Un blestem cu domiciliu stabil, Rodica Ojog-Braşoveanu

........................................................................................
                                                    5.

                            Olimpia Fabian o cercetă senină. Rămăsese în nota ei, mereu firească, nu încerca nicio surpriză, totul i se părea cât se poate de normal. Se interesă pe un ton politicos, de papotaj indiferent:
    - Credeţi că persoana e din provincie?
    Marietta râse ascuţit. "Cam prosticică Fabianca..."
    - Nu la aşa ceva m-am gândit, scumpă domnişoară! Ceea ce dumnealor numesc hoţul este doar mâna de dincolo. E poate chiar spiritul persoanei căreia i-au aparţinut cândva bunurile, venit să le recupereze... Spun poate! Dacă am cunoaşte esenţa, malefică ori benefică...
    Dan o întrerupse cu brutalitate:
    - E foarte interesant ce spuneţi dumneavoastră, dar nu ne ajută cu nimic. Cel care a subtilizat aurul şi bijuteriile, vă garantez că are ochi, mâini, picioare, adresă, număr de telefon, tot ce poftiţi, iar bijuteriile sunt în casă. Nu ne rămâne decât să le căutăm şi asta chiar acum.
    - Cred că-i lucrul cel mai normal, fu de acord Cornelia Ciurea privind-o apăsat pe Sanda.
    Deşi răvăşită de scena cu Dan, aceasta găsi puterea să riposteze:
    - N-ar strica să începeţi cu bucătăria. Îi ştiu pe unii care au avut treabă acolo...
    - Vă rog! interveni autoritar Dan, nu începeţi să aruncaţi cu pietre. Pentru moment, toţi, cu excepţia domnului profesor, suntem suspecţi. Chiar şi eu.
    - De ce nu chemăm Poliţia? întrebă moale Saşa Diaconu. E meseria lor, se pricep... Noi ce ştim?
    "Boule!" îl apostrofă în gând Dan. Replică tăios:
    - Deocamdată e mai bine să nu o amestecăm.
    Se uită la Alina, care părea căzută într-o stare de prostraţie. Când intrase în camera ei, o găsise căzută pe covor, la fel de împietrită. Îi adusese înapoi hainele încercând să se explice, dar fata nu-l asculta sau nu auzea. O ajutase să se îmbrace, având impresia că manevrează un trup inert. Părea blocată de un şoc puternic şi se simţea îngrijorat.
    În sinea ei, Cornelia zâmbi sarcastic. Doar un imbecil ar chema Poliţia. Praful s-ar alege de tot, ar găsi "ei" o chichiţă, valori de patrimoniu sau orice altceva, un articolaş de lege, decret care să confere calitate de proprietar statului şi aşa mai departe. Pe urmă, independent de profesor şi de nepotu-său, nici ei, ăştia de faţă, nu aveau interesul să fie anunţate autorităţile. Mihuţ îi va omeni pe fiecare cu câte ceva ca să-şi ţină gura. Deşi, când atâţia inşi ştiu un secret, poţi la fel de bine să-l publici şi în România liberă...
    Crinu, până atunci apatic, evitând să privească în jur, sări ca un arc eliberat din strânsoare. Găurile de sub pomeţi îl făceau aproape de nerecunoscut:
    - Eu trebuie să plec. Sunt obligat. Nu aveţi nevoie de mine.
    - Te înşeli, tinere, spuse Dan, avem nevoie de toată lumea.
    - Nu mă puteţi sili! Vreau să plec şi am să plec!
    Era un glas nou, hotărât, de bărbat. Toţi îşi întoarseră privirile surprinşi, având aceeaşi senzaţie: în câteva ceasuri, copilul acesta devenise adult.
    Bătrânul Niţu îl prinse de braţ, adresându-i-se cu blândeţe de bunic. Într-un fel aşa se şi simţea. De la început avusese o slăbiciune pentru el. Flăcăul era cinstit şi curajos. Câţi copii de vârsta lui, scăpaţi complet de sub controlul familiei, n-ar fi alunecat în "grohotişurile împâclite" ale străzii? Crinu, la o adică, îşi scotea de o pâine, îşi vedea de învăţătură, se descurca singur ca un om în toată firea.
    - Nu te încontra, băiete! Asta-i rânduiala, ne supunem toţi. Uite, stai colea, lângă mine. N-are de ce să-ţi fie frică.
    - Nu mi-e frică de nimic, mârâi înfundat, dar cu ce drept mă obligă pe mine...
