Un blestem cu domiciliu stabil, Rodica Ojog-Braşoveanu

.................................................................................
                                             3-5

                      - E singura care nu i-a scăpat nici un bacşiş, spuse amuzat. Până şi ăla micu', Crinu, îl atinge cu câte o bere. Îmi zicea azi dimineaţă, "don Dane, cât îl vezi de crud, dar e om de nădejde. Să am eu o putere, pe ăsta l-aş trimite la şcoala de miniştri..." "Tot la putere ţi-e gândul". "Ca la toată lumea, don' Dan. Numa' că eu aşa sunt de când mă ştiu. De aia, pe mine puţini mă ştiu de Niţu. Şi la serviciu, cum eram adică, şi vecinii toţi mă ştiu de Nea Gică Putere".
    Dumitru Mihuţ râse:
    - Perfect, aşa o să-i zic şi eu. Altfel, să ştii că nu-i prost. Să vezi ce mi-a spus de Marietta Bogdan. "E cumsecade, omenoasă, dar are prea multă carte. A 'nebunit la ficat! O întreb cu pardon: duduie Marietta, cam la câte cărţi să fi citit dumneatale într-o viaţă?... Spre cinci mii, Nea Gică... Dar chiftele, aşa la un exemplu, cam câte să fi făcut?... Nici una, Nea Gică. Eu mănânc la Express". "Auzi, don' profesor! Să citeşti tu într-o viaţă, că are şi dumneaei la vreo patru'j dă ani, cinci mii de cărţi şi să nu faci o singură chiftea!..."
    - Presupun că nu ai reuşit să-l scoţi din starea de perplexitate. Normal, i se părea scor invers. Cinci mii de chiftele la o carte... Ia stai! Parcă aud scandal.
    Cornelia Ciurea năvăli, vânătă de furie. Era atât de tulburată, că-şi înghiţise complet buzele.
    - Aţi angajat o hoaţă, domnule profesor. O hoaţă şi un administrator nătâng. E a doua oară că o prind furând.
    - Minţi, găină bătrână! o ajunse din urmă Sanda Ionuţ scoţând flăcări. Poate-ţi intru acum în cocul ăla chelu'! Ce-am furat?
    Profesorul căscă ochii, fără grai. Dan râse. N-o agrea pe Sanda Ionuţ, dar trebuia să recunoască în sinea lui că "vagaboanda are Kodak, fotografiază la fix!" Asemănarea Corneliei Ciurea cu o găină era izbitoare.
    - Doamnelor, imploră bătrânul, vă rog din suflet...
    - Ce-am furat? Să zică ce-am furat!
    Cornelia Ciurea fierbea dar încercă s-o ignore cu ceea ce-şi închipuia a fi demnitate princiară:
    - Sunteţi martori că m-a insultat! Mai discutăm noi la tribunal.
    - Discutăm, babo! Mi-a zis mie Sorina ce scorpie eşti.
    Cornelia Ciurea îşi înfipse unghiile în palme: "Hm, noră-mea! Normal! Nu putea fi prietenă decât cu asemenea creatură!"
    - Cred totuşi, interveni Dan pe un ton calm, că lucrurile ar trebui lămurite. (În sinea lui se distra straşnic.) S-au adus aici acuzaţii grave.
    Agronoma dădu la iveală o notiţă mototolită în pumn şi îşi puse ochelarii:
    - Au fost sustrase din magazia SOLO de către ...subiectul în cauză următoarele: miercuri, 27 octombrie - una cutie neîncepută de detergent Ajax, lei 5.000; joi, 28 - 2 suluri hârtie igienică, lei 400; luni, 30 - 3 cutii chibrituri, lei 100 şi circa 100 de grame de cuie, lei 1.000. Total lei: 6.600. Eu mi-am făcut datoria, permiteţi-mi să mă retrag.
    - O secundă, doamnă Ciurea, o opri Dan, prelungind circul. De ce aţi aşteptat să se repete faptele?
    Sanda Ionuţ râse forţat:
    - De aia, că minte! Chiar aşa, de ce n-ai pus mâna pe mine să mă opreşti? Ascultaţi aici, domnu' Mihuţ! Sunt prietenă cu noră-sa, ne ştim de la ştrand. Dacă o auzi ce povesteşte despre madam Geamantan, te cruceşti! Se ţine numai de minciuni şi intrigi, bagă zâzanie între ea şi bărbatu-său, umblă cu codoşlâcuri. A dracului să fie aia care a luat de aici măcar un pai!
    - Bine, bine, încercă Dumitru Mihuţ să muşamalizeze lucrurile şi Dan îşi zise amuzat că dintre toţi cel mai prost se simţea tot unchiu-său.
    Aşa fusese toată viaţa, avea oroare de situaţiile încordate, de ieşiri virulente. Foştii lui elevi povesteau că îi era jenă să-i prindă copiind. Se făcea că nu observă şi îşi ascundea obrajii îmbujoraţi în spatele gazetei, prefăcându-se că citeşte.
    - ...vom lămuri întâi împrejurările, desigur, să ne liniştim, nu-i aşa... pe urmă vom vedea ce e de făcut. Nu are rost să ne spunem lucruri grele...
    - Ea a început, dădu din umeri Sanda Ionuţ. M-a făcut hoaţă!
    - Să încercăm să fim o echipă unită, rosti cu însufleţire artificială Dumitru Mihuţ. Propun un schimb de scuze şi să uităm tot ce s-a întâmplat.
    Cornelia Ciurea îşi săltă nasul cu aroganţă violentă şi Dan avu impresia că aude răcnetul văzduhului străpuns.
    - E absurd, domnule profesor, nu pot cere scuze unei hoaţe, chiar dacă am avut imprudenţa s-o demasc. Dar dacă acesta este modul în care dumneavoastră înţelegeţi să vă conduceţi afacerea, vă priveşte. Nu pot decât să vă felicit pentru sângele rece cu care vă lăsaţi escrocat.
    Dan începu să râdă:
    - Iată ceea ce s-ar putea numi o probă de ironie muşcătoare.
    - Pe dracu' se hlizi Sanda Ionuţ. Ar muşca ea, dar cu ce?! Cu flotanţii ăia de sus şi caninii în recreaţia mare?!
    Cornelia Ciurea respiră adânc. Mai avu puterea să încline scurt capul şi să se refugieze în oficiul sanitar de lângă birou. Abia izbuti să debuşoneze flaconul de propanolol şi înghiţi două pastile cu graba unui asfixiat ajuns lângă o sursă de aer.

                                                              10.

                                     Crinu auzise tot. Când Cornelia părăsi biroul, se refugie în odaia alăturată. Peste câteva clipe, ieşi în întâmpinarea Sandei cu un aer întâmplător. O urmărea tot timpul şi, ca toţi îndrăgostiţii, era bineînţeles convins că nimeni nu băgase de seamă. Sanda se aplecă după găleţi dar Crinu i-o luă înainte.
    - Lasă că ţi le umplu eu. Unde să le duc?
    - În baia de la parter.
    Se lăsă servită cu ifose de principesă care acordă favoruri. Ştia că picase în laţul ei dar puştii nu o interesau. Se dovedea însă util, ar fi făcut orice de dragul ei şi era decisă să se folosească de acest avantaj.
    Începu să spele faianţa, ţinând cârpa cu vârful degetelor, afişând o expresie care oscila între dezgust şi oboseală. Crinu îi smulse torşonul din mână, zâmbind:
    - Dă-mi voie să te ajut...
    - Nu vreau să te deranjezi, se opuse moale Sanda.
    - Te rog să te odihneşti, se vede că eşti obosită.
    - Da, am avut câteva zile foarte grele şi la butic. Gestiune, inventar şi patronul are încredere numai în mine. Trag eu pentru toate...
    Îşi dădea importanţă şi făcea parte dintre oamenii care, pe măsură ce mint, încep să creadă ei înşişi în adevărul celor emise, tonul devenind astfel foarte convingător. De altfel, Crinu nu punea la îndoială niciun cuvânt şi o asculta cu inima strânsă.
    - De ce trebuie să munceşti aşa de mult? Mi-ai spus că la butic te plătesc bine.
    - Mă obligă taică-meu, spuse Sanda cu aer de martiră.
    Crinu o privi consternat:
    - Cum se poate aşa ceva? Doar staţi aici, alături, nu-şi dă seama că asta nu-i o muncă pentru tine?
    - Ce-i pasă lui! Începu să lăcrămeze: Şi după ce că le frec podelele, mai trebuie să înghit tot soiul de măgării. Dacă ai fi auzit-o adineaori pe scârba aia de Ciuroaia...
    Plângea de-a binelea şi Crinu îşi frânse degetele neputincios. Sincer vorbind, Cornelia Ciurea nu-i făcuse vreo impresie specială, în afară de faptul că semăna foarte bine cu diriginta pe care o avusese în clasa a VIII-a, acum însă era convins că nu exista o "scârbă" mai mare pe lume.
    - Ca să nu-ţi mai spun, supralicită Sanda, că mai suport şi alte porcării. Libidinosul ăla de Dan mă înghesuie pe la toate colţurile, ieri era să-mi rupă bluza...
    Crinu albi ca o bucată de cretă. O asemenea infamie era de neîndurat. Sanda... Sanda lui chinuită, mânjită de tipul ăla bătrân...
    - De ce nu mi-ai spus nimic? Dacă se mai întâmplă, strigă-mă! Am să-l învăţ minte! I-ai povestit lui taică-tău chestia asta?
    - Ţi-am zis o dată că nu-i pasă, hohoti Sanda la capătul puterilor, imaginându-se în clipa aceea floare plăpândă agresată de un mascul feroce, başca persecutată de familie. Dacă nu-i scuip nouăj' de mii pe masă în fiecare lună, mă dă afară din casă.
    - E groaznic! şopti Crinu înspăimântat şi îi cuprinse mâna între palmele lui. O atingea pentru prima oară dar, emoţionat, nu realiză momentul decât mult mai târziu.
    Sanda însă îl înregistră cu gâdilituri ascunse. O încântau omagiile, indiferent din partea cui ar fi venit, adora să frângă inimi.
    - Sanda, eu te pot ajuta! Dacă-mi dai voie...
    - Nu mă poate ajuta nimeni, declară patetic urmărind cu "jubilaţie" interioară tulburarea băiatului, mă mărit şi scap de toate!
    - Nu! se sperie Crinu, nu te grăbi, te rog... Te pot ajuta, Ştiu ce vorbesc. Eu am un apartament de trei camere, stau singur... Te poţi muta la mine... N-o să te deranjeze nimeni, îţi jur!
    Sanda se opri din plâns, cercetându-l curioasă:
    - Cum adică să mă mut la tine? Nu-mi eşti neam... nu-mi eşti nimic.
    - Ştiu! Adică, nu. Vii la mine ca un prieten... Ca o colegă de şcoală... Eu nu... Nu vreau nimic, înţelegi? Nu te costă chiria, nu ai nici o obligaţie şi atunci o să-ţi ajungă banii. Ai să te descurci doar cu buticul... Te rog, nu mă refuza...
    În sinea ei, Sanda se distra fabulos şi regreta că scena nu are martori. Ce va povesti ea fetelor de la butic mâine, avea să piardă jumătate din savoare, mai sigur, nici nu o vor crede.
    - Mulţumesc, Crinule, dar nu se poate... Ce o să spună lumea?
    - Ce ne pasă de lume? se avântă băiatul din ce în ce mai înflăcărat. Iar eu... Eu peste doi ani sunt major, cu liceul terminat... Dacă tu... dacă tu o să vrei...
    Sanda zâmbi şi îl mângâie pe păr. Părea impresionată.
    - Eşti un bărbat adevărat. Îi întinse obrazul: Dacă vrei, poţi să mă săruţi.
    Crinu trăia cea mai fericită clipă din viaţa lui.

                                                          11.

                                 Nebun de fericire, țâșni ca o săgeată pe culoar, nimerind drept în braţele lui Dan Mihuţ. Tânărul râse:
    - Ce faci măi, vijelie? Arde undeva?
    Băiatul îi îndreptă o privire care-l lăsă pe gânduri şi se îndepărtă fără un cuvânt.
    "Hm, făcu nedumerit, Dan. Ce o fi cu ăsta?!"

                                                            12.

