Răzbunarea sluților, Rodica Ojog-Braşoveanu

.........................................................................................
                                                    7-8

                                  Cireșica hohoti şi gămanul nu înţelese dacă râde sau dacă plânge.
    - S-a ocupat niţel de el - nu se face să laşi musafirul singur - şi în doi timpi şi trei mişcări l-a isprăvit! Ca să fie sigură că-l aduce la stadiul de incurabil, i-a acordat vreo două sau trei întâlniri şi i-a îngăduit probabil să-i sărute mâna. Pe scurt, în câteva zile, Ionuţ al meu s-a transformat în alt om. Pe mine m-a uitat ca pe o haină veche şi s-a transformat, ca sub acţiunea unei baghete magice, în câinele umil şi umilit al Dianei. La câte l-a supus bestia asta, cum l-a terfelit şi cum şi-a bătut joc de el, nu-ţi poţi imagina!
    - De unde ştii amănunte?
    - Mi le-a povestit chiar el, ulterior, plângându-mi pe umăr. Dar indiferent ce i-ar fi făcut, nu-l mai puteai desprinde de poarta liceului. Pentru că nu-i permitea să o însoţească, o urma de departe, iar ca suprem privilegiu acordat, accepta ca Ionuţ să-i facă toate temele, probleme de matematică, hărţi, alte desene, ce mai, toate temele...
    - La nici şaptesprezece ani! se miră Mărgescu. Promiţătoare puştoaica!
    - Îţi dai seama ce-i poate pielea? Câţi draci şi de ce soi zac în ea?
    - Ce s-a întâmplat până la urmă?
    - După ce s-a fălit în faţa colegilor cu fraierul prins în laţ - un inginer, nu un papă lapte! - s-a plictisit de el chiar şi în postura de sclav şi i-a dat papucii. Cum Ionuţ nu se lăsa dus, l-au pus pe goană cu pumnii doi vlăjgani care suspinau după Diana...
    - Mai departe? S-a întors la tine?
    - Şi-a cerut iertare, dar nu s-a mai întors. Eu l-aş fi primit... A preferat să dispară, şi de-atunci n-am mai auzit nimic de el... Îşi ridică ochii spre Emil: Nimeni nu s-a mai ocupat de mine. De ce a vrut Diana cu tot dinadinsul să-mi distrugă viaţa? De ce mi-a nimicit cu ferocitate unica, UNICA mea şansă, din întreaga mea existenţă amărâtă?!
    - Poate ca să-şi demonstreze forţa de seducţie...
    - Aiurea! De la doisprezece ani avea la picioare omagii şi flori, colegi şi chiar profesori îndrăgostiţi de ea, bărbaţi bine de toate felurile! Pentru ea, Ionuţ nu reprezenta mai mult decât un pârţ! Ei bine, nici pe ăla nu mi l-a lăsat...
    - Familia ce-a spus?
    Cireşica se schimonosi, arborând cu glas mieros o mină de mironosiţă. O imita pe maică-sa:
    - "Ce-i vinovată biata fetiţă c-au iscat-o ursitoarele ca pe o zână? Aşa era tuşa Elencu, sora bunicii voastre! Ce miere şi lipici avea femeia asta! Toată garnizoana din târg era îndrăgostită de ea! Fără să mişte un singur deget, trăgeau bărbaţii la ea, ca ursul la zmeură. Aşa se nasc unele muieri cu darul ăsta, aşa s-a brodit şi Dinuţa noastră..."
    - Inconştienţi, mormăi ca pentru el Emil. Deşi, ce-ar fi putut să mai facă?!
    - Voit inconştienţi, scrâşni Cireşica, iar ea - o bestie apocaliptică! De atunci, o urăsc de moarte! MOARTE, dar nu înainte de a-i pricinui suferinţă, durere! Nimeni şi nimic nu m-ar putea determina să uit ce mi-a făcut.
    - Te înţeleg.
    Fata rânji:
    - Dacă s-a purtat aşa cu mine, sora ei, ai să înţelegi şi mai bine că a fost posibil să se comporte monstruos cu Monica... Dar ce-ai, nu ţi-e bine?
    Emil dădea vădite semne de nelinişte, iar pe faţă îi curgeau şiroaie de sudoare.
    Cireşica îl simţi aproape de panică.
    - Iartă-mă, fetiţo, stăm aici de aproape trei ore şi dacă nu mănânc ceva, leşin.
    Fata se sperie:
    - Iartă-mă, de ce nu mi-ai spus mai înainte?
    - Voiam să aflu mai repede ce s-a întâmplat cu Monica. Te-aş ruga să nu amânăm, să ne vedem tot azi.
    - Unde? La mine nu se poate...
    Stabiliră să se întâlnească spre seară, acasă la Emil, unde puteau vorbi în linişte. Cecilia se ducea la un concert, iar mama, bătrâna doamnă Mărgescu, nu conta.
    Se despărţiră, luând-o în direcţii diferite. Cireşica se îndreptă spre ieşirea din Bulevardul Elisabeta. Îşi bâţâi ostentativ şoldurile şi, iţite din minijipul exagerat de scurt, picioarele, cocoţate nesigur pe tocuri foarte înalte, desenau un ou perfect. O cătană în permisie o ajunse din urmă. Aruncă o singură privire spre chipul fardat ca o paiaţă şi se interesă scurt:
    - Cât?
    Fata amuţi de emoţie - nici n-ar fi ştiut ce să răspundă - şi grăbi pasul. Se simţea încântată.

                                                                  96.

                                    De obicei, după ce supraveghea micul dejun al bătrânei şi o ajuta să-şi facă toaleta de dimineaţă, Ioana era liberă cam vreo două-trei ore în care fie se îndeletnicea cu activităţi mai delicate, cum era curăţatul bibelourilor scumpe din vitrină sau expuse pe diferite suprafeţe plane, fie pleca la supermarket, după cumpărături mai simandicoase, piaţa ordinară intrând în atribuţiile Tanţei, fie se retrăgea în odăiţa ei şi îşi făcea lecţiile de spaniolă. Toate acestea doar dacă Martineasca nu pretindea să-i ţină companie.
    În dimineaţa aceasta însă, Clotilda nu avea poftă de niciun fel de tovărăşie. O noapte de nesomn o epuizase şi dacă arăta jalnic de ridicol când se căznea cu exces de fard să camufleze ravagiile vârstei şi ale bolii, acum, fără urmă de machiaj (tot n-o vedea Băiatul), te băga de-a dreptul în sperieţi. Era aidoma unui cadavru care încă mai vorbeşte.
    Ioana înregistră cu satisfacţie sadică efectul dezastruos al vizitei lui Fulguleţ din ajun. Făcea parte dintre tinerii duri care refuză bătrânilor, şi în primul rând celor avuţi, dreptul la viaţă. Indiferent care ar fi fost sorgintea bunăstării lor materiale, considera nedrept şi indecent ca nişte ruine inutile societăţii să se lăfăie în belşug, în vreme ce oameni tineri sunt lipsiţi de un minimum necesar pentru existenţă, trebuie să trudească şi să asude precum ocnaşii, pentru ca abia la patruzeci de ani să nu mai plătească rate la casă sau cârpind mereu o maşină second hand.
    Îndreptându-i perna şi pledul, o anunţă că se duce în oraş să plătească telefonul, după care se va opri la supermarket să facă o provizie de detergenţi, Carpetin, Pronto şi ce mai lipsea de prin gospodărie. Bătrâna dădu din cap absentă şi îi făcu semn să plece cu degetele pe care inelele jucau.
    - Nu, n-am nevoie de nimic şi, oricum, e Tanţa aici. N-ai să lipseşti o veşnicie...
    Tanţa urmări de pe geamul din bucătărie cum silueta dreaptă, cam ţeapănă a Ioanei se îndepărtează, făcu focul mic la oale şi ştergându-şi instinctiv mâinile uscate în şorţ, intră în casă. Ciocăni de fason în uşa dormitorului, căci apăsă concomitent pe clanţă. O întâmpină vocea iritată a Martineascăi:
    - Tot n-ai plecat?!
    - Eu sunt, coniţă...
    - Tu ce Dumnezeu mai vrei?
    - Cum să vă spui... Eu nu vreau nimic, doar să vă spui ceva... Am zis că e bine să ştiţi...
    Clotilda se răsuci cu faţa spre femeie. Aţipise după plecarea Ioanei vreo zece minute şi constată că perna era din nou udă. Plângea şi în somn, oricât şi-ar fi repetat că e femeie în toată firea, că, în sinea ei, chiar dacă înlătura imediat gândul, se aşteptase ca la un moment dat Băiatul să poftească la sâni obraznici şi dinţi fără carii, că asta nu presupunea în mod obligatoriu s-o şi părăsească. Nu există cuplu să nu cunoască adulterul şi aşa se petrec lucrurile între oameni tineri, de aceeaşi vârstă, ce să mai vorbim când există diferenţe!
    Când se căsătorise cu Patrick, deşteapta de Luiza o avertizase că semnează o poliţă în alb viitoarelor suferinţe. De parcă Clotilda nu trăise între oameni, ci între sfinţi, nu văzuse destule, ea însăşi fiind la un moment dat subiect într-un clasic triunghi conjugal! ! Totul - leitmotiv - era să nu afle, să nu ştie... Acum ştia cu certitudine, dar se va preface că nu ştie. Era dinainte iertat, căci fără el nu putea trăi. "Dă Doamne, se ruga, ca acea femeie, indiferent cine o fi, să nu-l împingă la despărţire.  Să nu-l vrea cu inel..."
    - Mă auziţi?
    - Da... Ce trebuie să ştiu?
    Deşi erau singure în toată casa, Tanţa luă un aer conspirativ, scăzând instinctiv glasul:
    - Alantă seară, numai ce isprăvisem de tăiat la salata de biof să-i pun mâine, cum ar fi ieri, doar maioneza...
    Clotilda o repezi:
    - Lasă poveştile!
    Tanţa o privi descumpănită. Habar n-avea că există pe lume şi verbul a sintetiza, iar dacă vrei să priceapă creştinul, trebuie să-i spui de-a fir a păr totul. Încercă s-o ia totuşi pe scurtătură:
    - Când am intrat în casă, am băgat dă seamă că uşa de la birău era dăşchisă şi să auzea aşa, ca la o forfotă. Mă apropiai pisiceşte, n-auzeam io prea bine că şi lăsasem apa să curgă în ghiuvetă ca o proastă. M-am uitat şi eu prin crăpătura uşii şi văzui...
    - Ce?
    - În birău iereau Domnişoru' şi cu aia.
    O detesta pe Ioana - "o sărăcană fandosită, parcă n-ar lucra şi ea tot la stăpân" - şi, instinctiv, evita să-i pronunţe numele.
    - Care aia?
    - Fata asta, Ioana...
    Clotilda aştepta crispată. Începuse să se gândească la tot ce-i mai rău.
    - Ce făceau?
    - Spionau, spuse femeia închizând un ochi. Spionau la cufăraşul de fer din spatele tabloului cu fetiţa. Era dăşchis şi scotoceau înlăuntru... Era plină masa de hărţăloage, tot soiu' de hârtii, ce ştiu eu ce... Vorbeau încet, se cunoştea că fac treabă p-ascunselea...
    Martineasca şopti gâtuită:
    - Şi mai departe?
    - Asta nu pot ca să ştiu. Mi-a fost frică să nu dea apa afară din ghiuvetă şi m-am întors în bucătărie... Am zis să vă zic, mănânc pâine din mâna dumneavoastră.
    Clotilda încercă să se ridice în capul oaselor:
    - Ajută-mă să mă scol...
    Trebuia să vadă ce se întâmplase în birou. Cum izbutiseră să deschidă casa de bani, Patrick nu cunoştea cifrul... Ce căutau? Făcuseră cârdăşie ca s-o jefuiască?...
    Dumnezeule, Ioana ca Ioana, o necunoscută, dar Patrick? Băiatul adorat, hoţ? Un hoţ netrebnic care s-o fure tocmai pe ea, pe Mami...
    Zdrobită, răvăşită, cu genunchii moi, neascultători, sprijinită de braţul Tanţei, ajunse cu greu în birou.

                                                            97.