    - Nu te obligă nimeni, sări profesorul Mihuţ. E o simplă formalitate... adică aşa facem cu toţii...
    Sanda, ignorând total că băiatul asistase la scena dintre ea şi Dan de pe coridor şi vrând să intre în graţiile acestuia din urmă, i se adresă mieroasă, convinsă că-l dă de-a berbeleacul:
    - Te rog eu să rămâi. Poţi să faci atâta lucru de dragul meu.
    Lui Crinu i se întunecă dinaintea ochilor. Dintr-o dată, îl cuprinse o acută senzaţie de vomă. Îşi astupă gura cu palma şi o zbughi pe uşă. Nea Gică Putere îl urmă, făcând semne liniştitoare cu mâna: "Am eu grijă de el, totu-i în regulă".
    Glasul ciripit al Olimpiei Fabian se făcu auzit şi Marietta avu prilejul să se mire încă o dată cum de unele voci nu îmbătrânesc niciodată.
    - Nu pretind că înţeleg tot ce se întâmplă, dar aş vrea să ştiu ce aveţi de gând să facem în continuare.
    Profesorul se uită interogativ la Dan. Era foarte sigur pe el, părea să fi calculat toate mişcările dinainte.
    - Percheziţie! Toată lumea de faţă cu toată lumea!
    - O! exclamă Olimpia Fabian, ne dezbrăcăm ca la ştrand, cu martori?
    - Fiţi liniştită, domnişoară, nu urmează un număr de striptease, "obiectul" e prea voluminos. După percheziţia corporală, vom cerceta împreună toată casa.
    Dumitru Mihuţ nu-şi recunoştea nepotul. Îl ştia placid, sceptic, incapabil să se entuziasmeze, un blazat agreabil, dar asta nu însemna mai puţin blazat decât o presupunea noţiunea. Şi dintr-o dată, iată-l energic, implicat, bătăios. Fusese o simplă tencuială, de acord, camuflând infrastructura, dar ce anume spulberase falsele aparenţe? Ce îl trezise din nou la viaţă? Perspectiva unei neaşteptate îmbogăţiri sau vâlvătaia dragostei, coup de foudre la fel de neaşteptat? În superba lui cumsecădenie, bătrânul Mihuţ ar fi preferat din tot sufletul ca pricina să fie totuşi eterna Iubire.
    Olimpia Fabian se ridică suplă, rămânând în poziţie de "sus mâinile!" Avea o rochiţă bleumarine gen candidatele la bacalaureat de acum cincizeci de ani, cu guler şi manşete albe. Dumitru Mihuţ, impresionat de svelteţe, plete platin şi gângurit bleu bebe simţi că o adoră.
    - Socotesc, declară Olimpia cu seninătatea care o caracteriza, că, nu-i aşa, cu cât un lucru e mai dezagreabil de făcut, însă obligatoriu, e bine de terminat cât mai repede. Cel puţin, scapi de o grijă! Puteţi începe percheziţia corporală cu mine. Nu mă deranjează câtuşi de puţin şi cineva trebuie să dea tonul!
    Marietta Bogdan i se alătură sceptică. Purta lucruri scumpe, dar lipsite de prospeţime. Cu toate că era slabă, tenul îi lucea de grăsime; vizual, dădea senzaţia că miroase, impresie falsă, de altfel.
    - Ne pierdem timpul, căutând concretităţi. Sunt în măsură să-mi dau seama de ridicolul situaţiei. Vă amintiţi ce a spus Isus! Lazăre, n-ai văzut şi n-ai crezut! Ferice de cei care au făcut credinţă fără să vadă! Preciză cu obişnuita pedanterie faţă de exactitate: Desigur, textul e aproximativ.
    Dan ridică din umeri:
    - Nu toată lumea e Christos şi nu pe toţi îi cheamă Lazăr! Altcineva!
    Femeile se controlau una pe cealaltă sub ochii lui Dan care urmărea operaţia, zornăindu-şi nerăbdător cheile în buzunar. Când Cornelia ajunse în dreptul Sandei Ionuţ, întoarse spatele scârbită. Răspunse îndesat nedumeririi generale:
    - Nu pun mâna pe de-alde astea.
    Sanda îşi sticli dinţii:
    - Nici eu nu ţin să iau microbi.
    - Vă rog, doamnelor, vă rog, imploră profesorul, nu e momentul...
    De parcă ar fi fost vreodată momentul! Dar aşa se întâmplă totdeauna cu femeile, când le aduni grămadă. Şi în cancelarie era la fel. Toate bârfele, scandalurile al căror răsunet ajungea până la minister porneau de la doamnele profesoare. Nu că bărbaţii ar fi fost cozonac cu nucă dar parcă manevrele de culise, gelozia, intrigile funcţionau mai pastelat. Declară doar ca să deturneze discuţia:
    - În definitiv, nu văd de ce aş face excepţie! Verificaţi-mă şi pe mine.
    Nimeni nu-i dădu atenţie în afară de bătrânul Niţu, care găsi cu cale să comenteze:
    - Care e ăla să-şi fure singur caii din grajd? Doar dacă-i nebun!
    Saşa îşi scoase paltonul şi deschise braţele ca o sperietoare de ciori. Aspectul era dezolant, niciodată nu sugerase mai strident eşecul, un destin ratat fără speranţă de reviriment. Mâna lui Nea Gică se opri pe buzunarul drept al pantalonilor, peste măsură de încărcat. Din livid, Saşa deveni stacojiu de ruşine. Începu să înşire pe masă o diversitate de obiecte care-i lăsă pe ceilalţi cu gura căscată. Buzunarul părea fără fund iar inventarul de-a dreptul stupefiant: ace de siguranţă, un mosorel cu sfoară, un covrigel de sârmă moale roşie, o cutie de chibrituri cu un căpeţel de lumânare înăuntru, o şurubelniţă mică, o bucată de hârtie igienică făcută sul, două dopuri de plută, o perie de dinţi tocită (cu ea se pieptăna), un briceag multifuncţional, un pix şi încă nu isprăvise.
    Dan râse:
    - Ţi-a mai rămas ceva pe acasă, neamule?
    - Domnul Diaconu, surâse blând Dumitru Mihuţ, e o persoană prudentă. Poate face faţă oricărei situaţii, deşi bănuiesc că nu-i prea comod.
    Alina asista la scenă privind pe furiş, printre gene. Se simţea cuprinsă de milă, fiind probabil singura persoană dintre cei de faţă care realiza ce se petrece în sufletul lui Saşa. Trăise momente asemănătoare doar gândind că Dan îi surprinsese intimitatea mizeră. Îşi dădea seama că numai sărăcia cumplită îl determina pe tânăr să care după el tot acel jalnic necessaire. În orice împrejurare, trebuia să se descurce singur, în lipsa banilor nu putea apela la serviciile nimănui.
    Olimpia Fabian ciripi:
    - Simţul de prevedere constituie o însuşire de preţ. Mie, din nefericire, îmi lipseşte, şi adăugă pe tonul unei constatări vesele: Dacă eram mai prudentă, sau cel puţin atentă, acum dormeam în patul meu!
    - Ştiam că epuizăm o simplă formalitate, conchise Dan, dar pentru liniştea noastră trebuia s-o facem şi pe asta.
    Marietta Bogdan jubila:
    - Am spus-o de la bun început. Pierdem vremea inutil. Bijuteriile şi celelalte au scăpat de sub controlul oricărei forţe omeneşti, străbat acum alte cărări, inaccesibile nouă.
    - Calea Lactee? sugeră Dan. Dar apropo, ce ar fi util după dumneavoastră? O şedinţă de spiritism?
    - Dacă vreunul din noi ar avea har, vă asigur că ar fi mai eficientă decât o cotrobăială ridicolă.
    Cornelia Ciurea interveni energică:
    - Să lăsăm prostiile! Suntem oameni maturi şi, sper, în toate minţile. Cel puţin unii dintre noi.
    Marietta se simţi atinsă:
    - Faptul că cineva nu vede sau nu înţelege un lucru nu înseamnă că el nu există. Totul e în funcţie de gradul de cuprindere al unei inteligenţe.
    Cornelia uitase că, datorită Mariettei, stomacul nu-i mai chirăia de foame şi, pe de altă parte, se simţea prea plictisită de elucubraţiile ei pentru a mai fi politicoasă:
    - Astea să le "discursezi" la dumneata, la şcoală! Problema este că trebuie să acţionăm fără întârziere.
    - De ce atâta grabă? se miră Olimpia Fabian.
    "Alt cap de găină" gândi Cornelia, explicând totuşi:
    - Se ştie că în orice crimă trecerea timpului te depărtează de adevăr.
    Toţi tresăriră. Profesorul exclamă speriat:
    - Crimă aţi spus? De unde şi până unde v-a venit ideea aceasta? Slavă Domnului - bătu în lemn - încă nu am ajuns atât de departe!
    Cornelia Ciurea ridică din umeri:
    - Îmi pare rău! Vroiam să spun în orice infracţiune. Nici eu nu ştiu cum de am folosit cuvântul crimă.
    Marietta constată sibilinic:
    - Timpul nu-i pierdut. Uneori, subconştientul prefigurează evenimentul.