                                 Olimpia Fabian îşi consultă Longines-ul micuţ de aur, cumpărat în anul 1940 şi se ridică vioaie:
    - Trebuie să plec. La ora 3, am cursul de germană.
    Marietta Bogdan săltă nasul din fişe. Deocamdată, până la demararea activităţii propriu-zise a societăţii, lucrau împreună la organizarea viitoarei biblioteci. La sfatul Mariettei, categoric orientată, Mihuţ achiziţionase cam vreo o mie de cărţi, vizând cele mai variate domenii.
    Spre surpriza profesoarei, Olimpia se dovedi un ajutor de nădejde; competentă şi disciplinată, înţelegea de la primele cuvinte ce aşteptai de la ea. Sigur, în concepţia Mariettei Bogdan nu putea fi considerată o persoană cultă dar, datorită sutelor de traduceri dactilografiate în aproape jumătate de secol, dobândise un bagaj informaţional care nu era de ignorat. Marietta mai bănuia că-i şi place să citească, având o memorie remarcabilă. Trăgând linia - o femeie capabilă şi foarte ţicnită.
    Flămândă mereu de cunoaştere, mai ales a naturii umane, profesoara încerca s-o descifreze, dar Olimpia - cel puţin aşa făcea impresia - se eschiva cu graţii şi sinuozităţi de reptilă.
    - Vă invidiez pentru răbdarea dumneavoastră.
    Olimpia se miră ca o păpuşă şi ciripi:
    - Nu cred că înţeleg la ce vă referiţi. Pentru ce trebuie să am răbdare?
    - Germana este o limbă foarte grea, spuse profesoara ocolind, de fapt, ce-i stătea pe limbă: "E idiot să te căzneşti la vârsta asta cu subtilităţile limbii lui Goethe, ca şi cu orice altceva, în general".
    Domnişoara Fabian îşi consultă obrazul în oglinda pudrierei. Ţinea batonul de ruj în mâna dreaptă, frecându-şi vârtos buzele una de cealaltă, de parcă ar fi vrut să le înghită.
    - Eu nu găsesc ceva singular... Atunci, ne vedem mâine. Am petrecut o dimineaţă foarte plăcută şi instructivă în compania dumneavoastră. La revedere.
    Marietta Bogdan, perseverentă, încercă să profite de ocazie:
    - Şi eu m-am simţit foarte bine. De ce nu am încerca să ne vedem şi altfel? Aş fi încântată dacă aţi accepta într-o zi să bem împreună o cafea.
    - O! exclamă cu triluri Olimpia, neangajându-se în niciun fel. La revedere, pe mâine.
    Se strecură pe uşă, iutacă şi graţioasă în trenciul bine strâns pe talie, lăsând în urmă o aromă dulce proaspătă de lăcrămioare.
    Când o văzu, Dumitru Mihuţ se ridică cu graba elevilor lui de odinioară la intrarea profesorilor în clasă, alţii însă decât el însuşi.
    - Am venit să vă spun la revedere, căci la ora 3 am cursul de germană iar înainte de aceasta voi fi obligată să trec şi pe acasă.
    - Nicio problemă, spuse bătrânul tulburat. Când aveţi probleme, vreau să zic, nu trebuie să vă simţiţi încorsetată de program. În fond, suntem aici o singură familie...
    - Încântător, aprecie Olimpia. Este o plăcere să lucreze cineva în aceste condiţiuni.
    - Spuneţi-mi, domnişoară Fabian, v-aţi mai gândit la propunerea mea?
    Olimpia clămpăni distinct din gene, ţuguindu-şi în acelaşi timp buzele; izbuti expresia de mirare acreditată de Hollywood prin deceniile al doilea şi al treilea, când se purtau guriţele pictate zgârcit, cât un bumb. Era caraghioasă până la ilar, dar Dumitru Mihuţ o găsea adorabilă. Pasiunea voala imaginea, respectând doar contururile. În faţa lui, se afla o ştrengăriţă nostimă cu mijloc subţire şi o beretă delicioasă, roşie pe plete paj, platinate.
    - Nu sunt sigură că-mi amintesc prea bine despre ce este vorba.
    Un altul mai lucid s-ar fi gândit că femeia e sclerozată. Profesorul o luă însă drept graţioasă stratagemă, mostră de cochetărie. Cu patru zile în urmă, deci exact la o săptămână după ce o cunoscuse, Mihuţ o ceruse în căsătorie. Cam abrupt şi pe neaşteptate, cu lipsa de diplomaţie caracteristică oamenilor foarte sinceri. Lucrurile decurseseră cam aşa...
    Abordată foarte direct, Olimpia nu se putuse eschiva în maniera ei obişnuită şi recursese la subterfugiul clasic:
    - O, aceasta este o chestiune îndeajuns de importantă pentru a putea da un răspuns pe loc. Cere timp de gândire, ha! ha! ha! ...Nu credeţi?
    Profesorul, care trăia de opt zile primul coup de foudre din viaţă, se avântă cu o cutezanţă pe care un altul mai puţin timid, sau mai versat, nu le-ar fi avut.
    - Domnişoară Fabian, lăsaţi, vă rog, convenţiile. La vârsta noastră ai învăţat să deosebeşti un ban bun de unul fals şi nici nu prea mai avem timp de aşteptat. Să profităm de ce ne-a mai lăsat Dumnezeu.
    Gafa era uriaşă, vârsta fiind ultimul lucru despre care Olimpia ar fi fost dispusă să discute, dar profesorul nu-şi dădea seama. Ba chiar o sublinie, închipuindu-şi că e glumeţ:
    - ...să ne bucurăm, domnişoară, cât nu umblăm în baston, cât mai prezentăm rămăşiţe onorabile...
    - Ha, ha, ha! râse femeia cam crispat. Oare am înţeles bine?... Vreţi să vă luaţi un baston? Cred că este un accesoriu destul de distins.
    - Am să vă fac fericită, domnişoară, jur!
    - Ce drăguţ din partea dumneavoastră! Admirabil! Mi-e teamă însă că eu va trebui să plec, căci altfel voi pierde, fără îndoială, ora mea de germană.
    ... Telefonul începu să sune dar Mihuţ îl ignoră cu un zvâcnet de iritare al umerilor.
    - Nu se poate să fi uitat, ce Dumnezeu! Doar nu vă cere în fiecare zi cineva de nevastă!
    - Ha! ha! chicoti Olimpia. Nici n-ar fi posibil, căci trebuie să vă spun că nu ies în fiecare zi din casă.
    Profesorul o privi descumpănit:
    - Probabil, propunerea mea a fost cam... impulsivă, v-am luat pe neaşteptate.
    - O, sunt obişnuită, surâse Olimpia Fabian cu un natural sută la sută sincer.
    - ...dar eu însumi am fost luat pe neaşteptate. Am acţionat sub imperiul unui sentiment covârşitor, dacă mă înţelegeţi, domnişoară Fabian. Din cauza aceasta am şi uitat să vă spun esenţialul. Vă ador!
    - Vai, ce drăguţ! exclamă Olimpia de parcă ar fi admirat caniche-ul nou nouţ, cumpărat de vecinii de la parter.
    - Aştept un răspuns, scumpă domnişoară Fabian. Un gest de încurajare. Permiteţi-mi măcar să vă spun pe nume... Olimpia... Nu ştiu să fi auzit vreodată ceva mai frumos! Sună ca o muzică...
    - Ha, ha! Vă mulţumesc, dar cred că nu sunt încă îndeajuns de pregătită... Dumnezeule, de data asta sigur am întârziat la curs!
    Căţărată pe o scară dublă, Sanda Ionuţ spăla în dorul lelii carourile evantaiului de sticlă care ocrotea intrarea. Olimpia se opri câteva clipe în capul scării pentru a-şi îmbrăca mănuşile. Amabilă ca de obicei, observă zâmbind:
    - Trebuie să fie foarte neplăcut să umbli cu apă pe timpul acesta rece...
    Fata îşi despică gura într-un rânjet feroce:
    - De, tanti, nu toată lumea are succesul şi trecerea matale! L-ai aiurit pe patron de n-ai treabă! Zob l-ai făcut!
    Olimpia o privi fără să înţeleagă:
    - Nu sunt sigură... Începu în stilul obişnuit, dar se răzgândi amintindu-şi că nu are timp. Simţi totuşi nevoia să adreseze câteva cuvinte drăguţe "femeii de serviciu": Ai grijă să nu răceşti. O buillotă fierbinte la picioare, când ajungi acasă, e cel mai bun preventiv. La revedere, drăguţo.
    Sanda, dezarmată, fără replică pe moment, privi lung în urma ei: "Moşneaga e ocnă mare!”

                                                             13.

                                      Sașa Diaconu  trase cu poftă din ţigară. Ţigara era de la Crinu; se apucase să "duhănească", vorba Elenei Diaconu, pentru că Sanda considera că "nu e bărbat ăla care nu fumează". Cum sta rezemat de un copac, cu capul vârât între umeri şi chipul - piftie ratată, Nea Gică Putere gândea că seamănă cu un cocor brânzos şi chel.
    Olimpia Fabian trecu pe lângă ei, fluturându-şi degetele cu un zâmbet drăgălaş.
    Bătrânul clipi semnificativ, tuflindu-şi căciula:
    - Ce zici, se face ori ba?
    - Ce să se facă, Nea Gică? tresări Saşa smuls din gânduri.
    - Nunta, bre, pe ce lume trăieşti? Expresia nedumerită a celuilalt îl determină să completeze: Cu don' profesor, adică.
    Saşa pică din lună:
    - Vrei să spui că domnul Mihuţ şi cu... arătă cu bărbia spre stradă unde Olimpia Fabian tocmai îşi deschidea umbrela, au de gînd să se căsătorească? La vârsta lor?
    Nea Gică Putere comentă filosofic:
    - Zice o vorbă că necazurile şi nebuneala nu te întreabă că câţi ani ai. Ăştia-i amândoi mai bătrâni ca mine, da' uite că acu' i-a călcat bucuria. Şi eu, unul, zic că-s şi potriviţi. Sunt de o etate, cumsecade şi... acu' să nu mă spui, cam într-o ureche.
    Saşa Diaconu îl privi perplex:
    - Fantastic!
    Se gândi reflex la soră-sa, fecioară la aproape 41 de ani, cu toate reveilloanele - o dată isprăvită facultatea - petrecute acasă, cu un telefon la ale cărui apeluri nu mai reacţiona. Pe ea nu o căuta nimeni. Se gândi la el însuşi... Comentă distrus:
    - Unii au noroc, Nea Gică. Uită-te la mine! Am împlinit 36 de ani. Alţii la vârsta mea au demult familie, copii mari...
    - Ce-i drept, cam era vremea şi pentru dumneata.
    - Şi eu ce să fac, Nea Gică? Sunt eu vinovat că nu mă vrea niciuna?
    - Ori eşti prea pretenţios?
    Saşa râse amar:
    - Al naibii de pretenţios! Divorţată de două ori, cu un copil, o secătură obraznică de 8 ani, fără serviciu că nu vroia să meargă în provincie, cum era sub Ceauşescu, nu gospodină, nopţile prin baruri cu turişti străini...
    Nea Gică Putere îşi ridică obrazul crestat:
    - Şi dumneatale nu ziceai nimic?
    - Ce să zic, că în felul ei avea dreptate. "Sunt tânără, mai am şi eu câţiva ani buni, tu nu ai parai să mă scoţi. Să stau să mă ofilesc pe de-a moaca?!"... Îi făceam toată gospodăria, până şi lecţiile lu' ăla micu'. În timpul ăsta ea era la distracţie iar golanu' de fiu-său bătea mingea pe stradă. Nici aşa nu i-am plăcut. În '90, a scos paşapoarte pentru ea şi băiat şi a părăsit ţara: "Eu o virez spre Soare-Apune, căcănăria asta nu-i de mine. Balegă albă, te-am salutat din mers!"... Şi mai ziceai, oftă, că sunt pretenţios! Nici aşa, să vorbim degeaba...
    - De, trebuia să mai încerci şi matale.
    - Păi asta a fost ultima. Înaintea ei, eram cu una, Cici, fată de pieţari bogaţi, de pe lângă Bucureşti. Comuna Grădinari, dacă ai auzit.
    - Am auzit, toţi creştini procopsiţi.
    - Mie nu mi-era de avuţia lor. Îmi plăcea Cici că era ca o cireaşă. Abia aştepta să fie doamna inginer. În familia lor, aveau căruţe de bani, dar nici o diplomă, înţelegi... Ne-am logodit cu popă, au dat petrecere mare, la ei acasă... Am prins-o pupându-se în curte, sub nuc, cu fiul naşului, student pe atunci la ASE.
    - Şi atunci, ai dat-o de-a dura, râse bătrînul, am înţeles.
    - N-am dat-o, Nea Gică. Am zis că-i tânără şi nu ştie ce face. Luase şi ea câteva pahare, ăla mai obraznic... S-a băgat maică-sa. "Măi, Saşa, tu eşti băiat bun, cumsecade, nici Cici nu-i fată rea, da'-i trebuie unul s-o ţină în hăţuri. Aşa suntem noi, o naţie a dracului, iuţi şi cam năvalnice dar moşul meu cu o mână mă drăgălea, în ailaltă ţinea gârbaciul. Tu eşti moale, fătul meu, şi nu vreau să ne râdă satul când s-o apuca Cici să sară noaptea gardul..."
    Bătrânul dădu din cap şi abandonă pentru câteva clipe rindeaua:
    - Înţeleaptă muiere! Nu ştiu multe care s-ar fi pus aşa, de-a curmezişul, la norocul fie-sii...
    Saşa îşi împinse a pagubă buza inferioară umflată şi roşie.
    - Şi eu cu ce m-am ales? Vorbesc cu dumneata, Nea Gică, de parcă ai fi tatăl meu. O iubesc pe domnişoara Alina.
    - Hm, am băgat eu de seamă... Fată bună, cuminte.
    Figura tânărului se însufleţi dintr-o dată, ochii parcă-i lăcrămau.
    - E un înger! Un înger adevărat! Frumoasă, cuminte, dulce...
    - Ea ce zice?
    - Ţi-am spus că n-am noroc. Nu mă pot apropia de ea. Dan îi aţine tot timpul calea, nu o slăbeşte o clipită.
    - Aţine-i-o şi dumneata! Încearcă să-l răzbeşti.
    - Păi mă pun eu cu Dan, Nea Gică?
    - Pune-te, să vadă şi fata că lupţi pentru ea.
    - Adică să ne luăm la bătaie? Păi ăsta mă pune jos cu o singură palmă! Vezi şi dumneata că nu sunt prea vânjos.
    Gică Putere îşi aprinse o ţigară, ţinând-o din obişnuinţă în căuşul palmelor. Ploua, umezeala îţi intra în oase ca un şarpe ud, dar nu bătea vântul. Râse încetişor:
    - Ce-i drept, rupi musca în două de voinic, dar dacă o iubeşti, face domnişoara Alina o coastă, două zdruncinate. Fetelor le cam place de alde astea.
    Saşa Diaconu se înfioră. Se ştia slăbănog, dezbrăcat prezenta rotunjimi incerte, de femeie coaptă, avea oroare de dureri fizice. Gura îi era o paragină şi nu se ducea la dentist, dând vina pe bani.
    - Glumeşti, Nea Gică...
    - Uite-o!
    Alina cobora scările, siluetă sfrijită sub o umbrelă cafenie care părea ştirbă; una din poalele de mătase se desprinsese de spiţă.
    - Ce aştepţi? îl aţâţă bătrânul. Ia-te după ea!
    Saşa şovăi o clipă înainte de a-şi lua avânt. "Parcă ar fi un câine beteag", îşi zise Gică Putere, privindu-l cum aleargă.
    - Vă conduc până la metrou, se oferi tânărul, regretând că nu are bani pentru două bilete. Întregul avans primit de la Mihuţ fusese cheltuit de "fete", în două zile. Prea multe datorii, prea multe găuri de astupat...
    Paşi precipitaţi îi ajunseră din urmă şi o voce răsună plină de siguranţă:
    - E prea frig ca să ia metroul. Vă conduc eu cu maşina până acasă, domnişoară Alina. Noapte bună, Diaconu!
    Cu gesturi delicate dar hotărâte, Dan luă umbrela din mâna fetei şi o cuprinse protector pe după umeri, ferindu-se - vezi Doamne - de ploaie.
    Saşa îngână un noapte bună şters şi rămase încremenit în mijlocul curţii, statuie jalnică privind în urma perechii înlănţuite.
    Nea Gică Putere strecură printre dinţi un scuipat subţire. Îşi îndreptă ochii spre casă. Mai era lumină la două ferestre:
    "Numai de-ar pleca dracului o dată!"
    Din colţul unei ferestre neluminate, privea Sanda Ionuţ. Îi urmări pe cei doi până ieşiră din curte. După puţin timp, auzi motorul Daciei lui Dan. Sanda scrâşni din dinţi, încercând să-şi stăpânească plânsul. Se simţea strivită de furie neputincioasă, de gelozie şi de ură.