                                  Diana se gândise la toate. Lucrurile nu mai puteau fi amânate, s-a intrat în faza - ne mişcăm contra cronometru, care pe care! Va câştiga cel mai rapid, mai abil şi mai hotărât. În competiţia cu Dragoş, n-avea de gând să piardă.
    Tentativele lui Doru Pavel de a o tempera ("poate că totuşi a vrut doar să te sperie, nu are intenţii criminale..." sau "să anunţăm totuşi Poliţia, în definitiv asta e misiunea lor, să ne apere...") eşuaseră lamentabil, Diana izbucnind în dureroase hohote de plâns: era singură la necaz, n-avea suflet de nădejde pe care să se rezeme, simţea deja răsuflarea morţii şi nu exista nici un cotlon unde să se ascundă! Degeaba se fălea Doru c-o iubeşte, uite că la greu, dă bir cu fugiţii...
    Tânărul o asculta neputincios, cu inima zdrobită. Nu fusese la viaţa lui un îngeraş ba chiar a nimerit la un moment dat într-un anturaj de rău făcători, făcuse şi ceva puşcărie într-o poveste cu droguri, dar moarte de om nu săvârşise niciodată. De altfel, doi ani de recluziune îi băgaseră minţile în cap şi n-avea de gând să recidiveze. Noroc că fusese foarte tânăr, avea liceul terminat şi, după eliberare, izbutise să intre la Academia de Teatru şi Film.
    Considerase, şi chiar aşa simţea, că a început o viaţă nouă,din cea anterioară rămânându-i ca amintire doar cicatricele care-i însemnau figura şi trupul, şi faptul că ştia să-şi folosească pumnii.
    - Te implor, nu te supăra, dar indiferent de motivaţie, o crimă rămâne o crimă! Nu-i ceva simplu, nu-i o partidă de biliard, nimereşti sau nu gaura. Trebuie cumpănită orice mişcare şi totodată trebuie să-ţi asiguri retragerea. N-avem voie să subestimăm Poliţia, crimele rămase nedescoperite le numeri pe degete şi mă întreb ce şanse am avea să nu fim prinşi? Pe urmă, nu mă îndur nici să-l las pe bietul Paulică să intre în belea, să umfle nevinovat vreo douăzeci de coţi...
    Paulică, recuziterul teatrului, era un tânăr sfrijit, cu un aer de zăpăceală care-l făcea simpatic. Student la Drept, la fără frecvenţă, spera să de vină mare avocat, "cu maşină babană, schimbată la doi ani".
    - Paulică nu va păţi nimic, decretă actriţa, pentru că, fiind nevinovat, nu se va putea reţine nimic împotriva lui.
    "Şi dacă nu sunt de acord, ce faci?" gândi Doru, dar nu avu curajul să formuleze întrebarea cu glas tare.
    Planul urzit de Diana era în aparenţă extrem de simplu. Dragoş îşi va da obştescul sfârşit pe scenă, visul oricărui actor, şi gândind asta rânjise cu cinism, şi mâine, chiar la finalul premierei cu Odobescu.
    Piesa aparţinea unui tânăr autor. Fascinat de soarta, personalitatea cunoscutului scriitor şi de anvergura personajelor care-i mobilaseră existenţa, îi dramatizase viaţa, punând accentul pe aspectele mai puţin accesibile marelui public. Când spui Odobescu, gândeşti Pseudokinegheticos şi cam atât! Fără a dăuna imaginii distinsului intelectual, autorul îl coborâse de pe soclu, umanizându-l, neferindu-se să aducă la lumină cele "două funeste însuşiri ce-i dăduse o zână vrăjmaşă: inima prea vulnerabilă şi ne-măsurata poftă de cheltuieli", după cum se exprima un contemporan.
    Îndrăgostit pătimaş la şaizeci de ani de Hortensia Racoviţă, o femeie cu treizeci de ani mai tânără, profesoară de Geografie ("fiinţă fără inimă şi conştiinţă... adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele"), respins şi umilit de aceasta, marele scriitor căzuse într-o adâncă depresie. "Dezgustului de viaţă, aşa cum glăsuieşte scrisoarea de adio, patimii nenorocite pe care toţi o cunosc", nu-i găsise decât o singură soluţie: moartea, "cea mai mângâioasă odihnă pentru mine..."
    În piesă, la finalul actului trei, după ce îşi aşterne ultimele gânduri, explicându-se posterităţii, Odobescu îşi provoacă sfârşitul înghiţind o doză de otravă.

                                                               98.

                                 Ideea Dianei părea realizabilă, şi Doru îşi amintea că mai auzise de unul sau două cazuri similare, când actorul care, respectându-se rolul, trebuie să moară pe scenă, moare cu adevărat, prin înlocuirea unui element de recuzită anodin, cu un altul eficient.
    Astfel, Doru urma să substituie lichidul inofensiv pe care Odobescu, interpretat de Dragoş, şi-l toarnă dintr-o carafă cu apă pentru a înghiţi câteva pastile, cu "Verde de Paris". Diana avea otrava. Acum câţiva ani, pivniţa le fusese invadată de şobolani. În timp ce Paulică va pregăti recuzita pentru actul trei, dar după ce va fi umplut carafa cu apă, va fi solicitat la poartă de un telefon urgent pe care îl va da chiar ea şi care, în lipsa apelantului, va fi calificat drept un banc prost.
    Se vor scurge astfel câteva minute, timp suficient pentru ca Doru să toarne otrava peste apa din carafă. Având un rol episodic în piesă, prezenţa lui Doru în teatru nu va surprinde pe nimeni, iar ea, Diana, nedistribuită şi fără repetiţii în ziua respectivă, nici nu va călca pe la Arlechino.
    - Şi după aceea? se interesă Doru cu o voce gâtuită.
    Actriţa ridică din umerii superbi, brăzdaţi de două breteluţe extrem de fine, aşa cum avea la toate cămăşile de noapte destinate aşternutului împărţit în doi:
    - După aia, a noastră-i viaţa! Eşti un amant uluitor şi cred că am început să ţin la tine.
    Doru Pavel îi sărută amândouă mâinile cu ochii umezi de recunoştinţă.
    - Pe mâine, deci...
    Diana îşi trecu vârful limbii peste buze. Era ascuţită şi roşie, ca o acadea. Dacă n-ar fi fost atât de îndrăgostit, ar fi comparat-o cu limba despicată a unei vipere.
    - Mi-e dor de tine! Ia-mă în braţe!
    Năpădit de un val de patimă, Doru se năpusti asupra ei. Diana gemu dulce.

                                                                99.

                                      "Trebuie să ne calculăm mișcările ca la şah, să excludem posibilitatea oricărei gafe", obişnuia să afirme în zilele acelea Fulguleţ, deşi nu atinsese în viaţa ei niciun eşichier.
    Cu respectivul motto în minte, se întâlni cu fiu-său la hotelul unde acesta locuia provizoriu. Găsi un Patrick destul de deprimat. Îl urmărea o senzaţie acută de nesiguranţă, şi rupt din cotidianul lui, nu reuşea "să se găsească", de parcă ar fi trăit existenţa altcuiva. Se plictisea vârtos, avea tot timpul impresia că în vreme ce el stă claustrat între patru pereţi, cine ştie ce evenimente importante se petrec; îi lipseau şi ceasurile petrecute la Clopoţei, anturajul, exerciţiile fizice, altele decât un-doiul practicat de babalâci pe covorul camerei.
    Maică-sa, prefăcându-se supărată, încercă să-i insufle curaj:
    - Ce-i blegeala asta pe tine?! Pentru numele lui Dumnezeu, eşti bărbat în toată firea, vrei să-mi spui că tânjeşti de dorul Martineascăi?!
    - Nu-i vorba de asta... Mă simt dezrădăcinat şi am început să mă îndoiesc de toată combinaţia. Parcă mi-aş fi pus cap sănătos sub Evanghelie! În fond, ce-mi lipsea?!
    Fulguleţ, nervoasă, ţipă, ceea ce nu i se întâmpla decât arareori şi numai cu Ioan Sârbu:
    - Nu mă enerva, Patrick! Auzi, ce-i lipsea?! Asigurarea pe viaţă, asta-ţi lipsea! Ce te faci dacă mâine Clotilda închide ochii, că după cum am văzut-o, mult n-o mai duce! Aştepţi să-i vină neamurile să te ia cu făraşul? Să te azvârle din casă ca pe nişte ciubote găurite?
    Patrick îşi astupă ostentativ urechile:
    - Încetează, mi-ai mai spus de o mie de ori ce o să se întâmple cu mine! Mulţumesc de perspectiva luminoasă!
    - N-am mai pomenit asemenea znamenie de om! se lamentă maică-sa, adresându-se de astă dată unui martor invizibil. L-a dăruit Dumnezeu cu toate însuşirile, chipeş ca un arhanghel, sănătos şi voinic, prost nu, cult, strălucitor în societate, toate bunătăţile într-o singură traistă, dar uite că nu-şi cunoaşte interesul! Timpul trece, nu se uită la ceas să vadă dacă ţi-ai isprăvit tu afacerile, ori ba.., nu stă după tine...
    Patrick sări în picioare şi reteză de câteva ori odaia, dar n-avea unde să se plimbe şi se aşeză din nou, încălecând un scaun:
    - Atunci să le isprăvim dracului odată, că m-am plictisit de colivie! De cinci zile admir de după gratii lumea şi natura!
    - Gata! îl linişti Fulguleţ, azi te întorci acasă. Tocmai de asta am venit, ca să te pregătesc. Alaltăieri, am fost la Clotilda...
    - Mi-ai spus! Ce-ai făcut acolo?
    Maică-sa râse. Râsul ei nevinovat care-i înşela pe mulţi:
    - I-am aplicat tratamentul. Faza a doua. Chipurile, voiam să mă sfătuiesc cu ea şi să acţionăm împreună ca să te scoatem din ghearele unei femei fatale.
    Patrick o cercetă speriat:
    - Nu crezi că ai exagerat?
    - Trebuia s-o dinamităm cumva! Stai să-ţi povestesc...
    Îi reproduse cu lux de amănunte discuţia, interpretând pe rând - mimică, gestică, tonalitate - replicile ei şi ale Clotildei.
    Era atât de mare contrastul între figura drăgălaşă, încă proaspătă, cu gropiţe de fetiţă, şi cinismul relatării, încât, pe moment, Patrick uită că aceea care povesteşte cu grimase e maică-sa şi se înfioră de silă.
    - Nu merita totuşi să fii atât de crudă. Bănuiesc că suferă îngrozitor.
    În ochii mierii ai maică-sii se aprinse o flacără feroce:
    - Plăteşte pentru că n-a fost mai perspicace! În situaţia ei, era obligată să se gândească la perspectivele tale! N-a făcut-o, o face altcineva în locul ei!
    - Nu ai vaga impresie că suntem doi nemernici?
    - Am afirmat-o răspicat din ziua în care te-ai născut! Nu mă interesează nimeni şi nimic pe lume în afară de fiul meu!!!
    - Chestie pe care tata încă n-a aflat-o!
    - Dacă era mai puţin redus, ar fi înţeles-o singur. A fost norocul lui.
    - S-o lăsăm baltă, avem timp pentru remuşcări...
    Fulguleţ schiţă un gest de dispreţ:
    - Remuşcări?! Acesta este un cuvânt care nu figurează în vocabularul meu şi îţi interzic să mai gândeşti în felul acesta! Probleme să-şi facă baba că a trăit atâţia ani contra naturii, folosindu-se de tine.
    Patrick tresări. Era prima oară când referindu-se la Clotilda, folosise meschinul "babă".
    - Încetează, mamă! La urma urmei, în jocul ăsta am intrat doi! Dacă ea e babă, ce sunt eu altceva decât un peşte ordinar?
    - Pardon! respinse Fulguleţ. Tu ai fost doar un tânăr naiv care s-a lăsat ademenit între gratiile de aur ale unei colivii... Dar n-am venit să ne certăm!
    - În regulă! Spuneai că azi mă întorc acasă...
    - Exact! Seara târziu, aşa, cam spre nouă, când gândurile negre încep să dea asalt. E o oră la care de obicei nu mai speri să vină cel aşteptat. Îţi va fi atât de recunoscătoare, că-şi va pierde capul şi va uita să facă scandal. Pun rămăşag pe oricât că-ţi va cădea în braţe plângând.
    Patrick o măsură cu o privire răutăcioasă, dar nu lipsită de admiraţie:
    - Unde ai învăţat tu toate chestiile astea? În orice caz, nu în convieţuirea cu Ioan Sârbu cel Drept!
    - De dragul tău, aş fi în stare să învăţ şi papuaşa!
    - Să continuăm filmul! Aterizez deci pe la nouă şi ce zic?
    - Eşti vesel ca de obicei, prevenitor şi aşa mai departe, pretinzi chiar că ţi-a fost dor de ea...
    - Dacă încearcă să mă iscodească? Cum a fost, cu cine?...
    - Te faci că nu înţelegi. Nicio vorbă despre Anca! Va fi fericită că o minţi, că mai prezintă suficient interes ca s-o minţi! Înşiri minciuni numai când ţi-e teamă să nu pierzi o persoană.
    - Şi dacă totuşi îmi vorbeşte despre Anca?
    - Nu ţi s-a părut suficient de importantă ca s-o pomeneşti. Cât priveşte o eventuală relaţie între voi, o ţii cu NU până la Dumnezeu, fără să minţi.
    - Trăgând linia, ce câştigăm?
    - O punem pe gânduri. Îi place ori nu, a primit un avertisment dur, te poate pierde în orice moment. Dacă nu acum, data viitoare!
    Patrick rămase pe gânduri:
    - Să nu excludem posibilitatea ca ea să renunţe la mine. E o femeie raţională şi cel puţin în afaceri, a dovedit că ştie să rişte, iar când a pierdut, a făcut-o bărbăteşte!
    Fulguleţ îl privi fix:
    - Dacă renunţă la tine, înseamnă că tu ţi-ai jucat cartea prost, fiule! Ar fi prima dată când m-ai dezamăgi.
    După ce-l părăsi, începu să-şi strângă lucrurile. Se simţea nervos şi nemulţumit. Îi plăceau lucrurile simple, cu o traiectorie lină şi previzibilă, visând încă din copilărie la o viaţă îmbelşugată, cât se poate de plată şi banală, la posibilitatea de a se desfăşura într-un lux costisitor. Dintr-o dată, în ultimele zile, totul se complicase îngrozitor, era silit să fie atent pe unde calcă şi câţi paşi să facă.
    Mai presimţea că nu-i ceva trecător, că belelele vor începe să curgă, răscumpărând cu grindină trandafiriul dolce farniente de până atunci. Cu două femei adânc implicate în viaţa lui, ca Fulguleţ şi Ioana, nu te puteai aştepta la linişte. Evenimentele ulterioare aveau să-i confirme temerile.

