dar junele, în egoismul său iresponsabil, respinsese categoric ideea de a renunţa la căsătorie.

                                                              11.

                                         În aceeași după-amiază, cadourile de logodnă însoţite de o scurtă explicaţie scrisă fură remise familiei Stratulat. Peste o săptămână, Olimpia şi coana Tănţica plecară în Italia. La întoarcere, fata se înscrise la Facultatea de Litere din Bucureşti.
    În iarna următoare, într-o după-amiază cu ninsoare abundentă, aromă de castane coapte şi clinchet de clopoţei - săniile invadaseră oraşul - Olimpia se plimba pe Calea Victoriei împreună cu două colege de la Orientale. Ieşiseră de la un matineu şi intenţionau să ia o şocolată cu frişcă la Cofetăria Anghelescu, de lângă Grand Hotel. În faţa Bisericii Zlătari, se adunase o grămadă de lume.
    - O nuntă! exclamară fetele la unison. Vin mirii! Staţi să-i vedem şi noi.
    Meritau văzuţi! Coborau pe trepte, în paşi de dans parcă, o niagară de dantele şi tul la braţul unui ofiţer de cavalerie în mare ţinută.
    - Tyrone Power! ţâşniră câteva glasuri uimite. Extraordinar ce seamănă!
    Cunoscutul entuziasm al bucureştenilor se declanşă în aceeaşi clipă şi numele fu reluat cu urale: Tyrone! Trăiască Tyrone şi mireasa lui!
    Niciodată Olimpia nu a ştiut cum a ajuns acasă la gazdă, altfel decât din spusele prietenelor. După câţiva ani, o cunoştinţă din Ploieşti avea să-i furnizeze o ultimă informaţie: Stratulat murise în încercuirea de la Stalingrad.
    Chestiunea o lăsase rece. În sufletul Olimpiei de mult nu mai exista nimic.
    Nimic, dar constatarea, dintr-un anumit punct de vedere - concluzie de viaţă, nu o întrista. Avusese o existenţă agreabilă, fără decepţii şi neabătut conformă principiilor şi felului ei de a fi. Făcuse prea puţine lucruri care să nu-i placă şi acesta era un fapt concret cu care puţini oameni se puteau lăuda.
    Acum, venise profesorul Mihuţ cu propunerea lui. Departe de a fi surprinsă - naiva şi înduioşătoarea ei infatuare primea ca pe un lucru firesc, de la sine înţeles omagii şi mai simandicoase - se simţea doar derutată, întrebându-se în ce măsură merita să-şi schimbe stilul de viaţă. Singurătatea nu-i era povară ci, dimpotrivă, bună prietenă şi în rest... Era desigur un om înstărit dar nici ei nu-i lipsea confortul material, îşi putea satisface orice capriciu şi peste toate nu i-ar fi plăcut să-şi schimbe numele.
    Olimpia Fabian avea o rezonanţă aristocratică. Mihuţ îi suna a vătaf sau, mai încoace, a responsabil cu propaganda, în fine, ceva cu partidul.
    Închise ochii, încercând să aţipească. Mâine avea o zi destul de plictisitoare, trebuia să găsească un lăcătuş, să schimbe pentru orice eventualitate cheile. Auzi forfoteală pe coridor, un du-te vino de paşi diverşi, dar nu le dădu importanţă. În definitiv, fiecare era liber să facă ce pofteşte cu nopţile lui.

                                                                12.

                                      Sanda plângea cu  genunchii şi pumnii aduşi la gură. Când era copil în clasele primare suferise de colită, cel puţin aşa pretindeau medicii şi adeseori avea dureri îngrozitoare de stomac. Nimic nu-i ajuta. Nici sticlele calde, nici masajul; sta ceasuri întregi chircită covrig şi plângea. Uneori, o mai alinau picăturile Davila. Acum însă o dureau inima, sufletul, întreaga făptură iar suferinţa i se părea incomparabil mai mare.
    Tânjea, tânjea cu toată fiinţa ei după Dan şi pentru aşa ceva nu exista remediu, niciun fel de picături.
    Îl auzise ieşind din dormitorul unde se afla Alina... Era inconfundabil, căci omul acesta nu mergea ca toată lumea, avea un pas gimnastic, aproape de alergat, mai ales pe coridoarele lungi care deserveau atenansele casei. Nu zăbovise mai mult de un sfert de oră acolo şi Sanda respirase uşurată. Intervalul era prea scurt ca să se fi petrecut ceva serios între ei, ţinând seama de genul Alinei, despre care ar fi pus rămăşag până şi pe cerceii din urechi, obiectul ei cel mai scump, că este ceea ce în limbajul familiei Ionuţ se numea "fată cuminte".
    Dintr-o dată, răspunsul la toate întrebările şi nedumeririle ţâşni ca o flacără. Lui Dan îi plăceau oiţele, fetiţele nevinovate, miresele care îşi meritau cu adevărat voalul alb şi floarea de lămâiţă, imaculate (neîncepute le zicea Gheorghe Ionuţ) în patul nupţial. Revelaţia avu asupra ei efectul unei lovituri de măciucă.
    Nu s-ar fi simţit mai buimacă nici chiar dacă în clipa aceea ar fi năvălit pe uşă Bill Clinton şi ar fi cerut-o de nevastă. Amănuntul depăşea posibilităţile ei de înţelegere. Nimeni nu mai ţinea seama azi de aşa ceva şi auzise destui bărbaţi afirmând că, din punctul lor de vedere, una care mai e fecioară, după nouăsprezece, mult, foarte mult, douăzeci de ani, e suspectă, trebuie musai - dacă nu-i nasoală premiul I cu cunună - că are vreo hibă, un ce nasol.
    Mai auzise, dar ca pe o mare ciudăţenie, cum ar fi de exemplu un câine cu cinci picioare, că machidonii, chiar şi acum, condiţionează drastic căsătoria de virginitatea miresei; soacra aştepta după uşă proba cearceafului maculat, care urma a fi după aceea fluturat, drapel al castităţii, dinaintea nuntaşilor.
    Însă ca Dan, un bărbat ca Dan, să aibe aceeaşi mentalitate era de neconceput căci Sanda, automat, ca şi alţii, asocia în mod obligatoriu unui anumit tip de fizic un anumit fel de a fi şi o anume mentalitate de viaţă. Ţi-i puteai oare închipui pe un Joe Penny sau Don Johnson sau Michael Douglas caşti, abstinenţi şi bătând metanii?...
    Şi iată că, totuşi, Dan gândea exact ca taică-său, rumegătorul, care ori de câte ori se ivea prilejul declara cu satisfacţie de paşă cleios: "Păi dacă mă-ta n-ar fi fost fată cuminte când am luat-o, dintâi că o făceam arşice şi p'ormă o expediam pachet la alde mă-sa şi tat'so cu trenţe cu tot, că cu târâturi nici un creştin sănătos la ceafă nu întocmeşte bordei".
    Sanda, care se socotise cu cel puţin douăzeci de clase peste Alina, începu să analizeze în ce consta, din punctul de vedere al lui pan, superioritatea ei. Era timidă, mironosiţă, tot timpul cu nasul în buric, tristă ca o salcie, prost îmbrăcată şi nefardată; vorbea puţin de parcă ar fi avut limba legată şi nu se exprima niciodată la şmecherie, spre deosebire de ea, care îşi închipuise că argoul are o savoare specială, certificându-istatutul de fată modernă şi isteaţă.
    Sări din pat, sub impulsul unei hotărâri bruște. Ştia ce are de făcut.