                                                      COINCIDENŢE?
                                                     PREMEDITARE?
                                                            DESTIN?
                                                                 1.

                                     Aparent nemotivat, Marietta Bogdan trăia o stare de surescitare specială. Era 9 seara dar se simţea proaspătă, limpede, victima vreunui fus orar capricios. Avea tonusul şi respiraţia zorilor de zi şi, plină de energie clocotitoare, dacă ar fi fost vreo gospodină, s-ar fi apucat, de pildă, să frece parchetul.
    Marietta însă nu avea vocaţii casnice, preocupările ei în acest sens limitându-se strict la două deziderate: "să nu mă mănânce ploşniţele şi gândacii", iar ca merinde "ceaiurile mele şi câţiva cartofi fierţi îmi sunt tocmai deajuns".
    De obicei, seara, dacă nu avea lucrări de corectat, citea presa sau dădea telefoane care i se păreau indispensabile, deşi adresanţii, instalaţi în pijamale la televizor, o înjurau cumplit: "cretina aia nu ştie că sunt Actualităţi, sau e Dallas?!"
    Pentru Marietta Bogdan însă televizorul - pentru cei mulţi un personaj mai prezent şi mai important decât înşişi membrii familiei - nu exista. Urmărea jurnalul doar în zilele fierbinţi, cu evenimente de temperatură maximă şi unele emisiuni ştiinţifice, emise îndeobşte pe programul 2. I se părea mediocru spre imbecil ca televizorul să constituie o dominantă în existenţa cuiva iar serialele mamut ca Dallas ori Întoarcere la Eden o făceau să ridice o sprânceană ironică şi bine pensată deasupra ochelarilor căzuţi în vârful nasului:
    "Surogate de viaţă cu sos Tiffany's pentru mica inteligenţă, frumoşi şi frumoase, mostre ale profesionalismului trusturilor de frumuseţe, cu plata în valută forte".
    Cel mai adesea citea. Până la ore târzii şi, în general, lucrări serioase: eseuri, studii filosofice, literatură document şi, în primul rând, cărţi care tratau ştiinţific fenomenele de parapsihologie.
    Azi, însă, îi era imposibil să se concentreze, indiferent ce activitate şi-ar fi propus. Într-un capot unsuros (cremă pe faţă, cremă pe gât) reteza în diagonală covorul 3 pe 2 al camerei de zi, cu paşi precipitaţi, incapabilă să-şi găsească locul.
    O apăsa o nelinişte; nu ceva rău prevestitor neapărat, ci doar neliniştea, sentimentul că trebuie, că urmează să se întâmple ceva.
    La 9 şi 20, simţi că nu mai rezistă. Puse un ibric de cafea pe foc, trase un pardesiu vechi pe umeri şi coborî la subsol, unde îşi avea Doina, femeia de serviciu vizionară, cămăruţa.

                                                            2.

                                      Femeia urmărea serialul la televizor şi o rugă să aştepte, că urcă ea mai încolo, peste juma' de oră. Nu o refuza niciodată pe Doamna Marietta, "clientă faină, necârtitoare, cu deştele dezlipite". Nu băga de seamă că a spălat geamurile dar nu şi caloriferele, că-s păianjeni pe tavan, unde nu ajunge peria, praf pe şifonier şi bibliotecă.
    Unde nu se vede, nu se fluieră, başca mai e şi chioară săraca!
    Aşteptând-o să cadă în transă - de regulă dura cam zece minute - Marietta, totdeauna analistă înverşunată a oricărui fenomen înconjurător, nu înceta să se mire.
    Din toate punctele de vedere, Doina era o exponentă a micii mahalale, cu veleităţi burgheze. Era suficientă o singură privire în "garsoniera" ei asfixiată de preşuri, de autostrăzi parcurse cu igliţa şi perini gogonate, lăfăindu-se la căpătâiul patului iar persoana era la fel de grăitoare: cam 60 de ani, grasă - burta impresionantă pleca imediat de sub sâni - şi se mişca neaşteptat de agil.
    Privind-o cu atenţie, îţi dădeai imediat seama că în tinereţe trebuie să fi fost socotită, în lumea ei, drept frumoasă. Un profil corect, păr mult, ondulat, adunat într-un coc acoperit de o basma legată ştrengăreşte la ceafă, pomeţi înalţi. Ochii albaştri, adânciţi în orbite, erau frumoşi dar fără expresie. Nu însă lipsa de expresie proprie imbecilităţii - traducea Marietta Bogdan - ci a detaşării, a harului, a capacităţii de evadare din concretul palpabil spre a se putea strecura în canalele ceţoase ale absolutului.
    - Văd... Încep să văd...
    Marietta o urmărea cu sufletul la gură. Inima agitată îi aminti că nu şi-a luat pastila. Dădu reflex din mână. "Nu mai contează acum..."
    Aşa cum se întâmpla de obicei, Doina se lăsase cu toată greutatea pe spatele canapelei. Din ochii rostogoliţi în sus, ca la iepuri când dorm, se vedea doar albuşul; mâinile, arse de sodă şi detergenţi, frământau inconştient, din ce în ce mai apăsat, marginea flanelei cărămizii. Când era în transă, articula cuvintele cu gura mai deschisă ca de obicei.
    De fiece dată, Marietta privea cu repulsie dar în acelaşi timp fascinată, incapabilă să-şi desprindă ochii, cum limba, ca un gogoloi roşu-vânăt i se rostogolea prin gardul ştirb al dinţilor de jos.
    - ...Azi e ziua lui Mamon... Ce-şi mai râde în pumni!... Râde că nu-i pasă, nici încotro nu vede sfinţenie întru frica lui Dumnezeu, ci numai strâmtorare păgână...
    Marietta o privi speriată:
    - Nu pricep, şopti... Ce înseamnă asta?
    Fără s-o audă, Doina continuă să bolborosească:
    - ... casa-i cotropită, blestemul arde. Sorocită este cumplită înfruntare în astă noapte... Glas se aude, limpede clopot de bronz peste chiotele diavolului... "Vino aici, roabo, ci nu zăbovi... Vino negreşit... Conacul cu jivine... "
    Pendula bătu de zece ori. Sub imboldul unei porniri irezistibile, Marietta Bogdan începu să se îmbrace. Trezită, Doina ceru o ţuică, mai măşcată, o dădu pe gît şi abia atunci păru cu adevărat dezmeticită. Căscă ochii la Marietta care se îmbrăca precipitat, dând impresia că nu ştie ce pune pe ea.
    - Doamne sfinte! Unde te porneşti la ceasul ăsta, pe urgia de afară? Zici că dă vremea în clocot.
    "Încă nu a ieşit complet din transă, îşi zise Marietta. Mai vorbeşte ca din ceaslov".
    Se simţea îngheţată de frică dar, în acelaşi timp, îi era imposibil, categoric peste puteri, să rămână acasă. Cu un gest hotărât, semănând a disperare, ridică receptorul, formă trei cifre şi ceru un taximetru. Doina se cruci. "E trulea săraca, ce să-i faci, dacă n-are bărbat!" Şi se întoarse în subsolul ei, unde avea rufe de pus la muiat.
    Marietta, gata îmbrăcată, auzi claxonul taximetrului. Îşi agăţă poşeta pe umăr, stinse lumina şi întoarse yala de două ori.
    Era ora 22,30.

                                                               3.

