Răzbunarea sluților, Rodica Ojog-Braşoveanu

.........................................................................................
                                                    3-8

                                Cam aceasta era starea de spirit a Cireşicăi Tamaş  înainte ca Mărgescu să apară în viaţa ei. Eveniment pe care-l percepu ca pe o eliberare şi ca pe un energizant.
    De la el învăţă că ura poate fi concretizată, că în lumea asta ticăloasă, dacă nu există justiţie, ea poate fi inventată de către noi înşine, autori şi instrumente în acelaşi timp.
    Cei din jur înregistrară imediat schimbarea. Ciorica începuse să zâmbească, ba chiar se şi împlinise puţin la obraz. Când o mai văzură şi cu o fulguială de roşu pe buze şi cu laţele tunse la coafor (o făcea de obicei singură, cu foarfecă de croitorie), familia diagnostică în unanimitate, "bleaga noastră s-a îndrăgostit", tanti Vica având grijă să completeze: "Numai să nu fi nimerit vreun derbedeu, să-şi bată joc de ea..."
    Cireşica simţea, auzea şi le surâdea cu satisfacţia călăului care-şi ascute securea în prezenţa victimelor. Cea mai vizată era Diana al cărei secret cumplit îl păstra bine zăvorât. Se putea afirma că pentru a-l dezvălui, Cireşica trăieşte fiecare zi într-o aşteptare febrilă. Presimţea că momentul e aproape. Trepida de nerăbdare. Exulta.

                                                      28.

                                    Când se trezi de dimineaţă, Clotilda realiză imediat că a intrat de-a binelea în convalescenţă. Fireşte că era foarte slăbită, dar se simţea mult mai bine, avea chef de viaţă şi, pentru prima oară, după patru săptămâni, poftă de mâncare. Se săturase până în gât de supiţe uşoare, de sucuri şi ceaiuri, şi tânjea după ceva picant, o mâncare tradiţională de cârciumă, la care puţine gospodine se încumetă. Gândindu-se la un posibil menu, opta anticipând deliciul pentru o ciorbă de burtă fierbinte, fierbinte şi pentru vreo patru-cinci mititei bine condimentaţi. Erau feluri pe care din cauza siluetei nu şi le permisese ani de-a rândul, dar acum, când fluturau hainele pe ea, avea de gând să profite.
    Cum astea nu erau însă bucate pe care să le prepari cumsecade acasă şi cum nici la Tanţa - care se învoise pentru câteva ore, fiind citată ca martor într-un proces - nu putea apela, telefonă la Clopoţei şi-i făcu comanda direct lui Nea Chirică, bucătar "eminent".
    Tot ce ieşea din mâna lui era savuros, fiindu-i la fel de la îndemână preparatele culinare autohtone, europene în general, ca şi "exoticele" extremului orient.
    La 12,00 o trimise pe Ioana să ridice comanda. În mod normal, ar fi venit cu sufertaşele un picolo sau o debarasoare, dar din cauza epidemiei de gripă care dăduse iama în personal, restaurantul se descurca destul de greu, iar Clotilda nu voia să le creeze şi ea probleme. De Patrick nici nu se punea problema să fie solicitat. Nu că ar fi refuzat-o, nici gând, însă în afară de faptul că la prânz, Băiatul avea ore de echitaţie, bătrâna încerca să-l deranjeze cât mai puţin cu putinţă.
    Înainte de a pleca spre restaurant, Ioana intră în camera Clotildei spre a-i face eventuale mici servicii şi totodată ca să ceară indicaţii privind adresa localului şi a mijloacelor de transport. Era îmbrăcată în blugi cu un pulovăr opulent, cu ochiuri largi, lucrat de ea însăşi, peste care urma să-şi pună o canadiană de fâş albastru.
    Clotilda îi admiră silueta:
    - Te avantajează genul lejer. Să ştii că arăţi foarte bine.
    - Mulţumesc, răspunse Ioana imperturbabilă ca totdeauna. De fapt, menajez costumul albastru, e ţinuta mea cea mai bună.
    Martineasca o măsură printre gene. Se gândi pentru o clipă cum ar fi dacă şi-ar ceda toată avuţia, în speţă garderoba ei de star - doar încălţămintea cincizeci de perechi - contra tinereţii Ioanei. După o scurtă şovăială, decise că nu, hotărât nu!
    Trăgând linia, avusese o viaţă frumoasă din orice parte ai fi privit-o, şi acesta era un bun al ei pe care nu i-l mai putea lua nimeni.
    "Oricum, conchise, n-aş lua-o de la capăt, fără să ştiu ce loz trag. Ce mare scofală - big deal! - să ai douăzeci de ani, o liotă de mucoşi, un animal de bărbat care te bate şi să mai şi tragi la şaibă pentru un salariu de mizerie?..."
    - Să-mi spuneţi doar cum ajung acolo. Există metrou?
    Clotilda surâse. Deşi locuia în Bucureşti de când se ştia, ea una încă nu pusese piciorul în metrou, iar ultimul tramvai îl luase ca studentă; taxiuri şi şofer personal chiar sub Ceauşescu! Fata era însă modestă, învăţată de mică să "cruţe banul", gospodina bună economiseşte, ceea ce pentru Martineasca, şi nu numai pentru ea, echivala cu mizeria.
    - Nici vorbă de metrou, vreau să te întorci cu mâncarea caldă. Mititeii reci sau încălziţi nu mai fac doi bani. Ar mai fi în garaj Fiatul răposatului, îl mai foloseşte din când în când soţul meu, dar trebuie să ştii să conduci. Aşa că ai să iei un taxi, facem o comandă şi-i spui şoferului să te aştepte până iei mâncarea.
    - Am carnet de conducere, spuse Ioana.
    Clotilda o privi surprinsă:
    - Ia te uită! Eşti plină de surprize! Bravo!
    - Asta nu înseamnă că am avut vreodată maşină. M-am străduit să fac şcoala de şoferi pentru că a devenit o condiţie obligatorie pentru a obţine anumite posturi.
    - Foarte bine. Atunci să-ţi dau cheile... Dacă eşti drăguţă, adu-mi caseta de argint de pe consolă...

                                                               29.

                                   Incredibil, dar era pentru prima oară când Ioana intra într-un restaurant.
    Maică-sa era săracă lipită, făceau economie până şi la hârtia igienică, iar bărbaţi dispuşi să cheltuiască pentru ea, nu întâlnise. Mai exact, avusese oferte, dar preţul distracţiei, fix şi ne-negociabil (jos chiloţii contra unui grătar nenorocit şi a unui pahar de vin) nu rima cu planurile ei de viitor.
    Nu participase nici la "absolvire". Banchetul avusese loc la cel mai elegant restaurant din Slatina, iar colegii se pregăteau de luni de zile pentru eveniment. Din start, Ioana ştiuse că trebuie să renunţe. Chiar dacă, absurd, ar fi făcut rost de bani - tacâm plus cota parte a fiecărui elev, contribuţie pentru masa profesorilor invitaţi - n-ar fi avut ce îmbrăca. Maică-sa insistase totuşi să meargă:
    - E o amintire unică, draga mea. O dată în viaţă termini liceul. Şi-aşa nu prea ai avut parte de multe bucurii, aşa a fost soarta cu noi, mai hapsână...
    Ioana o întrerupsese cu brutalitate:
    - Şi ce să pun pe mine? Blugii şi tenişii? N-am un lucru ca lumea!
    - Ai tinereţea, Ioano!
    - Da' ce, ălelalte au patruzeci de ani? Hai să nu visăm, mamă!
    Maică-sa, mereu în pat, nici nu şi-o amintea altfel decât zăcând, chiar când mai mergea la serviciu - o mustra moale:
    - Nu-i bine ce faci, Ioana, lasă-ne măcar visele... Nu crezi c-ai putea scoate ceva din rochia mea roşie?
    Ioana se roşi de furie:
    - Care, aia cu care te-ai logodit tu?
    - Da' ce-are, mamă? E ştofă bună, cum se făcea odată, n-am pus-o de zece ori, trebuie s-o încerci. Cred că trebuie lărgită puţin, dar nu-i o problemă, mi-am cusut totdeauna cu rezerve.
    - Ca să-ţi ajungă o sută de ani!
    - Cel puţin uită-te la ea.
    - Nu! urlă Ioana. De-ajuns că sunt ca o cerşetoare în fiecare zi, că n-am încotro, dar decât să mă duc la petrecere tot ca o sărăntoacă, mai bine îmi dau foc!
    Maică-sii îi dăduseră lacrimile. Ioana ştia că se necăjeşte, dar parcă în adâncul ei sălăşluia un drac care-i dădea ghes să fie răutăcioasă, să scormonească rana, ca şi cum obida ar fi fost mai suportabilă zgândărind suferinţa bătrânei. Se răzbuna aşa pe nefericita zăcaşă pentru toate neajunsurile îndurate. Dar, ce vină avea biata femeie că aşa se născuse, predestinată să facă parte din echipa învinşilor şi că nu putea oferi mai mult?
    Ea, Ioana, va forţa cu orice preţ uşile celeilalte tabere. Doar avea de partea ei tinereţea şi îndrăzneala. Maică-sa însă, bolnavă la toate încheieturile, îngenuncheată de viaţă, nu mai avea nimic în afară de suferinţă şi sărăcie!
    O mângâiase stângace pe tâmplă:
    - Iartă-mă, mamă, şi înţelege-mă. La banchet, toate or să fie păpuşi, şi-au comandat toalete la Bucureşti, altele chiar în străinătate, nu mă pot duce cu o rochie demodată, cusută acum treizeci de ani de tine şi mama-mare. Pe urmă, ce poşetă pui? Ce pantofi? Hai să ne gândim la altceva. Ţine minte că o să ne fie şi nouă bine, ne vom bucura de zile senine!...
    Bătrâna nu le mai apucase, iar Ioana tânjea.

                                                                  30.

                                  Bucătarul, Nea Chirică, ătea spre şaptezeci de ani, avea o mutră simpatică de maimuţică, parcă mereu încreţită a râs, iar trupul uscăţiv, cât să încapă într-o valiză, putea aparţine ca greutate şi contur unui băiat de paisprezece ani. Îl agrea toată lumea, urâţenia lui era simpatică şi te cucerea imediat, întreaga fiinţă emanând un aer de bunătate, niciodată dezminţită. O primi cordial pe Ioana, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea, şi îi oferi o farfurie cu clătite fierbinţi, celebrele canelone cu tocătură de carne picantă şi sos de roşii la fel de condimentat.
    Ioana refuză din deprinderea de a fi mereu uscată şi în rezervă.
    - Trebuie să mai aştepţi vreun sfert de oră, o avertiză Nea Chirică, să mai dea ciorba un clocot... Dacă vrei, du-te în salon să aştepţi. Nu-i nimeni, deschidem de prânz după ora 1.
    Era într-adevăr pustiu. O debarasoare de vreo optsprezece ani monta mesele cu tacâmuri, solniţe, şervete etc., în vreme ce un ospătar, tot tânăr, îşi făcea de lucru cu paharele de pe o volantă de serviciu.
    Ioana începu să se plimbe cu mâinile la spate prin local, înghiţind cu lăcomie amănuntele. Privi îndelung tabliurile, încercând să le înţeleagă, desluşi sub "pijamale" pianul, bateria şi un contrabas, pipăi feţele de masă din damasc, apoi, părăsind sala, continuă să investigheze garderoba, oficiile sanitare - Ladies şi Gentlemen...
    Peste tot domnea bunul gust, o curăţenie desăvârşită, nici urmă de gândac, iar florile abundau, prezente în două glastre mici chiar şi pe etajerele de sub oglinzile WC-urilor... Se simţea de la distanţă prosperitate, bună organizare şi o mână de fier care conducea.
    Ioana n-avea nicio experienţă în materie de restaurante, avea în schimb ochiul gospodinei, capabil să denunţe cel mai mic cusur al unui interior, oricât de bine camuflat ar fi fost. Fără să-şi dea seama, Martineasca crescu în ochii ei cu un lat de palmă. O femeie care conduce o astfel de afacere, nu-i o muieruşcă de toată ziua, şi dacă acum a îmbătrânit, nu este vina ei.
    Cu acelaşi pas uşor şi neauzit de felină, pătrunse într-o încăpere mică din spatele vestiarului. La prima vedere, o săliţă debara, depozit de obiecte gospodăreşti - mături, cârpe, găleţi, ligheane, navete goale, rezerve de detergenţi. Ia să vedem dacă şi aici ţine aceeaşi ordine de farmacie, îşi spuse curioasă Ioana, gândindu-se la multe gospodării unde casa pare de cristal, dar bucătăria mai ales - ţucal. Nici gând, debaraua era meticulos aranjată...
    Se opri locului cu un picior în aer. Parcă auzise ceva. Da, un zgomot cumva ritmic, o respiraţie grea. Nu se zărea fundul debaralei, camuflat de un şir de navete puse una peste alta. De felul ei, Ioana era o fată curajoasă; curioasă devenise pe parcurs, când învăţase să se apere, culegând şi depozitând cât mai multe informaţii despre cei din jur. Avansă câţiva paşi şi rămase ţintuită de surpriză.
    În spatele navetelor, pe o margine de masă, un bărbat poseda o femeie ale cărei picioare îi înlănţuiseră spatele. Parcă simţind o prezenţă străină, bărbatul întoarse capul. Era Patrick.
    Ioana se răsuci pe călcâie şi se topi ca o umbră.