                                                                    13.

                                             Întins pe patul lui de campanie, Gheorghe Niţu urmărea mişcarea din casă.
    Stinsese lumina şi lăsase uşa întredeschisă. Capătul aprins al ţigării din care trăgea adânc, arar şi cu socoteală, era ascuns după obicei, în căuşul palmei. Deprindere veche, ca şi nelipsita căciulă, de pe vremea închisorii: temeai vântul dar, în primul rând, caraliii. Câţi ani trecuseră de atunci? Patruzeci şi n-ai zice...
    Era tânăr de tot, flăcău cu armata abia isprăvită. Şi-ar fi închipuit el pe atunci, când dădea la piatră ori noaptea când îşi îngropa plânsul în mindirul putrezit, pe unde îl va mai hoinări viaţa? Câte îi vor fi date să mai vadă, câte necazuri dar şi bucurii, ce-i drept, îl vor mai colinda? Şi uite că nu-l osteniseră şi, dacă ar fi stat în puterea lui, ar fi luat-o fără şovăială de la capăt.
    Nu-şi pierduse niciodată nădejdea, cât de potrivnic i-ar fi fost norocul. Chiar şi atunci, la Periprava, când noapte de noapte adormea bocind, nu din pricina traiului păgân, ci îl căznea dorul după Domnica. Dor şi teamă c-o pierde, că n-o să-l aştepte. Nu-l aşteptase. După vreo cinci ani, se lovise cu un consătean, ajuns şi el la stuf. Ăla i-a ştiricit despre fată. O ştia, deşi comuna era mare, cam la trei mii de case, dar cine n-ocunoştea pe Domnica la Ciobăniţa? Ieşeau la horă şi altele, cu mult mai chipeşe şi mai ortomane dar - şi nimeni nu ţi-o putea desluşi - nici una n-avea atâta lipici şi atâţia draci sub piele ca Domnica. Voroveau muierile cu pizmă despre vrăji sataniceşti, ori că bea fiertură de ierburi spurcate, ori că noaptea îl primeşte pe ducă-se pe pustii dar de una nu se îndoia nimeni! Era de-ajuns să-ţi îndrepte o singură şi anume căutătură că te prăbuşeai răpus şi apoi, că erai flăcău, gospodar la casa ta cu muiere şi plozi sau moşneag stâlpit în toiag, de dorul ei nu mai aveai ceas de linişte ori încotro te-ai fi îndreptat.
    Creştinul ăla îi povestise ce ştia şi el, ce auzise prin sat. Cam la vreun an după ce-l găbjiseră pe el, pe Niţu, Domnica îşi lăsase pruncul, pruncul dragostei lor, o fătucă abia înţărcată în grija fraţilor şi plecase în lume. Da, singură, aşa ştia ăla... I se pierduse urma, nici fraţii ei nu ştiau pe unde hălăduia sau poate nu vroiau să spună. Aşa, poveşti s-au mai fost născocit... Unul zvonea că ar fi văzut-o la Bucureşti, în maşină mică şi duhănind din ţigară, cu inele şi buze roşii... O leliţă care lucra la comperativă şi bătea drumul Piteştilor în fiece lună pentru aprovizionare, zicea c-ar fi întâlnit-o şi ea. Cică-i măritată, are la fo cinci copii şi lucrează la fabrică. Doar că nimeni n-a crezut-o, nu era ea proastă Domnica să se pună pe plodit şi să tragă la şaibă, ori la împins vagoane. Mai degrabă o credeau cu unghii roşii şi chinoroz, teleleică de chimire îndestulate...
    Au fost ultimele veşti despre ea. În '64, când l-au eliberat, s-a dus în sat. Nimeni nu ştia nimic şi, se întreba Niţu pe atunci, uneori şi azi, cum se poate rătăci aşa, fără urmă un om, că doară nu e ac ori bob de grâu! Pe urmă, luat de val, îl nnimerise viaţa chiar în mijlocul puhoiului, purtându-i barca pe unde nu gândea.
    Nu se alesese cu mare lucru, doar că azi rupea englezeşte şi nu mai urzea nădejdi despre Domnica.
    De uitat însă nu o uitase, o mai gândea şi de prima oară când o văzuse pe puiculeana asta, pe Sanda, simţise uite atâta pironul în inimă. Dacă i-ar fi spus că e fie-sa, a Domnicăi, ar fi crezut-o la moment. Atâta că Domnica era mai galeşă, se vâra sub piele fără să zică o vorbă, simţeai fără s-o atingi măcar, că gura-i doar miere, că subsuorile îi miroasă a flori. Astălaltă, Sanda, nu era aşa dibace.
    Avea limbă şi căutătură aspre şi de la cea dintâi ochire o miroseai că-i halotcă. Altfel, amândouă sămânţă de drac, mistuite de neastâmpăr... Uite-o cum adulmecă şi acum întunericul, surâse Niţu, privind holul prin uşa întredeschisă. Îi dă târcoale lui Dan, ăla n-are ochi decât pentru fetişoara astălaltă palidă ca ceaiul de nalbă, după care se zbuciumă şi tăntălăul de Diaconu. Şi Crinu... Bietul flăcău a căzut în mrejele lu' Sanda şi tare îşi va mai arde aripioarele...
    Aici se lasă cu tărăboi mare, dar ce-l privea pe el? Rămase în continuare să vegheze. De ce? Îşi strânse instinctiv buzele: Asta îl privea numai pe el.

                                                               14.