                                 Când văzu lumina aprinsă, încă de la  colţul străzii, un cârcel îi înnodă inima. O exaspera risipa de orice fel şi se simţea furioasă pe ea însăşi. Excesiv de prudentă, în general, nu pleca de acasă fără să se asigure că toate robinetele sunt bine închise, toate luminile stinse, uşile încuiate. Nu-şi ierta neglijenţa - cel puţin o zi avea să-şi facă reproşuri - căreia îi dădea proporţii dramatice: "mi-am pierdut controlul şi asta numai din cauza necazurilor".
    Clocotind - "uite ce-mi lipsea după scandalul cu hoaţa aia!" - abia nimeri broasca yalei. Spre stupefacţia ei, uşa se deschise după prima răsucire.
    - Hello, mamano! Da' ştiu că le circuli! Cât pe-aci să te dăm la Dispăruţi!
    Cornelia Ciurea rămase încremenită în pragul vestibulului. Mai perplexă decât atâta nu ar fi putut fi, scena era cu mult peste posibilităţile ei de îngurgitare. În sufragerie domnea o dezordine cumplită, pe canapea, două valize deschise îşi vomitau conţinutul pe covor, scaunele, masa, fotoliile erau ocupate cu hăinărie şi boarfe de tot felul, pe televizor - un magazin de cosmetice. Rezemată leneş de bufet, în cămaşă de noapte tip furou, noră-sa o privea amuzată. În ochi, i se păru Corneliei, îi scăpărau ace de satisfacţie drăcească.
    Mai în spate, lângă uşa băii, Decebal, surprins cu un pantof în mână, zâmbea nesigur şi tâmp. Ca prin ceaţă, Cornelia mai înregistră o ţigară aprinsă pe marginea unei farfurioare, fiind bine ştiut că în casa inginer agronom Cornelia Ciurea nu se fumează, oaspete de ar fi fost chiar Regina Angliei, macrameul de pe masă era plin de scrum, iar din bucătărie venea miros de merinde prăjită.
    Sufocată, incapabilă să emită un singur sunet, Cornelia se învineţise apopleptic, ochii bulbucaţi opinteau realmente să iasă din orbite. Impresia era atât de pregnantă, că Sorina izbucni în râs. Se adresă peste umăr, lui bărbatu-său:
    - Mamana a amuţit de bucurie... Vezi că se ard cârnaţii ăia, stinge focul.
    Glasul Corneliei se auzi ca un geamăt:
    - Ce căutaţi aici? Arătă spre valize: Ce-i cu astea?
    - Am venit acasă şi ăsta e bagajul nostru, răspunse Sorina cu naturaleţe. Nu mi se potrivesc pijamalele matale. Prea sexy!
    - Nu e casa voastră, replică ferm Cornelia, regăsindu-şi ceva din siguranţă.
    Sorina îşi înfipse un pumn în şold. Se interesă provocatoare:
    - Serios?! Orice copil are dreptul la o odaie în casa părintească. Măcar atât să faci pentru Decebal că în rest...
    - I-am dat tot ce am socotit de cuviinţă că merită, iar...
    Noră-sa o întrerupse batjocoritoare:
    - I-ai dat, cum să nu... Părul de la broască şi toţi iepurii din sat!
    - ...iar chestiunea o discut cel mult cu fiul meu, nu cu dumneata, care nu ai nicio calitate!
    Îşi scoase pardesiul cu un gest elocvent "cu dumneata am isprăvit" şi trecu în vestibul. Mişcarea bruscă şi prea violentă rupse agăţătoarea hainei.
    Sorina îşi aprinse o ţigară. Se distra grozav:
    - Decebal! Ia vino încoa, pisule!... Auzi ce zice mamana! Că nu am calitatea să discut cu dumneaei. Explică-i tu că m-ai luat cu acte.
    Tânărul Ciurea îşi plimba rătăcit privirea de la una la alta, obrazul de ierbivor, cu falcă prea mobilă, lipsită de bărbăţie stârnea jale. Cornelia Ciurea îl măsură din cap până în picioare. Deux-piecesul cafeniu de jerse, pe care cunoscuţii i-l ştiau de cel puţin douăzeci de ani, părea gata să plesnească sub respiraţia anevoioasă.
    - Dacă ai ceva să-mi comunici, fă-o personal, nu prin intermediari.
    - Dar mamana...
    - Mamă! îl corectă aspru Cornelia. Să nu mi te adresezi mie în termeni de tractir. Ce cauţi aici? Ce-i măgăria asta?! Cum ţi-ai permis?
    Decebal îşi încleştă degetele asudate. Una din falange pocni surd. Era un gest care revenea frecvent.
    - Te rog să înţelegi. E doar ceva provizoriu... O ocazie. Adică, am găsit pe cineva... a fost o şansă...
    Sorina îl întrerupse nerăbdătoare:
    - Ce te tot foieşti în izmene? Am închiriat casa pe valută. 300 de dolari S.U.A. pe lună. Cred că motivul ăsta ajunge!
    Cornelia nu întoarse capul, continua să se uite doar la fiu-său. Decebal se bâlbâi:
    - Da, mamă, aşa stau lucrurile. Gândeşte-te ce ocazie! În trei luni, aproape 1.000 de dolari. Nu se scapă aşa ceva, cred că eşti de acord şi tu.
    Cornelia replică glacial:
    - Nu văd în ce măsură chestiunea aceasta mă interesează pe mine.
    Decebal se holbă, fără replică. Sorina începu să râdă, articulând ostentativ fiecare hohot:
    - Ce mult te iubeşte mămica ta! Să borăşti lacrimi şi alta nu!
    Cornelia continuă s-o ignore. Că ţinea totuşi seama de prezenţa ei o trăda doar violaceul tot mai întunecat al obrazului.
    - Te somez să părăseşti imediat această casă împreună cu întreg inventarul, viu sau mort!
    - Scorpie! scrâşni Sorina. Scorpie la menopauză!
    Cu mâna pe clanţa uşii de la bucătărie, Cornelia preciză:
    - Ai oricând acces la fosta ta odaie dar singur! Fără căţele! Pe patru ori pe două picioare.
    Puse un ibric cu apă la fiert, pentru un ceai, încercând să facă abstracţie de scandalul declanşat în sufragerie. Ar fi fost imposibil însă, aflându-se chiar într-o încăpere cu pereţi capitonaţi.
    - ...eşti o balegă, nu bărbat! Impotentule! Cum îi dai voie să vorbească aşa cu mine?... Dacă eram în locul tău, ştergeam parchetul cu ea.
    - Aud vecinii, mormăi Cornelia Ciurea. Ce ruşine! Ce scandal!...
    Dincolo, Sorina continua tot mai dezlănţuită:
    - ...dacă n-o cârpeşti imediat, să faci gaură cu ea în perete, plec chiar acum! Pentru totdeauna, jur! Alege! ori eu, ori mătura asta bătrână! Ei, fire-ai tu a dracului de madam Geamantan! Urlă la Decebal, care asculta prostit: Tu ce faci, bă Gogu Manivelă?! N-ai ars-o încă la permanent?
    Cornelia se decise pe moment. Vecinii auziseră destul. Deschise brusc uşa:
    - Decebal, noaptea asta nu voi dormi acasă. Mâine dimineaţă însă nu vreau să mai găsesc pe nimeni.
    - S-o crezi tu, o înfruntă noră-sa. De aici nu ne clintim. Aş vrea să văd şi eu cum ne dai afară!
    Gata îmbrăcată, Cornelia mai trecu o dată prin bucătărie. Îşi băgă într-o pungă nişte biscuiţi şi câteva bucăţi de rahat. Dădu cu ochii de tigaia cu cârnaţi. Cedând unui impuls neaşteptat, colectă toată saliva din gura uscată, hepatică şi trase un scuipat peste trandafirii care începuseră să se sleiască. Urma să-i mănânce curva. Încă din copilărie, Decebal nu suporta niciun fel de mezeluri.
    - Sper că ne-am înţeles, Decebal, nu?
    Noră-sa îi dădu cu tifla:
    - Ne-am înţeles pe dracu! Dar dacă tu ai chef să schimbi domiciliul, ai avizul nostru.
    Pe buzele subţiri ale Corneliei Ciurea alunecă primul zâmbet din săptămâna aceea. Cartea cea mai bună se joacă la urmă. Declară cu o linişte glacială, sigură de efect:
    - Dacă mâine dimineaţă nu găsesc absolut "curat" aici şi fără locatari, ai cuvântul meu de onoare, şi ştii că nu vorbesc în vânt...
    - Ei, ce-ai să ne faci?, o sfidă Sorina. Hai, mută fizicul că trebuie să aerisesc!
    - ...ai cuvântul meu că dosarul cu toate matrapazlâcurile de la prăvălie ale hoaţei de colo va ajunge la Poliţie, la ceasurile doişpe fix! Patronul nu a acţionat până acum, pentru că l-am rugat eu să nu o facă. Noapte bună.

                                                             4.

                                      Sașa urcă  în vagonul aproape gol, aşezându-se ca de obicei lângă uşă. Teama că din cauza aglomeraţiei nu va putea coborî la staţia propusă - şi i se întâmplase nu o dată, timiditatea împiedicându-l să-şi facă loc cu umerii şi genunchii busculând lumea - îi intrase în oase. La ora aceea, "metropolitanii" erau puţini. 8 seara îi prinde pe bucureşteni conectaţi la Actualităţi iar vremea nu îmbia la plimbări economice prin parcuri sau pe bulevarde.
    Cu gândurile în altă parte, Saşa înregistră câteva figuri sărăcăcioase, femei de serviciu cu ziua, probabil, judecând după aspectul modest - basmale, mâini devorate de detergenţi - şi nelipsitele sacoşe cu masa de seară oferită de stăpâni sau ce se putuse ciordi peste zi din cămara lor. Vis-a-vis, o pereche, un el şi o ea foarte tineri, îl priveau chicotind pe înfundate. Nu-şi dădea seama că buzele lui mototolite, informe articulau mut gândurile care-l sfâşiau.
    "Sărăcuţa! Animalul ăla o terorizează, se impune cu aere de stăpân şi ea e prea slăbuţă, prea fină ca să reacţioneze. Măcar de aş şti ce gândeşte ea... cum ar privi la o adică avansurile mele... Am să-l rog pe Crinu să tatoneze situaţia".
    Atitudinea îl caracteriza. Amâna sau transfera asupra altora deciziile şi actele de curaj concrete, găsind de fiecare dată motivaţii subtile. "E mai elegant aşa, decât s-o abordez brutal cum face Dan. Alina, cu delicateţea ei, va aprecia prin comparaţie gestul... Crinu e isteţ, ştie cum să pună tema. Şi, pe urmă, faţă de un copil îţi deschizi mai lesne inima... Da, aşa cred că-i bine..."
    Când ajunse acasă, răsufla deja mai uşurat. Decizia luată, pe care printr-o piruetă de abilitate o transformase în soluţie concretă pozitivă, plus gândul că în dulapul lui se mai aflau un rest de vodcă şi câteva ţigări bune, îl făceau să se simtă de-a dreptul fericit.
    În antreu, rămase cu haina îmbrăcată pe o singură mânecă. Se aşteptase la atmosfera obişnuită - semiîntuneric, "fetele" instalate la televizor (mama moţăind, Veruţa rozându-şi concentrată unghiile), o farfurie cu mâncare păstrată la cald, în cuptor. Febrilitatea neobişnuită îl ului. Aveau o casă cenuşie din toate punctele de vedere, unde nu se întâmpla nimic şi, mai ales după anumite ore. Era lumină - ardeau ambele becuri de câte 60 de waţi - bătrâna, cu o figură acră, ştergea praful "pe unde se vede", soră-sa se chinuia în sufragerie să aranjeze o masă "elegantă" din obiecte desperecheate şi un "tişlaifăr" care nu izbutea să ascundă petele unicei feţe de masă bună din casă. Strădanie disperat zadarnică, nici măcar două pahare nu erau de acelaşi fel. În bucătărie, se auzea sfârâind ceva pe plită.
    - Ce s-a întâmplat?
    - S-a întâmplat că Veruţei i s-a făcut de oaspeţi, bombăni maică-sa nemulţumită. Zac blidele lună în bufet de atâta foame şi noi ne ţinem de cumetrii.
    Nu era zgârcită, crescuse într-o casă de oameni ospitalieri care, după obiceiul pământului, întindeau mese de câte trei zile dar sărăcia, constantă permanentă a vieţii ei, o sălbăticise. Orice linguriţă de dulceaţă servită unui musafir întâmplător i se părea ruptă de la gura copiilor.
    Vera, gata să plângă, izbucni:
    - Saşa, spune şi tu dacă puteam să procedez altfel. M-a sunat Rădiţa Tudor de la Ploieşti...
    - A! Fosta ta colegă de facultate.
    - Nu numai atât, poate singura prietenă pe care am avut-o, s-a purtat cu mine ca o soră.
    - Ţin minte că ai făcut la ea nişte vacanţe. Parcă la Câmpulung...
    - Exact, la bunicii ei. Singurele mele vacanţe... Din cauza nervilor, începu să plângă: Cunosc România mai puţin decât un străin venit în ţară de două zile...
    Elena Diaconu, speriată, o mângâie:
    - O să vină şi rândul tău, draga mamii... Eu n-am vrut să te năcăjăsc... Am zis doar că nu sunt timpurile... Dar o facem pe a mătăluţă. Să vină, eu n-am zis să nu vină...
    Saşa îşi aprinse o ţigară:
    - Vreţi să-mi explicaţi şi mie ce se întâmplă? Nu înţeleg nimic.
    Vera îşi şterse cu mâneca halatului chipul lipsit de graţie. Ochii fără gene, sensibili şi mereu roşii, aveau nu doar culoarea ci şi căutătura iepurelui, ca a unui om veşnic prins în greşeală.
    - M-a sunat la serviciu. Pleacă poimâine bărbatu-său în America şi m-a rugat să-i găzduim două nopţi. Mai au ceva treburi de rezolvat în Bucureşti... Ştii şi tu care sunt preţurile la hotel...
    Elena Diaconu nu se putu abţine să nu comenteze:
    - Dacă au avut ei bani de America... Da' fiecare le ştie pe ale lui...
    - Nu-i aşa, mamă, făcu Vera exasperată. Sunt invitaţi şi ei, nu se duc pe banii lor.
    Saşa se uită mirat la ceas:
    - E ora 8. Cu ce tren au de gînd să vină?
    - Au şi venit. Şi-au pus bagajele în camera mea. Acum sunt la teatru, au vrut să-i vadă pe ăştia de la Masca... M-au invitat şi pe mine dar...
    Făcu un gest - unul din gesturile acelea mai mult decât elocvente între familiari - care explica fără a fi necesar un singur cuvânt motivele refuzului categoric: "sunt necoafată, ce să pun pe mine?, n-am o treanţă mai ca lumea, trebuia să strâng pe aici, să pregătesc câte ceva..."
    Elena Diaconu interveni practică:
    - Saşenca, du-te şi mănâncă până apucă aceia să vină. Vera îşi ridică privirea umedă:
    - Saşa, te supără... M-am gândit că, dacă nu ţi-ar fi greu, să dormi azi la Crinu şi să mă culc eu la tine. Începu din nou să plângă: Şi aşa e mizerie, dar să ne mai vadă şi dormind pe jos...
    - Sigur, nicio problemă... Ai dreptate. Te-ai gândit foarte bine.
    Exista încă un motiv, esenţial, pentru care Vera îşi ceda camera. Avea singurul pat reparat din toată casa; un sacrificiu la care o obligase spondiloza de care suferea încă din timpul studenţiei. Restul nu se putea numi paturi, ci terenuri accidentate unde trupul făcea slalom printre arcuri desfundate şi ghemotoace de zegras, până a-şi găsi locul, în poziţii îmbârligate.
    - Mulţumesc, Saşa... Mă gândesc doar ce aşternut să le pun. Toate sunt ciuruite şi cârpite...
    Elena Diaconu se oferi generoasă:
    - Nu te mai năcăji. Ţi-l împrumut pe cela blio, de doctor. Vezi la mine în şifonieră, sub prosoapele cele mari. Zic că nu le-or prăpădi în două nopţi... Cată să nu stofloceşti pe acolo, că abia am aranjat.
    - Săru' mâna, mamă, îi zâmbi Vera recunoscătoare. Ştiam eu că tot la matale e nădejdea.
    Ţâşni sprintenă spre cămăruţa bătrânei. Saşa privi lung în urma ei.
    - Nu trebuie să fii supărată pe Vera. O ştii că-i săritoare şi în situaţia asta chiar că nu putea să refuze.
    Elena Diaconu mormăi încet, ca să n-o audă fiică-sa:
    - O fi dar şi omu' trebuie să aibe obraz. Ştii cu ce au venit ceia în desagă pentru două zile? Cu două pacheţele de biscuiţi şi un kilogram de mere... Baremi să zici că n-au! Să le vezi straiele Şi geamantanele boiereşti... Şi Veruţa îşi dă chelea de pe ea...
    Pe plită fierbea o oală de cartofi, alături, într-o tigaie de tuci, câteva bucăţi de ficat de porc urmau să fie puse pe foc la venirea musafirilor. Ficatul îl primise maică-sa de la o clientă mulţumită, cu rude la ţară, şi îl păstra de câteva săptămâni, în aşteptarea unei ocazii deosebite.
    Cum n-aveau nicio aniversare în familie până la primăvară, evenimentul fusese hotărât pentru Sfântul Nicolae.