                                                                  31.

                                          Când priveşti înapoi peste umăr, obişnuia să afirme Luiza Miclea, vezi doar evenimentele mari care ţi-au marcat existenţa, celelalte zile topindu-se într-o masă anonimă, pastelată, gri incert sau neguroasă, după cum s-a prezentat în ansamblu viaţa unui individ ori a altuia. În consecinţă, puţini oameni realizează intervenţia la un moment dat a unui amănunt de viaţă aparent lipsit de importanţă, dat uitării în genere şi rămas acolo pentru vecie, dar care a declanşat un şir de evenimente ce au schimbat şi determinat cursul existenţei subiectului dat. Deşi toate acestea reprezentau pentru Luiza un truism, ca şi pentru mulţi alţii de altfel, reflectând la viaţa ei, nu reperă niciodată momentele decisive care aveau s-o împingă pe un anume drum al ei şi numai al ei, inexorabil şi fatal.
    Primul moment se petrecuse cu aproape zece ani în urmă, când Monica, nepoată-sa, unicul copil al unicei sale fiice, terminase liceul.
    În urma unei tragedii caracteristice acelor vremuri, fetiţa rămăsese orfană, şi Luiza preluase tutela Monicăi care abia împlinise un an. Copilul constituia singura motivaţie pentru care nu-şi curmase zilele. Era singură, debusolată, iar fetiţa îi impusese o responsabilitate care o ajută să regăsească nordul.
    Monica era o fetiţă gingaşă, sensibilă, nu prea frumoasă, dar care ştia să se facă iubită. Graţia şi candoarea elevelor de pension de odinioară constituiau principalele sale elemente de seducţie şi, realmente, de mic copil, nimeni nu-i rezistase. O iubeau colegii, profesorii, prietenele bunică-sii, poştaşul şi vânzătorii din cartier. Prin însăşi prezenţa ei aducea lumină în suflete, după cum se exprimau cunoscuţii.
    Încă din primii ani de liceu, îşi descoperise vocaţia pentru o carieră didactică. Visa să fie profesoară şi după bacalaureat, fapt hotărât, urma să dea examen la Filologie.
    Atunci intervenise primul moment fatidic care avea să determine soarta ei şi a bunică-sii. Se aflau acasă, în salonul cu amintiri... O după-amiază de Florar, cu ferestrele deschise prin care pătrundea toată splendoarea de miresme şi culoare ale primăverii dezlănţuite. Venise la ele în vizită Cella Demian, prietenă din copilărie cu Luiza, binecunoscută actriţă a teatrului bucureştean şi totodată profesoară la Academia de Film şi Teatru. Chiar lângă fereastră, Monica improviza discret la pian un potpuriu Mozart-Chopin. Silueta graţioasă, înscrisă pe fundalul vegetal oferea un tablou încântător.
    Luiza şi Cella trăncăneau la o cafea şi o vişinată, în timp ce ochii actriţei nu se dezlipeau de fată.
    - S-a făcut frumuşică, constată cu glas tremurând de duioşie Luiza, observându-i direcţia privirii.
    - Răpitoare! o corectă Cella.
    - Să nu exagerăm, oricum, mulţumesc.
    - Ştiu ce vorbesc! Are magnetism, captează, nu-ţi poţi lua ochii de la ea. Rar am văzut asemenea prezenţă predestinată scenei. Trece rampa, fără să scoată o silabă.
    - Crezi? întrebă îndoită Luiza. Nu ne-am gândit niciodată. Ea vrea să se facă profesoară. E foarte timidă.
    Cella se indignă:
    - Rahat, profesoară! Sunt destule şi fără ea şi când ai asemenea atuuri, e păcat să le abandonezi în lada cu amintiri...
    Cum era o fire impulsivă şi tranşantă, abordă subiectul imediat:
    - Ascultă, Monico, tu te-ai gândit vreodată să devii actriţă?
    Fata rămase cu mâinile suspendate deasupra claviaturii.
    - Da, da, actriţă, ce ţi se pare ciudat?
    Monica începu să râdă:
    - Niciodată, îmi cunosc vârful nasului...
    - Nu sunt deloc convinsă. Ştii vreun text pe dinafară? Poezie, proză indiferent... Sau mai bine, citeşte-mi ceva!
    Monica luă câteva lecţii cu Cella şi se prezentă la concurs. Îl luă din prima şi printre primele. Fusese remarcată chiar din anul întâi şi, în scurt răstimp, apăruse în câteva filme. Şi tot din primele zile de studenţie, rivalitatea dintre ea şi superba Diana Tamaş devenise notorie. Monica primi situaţia cu seninătate şi fără să-i acorde importanţă. O considera prietenă pe Diana, structural nu putea pizmui, nu putea gândi rău.
    Diana o ura însă cu ferocitate.

                                                               32.

                                     Al doilea moment determinant  în destinul Luizei, de data asta însă un episod cu desăvârşire necunoscut de ea, îl constitui întâlnirea dintre Cireşica şi Emil. Aceasta se petrecuse cam cu un an în urmă, la Clubul Curaj, având drept motto: Ţi-ai pierdut curajul? Vino la noi! Noi vrem şi putem să ţi-l redăm!
    Era, de fapt, o asociaţie a marilor nefericiţi, amalgam de personaje, acoperind întregul spectru social contemporan, cu complexe ţinând de cele mai diverse domenii.
    Cel mai adesea ele erau de ordin fizic, alcătuind - definea Emil fără să se excludă - o adunătură de monştri. Printre vitregiţii de soartă - cocoşaţi, pitici, malformaţi din naştere ori diformi, sluţi, urâţi ca foamea - cei mai numeroşi erau obezii.
    De remarcat că printre membri se aflau şi persoane fără vreun handicap evident, figuri anonime, cu alte cuvinte, oameni aparent normali. Acestora li se spunea "ghinioniştii", iar complexul lor se datora eşecurilor sistematice care le punctaseră existenţa. Ocazii pierdute, examene insurmontabile, interviuri ratate, eforturi lipsite de rod şi, mai ales în dragoste, succes zero, incapacitatea de a-şi găsi un partener, cât de modest.
    În mare, tratamentul se baza pe terapia în grup, unde fiecare era încurajat să-şi povestească propria mizerie, având prilejul să constate că prăpastia nu are fund şi că există totdeauna alţii şi mai nefericiţi. Medicaţia consta în a-i orienta pe pacienţi spre alte satisfacţii, a-i determina să-şi descopere vocaţii, domenii sau măcar felii unde ar putea izbuti, sau chiar străluci, devenind - de ce nu? - unicate.
    În paralel, pentru că oamenii aceştia sufereau fără excepţie de o cumplită singurătate, organizatorii iniţiaseră programe de divertisment din care nu lipseau "seratele" date cu ocazia aniversării sau onomasticii vreunuia dintre membri şi, în primul rând, petreceri de Crăciun, Revelion şi Paşte, marile sărbători ale anului, când solitudinea e cel mai greu de îndurat.
    În vreme ce Emil frecventa când şi când Clubul (se simţea cumva umilit de genul acesta de paliativ care doar îi bandaja suferinţa, iar "societatea handicapaţilor" îi amplifica sentimentul), Cireşica era o prezenţă constantă. Se cunoscură mai îndeaproape de un Sfântul Gheorghe cu vreo opt sărbătoriţi, nimerindu-se să stea alături la masă.
    Niciunul din ei nu era o natură sociabilă, dar soarta relativ comună şi câteva pahare de vin îi făcuseră mai vorbăreţi. Aflară câte ceva unul despre celălalt, familie, ocupaţie, preocupări şi hobby-uri, apoi brusc, Cireşica devenise interesantă pentru Emil care începu s-o privească mai atent.
    Fata era sora celebrei Diana Tamaş, actriţa de la Arlechino, îl cunoştea pe Dragoş Mateiescu, pomeni de Monica Miclea (Ionescu în buletin, dar numele acesta era prea comun pentru scenă, aşa că-l împrumutase pe Miclea de la bunică-sa, transformându-l în pseudonim).
    Numele Monicăi venind în discuţie, fireşte că fusese evocată şi moartea tragică a acesteia. După ton şi o anumită rezervă intervenită brusc, cu fraze întrerupte şi surâsuri îngăduitoare adresate parcă naivităţii interlocutorului, Emil simţise, ba chiar avusese convingerea, că Cireşica ştie mult mai multe decât se ştia în general despre nenorocirea întâmplată cu cinci ani în urmă.
    Devenise mai amabil, se arătase cucerit de conversaţia şi spiritul Cireşicăi şi făcuseră chiar schimb de numere de telefon. În scurt timp, deveniseră prieteni. Prieteni în adevăratul sens al cuvântului, adică strict camarazi, fără ca vreunul dintre ei să se fi simţit înfiorat de prezenţa celuilalt.
    Emil nu se înşela. Cireşica se afla, într-adevăr, în posesia unor date esenţiale privind moartea Monicăi, date pe care însăşi Poliţia le ignora, doar trei persoane mai având cunoştinţă de ele: Diana, Patrick şi Dragoş. Aceştia, la rândul lor, ignorau că şi Cireşica e în cunoştinţă de cauză.
    Simpla întâmplare sau mâna fermă a destinului făcuse ca la petrecerea de Sfântul Gheorghe, Emil şi Cireşica să fie aşezaţi alături. Într-un context obişnuit, cunoştinţe doar de bună ziua ale clubului, nu ar fi devenit niciodată prieteni, continuând să treacă indiferenţi unul pe lângă celălalt.
    Se consumase astfel al doilea moment decisiv pentru destinul Luizei. Nu numai al ei. Poate că aceasta fusese opţiunea Sfântului Gheorghe, cel omorâtor de balauri.

                                                                33.

                                          Patrick se întoarse prost dispus acasă. Prost dispus pentru că, îşi mărturisea deschis, îi era teamă. Se întreba ce atitudine să ia faţă de Ioana, dar mai cu seamă dacă nu cumva fata îi povestise deja Clotildei cele surprinse la Clopoţei.
    La un moment dat se enervă: în definitiv, ce mare tragedie că i-am pus-o unei fătuci, o piţipoancă de trei parale, care întâmplător e nostimă? Un simplu divertisment, o halbă de bere băută în picioare când ţi-e sete şi pe care o uiţi chiar înainte de a face nota.
    Clotilda nu formula în general întrebări şi, înţeleaptă, nu-l pusese niciodată să-şi gireze fidelitatea jurând pe cele sfinte. Îşi putea închipui că Patrick nu-i un mucenic desprins de pe zidul vreunei biserici, îl bănuia, stând în firea lucrurilor, de unele aventuri, dar dacă ochii nu văd şi urechile nu aud, inima nu plânge. O singură pretenţie avea, subliniată ferm, bătând şaua şi referindu-se, vezi Doamne, la alte cupluri, şi anume ca Patrick să nu aibă aventuri cu prietenele ei sau cu personalul de acasă ori de la restaurant.
    Simplul gând că s-ar chicoti în spatele ei, că ar deveni subiect savuros de bârfă sau că vreo amărâtă de debarasoare ar privi-o batjocoritor "ştiind ea ce ştie, începând cu modelul de chiloţi preferat de domnişorul Patrick", o scotea din minţi.
    Avea un orgoliu drăcesc, lesne inflamabil şi n-ar fi ezitat o clipă având de ales între un stop cardiac (preferându-l) şi o grea umilinţă. Îşi mai spunea, şi pe bună dreptate, recunoştea Patrick, că nu are pretenţii nesăbuite, acordându-i, chiar dacă tacit, o libertate absolută, cerând în schimb doar discreţie şi comiterea "abaterilor" nu în bătătura casei, ci pe altă uliţă.

                                                               34.