                                       Singurul decis să doarmă într-adevăr era Dumitru Mihuţ. Luă un pled din rezerva debaralei şi, după ce îşi scoase vestonul şi ghetele, se trântise cu un suspin de satisfacţie pe canapeaua din birou. Avea toate motivele să fie mulţumit, absolut totul îi mergea din plin. Cel mai greu - nu se putea obişnui cu realitatea, de fapt - îi venea să consolideze în aceeaşi persoană "Proful de Zoo", pensionat şi prăfuit de mai deunăzi, cu (aşa cum se imagina el, azi) prosperul întreprinzător filantrop Dumitru Mihuţ. Erau două făpturi diferite şi cea mai stranie idee i se părea aceea ca el să se fi născut a doua oară la sfârşitul vieţii căci, să fim obiectivi, chiar dacă i-ar fi fost dat să atingă suta, cea mai mare parte din existenţă şi-o consumase totuşi.
    Când recapitula cum îşi planificase el viaţa în ziua în care primise decizia de pensie - meschin, prudent, sălciu - şi minunile (se puteau oare numi altfel?) care interveniseră ulterior, îi venea de-a dreptul ameţeală. De ce Dumnezeu îl hotărâse, tocmai pe el, beneficiarul unui asemenea noroc şi încă la bătrâneţe, n-o pricepuse de la bun început iar acum, după ce găsise "comoara" Mariei Mavrodin, pricepea şi mai puţin.
    Şi pe draga lui Olimpia o întâlnise destul de târziu, ţinând seama de faptul că el era văduv de peste douăzeci de ani, dar toate aveau probabil un rost al lor, exista şi aici un mesaj tainic care i se va dezvălui la timpul potrivit. Când Dumnezeu vrea să-ţi arate calea ce ai de urmat, aprinde fanare la fiece colţ de uliţă.
    Uşa se deschise cu precauţie. Dan se strecură uşor, încercând să nu facă zgomot.
    - Poţi umbla ca oamenii, râse profesorul. Sunt treaz.
    - Credeam că dormi. Am să moţăi şi eu un ceas, două, în fotoliu.
    - De ce doar un ceas, două? Ce ne zoreşte?
    Dan era în general un bărbat rezervat, de o discreţie emoţională foarte english style, detestând să vorbească despre el însuşi sau să-şi manifeste public tulburările afective. Filmele americane, cel puţin în acest sens, i se păreau neserioase. Toată lumea conjuga pentru toată lumea - mame, copii, fraţi, surori, amici sau simple cunoştinţe - I love you, cu o frecvenţă şi uşurinţă care deprecia noţiunea, o devaloriza, transformând aurul curat în sandwichuri McDonald's sau praf de copt. Trăia însă o stare de spirit specială şi, caracteristic, simţea nevoia să vorbească despre omul iubit.
    - Mă reped pînă la un Non-Stop de pe Moşilor. Vreau să-i cumpăr ceva Alinei.
    - Mai târziu nu se poate?
    - Vreau să găsească totul înainte de a se trezi... Auzi, nene, mi se rupe inima când mă gândesc în ce mizerie trăieşte.
    Dumitru Mihuţ surâse:
    - Nu e singura, dar de ea te-ai îndrăgostit până peste urechi. Te înţeleg... Râse încetişor, numai pentru el: Oamenii îşi închipuie că de la o anumită vârstă nu mai poţi iubi, că dragostea este apanajul strict al tinereţii. Până mai alaltăieri, eram şi eu la fel de naiv. Aş zice chiar că la maturitate iubeşti întreit mai intens... Apropo, de ce o fi atâta vânzoleală pe sală? E caraghios ce spun, dar parcă toţi ar avea stomacul stricat.
    După cinci minute, când Dan îşi închipuia că deja adormise, Dumitru Mihuţ reluă pe un ton gânditor, parcă vorbind din altă odaie:
    - Trebuie să fii atent... Foarte atent.
    - Ce vrei să spui?
    - Uneori, nu vedem lucrurile destul de limpede... Nu ne cunoaştem îndeajuns de bine. Vezi să nu confunzi mila cu dragostea.
    Dan întoarse capul în întuneric, ca şi cum ar fi vrut să-l vadă mai bine.
    - Ce te determină să-mi vorbeşti în felul acesta?
    Bătrânul chibzui câteva momente, apoi declară fără umbră de falsă modestie, crezând sincer în ceea ce spune:
    - Eu nu am fost un bărbat prea deştept, dar mi-a plăcut să mă uit în jur. Şi, ca să înregistrezi corect, nu-ţi trebuie geniu. E de ajuns să ai bun simţ...
    - Lasă şaradele, nene, că nu înţeleg nimic.
    - Fiindcă nu ai răbdare. Într-o căsătorie, presupun că pe fata asta vrei s-o iei de nevastă, cea mai importantă e stofa din care sunt croiţi cei doi. Că e galbenă sau albastră, nu contează. Ţesătura însă e musai să fie aceeaşi. Voi doi nu sunteţi din aceeaşi stofă.
    Dan se ridică într-un cot. Îşi închipuia ce vrea să spună unchiu-său şi se simţea jignit.
    - Zău? Ia îmbrac-o şi aranjeaz-o cum trebuie, alungă-i expresia asta constantă de tristeţe şi pe urmă să discutăm despre textile! Ştii că în două săptămâni de când a venit la noi nu am văzut-o niciodată râzând? Asta nu-ţi spune nimic? La vârsta ei?
    Profesorul zâmbi cu îngăduinţă:
    - Tot la vopsea te gândeşti, fiule, galbenă sau albastră, cum spuneam, iar eu vorbeam de ţesătură. Am să recurg la metoda intuitivă, din când în când îmi amintesc că am fost dascăl. Fata asta, Alina, e făcută din aceeaşi stofă cu Diaconu. Este de ajuns să te uiţi la ei, asta ca o caracteristică de fond, ca să-ţi dai seama că tinerii aceştia nu vor reuşi nimic în viaţă. Eşecul i-a însemnat încă din faşă, dar se vor înţelege împreună. Tu, şi te rog să nu sari în sus, faci pereche cu Sanda Ionuţ. Cam fluşturatecă dar, ţinută în frâu, sunt convins că-i o fată bună. Sigur, discutăm absolut teoretic, nu eşti obligat să te însori, având de ales neapărat între ele două. A fost un simplu exemplu de şcoală.
    - Iartă-mă, nene, replică Dan iritat, a fost o prostie. Înseamnă că nu mă cunoşti deloc, dacă mă vezi împărţind patul şi frigiderul cu târfuliţa aia. Şi apropo de ştofă, ca să rămânem în zonă, îţi închipui că dumneata şi Olimpia Fabian aţi fost croşetaţi idem şi la fel? Fără supărare, dar cucoana are clar pene la scufiţă - se şi crede Scufiţa Roşie - pe când dumneata eşti totuşi normal.
    Dumitru Mihuţ râse cu plăcere:
    - E rândul meu să-ţi spun că nu mă cunoşti. Toată viaţa mea am fost un... original, ca să nu-i spun altfel, cel puţin aşa mă taxau colegii de cancelarie, deşi eu încercam din răsputeri să mă ascund. Nu prea am făcut tumbe pentru că nu am avut curajul şi eram prea îmbâcsit de convenţii. Ca să nu-ţi mai spun că, sub Ceauşescu, era de ajuns să vii la şcoală cu o cravată mai fistichie ca a doua zi să te cheme la Inspectorat. Râse: Adu-ţi aminte ce vâlvă a făcut în '90, la nivel naţional, papionul lui Raţiu... Peste toate, m-am dat în vânt după persoanele cu pene la scufiţă, cum spui tu.
    - Vrei să-mi spui că tanti Mărioara era ţăcănită, ca să vorbim pe şleau? Din câte ştiu eu, aţi avut un mariaj decent.
    - Ai găsit cuvântul cel mai potrivit. Decent, pentru că am fost doi oameni civilizaţi. Decent şi nimic altceva. Este prima oară când discut cu cineva despre lucrurile acestea şi, dacă înseamnă lipsă de pietate, iertată să-mi fie. Nu am cunoscut o femeie mai demnă de stimă ca Mărioara, dar nici persoană în prezenţa căreia să mă plictisesc mai tare. Pentru că, dacă pe ceilalţi îi puteam ocoli, ea era inevitabilă. Mi-era de ajuns s-o aud intrând pe uşă, ca să încep să casc. Devenise ceva nervos...
    Dan, amuzat, începu să râdă:
    - Hai că eşti nostim, nene, nu te ştiam aşa. În fond, de ce te-ai însurat?
    - Pentru că aşa face toată lumea. Ca vaccinul de la şapte ani sau armata. Chestiunea-i că eu nu eram ca toată lumea, în timp ce ea era deprimant de normală, se opunea organic şi aprioric celor mai mici trăznăi. O dată, îmi aduc aminte, eram încă tineri, să zic patruzeci de ani, ningea. Ador când ninge şi mai ales îmi place zăpada imaculată, pe care îmi văd urmele paşilor, dar asta se poate realiza doar când pe stradă nu a început încă circulaţia. Să fi fost cam 1 noaptea... Am rugat-o să facem o plimbare şi, poate, un mic om de zăpadă. Mi-era dor de aşa ceva... A doua zi fiind duminică, ne puteam permite o abatere de la cotidian.
    - Şi?
    - Mi-a explicat cu mult tact şi toată blândeţea că-şi imaginase că s-a măritat cu o persoană matură şi nu cu un bărbat - băieţaş de zece ani. Astfel de impulsuri trebuie să ni le stăpânim, chestiune de autodisciplină şi respect de sine, pentru a nu o lua razna de tot. Cred că am reprodus textual. Exemple ca acesta am cu ghiotura, deşi cu vremea am evitat să mă mai manifest.
    - Am să-ţi spun ceva, nene! Lăsând la o parte speech-ul moral-penibil, nu ştiu dacă există multe femei de patruzeci de ani care să sară din pijama la 1 noaptea ca să facă un om de zăpadă!
    - Olimpia ar face-o, pariez! Chiar am să încerc la iarnă.
    - Hm, s-ar putea să nu te înşeli.
    - Nu mă înşel, pentru că sufletele noastre sunt gemene. E ceea ce-ţi spuneam mai înainte, apropo de tine şi Alina. Altă plămadă. Dacă te însori din compasiune, pe care tu o confunzi acum cu dragostea, pleci de la început cu cărţi proaste în mână. Nu veţi fi fericiţi, oricât de cumsecade şi bine intenţionaţi aţi fi amândoi.
    - Şi dacă trag un Jolly Jocker?
    - Din câte cunosc eu, sunt doar doi la cincizeci şi două de cărţi. Suficienţi pentru o partidă de rummy, dar nu şi atunci când miza e însăşi viaţa. Noapte bună pentru cât a mai rămas din ea.
    Dan se sprijini cu toată greutatea pe braţele fotoliului, dând să se ridice:
    - Eu cred că n-am să mai dorm. Nu mă pot concentra.
    Verifică dacă are bricheta la el, îşi luă ţigări şi ieşi.
    "Auzi-l şi pe ăsta, zâmbi Dumitru Mihuţ închizând ochii. Trebuie să se concentreze ca să poată dorrmi.”