                                                               5.

                                 Familia Tudor nu-l interesa - tot din pricina timidității îi repugnau cunoştinţele noi - şi nici nu-i plăcea să umble noaptea, aşa că îşi luă pijamaua într-o sacoşă cândva de 2 lei şi plecă înainte de întoarcerea musafirilor. Spre surprinderea lui, Crinu nu era acasă.
    Se simţea nedumerit, aproape îngrijorat, pentru că băiatul, în ciuda libertăţii absolute de care dispunea, ducea o viaţă foarte ordonată, cu mult mai disciplinată decât majoritatea colegilor săi, supravegheaţi de familie. Pentru a face faţă multiplelor ocupaţii, îşi impusese un program respectat cu rigurozitate. Serile, de pildă, după ora 7, era obligatoriu acasă, pentru a-şi prepara lecţiile. Îşi menţinea cu atenţie statutul de elev mijlociu care nu prezintă probleme. Note proaste, corigenţe sau abateri de conduită impunând atenţionarea părinţilor i-ar fi distrus eşafodajul construit cu iscusinţă al singurei existenţe în care se putea complace pentru moment, date fiind circumstanţele.
    Descumpănit, Saşa pătrunse în apartament, folosind cheia de rezervă de pe rama uşorului. În casă era plăcut, cald şi chiar în clarobscurul luminii de "poziţie", o aplică aprinsă în vestibul, se putea observa ordinea meticuloasă a interiorului care acum, în absenţă, i se părea şi mai impregnată de personalitatea lui Crinu ca de obicei.
    Saşa dădu o raită prin casă, întrebându-se, nu pentru prima oară, cum reuşeşte băiatul ăsta de 16 ani, în ciuda unui program complicat, să menţină o ordine şi o curăţenie demne de cea mai scrupuloasă gospodină. Nu exista urmă de praf, masa de lucru arăta de parcă ar fi avut cel puţin o secretară care să-i aranjeze hârtiile, în bucătărie nu găsi nici măcar o ceaşcă murdară. Î
    l impresionă până la lacrimi - Saşa se emoţiona uşor - vasul înalt din sufragerie în care câteva crengi de stejar, pline de frunze (când naiba a fost ăsta la pădure?) dezlănţuiau o furtună de culori autumnale: aur, smarald, rugină, rubine întunecate. În dormitor, însă, patul făcut cu dichis şi absenţa oricărei haine lăsate la vedere îl lăsară perplex.
    La ei acasă, funcţiona principiul conform căruia e absurd să faci patul în fiecare zi, dacă nu ai musafiri. Adică te osteneşti pentru ziduri? Doar lipseşti pe puţin zece-douăsprezece ceasuri de acasă şi pe urmă te vâri iar în pat. Îl faci şi-l desfaci, deci, doar ca să te afli în treabă. În odaia de zi, da, trebuie ţinută oleacă de ordine. Mai pică o vecină sau poştaşul, nu se ştie...
    Doar că la ei, nici măcar în sufragerie nu era ordine, şi asta cu două femei în casă, surâse cu îngăduinţă Saşa. Cât de sărace le erau garderobele, hainele zăceau pretutindeni, oriunde puteau fi aruncate sau agăţate, bucătăria - de neconceput fără o oală, două murdare în chiuvetă. Pe masă, resturi de mâncare, pieliţe de salam, firimituri de pâine şi un veşnic, parcă acelaşi borcan cleios de gem, cu celofanul stând câş; vara, fatal, asediat de muşte.
    Maică-sa punea dezordinea pe seama croitoriei practicate acasă (aţe, ace de gămălie şi resturi de materiale pe toate covoarele), Veruţa pe seama oboselii şi a lipsei de viaţă mondenă - "parcă cine ne intră în casă" - dar de fapt amândouă, îşi zicea Saşa, de mult nu-şi mai dădeau seama cum arăta locuinţa: mizer proletară şi  insalubră....
         9 și 20, constată Sașa aproape în panică. Ar fi putut deschide televizorul sau răsfoi o carte, dar simţea că ar fi fost peste puterile lui să se concentreze. Îşi propuse să aştepte până la 10, dar nu rezistă mai mult de opt minute pe ceas, timp în care măsură toată casa în pas de maraton. Luă o hârtie de pe birouaşul lui Crinu şi aşternu în grabă câteva rânduri:
    Te aştept de la ora 20,45. Nu mai am răbdare, sunt f. f. Îngrijorat. Mă duc la SOLO, poate îţi dau de urmă sau aflu ceva.
    Stinse luminile, încuie uşa şi, privind atent în jur să nu fie observat, puse cheia la loc, pe rama uşorului.

                                                                       6.

                                În realitate, nu avea curs  de germană, ci oră fixată la pedichiuristă. Şi nu la 3, ci la 7. O mică, inofensivă inexactitate, căci Olimpia Fabian nu minţea din principiu. Fiind foarte mulţumită de persoana sa, nu încerca să pară alta, nu avea de dat socoteală nimănui şi, în consecinţă, nu exista niciun motiv să-şi complice existenţa.
    În faţa insistenţelor lui Mihuţ însă, pentru a se eschiva, minţi, cursul de germană sunând mai important decât pedichiura; dar, mai presus de toate, făcea parte din generaţia femeilor bien elevees, care ştiu ce se face şi ce nu se face. O persoană bine nu va discuta niciodată public despre anume intimităţi fizice.
    Pe când mai lucra la birou, rămânea stupefiată constatând cu câtă indecentă naturaleţe, colegele, fiind de faţă şi bărbaţi, discutau despre dureri de stomac, constipaţie, ciclu, lucrarea dentară mobilă, iar unele - siderant! - îşi culegeau mustaţa cu o pensetă, într-o oglinjoară de pudrieră. "Acasă nu găsesc niciodată timp şi nici nu am lumină destulă..." Iar pedichiura, în capul Olimpiei sugera, la simpla enunţare, imagini inestetice: degete bârligate, bătături, unghii încarnate, băşici sau călcâie de caşcaval.
    Îşi făcu socoteala că până la 6 are timp să mănânce, să se odihnească şi, evident, să se mai spele încă o dată pe picioare. În casă găsi, indiferent dacă era prezentă sau nu, neclintirea de muzeu la care ţinea atât de mult; locuinţa Olimpiei oferea condiţii optime pentru efectuarea unei percheziţii sau comiterea unui jaf. Totul se afla într-o ordine desăvârşită, absolut toate mobilele şi obiectele îşi păstrau cu stricteţe destinaţia, puteai fi convins că, dacă ridici capacul bombonierei, găseşti acolo acadele şi nu supozitoare sau o proteză veche iar, dacă i-ai fi deschis micul birouaş, ai fi găsit bătut la maşină inventarul scrupulos al întregului patrimoniu.
    Patrimoniu asigurat cu cinci rânduri de yale, ceea ce îi determina pe vecini să-şi fluture degetele semnificativ la scufiţă: "E ţâcnită fătuca! Nu ştiu ce minunăţii o fi pitulând prin casă dar eu, unul, dacă aş fi borfaş, pe asta aş devaliza-o prima. Taman lăcătuiala aia e miere pentru muşte..."
    Ce nu ştiau vecinii - nimeni nu-i intrase în casă, dincolo de vestibul, nici măcar poştaşul - era faptul că în apartamentul Olimpiei se aflau totuşi mici minunăţii, rămase de la părinţi şi păstrate în condiţii excepţionale. Întreaga mobilă din cele două încăperi era de cel mai autentic stil, avea multă argintărie decorativă şi gospodărească.
    Olimpia folosea cotidian - nici nu avea din altele - tacâmuri, ceainic, strecurătoare, solniţă, untieră, zaharniţă etc. exclusiv din argint. Şi tablourile erau de calitate, nu neapărat nume de sonoră notorietate, care umblă singure pe Calea Victoriei, dar binişor cotate în lumea celor ce nu acordă prioritate căprioarei din Obeur - "zici că-i vie!" - faţă de caii albaştri ai lui Gauguin; părinţii Olimpiei, comercianţi cu stare în Ploieşti, fuseseră bine sfătuiţi şi nu se căţăraseră pe un munte de bani, păstrând prejudecăţile estetice ale startului modest.
    Viaţa Olimpiei Fabian în acest interior era pe cât de uniformă, pe atât de plină de inepuizabile satisfacţii. Tot ce făcea aici era făcut cu plăcere. Gimnastica zilnică de o oră, băile prelungite, lectura aceloraşi şi mereu aceloraşi cărţi, reluate la intervale regulate, fără să se plictisească vreodată. Printre ele, La răscruce de vânturi, toate romanele Florencei Barclay, Iubirea lor a lui Raquel Field. În general, cărţi unde virtutea este totdeauna răsplătită iar dragostea, adevărata dragoste - dantele, stanţe, peisaj vegetal suav şi nu încrucişare animalică - abordează inimi mai coapte, înlănţuindu-le pe veci.
    Un număr de ore era destinat lucrului, nu mai mult de patru, nu avea televizor pentru că o irita dependenţa de un anume program impus de alţii, deschidea radioul doar dimineaţa, ca să asculte buletinul meteorologic şi, indiferent de evenimente, cataclism, revoluţie sau mineriade, la ora 22,30 fix punea semnul de carte şi stingea lumina. Habar nu avea ce se întâmplă în jurul ei şi ultimele alegeri la care participase fuseseră cele din 1986 când, practic, o scoseseră din casă fraierii desemnaţi cu mobilizarea, care înjurau că-şi pierd toată duminica aşteptând să voteze pozitiv şi democratic 99,9% din electorat.
    După o masă frugală, tip picnic - pentru Olimpia, masa constituia lucrul cel mai puţin important - se odihni două ceasuri, iar pe înserate se duse la coaforul unde îşi făcea pedichiura. În ciuda orei fixate, mai aşteptă un ceas până să-i vină rândul.
    Amănuntul nu o deranja, nimic nu-i putea tulbura calmul - stare de spirit normală. Nu se enerva şi nu se plictisea niciodată. Se concentră, repetând în minte lecţia de gramatică de a doua zi, fără să audă nimic din trăncăneala pedichiuristei; cuvintele păreau tricotate, într-o înşiruire monotonă, stimulată de clienta de moment cu câte un "ţî-ţî-ţî... extraordinar!.... fii atentă, colţul ăla mă deranjează, aşa... Şi zici că l-a dat afară din casă..."
    Olimpia, care declina acum der Lehrer, abia o auzi când o rugă să-şi bage picioarele în bazin. Avea o pedichiură destul de complicată din cauza slăbiciunii, indiferent de modă, pentru încălţămintea cu bot ascuţit. Femeia însă lucra conştiincios şi cu mână uşoară, astfel încât Olimpia îşi putu continua exerciţiile mentale.
    Pedichiurista era conştientă că gândurile Olimpiei hălăduiesc pe alte mirişti, dar ei îi plăcea să vorbească, "indiferent de indiferenţa" interlocutorului.
    Isprăviră cu puţin înainte de trasul obloanelor. Abia după ce îşi puse ciorapii şi cizmele, vrând să plătească, Olimpia îşi dădu seama că-i dispăruse poşeta. Pedichiurista exclamă consternată:
    - Uitaţi-vă bine! Sunteţi sigură că aţi avut-o?
    Olimpia ridică din umeri. Întrebarea era mult prea stupidă ca să merite răspuns.
    - Da' când, Doamne, iartă-mă?! Că doar eram amândouă acilea, n-am lipsit o clipă!
    - Nici una nu eram atente. Dumneata vorbeai, eu mă gândeam la altceva.
    - N-am mai pomenit una ca asta şi spune-mi mie, domnişoară Olimpia, pe cine să bănui? Doar două cliente au mai fost în cabinet. Doamna Grigoraş, dentista, şi doamna doctor Vişinescu. Femei serioase...
    - Ce poţi să ştii? A mai intrat unul, altul, dar nu am dat atenţie.
    - Păi staţi să ne gândim. A fost o dată Luci, casiera, să-mi spuie c-a telefonat doamna Cârţu...
    Olimpia o întrerupse plictisită:
    - E inutil să facem acum investigaţii, te asigur că poşeta nu se mai află de mult în magazin. Sper că n-ai să te superi dacă-ţi plătesc mâine sau poimâine. Nu mai am niciun ban la mine.
    - Se poate, domnişoară Olimpia, că vorba aia, ne cunoaştem de o viaţă?! Numai că-mi pare rău. Tocmai dumneavoastră să vi se întâmple... Şi cum, plecaţi aşa?
    Olimpia zâmbi cu toţi dinţii:
    - Am altă soluţie?
    Femeia o privi aiurită, gândindu-se la circul pe care l-ar fi făcut ea într-o asemenea situaţie. Îşi închipuise că Olimpia va ridica tot magazinul în picioare - şi pe bună dreptate - cu urlete şi ţipete, îşi va smulge părul din cap, va iniţia investigaţii la care vor fi participat toate coafezele, devenite brusc detectivi... Cercetări, comentarii aprinse şi dat cu presupusul avură oricum loc, însă după ce Olimpia Fabian părăsi magazinul calmă, luându-şi rămas bun cu un surâs graţios.
    Chestiunea era că Olimpia nu-şi pierdea lesne cumpătul - ea numea aceasta a avea simţul realităţii, comparând un necaz prezent cu eventualitatea altuia mult mai grav:, "dacă aveam un accident"... Dacă lua casa foc? etc." De fapt, era vorba despre o convingere, un soi de siguranţă care o însoţise toată viaţa, că ei nu i se poate întâmpla nimic cu adevărat rău.
    Îndreptându-şi cu un gest reflex cordonul imaginarei poşete pe umăr, încercă să-şi ordoneze gândurile. Incidentul rămânea desigur neplăcut dar, bilanţ sumar, paguba nu însemna cine ştie ce. Geanta era de piele dar veche de peste douăzeci de ani, în portofel avusese doar vreo 5.000 de lei şi câteva fleacuri fără importanţă. Adevărat, yalele, cele cinci yale înşirate pe un anou de metal se aflau în poşetă, în schimb, actele rămăseseră ca de obicei acasă. Deci, nu trebuiau schimbate şi nici nu avea emoţii că i s-a spart casa, hoţul-hoaţa având la dispoziţie timp, adresă şi chei. Se uită la ceas - 9 şi 10. Exclus la ora aceasta să găsească un lăcătuş, meşter priceput şi nu vreun cârpaci care să-i distrugă uşa solidă, de stejar masiv. Singura problemă - unde avea să înnopteze şi aici nu încăpea multă alegere. Nu avea rude, nici urmă de prieteni, cu vecinii nu întreţinea relaţii; practic, nu putea apela la nimeni.
    Soluţia se impunea de la sine, se va întoarce la SOLO. Dormitoarele erau în parte mobilate şi, la urma urmelor, se mulţumea cu un simplu fotoliu.
    Îşi băgă mâinile în buzunarele trenciului şi luă în piept Bulevardul Elisabeta.
    Luminile oraşului se reflectau pe trotuarul ud de ploaie, cauciucurile maşinilor alunecau pe asfalt cu un sfârâit uşor, acidulat, de sifon, strada era însufleţită de noua generaţie a chefliilor bucureşteni. Olimpia se simţea bine dispusă ca Alice în ţara Minunilor. Nu o mai prinsese de mulţi ani noaptea în târg şi, faţă de pustiul şi bezna de cimitir a Capitalei din timpul lui Ceauşescu, i se părea că se află în plin carnaval.
    Era suplă, pajul platin strălucea îmbietor sub bereta roşie, avea pasul vioi şi, văzută din spate, părea tânără de tot. Vis-a-vis de Facultatea de Drept, în dreptul casei memoriale a lui Eugen Lovinescu, un bărbat o ajunse din urmă, cu paşi elastici:
    - Bună seara... Îmi permiteţi să...
    Surprinsă, Olimpia Fabian îşi întoarse obrazul. Bărbatul păru descumpănit:
    - O, vă rog să mă iertaţi... Am crezut...
    Se răsuci pe călcâie, fără a mai explica ce crezuse. Olimpia Fabian zâmbi: "Ce zăpăciţi sunt tinerii de azi!..."
    Îşi continuă netulburată drumul. Când ajunse la Biserica Sf. Elefterie, zâmbetul încă îi mai stăruia pe buze.