                                        Intră în dormitorul Clotildei cu inima  ât un purice. O singură privire şi înţelese că fata nu trăncănise. Luă o gură de aer aspirând-o adânc cu impresia că i-a ajuns până în călcâie şi îi mulţumi în gând Ioanei care, dintr-o dată, nu i se mai păru chiar atât de antipatică.
    "Nu-i o dulceaţă de fetiţă, dar cel puţin nu-i intrigantă. Ar merita o primă..."
    Clotilda îl aştepta în capul oaselor, cu un pic de roşu în obraji şi cu una dintre perucile ei naturale, foarte asemănătoare pieptănăturii ei cotidiene. Nu se putea prezenta în faţa lui Patrick eu părul nespălat de o lună, slinos şi periat zadarnic de trei ori pe zi de Ioana, căci tot se aduna în codiţe de şobolan. De chemat coafeza nici nu putea fi vorba, căci obligatoriul spălat prealabil prezenta încă prea multe riscuri.
    Bătrâna îi întinse o mână parfumată şi splendid manichiurată, învăluindu-l într-o privire plină de dragoste. Patrick îi sărută degetele, ca un marchiz, apoi fruntea, exclamând încântat:
    - Arăţi splendid, Mami!
    - Atât cât se poate în situaţia mea. În realitate, mă simt mult mai bine şi am mâncat grozav. Felicită-l pe Chirică, totul a fost de nota zece!
    - Şi Mami a mea, flămândă ca un căpcăun! Ăsta-i semn bun. Vrei ceva special pentru diseară?
    - Dacă e cazul, îl anunţ eu pe Chirică...
    Îl scrută atentă, adică şi mai atentă ca de obicei, fiindcă niciodată nu-l privea cu indiferenţă. Era "allegreto" de fel, dar azi, vioiciunea lui părea excesivă, jucată, cumva artificială, aducând mai degrabă a nelinişte ascunsă.
    - Ce are Băiatul meu? S-a întâmplat oare ceva ce eu nu ştiu? Spune drept, ce-mi ascunzi? Ce poate fi atât de rău?
    Patrick izbucni în râs; şi chiar şi lui i se păru că sună fals.
    - Mami, boala te-a sensibilizat. Nu s-a întâmplat nimic rău, şi îi acoperi mâna cu sărutări.
    Bătrâna îi strânse degetele şi le duse la buze. Le sărută, apoi îşi culcă obrazul pe mâna lui.
    - Nu vreau să devin obositoare... Tot ce-mi doresc e ca tu să ştii că eu sunt cea mai devotată prietenă a ta, pot înţelege foarte multe...
    "Dar nu totul, o întrerupse Patrick în gând, am reţinut nuanţa."
    - ...şi nu încerc decât să te scutesc de orice necazuri, să înlătur orice obstacol din drumul tău...
    - Ştiu, Mami, şopti tânărul, strecurând lacrimi în voce. Te iubesc...
    Bătrânei îi dădură pe bune lacrimi de recunoştinţă. Depăşi momentul, interesându-se pe un ton cotidian:
    - Cum merge localul?
    - Perfect, Mami, ieri şi alaltăieri a mers mai slab din cauza vremii, dar la prânz a fost full!
    - A!, îşi aminti Clotilda, cât pe-aci să uit! A sunat Fulguleţ. Te roagă să treci pe la ea dacă ai timp.
    - Nu ţi-a spus ce vrea?
    - Tu ştii că eu nu o întreb niciodată. E mama ta, şi ca să fim oneşti, nu te prea deranjează. Eu zic să te repezi...
    La câteva secunde după ce închise uşa în urma lui, Patrick o deschise din nou, vârându-şi doar capul:
    - Diseară mă întorc mai devreme. Între timp, să nu uiţi că te iubesc.
    Clotilda se topi de plăcere.
    Deşi era acasă, Ioana nu se arătă. Patrick părăsi locuinţa îngândurat.
    "Ori nu va pomeni în veci de incident, demonstrându-mi că-i o mare cucoană, ori va încerca un şantaj." Deocamdată însă, putea fi liniştit. Indiferent de strategia pe care o va aborda, pentru moment îl păsuia, aşa că un scandal imediat era puţin probabil.

                                                                  35.
             
                                     Fulguleţ şi primi fiul cu efuziunea rezervată doar întâlnirilor în doi. Pe Clotilda nu voia s-o facă geloasă, iar pe de altă parte, grimasa de dezaprobare vădită de pe faţa lui Ioan Sârbu o indispunea.
    - Ce atâta izmeneală, când v-aţi văzut abia alaltăieri! Noi am fost opt copii acasă, dacă ne-ar fi drăgălit mama aşa, pe toţi, nu mai apuca să pună nici de mămăligă.
    Nu era de la ţară, ci fiu de funcţionari, târgoveţi de când se pomeneau, dar îi plăcea să acuze accente grosiere cu tentă rurală, mai ales în discuţiile de principiu. Nu se ştia de ce, dar i se părea că morala făcută în fraze cu iz sătesc capătă mai multă greutate.
    - De-aia vă şi omorâţi de dragul ei, observase nevastă-sa. Sunteţi opt fraţi, şi ea tot singură la Alba stă, de nu vă vedeţi cu anii.
    Tandreţea nu se mai manifestă însă în prezenţa lui Sârbu, mama şi fiul devenind încă o dată complici şi dorindu-şi ca "tiranul" să lipsească cât mai mult de acasă. Mai greu le venea în concedii, când Sârbu se ducea cel mult după ziar, restul zilei petrecându-şi-l, adâncit în colecţia lui filatelică, aşa cum se petreceau lucrurile şi acum.
    Doar că azi se dusese să plătească impozitele, îi explică Fulguleţ lui Patrick, o treabă care lua totdeauna câteva ore bune, fiind binecunoscute cozile de la Circa Financiară.
    - De aceea te-am chemat, pentru că nu ştiu când voi mai prinde un moment în care să putem discuta. Nu te speria, nu-i nicio urgenţă, dar lucrurile trebuie puse la punct din timp. Când o fi să fie, să nu ne dăm cu capul de ziduri, ca bârzăunii, neştiind încotro s-o apucăm!
    - În regulă, mamă, care-i problema?
    Îi surâse cu o dantură strălucitoare şi inima lui Fulguleţ se umflă de mândrie: "Nu cred că am văzut în viaţa mea, pe viu, nu la cinema, un bărbat atât de chipeş! Cui s-a nimerit?" Nimănui în mod special, dar confiscase tot ce-i mai bun de la întregul neam.
    Până şi genele absolut extraordinare le moştenise de la o soră de-a lui Sârbu, singurul ei bun, pentru că altfel era o slută cum rar puteai întâlni. Şi din nou, la gândul că de mândreţea asta de bărbat se bucura o babă înstărită, dar nu putred de bogată, oricât de cumsecade ar fi fost ea, se simţea cuprinsă de o revoltă verde ca otrava care-i umplea ura cu amar, iar gheare ascuţite i se înfigeau în grumaji.
    - Scumpule, tu te-ai gândit la ce ţi-am spus alaltăieri, la dejun?
    Patrick avu un gest de sâcâială:
    - Mamă, nici nu-mi face plăcere, dar oricum e prematur să discutăm. Clotilda se simte mult mai bine şi dacă merge tot aşa, în curând doctorul îi va permite să iasă.
    - Dacă! Să nu ne ascundem după deget şi să nu fim ipocriţi. Are totuşi şaizeci şi cinci de ani, la vârsta asta, convalescenţele sunt capricioase, iar eu când am văzut-o, m-am speriat. Arăta exact ca o mumie, care printr-o minune dumnezeiască mai vorbeşte şi se mai mişcă. Să ştii, eu nu văd deloc situaţia în roz şi rareori mă înşel.
    Patrick stinse cu un gest brusc ţigara, răsucind-o în scrumieră:
    - Practic, mamă, ce vrei să fac? Ce pot să fac?
    - Să ne gândim în linişte şi să găsim o formulă pentru a te asigura. Tu eşti generos, dar viaţa nu-i aşa. În definitiv, ţi-a mâncat cinci ani până acum şi cine ştie câţi or mai fi...
    Patrick o întrerupse iritat:
    - Ce înseamnă "mi-a mâncat?" Am profitat şi eu, nimeni nu m-a împiedicat să plec.
    - Se pune problema că tu meriţi mult mai mult, iar ea a profitat de un chilipir.
    - Mamă, eu ţin sincer la Clotilda...
    - Nu mă îndoiesc, şi eu ţin la femeia mea de serviciu, la poştaş şi la încă o grămadă de lume! Ba chiar şi la Clotilda.
    Patrick se enervă:
    - Degeaba încerci să ancorezi în derizoriu. Ţin îndeajuns de mult la ea încât să nu pomenesc cuvântul testament. Mai ales acum, dar, de fapt, niciodată.
   - Dacă te-ar iubi, s-ar fi gândit prima la o modalitate de a te asigura. Şi nici nu trebuie să vorbeşti despre testament.
    Patrick se interesă ironic:
    - Dar despre ce? Despre şansele României de a intra în NATO?
    - Te rog să fii serios şi înţelege că mă gândesc doar la interesele tale. Pentru mine, nu cer nimic, tu eşti viaţa mea. Sunt în stare de orice, numai ca să-ţi fie ţie bine!
    - Chiar şi de crimă?
    Fulguleţ sublinie cu glasul şi privirea de gheaţă:
    - Chiar! Să sperăm că nu vom ajunge până acolo.
    Fiu-său o privi sincer îngrozit:
    - Mă înspăimânţi!
    - Ai fi şi mai înspăimântat dacă te-ai trezi la patruzeci de ani, şi chiar mai devreme, sărac, "matur" şi obligat să-ţi iei o slujbă, oricât de umilă, ca să ai de o pâine. Ăsta e coşmarul care mă urmăreşte. De-aia vreau să te ştiu cât de cât la adăpost. Dacă ţi-ar lăsa ţie averea, ai rămâne cu o bază, pentru că eu încă nu m-am resemnat, continuu să sper că vei da lovitura "dincolo", unde într-adevăr se poate vorbi despre averi şi avuţie.
    Patrick o privi lung, printre gene:
    - Mamă, te-ai gândit vreodată că mişună Occidentul de alde mine - toate filmele lor gem de superbi şi magnifici - şi care pescuiesc în aceeaşi baltă, după o casă de bani?
    Fulguleţ i-o reteză răspicat:
    - Îţi interzic să gândeşti aşa! Încrederea neabătută în sine însuşi, siguranţa de sine garantează cincizeci la sută din succes. I-am văzut şi eu pe frumoşii de la TV. Nimeni nu-i ca tine, nimeni nu are cât ţi-a pus ţie Dumnezeu în traistă. Să-ţi intre bine în cap că tu eşti unic!
    Fiu-său începu să râdă, flatat şi amuzat în acelaşi timp. În realitate, opoziţia lui era generată în primul rând de o reacţie organică imediată, repulsia pentru atitudinile tranşante, aşa-zisele discuţii bărbăteşti, cu cărţile pe faţă, abordând îndeobşte teme profund neplăcute. În felul lui, era un băiat bun, având oroare să fie grosolan sau dezagreabil chiar faţă de disponibilizatul care venea zilnic să-i facă pantofii. Or, ideea de a antama o discuţie cu Clotilda privind felul în care aceasta va dispune de bunuri în caz de deces îl oripila! Nu, hotărât, n-avea curajul s-o facă!
    - Nu trebuie să i-o trânteşti de-a dreptul, îl dădăci maică-sa. Eşti băiat deştept şi când vrei, ai şi tact. Întâi, pregăteşti terenul...
    - Ca de exemplu!
    Sincer nu vedea cum poţi aborda un subiect atât de delicat, fără să tai în carne vie.
    - M-am gândit mult. O modalitate ar fi următoarea! Pentru câteva zile, renunţi la aerul tău de carnaval şi devii mai gânditor, chiar mai distrat. Pe urmă, te laşi surprins consultând gazetele, ceea ce va constitui o noutate, tu neurmărind decât publicaţiile sportive.
    - Mersi, maman, zâmbi Patrick.
    - Asta ca să vezi că te cunosc bine. E un adevăr, scumpule, nu te interesează nimic dincolo de sfera intereselor tale şi nu te condamn, pentru că eu sunt la fel.
    - Zi mai departe! Consult deci presa.
    - Da, dar nu oricum! Cu un pix în mână...
    - Ce naiba să fac cu el?
    - Vei încercui diferite oferte de serviciu. Pe urmă, abandonezi ziarul pe care ea îl citeşte zilnic...
    - O interesează pagina economică.
    - Exact, dar îl răsfoieşte în întregime. Te asigur că va da peste notaţiile tale. Important este ca în aceste zile să pleci mai devreme de acasă, aşa cum ai proceda dacă ai umbla după o slujbă. Fireşte, va fi intrigată şi va începe să te înghesuie cu întrebările.
    - Constat că ai gândit un întreg scenariu, râse tânărul.
    - Ai răbdare! Nu-i spui de la început ce ai de gând, dar într-un final, cedezi tirului de întrebări şi recunoşti că ai început să-ţi cauţi un serviciu. Dacă ei îi e teamă că ar putea fi neglijată, îi dai toate asigurările că te vei strădui să nu se simtă frustrată. În momentul în care te va întreba de ce-ţi cauţi slujbă, ce-ţi lipseşte, ai şi adus discuţia pe pârtie şi o să vezi că partida e câştigată.
    - Văd unde baţi!
    - O vede şi unul legat la ochi! declară Fulguleţ triumfătoare. Din clipa asta, te poţi desfăşura. Vezi, Doamne, anii trec, tu nu ai nimic pe care să te poţi bizui, trebuie să-ţi faci un rost, să te îngrijeşti de o pensie pentru bătrâneţe, că nu ştii când trec anii şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă. Chiar dacă bănuieşte ceva, nu-ţi poate reproşa nimic, e cât se poate de firesc ca, apropiindu-te de treizeci de ani, să începi să te gândeşti la viitorul tău.
    Patrick se interesă prudent:
    - Şi dacă mă felicită pentru înţelepciune şi mă îndeamnă chiar ea la iobăgie?
    Ochii lui Fulguleţ sclipiră şi întinse mâna peste masă râzând:
    - Pui pariu cu mine că n-o să-i convină?
    - De ce?
    - Pentru că aşa, simplu plaisirist, flâneur pe uliţele Bucureştilor, fără niciun venit personal, eşti cu totul la mâna ei. Orice act de independenţă materială din partea ta o sperie pentru că întredeschide uşiţa coliviei de aur, din care păsărică îşi poate lua zborul. Nu va dori în ruptul capului să piardă controlul asupra ta, financiar şi implicit fizic. La birou poţi sta trei ore, opt, sau paisprezece!
    - Şi dacă totuşi e de acord?
    Privirea lui Fulguleţ deveni oţel:
    - O vom face să-şi muşte mâinile până la subsuori! Vei "lucra" paişpe şi şaişpe ore pe zi, va ploua cu delegaţii de câteva zile sau chiar de-o săptămână în provincie! Eu te voi ajuta, mă voi afla tot timpul în spatele tău.
    - Cum crezi că va reacţiona?
    - Păi, e simplu! Dacă nu vrea să te piardă, şi cu siguranţă nu vrea, o să-ţi ia capul în poale şi o să te dezmierde: "Lasă puiule, nu trebuie să tragi la galere, are grijă Mami de viitorul tău". Pe urmă, altfel discutăm.
După cum altfel aveau să se taie şi cărţile.