                                                           100.

                                    Când pe la șapte seara, Cireșica sună la ușă, Emil se afla în baie. Îi deschise Cecilia care tocmai se pregătea să plece la concert. Îşi prinsese pe reverul costumului singura ei bijuterie, o camee străbună montată într-un onix şi cu patru perle mici, corespunzând punctelor cardinale. Cele două femei se măsurară la fel de uluite.
    Cireşica nu mai văzuse încă o asemenea dihanie de femeie şi, într-adevăr, puţine erau uşile - excluzând porţile instituţiilor - pe care sora gămanului putea intra altfel decât strecurându-se pe o diagonală şerpuită. La rândul ei, Cecilia nu văzuse un exemplar atât de specific de târfă maidaneză decât în filme. Încredinţată că femeia s-a înşelat asupra adresei, o întrebă pe cine caută.
    Cireşica surâse în noua ei manieră, etalându-şi dinţii rari, mânjiţi cu ruj:
    - Pe domnul Emil Mărgescu...
    Cecilia, consternată, o conduse în salon. Îi venea să plângă (câtă decădere şi ce prag de disperare trebuia să fi atins bietul Emil, dacă a ajuns să se culce cu o zdreanţă ca asta!) şi îşi aminti înfiorată de prima lui experienţă sexuală care trebuie să se fi consumat în aceeaşi zonă. Dintr-o dată, nu mai avu chef să se ducă la concert, ar fi plâns în camera ei de mila fraţilor Mărgescu şi ar fi adormit răpusă, după două beri îndoite cu vodcă, o descoperire recentă pentru ea şi care o făcea să doarmă fără scurtcircuit şi fără vise.
    Realiză însă că frate-său ar fi preferat să rămână singur cu pacostea asta vopsită, de aceea şi fixase întâlnirea în zi de concert. Părăsi deci apartamentul cu lacrimi în ochi şi inima strânsă.
    "Măcar de n-ar lua vreo boală de la ea..."
    Emil prepară o cafea la fierbătorul electric şi amândoi îşi aprinseră ţigările.
    Rotindu-şi ochii prin interiorul înecat în jeg, Cireşica surâse galeş:
    - Trebuie să-ţi spun că mă simt ca acasă.
    - Ce vrei să spui?
    - Aceeaşi mizerie, poţi ridica gunoiul cu lopata! Cred că noi doi ne-am potrivi în multe privinţe.
    Privirea se voia ispititoare, trupul descărnat se oferea, şi de teamă să nu fie violat, Emil se grăbi să sublinieze:
    - Scumpa mea, pentru a întâmpina eventuale neînţelegeri, mă simt obligat să te avertizez că sunt cu desăvârşire impotent. De două cincinale, nu mă mai... deranjează.
    Cireşica, deşi descumpănită, râse uşurel:
    - Ce drăguţ! Bărbaţii nu sunt de obicei atât de sinceri!
    - Îţi apreciez prea mult prietenia ca să încerc să te păcălesc. Ce-ar fi să-i dai drumul? De luni de zile mă ţii pe cărbuni aprinși!

                                                                      101.