                                                                   15.

                                         Cornelia Ciurea se prefăcea că doarme ca să nu fie obligată să asculte pălăvrăgeala coţofenei. Vorbea neîntrerupt, îmbătându-se de propriul verbiaj şi, ca toţi marii flecari, gândea Cornelia, debita numai prostii. Gogoşi de tufă emise pedant şi pe un ton de sentinţă. Îşi închipuia despre Marietta că trebuie să fie o persoană cumplit de obositoare căci, pe lângă limbuţia patologică, avea şi o nelinişte organică pe care, oricât de bine ai fi stat cu Wassermanul, ţi-o  transmitea. Nu putea sta locului, se foia, se ridica fără motiv la tot minutul, se vântura mereu pe uşă.
    În ce o priveşte, nu putea dormi de foame. În afară de ceaiul de dimineaţă cu pâine şi gem, în toată ziua mâncase şase biscuiţi, în ăştia intrând şi trataţia de la miezul nopţii a profesorului. Îndura greu foamea care, de altfel, îi provoca insomnie şi de aceea principala masă a Corneliei o constituia cina. Un aperitiv, o ciorbă nelipsită în frigider, pe urmă o tocătură, după care se dădea în vânt. Economic şi gustos. Dacă se putea, cu sos mult şi gras. Încheia cu câte o prăjitură de casă, bună dar de obicei cam arsă sau, dacă nu avusese timp să coacă, se mulţumea cu fructe şi câteva bucăţele de rahat. Nu era prea sănătos, ba chiar contraindicat de medic dar, în schimb, dormea neîntoarsă opt ceasuri în şir.
    Se mai mângâia cu ideea că la fel procedaseră şi mamă-sa şi bunică-sa, şi trăiseră mult şi bine fără să aibe de-a face cu doctorul. În afară de aceasta, nu avea vicii care să-i agreseze sănătatea. Nu fuma, nu consuma băuturi alcoolice, nici măcar bere, cafeaua nu-i plăcea. Cât despre siluetă, chestiunea o lăsase rece chiar şi în tinereţe.
    Marietta intră în bibliotecă şi o surprinse spre necazul ei cu ochii deschişi.
    "Coţofana" nu avea linişte, dar agitaţia ei era într-un fel motivată. Spre deosebire de majoritatea femeilor, în general constipate de profesie, Marietta frecventa WC-ul de cel puţin cinci ori pe zi, noroc congenital care-i asigura, printre altele, "o minte limpede şi o faţă fără riduri". Era "deranjată" şi noaptea dar Cornelia nu avea de unde să cunoască amănuntul. Câteva drumuri le făcuse deci în acest sens; celelalte constituiau iniţiative şi investigaţii proprii.
    În casă se petrecuseră şi continuau să se petreacă lucruri interesante. Dintâi că în profeţiile Doinei credea neabătut, ele confirmându-se nu o dată. Pe urmă, era absolut convinsă că ceva special li se întâmplase profesorului şi tânărului Dan, atunci când lipsiseră aproape o oră. Iar acum, deşi aproape 2 noaptea, casa continua să fie agitată. Ziceai că pe coridor e promenadă şi, totuşi, când ieşeai nu găseai pe nimeni. Deci se acţiona în taină, un cineva sau mai mulţi făceau ceva, pe furiş.
    Marietta avea dovezi că cel puţin trei persoane urmăresc un scop precis în noaptea aceasta. În primul rând, Nea Gică Putere, care veghea pe întuneric, cu uşa întredeschisă; pentru o fracţiune de secundă, zărise moţul aprins al ţigării. Uşă întredeschisă era şi la dormitorul Sandei, alta care aştepta ceva. Nu-i normal, când nu eşti acasă la tine, să dormi cu odaia neasigurată.
    În ce-l priveşte pe al treilea, Crinu - şi în calitate de cadru didactic se întrebă ce părinţi o fi avînd băiatul de-l lasă să umble lelea la asemenea ore - pândea pe coridor. La un moment dat, îl surprinsese pierind ca o nălucă în spatele unei draperii de la parter, pentru a nu da ochi cu ea. Nici Olimpia Fabian nu dormea, se vedea lumină pe gaura cheii, iar în camera Alinei se auzeau scâncete, de parcă ar fi plâns în somn.
    Marietta se sperie fals:
    - V-am trezit eu?
    - Nu, oftă Cornelia Ciurea. Nu pot dormi din cauza foamei. Încercă să zâmbească: Am plecat în goană de acasă şi n-am apucat să mănânc. Confidenţa nu era stilul Corneliei dar acum, flămândă ca un ocnaş, nădăjduia vag că Marietta i-ar putea sugera o soluţie.
    - Vai ce rău îmi pare! Cum v-aş putea ajuta? Eu, în general, sufăr de inapetenţă aşa că nu mă asigur cu nimic în poşetă.
    - Nu face nimic, asta-i situaţia.
    Coţofana se uita la ea intens, îngrijorată şi Cornelia îşi regretă sinceritatea. Închise ochii dând a înţelege că a încheiat discuţia şi doreşte să fie lăsată în pace.
    Marietta izbucni iar din fotoliu:
    - Staţi, am o idee! În cămară nu se află mare lucru, dar ştiu precis că există o provizie de spaghetti şi lapte praf. Eram de faţă când au fost livrate. Nu credeţi că ar fi o soluţie?
    - Perfectă, surâse sleită Cornelia, dar nu ştiu cum ar vedea lucrurile profesorul Mihuţ. Desigur, voi plăti ceea ce consum, nici nu încape vorbă, totuşi! Mai e şi deranjul la bucătărie...
    - Ce deranj? Nu doarme nimeni acolo. Iar de domnul profesor, vă garantez că nu se va supăra. Îmi asum eu toată răspunderea. Mă duc să caut şi vă anunţ...
    Cornelia Ciurea simţi că respiră mai uşor. Spaghetti cu lapte, cu puţin noroc poate găseşte şi un strop de zahăr, n-ar fi tocmai rău, şi simţi că de poftă îi plouă în gură.
    "Uite, conchise pe o dispoziţie mai binevoitoare faţă de Marietta, că şi coţofenele astea sunt bune la ceva. În fond, e o femeie cumsecade. Numai de n-ar lua-o razna şi încă pe kilometri”.