                                                                     36.

                                      Doru Pavel, din pricina înfăţişării prea particulare - din orice parte l-ai fi privit, aducea a ocnaş, după mulţi ani de tăiat la sare - juca relativ puţin, fiind distribuit cu parcimonie. Venea totuşi zilnic la teatru, pentru a păstra contactul, cum se spune, dar mai ales, ca s-o vadă pe Diana Tamaş care avea zilnic spectacol. Dragostea lui nu mai constituia de mult un secret, fiind percepută în diverse variante, de la "e nebun, nu-şi vede lungul nasului, nici măcar Goya, în coşmarurile lui n-a imaginat în acelaşi pat un monstru cu un înger", până la (cabiniere şi maşinişti) "vai de lume, când te naşti cu aşa năpastă, să te ferească Dumnezeu!"
    Fireşte, Diana era cât se poate de conştientă de dragostea tânărului, şi lucrul ăsta n-o deranja. I se părea normal ca toată lumea s-o iubească şi, cochetă fiind, o flatau omagiile aduse frumuseţii ei, indiferent de expeditor. Se simţise, de pildă, minunat când o profesoară de curs mediu îi relatase că toţi elevii, băieţi în clasa a X-a, îşi comandaseră ecusoane "dublu face", cu fotografia ei şi a Madonnei. În acelaşi sens, accepta cu bunăvoinţă de regină dragostea lipsită de orice speranţă a lui Doru, floarea zilnică pe care i-o lăsa în cabină când ea nu era de faţă.
    O găsea totdeauna, după primul act şi în momente de sinceritate, îşi mărturisea ei înseşi că, obiceiul o dată curmat, i-ar lipsi; pentru a spune lucrurilor pe nume, în prezenţa lui se simţea vag şi pervers excitată, urâţenia virilă a lui Doru acţionând asupra ei ca un drog. Mai aprecia că Doru e un adorator discret, lipsit de agresivitate şi pretenţii, şi că se mulţumea, ba chiar se simţea fericit - dar aici, se înşela fioros - doar îngăduindu-i s-o divinizeze.
    Departe de a-l socoti vreun prezumtiv rival, el însuşi având îngenuncheată la picioare, oştire de pipiţe, Dragoş se arăta uneori iritat de situaţie:
    - De ce nu-l trimiţi la naiba?! De ce-l încurajezi?
    Diana râsese ca de un banc bun:
    - Tu vorbeşti?! Cine stă un ceas după spectacol ca să dea autografe unor şcolăriţe de cinşpe ani?!
    - Spune-mi că te deranjează, şi nu mai dau o singură semnătură!
    - Nu fi prost! Dragostea şi admiraţia fanilor e una dintre componentele cele mai plăcute ale meseriei noastre. De ce să te frustrezi de ele? De ce să-i împiedici pe oameni să viseze? Tu îţi dai seama că în fiecare noapte, eşti întruchiparea lui Făt-Frumos în mii, zeci de mii de dormitoare? Că în îmbrăţişarea lui Costică, blonda Nuţi simte braţele tale?!
    - Ai o imaginaţie bolnavă!
    - Aşi! Sunt convinsă că în sinea ta îmi dai dreptate. Nu trebuie s-o declari deschis, e suficient să ţi-o mărturiseşti ţie însuţi...
    Dragoş căzuse în genunchi. Nu era o figură de stil teatrală - Diana era îndeajuns de actriţă ca s-o simtă - ci un gest sincer şi spontan:
    - Diana, de ce nu vrei să ne căsătorim? Am spulbera orice neînţelegere, am înlătura orice suspiciune! De câte ori nu ne-am spus că suntem făcuţi unul pentru celălalt?
    Ochii albaştri ai actriţei priviseră departe, scufundaţi în infinit:
    - Unul pentru celălalt... Oare echivalează cu unul alături de celălalt?
    - Speculaţii! Mai bine spune-mi deschis că nu mă iubeşti!
    - Mai dă-mi o şansă! O singură şansă!
    - Adică să întâlneşti un milionar în dolari şi să descoperi că el ţi-e perechea?
    - Poate că da, sau poate că nu, oricum voi fi încercat. Dă-mi ocazia unei vieţi împreună cu tine, fără regrete.
    Dragoş declarase cu mâna pe clanţa uşii:
    - Nu am încotro, pentru că te iubesc, cât timp voi rezista însă nu ştiu. Ştiu sigur doar că o dată plecat, nu mai întorc niciodată capul peste umăr.
    În urma lui, Diana începu să-şi pilească o unghie care agăţa.
    "Se vor găsi o sută în locul tău!"
    Din păcate, trebuia să ţină seama de povestea cealaltă, fiorosul lor secret care-i lega mai crâncen, mai definitiv decât orice "Isaiia dănţuieşte"!
    "Dacă Dragoş, adus la disperare vorbeşte, cădem toţi într-o prăpastie de unde nu ne vom mai ridica niciodată".

                                                                    37.

                                   Doru se uită atent la bărbatul masiv care trecu pe lângă el ca un bolid. Avea impresia că tocmai ieşise din cabina Dianei şi se simţea nedumerit. Tipul era de o grăsime respingătoare, galbenă şi avea genul acela special de neglijenţă care-ţi dă senzaţia că persoana şi-a petrecut noaptea în hainele de pe el; o persoană pe care doar dacă o vezi la televizor, simţi nevoia să deschizi geamurile şi să aeriseşti.
    "Ce poate să caute un mastodont ca ăsta la Diana?! Probabil, mi s-a părut.."
    Îşi roti ochii prin interiorul familiar. După poziţia fotoliilor îşi dădu seama că Diana avusese o vizită care se prelungise până la intrarea ei în scenă. Era prea tipicară ca să nu le fi pus la locul lor, dacă ar mai fi avut o singură clipă la dispoziţie, fără a o mai aştepta pe cabinieră. Scoase floarea - azi, un crin roz - din interiorul canadienei şi o puse în glastra de porţelan din colţul mesei de machiaj. Turnă apă cu ibricul, atent să nu picure pe de lături, apoi petrecu vreo cinci minute căutând poziţia cea mai de efect a vasului.
    Vasul lui, "vasul lui Doru", cum spunea Diana, şi el se simţea fericit că exista ceva din el aici, într-un fel că făcea parte din decorul femeii pe care o diviniza.
    Iar de la o vreme, devenise şi fetişist, îi plăcea să atingă obiectele ei, să-i îmbrăţişeze hainele, să-şi înfunde nasul într-un top de dantelă sau în bikinii cu sfoară din sertarul comodei. Nu se simţea deloc pervers, dacă stai să te gândeşti, toţi îndrăgostiţii sunt fetişişti! Străbunicii păstrau până la adânci bătrâneţi şi pe ascuns, spre a evita gelozia partenerului legitim, o mănuşă, o floare presată, un dagherotip sau medalion, o batistă care aparţinuse cândva personajului adorat...
    Doru se uită la ceas. Încă douăzeci de minute până la pauză. Ochii i se opriră asupra plicului alb, rezemat de oglinda mesei de machiaj. Nu prizonier în ţipla unui buchet sau coş de flori, ci simplu şi solitar; în principiu, alt soi de comunicare decât cea provenită în mod obişnuit din partea vreunui admirator. Doru simţea că arde de curiozitate. Nu era iscoditor din fire, dar îl interesa până la patologic - o recunoştea el însuşi - tot ce o privea sau avea câtuşi de mică tangenţă cu Diana.
    Buzele chinuite îi tremurau de nehotărâre, întinse de câteva ori mâna spre plic şi o retrase precipitat, ca ars, de tot atâtea ori.
    O voce baritonală, bine pozată, inconfundabilă şi pe care o detesta din adâncul sufletului, îi opri inima în loc:
    - Vrei să-i mănânci?! Sau poate să-i speli?
    Dragoş Mateiescu intrase neauzit. Cu mâna pe clanţă, încordat şi cu privire scăpărând de răutate, părea gata să se arunce asupra lui. Abia atunci, Doru sesiză că rămăsese cu buzele şi nasul înfundate în chiloţii Dianei. Pentru moment, se pierdu cu firea, îi mototoli mecanic şi, fâstâcit, lăsă să-i scape din mână ghemotocul de dantelă.
    Junele-prim al Teatrului Arlechino îi înregistra cu satisfacţie starea de confuzie şi intră în cabină, închizând uşa în urma lui.
     - La banii ei, îşi permite o servitoare, nu-i cazul să-i speli tu pârţurile!
    - Eşti ordinar! găsi Doru, cu faţa vânătă de ruşine.
    - Tu eşti un lăbar, nenorocitule, tu care faci onanie mirosindu-i chiloţii! Sunt prea gentleman, ca să-ţi explic de ce, dar îţi închipui că ai măcar o singură şansă ca să ajungi la Diana?
    - Atunci, de ce ţi-e frică de mine? Ce-ţi pasă că o iubesc?!
    - O plictiseşti, îi deranjezi existenţa!
    - Să mi-o spună ea!
    - Să zicem că-i prea miloasă. Numai un vierme netrebnic ar profita de slăbiciunea ei!
    Din momentul în care Doru Pavel era silit să se înfrunte cu un comportament dur, devenea brusc puternic, juca pe teren propriu. Arboră deci, unul din rânjetele lui fioroase:
    - Din ce piesă-i tirada asta? Ei da, sunt un vierme netrebnic! Ce-ţi pasă?
    - Îmi pasă că infectezi aerul din jur!
    Pierzându-şi stăpânirea de sine, Dragoş se aruncă înainte, ţintind grumajii lui Doru. Din nefericire, habar n-avea cu cine are de-a face. De mic copil, din pricina fizicului ingrat, Doru fusese dispreţuit, ostracizat, nu o singură dată maltratat până la sânge. Puternic şi revendicativ din fire, învăţase să îndure şi să se apere. De la treisprezece ani, făcea box şi arte marţiale, devenind, dacă nu un campion, cel puţin, un adversar redutabil pentru oricine, cât de voinic, dar mai puţin "cult" în materie. Era cazul lui Dragoş, atletic şi deloc fricos, dar cu alt soi de studii, ţinând de strălucitorul Hollywood: înot, echitaţie, spadă, surfing, curling...
    În consecinţă, din două mişcări fu pus la pământ sub etajera cu cărţi. Dintâi, îşi scutură capul încercând să realizeze pe ce lume trăieşte, apoi sări în picioare, gata să se repeadă din nou.
    Doru îl opri cu un zâmbet flegmatic:
    - Stai blând, primăvăraticule, îţi fac portretul zob, şi nu mai ai cui da autografe! O să plângă fanele că ce artist frumos erai!
    - Quasimodo! urlă Dragoş cu pumnii ridicaţi, avântându-se fără a mai ţine seama de glasul raţiunii care-l îndemna la ponderaţie.
    Cert lucru, Doru era un luptător mult mai versat. Dar nu-i mai păsa de nimic, se simţea însufleţit de o singură dorinţă, arzătoare, sfâşietoare - să-l vadă mort pe ticălos! Un upercut bine plasat îl trimise temporar în lumea îngerilor.
    Relaxat, ba chiar simţindu-se "afurisit de bine", Doru umplu din nou ibricul cu apă şi-l turnă în creştetul lui Dragoş. Zvonul aplauzelor marcând sfârşitul actului îi crea un moment de panică.
    Ce avea să spună Diana? Era bine să-l găsească aici, lângă "leşul" lui Dragoş, sau era de preferat s-o întâlnească după consumarea clipelor fierbinţi de consternare şi mânie?
    Mânie, dacă-l iubea pe Dragoş, ipoteză de care Doru se îndoia. Dacă ar fi fost îndrăgostită, aşa cum înţelegea el dragostea, n-ar fi acceptat cu atâta dezinvoltură flirturile şi concesiile specifice junelui-prim de succes, făcute admiratoarelor. Dragoste fără gelozie nu există, or, Diana surprinsese neclintit de liniştită clişeul când o puştoaică i se lipise realmente de buze, într-un sărut a la Basic Instinct! Nici măcar nu tresărise.
    Doru se decise pentru prima variantă, măcar o singură dată să fie surprins şi el în avantaj, stăpân pe situaţie, găsindu-se totodată în situaţia de a nu mai avea de ales.
    Diana intră în cabină val-vârtej, urlând după macheur:
    - Teo, unde dracu' eşti? Mi-a căzut geana, era s-o înghit! Cu ce naiba ai lipit-o, cu scuipat?!
    O singură privire îi fu de-ajuns ca să reconstituie cele petrecute în cabină. Ocoli trupul lui Dragoş al cărui zbucium de pleoape semnaliza că-i pe cale să-şi revină şi se aşeză pe scaunul din faţa mesei de machiaj. Prin oglindă, îi îndreptă o privire ascuţită lui Doru.
    - Eşti mândru, nevoie mare, aşa-i?
    - A sărit la mine! L-am avertizat să-şi vadă de treabă, dar a tăbărât cu pumnii. N-am avut încotro, te rog să mă crezi!
     - Ca şi cum n-aş fi avut destule pe cap şi fără prostiile voastre! Ce zi, Dumnezeule, ce zi!... Ce mai stai?! Pleacă odată, m-am săturat de toţi!
    Doru ieşi în vârful picioarelor, fericit c-a scăpat doar cu atâta. Îi fusese teamă de un scandal monstruos, cu consecinţe, aşa că zărindu-l pe macheur, îl apostrofă bine dispus:
    - Domnişoara Diana are nevoie de tine. Ai grijă, e capsată rău!
    Mai tândăli vreo zece minute prin culise, după care-şi zise că-i timpul să plece acasă. Se întâmplaseră destule pentru o singură zi, iar ca să încerce s-o îmbuneze pe Diana era prea devreme, şi ea prea agitată. Părăsi teatrul fredonând în minte o melodie parazit care-l urmărea agasant încă de când se trezise dimineaţa: C'etait le temps des fleurs...