                                              - ...în privința seducției, Diana putea să dea lecţii de mică. Poseda această însuşire fantastică de a-i câştiga pe oameni încă din prima clipă, de a-i subjuga, de a-i face să-i ciugulească din palmă. Avea de pildă un stil al ei să se facă covrig în braţele viitoarei "victime" şi să-l sărute uşurel pe gât, un stil care topea inimile. De aici, dorinţa de a o imita şi începuturile carierei mele de spion despre care ţi-am pomenit azi dimineaţă. Privitul pe gaura cheii era una din sursele mele de informaţii şi, cu timpul, am dibuit locuri de unde o puteam pândi fără să mă vadă. În special după asta mă dădeam în vânt, s-o pot privi când se crede singură. Şi am petrecut nenumărate ceasuri veghind sub patul ei.
    - Barem ai învăţat ceva?
    - Pe dracu' ! Ceea ce are Diana în sânge nu se învaţă cu profesori ori făcând conspecte. Ai sau nu, dar chiar când am înţeles că nu-i vorba de trucuri concrete am continuat s-o spionez, urmărind cum se fasonează la oglindă, închipuindu-se în diferite ipostaze. Dacă mă gândesc azi, la anii adolescenţei noastre, îmi vine să cred că mai mult de jumătate din timp, Diana şi-l petrecea la oglindă, iar eu iscodind-o din umbră... Mai toarnă-mi şi mie!
    Emil zâmbi. Era o diferenţă între trista figură a Cireşicăi pe care o cunoscuse la Fundaţia aia a plictiselii, Curaj, şoarece mohorât, căutând ungherele, de o timiditate care părea ireversibilă, şi "dama" emancipată din faţa lui, pe cât de suspectă, pe atât de inexplicabilă. Parcă voia cu orice chip să scandalizeze.
    - Constat că ţii la băutură...
    - Bunicul a avut vie la Drăgăşani. Niciunul din familie nu duce paharul la ureche. La noi la masă, sunt nelipsite solniţa şi carafa de ţuică sau vin... Unde am rămas?... Da! După cum era de prevăzut, după bacalaureat, Diana a dat la Academia de Teatru şi a intrat cu brio. Eu îmi pregăteam licenţa. Între noi se instalase o perioadă de aparentă acalmie, ceva ca un fel de armistiţiu. La insistenţele familiei, pe care eu mă prefăceam că le ignor, pentru că mi se păreau umilitoare, a început să mă scoată în târg. Mai precis, să mă ia cu ea la diferite petreceri, în excursii, chiar într-un turneu pe Litoral. La început am refuzat, dar ai mei, şi mai cu seamă Vica, iremediabila optimistă a familiei, au insistat enorm: "Mai ieşi şi tu în lume, mai vezi şi altceva decât cărţi şi televizor, nu ştii niciodată de unde sare iepurele..." "Parcă spuneai, tanti, că vaca bună se vinde din grajd, nu trebuie scoasă la târg!" "Ei, asta pe vremea lui mam'mare, când fetele ieşeau doar cu mama la biserică şi în rest, piguleau la gherghef aşteptând peţitori!"
    - Mai reticent era tata, pentru că nu vedea deloc cum mi-aş putea găsi eu un partener într-un mediu prin excelenţă plin de vampe şi bărbaţi răsfăţaţi. Îi era teamă să nu sufăr şi mai mult, exilată într-o izolare care s-ar fi produs prin forţa lucrurilor. Totuşi, am început să ies cu grupul Dianei, toţi colegi de Academie şi ca să fiu sinceră, extrem de simpatici. Pe atunci, mai aveam naivitatea să-mi închipui că poţi schimba cursul destinului şi m-am străduit din răsputeri să uit nefericita mea experienţă cu Ionuţ... Cu ocazia acestor mondenităţi, pentru mine, am cunoscut-o pe Monica Miclea...
    Un ciocănit discret le întoarse capetele spre uşă.
    - Da! făcu Emil simplu, fără vreo invitaţie.
    Un glas sfios, nesigur, aparţinând unei vârstnice, se interesă de dincolo de uşă:
    - Vrei să-ţi pregătesc ceva de mâncare, mamă? Sunt obosită şi aş vrea să mă culc...
    - Fă-mi nişte sandwich-uri şi lasă tava în sufragerie. Ceva mai multe, că am o vizită.
    Paşii se îndepărtară şi Cireşica zâmbi:
    - Dresură de înaltă clasă! Am impresia că nimeni nu crâcneşte în faţa ta.
    - Nu-i vorba de dresură, ci de un mod civilizat de a trăi la comun. Nici eu nu dau buzna în cameră la mama sau la soră-mea, dacă nu sunt poftit.
    Cireşica râse:
    - La mine dau buzna peste tine şi în closet, dar noi suntem o familie indiscretă... Ţi-am povestit toate acestea ca să poţi înţelege contextul, cum a fost posibil să intru în posesia unui secret greu, un secret care nu umblă pe toate uliţele... Ai cunoscut-o pe Monica, aşa mi-ai spus...
    - Fireşte, altfel nu stăteam noi aici, faţă în faţă.
    - Mersi, surâse Cireşica. Apropo de Monica, am certitudinea că a fost cea mai desăvârşită fiinţă din câte mi-a fost dat să cunosc. Prea desăvârşită pentru lumea asta. Şi nu o dată mi-am zis că poate şi de aceea a strâns-o Dumnezeu de timpuriu. Nu era loc pentru ea aici, îngerii n-au ce căuta pe Terra!
    - Absolut de acord, spuse încet Emil. A fost un înger...
    - Interesant este faptul că toată lumea observase cât e de desăvârşită dat fiind că cele mai alese calităţi ale ei nu ţineau de exterior, iar Monica nu făcea nici cel mai mic efort de a ieşi în evidenţă. Asta spre deosebire de Diana care nu ştie ce să mai facă pentru a concentra întreg jetul reflectoarelor asupra ei. Vezi, Diana "speria" printr-o frumuseţe strălucitoare; Monica înduioşa, transmitea cele mai suave sentimente doar privind-o, bunătatea şi candoarea care o caracterizau te făceau s-o îndrăgeşti înainte de a-ţi da seama ce se petrece cu tine.
    Mărgescu îşi suflă zgomotos nasul care începuse să plângă:
    - Spui lucruri atât de adevărate!...
    - Vezi, în aceşti cinci ani care au trecut de la nenorocire şi de când eu ştiu ceea ce ştiu, m-am gândit de multe ori la întâmplarea de atunci şi la subiecţii ei... Rivalitatea dintre Diana şi Monica trebuia să se nască în mod fatal! Două fiinţe foarte speciale care s-au întâlnit pe aceeaşi felie de viaţă, având un itinerar comun. Aş sublinia totuşi aici un amănunt! Doar Diana percepea existenţa lor în aceeaşi zonă drept rivalitate, în vreme ce Monica privea situaţia cu o indiferenţă boierească. Diana era o simplă colegă de Academie, ulterior de teatru, nu încăpea invidie şi cred că-i lipsea chiar şi spiritul de competiţie. Tot ce făcea ea friza perfecţiunea pentru că aşa fusese zămislită, iar oamenii urmau doar să-i stabilească locul în top. Dacă aveau timp şi chef... Ea îşi urma oricum şi imperturbabil calea...
    Ciocănitul discret din uşă se repetă, deci tava cu tartine se afla pe masă.
   - Mersi! ridică gămanul vocea, făcându-i semn Cireşicăi să continue. Mai avea chef de băut, vor mânca mai târziu.
    - Au terminat amândouă Academia cu notă maximă, deşi Diana era încredinţată că ea merita locul I în exclusivitate, şi au intrat prin concurs la Arlechino. Ca un făcut, destinele lor se ţineau de mână, erau la fel de distribuite în roluri "grase", solicitate în aceeaşi măsură de televiziune şi de diverse case de filme. Deveniseră în acelaşi timp celebre, iar colegii şi publicul se împărţiseră în două tabere, fiecare susţinând că una sau alta dintre preferate e cea mai talentată.
    - Cert, Monica o surclasa, declară Emil. A fost singura actriţă care m-a făcut să plâng.
    - Eu spun la fel. Diana e foarte spectaculoasă, umple scena şi eclipsează cu simpla-i prezenţă. Monica nuanţa mai convingător, putea fi diversă, fără manierisme, şi cu o capacitate de a te lua cu ea, de a-ţi părăsi scaunul ca s-o însoţeşti, să te poarte pe unde pofteşte în asemenea măsură, încât pierdeai simţul realului. Când juca Monica, puteai într-adevăr spune că le uitai pe toate! Diana susţinea că nu face decât să-şi transfere pe scenă personalitatea de mironosiţă, "beleşte ochii ăia holbaţi şi se pişă pe ei", iar publicul fraier înghite... Cu o adversară ca Diana, nenorocirea plutea în aer, dar factorul care a declanşat-o l-a constituit o coproducţie franco-italo-română, o parodie contemporană după Don Quijotte. Diana şi Monica primiseră amândouă propunerea să dea probe pentru Dulcineea. De ce, habar n-am, însă aveau să le dea abia peste trei luni, adică la începutul toamnei. Nu ştiu eu cât de familiarizat eşti cu lumea teatrului, dar...
    Emil puse paharul uitat gol în mână pe masă:
    - Realizez miza. Fantastică!
    - Fabuloasă pentru orice actriţă româncă! E subiect de vise frumoase. Să joace într-un film made in West, alături de monştri sacri şi încă într-un rol principal! De aici până la Holywood, o zvârlitură de băţ. Suficient un tun pentru ca după aceea, comenzile să înceapă să curgă! Monica se bucura domol, după cum îi era firea, Diana în schimb, jubila. Era însă o întreprindere din care trebuia exclus riscul, n-avea altă soluţie decât s-o scoată pe Monica din competiţie. Mai trebuia acţionat şi rapid, şi în timp concentrat. Pe scurt, a recurs la o soluţie diabolică. Dragoş şi Patrick i-au fost complici eficienţi şi devotaţi.
    Fata se opri să-şi mai aprindă o ţigară. Fuma ca începătorii, cu înverşunare, mai încântaţi de complexul gestic decât de actul în sine. Privind-o absent, Mărgescu realiză că se petrece cu el un fapt neobişnuit. Timp de o oră uitase că în sufragerie îl aşteaptă o tavă cu merinde, mai precis, uitase de foame. Se ridică totuşi şi o aduse, cântărind din ochi dacă ceea ce preparase maică-sa era suficient pentru doi inşi. La vederea merindei, Cireşica începu să râdă înveselită. Auzise de sandwichuri mamut, dar nu văzuse niciodată. Practic, bătrâna tăiase patru franzele obişnuite pe toată lungimea lor şi între felii introdusese un frigider complet: unt, jambon, ouă răscoapte, brânză topită, felii de tomate şi ce-o mai fi încăput; nu observai până nu muşcai din ele.
    - Dintr-unul din ăsta, eu mă satur trei zile.
    - Se vede, răspunse cu indiferenţă gămanul. Poţi, totuşi, să te serveşti cu toată încrederea. Franzela-i de la Gibel, un tip care are cea mai bună pâine din tot Bucureştiul.
    El însuşi înşfăcă una şi-o isprăvi din şase înghiţituri numărate în gând de Cireşica.
    După ultimul dumicat, trase un gât lung de coniac şi, satisfăcut, îşi împleti degetele peste pântecele uriaş. Aştepta continuarea.
    - Aşa cum îţi spuneam, trebuia să se mişte repede, aveau doar trei luni la dispoziţie...
    - Ce-au făcut?
    - Au creat toate premisele pentru ca Monica să se îndrăgostească de Patrick.
    - De ce nu de Dragoş?
    - Ar fi bătut la ochi, Dragoş era "oficialul" Dianei, amănunt de notorietate. În afară de asta, profund cinstită şi morală cum era, Monica ar fi respins avansurile amantului unei prietene. Să "sufle" partenerul alteia, iată o faptă odioasă la care nu s-ar fi pretat în ruptul capului... Mai e un aspect! Şi Dragoş şi Patrick sunt bărbaţi chipeşi cum nu întâlneşti prea mulţi. Patrick are însă ceva în plus, un ceva greu de definit, un farmec aparte, care-l face de-a dreptul irezistibil. Simţi că i-a pus Dumnezeu degetul pe frunte.
    Emil surâse blând, maliţios:
    - Să înţeleg oare că tu ai reuşit să te sustragi acestui şarm de esenţă specială?
    - Îmi cunosc lungul nasului, admise fata cu naturaleţe. Trebuie să recunosc totuşi că nu aş fi rezistat curţii pline de gingăşie, dar tenace, practic asediului la care a fost supusă Monica. Spre ghinionul ei, era şi tare nevinovată, inadmisibil de candidă, la primul bărbat din viaţă, complet nepregătită să se înfrunte cu un Don Juan de talia lui Patrick.
    - Ştia că-i însurat?
    - Nu, şi când a aflat, răul se comisese. Nu mai putea lupta cu propriile sentimente, se afla deja între corzi. Am văzut-o în perioada aceea la un matineu şi mi-am dat seama că era iremediabil pierdută.
    - De unde ştii toate amănuntele astea?
    - Ţi-am mai spus că mă aflam într-o aşa-zisă lună de miere cu Diana. Când au început să iasă în patru, mă luau şi pe mine pentru ca Monica să se simtă mai liniştită, mai în siguranţă. Constituiam un fel de garanţie de seriozitate, o asigurare tacită că lucrurile se vor desfăşura în mod decent. Doar cine a cunoscut-o pe Monica îşi poate închipui că mai există astfel de specimene, printre tinerii de azi! Era neprihănită, dezarmată, leală şi virtuoasă ca o fecioară din Evul Mediu... Patrick s-a adaptat imediat stilului şi a început "s-o iubească" în termenii unui cavaler din aceeaşi epocă. Flori, mormane de flori, strângeri de mână, dans cuminte, fără tâmple lipite, sărutări caste pe frunte toate sub privirile înduioşate şi aprobatoare ale Dianei şi ale lui Dragoş, care într-un fel le patronau amorul. Stabiliseră printre altele, că ei le vor fi naşi. După plimbări idilice, restaurante şi baruri, au urmat evadările pentru o zi sau două în afara Bucureştiului, atunci când o permitea programul de la teatru. Indiferent unde trăgeam, se luau trei camere. Una pentru cuplu, Patrick dormea singur, iar eu cu Monica în alta. După două luni de curte asiduă, au început să rezerve doar două camere. Eu n-am mai fost invitată să-i însoţesc...
    Emil scrâşni, frângând ţigara între degete. Strivi mucul aprins sub talpa pantofului, fără menajamente pentru covor.
    - Cât canalism! Câtă mârşăvie! Cum de-ai tăcut?
    Cireşica se strâmbă:
    - Ascultă, băieţaş, nu uita că le aveam şi eu pe-ale mele, eram şi eu supărată pe oameni şi pe destin. Ca mine nu mai suferea nimeni şi puţin îmi păsa de ce se întâmpla cu alţii. Îmi ziceam că dacă la douăzeci şi trei de ani e mai gâscă decât o fetiţă şi mai crede în Moş Crăciun, Feţi Frumoşi pe cai năzdrăvani, e treaba ei! Pe de altă parte, aş minţi să pretind că n-am intuit ceva murdar la mijloc, dar certitudinea am căpătat-o doar după ce Monica devenise plastelină în mâinile lui Patrick. Ne aflam cam pe la sfârşitul primăverii, pe înserate. Trebuie să-ţi spun că acasă, Diana ocupă odăile din spate care dau în grădină. Ferestrele erau deschise, iar Diana se credea singură în toată casa. Eu mă întorceam de la o şedinţă cretină cu părinţii şi mi-am dat seama încă din stradă că soră-mea are musafiri. Recunoscusem Toyota lui Patrick şi Dacia lui Dragoş. În virtutea inerţiei - ţi-am spus că spionatul Dianei a devenit o a doua natură la mine - m-am furişat în curte şi tupilându-mă sub fereastră, am început să ascult. Tocmai suna telefonul...

                                                            102.

                                 - Ce faci? întrebă Dragoș. Tot nu răspunzi?
    Diana ridică din umeri:
    - E tot Monica. Se perpeleşte...
    - N-am căutat-o de două zile, spuse Patrick. E o chestie care nu s-a mai întâmplat. Într-un fel, am remuşcări...
    Diana îl repezi:
    - Ia nu fă şi tu pe sfântul! Vrei să-mi spui că-i prima muiere pe care o faci să plângă după tine?! N-ai mai lăsat pe nimeni cu ochii-n soare?
    Patrick clătină arătătorul fără să mişte mâna:
    - Niciodată deliberat. Nu contest că mi s-a întâmplat să fiu ticălos, dar nu cu premeditare. N-am spus nici uneia te iubesc, fără s-o cred cel puţin pe moment.
    Diana luă ţigara din mâna lui Dragoş şi trase un fum:
    - Ei bine, ai făcut-o acum! Şi nu observ nicio gaură în cer!
    - Sincer să fiu, mărturisi Patrick, mi-e milă de ea. Pe deasupra era şi virgină.
    Dragoş începu să râdă:
    - Uite un privilegiu de care eu n-am avut parte!
    Diana îi dădu o palmă uşoară:
    - Nu fi măgar! I-ai făcut un serviciu, îi spuse apoi lui Patrick.
    Patrick ridică ochii spre Diana:
    - Nimic nu-ţi poate sta în cale, aşa-i?
    - În orice caz, nu voi admite să mă împiedic de o balegă ca Monica Miclea! Prefer să crăp în clipa asta, decât s-o ratez pe Dulcineea! E marea şansă a vieţii mele! Şi măcar de mi-ar lua-o înainte o Pamela Anderson sau Cindy Crawford, nu c-ar fi mai cucuiete ca mine, dar au atuurile vedetei de peste gârlă! Cine îmi face mie reclamă de milioane de dolari?!
    Dragoş îşi puse un picior peste celălalt, cu eleganţa studiată a scenei, deja intrată în sânge:
    - Nu trebuie să-mi explici ce înseamnă Dulcineea pentru tine şi încă în anturaj pricopsit. E ca şi cum mi l-ai plimba mie pe sub nas pe d'Artagnan! Chestia-i cum o scoţi din cărţi pe Monica! Deocamdată, nenorocita a dansat după cum i-am cântat. Dar mai departe?
    Ura, pizma, răutatea întinseră pielea Dianei pe obraji, profilul sugera o felină.
    - Patrick trebuie s-o aducă în situaţia în care să nu mai fie în stare să se prezinte la probe, să nu-i mai ardă de nimic. Pur şi simplu să nu-i mai pese! Şi-aşa, nu-i o ambiţioasă, nu va lupta nici acum.
    - Practic, cum vezi chestiunea?
    - O va copleşi disperarea! Va intra în spital, se va spânzura, va înghiţi cuie sau se va arunca de la etaj, oricum, va abandona cursa. Sub nicio formă, urlă, nu trebuie să se prezinte la probe!
    Dragoş aprecie, fluierând admirativ:
    - Eşti diavolul în persoană, soro! Vai de cel care-ţi stă în cale!
    Diana râse cu toţi dinţii:
    - Constat că din cauza asta nu mă iubeşti mai puţin!
    - Ba mai şi sunt în stare să-ţi fiu complice la o chestie a naibii de jegoasă!
    - Păcatul să fie al meu.
    Patrick se ridică în picioare şi trase adânc aer în piept:
    - Un act de ticăloşie constituie şi el un eveniment! Hai să-l sărbătorim! Propun Flamingo!

                                                               103.