                                                            7.

                                  De jumătate de oră, Crinu se plimba prin faţa curţii. La casa familiei Ionuţ, ardea lumină în bucătărie şi în sufragerie. Nu şi în odaia Sandei. Înţelegerea dintre ei fusese clară: "Dacă aprind lumina şi o sting imediat, poţi să pleci. Înseamnă că totul e în regulă. Dacă vezi că nu o sting, aşteaptă-mă că s-a lăsat cu scandal. Îmi strâng câteva lucruri şi o tai".
    Camera rămăsese însă în întuneric şi Crinu nu ştia ce să facă. Se simţea neliniştit întrebându-se cum ar trebui să procedeze în eventualitatea că ar auzi-o strigând, poate, molestată, ţipând de durere. Taică-său era o bestie, dacă nu-i aducea bani sau cel puţin băutură, o lovea fără milă, în vreme ce maică-sa asista neputincioasă.
    "Dă în mine cu ce apucă, îi mărturisise plângând. O dată era să-mi scoată ochiul! Bine de tine că eşti orfan... Vai de viaţa mea şi a maică-mi, da' ea nu are încotro. Nu se pricepe decât să pună murături, moartea lu' ăl bătrân, ori d-astea sunt destule... Mă şi mir că n-am fugit până acum, că n-am ajuns una din alea..."
    Sfâşiat de milă, Crinu începuse să plângă:
    "Iubita mea, de ce mai stai cu ei? Vino la mine! Te implor! Îţi jur că totul va fi cum vrei tu! Aşa cum hotărăşti tu... Nu am să te supăr cu nimic... O să avem şi bani! Chiar şi acum am o rezervă... Voiam să-mi cumpăr o Mobră, dar nu mă mai interesează. Să vezi ce bine o să ne descurcăm... Nu o să-ţi lipsească nimic, ai să ai timp să te şi odihneşti, crede-mă... Hai, iubito, chiar acum, nu o să-ţi pară rău..."
    Printre lacrimi foarte convingătoare, Sanda încercă să analizeze lucid situaţia.
    Într-un fel, propunerea puştiului o tenta. Era interesant un apartament în centrul Bucureştiului, unde avea să fie tratată ca o regină, scăpată de bombănelile lui taică-său, mitocan şi cârcotaş; în plus, un telefon la dispoziţie, iar în Crinu un sclav care nu cerea nimic altceva decât să o servească, să accepte să o servească. Adică, fericit să-i spele ceaşca de cafea şi rufele intime. Arborase un aer de victimă:
    - Crinule, cred că eşti singura persoană din viaţa mea care m-a iubit vreodată...
    - Da, da! Aşa e! se grăbise s-o asigure.
    - ...şi nu ştii ce mult înseamnă asta pentru mine. Totuşi.. Totuşi, mă simt obligată, faţă de conştiinţa mea, să mai fac o încercare. Să văd cum se comportă... Ştii, îl privi în adâncul ochilor, să nu avem vreodată remuşcări... Să plec împăcată de aici, pentru că nu mai aveam altă posibilitate.
    Crinu se închinase ca la icoana Madonei:
    - Ce suflet curat ai tu, Sanda mea!... Dar să ştii că eu te aştept! Te aştept... Ştii cum spune Eminescu...
    - Da, da... Eminescu, căzu repede de acord Sanda. Te aştept diseară în Cişmigiu! Cunosc romanţa. Tu vezi să fii atent la lumină.

                                                               8.

                                         Prin papucii sparți i se vedeau degetele răşchirate, cu bătături dureroase. Gheorghe Ionuţ se lăbărţase pe canapea, cu picioarele pe un scaun de la garnitura de sufragerie şi urmărea o emisiune despre privatizare. Jacheta de pijama clasică, albastră cu dungi, pleznea peste pântecele umflat, tot clasic, de "berist" înverşunat.
    Lenuţa, nevastă-sa, mişuna în bucătărie, conform principiului că treaba într-o gospodărie nu se termină niciodată, totdeauna mai rămâne câte ceva de făcut, mâini vrednice să se găsească.
    Sanda azvârli din mers un săru' mâna de rutină şi scotoci cu nările (asta era convingerea ei - "le miros din zbor") atmosfera din casă. Din bucătărie, venea un miros de vanilie şi ulei încins. Normal, era miercuri, deci zi de gogoşi cu dulceaţă de vişine. Maică-sa nu prea avea fantezie culinară şi repeta meniul săptămânal, fără abatere. Existau doar diferenţe dictate de sezon, Ionuţ, în mod vizibil după cină (chipul strălucea de mulţumire animală şi grăsime), morfolea o scobitoare, plimbând-o dintr-un colţ într-altul al gurii. Sanda detesta obiceiul şi i se părea că taică-său seamănă cu o rumegătoare.
    De altfel, Gheorghe Ionuţ avea digestie de rumegătoare. Mare găman şi temând parcă smulsul farfuriei de sub nas, mânca hulpav, înghiţind dumicaţi uriaşi, pe nemestecate.
    După circa un sfert de oră, adică exact când se instala la televizor, stomacul rambursa cu mici sughiţuri deşeurile scăpate din malaxor pe care, de astă dată, Ionuţ tatăl le mesteca minuţios. Sanda se crispa de greaţă şi obişnuia să afirme că "tipul face economie, stă de două ori la masă, cu aceleaşi bucate".
    - Hm, vouă ăsta - arătă vag spre curtea vecină - vă plăteşte ore suplimentare?
    - Mi-ai dat brânci să-mi iau serviciu, spuse Sanda oţărâtă, şi acum nu-ţi place. Găseşte-mi dumneata altul mai bun.
    - Aia e că ţi-am găsit. Îşi micşoră ochiul stâng şi se îndreptă în fotoliu, semn că ce urmează e adânc: Îmi zise vecinu' că la el la inteprindere...
    Sanda se strâmbă semnificativ. Vecinu' - locuia în apartamentul alăturat - era un omuleţ cu faţa boţită căruia veşnic îi atârna fundul pantalonilor, chiar şi la hainele bune. Se considera glumeţ, nevoie mare, şi bun prieten cu Gheorghe Ionuţ. Adică jucau şeptic, făceau politică şi mergeau la meci împreună. Sanda nu dădea doi bani pe el.
    Presupuse ironic:
    - ...ţi-a zis vecinu', piticu', că la el la inteprindere au un post liber de director.
    O încărcătură mare expulzată din stomac îi umplu gura şi Ionuţ fu cât pe aci să se înece.
    - Faci pe deşteapta cu mine?! Adică omul e cumsecade, vrea să-ţi găsească un rost, să ai de un viitor... Etete, ce mintoasă e, domnule!
    Fiică-sa se interesă mieroasă:
    - Ce rost mi-a găsit vecinu'? Să'mpletesc flanea dă iepure?
    - Ascultă-mă, că te cârpesc!
    Atrasă de zgomot, Lenuţa Ionuţ apăru în pragul bucătăriei. Era rotunjoară şi rumenă, cum îi stă bine muierii mai coapte, avea ochi frumoşi cu privirea sfioasă şi bovină.
     - Ascultă-l mamă, se adresă Sandei, că e de bine. Ştie taică-tău ce spune...
    Bărbatu-său îi închise gura cu un gest scurt:
    - E vorba că la inteprinderea asta a lu' vecinu', au cinci posturi de macaragiţe, cu calificare la locul de muncă. Ridică degetul gros apoi pe celelalte, pe măsura enumerării: Adică salariu, o masă gratis pă zi şi înveţi şi o meserie, toate dintr-un condei!
    Sanda se holbă, nevenindu-i să-şi creadă urechilor:
    - Eu, macaragiţă?! Aţi înebunit?
    Lenuţa Ionuţ, în fond şi ea dezamăgită - nu o visa altfel pe fiică-sa decât Miss, indiferent de sector - de frică însă făcu echipă cu bărbatul:
    - Ce are, mamă? E meserie frumoasă, cu viitor, fără şomaj...
    Sanda, oricum prost dispusă după incidentele de peste zi, simţi că se sufocă. Explodă:
    - Eu, a doua la concurs, că dacă aveam pile şi eram fată de intelectual luam locu'ntâi, cu liceu la bază şi engleză s-ajung pe şantiere în pufoaică şi cauciucuri! Fiin'că voi sunteţi nişte troglodiţi, vă pare rău că dau eu să mă cocoţ...
    - Ai să te cocoţi pe macara! hotărî Gheorghe Ionuţ spiritual.
    - Mai bine mă spânzur!
    - Zât! făcu taică-său cu ochii pe televizor, c-a început Sportul. Mâine dimineaţă la 5 juma' vine ăla să te ducă la inteprindere. A zis că să nu te boieşti, omul pune obrazul, te dă drept o nepoată de-a lui.
    Sanda îşi muşcă buzele şi se năpusti în camera ei. Dacă voia s-o şteargă de acasă, acum era momentul. Avea la dispoziţie exact zece minute. Cât dura emisiunea sportivă, bătrânul nu vedea şi nu auzea nimic altceva iar maică-sa se întorsese la bucătărie, convinsă că scandalul s-a stins. Acum putea trece neobservată. Se schimbă repede, renunţând să se mai spele. Nu era încă decisă ce va face în continuare dar, pentru orice eventualitate, neputând lua bagaj fără a atrage atenţia, înghesui în poşetă trusa de machiaj, economiile, cam subţiri, un lănţişor de aur (restul de Gold era pe ea), o pereche de chiloţi şi una de ciorapi. Spre derută totală, lăsă lumina aprinsă şi apa să curgă în baie. Soţii Ionuţ băgară de seamă abia peste o oră că fugise de acasă.
    Dincolo de gardul curţii, Crinu o aştepta cu braţele deschise, ca pe o minune.
    Sanda i se abandonă în braţe, îşi lăsă mâinile "adorate" de sărutări. Băiatul se simţea îmbătat de dragoste şi recunoştinţă.
    - Mergem la noi, iubita mea, da? "La noi"... Un val de căldură îi cuprinse întreaga făptură.
    Dacă ar fi pariat că la ora aceea era cea mai fericită fiinţă din întreg oraşul, nu s-ar fi înşelat deloc. Sanda clătină din cap:
    - Mai târziu, scumpule... Sunt prea nervoasă... Am să-ţi povestesc ce a fost. Acum am chef de ceva mai shoking. Hai să ne distrăm.
    Crinu o privi neliniştit:
    - Ce vrei să facem?
    - Mergem la Donald... Bem ceva, dansăm, ne facem de cap.
    Crinu se sperie de-a binelea. Nu intrase niciodată la Donald, un bar non-stop deschis în apropiere. Risipa de lumini şi nuduri din vitrină promiteau un tacâm complet.
    Crinu, care nu ar fi îndrăznit să-i treacă pragul, îl auzise pe Dan Mihuţ povestind că au muzică şi program de calitate dar "japiţele şi drink-ul te dezbracă. 50 de grame de whisky - peste 20.000 de lei..." Complexat ca toţi oamenii foarte tineri pe care sărăcia îi umileşte, fiindu-le ruşine s-o mărturisească, îndrăzni totuşi, scăldat în sudori, o opoziţie moale:
    - Nu vrei s-o lăsăm pe altă dată? Mi-e... mi-e teamă că nu am destui bani la mine...
    Sanda avu un gest de nepăsare:
    - Fac eu cinste azi.
    Încă de la uşă îi întâmpină atmosfera specifică de cabaret: muzică (încă suportabilă), un clarobscur fulgerat albastru şi roşu de lumina alternativă de deasupra barului, o aromă specială, vătuită de local unde nu se fumează ţigări Carpaţi, iar vodca băştinaşă e cu desăvârşire necunoscută. Sanda respiră adânc şi nările îi fremătară de plăcere. Aşa, da! Aici, se afla în elementul ei. În aceeaşi clipă se crispă. Se crispă şi Crinu.
    La o masă, ceva mai departe de ring, stăteau de vorbă Dan și Alina.