                                                                     38.

                                - A avut baftă, animalul! scrâşni Dragoş. Dacă nu alunecam...
    Stătea pe canapea, cu un prosop ud în jurul capului Simţea că-i pocneşte de durere. Nuţi, cabiniera, o femeie de vârstă incertă, care-l adora, aşa cum îl adora de altfel întreg personalul auxiliar feminin de la Arlechino, se învârtea în jurul lui, ca o cloşcă. Ea îi aranjase compresa, îi găsise un tranchilizant şi îi aranjase un taburet sub picioare.
    - Cine te-a pus să faci pe cocoşul? se interesă Diana încercând să nu mişte obrazul.
    Ţinea ochii închişi, percepând atingerea degetelor uşoare şi răcoroase ale macheurului ca pe mângâierea unor aripi de fluture. Dragoş se enervă:
    - Era vorba despre tine...
    - Credeam că despre Ceauşeasca! Sunteţi amândoi nişte caraghioşi.
    Dragoş dădu să se ridice în capul oaselor ca să riposteze, dar durerea ascuţită din ceafă îi smulse un geamăt, trântindu-l la loc. Cabiniera se grăbi să-i potrivească puişorul de pernă:
    - Să vă fac o cafeluţă tare, domnu' Dragoş?
    Diana se răţoi:
    - Alo, ce-i aici, braserie? N-aveţi impresia că suntem prea mulţi? Mersi, Teo, poţi să pleci... Dragoş, du-te la voi, e mai linişte, vin şi eu la pauză! Nuţi, peruca!... Te-ai zăpăcit?! Chiar v-aţi pus în minte cu toţii să mă înnebuniţi? Auzi, mi-o aduce pe Mary Stuart în Tramvaiul...

                                                                  39.

                                         În sfârşit, singură! Binecuvântatul ei sfert de ceas pe care ştiuse să-l impună chiar de la debutul în teatru. Cincisprezece minute de singurătate absolută, răgaz să viseze, să plutească, să se adune. O ţigară (nu mai mult de două-trei pe zi), o gură din ceaşca de şocolată rece consumată de-a lungul mai multor ore. Un sfert de oră, un nimic, după care se simţea însă complet remontată, proaspătă ca o violetă de pădure plouată de rouă.
    În sinea ei, Diana îşi închipuia cu convingere, şi doar anecdotic în societate, că seamănă cu Napoleon care, după cum se ştie, avea capacitatea de a adormi profund în orice împrejurări, zece minute fiindu-i suficiente pentru a se simţi cu totul refăcut.
    Când ajunse la jumătatea ţigării, întinse leneş mâna după plicul rezemat de oglindă. Îl observase încă de la intrarea ei în cabină, la pauză, dar deşi continua să primească omagiile admiratorilor cu aceeaşi plăcere proaspătă de la debut, se simţea mai puţin impresionată, iar curiozitatea vizavi de conţinut şi expeditor era considerabil moderată.
    Mai puţin comun, plicul nu prezenta nici un înscris, şi amănuntul îi atrase atenţia: "unul care probabil se vrea original..."
    Luă coupe-papierul şi-l deschise atent, cu pedanteria care o caracteriza.
    Adevărată maniacă a ordinii, până şi hârtiile destinate coşului de gunoi nu erau făcute cocoloş, ci împăturite în pătrate perfecte; greu de imaginat ce avea să devină, o dată cu trecerea anilor, care îndeobşte supradimensionează obsesivul din individ. Deocamdată însă se mulţumea să-i terorizeze pe cei din jur, victime de primă linie fiind Dragoş şi cabinierele.
    Dar... ce drăcie o mai fi şi asta?! Din plic, căzură trei firicele de miozotis. Codiţele erau încă pline de sevă, dar petalele fuseseră trecute prin flacără. Trei flori arse. Şi un bilet cu majuscule tipărite: NU MĂ UITA. M.
    - Diana!
    Tresări. Vocea din difuzor o chema în scenă.

                                                                   40.

                                              După plecarea lui Patrick, Clotilda adormi fericită. Îi era recunoscătoare pentru gentileţea şi înţelegerea lui. În adâncul sufletului, amplifica, evaluând în aur orice gest de duioşie. Îşi aminti cu un amestec de nostalgie, orgoliu, dar şi cu o adiere de amărăciune că odinioară, era nevoie de cel puţin un briliant ca să-i creeze pe jumătate o stare de spirit asemănă toare.
    "Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea", vorbele acestea reveneau, mereu în mintea Clotildei, după ce Patrick intrase în viaţa ei. De ce oare am fost zămisliţi astfel încât să nu putem aprecia decât imposibilul sau ireparabilul? La extazul Clotildei contribuia din plin şi faptul că percepea corect situaţia ei de mare excepţie.
    Câte femei de şaizeci şi cinci de ani (raţionamentul fiind valabil în general şi pentru promoţiile sărite din patruzeci şi cinci-cincizeci) mai au un bărbat tânăr şi chipeş care să ţină la ele, câte mai ştiu ce este dragostea adevărată?
    Decise că Patrick merită un cadou superb, care să-l bucure, şi se gândi că cel mai potrivit ar fi să-i schimbe Toyota cu un Jaguar. Adormi cu un zâmbet care-i dădea la iveală proteza.

                                                                     41.

                                                Prin crăpătura perdelei, Ioana urmări plecarea lui Patrick. Junele avea fără îndoială clasă, toate mişcările emanau o eleganţă dezinvoltă. Felul în care se instală la volan sau în care îşi aprinse ţigara înainte de a demara ţinea de un anume complex de date aparţinând privilegiaţilor, fascinant pentru oamenii de rând - tinereţe fericită şi sportivă, siguranţa proprie unui look seducător, prosperitate, plus ce mai ţesea imaginaţia despre existenţa nevăzută a unui asemenea personaj: mondenităţi la vârful cel mai înalt, peisaj populat doar de VIP-uri, dragoste consumată pe tavă de aur în decoruri exotice sau pe un yacht luxos... Imaginile înfipseră un ac în inima Ioanei şi o dată maşina dispărută din câmpul ei vizual, se depărtă de fereastră.
    Era ora patru şi se afla singură acasă. Se simţea ca atare, pentru că Martineasca dormea şi, oricum, rareori se mai dădea jos din pat. Lipsea şi Tanţa care, fiind joi, adică după-amiaza ei liberă, se repezise la ţară, ca să participe la parastasul unei rude.
    Nici Patrick n-avea să se întoarcă prea curând. Îi promisese nevesti-sii că nu va întârzia, dar asta însemna cam zece seara, nu orele mici de după miezul nopţii, ca de obicei.
    Lăsă uşa de la dormitor întredeschisă pentru a o auzi pe bătrână în caz că ar avea nevoie de ea şi pătrunse cu pas hotărât în camera "domnişorului". Rămase lângă uşă câteva momente bune, plimbându-şi cu atenţie privirea. Era desigur curioasă, dar şi prudentă. Înainte de a începe să cotrobăiască, voia să-şi întipărească bine în minte poziţia obiectelor, micile amănunte fixe şi parcă sacre ale oricărui locatar, o abatere de la amplasamentul ştiut trădând o vizită în "contumacie".
    Ioana fusese un copil modest, trăind în condiţii de sărăcie tangente chiar cu mizeria şi nu avusese acces la casele prospere din Slatina. Fără îndoială că funcţionau şi acolo mentalităţi de clasă, parcă mai dure în provincie decât în Metropolă. Ca peste tot, oamenii simt nevoia să dispreţuiască, să se simtă superiori unii altora, dar nu-i mai puţin adevărat că nici persoana ei nu îmbia la apropiere. Nu avea niciun fel de prieteni - bogaţi sau calici.
    În acest sens, Ioana nu dispunea nici de cele mai elementare cunoştinţe privitoare la decorul unei case, nu făcea diferenţieri generate de cultură sau informaţie, în schimb, avea instinct. Se născuse cu acest simţ şi putea adulmeca bogăţia de la zece paşi, iar când se oprea, de pildă, în faţa unei vitrine, indiferent de profil şi unde preţurile nu erau afişate, ochea fără greş, pentru visele ei, obiectele cele mai preţioase şi, fireşte, cele mai scumpe.
    Tot aşa, în camera lui Patrick, sobră şi aerată, trase în piept aerul de "bogătani" şi aprecie la justa valoare mobila englezească, bine scoasă în evidenţă de decorul jaguar.
    Întreaga încăpere era tapisată cu imitaţia acestei blăni, la fel mocheta, divanul, până şi coşul pentru hârtii de sub birou. Pe blatul de marmură al căminului, impresiona un jaguar turnat în bronz care-şi arăta colţii. Toată această ambianţă reprezentase cadoul Clotildei la aniversarea unui an de căsătorie. Îi plăcea să-l surprindă venind în întâmpinarea tuturor dorinţelor sale chiar neexprimate, iar de data aceasta ţinuse seama de slăbiciunea Băiatului pentru feline. În acelaşi timp, îl compensa somptuos pentru faptul că, fiind astmatică, nu suporta în casă pisici, sau vreun animal cu blană.
    Atenţia Ioanei se concentră asupra unui dulăpior cubic, rezemat pe labe de jaguar din alamă, ceva mai mare decât o noptieră şi despre care descoperise cu admiraţie proletară că ascunde un mic frigider burduşit cu sticle de băuturi scumpe şi cuburi de gheaţă. Rămânea biroul florentin cu gheare de leu, unde un singur sertar era încuiat cu cheia îşi aminti cu un surâs interior cuvintele unei bătrâne din Slatina care le fusese vecină: "Lasă casa cu uşile vraişte, nimănui n-o să-i pese, zăvoreşte-o cu şapte lacăte, să vezi cum te calcă hoţii. Tot aşa, şopteşte-i cuiva ceva şi toate urechile se ciulesc; strigă ceva în gura mare, nimeni nu te ascultă..."
    Era o broască simplă, iar Ioana - îndemânatică. Scoase o agrafă din părul adunat la ceafă, meşteri câteva secunde şi încuietoarea cedă. Un conţinut sărac, (fata luă la mână una câte una hârtiile lipsite de importanţă), mai de soi fiind un binoclu de câmp.
    Decepţionată, îşi zise că "trecutul" lui Patrick, viaţă intimă şi un eventual material compromiţător, rămăsese depozitat în casa părintească, iar de Fulguleţ - Ioana cunoştea îndeajuns de bine oamenii - nu se putea trece. Poate peste cadavrul ei.
    Aranjă totul în ordinea găsită şi, ca să fie cu conştiinţa împăcată, îşi trecu degetele pe sub fundul sertarului. Nu văzuse niciodată, dar citise în multe cărţi despre tainiţe camuflate în mobilele vechi. Cu o tresărire de satisfacţie, dădu peste o mică limbă metalică, mobilă. Sertarul era dublu... Înregistră o mişcare uşoară în spate şi se răsuci fulgerător, palidă ca o moartă, cu inima cuprinsă de panică.
    În spatele ei, Patrick, ţeapăn şi impenetrabil, o privea cu mâinile încrucişate la piept, într-o poziţie  ostentativ contemplativă.