                                 - ...Diana a cobit bine, conchise Cireşica. În cele din urmă, Monica s-a aruncat de la etaj. Două săptămâni, poate trei, nu-mi mai dau seama, timp în care Patrick a împins-o pas cu pas în abisurile disperării, a fost mai mult decât putea ea îndura...
    Emil, cu obrajii graşi uzi de lacrimi, se interesă răguşit:
    - Concret, cum a procedat?
    - A început s-o ocolească sistematic, abia se lăsa zărit, şi atunci pe fugă, şi pe măsură ce Monica devenea mai insistentă, nemernicul se arăta tot mai indiferent, monument de gheaţă. Spre final, i-a spus verde că a intervenit altcineva în viaţa lui. Am văzut-o în perioada aceea. Devenise o umbră, nici nu mai putea fi vorba de dat probe. Cred că n-ar mai fi fost în stare să recite nici pe scena grădiniţei. De altfel, a şi cerut concediu medical.
    Mărgescu îşi suflă nasul zgomotos:
    - Îmi amintesc bine perioada aceea. Stătea întinsă pe canapea şi privea ore întregi unul şi acelaşi punct din tavan, iar lacrimile nu se mai opreau. O imploram să vorbească, să spună ce o roade, cum aş fi putut s-o ajut. Plângea lin, ca o icoană, şi era mută ca o statuie. Doamne, dacă aş fi ştiut atunci...
    Cireşica îl privi dintr-o parte. Întrebă uscat:
    - Ce-ai fi făcut? Răul era deja consumat, şi ea îndrăgostită până la disperare, că nimic nu i l-ar mai fi putut scoate pe Patrick din minte. I-ai fi spus că a fost victima unei odioase înscenări menite s-o scoată din competiţia cu Diana. Ei şi? Ea tot îl iubea. Cred că Monica a fost una dintre nefericitele alea care se dăruiesc cu toată fiinţa lor doar o dată în viaţă. Femeia unei singure iubiri.
    - De ce tocmai nemernicii au parte de astfel de fiinţe?
    Cireşica rânji:
    - E unul din misterele de nepătruns ale Domnului! De ce ne-am nimerit noi, doi monştri de urâţenie?!
    Emil declară cu jumătate de gură:
    - Eu şi soră-mea, dacă am fi băgat mai puţin în noi, n-am fi fost tocmai de lepădat...
    De astă dată, Cireşica râse de-a binelea:
    - Cine vă împiedică să încuiaţi frigiderul şi să aruncaţi cheia în gârlă?... Las-o baltă! Acum am să-ţi vorbesc despre ultimele momente ale Monicăi.
    Emil se uită la ea ca la o nălucă, nu-i venea să-şi creadă urechilor:
    - Cum?! Adică... vrei să spui c-ai... asistat-o?!
    - Da.

                                                                 104.

                                     Tava se golise - gămanul mâncase toate sandwich-urile, inclusiv cel din care ciugulise Cireşica - în schimb, ceştile de cafea şi paharele cu alcool erau pline.
    Încăperea se umpluse de fum, dar amănuntul părea să nu-i deranjeze.
    - Nu trebuie să te surprindă, explică Cireşica. Când eşti la pământ, te agăţi şi de un puf de păpădie. Pierzând complet controlul, Monica a apelat la mine. Eram sora Dianei, iar Diana era bună prietenă cu Patrick. Ideea ei părea simplă. Trebuia s-o rog pe Diana să intervină pe lângă Patrick, asupra căruia avea oarece autoritate, să-l determine să capete o ultimă întrevedere. Nu cerea nimic mai mult decât să-l mai vadă o dată! Aşa i-am devenit confidentă şi am petrecut multe ceasuri în preajma ei. În ziua aceea fatidică, mai bine-zis, seara târziu...
    - Marţi 15 iulie 1995, îşi aduse aminte Emil.
    - Exact. Venisem să-i explic că Diana încercase să-l abordeze, îl implorase în sensul celor solicitate de Monica, se ajunsese chiar la ceartă - susţinea perfid soră-mea - dar Patrick rămăsese neînduplecat, refuza pur şi simplu să discute.
    Monica părea că nu înţelege:
    "Doamne, dar nu cer decât o întâlnire. Una singură şi în orice condiţii..."
    "Încearcă să te resemnezi. Pleacă din Bucureşti, dispari din peisaj pentru o vreme şi ai să vezi că te linişteşti..."
    "Să dispar din peisaj, la soluţia asta m-am gândit şi eu... Crezi că nu mai am nicio şansă?... Am să mai încerc o dată... Ultima dată..."
    - A luat telefonul în poale şi a format numărul lui Patrick. L-a sunat pe celular, să nu dea peste Martineasca. Bestia a răspuns, iar eu am ridicat receptorul de la derivaţia din bucătărie. Am asistat la o discuţie pe care n-am s-o uit în veci. Ţi-o pot reproduce silabă cu silabă... N-am auzit încă pe cineva sau despre cineva, conjurând atât de sfâşietor, umilindu-se dincolo de orice limite. Iar el atât de nemilos, de trivial şi de crud! Am convingerea că textul i-l sufla Diana. Numai ea putea fi atât de crudă!...

                                                             105.

                                     "Îmi pare rău că te sun atât de târziu, dar de două zile încerc să te găsesc..."
    "Foarte târziu."
    "Iartă-mă, dacă te-am deranjat..."
    "M-ai deranjat. Tocmai o puneam."
    "Scuză-mă... Poţi să-mi acorzi cinci minute! Doar atât, jur, cinci minute! E vorba de ceva vital!..."
    "N-am timp."
    - Monica începuse să plângă în hohote:
    "Te implor, Patrick, în genunchi te rog, pentru tot ce-a fost între noi, te conjur! Doar cinci minute!"
    "Nu înţelegi, bambina, că n-am timp? Mi-ai întrerupt încălzirea, se enervează dama!"
    "Cinci minute, comoara mea! Jur că nu te reţin mai mult... Dacă nu, mă omor! Viaţa mea contra cinci minute, Patrick! Jur că mă omor!"
     Cireşica făcu o pauză. Lăcrima şi ea, parcă impresionată de propria relatare:
    - Am să-ţi redau cuvintele canaliei, ultimele cuvinte pe care le-a auzit Monica, înainte de a închide ochii pentru totdeauna:
   "Omoară-te, moluscă infectă! O zdreanţă şi-un scai ca tine nici nu merită să trăiască! Grăbeşte-te! Crapă odată şi fă-mă fericit!..."
    - În secunda următoare, Monica s-a aruncat pe fereastră.
    Muşcându-şi degetele, Emil reuşi să articuleze:
    - Unde era Luiza Miclea, vreau să spun bunică-sa?
    - De o lună, la băi, la Govora. Habar n-avea de nimic.
    Emil apucă braţul Cireşicăi. Fără să-şi dea seama, strângea cu toată puterea şi fata gemu. Gămanul parcă n-o auzi, îi căuta luminile ochilor:
    - Tu de ce n-ai intervenit? De ce n-ai oprit-o?
    Cireşica îl măsură cu un sarcasm amar:
    - Ţi-am zis că eram în bucătărie. Cât timp crezi tu că-ţi trebuie ca să te arunci pe fereastră?!

                                                                         106.

                                                   Lucrurile se desfăşurară punct cu punct, aşa cum le preconizase Diana. În pauzele dintre intrările în scenă (tot rolul lui Doru Pavel se rezuma la circa treizeci de replici presărate de-a lungul piesei) jucă table, ca de obicei. Deliberat, îl alesese ca partener pe Păsăreanu, un actor în vârstă, constant iubit de public în toţi cei patruzeci de ani de activitate. Omul suferea de prostată, îi era frică de operaţie, preferând să îndure neplăcerile bolii. Astfel, la fix jumătate de oră, avea nevoie de toaletă. Doru îl urmărise pe ceas şi constatase că nu existase abatere.
    Dacă se întâmpla să-l apuce pe scenă, nefericitul avea în pantaloni, odioasa pungă. În consecinţă, la opt şi un sfert când Păsăreanu se duse la WC, Doru îi telefonă Dianei, comunicându-i scurt: "Suni la nouă fără un sfert fix, exact peste jumătate de oră. Fii foarte atentă!"
    Şi într-adevăr, la ora indicată, Păsăreanu se ridică de pe scaun cu veşnicul lui zâmbet jenat, completat de autoironia "mă scuzi, mon cher, mă duc la dans". În acelaşi moment, Diana sună la Poartă şi cu glas prefăcut îl solicită pe Paulică, recuziterul. În vreme ce cei doi lipseau, Doru turnă în cana de porţelan o doză zdravănă de Verde de Paris.
    Manevra se desfăşură rapid şi fără accidente, recuzita pentru actul III, fiind deja pregătită de conştiinciosul Paulică.
    Când acesta se întoarse de la telefon, îl găsi pe Pavel şi pe Păsăreanu continuându-şi partida. Îl necăjea apelul primit, încredinţat fiind că Hildegard, iubita lui din Austria, încearcă să ia legătura cu Bucureştiul şi nu izbuteşte.
    Doru fu chemat apoi în scenă, îşi făcu numărul în câteva minute şi se întoarse.
    Reluă partida, dar mintea îi era în cu totul altă parte. Ar fi vrut să fugă, să se refugieze lângă Diana şi să nu asiste la finalul piesei. Gestul ar fi atras însă atenţia prin neobişnuit. Îndrăgostit pătimaş de meserie, Doru, indiferent că era vorba de repetiţie sau spectacol, sosea primul la teatru şi pleca ultimul. Aruncă zarurile. Şase-şase! A treia sau a patra oară. Era în mână. Să fi fost ăsta un semn?

                                                                        107.

                                                 Publicul îl urmărea cu sufletul la gură. Fără îndoială că Dragoş Mateiescu era un mare actor, dar parcă în Odobescu, se întrecea pe sine însuşi, şi chiar colegii din culise, tulburaţi, simţeau că în seara aceea, Dragoş juca atins de aripa geniului. În timp ce-şi aşternea, în clasica scrisoare a sinucigaşului, mesajul către posteritate, spectatorii îşi reţineau respiraţia, se auzeau suspine. Pretutindeni se vedeau batiste, şi Dragoş avea impresia că sala se umpluse de fluturi albi, cu aripile pleoştite.
    Cu gesturi măsurate, desfăcute, menite să sporească tensiunea momentului, îşi turnă "apă" în pahar şi luă pastilele, una câte una. Se gândi la similitudinea de situaţii, amândoi, şi actorul şi personajul interpretat bolnavi, răpuşi de dragoste. Doar că el, Dragoş, va închide ochii la câteva secunde după femeia netrebnică. După Diana. Vor pleca în iad, ţinându-se de mână. Duse paharul la gură şi înghiţi lung.
    Un răcnet de o sinceritate absolută sfâşie liniştea din sală şi actorul se prăbuşi, bătând aerul cu mâinile.
     Spectatorii se ridicară ca unul în picioare şi începură să ovaţioneze în delir.
    Dragoş era un actor de geniu, iar moartea lui Odobescu fusese extrem de convingătoare.

                                                                         108.