                                                                       9.

                                           Alinei îi venea să plângă. Era speriată, terorizată şi autonemulţumirea, stare de spirit cronică, luase culorile şi gustul urii. Pur şi simplu se ura. Era o bleagă, o imbecilă lipsită de personalitate, incapabilă să opună rezistenţă unei voinţe mai puternice şi toţi, totdeauna, erau mai puternici decât ea. De când se ţinea minte, făcuse altceva decât ar fi vrut să facă ea însăşi, iar bărbatul din faţa ei o înspăimânta. Îi era frică de virilitatea lui explozivă, de muşchii de căpcăun, de bărbia pătrată, de siguranţa stridentă a individului obişnuit să se facă ascultat, să-şi impună voinţa în orice împrejurare.
    Spre deosebire de cele mai multe femei, şi mai cu seamă cele fragile, Alina nu căuta un bărbat puternic care să-i asigure protecţie şi securitate, atributele prin excelenţă masculine inhibând-o.
    Idealul ei îl reprezenta omul cumsecade, plat, conştiincios la serviciu, fără datorii, cu ore fixe şi lenjeria schimbată de două ori pe săptămână, perfect previzibil şi care nu consuma aventura decât exclusiv la cinema. Peste toate, se simţea stângace, prost îmbrăcată, corp străin, neasimilabil în ambianţa barului. Ca toţi timizii avea impresia că lumea se uită numai la ea.
    Dan, cu duioşie, compasiune sau poate chiar cu dragoste, nici el nu ştia bine, îi cuprinse mâinile reci peste masă.
     - Spune-mi ce să fac, ca să te simţi bine.
    Îi comandase şampanie desert (el era la al doilea whisky), un sirop infect din care Alina sorbea cu înghiţituri mici, mai mult ca să-şi ocupe mâinile.
    - Nu trebuia să venim aici, şopti cu ochii în pahar.
    - Spune-mi ce local preferi şi mergem acolo.
    - Nu ştiu... Nu am fost nicăieri.
    Dan o privi uluit. O colegă de pension a străbunicii nu ar fi fost mai "virgină". I se părea incredibil ca o tânără din deceniul 9, trăind în Bucureşti, absolventă a unei facultăţi...
    - Vrei să spui că nu ai intrat niciodată într-un restaurant?
    Fără să-şi dea seama de ceea ce lui Dan i se părea o enormitate, Alina dădu din cap:
    - O singură dată, când am terminat facultatea. Banchetul s-a organizat la restaurantul Doina. E pe la Şosea.
    - Mi se pare extraordinar, exclamă Dan făcând un semn discret unei chelneriţe, în jupă maxi despicată până la şold şi sutien paietat, să mai toarne şampanie. Nu intenţiona s-o ameţească, ci doar s-o dezgheţe puţin, s-o facă să se simtă la îndemână.
    Alinei îi era cald, dar privind în jur nu îndrăznea să-şi scoată haina de ploaie.
    Fusta plângea pe ea de ponoseală iar jacheta de lână părea o pisică moartă. Renunţă doar la fular şi cu dosul palmei îşi şterse fruntea asudată. Dan îi intui jena şi întoarse capul, făcându-se că nu observă. La venire, avuseseră probleme la garderobă.
    Nu se intra cu paltoane sau trenciuri în bar.
    - Să comandăm ceva de mâncare, propuse Dan.
    - Nu! Nu... se sperie Alina.
    De fapt, nu luase nimic în gură de dimineaţă. Nu-şi lua niciodată gustare la serviciu. Îi era jenă să desfacă pacheţelul care ei i se părea totdeauna mult mai modest decât al colegilor şi îndeobşte detesta să mănânce de faţă cu alţii. Trăise într-o casă sărmană, crescută de o mamă vitregă, neaşteptat de cumsecade. Tatăl Alinei dispăruse fără urmă când fetiţa avea şapte ani iar copilul comun un an.
    Femeia nu o abandonase totuşi la vreo casă de copii, împărţind mizeria unui salariu de funcţionară şi o cameră la demisol -  dormitor, baie şi bucătărie în acelaşi timp. Părul, hainele, caietele de şcoală, toată copilăria Alinei mirosise a peşte şi cartofi prăjiţi, cele mai ieftine alimente pe atunci. Bineînţeles, masa nu strălucea de argintărie şi cristal şi nu se vâra în gură cu aristocratica distincţie de la Buckingham Palace.
    După aproape două cupe de şampanie, începu să se deconecteze. Pe chipul palid, răsări un zâmbet firav dar constant, privirea nesigură părăsea din ce în ce mai des faţa de masă. Dan ar fi putut afirma că era pentru prima oară că îi vedea ochii. Căprui, fără gene, blânzi. Ochi terni, de călugăriţă, în accepţiunea generală. Alina declară pe neaşteptate:
    - Nu v-aţi purtat frumos cu domnul Saşa.
    - Cine-i ăsta?... A, Diaconu! Ce i-am făcut?
    - L-aţi alungat ca... Îşi muie buzele în pahar, căutându-şi cuvintele ...ca pe un servitor.
    Dan o privi atent.
    - Îţi pare rău pentru el?
    - Îmi pare rău pentru orice persoană care suferă.
    - Dacă l-am jignit, regret. Ca să fiu sincer, mă deranja. Vroiam să fim singuri. Nu mă întrebi de ce?
    Genele Alinei se zbătură echivoc. Poate că da, ar fi vrut să ştie de ce, sau poate că nu.
    - Ei bine, se hotărî Dan pe moment, am să-ţi spun eu motivul. Te iubesc... Ce se întâmplă? Nu te simţi bine?
    Fata încremenise, părea că nu poate să respire. Dan întoarse capul spre intrarea în local. Pe obrazul Sandei Ionuţ buzele spintecau o rană de ruj gras. Dan îşi zise că nu văzuse în viaţa lui ceva mai vulgar.
    - Mda, ricană. Nu prea am fost inspirat azi. De obicei, întâlneşti aici o faună mai spălată.
    - O, te rog, scânci fata. Să plecăm. Doamne, ce or să-şi închipuie?
    Se pierduse toată şi tremura vizibil, ca un pui de vrabie căzut din cuib. Dan se enervă:
    - Pentru Dumnezeu, Alina, linişteşte-te! Trebuie să le dai ăstora socoteală? Şi, la urma urmei, e o crimă să intri cu un bărbat într-o bombă? Ce, eşti copil? Ei, fir-ar a dracului de treabă! Îşi săltă capul peste mese şi ceru cu voce tare, ostentativ: Domnişoară! Încă o sticlă de şampanie, o jardinieră şi două îngheţate!
    Din Alina, adunată peste masă şi între umeri, nu se mai vedea decât gulerul soios al trenciului şi un ciuf de păr castaniu lânos, devitalizat de permanent.
    Sanda traversă localul degajată, cu aer triumfal de mare star. Crinu o urma bleguţ, stângaci, ciocnindu-se de mese. Se simţea tot atât de neîndemânatec şi străin de zonă precum un urs la un simpozion de fluturaşi; în clipele acelea ar fi dat orice numai să se afle la celălalt capăt al pământului. Se mai găseau destule mese libere în bar dar Sanda o alese, bineînţeles, pe cea mai incendiară, cea din imediata apropiere a lui Dan.
    Se adresă lui Crinu, în aşa fel încât să fie auzită pe o rază de cel puţin doişpe metri:
    - Auzi, scumpule, tu ai auzit de filmul ăla, "Seducerea unei fecioare"? Cică e foarte instructiv...
    Dan ar fi strâns-o de gât. Dar, în primul rând, ştia că seara e ratată.

                                                          10.

                                        Nea Gică Putere, cu asentimentul bătrânului Mihuţ, îşi aranjase un refugiu într-o debara încăpătoare de la parter, folosită pe vremuri ca vestiar, când familia Mavrodin dădea recepţii importante din punctul de vedere al numărului de oaspeţi. În fapt, profesorul era încântat ca Niţu să înnopteze cât mai des la SOLO. Astfel, casa nu rămânea nesupravegheată şi chiar îi propusese să se mute de-a binelea într-o odaie mai luminoasă şi mai încăpătoare, dar Nea Gică nu primise pentru că "e bine să aibe omul şi bârlogul lui. Dar dacă nu vă supără, bucăţica asta de loc tot aş păstra-o, că uneori, când sunt mai obosit sau se strică vremea, mi-e urât să mă duc până în Pantelimon..."
    În cămăruţă, Nea Gică avea o somieră, un taburet de bucătărie, îşi încropise o mescioară şi un raft lung, unde ţinea câteva blide, un "reşeu" mic, de un ceai ori o cafea şi un tranzistor ieftin, de buzunar.
    I se păru că aude paşi în hol şi rămase nemişcat, cu Evenimentul zilei în braţele deschise şi ochii aţintiţi spre uşă, privind peste ochelari.
    Saşa Diaconu dădu buzna gâfâind:
    - Bună seara Nea Gică! E cineva pe aici?
    "De unde dracu' mai pică şi ăsta?" se întrebă înregistrând în acelaşi timp aerul rătăcit al tânărului. Arăta de parcă ar fi fost urmărit de Poliţie.
    - Cine să fie la ora asta? Doar Don' profesor mai zăboveşte pe sus. Da' pe cine cauţi?
    - Pe Crinu. Încă nu a venit acasă... Precis i s-a întâmplat ceva dacă nu-i nici aici...
    Începu să-şi roadă unghiile disperat, ochii îi fugeau prin încăpere cu viteza gândurilor care emiteau ipoteze posibile. Nea Gică Putere începu să râdă:
    - Tare mai eşti prăpăstios, domnu' Saşa. Adică nu are voie şi băiatul ăla să întârzieze un ceas ori două, că gata l-a şi călcat tramvaiul?
    - Nu râde, Nea Gică. Crinu nu întârzie în oraş niciodată după 6 jumate, zi 7.
    - O dată e prima oară. Şi când iubeşte omul, toate se pot întâmpla... Ei, să am eu o putere!... Dar îţi spun altă dată. Crinu e cu fata aia la birtul de după colţ. Ăla cu lumini multe.
    - La Donald? De unde ştii?
    - Mai aveam treabă prin curte şi i-am auzit vorbind. Zicea că face ea cinste.
    - Extraordinar! exclamă Saşa, minunându-se încă o dată cât de emancipat era copilul ăsta. El nu ar fi îndrăznit să intre acolo sau în oricare alt stabiliment de gen decât sub ameninţarea unui pistol. Mulţumesc, Nea Gică, am plecat...
    - Dacă nu-i ceva musai, eu zic să-i laşi păcatelor în pace, că dacă s-au dus ei acolo, nu de dumneata au nevoie.
    - Ştiu! Vreau doar să mă conving, ca să fiu liniştit. Nu stau eu pe capul lor.
    ... Dădea nehotărât târcoale localului. Prin perdelele groase de pluş, camuflând perfect interiorul, străbătea zvon de muzică. Nu cuteza să intre înăuntru, nici măcar să se oprească dinaintea fotografiilor decoltate etalate în vitrină, mulţumindu-se să le privească pe furiş, din coada ochiului. Şansa îi veni în ajutor. O camionetă Pepsi-Cola opri în faţa barului şi un tânăr în giacă de piele sări sprinten de la volan. Sesiză dintr-o privire aspectul ponosit al lui Saşa şi-l apostrofă cu siguranţă jovială:
    - Ascultă, vere, dacă agenda de lucru îţi permite, ajută-mă la nişte navete de Pepsi şi te bine dispun cu 5 Emineşti...
    Până să se dezmeticească, Saşa se trezi în hol, cu braţele încărcate. Portarul îi conduse pe un coridor lung, care dădea în bucătărie:
    - Aveţi grijă, bă, să nu spargeţi ceva p-acilea! I se adresă lui Saşa: Tu, ăla urâtu'! Dormi acasă încălţat de nu ţi-ai şters umblătorii?
    Tânărul în giacă râse:
    - Nu prea eşti azi în fericire, Nea Ilie! Ce, nu ţi-a ieşit pontu' la bursă?
    Lui Saşa îi vâjâiau urechile de ruşine şi nu vedea pe unde calcă.