                                                                      42.

                                     Se întorsese pe neaşteptate acasă, , fără intenţii subterane, ci numai pentru a se schimba. Intervenise o modificare de program, fiind invitat la un cocktail care presupunea cel puţin costum şi cravată, dacă nu chiar smoking. Dar oricum, la Don Carlos, cel mai elegant, en vogue şi snob local, recent deschis în Capitală, ţinuta era obligatorie.
    Când dădu peste Ioana cotrobăind în biroul lui, rămase ţintuit locului de surpriză. Pe moment amuţi, dar concomitent înregistră şi un sentiment de triumf: "M-ai surprins tu în vecini, cu pantalonii pe vine, dar şi eu te-am prins scotocind dulapurile ca o hoaţă! Să vedem care stă mai bine!"
    La rândul ei, pentru moment, Ioana rămase ca paralizată. Nu era obişnuită să fie pusă în încurcătură, nimeni nu o prinsese cu vreo greşeală, deşi avea destule la activ.
    Mai grav, nu erau greşeli, noţiunea excluzând intenţia. Or, ea comisese ticăloşii mai mari sau mai mici în deplină cunoştinţă de cauză şi cu un scop anume. Era însă abilă şi, fără să-şi dea seama, o excelentă actriţă în viaţa de toate zilele. Astfel, sub masca de desăvârşită onestitate şi incoruptibilitate, care-i conferea o oarecare superioritate din start, Ioana îşi putea permite să-şi plimbe nasul pe sus, să dispreţuiască şi să condamne.
    Iat-o acum, dintr-o dată vulnerabilă, surprinsă într-un flagrant delict şi tocmai de omul care înregistra în inventarul ei cele mai odioase minusuri. Confuză, se îndreptă spre uşă, dar făcând un pas înapoi, Patrick o baricadă.
    - Dă-te la o parte!
    - Nu, domnişoară, nu înainte de a lămuri câteva lucruri. Ia loc te rog.
    - Şi dacă nu vreau?
    - Comunic întregii familii că eşti o hoaţă şi o spioană. Spioană, poate îţi sună mai nobil.
    Prizonieră în menghinea marelui dezastru, fata îşi redobândi curajul. Săltă bărbia îndărătnică, iar ochii îi fulgerară albastru oţel pe faţa de cretă:
    - Cred că aş avea şi eu ceva de povestit!
    Patrick îşi aprinse nonşalant o ţigară, zicându-şi că nu-i stătea deloc rău când era furioasă. Cu o expresie mai dulce, ar fi putut deveni chiar o prezenţă agreabilă şi, oricum, ieşită din comun.
    - A, te referi la mica întâmplare din debaraua de la Clopoţei? În primul rând, nu cred că o fiinţă înzestrată cu atâtea însuşiri evanghelice ar avea inima să supere o doamnă nevinovată şi suferindă. Presupunând însă că ai face-o, ce-ţi închipui că ar urma? Un mic scandal, deşi nevastă-mea e prea doamnă ca să se preteze la aşa ceva, apoi câteva zile de atmosferă rece şi încordată, după care totul va reintra în normal. Situaţia însă ar fi mult mai gravă în ce te priveşte, dacă eu nu mi-aş ţine gura.
    Ioana îl privi cu îndrăzneală în luminile ochilor:
    - Ce vrei?
    Patrick se distra grozav în sinea lui, abia aştepta să-i povestească tărăşenia lui Dragoş. Totodată, se simţea fericit, eliberat de spaima că Martineasca ar fi putut afla ceva. Nu avu însă timp să-şi consume fericirea căci în secunda următoare, rămase cu gura căscată de uimire. Ioana începuse să se descheie la bluză.
    - Hotărât, nu eşti o femeie de toate zilele! Şi mai ai şi o părere excepţională despre tine. Ce te determină să crezi că te doresc?
     - Eu te doresc, declară fata cu ochi care păreau dilataţi de patimă. Te-am dorit din clipa în care te-am văzut.
   - Hm, făcu Patrick aiurit, nu aveai deloc aerul.
    Cu toate succesele sale, nu mai trăise o situaţie asemănătoare şi nu s-ar fi simţit mai perplex nici dacă răposata Maica Tereza ar fi început să se dezbrace în faţa lui.
    - De aceea, continuă Ioana în sutien şi cu fusta pe glezne, am cotrobăit aici în cameră. Mă interesează totul, vreau să ştiu totul despre tine.
    Deşi flatat, Patrick rămase în rezervă:
    - De ce te-aş crede?
    Ioana ridică din umeri:
    - Nu mă crede, eu mă ofer oricum.
    - Dacă-ţi închipui că aventura de la Clopoţei reprezintă pentru mine un stil de viaţă...
    - Nu-mi închipui nimic, ştiu doar că nu sunt mai prejos de feţişoara aia de doi bani.
    I se aruncă pe neaşteptate de gât şi începu să-l sărute sălbatic. Patrick se simţi luat de val: "La urma urmelor, de ce nu?"
    Se mai aflau încă pe covor, trăgând amândoi din aceeaşi ţigară.
    - Să fie limpede, fără niciun fel de obligaţii! A fost un simplu moment din viaţa noastră.
    - Nicio obligaţie, repetă fata în şoaptă, lipindu-şi trupul fierbinte de al lui.
    Vibra ca un arc, nesătulă, cerşind mereu dragoste. Patrick o luă din nou. Îl fulgeră un gând care se topi în aceeaşi clipă: "Am aşa o impresie în organism că mi-am complicat viaţa".

                                                                     43.

                                         Murise un mare regizor care, deşi ajuns la o vârstă înaintată, continua să fie activ şi, fenomen mai rar, tot atât de apreciat ca în epoca sa de mari realizări artistice, hiritisite cu premii răsunătoare în ţară şi în străinătate.
    Cimitirul era full, aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii, lumea venind gârlă să vadă pe viu şi îndeaproape artiştii şi, în general, personalităţile marcante. Asemenea înmormântări devin evenimente mondene, vezi şi eşti văzut, remarci şi eşti remarcat, şi, în consecinţă, chiar şi cei mai ciufuţi şi indiferenţi dintre actori, ca de exemplu Diana Tamaş, nu pregetă să participe.
    Şi pentru că Dragoş avea o filmare în provincie, actriţa veni însoţită de Doru Pavel şi tot împreună plecară. Era o zi mohorâtă de toamnă în care totul părea că plânge. Înfiorată de umezeala rece, Diana se strânse la braţul lui Doru. Se simţea deprimată, dornică să se îndepărteze cât mai repede de locurile acestea lugubre şi n-avea chef de inevitabilele comentarii îndoliate cu colegii, filosofie de doi bani - ce ţi-e şi cu viaţa asta, domnule, când te gândeşti că aşa şi pe dincolo, pentru ca tot în patru scânduri să ajungi etc.
    - Hai s-o virăm, şopti Diana, nu mai suport. În fond, am făcut act de prezenţă, panegiricul nu mă interesează.
    Doru o califică în sinea lui drept cinică, dar cum o adora necondiţionat, îndulci duritatea calificativului. "Adică, de ce mă deranjează?! E sinceră, nu afişează sentimente pe care nu le are. Aş fi preferat-o ipocrită?"
    - Am spus-o de nenumărate ori, declară Diana furioasă pe ea însăşi, dar de data asta mă ţin de cuvânt! Nu mă mai prinde nimeni la genul ăsta de festivaluri!
    Doru Pavel se opri, încercând să se orienteze. Nu era familiarizat cu Cimitirul Bellu şi îşi zise că indiferent unde s-ar afla, trebuia să ajungă întâi la aleea centrală.
    - Cred că pe aici, mormăi mai mult pentru el.
    Glasul Dianei scăpă necontrolat:
    - Ce înseamnă, crezi? Nu eşti sigur? Asta ar fi culmea să ne mai şi rătăcim aici, printre morminte!
    Îi era frig - dârdâia cu nasul în gulerul mantoului de blană - lehamite de toate, iar atmosfera o terifia, producându-i rău fizic.
    - Îmi pare rău... N-am pomenit aşa ceva! Nici ţipenie de om, nici măcar vreun gropar sau o căndelăreasă...
    Tot bâjbâind, intrară pe o alee lungă, paralelă cu cea principală.
    - Asta a fost! răsuflă uşurat Doru Pavel.
    Se temea de Diana când era nervoasă şi o evita, fiindu-i frică de cuvinte grele, necugetate - actriţa nu se cenzura - peste care un minim de demnitate l-ar fi împiedicat să treacă.
    Chiar la intrarea în alee îi opri monumentul Monicăi Miclea. Nici unul din ei nu-l mai văzuse, iar priveliştea neaşteptată îi lăsă fără grai.
    - Ce chestie apocaliptică! suflă Doru. N-am mai văzut în viaţa mea aşa ceva!
    Monumentul impresiona oricum, dar la prima vedere, după cum mărturiseau toţi vizitatorii cimitirului, avea efect de şoc. Izbea măreţia lucrării de marmură, "desfrâul" de plante, flori şi panglici, aranjamentul lor meticulos, dar sentimentul cel mai tulburător era generat de ceea ce fiecare privitor intuia că se petrece dincolo de acest spectacol sepulcral.
    Edificiul fusese desigur născocit de o suferinţă cumplită excluzând resemnarea, trezind în schimb convingerea că moartea nu constituie un fenomen definitiv, ci doar o schimbare de domiciliu, că totul se va relua exact de acolo de unde s-a întrerupt, doar că de pe "continente" diferite. Într-un cuvânt, comunicarea dintre cei adormiţi şi cei neadormiţi continuă, dar cu mijloace specifice.
    - Cine să fie? şopti Diana uitându-se ca hipnotizată la bustul de bronz fixat la căpătâiul sarcofagului.
    Era evident că aparţinea unei femei foarte tinere, iar sculptorul izbutise să sugereze prin poziţia îndrăzneaţă a capului cu bărbia ridicată şi o coamă sălbatică de păr parcă bătută de vânt, superbă cutezanţă şi avânt, încredere şi năvalnică dragoste de viaţă. Toate acestea curmate nemilos, aripi arse înainte de a apuca să se deschidă.
    Diana nu-şi lua ochii de la trăsăturile dăltuite în marmură încercând să le identifice. Fata îi amintea de cineva...
    Dom se apropie şi desluşi printre ghivecele de flori înscrisul de pe capac. Exclamă stupefiat:
    - Fantastic!... E mormântul bietei Monica!... Monica Miclea, colega noastră!...
    Diana se cutremură. Nu se gândise niciodată la familia Monicăi, îi era însă limpede un fapt! Cine întreţine la cimitir un asemenea "spectacol", şi asta după cinci ani, pentru acel cineva suferinţa a rămas la fel de vie şi de strivitoare ca în prima zi.
    "Doamne, cât m-ar urî, dacă ar şti..."