                                                               16.

                                     Sașa Diaconu se simțea zăpăcit  de evenimente. De felul lui, nu era o persoană echilibrată, emoţiile mari îl blocau, dar nu-şi amintea să mai fi fost vreodată, nici în epoca Cici, năbădăioasa logodnică din Grădinari, mai debusolat. Era foarte probabil ca această emotivitate excesivă să fi făcut din el o persoană mărginită. Mai cu seamă în stările de mare tulburare, Saşa era incapabil să cuprindă două lucruri deodată, să înregistreze simultan tot ceea ce îi vedeau ochii.
    Astfel, în mintea lui domnea haosul, dominat la rându-i de o idee fixă: Alina se afla în primejdie iminentă, trebuie neîntârziat salvată din ghearele bestiei. Amplificările îi erau de asemenea proprii. Întrebat, nu ar fi ştiut să argumenteze concreteţea pericolului şi în ce consta iminenţa lui; de ce-l hăituia urgenţa, de ce adică problemele nu puteau fi rezolvate mâine dimineaţă?
    Pe acest fond de mare tulburare, Saşa nu percepea nimic din ceea ce se petrecea în jurul lui. Nu simţea atmosfera încordată, neliniştea şi, în primul rând, agitaţia nefirească din casă, ţinând seama că se aflau în plină noapte.
    O idee năstruşnică îi trecu prin minte. O va apăra pe Alina, indiferent de sacrificii. Ca să ajungă la ea, Dan va fi obligat să facă moarte de om. Se va duce deci la Alina. Dacă nu doarme îi va explica demersul, dacă doarme, refugiat într-un colţişor, va fi fericit să-i vegheze somnul. În orice caz, va fi mult mai liniştit decât mâncându-şi unghiile, frământat de temeri, fără să ştie ce i se întâmplă.
    Deşi, la rândul său copleşit, obsedat de chipul Sandei, Crinu mai înregistra sclipiri de luciditate, mai avea destul resort ca să rămână încremenit:
    - Eşti nebun, mă!! Îţi dai seama ce poate să iasă din chestia asta?! Dacă dă ăla peste tine, arşice te face!
    - Nu are decât, declară Saşa pe un ton fanatic, care trebuie să fi aparţinut cândva marilor martiri. În sinea lui, fără nici un fel de poză, chiar se simţea martir: Sunt fericit să mor pentru ea, dacă numai astfel pot s-o salvez.
    Băiatul îl cercetă curios. Era ţicnit. Ţicnit pe drepte şi nu figură de stil.
    - De la ce s-o salvezi?! Arde casa? Se îneacă? Vino-ţi în fire!
    - Nu pot s-o las pradă unui obsedat sexual. Ştiu eu ce spun. Vrea s-o... agreseze, înţelegi, nu aşteaptă decât minutul prielnic.
    - Cred că tu eşti obsedat.
    - Zău? Nu spuneai că a încercat şi cu Sanda? E un satir! Face colecţie de victime!
    Crinu se gândi că orice comparaţie între cele două fete era ridicolă; nu-şi închipuise că un bărbat se poate uita la Alina altfel decât ca la o colegă sau rudă mai prăpădită, dar nu vroia să-l jignească şi spuse altceva:
    - La Alina te-ai gândit? Se trezeşte cu tine în plină noapte şi începe să zbiere după ajutor! Şi ţin-te scandal...
    - Nu o să strige, sunt sigur. Va fi mulţumită că-i stau în preajmă. Mă iubeşte!
    Crinu surâse sceptic:
    - Ţi-a spus ea?
    - Bestia nu ne-a lăsat o clipă să ne apropiem unul de altul, o simt însă cu toată fiinţa mea. Lucrurile astea se simt, nu au nevoie de cuvinte. Tu eşti încă prea mic...
    Crinu dădu din cap. Îi era din ce în ce mai limpede că Saşa trecea printr-o criză de nebunie. Arăta ca un halucinat, vorbea fără să te privească, căutând cu încăpăţânare undeva în spatele tău un punct fix, ochii îi străluceau nefiresc pe chipul inform, dizolvat de orice expresie.

                                                               17.

                                    Crinu își reluă pânda în spatele draperiilor, Saşa se îndreptă ca un lunatec spre odaia Alinei. Părea să acţioneze la porunca unei puteri malefice, străină de voinţa lui.

                                                                18.

                                     Dan se ciocni de bătrânul Niţu, ivit pe neaşteptate la capătul coridorului.
    - Ce-i cu dumneata, Nea Gică? Credeam că dormi demult.
    Omul zâmbi, îndreptându-şi căciula:
    - Parcă doarme vreunul? Unii se perpeleşte ca peştele pe frigare, altu' i-e foame, fiecare are un te miri ce.
    - Dumneata ce ai? se interesă Dan bine dispus.
    - Am vrut să văd ce-i cu vânzoleala asta de nu se mai potoleşte, p'ormă, dacă tot m-am nemerit treaz, zic hai să dau o raită jos, pe la cazane, să văd ce-i cu focul... De, poate oi aţipi măcar un picuţ de acum încolo, că mâine nu-i duminică.
    Se îndepărtă, târşindu-şi picioarele şi Dan îşi zise că până atunci nu observase amănuntul. "În definitiv, ce mă surprinde? E un om în vârstă. Mai poate să tragă încă, dar anii îşi fredonează şi ei tangoul lor!"
    Întredeschise uşa de la odaia Alinei şi aşteptă câteva clipe. Constată că fata doarme dusă. Închise cu infinite precauţii, liniştit că totu-i în ordine, fără să-l observe pe Saşa care- şi ţinea răsuflarea, lipit de peretele opus comutatorului.
    Pe neaşteptate, cineva ţâşni din întuneric şi, în aceeaşi clipă, Dan se simţi cuprins în braţe.
    - Te iubesc! Te implor, lasă-mă să te iubesc!