                                                        4.

                             La propunerea lui Dan, începură cercetările de la subsol. Crinu anunţă uscat că problema, neinteresându-l, va aştepta în bibliotecă. Saşa încercă să se asocieze dar Dan le-o reteză prompt:
    - Nu facem excepţii. Doar împreună ne putem supraveghea reciproc. De unde să ştiu eu ce faci dumneata sau invers, dacă ne risipim?
    - Mde... Asta cam aşa e, fu de acord profesorul.
    Bătrânul Niţu cuprinse umerii lui Crinu, intervenind împăciuitor:
    - Hai, băiete, că nu-i cine ştie ce de răscolit. Cum mai zisei, asta-i rânduiala, ne supunem cu toţii.
    Crinu se smuci iritat:
    - Ia mai lasă-mă, nene, că nu-s copil mic! Ce-i aia?! Toată lumea îmi comandă aici? Toţi sunt deştepţi praştie şi eu boul care ascultă.
    Sanda îl privi mirată. Îl ştia blând, îndeobşte binevoitor, gata să-ţi intre în voie ca, în general, toate persoanele dependente şi iată-l, dintr-o dată, făcând crize de personalitate. Ceva nou însă, neaşteptat de masculin în atitudinea băiatului o opri instinctiv de la orice comentariu. Şi tot acum îşi dădu seama că de la un ceas la altul parcă îşi schimbase comportarea faţă de ea. Nu-i mai căuta privirea, "nu-i mai stătea la picioare". Deşi toate gândurile, întreaga ei fiinţă se concentrau asupra lui Dan, situaţia o deranja, pe undeva, marginal. Nu-i plăcea să-şi piardă servii şi nutrea secreta convingere că ar fi o femeie fatală: cine a apucat s-o iubească, nu scapă în veci de sub vraja ei, o iubeşte pînă la moarte. Imaginându-şi asemenea situaţii, se simţea năpădită de clişee romantice.
    ...După ani de suferinţă şi zadarnice nădejdi, nefericitul se însoară, totuşi. Nevasta respectivului se resemnează, ştie că inima lui aparţine definitiv şi irevocabil alteia şi din cauza asta se trece foarte repede. Primul lor copil va purta numele Sandei. Sanda va fi, de altfel, şi ultimul cuvânt, suflat cu ultime puteri pe patul de moarte. Aici, de obicei, fetei i se umezeau ochii, urma end şi genericul de final; Sanda trăia, simţea şi discernea în secvenţe de film.
    - Totuşi, hm... totuşi, tuşi Dumitru Mihuţ, va trebui să facem o excepţie. Arătă spre Alina: Domnişoara Rădulescu e foarte bolnavă.
    Părea ciudat, dar până atunci nimeni nu observase starea fetei. Era sleită, tenul, din clorotic, devenise verzui, avea o neclintire care speria. Dan îşi îndreptă privirea recunoscătoare spre unchiu-său. Spuse de formă:
    - Dacă toată lumea-i de acord...
    - Dar bineînţeles, sări Olimpia Fabian. Eu aş chema un medic.
    - Nu... nu vreau niciun medic. Lăsaţi-mă în pace.
    Dan o prinse de mână, ca şi cum ar fi vrut să-i ia pulsul.
    - Eşti sigură că nu ai nevoie de nimic?... Bine, bine, nu te enerva. Cum vrei tu... Apoi în şoaptă: Iartă-mă, scumpa mea, ştiu că nu ai de ce să-mi mulţumeşti pentru noaptea asta.
    Alina deschise ochii. Părăsiseră cu toţii biblioteca şi totuşi avea impresia că nu e singură. Perdeaua se mişca imperceptibil, ascunzând parcă o răsuflare. Dintr-o dată, lumina se stinse.