                                                                    44.

                                     Pregătindu-se s-o viziteze pe Luiza Miclea (în sfârşit, fixaseră o întâlnire la ea acasă, pentru dimineaţa aceea), Emil Mărgescu îşi făcu socoteala că "vendeta mea personală", aşa cum o considera el a fi, introducea încă două persoane.
    Prima, Cireşica Tamaş, belferiţa pe care o cunoscuse la Clubul Curaj, sora actriţei, nu-i făcuse vreo impresie specială. O amărăşteancă banală, comună până la confuzie cu milioane de surate, exceptând desigur fizicul care se remarca printr-o sluţenie ieşită din comun. O pereche de izmene i-ar fi rezolvat mintenaş toate problemele, de la coşuri până la gărgăunii care-i asediau creierii. Avea un exemplu sub nas, pe soră-sa Cecilia, aşa că se considera expert în diagnosticare şi medicaţie. Fata însă ştia ceva şi merita luată în calcul.
    A doua, şi de departe mai de nădejde şi mai cu capul pe umeri, i se părea în ciuda excentricităţilor, Luiza Miclea Femeia aceasta suferise cum numai câtorva le este hărăzit, dar izbutise să supravieţuiască, reclădindu-şi existenţa şi adaptând-o durerii; exprimată fanatic şi teatralist, suferinţa ajunsese singura ei raţiune de a exista şi o trăia cu voluptate. Voluptatea suferinţei...
    Luiza ştia ce voia, luptase cu dârzenie pentru a-şi atinge scopul - descoperirea misterului legat de sinuciderea Monicăi - după care ar fi putut muri senină şi cu inima împăcată. Când o fi şi o fi să se reîntâlnească cu cei dragi şi cu Monica în primul rând, să le poată oferi satisfacţia postumă de a fi răzbunat o nelegiuire odioasă. Luiza era dispusă să continue lupta, dar nu mai ştia cum. Emil i-o va arăta.
    "Uite o persoană care n-are preţ, gândi el, care nu poate fi cumpărată, orice şi oricât i-ai oferi", simţind că încearcă pentru fosta cântăreaţă o stimă sinceră. Spre ea se îndrepta acum după prealabilul telefon prin care confirmase întrevederea.
    Că avea emoţii e puţin spus. Mâinile i se răciseră, inima se zăpăcise complet, iar o crampă ca o gheară i se înfipsese în capul pieptului. Duodenul! Înghiţi la repezeală o pastilă de Ox Bill. Dar nimic n-avea importanţă, venise Ziua cea Mare! Cu atât mai importantă cu cât viaţa ei fusese astfel mutilată, încât nu mai era loc de surprize. Dar azi, în sfârşit, avea să afle ceva, chiar nesemnificativ sau puţin, dar în stare să ridice cât de cât vălul care camufla tragedia de acum cinci ani.
    Înfăşurată într-un kimono cu ibişi şi trei andrele înfipte în cocul vopsit negru corb, Luiza părea că aspiră, în acea dimineaţă, la ipostaza de Cio Cio San. Cel puţin aşa îşi închipui grăsanul, care nu prea le avea cu muzica şi mai ales cu opera.
    Aşezat pe canapeaua din salonul ei cu mobilă stil amestecată, "salonul cu amintiri", Emil o privea cu îngăduinţă, ceea ce pentru el reprezenta un maximum de cadou afectiv pus la dispoziţia semenilor. Pe cât de fioroasă i se păruse Luiza pe aleile cimitirului, o vrăjitoare adevărată, pe atât de inofensivă o găsea acum; o bătrână tenace, cândva puternică, azi însă pe cale de a fi ruinată de vârstă şi suferinţă, care-şi ascunde durerea în spatele unor măşti groteşti, pline de vopseluri, aidoma personajelor fantasmagorice de carnaval sud-american. Nu era însă proastă şi sub masca hâdă ascundea un suflet.
    Într-o anumită privinţă, se înşela profund, căci Luiza era însă departe de bătrâna slabă şi inofensivă închipuită de el.
    Dar amănuntul care trezi din prima clipă şi definitiv simpatia lui Emil, era comportamentul firesc al Luizei. Nu-i citise pe figură surpriza-oroare când dăduse ochii cu el, deschizându-i uşa, nu evita să-l privească sau să-l atingă, întinzându-i mâna cu naturaleţe, nu detectă nici urmă de silă, tratându-l ca pe un om absolut normal.
    Deşi abia unsprezece dimineaţa, bătrâna nu se sfii să pună pe masă o sticlă de Martell, bolurile aferente, lămâie şi zahăr pentru cine consumă. Îi plăcuse mereu să tragă câte un păhărel, dar după moartea tragică a fiică-sii şi mai ales a Monicăi, apela la alcool ca la un anestezic. Bea până i se făcea somn şi, o dată amorţită, totul devenea suportabil.
     Pe de altă parte, gămanul era incapabil să refuze orice i s-ar fi pus dinainte într-o farfurie sau un pahar. Ciocniră sobru, adică fără să-şi atingă paharele, ci doar ridicându-le. Luiza trase o gură zdravănă, apoi îndreptă spre grăsan o privire ascuţită.
    - Domnule Mărgescu...
    - Spuneţi-mi, vă rog, Emil.
    - A, da? Perfect. Uite, dragă Emil, mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu directă şi sinceră. Aşa sunt eu! Mai înainte de toate, să-mi spui de ce m-ai fiert atâta, amânând cunoştinţa noastră?
    - La fel de direct şi sincer vă răspund: din două motive. Întâi că am complexe din cauza fizicului şi evit pe cât posibil să fac cunoştinţe noi. Nu vreau să intru în amănunte...
    - Nici nu-i nevoie, dar e o prostie. Să trecem peste asta. Al doilea!
    - Nu voiam să mă prezint la dumneavoastră cu mâna goală. Trebuia să vă aduc un minimum de material privitor la... la...
    - Moartea Monicăi. Nu mi-e frică de cuvinte.
    - Nici azi nu am probe categorice, ci doar bănuieli pertinente.
    - Decât nimic, bune şi bănuielile.
    - ...Am prins însă o pistă care pledează în favoarea acestor presupuneri... Mai înainte de toate însă, ar fi trebuit să vă spun că am iubit-o pe nepoata dumneavoastră, că am idolatrizat-o! Mai mult de atât nu se poate iubi.
    - Mă aşteptam, declară liniştită Luiza
    Surpriza o constituia doar făptura matahalei (ea îşi imaginase un delicat aristocrat a la Ashley). Avea însă suficientă forţă de disimulare pentru a nu lăsa să se citească nimic pe faţa ei.
    - A fost o dragoste fără speranţă, din start imposibilă, dar eu, într-un fel, mă simţeam fericit. Aveam o zeiţă la care să visez, s-o urmăresc din umbră, să ştiu că există. Am fost la toate spectacolele ei, am asistat în gară sau la aeroport la toate deplasările şi întoarcerile ei. Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată...
    - Am iubit şi eu, tinere, suspină Luiza.
    - Altceva am vrut să spun. Nu ştiu dacă aţi încercat vreodată un sentiment de... mulţumire i-aş zice pentru simplul fapt că trăiţi în acelaşi oraş cu X, că respiraţi acelaşi aer, că poate se gândeşte la dumneavoastră, că anumite performanţe, când e cazul, i-ar putea ajunge la urechi. Şi asta chiar dacă nu vă vedeţi cu deceniile şi nu comunicaţi.
    - Cred că înţeleg ce vrei să spui deşi nu m-am gândit niciodată cum să formulez chestia asta. Sentimentul e prea confuz.
    - La cu totul altă scară, dar din aceeaşi familie s-au situat sentimentele mele. Eram fericit că Monica există, gata să fac oricând şi orice pentru ea şi, fără să obţin nimic concret în schimb, aş fi fost neconsolat dacă ar fi părăsit ţara.
    - Şi uite că a părăsit tot pământul!... Ai cunoscut-o personal?
    - Da şi sunt fericit să pot afirma că într-un fel deveniserăm prieteni.
    Bătrâna îşi muşcă buza şi rujul gras se lipi de proteză. Şi azi o durea discreţia Monicăi, pe care Luiza o cataloga chiar "secretoşenie". Faţă de cine? Tocmai faţă de bunică-sa, singura rudă şi singurul om (acum constata că existase şi un al doilea - Emil) căruia îi păsa cu adevărat de ea! Încă de copil, Monica se comporta asemeni unui manechin însufleţit, mânca, dormea, zâmbea, mulţumea, toate pe acelaşi ton egal, nu ştiai niciodată când era supărată. Şi abia acum realiza Luiza că, întrebată, n-ar fi putut oferi numele vreunei prietene, colege de şcoală, iubit, orice bărbat din viaţa ei. Aşa se şi explica faptul că nu auzise de Emil...
    - Ciudat, foarte ciudat mi se pare altceva. Că mie nu mi-a vorbit de dumneata nu mă surprinde, era o fire închisă şi din cauza asta n-am putut oferi anchetatorilor indicii privind anturajul, amicii sau duşmanii, eventualii ei curtezani. Poliţia însă are mijloace de investigaţie şi, în fond, asta-i meseria lor, să scormonească şi să găsească. Te întreb atunci, cum de nu te-au căutat pe dumneata să dai o declaraţie, o informaţie cât de măruntă?!
    Emil Mărgescu surâse mefistofelic:
    - Dumneavoastră ce credeţi?
    - Ce pot să cred? rosti indignată Luiza. Că s-a dat rasol! O anchetă superficială, grăbită, hai să închidem mai repede dosarul! Le-am şi spus-o răspicat! Domnilor, nepoata mea n-a trăit pe Lună şi nici în pădure! A avut colegi, spectatori, o grămadă de lume care a cunoscut-o, e imposibil să nu transpire nimic, că doar n-o fi trecut prin viaţă şi prin teatru aşa ca o ploaie de vară! Ca o fantomă care nu face umbră şi nu lasă urme! Replica lor devenită leitmotiv? Invariabilul "nimeni nu ştie nimic".
    Emil o asculta dând aprobator din cap:
    - Exact aceleaşi întrebări mi le-am pus şi eu. Azi, am dobândit convingerea că dosarul a fost clasat în urma unor presiuni venite de foarte de sus. Vinovaţii au avut pile mari!
    Bătrâna tresări:
    - Vinovaţi?! De ce crezi că au fost mai mulţi? Eu mă gândeam la un monstru, un soi de Don Juan însurat! A profitat de ea o vreme şi pe urmă a părăsit-o.
    - Sunt convins că nu a fost vorba despre aşa ceva.
    - Atunci?
    - Există trei oameni care ştiu foarte multe despre sinuciderea Monicăi, trei persoane cărora nici măcar nu li s-au luat declaraţii.
    - Cine? spuse Luiza de-abia respirând.
    - Doi colegi de teatru, Diana Mareş şi Dragoş Mateiescu, şi un al treilea, un fel de playboy, un macho cum spun puştii, în realitate un peşte ordinar însurat cu o babă pe care o tapează în mod "legitim". Are un restaurant şi e plină de bani.
    - Clotilda! şuieră cu ochii măriţi de groază Luiza şi simţi că i se face rău.

                                                                        45.