                                              Moartea lui Dragoș Mateiescu zgudui întreaga ţară. Datorită frecventelor apariţii la televiziune era cunoscut ca un show-man de mare clasă, iar rolurile memorabile din teatru îi aduseseră nenumăraţi fani chiar şi în rândurile elitei intelectuale. Glasuri mai vârstnice îi deplângeau dispariţia găsindu-i echivalenţe cu, unicii la vremea lor, Vraca sau Mihai Popescu, dar toată lumea era copleşită de senzaţionalul acestei morţi.
    Subiectul, tinereţea sa, împrejurările decesului, o carieră splendidă dintr-o dată şi ne-milos curmată, leitmotivul "nu-i lipsea nimic, avea tot ce-şi poate visa o fiinţă omenească, de ce trebuia să-l strângă Dumnezeu?! Sunt atâţia nenorociţi prin azile, bătrâni uitaţi de soartă, bolnavi şi flămânzi care-şi imploră moartea şi uite-i că trăiesc..."
    Tot aproape în unanimitate, opinia publică nutrea convingerea că ac-torul nu murise în urma unui accident nefericit, ci că fusese vorba despre o crimă. Aici însă, părerile începeau să se împartă. Unii socoteau că i-a venit de hac vreo disperată din amor, abandonată după o scurtă aventură, pentru că, ştii şi dumneata cum sunt artiştii, le sar femeile de gât, iar ei nici n-au timp să se fixeze...
    Alţii, mai machiavelici şi înclinaţi să caute spini în mămăligă, adulmecând cu tot dinadinsul după răul din semenii lor, erau convinşi că seducătorul actor fusese suprimat din invidie profesională.
    Pentru că părinţii lui ţineau cu tot dinadinsul să fie înmormântat la Craiova, în cavoul familiei, Dragoş fu expus în holul teatrului, încă de pe acum îngropat sub un munte de flori. Cei veniţi să-i aducă un ultim omagiu erau uluiţi de mulţimea care asaltă vreme de două zile marele hol de la Arlechino.
    Bătrânii săriţi de şaizeci de ani îşi aminteau de o prezenţă la fel de numeroasă la catafalcul lui Gheorghiu-Dej, filosofând cu amărăciune: "Dacă avea vreo treizeci-patruzeci de ani mai mult, să-mi spui şi mie câţi mai veneau! Tinerii au totul de partea lor".
    Diana îşi făcu o apariţie estetic tragică, determinând asistenţa să-i deschidă instinctiv cărare. În doliu elegant, a la înmormântările selecte din filmele americane, cu o pălărie cu boruri largi peste care cădea o voaletă somptuoasă cu muşte, era de-ofrumuseţe răpitoare. Oamenii o mâncau din priviri şi de câte ori ducea batista la ochi, lăcrimau şi ei, impresionaţi peste măsură. "Cadră de frumoşi fuseseră amândoi şi ce pereche de vis!"
    După jumătate de oră de veghe i se făcu vizibil rău, şi doi colegi o conduseră, plini de menajamente, la maşină. Doru, amestecat printre actori, nu făcu niciun gest de apropiere. Ultima oară, se văzuseră chiar în noaptea de după crimă. În taină, în grădina Tamaşilor. O dată înlăturat Dragoş, actriţei nu-i mai era teamă de alte "sadisme", gen craniul primit la teatru sau cadavrul din camera ei. Punea pe seama lui exclusiv toate "exerciţiile lugubre" la care o supusese, fără a o bănui o singură clipă pe Cireşica. Îşi repetă că soră-sa nu ştia nimic despre episodul Monica şi, pe urmă, nici n-avea suficientă imaginaţie. Sluta o urăşte, îi doreşte tot ce-i mai rău, dar n-are potenţial pentru ticăloşii originale.
    Diana se întorsese deci acasă, unde, din nou, nu găsi pe nimeni. Părinţii încă nu se întorseseră de la Bacău, iar Cireşica, naiba s-o ia, cine ştie pe unde umbla şi, oricum, cui îi păsa?
    Acolo, în grădină, stabiliseră strategia pentru viitorul imediat. Nu se vor întâlni sub nicio formă, vor sta cât mai departe unul de celălalt, ca nu cumva să existe nici cea mai mică bănuială privind relaţia lor intimă. Cât priveşte ancheta Poliţiei, toţi cei prezenţi în teatru în fatidica seară dăduseră declaraţii.
    Cum legătura dintre Diana şi Dragoş era de notorietate, se aştepta din clipă în clipă la o invitaţie sau o vizită din partea investigatorilor. Ea va şti să joace partitura frumoasei şi neconsolatei văduve, Doru să fie calm, pentru că nu existau motive să-şi facă griji. Avea un alibi de fier, care nu putea fi pus la îndoială în niciun fel.
    Se despărţiseră, Diana suportându-i în silă îmbrăţişarea disperată. În întuneric, de după perdea, Cireşica înregistrase momentul.
    "Ce se întâmplă? De ce se ascund ăştia doi?"
    Nu aflase încă de moartea lui Dragoș...

                                                                           109.

                                                 Când Patrick, urmărind ştirile la Antena 1, află despre moartea lui Dragoş, simţi că i se taie picioarele şi izbucni în plâns. Încă de pe băncile şcolii ei se socotiseră fraţi, fiecare făcând, în egală măsură, parte din viaţa celuilalt.
    Patrick nu avea exerciţiul suferinţei; itinerariul lui de până acum nu cunoscuse pierderi grele, decedaţii familiei situându-se într-o zonă abstractă, bătrâni repauzaţi întru legităţile firii. Durerea năprasnică îl năucise şi i se părea de neconceput ca un individ aflat în floarea vârstei, având toată viaţa la picioare şi un destin deja controlat, căci era limpede, Dragoş trăsese Jockerul încă din start, angajându-se pe pista unei vieţi pline de succese, să poată muri atât de neaşteptat, bând un pahar cu apă pe scenă. Gândul se îndreptă de la sine spre Diana.
    Dragoş era ferm decis s-o suprime şi iată că moare el în locul ei! Ce s-a întâmplat aici? Intuind sau ştiind ceva, i-a luat-o cumva înainte?
    Încercă s-o contacteze pe Diana, dar ea nu răspundea nici acasă, nici pe mobil. Simţi brusc că i se face frică. Nu ştia exact din ce motiv. Dar era clar teamă! În fond, nu există o logică a absurdului, şi tocmai de-aia e absurd. Şi lui i se putea întâmpla acelaşi lucru: să fie secerat din senin. Până una alta, ar fi vrut mai multe informaţii privitoare la tragedia de la Arlechino, amănuntele din presă părându-i-senesatisfăcătoare.
    Stând şi reflectând pe marginea patului de hotel, ajunse la o concluzie - moartea lui Dragoş nu fusese un accident, ci o crimă premeditată - şi la o decizie de neclintit - nu se va duce la înmormântare la Craiova, şi nici să-şi ia rămas bun de la trupul neînsufleţit, expus la teatru. Ăla de acolo nu mai era Dragoş, ci numai un obiect.
    Nu-l mai putea ajuta cu nimic, iar pe el, Patrick, momentul îl îngrozea. Da, prefera să-i rămână în amintire tânărul seducător, căruia totul îi surâsese în viaţă, decât un leş înţepenit între lumânări şi cu o icoană pe piept. "Sunt prea laş, recunoscu deschis, pentru a înfrunta clipe groaznice de felul ăsta!"
    În virtutea aceleiaşi laşităţi, amână întoarcerea acasă la Clotilda. Îl înfiora ideea de a o privi în ochi şi, pălit de sentimentul zădărniciei, caracteristic împrejurării, regreta că se angrenase în scenariul montat împotriva bătrânei.
    Cel puţin pentru noaptea care urma, ştia ce are de făcut. În apropierea hotelului, se afla o farmacie. Va cumpăra un somnifer, iar de la primul market, o sticlă de whisky.
    De asemenea, o va suna pe maică-sa ca să-i explice schimbarea de program.

                                                             110.

                                 Cineva îl zgâlțâia cu putere, voia cu tot dinadinsul să-l trezească... Fireşte, boul de taică-său! Dacă el se scula cu noaptea în cap, însemna că... Un cui i se înfipse în stomac. Teză la Fizică, ora a doua...
    - Mai lasă-mă cinci minute, îngână între vis şi realitate.
    Ioan Sârbu cel Drept continua însă să-l scuture fără cruţare. Înfuriat, Patrick deschise ochii. Pentru moment, nu-şi dădu seama unde se află, se holba năuc la chipul din faţa lui.
    - Ce naiba, parcă ai fi căzut în catalepsie! exclamă Ioana. Revino-ţi!
    Patrick se ridică în capul oaselor şi întinse mâna instinctiv după ţigări:
    - Scuză-mă, din liceu nu mi s-a mai întâmplat să fiu sculat cu de-a sila. Era plăcerea specială a lui taică-meu!...
    Apoi, dintr-o dată, complet treaz, o întrebă:
    - Ce-i cu tine aici? Cât e ceasul?
    - Unu după miezul nopţii, spuse Ioana privind în jur. Te-ai îmbătat aseară?
    - Am luat un somnifer. A murit prietenul meu cel mai bun...
    - Ştiu, actorul ăla... Îmi pare rău. Eu nu cred că a fost accident, dar nu-i treaba mea. Uite de ce am venit... Cred că baba s-a prins.
    - Cum adică? se sperie Patrick. Ţi-a zis ţie ceva?
    - Nu trebuia să-mi spună nimic. Şi-a schimbat doar comportamentul, am impresia că-i e frică şi silă de mine, în acelaşi timp. Nu mă mai lasă s-o ajut, încearcă să se descurce singură sau apelează la Tanţa.
    Patrick o privi neputincios. Părea tot atât de derutat şi înfricoşat ca un copil abandonat într-o gară.
    - Chestiunea-i ce anume a descoperit! Că noi doi suntem... amanţi sau că i-am umblat în seif?
    - Poate amândouă, presupuse Ioana nepăsătoare.
    - Dar cum?!
    - Să zicem că are instinct, dar convingerea mea e că toanta aia de Tanţa a văzut ceva ce nu trebuia să vadă.
    Tânărul îşi cuprinse capul între palmele umede:
    - Cum? Cum a fost posibil?! Am fost atât de prudenţi, iar seara ea pleacă acasă.
    - Ce importanţă are cum? A băgat fitilul şi gata!
    - Dar Tanţa ţine la mine, se tângui Patrick, şi Ioana avu senzaţia că schelălăie un câine.
    - În schimb, pe mine mă detestă, rosti sec Ioana, şi uite-aşa, lucrurile se echilibrează. Dacă îmi ceri părerea, am să-ţi comunic că precis ne-a văzut pe când scotoceam în birou şi i-a spus-o Clotildei care, la rândul ei, a deschis seiful ca să-i verifice conţinutul.
    - Bine că n-am luat nimic de acolo, oftă Patrick oarecum uşurat.
    - Asta nu înseamnă însă că nu am lăsat urme. Am băgat totul la loc alandala.
    Patrick însă simţea nevoia să mai spere şi se încurajă singur:
    - E totuşi posibil să nu se fi uitat în seif. Nu poţi avea însă certitudinea.
    - Mi-e teamă că da. Prea s-a schimbat atmosfera într-o singură oră cât m-am dus la cumpărături. La întoarcere, parcă am găsit altă persoană. Devenise dintr-o dată circumspectă, reţinută, vizibil marcată de ceva ce se întâmplase în lipsa mea. Am mai omis un amănunt! E probabil ca eu să fi intrat pe uşă, imediat după ce ea ieşise din birou...
    Patrick făcu ochii mari şi Ioana zâmbi răutăcios:
    - Ţii minte povestea puştilor, care presară firimituri de pâine pe cărarea din pădure ca să găsească drumul la întoarcere? Din cu totul alte motive, nevastă-ta a presărat mozaicul de pe coridor, nu te holba la mine, coridorul dintre dormitor şi birou, cu picături de urină care nu apucaseră încă să se usuce. Sau poate nu ştiai că frageda Clo-Clo se pişă pe ea?!
    Patrick îşi coborî privirea, roşind violent. Se simţea îngrozitor de jenat şi totodată nu îi scăpase cantitatea de satisfacţie drăcească din glasul Io-anei. Încercă să schimbe vorba:
    - I-ai spus şi maică-mii?
    Furioasă, Ioana ridică tonul. Cuvintele răsunară de astă dată ca un şfichiuit de bici:
    - Când ai să încetezi să stai cu nasul tuflit în poalele maică-tii, ca o cocuţă?
    Patrick tresări. De ce oare se simţea atât de slab în faţa ei? Cum de suporta să-l umilească mereu, cu orice prilej? Oare o iubea? Nu-şi dădea seama, dar ştia cu siguranţă că are nevoie de ea. Îi îndreptă o privire chinuită:
    - În definitiv, ce vrei de la mine?
    Ioana răspunse cu simplitate:
    - Pe tine şi banii babei.
    Cu un gest hotărât, Ioana scoase din poşetă un revolver şi îl puse pe masă.
    Instinctiv, Patrick se retrase speriat în fundul patului:
    - Ce-i asta? bâigui. De unde-l ai?!
    - L-am umflat de la baba ailaltă, de la Luiza... Aştepta pregătit pe comoda din dormitor, continuă rânjind. Cine ştie cui îi poartă şi ea sâmbetele! Îmi închipui ce ochi a făcut dimineaţa, când a constatat că a dispărut.
    - Când ai fost la ea?
    - Acum două nopţi. După armă m-am dus. Ştiam unde o tine. Spre norocul meu, am găsit-o pe scrin, la vedere, de parcă mi-ar fi pregătit-o. Am luat-o din zbor, nu mi-a simţit nici umbra.
    Patrick clipi nedumerit:
    - Deci, nu ştie că ai trecut pe-acasă?
    - Hei! Încă nu te-ai trezit? M-am dus să i-o fur, nu să mi-o împrumute!
    - Dar cum ai intrat?
    - Am cheile... Dacă te referi la lanţ, cu puţină îndemânare şi o andrea, am rezolvat problema. Noroc că uitase să pună şi drugii.
    Tânărul o privi cu admiraţie amestecată cu frică:
    - La toate te gândeşti... Uneori îmi vine să cred că tu acţionezi conform unei scheme demult elaborate... Ce-ai de gând cu revolverul?
    Excedată de întrebarea care i se părea de o naivitate inadmisibilă, fata îşi plesni o palmă peste coapsă:
    - Isuse!... Dar la ce poate folosi un revolver?! Ai crescut cât plopul, dar mintea tot până la genunchiul broaştei ţi-a rămas! Uneori, zău, mă întreb de ce te iubesc?
    - Dar mă iubeşti?
    - Nicidecum, râse, am intrat în tot rahatul ăsta de frunza frăsinetului. Mă plictiseam... Mă aşteptam ca la experienţa ta în materie de dame să fii mai intuitiv!
    Patrick încercă să râdă:
    - La câte decepţii ţi-am produs, una în plus nu mai contează. Pe cine vrei să ucizi?
    Ioana îl corectă, apăsând pe cuvinte:
    - Să ucizi tu.
    Patrick sări în picioare, strigând:
    - Eşti nebună?! Pe cine să omor?
    Ioana răspunse calm:
    - Pe nevastă-ta. Dacă s-a prins de mişcare, e în stare să te radă total din testament, să te lase ca acum, în chiloţi. În momentul de faţă, chiar numai cu ce ţi-a lăsat de bună voie, casa şi tot ce se află în ea, plus conţinutul seifului şi tot putem afirma că suntem bogaţi.
    - Suntem? întrebă Patrick buimac.
    - Bineînţeles. Doar ne vom căsători. Ce credeai?! Că accept să fiu o aventură printre altele o mie?
    Patrick încercă să fie ironic:
    - N-ai impresia că faci paşi cam mari?
    - Deloc! Ştiu totdeauna ce vreau şi unde să caut!
    - Atunci du-te dracului de nebună! exclamă Patrick enervat, depăşit de turnura pe care o luase discuţia. În orice caz, bagă-ţi bine în cap, nu sunt de acord cu asasinarea Clotildei!
    Ioana observă pe ton de gheaţă:
    - Crede-mă, şi mie îmi pare rău, în fond e o bătrână cumsecade, dar asta-i viaţa... Şi-a trăit traiul, e timpul să lase loc altora, iar noi nu avem încotro!
    - Încetează să foloseşti pluralul! ţipă tânărul. Sunt un ticălos, dar nu un criminal.
    - Vrând-nevrând, declară la fel de indiferent Ioana, va trebui să devii unul.
    - De ce nu tu? urlă. De ce eu?
    Faţa Ioanei se destinse într-un surâs încântător:
    - Pentru deplina mea siguranţă, iubitule. Eşti fustangiu şi fluşturatic, oricând mă poţi lăsa baltă. Dacă însă tu apeşi pe trăgaci, te ţin în mână.
    Patrick o privi perplex. Pe măsură ce trecea timpul, realiza şi mai limpede că femeia asta reprezintă o taină pentru el. Era cinică, tenace, imprevizibilă. Şi mai ce?... În primul rând, infernală.
    - Ce te determină să joci atât de deschis?
    - E modalitatea mea de a câştiga bătăliile.
    - Mda... Judecând după statutul tău actual, nu prea ai avut prilejul să fii victorioasă.
    Atinsă într-un punct nevralgic, Ioana şuieră printre buzele strânse pungă:
    - În locul tău, nu m-aş lua după asta...
    Uşa dată brusc de perete şi cuvintele rostite tăios se auziră concomitent:
    - De-ajuns cu prostiile!