                                                    5.

                           - Ce naiba se întâmplă?
    Pe  coridorul lung, nu pătrundea nici o aţă de lumină, domnea o beznă desăvârşită.
    - Aşa se întâmplă cam în fiecare noapte, se auzi glasul bătrânului Niţu. Dumneavoastră n-aveţi de unde şti că nu dormiţi aici.
    Dan aprinse bricheta nervos:
    - Da' ce mama dracului fac?
    - Ştiu şi eu? Fură lumina. Toţi fură! Să am eu o putere...
    Celălalt îl întrerupse nerăbdător:
    - Ţine mult chestia asta?
    - Aşa, cam un ceas, două... S-a întâmplat şi mai mult.
    Cornelia Ciurea interveni practică:
    - Înseamnă că ai lumânări, o baterie, ceva...
    - Nu am, se scuză Nea Gică Putere, că eu 300 de lei pe o lumânare nu dau... Mai ieftioare, îmi zise o femeie, se găsesc pe lângă Lipscani, da' uite că nu mi-am făcut drum pe acolo...
    Profesorul Mihuţ constată filosofic:
    - Iată că nu te poţi gândi niciodată la absolut totul. Vorba aia, am luat scobitori, chibrituri, aspirine - se referea la o trusă farmaceutică de primă necesitate - dar la lumină nu ne-am gândit.
    Dan mări flacăra brichetei şi o înălţă deasupra capului. Figurile grotesc spectrale păreau desprinse dintr-un film horror de categoria a II-a. Vioaie şi ca totdeauna la îndemână, tratând totul cu un firesc iresponsabil (aprecia în sinea ei Cornelia Ciurea), Olimpia declară cu voce de cristal:
    - Cred că trăiesc cea mai captivantă noapte din viaţa mea.
    Unghiul Mariettei Bogdan înclina spre lugubru:
    - Totul se desfăşoară conform scenariului.
    - Aha! exclamă Dan. Deşteapta asta super intelectuală începuse să-l calce pe nervi: Ce scenariu?! Care scenariu?! Cine-l semnează? Tot Coposu, nu-i aşa?
    - Mi-e foarte simpatic domnul Coposu, dar acum e vorba despre altă mână. Mâna... ABSOLUTĂ!
    - Aşa-i, făcu Dan, nu-mi trecuse prin minte. Sunt de părere să vă întoarceţi în bibliotecă. Eu vreau să văd ce se întâmplă afară, dacă situaţia-i aceeaşi în tot cartierul.
    - Parcă spuneaţi că trebuie să rămânem toţi împreună, observă Crinu cu un glas impersonal, rezemând peretele.
    Dan rânji:
    - Dacă vrei, poţi să mă însoţeşti.
    Băiatul nu se clinti. În mâna lui Dan se strecură palma fierbinte a Sandei Ionuţ:
    - Vin eu cu tine.
    - Rămâi aici. Mă întorc în două minute. Vă las bricheta, eu mă descurc.

                                                          6.