                                          O gură de coniac, o pastilă şi un pahar cu apă o ajutară să-şi revină. Îşi făcea vânt, gest maşinal înlocuind aprinsul ţigării la alţii, cu Liliacul. Adică, evantaiul folosit în spectacolul cu Liliacul.
    Deşi ostenit, evantaiul rămăsese superb şi fastuos. Nici nu putea fi proaspăt, având în vedere că împlinise patruzeci de ani. Cândva, în prima tinereţe, Luiza Miclea flirtase cu ideea de a face operetă. Nu ţinuse. Genul, i se explicase, pretindea fie diafan, vaporos, romantic, fie nostim, picant, nas în vânt, "ce frumoasă-i viaţa!", şi nu tragedie greacă. De pe atunci, parcă prefigurându-i destinul, Luiza era gravă şi sepulcrală.
    Emil o privea îngrijorat:
    - Cred că ar fi bine să vă întindeţi. Putem continua discuţia altă dată.
    Bătrâna alungă cu un gest scurt ideea, ca pe un tăun enervant:
    - Am tot timpul să mă întind... Spune-mi, tinere, eşti sigur de ceea ce afirmi? Mă refer la cei trei...
    - Nu ştiu în ce măsură sunt vinovaţi, dar categoric deţin informaţii pe care nici Poliţia nu le are. Sau dacă le are, ele nu figurează în dosar. Au fost escamotate.
    - De ce eşti atât de convins?
    - O bună bucată de timp înainte de nenorocire, alcătuiau împreună cu Monica o gaşcă. Practic, erau nedespărţiţi. Bizar, căci stilul contravenea total felului ei obişnuit de a fi. Eu o urmăresc de mult, de când a intrat la Arlechino şi chiar mă surprindea viaţa austeră pe care o ducea, incredibilă pentru o actriţă tânără şi de succes. Nu agape cu colegii, nu restaurante sau alte petreceri, doar repetiţii şi spectacole, pe urmă, direct acasă. Nu prieteni, nu anturaj.
    - Ai dreptate, aşa era ea.
    - Şi, dintr-o dată, a devenit mondenă, a început să se îmbrace mai bătător la ochi, ieşea seară de seară. Totdeauna în compania celor trei.
    - Printre alte localuri, frecventau mai ales Clopoţeii, restaurantul care-i aparţine...
    Luiza îl întrerupse, urmărindu-şi un gând al ei:
    - ...Am observat şi eu schimbarea, dar îmi părea bine că, în sfârşit, a început să se bucure de viaţă. Mie-mi spunea că are filmări de noapte... Asta mă doare cel mai tare, de ce trebuia să mă mintă, de ce n-a avut încredere în mine? Cu ce am greşit în faţa ei? Am iubit-o şi pe fiică-mea, Mihaela, când s-a prăpădit am vrut să-mi iau zilele, dar m-a reţinut existenţa copilului. Iar pe copilul ăsta l-am divinizat... Apropo, dumneata de ce nu te-ai dus la Poliţie să le povesteşti ce mi-ai spus şi mie?
    Emil surâse cu amărăciune:
    - Bineînţeles că m-am dus. Mi-au înregistrat declaraţia îndeplinind o simplă formalitate. Ofiţerul respectiv părea plictisit de moarte, sictirit. Aveam impresia că-l deranjez şi boul de mine i-a cerut chiar scuze. Ca să vă daţi seama de "atmosferă", am insistat asupra faptului că ultimul week-end, week-end-ul din care nu s-a mai întors, l-a petrecut împreună cu Diana, Dragoş şi Patrick. Au plecat, cu Toyota peştelui.
    - Eşti sigur?
    - Ca de soarele de afară! Înainte de plecare, m-a rugat să-i fac câteva cumpărături, ultimele, adăugă cu glasul înecat de plâns. N-am să le uit niciodată! Şase sticle de vin vechi, cel mai scump pe care-l găsesc, şi un tort cu blat de bezea... Era foarte emoţionată, fericită aş zice, şi am întrebat-o încercând să-mi ascund teama: "Te măriţi cumva?" Mi-a răspuns în doi peri: "Îmi dai idei?"... Iar ultimele cuvinte au fost: "Să-mi ţii pumnii, Emil!... Adică... Prostii! Pe luni!" Din ascunzătoarea mea - nu mă arătam niciodată, ştiam că-i e ruşine cu mine - i-am urmărit cum se urcă toţi patru în maşină. Bărbaţii în faţă, femeile în spate. A fost ultima dată când am văzut-o... Şi atunci, vă întreb...
    - Ce anume! rosti Luiza cu faţa plină de dâre negre din pricina rimelului întins de lacrimi.
    - Toate acestea le-am povestit şi la Poliţie. Le-au taxat drept "fleacuri lipsite de importanţă"... Ce probă de rea-credinţă mai mare vreţi?
    - În concluzie?
    Emil se aplecă înainte, atât cât îi permitea pântecul uriaş, şi vrând să dea greutate cuvintelor, le apăsă aproape silabisind:
    - Nu ştiu cine i-a dat brânci pe fereastră, fizic, sau cine este autorul moral, dar ei, Diana, Dragoş şi Patrick, cu siguranţă ştiu.
    - Fii pe pace, nu-ţi vor spune niciodată adevărul!
    Mărgescu avu un rânjet rău:
    - Doar că eu mai am un atu.
    Se gândea la Cireşica.

                                                                    46.

                                              „Nu cer mare lucru, declara doamna Simina Tamaş, n-am pretenţii extraordinare de la fetele mele, dar măcar o dată pe săptămână, pretind să luăm dejunul împreună, toată familia!"
    Înainte, masa avea loc duminica, dar după 1990, hotărâră sâmbăta ca fiind ziua cea mai potrivită. nimeni nu lucra, iar Diana care avea duminica totdeauna încărcată - două matinee şi seara al treilea spectacol - putea participa şi ea. Tanti Vica, sora domnului Tamaş, văduvă încă din tinereţe şi fără copii, se identificase total cu familia lui frate-său, devenind membru cu drepturi egale din toate punctele de vedere.
    După mai multe schimburi de locuinţă, reuşise să găsească un apartament de două piese, cam pitic, dar frumuşel, chiar la colţul străzii, însă şansa cea mai mare era că cele două cumnate se înţelegeau de minune şi ţineau sincer una la cealaltă. "Surori să fi fost, zicea doamna Simina spre satisfacţia lui bărbatu-său, şi nu m-ar fi fost mai aproape..."
    În afirmaţie se strecura însă şi o umbră de amărăciune. Când spunea surori, automat şi inevitabil se gândea la Cireşica şi Diana despre care se exprima oleacă altfel: "Duşmance să fi fost, şi tot nu s-ar fi vrăjmăşit mai aprig!"
    Adevărat că se şi potriveau cumnatele! Simina, structură pozitivă, vedea partea frumoasă a lucrurilor, calităţile oamenilor, un ceva bun sau de bine, chiar şi acolo unde el nu există deloc, cum s-ar spune doar trandafirul, fără spini. Vica, ochi mai ager şi mai cârtitoare, vedea şi spinii, se văita când se înţepa, dar tot ea se consola că nu-i mare lucru şi că trece. Tradus, şi gură, şi inimă, ambele mari! Mai presus de toate însă, Vica avea două însuşiri care asigură succesul în societate, constituind totodată drumul cel mai direct spre sufletele semenilor. Era veşnic bine dispusă, descoperind negreşit partea hazlie a oricărui fapt de viaţă cotidian.
    Genul acesta de oameni sunt de obicei şi tonici, iar amănuntul le conferă un capital de seducţie  rezistibilă.
    Al doilea, era o generoasă, nimic nu-i putea echivala plăcerea de a face o bucurie cât de mică, avea o inegalabilă ştiinţă a cadourilor. Darurile ei nu se aruncau sau n-ajungeau la femeia de serviciu, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, când o obligaţie stringentă forţează mâna meschină, dar degetele tot nu se pot dezlipi.
    Însă dincolo de cadouri - îmi dai, sărut mâna, primesc, nu-mi dai, nu zduhnesc - tanti Vica pusese nu o dată umărul la greutăţile familiei, contribuind cu sume generoase, fără să accepte vreodată restituirea lor.
    - Asta înţeleg eu prin ajutor şi asta înţeleg eu prin familie şi prieteni. Să-mi dai când am nevoie, ăsta-i rostul rubedeniei şi să n-aud de împrumuturi, cât am în ce înfige furculiţa! Familie doar de nunţi şi parastase, mersi! Ăia-s doar jigănii cu acelaşi nume...
    Gurmand, domnul Simion Tamaş se şi aşezase la masă, ciocnind o ţuiculiţă cu soră-sa. Simina pândea cuptorul, în vreme ce Diana pe care o amuza partea artistică a gospodăriei şi numai atât, ornamenta o salată de boeuf. Cireşica se afla în camera ei, nu-şi arătase încă nasul. Avea un fierbător electric, aşa că-şi putea bea cafeaua de dimineaţă fără a trece pe la bucătărie.
    - Dar alde Ciorica, se miră la un moment dat tanti Vica, la ce-o fi zăbovind în iatac, ca o lehuză? Aşteaptă s-o poftim cu lăutari?
    Domnul Tamaş, o cadră de bărbat odinioară, deşi cam prea dulceag chiar pentru contemporanii săi,  cu ceva angelic a la vestitul Leonard, la fel de frumos pe dinăuntru după cum îl arăta şi chipul, o mustră cu blândeţe:
    - Tot am vrut să-ţi spun, mai cruţ-o şi tu, Vico. Pe fată o cheamă Cireşica, nici aşa, ştii... Are şi ea un suflet.
    Soră-sa, masivă, cu un obraz încăpător unde trăsăturile se lăfăiau nestingherite, se holbă din spatele ochelarilor pe care îi punea doar când îşi aducea aminte:
    - Eşti într-o ureche? Tu crezi că eu vreau să supăr fata? Ţin la ea ca la copilul meu, îi sunt naşă!
    - Ştiu, ştiu...
    - Păi dacă ştii, de ce vorbeşti? Aşa am fost noi în familie, pişcă-limbă şi toţi cu porecle! Tanti Puricuţa, nenea Crau-Crau că şi ăla semăna cu un corb, Mieluţa, Mac-Mac, vărul din Tulcea... Ce nu-ţi place la Ciorica?
    Sfios şi niciodată bătătarnic, Simion Tamaş se înghesui între umeri:
    - Nu-i vorba de mine. Nu... nu ştiu dacă ei îi face plăcere, adică sigur nu cred. Asta am vrut să spun...
    De fapt, altceva voia să spună, că prea se potriveşte, fiindcă fata prea seamănă cu o cioară, o pasăre nu tocmai simpatică. O ştii tu şi ţi-e de-ajuns, nu trebuie să ţi se vâre mereu degetul în ochi. În străfundul sufletului său, domnul Tamaş încerca unele remuşcări faţă de Cireşica. Întâi că o zămislise aşa cum se arăta, deşi pruncul nu e cozonac, pui atâta făină, atâta nucă şi ouă, şi ce pui, aia iese! Chiar aşa, ei puseseră după puteri, el fusese un bărbat chipeş şi nici Simina nu era de lepădat, mulţi ar fi vrut s-o drăgălească. Baiul era că în sluţenia fiică-si vedea băţul divin, osândă pentru cine ştie ce păcate personale sau străbune. Nu-şi mai ierta faptul că în copilăria fetelor, evita, discret îşi zicea el, să se arate cu Cireşica, fălindu-se însă peste tot, pe uliţă, la serviciu, la neamuri în provincie, sau în concedii, doar cu Diana.
    Când îşi mai şi amintea că trufia figurează prima pe lista păcatelor fundamentale, îl apuca tremuriciul.
    Iar dacă se gândea la suferinţa Cireşicăi, care nu era fată proastă, inima i se chircea de durere. Ar fi fost dispus să sacrifice orice, mâna dreaptă, sănătatea, viaţa, dacă ar fi putut cumva să compenseze sau măcar să aline nefericirea Cireşicăi. Dar, din păcate, ştia că nu există soluţie omenească posibilă. În astfel de momente, se întreba pe cine iubeşte mai mult. Pe Diana, prin excelenţă aducătoare numai de bucurii şi satisfacţii, soarele radios şi mândria familiei, sau pe Cireşica, posesoarea unui fizic ingrat, lucru de care, în nici un caz nu ea era vinovată.
    Simion Tamaş trăia un adevăr adesea controversat: îi iubim pe cei mai răi, totodată îi iubim şi pe cei mai nefericiţi... Aşa-i, cugeta Simion Tamaş, doar că-s două zicători şi fiecare se potriveşte în altă parte. Una-i dragostea dintre bărbat şi femeie, şi alta-i dragostea pentru puii tăi.
    Cireşica pătrunse neauzită în sufragerie. Vica, încă sub impresia celor discutate, trase adânc aer în piept, reprimându-şi comentariul. "Ah, sistemul ei de a se mişca pisiceşte, de parcă tot ar spiona şi conspira! Totul e antipatic la fetiţa asta! Măcar laţele să şi le fi ţesălat!..."
    Fata mormăi un bună dimineaţa silnic şi îşi dădu drumul pe scaunul ei, statornicit în stânga lui taică-său. Arăta ca după somn, recte cum îi stătea ei mai rău. Chip boţit, ochi urduroşi, părul subţire şi gras adunându-se în şuviţe unsuroase. Peste cămaşa de noapte îşi trăsese un capot cărămiziu, izbutind de minune să accentueze tenul tuciuriu, împingându-l spre hepatic.
    - Cum am dormit? se interesă domnul Tamaş cu un zâmbet cam prea festiv şi un ton slugarnic care voia să intre în voie.
    - Ca de obicei, şi tot ca de obicei luă o felie de pâine şi scociorându-i miezul începu să frământe cocoloaşe, alt tic dezgustător care enerva întreaga familie.
    - Adică bine, presupuse optimist Vica.
    Cireşica îşi ridică ochii de pasăre, complet lipsiţi de gene:
    - De unde ştii că dorm bine?
..........................................................................................