                                                                19.

                                      Dan își imagina despre el  că este un bărbat care nu poate fi luat uşor prin surprindere. De astă dată, rămase fără grai. Dacă ar fi cedat primului impuls, ar fi catapultat-o direct în zid. Paraşuta îi repugnase din prima secundă, pentru nici o altă femeie nu încercase o silă asemănătoare. Dar o simţi sinceră. Disperarea braţelor agăţate de umerii lui, patima sălbatecă a buzelor căutându-i gura, obrazul, gâtul, văpaia unei dorinţe înfricoşătoare emanând din întreaga ei făptură erau strict autentice şi nu trucuri de bordel.
    Dan, departe de a fi un om rău sau insensibil, realizându-i starea de spirit, uită de câte ori fusese încercat de pofta năpraznică de a o strânge de gât. Simţea chiar compasiune, îi părea rău pentru ea. Poate nu-i chiar atât de ticăloasă şi, în alt mediu, ar fi evoluat în femeie normală şi cumsecade. Încercă delicat să-i descolăcească braţele dar fata nu se lăsă desprinsă.
    - Să fim cuminţi, domnişoară Sanda... Te rog, linişteşte-te. E o copilărie, ai să-ţi dai seama...
    Text imbecil, cuvinte plate, realiza perfect dar trăia împrejurarea în premieră absolută, iar fata hohotea la pieptul lui, gata să-şi dea sufletul.
    - Iartă-mă... Ştiu că am fost vulgară şi groaznică.
    - Nu trebuie să spui asta, o contrazise Dan generos.
    - Ba da, ba da! Se lăsă să alunece, îmbrăţişându-i picioarele. În genunchi îţi cer iertare! N-am crezut nimic! Am fost doar geloasă. Te-am iubit de cum te-am văzut, chiar şi atunci când m-ai trimis la mătură...
    - Toate astea sunt prostii şi... Îţi spun sincer, nu ştiu ce să fac pentru dumneata.
    Sanda îşi săltă capul, căutându-i privirea:
    - Ştiu că nu mă iubeşti, dar lasă-mă pe mine să te iubesc.
    Dan, mângâindu-i părinteşte pletele, recurse la refuzul şablon ambalat elegant, în hârtie de mătase, cu şnur cârlionţat:
    - Sanda, eşti o fată frumoasă! Tânără şi frumoasă. Ai să găseşti pe altcineva. Mai potrivit, de vârsta ta... Poate chiar mâine!
    - Nu mă interesează vârsta. Nici Alina nu-i mai bătrână.
    - Renunţă, draga mea. În mai puţin de două săptămâni, ai să vezi că am avut dreptate.
    Sanda se agăţă cu unghiile de puloverul lui. Rosti, sugrumată de patimă:
    - Nu pot. Mi-e imposibil, mai bine mă omor!
    Exasperat, Dan o scutură uşor de umeri:
    - Dar ce pot eu, fată, să fac pentru tine?
    - Ţi-am spus, nu cer mare lucru. Lasă-mă să te iubesc, acordă-mi o şansă.
    - Ce fel de şansă?
    - Dă-mi puţin timp. Ai să vezi că sunt alta decât cea pe care o crezi. Că pot fi aşa cum îţi place ţie. Modestă, cuminte, am să fac numai ce vrei tu. N-am să mă mai fardez, am să mă îmbrac prost, ponosit, am să fiu şi bleagă şi neînsemnată dacă ţie aşa îţi place... Numai nu mă alunga.
    Dan surâse în sinea lui. Sanda era prea disperată, prea vroia să-i intre în voie pentru a-i strecura în mod deliberat aluzii răutăcioase. "Ponosită, bleagă, neînsemnată", aşa o vedea ea foarte sincer pe Alina; conchisese că asta-i "damblaua" lui în materie de femei şi luase hotărârea s-o copieze. Nu-l mira şi nu se simţea supărat. Parcă unchiu-său gândea altfel? Doar că jalnicele-i păreri despre Alina şi le exprimase eufemistic, uzând de termeni textilo-diplomatici. Gafă pe de o parte, tact pe de alta, spuneau acelaşi lucru şi reprezentau opinia unanimă.
    Puţini sunt oamenii care izbutesc să vadă dincolo de aparenţe şi Dan îşi închipuia mulţumit că face parte din această minoritate. Alina, îşi zicea el, era din acele femei cu un potenţial ascuns, care trebuie descoperit; se dezvăluie treptat, înfloresc doar la căldura şi în lumina dragostei unui anumit bărbat şi, spre extazul acestuia, numai pentru acesta... Iar frumuseţea şi aroma petalelor deschise e îmbătătoare.
    - Acum gata, rosti cu blândeţe, poate să ne vadă cineva...
    - Nu-mi pasă...
    - Parcă ai spus că o să mă asculţi, surâse Dan. Spală-te puţin pe faţă şi încearcă să dormi.
    - Dă-mi ocazia, suflă gâtuită Sanda, o singură ocazie să-ţi dovedesc dragostea mea... Cum ştiu eu să iubesc...
    - Bine, bine, mai vorbim...
    Sanda suspină cumva uşurată. Nu era încă al ei, dar cel puţin nu mai erau supăraţi şi, cât de vagă ar fi fost, îi smulsese totuşi o promisiune. Chiar dacă umil plasată, izbutise să obţină o palmă de loc în peisajul concret al lui Dan. Făcuse prima breşă într-un zid care părea inexpugnabil.
    Crinu ajunse în odaia lui, ţinându-se de pereți.

                                                           20.