                                     Întreg cartierul nu avea lumină. Undeva, peste drum, la o fereastră, pâlpâia o flăcăruie firavă.
    "Uite un deştept care s-a asigurat cu lumânări, poate chiar o lampă de gaz. În fond e normal, reflectă Dan bâjbâind prin întunericul curţii, şi eu am acasă un ciot de lumânare şi, în orice caz, o lanternă. Aici încă nu s-a rodat gospodăria..."
    Intenţiona să ajungă la Donald. Pe toate mesele - recuzită deja demonetizată prin frecvenţă, dar care rămânea totuşi de efect - se aflau un soi de candele, a la Moş Koprol, cel neconstipat, pentru cine-l mai ţinea minte. Ăia precis aveau o rezervă de lumânări; ar fi cumpărat câteva să le ajungă până dimineaţa.
    Ajunse la gard, fără să fi scăpat nicio băltoacă. Apa nu-i pătrundea în ghete şi, prin asociere, îşi aminti cu strângere de inimă cizmele sparte ale Alinei; în schimb, plecase fără canadiană - simţea frigul şi umezeala străbătându-i pulovărul de mohair.
    Priveliştea străzii îl descumpăni. Până la Donald nu erau mai mult de 500 de metri pe care, în mod normal, i-ar fi parcurs în câteva minute. Bezna stăruia însă atât de "absolută", vorba proastei ăleia, încât se punea problema dacă va putea răzbi până acolo. Nehotărât, vru să-şi aprindă o ţigară, aducându-şi aminte în aceeaşi clipă că nu avea brichetă. I se păru că aude un zgomot în spate, dar nu avu timp să se întoarcă.
    O lovitură năpraznică îi muie genunchii. Capul îi explodă şi începu să alunece, încercând zadarnic să se agaţe de suliţele gardului din fier forjat.

                                                              7.

                                       Sașa se simțea fericit. Ținea  mâna Alinei. Era moale, inertă, ca şi cum fata, căutând ocrotire, i s-ar fi încredinţat toată. Întunericul îi dădea curaj şi-i cuprinse umerii. Părul păstrează miasmele interiorului în care trăim. Al Alinei, tocit de permanent, o lână fără viaţă, mirosea îmbâcsit, a spaţiu neaerat, a mizerie proletară.
    Dar Saşa nu simţea decât moliciunea, mătasea, îşi închipuia el înnobilând caerul câlţilor devitalizaţi. Era prea îndrăgostit şi nici la ei acasă nu aromea a crâng înflorit. Chiar înainte de a deschide uşa, te izbea mirosul de rânced şi constantă umezeală: casă veche, instalaţii părăginite şi Saşa nu-şi amintea o singură zi în care să nu existe măcar o cutie de conserve - în cele mai multe cazuri, oală sau chiar lighean - colectând scurgere de apă sub calorifere, chiuvete ori la WC. Izul de rânced îl dădea stilul de bucătărie al Elenei Diaconu, care gătea exclusiv pe untură şi nu aerisea. Era gustos, hrănitor, revenea mai ieftin; nu deschidea geamul, temând curenţii vrăjmaşi.
    - V-aţi aşezat? întrebă Dumitru Mihuţ, încercând să străbată cu privirea dincolo de flacăra brichetei. Sting că poate mai avem nevoie. Suntem toţi, nu?
    Marietta Bogdan propuse:
    - E prea întuneric ca să ne dăm seama. Să ne semnalăm fiecare prezenţa.
    - Ce amuzant! râse arpegiat Olimpia Fabian. Facem catalogul, ca la şcoală!
    Glasul Corneliei Ciurea interveni hotărât:
    - Nu-i nimic de râs. Trebuie să controlăm situaţia. Pe bezna asta se poate întâmpla orice. De exemplu, eu aud că cineva, poate mai mulţi se mişcă, umblă, intră, ies, de unde să ştim? Ce face? Unde se duce? De ce?
    - Vă rog, interveni Dumitru Mihuţ, fără panică. Umblă, se mişcă! La urma urmei, nimeni nu-i arestat.
    - Chiar aşa, spuse Sanda Ionuţ. De exemplu, eu mă mişc acum. Am chef să stau pe canapea.
    Din ce în ce mai intrigată de atitudinea lui Crinu, vroia să desluşească misterul şi totodată să-şi verifice puterea de seducţie. Se aşeză cât putu de aproape, lipindu-şi picioarele de ale băiatului.
    Crinu şopti înfundat:
    - Dă-te la o parte!
    - Cum? se miră dulce Sanda şi răsuflarea fierbinte arse urechea lui Crinu, nu mă mai iubeşti?
    - Ascultă-mă, ascultă-mă bine! Dacă nu vrei scandal, lasă-mă în pace!
    Sanda îi auzi pârâitul măselelor şi se depărtă speriată:
    - Ai înnebunit? Ce crezi, bă grădiniţă, că am să mă rog de tine?
    - Nu. Tu ştii doar să cazi în genunchi.
    Sanda simţi că i se taie răsuflarea. "A văzut!”