                                                           111.

                                       Fulguleț își azvârli trenciul ud pe un scaun, fulgerându-i cu privirea:
    - V-aţi prostit de tot?! Puneţi la cale moarte de om şi urlaţi în plină noapte ca să vă audă tot hotelul? Te credeam mai matură, Ioana, şi tu - se întoarse spre fiu-său - parcă ţi-ai pierdut minţile! De căsătorie vă arde vouă acuma? Probabil urma să stabiliţi şi lista invitaţilor şi meniul!
    Ioana îşi muşcă buzele furioasă. Uite o discuţie pe care n-ar fi vrut s-o audă firimitura asta de muiere, rea ca o viespe. Patrick încerca să-şi revină. O ţinea tot într-o uimire, se părea că în noaptea asta, necazurile nu se vor mai isprăvi.
    - Tu ce naiba mai cauţi aici? Ţi-am spus că rămân la hotel până mâine.
    Fulguleţ răspunse tăios:
    - Am simţit că eşti pe cale să faci cine ştie ce tâmpenie. N-am avut linişte şi am luat un taxi.
    - Tata ştie?!
    - Aş mai fi fost aici? Cum îţi închipui că m-ar fi lăsat, şi încă singură?! I-am spus că am o migrenă groaznică.
    În limbajul familiei Sârbu, asta însemna că Fulguleţ vrea să doarmă singură, că nu suportă nici măcar o umbră în preajma ei şi că Ioan cel Drept urmează să se culce în sufragerie. De la sine înţeles că nimeni nu avea voie s-o deranjeze.
    - Oricum nu pot întârzia, ştii că taică-tău se trezeşte cu noaptea în cap!... Am auzit tot ce-aţi vorbit. Aiureli şi fantezii! Dragă Ioana, nu ştiu drept cine ne iei, dar până la asasinat nu vom ajunge niciodată şi nici pe tine n-am să te las să te nenoroceşti.
    Completă în gând: "Din partea mea poţi să te şi spânzuri, dar nu să-l tragi pe fiu-meu după tine! Cât despre căsătorie, ia-ţi gândul, fetiţo..." Se învineţea de furie numai la ideea că... "proletara" asta avidă şi obraznică se încumetase să-şi ridice ochii până la Patrick. "Fii fără grijă, ştiu eu cum să te scot din cărţi!..."
    Ioana, stăpână pe ea, replică:
    - Ai altă soluţie? Dacă bătrâna rupe mâine testamentul, Patrick nu se mai alege cu nimic. Rudele cele mai îndepărtate, şi tot i-o iau înainte.
    - În principiu, ai dreptate, dar deocamdată sunt simple supoziţii. Nu ştim ce are Clotilda de gând să facă.
    - Să nu fie prea târziu. Nu-i greu să rupi o foaie de hârtie şi pentru ca să se răzbune şi să-l lase pe Patrick cu buzele umflate, nici nu mai are nevoie să întocmească alt testament.
    - Alo! interveni Patrick. Conversaţi singure? Mai sunt şi eu pe aici!
    - Lasă copilăriile! spuse Fulguleţ. Tu trebuie să ajungi neapărat acasă. Azi, până în prânz, şi vezi în ce ape se scaldă. Dacă nu zice nimic, taci şi tu.
    Ioana interveni:
    - Ştie aproape sigur că am umblat la seif. Şi că eram împreună.
    Fulguleţ oftă cu obidă:
    - Din păcate, aici nu se poate improviza nimic. Nu vă rămâne decât să negaţi până în pânzele albe. Servitoarea e o mincinoasă şi cu asta basta!
    Ioana surâse ironic:
    - Dacă-ţi închipui că bătrâna e proastă...
    - Nu-mi închipui deloc, dar înainte de toate, trebuie să ştim exact cum stăm. Ioana, tu pleci acum cu mine, să nu simtă Clotilda că ai lipsit noaptea Patrick, ştii ce ai de făcut...
    Tânărul îşi trecu degetele prin păr, disperat:
    - A avut atâta încredere în mine! Mă îngrozeşte gândul că trebuie să apar în faţa ei!
    Fulguleţ cunoştea repulsia lui fiu-său pentru momente penibile, oroarea de discuţii dezagreabile, nu se certase cu nimeni în viaţa lui şi se obişnuise ca inerentele neplăceri care fac parte din cotidian să i le rezolve maică-sa. Îi era milă de el şi încercă să bagatelizeze:
    - Ei şi tu! Gândeşte-te că răul văzut de aproape nu ni se mai pare atât de fioros! Ce crezi c-o să se întâmple? Câteva momente mai jenante şi atât. O să te bată?... Gata! Odihneşte-te bine şi la prânz, te prezinţi acasă cu un buchet de flori. Vezi să arăţi bine...
    Îşi îmbrăcă trenciul şi, ca şi cum ar fi fost vorba despre o cutie de chibrituri, luă Mauserul Luizei de pe masă şi-l băgă în poşetă:
    - Ăsta-l iau cu mine. Ca să nu vă vină vreo idee!

                                                            112.