                                     Sete aprigă, durere de cap ascuţită, senzaţie acută de vomă. Alina nu-şi  amintea să-i fi fost atât de rău de la doisprezece ani, când zăcuse de febră tifoidă. În ciuda aspectului debil, nu era bolnăvicioasă, fiind scutită chiar de micile indispoziţii, proprii celor mai multe dintre femei.
    O dată vălul de mahmureală destrămat, îi reveniră în minte evenimentele serii şi inima i se chirci speriată. Se întâmplaseră atâtea lucruri urâte! Dintr-o dată, realiză însă marele dezastru. Se afla într-unul din dormitoarele de la SOLO, numai în furou şi bluziţă. Spaimă şi ruşine năpraznică îi cuprinseră întreaga făptură. Îşi amintea tulbure că, în ciuda protestelor ei, Dan o dezbrăcase şi o ajutase să se culce.
    Obrajii îi luară foc ştiind bine cum arăta lenjeria ei: ruptă unde nu mai merita cârpit - lasă că nici nu-i plăcea să coasă - nu prea curată, ajutată ici-colo de ace de siguranţă. Cât despre ciorapi...
    Alina îşi astupă instinctiv obrajii dogoritori în palme, cutremurată de jenă şi umilinţă. "Ciorapi categoria I..." În liceu, circula printre elevi un soi de banc sinistru.
    Ciorapii erau împărţiţi în trei categorii: prima - îţi tai unghiile de la picioare, fără să fii obligat să-i scoţi, ca ai ei adică... A doua - îi scoţi fără să te descalţi... De a treia nu-şi aducea aminte...
    Fu animată de o hotărâre bruscă. În ruptul capului, nu va mai da ochi cu Dan - însăşi perspectiva îi dădea ameţeli - va părăsi SOLO neîntârziat şi pentru totdeauna, indiferent de oră. Se ridică în capul oaselor, încercând să reziste durerii. La fiecare mişcare părea că i se înşurubează şi mai adânc în ceafă.
    - V-aţi trezit?
    Inima Alinei se opri. Deschise gura dar spaima şi surpriza o amuţiseră. Saşa aprinse lumina şi rămase în faţa ei, zâmbind fâstâcit.
    Fata trase pledul până la bărbie, privindu-l cu ochi căscaţi de groază.
    - Ce căutaţi aici?
    - Vă rog să mă iertaţi... N-am făcut nimic rău... Am crezut...
    - Ce aţi crezut?!
    Saşa îşi frământa în neştire degetele pufoase, lipsite de energie. Constituia o apariţie jalnică, întreaga lui fiinţă sugerând ratarea. Mizeria fizică sărea în ochi, ţipa şi cea de dinăuntru. Ţinând seama de imaginea consacrată de filme, şi era aidoma ei, Saşa reprezenta prototipul şomerului de profesie, care încă se mai zbate într-o mansardă cu chiria neplătită, înainte de a ajunge să doarmă sub podurile - alt clişeu clasic - Tamisei sau, de ce nu?, ale Dâmboviţei. Alina însă nu-l vedea aşa. Generalizările îi erau străine şi, organic, nu putea să observe trăsătura principală a lucrurilor. Pentru ea, Saşa însemna doar un tânăr sărac, ca şi ea, ca şi mulţi alţii, şi atât.
    - Mi-am închipuit că s-ar putea să aveţi nevoie de ajutor... adică... să vă fiu la îndemână... Să nu vă supăraţi... N-am făcut nimic rău.
    Alina, luată prin surprindere de avalanşa de evenimente neobişnuite şi nedecantate încă - însăşi prezenţa unui bărbat lângă patul ei reprezenta o premieră - habar n-avea la ce se referă.
    - Sper... sper că nu v-a supărat prea mult. Cu oameni ca el, nu ştii niciodată la ce te poţi aştepta.
    - Cine?!
    - Ăsta, nepotul profesorului, spuse Saşa detestând să-i pronunţe numele. Mi-a fost frică să nu vă agreseze...
    La amintirea lui Dan, Alina se chirci. Îi veni să plângă de ruşine.
    - Nu... Nu mi s-a întâmplat nimic dar, dacă vrei, mă poţi ajuta. Trebuie să plec imediat... Te rog! exclamă disperată, ajută-mă să fug! Nu, nu mă întreba nimic. Trebuie!
    Saşa îşi simţi inima eliberată de o greutate imensă. Alina manifesta o dorinţă patetică de a se îndepărta cât mai repede de locurile acestea, adică de Dan. Însemna că persoana lui nu numai că nu o interesa, dar chiar fugea de el.
    - Ce trebuie să fac?
    - Să mă scoţi din casă fără să mă vadă nimeni. Nu vreau să prindă de veste, nu m-ar lăsa... Studiezi terenul să nu fie prin preajmă... Până atunci, eu mă îmbrac. Mai repede, te rog!
    Saşa dădu din cap şi pieri ca o nălucă.
    Alina îşi scoase picioarele de sub plapumă. Ştia că nu sunt îngrijite, nu făcuse în viaţa ei o pedichiură dar nu se aşteptase ca dezastrul să atingă asemenea proporţii: unghii negre, călcâie crăpate, noroi între degete. Mai mult însă decât până acum nu se putea ruşina, o măcina aprig o singură dorinţă: să ajungă în cămăruţa ei, departe de oamenii aceştia, de toţi oamenii!
    Aruncă o privire în jur, căutându-şi hainele. Inima îi îngheţă de spaimă. Cu excepţia jachetei şi a fustei, dispăruse totul. Dumnezeule, unde?, cum să plece desculţă şi fără trenci?
    Simţi că îi cedează genunchii. Se lăsă moale pe covor şi rămase acolo, încremenită de neputinţă. Nu o mai interesa nimic. Nu mai vroia să fugă. Vroia să moară.

                                                            21.