                                                           11.

                                Tot învârtindu-se prin casă, profesorul Mihuț nu băgă de seamă că se făcuse noapte. La plecare, Dan îi spusese că poate va mai trece, ca să-l conducă acasă cu maşina, dar fusese o promisiune de principiu. Dacă nu se întorcea, Slavă Domnului!, nu depindea de nimeni, se găseau taxiuri la orice oră, ca înainte de război, iar staţia se afla la nici 100 de metri.
    Străbătuse întreaga casă de mai multe ori, piesă de piesă, cu starea de spirit a unui copil care nu se mai satură privindu-şi pomul de Crăciun. Trăia un sentiment de împlinire, o satisfacţie cum nu mai încercase vreodată. Simţea că, în sfârşit, a făcut un lucru bun, singurul din viaţa lui. Şcoala, generaţiile de elevi - multe într-o carieră de patruzeci şi cinci de ani - statutul de profesor şi diriginte, chiar îndrăgit, nu-i oferiseră nicio mulţumire. Probabil nu avusese vocaţie. Mai sigur însă trăise complexul unei materii secundare care, în lipsa unor înclinaţii excepţionale pentru disciplina respectivă, putea lipsi perfect din programa şcolară.
    Dacă ar fi fost după el, cel puţin în clasele superioare de liceu ar fi redus întregul program doar la câteva materii, în funcţie de aptitudinile copilului. De ce să torturez un elev care se va îndrepta către o facultate umanistică, să-l terorizez cu matematici superioare sau cu ore de fizică şi chimie, ori invers, de ce să îmbâcsesc un cap clar politehnic cu subtilităţi filosofice ori de limbă cu care nu va mai opera în veci, începând chiar de a doua zi după ce-şi va fi înhăţat bacalaureatul?
    De aceea, la materia lui, nimeni nu lua mai puţin de 7 - excluşi corigenţii - intervenind mereu pentru indulgenţă pe lângă colegii mai rigizi.
    "Băiatul vrea să dea la Electronică, îi explica, de pildă, colegului de Istorie, ce-i pasă lui dacă ăla, cu nume de tenor... George Martinuzzi a fost guvernator al Transilvaniei acum 500 de ani sau vreun ţambalagiu italian? Ce, parcă tu ştii cine a fost Fabre? Tipul cu insecte. Altceva mai ştii? Şi asta pentru că ai văzut filmul".
    "Nu ştiu şi e foarte rău, îi răspunsese celălalt pedant, dar cred că a venit în sfârşit momentul să terminăm cu generaţiile de seralişti".
    "Adică, din principiu îi strici ăstuia vara şi coexistenţa paşnică din familie şi-l laşi corigent! El tot termină, mă, şi vă întâlniţi mâine-poimâine pe stradă, ori la şpriţ! Întoarce capul să nu te salute sau, şi mai rău, te înjură... Auzi, domnule, nefericitul n-a ştiut cine-i Martinuzzi! Chestionează toată  cancelaria şi să-mi spui şi mie care ştie!"
    Şi, totuşi, avea să constate în timp profesorul Mihuţ altă ciudăţenie a naturii umane, imaginile cele mai vii, amintirile cele mai pregnante erau rezervate "capsomanilor", durilor cancelariei. Cu ocazia întâlnirilor organizate de foştii elevi ale unei generaţii sau alta, aniversând "n" ani de la absolvirea liceului, cei mai solicitaţi, înconjuraţi de atenţii, subiecţii celor mai savuroase amintiri din arhiva oricărei promoţii sau, după caz, evocaţi erau dascălii severi, spaima şcolii la vremea lor, cu oştiri de corigenţi pe conştiinţă. Cu o condiţie, desigur: respectivii să nu fi fost imbecili ori sadici dar, de obicei, aceştia nu erau invitaţi.
    Toate astea însă i se păreau ca făcând parte dintr-o altă existenţă, nu-i mai aparţineau. Viaţa lui abia acum se împlinea şi îşi spunea că era imposibil ca, simţindu-se atât de tânăr - dar de la Dumnezeu care nu putea fi întâmplător - să nu-i fie sorocit să trăiască ani îndelungaţi întru îndeplinirea misiunii încredinţate.
    Trecea din încăpere în încăpere, plimbându-şi cu aceeaşi plăcere insaţiabilă degetele peste suprafaţa mobilei lustruite, dezmierdând catifeaua draperiilor şi a tapiţeriei, îndreptând câte un lucruşor, toate cu voluptatea unei tinere căsătorite care trebăluieşte în gospodăria nouă, lălăind un cântecel şi bătrânul se întrebă serios dacă nu cumva el ratase o carieră în industria hotelieră.
    Trecuse bine de 10 când decise să nu se mai întoarcă acasă. Vremea - ploaie şi vânt hain - nu-l ispitea să iasă. Mai ştia că nerăbdarea de a se întoarce la SOLO nu-l va lăsa să doarmă. Hotărî să se culce în dormitorul cel mic, de lângă baie, dar înainte de asta va mai da o raită pe la mansardă,  încheind astfel le tour du proprietaire.
    Aici, în ultimul domiciliu al bătrânei doamne Mavrodin, profesorul gândea să amenajeze un soi de depozit-debara pentru obiecte şi unelte de gospodărie. Rafturile erau gata, mâine trebuia să vină tâmplarul să le instaleze şi Mihuţ vroia să verifice încă o dată dacă se oprise la cea mai practică soluţie.
    Mirosea a proaspăt văruit şi a lemn crud şi aspiră cu plăcere aroma. Pe geamul ferestrei practicată în acoperişul oblic, rămăseseră urme de vopsea iar ceva mai jos, la îmbinarea dintre ziduri, zugrăveala făcea o mică burtă, ce-i drept insesizabilă, dar care exista totuşi.
    Mihuţ îşi zise nemulţumit că oamenii au lucrat neglijent şi apăsă instinctiv pe umflătură de parcă ar fi încercat s-o îndrepte cu degetele. Zugrăveala crăpă.
    Pipăind, avu impresia de suprafaţă mobilă şi înlătură intrigat stratul de var. O cărămidă se mişca. Tresări, ciulind urechea. Nu, nu i se păruse. Glasul cântat al Olimpiei Fabian urca scările până la el.
    - Domnule Profesor, sunteţi aici? Unde v-aţi ascuns?
    Scos din refugiul lui de la parter, Nea Gică Putere bombăni:
    - Dracu' o întoarse şi pe asta aici!

                                                       12.

                               Inima îi bătea de parcă un baros ar fi vrut să-i spargă pieptul, întreaga făptură îi fremăta, nările îi vibrau; un obişnuit al hipodromurilor ar fi asemănat-o cu o iapă nărăvaşă, abia ţinută în frâu.
    Sanda Ionuţ încerca o stare de spirit complexă, pe care ea însăşi nu ar fi putut-o defini. Furie clocotitoare, gelozie aprigă, ciudă dar şi un sentiment de satisfacţie. Satisfacţia obişnuită a individului căruia evenimentele îi confirmă un pariu sau o opinie proferată înaintea altora, "eu v-am zis că bleamba asta e o putoare şi o mironosiţă", la care se adăuga şansa unui prilej de comparaţie, unde ea câştiga degajat.
    Sanda îşi închipuia că o avantajează atmosfera de local aşa cum alte femei arată cel mai bine pe un teren de tenis sau în intimitatea căminului. Aici, în ambianţa specifică barului de noapte, îşi putea desfăşura întreaga gamă de seducţii, scoţându-le în evidenţă la maximum. Era vamp, era sexy, dansa minunat; mişcările sinuoase, aluzive, sugerând orientalul stârneau imaginaţia iar uşoara nuanţă de vulgar nu deranja, acidulând show-ul cu o doză de subtil şi irezistibil exciting.
    Dansul de calitate exista, vibra în sângele Sandei şi oricare femeie în locul ei, manevrându-şi la fel trupul, ar fi oferit un spectacol trivial. Exact ca într-un număr de striptease unde, în funcţie de aptitudinile şi instinctul protagonistei, producţia poate fi obscenă sau evoluţie artistică.
    Sandei îi era doar ciudă pentru că nu se afla în cea mai bună formă vestimentară dar mereu, ca un făcut, i se întâmpla la fel. Cei mai grozavi tipi, cele mai straşnice situaţii le rata pentru că în ziua respectivă, dintr-un motiv sau altul, se îmbrăca neinspirat. Dar oricum, se consola, era imposibil ca Dan să nu observe diferenţa dintre ea, Miss Giuleşti, şi oaia asta spelbă de Alina.
    Sanda avea credinţa, împărtăşită de altfel şi de alte femei, mai experimentate, că superioritatea fizică este decisivă la modul absolut în competiţia pentru acelaşi bărbat. "Câştigă tipa cea mai bine" decretase de la vârsta de cincisprezece ani şi încă nu aflase, poate nu avea s-o afle niciodată, că un bărbat îndrăgostit nu mai vede altă femeie. Chiar şi pentru cei mai lucizi, defectele iubitei sunt înduioşătoare, îi dau charme şi unicat.
    Pe ring dansau doar câteva perechi. Sanda era mulţumită pentru că putea fi "binoclată" şi, într-adevăr, toţi bărbaţii din local, inclusiv personalul, nu prea ocupat încă, o urmăreau cu admiraţie de toate nuanţele. Dan îi aruncă o privire scurtă. Pe nedrept, i se păru trivială.
    - E bună îngheţata?
    Alina scociora mecanic prin cupă. Trăia un coşmar, gândurile i se învălmăşeau, ea însăşi plutea într-o ceaţă cleioasă. Tot ce se petrecea era străin şi absurd. Ce căuta ea aici?... Cine sunt oamenii ăştia? În clipele acelea ar fi dat orice să fie acasă, în decorul sordid dar familiar, sorbind din ceaşca fierbinte. Ceaşca de cacao cu lapte, festinul ei, mica recompensă pe care şi-o acorda zilnic, înainte de a se băga în pat.
    Uneori, avea şi o felie de cozonac, cumpărat la brutărie, dar nici acela nu se găsea totdeauna şi se făcuse îngrozitor de scump. Ea nu gătea. Nu ştia să gătească pentru că nu avusese unde să înveţe. Ca în toate gospodăriile sărace, la maică-sa vitregă se mânca modest, cel mai adesea încropit, repetându-se la infinit aceleaşi patru-cinci feluri.
    - Te-am întrebat ceva, spuse Dan încercând să folosească un ton blând. Dacă nu-ţi place îngheţata, putem comanda altceva.
    Alina sorbi din cupa de şampanie. Era tot timpul conştientă de prezenţa Sandei.
    Se fâţâia mult, dansa la un metru de masa lor, vorbea cu glas tare.
   Crinu, un dansator neîndemânatic, se lăsa condus de Sanda, care se credea îndeajuns de dibace pentru a depăşi impedimentul. Practic, ea se desfăşura iar băiatul, leoarcă de sudoare, nu se simţise în viaţa lui mai caraghios.
    Dan, alb de furie, îşi încleştă pumnii. "Dacă nu-mi lasă aer, o pocnesc. Târfa mi se aşează pur şi simplu cu curul pe masă".
    - Domnişoară, scrâşni, te rog fii amabilă şi manifestă-te ceva mai încolo. E loc destul.
    Fata se miră dulce:
    - Vă deranjez?
    - Da. Nu pot respira.
    Crinu, prăpădit de ruşine, avu impresia că-şi pierde cunoştinţa. Încercă o retragere spre mijlocul ringului.
    - Hai, Sanda...
    - De ce? E local public. Cine vrea gagicăreală la separeu, stă acasă. Auzi, ce tupeu!
    - Domnişoară, te avertizez.
    Alina îi atinse braţul:
    - Domnu' Dan... Vă rog... să mergem...
    Sanda se îndepărtă, comentând cu voce tare:
    - Fecioara se grăbeşte la aşternut!... Ei! Ia te uită cine se mai nimeri! Hello, tinere!
.................................................................................