                                    Spre surprinza lui Emil are se temuse că Luiza ar putea suferi un atac când îi va reproduce cele aflate de la Cireşica, lucrurile se desfăşurară neaşteptat de lin.
    Micleasca, adevărat, cu obrajii tot timpul uzi de lacrimi, ascultă calm, fără reacţii acute. Îi amintea de maică-sa care, fire sentimentală prin excelenţă, viziona plângând dramele din telenovele. Impresionată, implicată, dar nu zdrobită de durere. În realitate, cu fosta cântăreaţă se petrecea un fenomen firesc. Nimic, suferinţă sau fericire nu rezistă ca intensitate eroziunii timpului. Poate doar ura care nu se uzează înainte de consumarea unui act vindicativ concret din partea victimei rănite cândva, sau de ordin divin.
    Luiza suferise mai mult decât urâse în lipsă de subiect pe care să-l suspecteze. Apoi, aşa cum se întâmplă îndeobşte când nu există nici un element de cunoaştere, imaginăm tot ce-i mai rău, mai fioros şi mai cumplit. Aşa se întâmplase şi cu Luiza. Închipuise chinuri de iad precedând moartea nepoată-sii, fiind greu de născocit ceva care să le depăşească.
    Se aşteptase la ceva de coşmar şi nu mai putea fi surprinsă.
   S-ar fi putut afirma că în momentul de faţă ura raţional, dintr-o obligaţie asumată cumva; ura şi dorinţa - idee fixă deja - de a i se face dreptate Monicăi constituiau unicul ei ţel şi deziderat.
    Fără să se mai uite în oglindă, îşi şterse cu un şerveţel lacrimile. O dată cu dârele de funingine, se dusese şi fondul de ten. Părea un spectru, iar contrastul cu rochia prea tinerească, numai volane, presărată cu flori gigant, nu era de natură să amelioreze imaginea.
    - Dragoş Mateiescu... Ăsta-i actoraşul care a murit zilele trecute, otrăvit cu Verde de Paris, nu-i aşa?
    - Exact, confirmă Emil, socotind cât va mai trece până va aduce sticla de coniac.
    - Mă întreb cine ne-a luat-o înainte, pentru că să nu-mi spui mie că a fost vorba de un accident! De unde până unde otravă în sticla de recuzită? râse artistic. Am fost şi eu artistă, ştiu cum se petrec lucrurile. Aici e o mână criminală şi dacă aş fi anchetator, ultimul pe care l-aş suspecta ar fi nenorocitul de recuziter.
    - Normal, doar un imbecil şi-ar semna singur isprava.
    - Va să zică, contabiliză Micleasca, am scăpat de unul, chiar dacă n-a murit de mâinile noastre. De fapt, era cel mai puţin vinovat.
    - Toţi o apă şi-un pământ! A asistat la ticăloşie, n-a încercat s-o împiedice, ba chiar a favorizat-o.
    - Fără îndoială, dar bestii de apocalips rămân ăilalţi doi.
    Mărgescu, simţind că nu mai rezistă, apelă la rezerva de buzunar. Deşurubă capacul sticluţei, explicând:
    - Mă iertaţi, dar m-am trezit de dimineaţă cu dureri de stomac. M-a durut şi ieri, şi alaltăieri. Povestea Cireşicăi m-a scos de pe şine. Când am emoţii mari...
    Micleasca îl opri, ridicând palma:
    - Am eu ceva mai bun! Deschide bufetul... Vezi, în dreapta e o sticlă de palincă, mi-a adus-o un fost coleg de la Cluj. Tot aşa, o ţin şi eu de medicament...
    După ce schiţară un ciocnit cu paharele ridicate în aer, Luiza Miclea declară pe un ton hotărât:
    - Tinere, a sosit momentul să trecem la fapte. Avem deja certitudini, nu văd de ce să mai amânăm. Eu mă voi ocupa de Patrick, iar dumneata de femeia aceea. Într-o scară a valenţelor ticăloase, pe el îl consider cap de afiş. Şi eu fiind cea mai lovită de moartea nepoată-mii, mi se cuvine satisfacţia de a-l face să plătească...
    - N-am nimic împotrivă, totuşi, marele diavol, autorul moral, rămâne Diana Tamaş.
    - Fără îndoială, dar nemernica se lupta pentru cariera ei. Multe se comit în lumea artistică de dragul aplauzelor, ţi-am mai zis că am mâncat peste treizeci de ani pâinea asta, şi pot înţelege. Nu-i o scuză pentru ea, dar cel puţin o motivaţie. În schimb, Patrick, craiul ăsta de ganguri puturoase, şi-a bătut joc de Monica, a distrus-o deliberat, a venit în contact direct cu ea şi nu i-a fost milă de tinereţile ei. Am şaizeci şi şase de ani şi n-am auzit, n-am citit, n-am întâlnit în viaţă ori prin cărţi, ceva de un cinism mai teribil şi mai odios decât felul în care i-a refuzat o ultimă întrevedere... "Cinci minute, jur că doar cinci minute!..." Cuvintele astea mă ard, mă vor urmări şi în mormânt!
    Începu din nou să plângă, amarnic, între umerii înghesuiţi, strângându-se în ea, de parcă ar fi vrut să păstreze toată durerea în interior, cumva prizonieră.
    Emil o urmărea cu privirea umedă, dar de fapt, o vedea pe Monica, aşa cum fusese în ultimele zile, diafană şi fragilă, topindu-se sub ochii lui, disperată şi mută.
    Asistase distrus, dar neputincios, cum păşeşte ca împinsă din spate pe un drum fără întoarcere.
    O ascultase în tăcere pe Luiza şi parcă în odaie, se aşternuse o linişte pioasă, rănită doar de suspine. Emil făcea parte dintre oamenii, puţini la număr, care dacă nu avea nimic de spus, pur şi simplu, nu spunea nimic, nici măcar convenţional; cei mai mulţi dintre semeni se simt obligaţi să mobileze cumva pauzele cu platitudini, adeseori afirmaţii idioate.
    Luiza îşi suflă discret nasul şi oftă adânc:
    - Dacă e să crezi în ursitoare, ale mele au fost perverse şi sadice. Am doar două prietene, atât mi-a mai rămas. Pe unele le-a înghiţit pământul, pe altele le-am pierdut prin hăţişurile vieţii. Fulguleţ şi Clotilda. Una e mama lui Patrick, cealaltă, soţia lui. Pentru amândouă, canalia reprezintă soarele şi lumina ochilor. Iar eu le-o nimicesc. E ca şi cum le-aş înfige un cuţit în inimă, dar mult mai rău, căci deşi înjunghiate, vor continua să trăiască! Nu-i caraghios?
    - Nu, clătină din cap Mărgescu, nu-i caraghios, e tragic. Vă mai puteţi răzgândi şi lăsa totul pe seama justiţiei divine.
    Luiza îi îndreptă o privire năprasnică, glasul îi deveni dur:
    - O dată cu capul! Sunt prea bătrână! Nu mai am timp să-l aştept pe Dumnezeu! Ţi-am mai spus, tinere, nu pot închide ochii până nu o răzbun pe Monica! Ăsta-i darul pe care i-l aduc, când o fi şi o fi să ne întâlnim.
    - Cum v-aţi gândit să procedaţi? Modus operandi, spun poliţiştii.
    Luiza ridică din umeri, nepăsătoare, ca şi cum nu asta ar fi fost problema.
    - Mi-ar fi fost mult mai la îndemână dacă aveam revolverul, dar orice mijloc eficient de a-l suprima e la fel de bun.
    Gămanul surâse:
    - Lucrurile nu stau chiar aşa. Vorbim cu uşurinţă despre moarte, dar nu-i simplu să omori.
    - Fireşte, eu n-am cum strangula un găligan în toată puterea şi nici cum să-i frâng gâtul ca în filme, dar din fericire, există şi otrava. Moartea actoraşului mi-a dat o idee! Eu pot folosi în loc de Verde de Paris, şoricioaică, sau să dau drumul la gaze. I-aş putea pune o bombă în maşină, dar nu mă pricep şi vreau să moară de mâna mea.
    - Trebuie să vă asiguraţi şi ieşirea. Iar nu-i o chestiune simplă să-ţi camuflezi urmele.
    Bătrâna râse sardonic:
    - Adică să scap basma curată? Nu-mi pasă câtuşi de puţin dacă Poliţia pune mâna pe mine. Viaţa mea oricum se încheie aici, atât mă rog lui Dumnezeu, s-apuc răzbunarea fetiţei! Nici nu vreau, tinere, să mai trăiesc, recitalul meu s-a terminat. Ce mi-ar mai rămâne de făcut? Vreau doar să fiu îngropată lângă Monica. Nu vor mai fi flori, dar se poate dormi în pace şi fără. Monumentul e conceput în aşa fel să reziste şi singur. Dumneata eşti însă tânăr, nu trebuie să gândeşti ca mine.
    Emil îşi duse pumnul căuş la gură, vorbind ca printr-o portavoce:
    - Cu mine e altceva... O voi termina pe Diana Tamaş, dar mă voi strădui să păcălesc Poliţia. Nu vreau să mă prindă, nu vreau să fac închisoare... Ca să mă înţelegi şi mai bine, nici mie viaţa nu-mi oferă nimic, ea în sine nu mă mai interesează, dar...
    - Dar?
    Replica răsună sec:
    - Mi-e frică de moarte!
    - Ce copil eşti! surâse bătrâna. Nu-ţi dai seama că asta înseamnă odihnă, o binecuvântată linişte, toate problemele rezolvate dintr-un foc?
    - Pentru mine, cu tot respectul, astea înseamnă doar bla-bla-bla! Moartea - simplu sughiţ, salt în gol, scurtcircuit, alinare... Mie mi-e frică altfel, nu mă pot desprinde, oricât ar părea de absurd, de carcasă, mă îngrozesc că mă voi sufoca prizonier între patru scânduri, sub povara a nu ştiu câţi metri cubi de pământ, că voi fi acolo singur... Prima noapte în pământ! Am coşmaruri cu imaginile astea...
    Luiza constată placid:
    - Probabil că dumneata suferi de astm, de aici senzaţia de sufocare. De pildă, eu când adorm cu picioarele scoase de sub plapumă, visez că umblu desculţă prin zăpadă... În fine, cum ai de gând să procedezi cu Diana Tamaş?
    - O voi termina la ea acasă. Mă va ajuta soră-sa.
    Sunetul telefonului îi făcu pe amândoi să tresară.
    - Mă scuzi un moment, rosti maşinal Luiza şi dispăru în dormitor.
    Mărgescu îşi mai turnă palincă şi aprinse o ţigară. Cireşica îl va ajuta să intre în casă, noaptea târziu...
    Întoarcerea bătrânei îi curmă gândul. Când se aşeză, Emil constată că-i deosebit de însufleţită, ai fi zis că jubila.
    - Mâna destinului! rosti pătimaş. M-a sunat Clotilda. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu fata care o îngrijeşte, dar mă roagă să dorm câteva nopţi la ea...
    Adăugă apoi cu un gest teatral:
    - En garde, domnule Patrick! A început numărătoarea inversă!
    Un străin ar fi râs de atitudinea bătăioasă, o babă nebună agitând o spadă imaginară şi cu celălalt braţ ridicat în unghi drept, în poziţia clasică a floretiştilor. Emil însă, obişnuit cu extravaganţele de spectacol ale Luizei Miclea, ştia că femeia nu-i niciodată mai serioasă decât atunci când lansează exagerări de comportament.
    Zilele lui Patrick erau, într-adevăr, numărate.

                                                              113.

                                          Clotilda Martinescu nu luase la căsătorie numele lui Patrick, socotind aberant să-şi mai schimbe cartea de vizită la vârsta ei, după cum la fel de ridicul i s-ar fi părut să arboreze la nuntă o rochie albă cu lămâiţă în păr. În ce-l priveşte pe tânărul Sârbu, acesta nu ridicase obiecţii, neţinând cu tot dinadinsul să-şi "drapeleze" proprietatea asupra nevesti-sii...
    Deci, în momentul în care Clotilda Martinescu îi telefonase Luizei, se afla într-o stare de spirit vecină cu panica. Începuse să trăiască sentimentul de nesiguranţă în propria ei casă şi, în paralel, brusc şi în premieră, se simţi muşcată de obsesia morţii. Până atunci, amânase sine die evenimentul şi dat fiind că se bucura de o constituţie sănătoasă, iar femeile din familia ei fuseseră fără excepţie longevive, îşi zicea că de comând avea timp să se ocupe după optzeci de ani.
    Testamentu-i altceva, îl redactase pentru că în viaţă, nu-i aşa, mai există şi accidente, iar averea în cauză era destul de importantă ca să merite să se ocupe de ea, direcţionând-o într-un fel sau altul...
    Da, începuse să se gândească la moarte, s-o simtă aproape, având senzaţia de coşmar că-i şi simţise atingerea. Concomitent, îi cedă şi optimismul.
    Fusese răbdătoare, starea de slăbiciune prelungită o pusese pe seama unei convalescenţe sinuoase şi a unor mici imprudenţe cum ar fi fost două duşuri făcute fără permisiunea medicului. În ultimele zile însă, o fulgerase ideea că, de fapt, trăieşte începutul sfârşitului şi coroborat sau chiar generat de schimbarea radicală intervenită în raporturile ei cu Patrick, tot complexul de împrejurări o aruncă într-o adâncă depresie.
    Şi ca şi cum sosul n-ar fi fost destul de condimentat, mai venise şi Tanţa cu povestea ei! Poveste care se dovedi a nu fi o poveste! Şi ea şi Martinescu fuseseră doi pedanţi, maniaci ai ordinii şi, verificând seiful, constatase de la prima privire, că o mână străină umblase la valori şi documente. Aparent, nu lipsea nimic - bani în valută, bijuterii, acţiuni, sigiliul testamentului era intact... Atunci, ce naiba căutaseră?!
    Subliniat la plural, căci această cârdăşie cu Ioana îi înfigea cuţite dureroase în inimă, sufocând-o totodată şi o indignare mânioasă. În acest context, eventuala aventură a lui Patrick de la Timişoara sugerată cu cruzime de Fulguleţ, trecea pe plan secund. Nemernicia mare se petrecea aici, în casa ei, un complot pus la cale de un soţ ingrat împreună cu sluga care ducea ţucalul nevestei!
    Cum în starea care se afla, slabă şi neajutorată, socotea că nu poate ţine piept unor fiare (cine ştie ce mai puneau la cale!), apelă la Luiza, singura prietenă de nădejde. Spre uşurarea ei, dificila Micleasca acceptă imediat invitaţia, ba ai fi spus că abia aştepta să-şi vâre în sacul de voiaj fardurile, ochelarii, proteza de rezervă şi ceaiurile. Pusese doar o întrebare care îi sunase ciudat:
    - Unde ai să mă culci?
    Ciudat, pentru că locuinţa era încăpătoare, iar amănuntele de gen se stabilesc de obicei ad-hoc. Exista aici ceva în subteran, dar... Clotilda îşi zise că poate ea a devenit prea bănuitoare.
    - Pot să-i spun Tanţei să-ţi aranjeze canapeaua din salon, sau să dormi cu mine în dormitor. Aş prefera însă cu mine..., completă oarecum jenată.
    Fosta cântăreaţă conchise că Clotildei îi era teamă de ceva, dar nu comentă şi promise că va veni mai spre prânz.

                                                                   114.

                                       Patrick sosi acasă înaintea ei. Cu un buchet de crini imperiali, o cutie de dulciuri, vezi Doamne, special adusă de la Timişoara, un obraz tras şi o veselie crispată.
    Clotilda se gândise îndelung la atitudinea pe care urma s-o arboreze: indiferenţă? Normalitate, totul e OK, exact ca înainte, nimic nu s-a schimbat, muţenie încărcată de reproşuri "ştiu eu ce ştiu", sau abordarea problemelor brutal, pe faţă; "ţi-a sucit minţile farfuza aia de secretară?" şi "ce aţi căutat tu cu Ioana în seiful meu?"
   Până la urmă, se hotărâse pentru o comportare plină de tact, adică "n-am observat nimic, ce bine că te-ai întors acasă etc.." Doar că dinaintea persoanei care ne-a rănit adânc, deciziile înţelepte se spulberă ca fulgii de păpădie, dintr-o răsuflare de fluture...
    Prima reacţie fu de surpriză şi tresări puternic. Simţi în aceeaşi clipă că inima i se topeşte de dragoste pentru ticălos. Dar a fost de-ajuns să-şi amintească de seiful dezvirginat pentru ca privirea să i se întunece. Suportă sărutarea castă pe frunte - "sărutarea lui Iuda", califică în gând - şi lepădă neglijent buchetul de crini pe blana de lângă pat.
    Patrick se aşeză pe marginea patului şi îi cuprinse afectuos mâinile:
    - Mi-a fost dor de tine, Mami. Cum te simţi?
    Uitând tot ce-şi propusese, Clotilda ţipă răguşit:
    - Suport orice, dar nu fii ipocrit! Tare mult îţi mai pasă ţie de cum mă simt eu, nu mai poţi de grija mea!
.......................................................................................