                                     Singură în bucătărie, Cornelia înghiţea cu o lăcomie disperată, scăpată de sub orice control. Plescăia toată de o mulţumire animalică, îngurgita cu voluptate, simţeai că fiecare centimetru din făptura ei e în extaz.
    "Mă-ta când mănâncă, spunea Sorina desenând clişeul, are orgasm. Mie, una, îmi întoarce căptuşeala pe dos. Leorbăie ca o scroafă lehuză".
    Sincer vorbind, Cornelia prefera să stea singură la masă. Departe de a fi conştientă de spectacolul pe care-l oferea (manevra cu decenţă tacâmurile, dezgustătoare până la obscen erau clefăitul, înghiţitul, trasul pe nas şi expresia feţii transpirate) nu-i plăcea asistenţa din cu totul alte motive. Simţea nevoia să se delecteze singură, martorii îi amputau bucuria. Vreme de douăzeci de ani, cina constituise un supliciu în casa Ciurea. Ţinând la principii, "familia trebuie să mănânce împreună măcar o dată pe zi", se suportaseră eroic, înghiţind cu noduri.
    Cornelia se despăgubea pe ascuns în bucătărie, dar bărbatu-său, un omuleţ timid şi delicat, murise fără să pomenească un cuvânt despre repulsia pe care i-o provocau mesele în familie. De altfel, din primii ani de căsătorie, se îmbolnăvise de stomac iar o permanentă stare de greaţă intrase în normalul cotidian.
    Fericită că Marietta lipsea momentan din bucătărie, se grăbi să-şi umple din nou farfuria. Macaroanele nu erau îndeajuns de fierte căci o hăituise foamea, dar Cornelia nu făcea mofturi şi se bizuia pe pântecele ei. Practic, putea să mănânce orice, la orice oră şi chiar mai puţin proaspăt; în gospodăria ei nu se pomenea merinde aruncată şi tot Sorina susţinea că "mamana e în stare să bage şi un rahat în ea, cu condiţia să mişune viermii pe deasupra".
    Marietta se întoarse în bucătărie cu aceeaşi expresie de neastâmpăr: "acu', acu', trebuie să explodeze bomba!" Cântări dintr-o privire ce mai rămăsese în oală - puseseră la fiert 500 de grame de spaghetti - şi îşi zise că are de-a face cu o campioană. Nu ştia că, la ea acasă, agronoma nu se încurca niciodată cu mai puţin de două pachete, deci 1 kilogram. Cornelia se interesă de fason:
    - Chiar nu vreţi să luaţi deloc? Nici măcar de gust?
    - Mulţumesc, dar nu mi-e foame noaptea. Uneori, am fluctuaţii de metabolism dar ritmul meu gastric...
    "Şi aşa mai departe" o completă în gând Cornelia, fericită că-şi poate face plinul, după inimă.
    - Atunci, am să termin eu, voi spăla şi oala preciză, ca şi cum asta ar fi constituit problema.
    - Chiar vă rog. Îmi face plăcere, declară aiurea. Trecu brusc la ceea ce o preocupa cu adevărat: Doamnă Ciurea, în casă se petrec lucruri stranii şi vă asigur că nu mă înşel...
    Cornelia îşi săltă privirea din lingură. Semăna extraordinar cu un peşte basedowian. Se interesă sceptică:
    - Credeţi?
    - Sunt convinsă. În primul rând, nimeni nu doarme, nimeni nu se află în camera în care ar trebui să se afle.
    - De unde ştiţi? Din câte am băgat eu de seamă, toate uşile sunt închise.
    - Dar locatarii flanează, râse Marietta.
    Cornelia, ocupată de mecanismul unei îngurgitări de maximă eficienţă - farfuria uşor ridicată pentru a putea umple lingura - dădu din umeri dezamăgită:
    - De la asta şi până la lucruri stranii... Nu toată lumea poate schimba patul, ţin minte ce greu îmi venea mie în delegaţii.
    - Oamenii tineri se adaptează mult mai uşor la mediu şi circumstanţe diversificate, decretă Marietta doct, fixaţiile de ordin biologic sunt mult mai voalate. Dar independent de aceasta, nu vi se pare singular că în ambele WC-uri se ascunde cineva?
    Cornelia căută din ochi ceva cu care să se şteargă la gură. Muierea asta era capie rău! Îşi zise că de acum înainte va trebui să fie foarte atentă, cu astfel de persoane care le interpretează pe toate poţi da lesne de bucluc.
    - Adică de ce îţi închipui dumneata că se "ascund"? Cine foloseşte closetul cu uşile vraişte chiar la el acasă? Însuşi cuvântul vine de la englezescul closed, adică închis.
    - De acord, surâse suav Marietta, dar din spatele uşii închise se poate rosti un "ocupat" ori ambele persoane tac mâlc. Şi încă ceva! Chiar acum l-am văzut pe tânărul Mihuţ dând buzna în biroul profesorului.
    - Ei şi?
    - Expresia era a unuia care cel puţin a pierdut trenul.

                                                          FURTUL
                                                               1.

                                    Într-adevăr, Dan dădu buzna  în birou şi aprinse lustra fără niciun fel de menajamente. Dumitru Mihuţ deschise peste pledul tras până în dreptul urechilor, un ochi moleşit de somn. În următoarea secundă, ţâşni în capul oaselor. Expresia de pe chipul tânărului nu lăsa loc îndoielii:
    - S-a întâmplat ceva?
    - Au dispărut bijuteriile!

                                                               2.

                                      - Aaaa... a făcut profesorul şi căzu la loc între perne. O mişcare lină, filmată parcă au ralenti.
    Dan se sperie:
    - Ţi-e rău? Asta mai lipsea!
    - Nu... Nu... M-ai luat pe neaşteptate. Spune...
    Distrat, nervos, Dan îşi aprinse ţigara de la filtru. Se înecă, o aruncă înjurând şi scoase alta. Începu să se învârte prin încăpere, relatând febril:
    - Nu mai aveam răbdare să aştept până dimineaţa, vroiam să plec la cumpărături...
    - Ştiu, treci peste asta... Ce-ai căutat acolo?
    Tânărul ridică din umeri:
    - A fost ceva instinctiv. Am simţit parcă nevoia să mă asigur că totu-i în regulă. De la primul ochi, mi-am dat seama că s-a umblat. Se vede după scânduri... Cineva prea grăbit ca să mai şteargă urmele. Sau poate că nu-i pasă, dracu' să-l ia! Ştia că oricum vom descoperi rapid furtul.
    - Furt?!
    - Da' cum naiba-i spui?! Gaura e goală!
    - Poate că într-un fel şi noi am furat...
    Dan se enervă:
    - Iartă-mă, nene, dar mă scoţi din sărite! De la cine ai furat? Ai cumpărat casa cu "oase" cu tot, moştenitori nu sunt.
    - De unde ştii?
    - N-avea grijă că, în patru ani, se manifestau. Au venit unii tocmai din Australia să reclame un apartament prăpădit, cine renunţă la o hudubaie ca asta? Adică ce ar trebui să faci? Să predai bijuteriile autorităţilor?
    - Mă gândeam la iniţierea unui fond de ajutoare umanitare...
    - Nu ai decât s-o faci singur. Altfel, ajung toate la consoartele neocomuniştilor! Da' ce stăm să pălăvrăgim aici? Trebuie să ne mişcăm repede!
    - Ce vrei să faci?
    - Deocamdată, am încuiat toate ieşirile şi am luat cheile. Bijuteriile sunt în casă, asta e sigur.
    - Şi mai departe?
    - Percheziţie! Scotocim toate încăperile şi toate persoanele, fără excepţie!
    Bătrânul rămase încremenit, cu mâinile pe cravata încă nelegată.
    - Asta în niciun caz! Ar însemna să-i jignim îngrozitor! Sunt şi femei, gândeşte-te!
    - Eu ştiu la cine te gândeşti dumneata, ricană Dan. Nu-ţi fă probleme, domnişoarei Fabian am să-i explic eu cu sos dulce şi menajamente cum stau lucrurile. E o situaţie de forţă majoră, va înţelege..
    Dumitru Mihuţ îl privi cu îndoială:
    - Înseamnă că trebuie să... să povesteşti totul de la început. Cum le-am găsit, de ce ne-am ascuns şi aşa mai departe...
    - Ei şi?! Oricare dintre ei ar fi procedat la fel. Mă duc să-i convoc în bibliotecă.

                                                              3.

                                  Reacțiile oscilau între consternare, revoltă şi buimăceală consumate sub semnul senzaţionalului. Exulta, fluturându-şi cu drapele satisfacţia, Marietta Bogdan. Mult savurosul "v-am spus eu?!" îi strălucea pe figură, ea însăşi vibra până la ultima fibră, ca înaintea decernării unui premiu important. Repeta la nesfârşit ce vizionară extraordinară este Doina şi dacă cineva vroia să afle părerea ei... Nimeni nu era curios s-o afle dar acesta nu constituia un motiv care s-o descurajeze:
    - Ei bine, nu printre noi trebuie căutat hoţul şi nici printre alţii care să ne semene. Vreau să spun că zadarnic veţi căuta persoana în cartea de telefon.
    Zâmbi, triumf asezonat cu tâlcuri adânci.
.................................................................................