                                                          8.

                                  - Ce-o fi cu Dan de întârzie? se miră Dumitru Mihuţ.
    - Ce-i drept, zăboveşte cam mult. Dacă vreţi, dom' profesor, mă duc să-l caut.
    - Ştiu şi eu, Nea Gică? Unde să-l cauţi?
    Din nou, interveni Cornelia Ciurea în stilul categoric care-i intrase în sânge:
    - E preferabil să nu ne dispersăm. Pentru orice eventualitate, cel mai bine-i să rămânem împreună. Chiar aşa, unde să-l cauţi?
    - Sunt convinsă că s-a întâmplat ceva cu el, decretă Marietta Bogdan. Ceva care-l împiedică să se întoarcă. Ce motiv ar avea să întârzie? Şi poate... poate sunt lipsită de tact dar cred - nu mai constituie un secret pentru nimeni - că nu poate rezista cinci minute departe de domnişoara Alina.
    - Şi asta-i drept, zâmbi bătrânul Niţu. Cum ziceţi dumneavoastră. Dacă vreţi, eu mă duc, sunt deprins cu locul.
    - E destul de mare ca să se descurce singur, opină Cornelia Ciurea dictatorial, completând: E cel mai puternic şi orientat dintre noi.
    Olimpia Fabian repetă pe un ton visător:
    - Orientat, bine zis. Cei mai mulţi dintre oameni nu ştiu după care stea să se ia. Contează însă enorm şi tinereţea...
    - Mai sunt şi alţii tineri, spuse apăsat Sanda Ionuţ, care nu se orientează dincolo de coada măturii.
    "Asta rămâne de văzut", îi răspunse Crinu în gând. Îşi muşcă buzele, decis să se stăpânească. Nu învăţase multe de la unchiu-său Tudor - de altfel bărbatul nu se omora cu recomandările sau sfaturi de viaţă tip "Învăţăturile lui Neagoe Basarab către prea iubitul său fiu Teodosie" - reţinuse totuşi o vorbă care i se păruse de bun simţ: constituie o mare greşeală să te enervezi când constaţi că adversarul exact asta urmăreşte, să te scoată din fire.
    - Cât să fie ora? întrebă Olimpia Fabian. Când eram în liceu, aveam un ceas Anker cu cifre fosforescente. Era foarte practic. Acum nu se mai poartă...
    - Se poartă prostiile astea electronice la care te zgâieşti fără să pricepi nimic, zise Cornelia, pe care modernismele o agasau din principiu.
    Profesorul Mihuţ aprinse bricheta:
    - E unu şi... aproape un sfert. Cam cât ziceai Niţule că ne ţin ăştia în întuneric?
    - De obicei, vreo două-trei ceasuri, după cum au chef şi ei. Parcă îmi dau mie socoteală ori la vreun oarecine?
    - De, surâse profesorul, dacă aveai o putere...
    Îi întrerupse o exclamaţie strangulată:
    - Ce-i?
    Saşa Diaconu ţipă:
    - Doamne sfinte! Alina!... Nu ştiu ce s-a întâmplat!

                                                              9.

                                   Profesorul abandonă mâna fetei:
    - E moartă. A început să se răcească...
    Ţipete, exclamaţii de consternare străpunseră întunericul din bibliotecă:
    - Nu se poate!... Când?... Cu noi aici, înfiorător... Lumină! Să dăm foc la ceva! Nu putem sta aşa... Un infarct?... La vârsta ei?!... S-a mai văzut!
    - E o crimă, decretă Marietta Bogdan. Totul se confirmă.
    - Lăsaţi prostiile, spuse cu glas nesigur profesorul. Pe cine putea să deranjeze Alina? O persoană atât de neînsemnată... un biet copil.
    Glasul puternic al Corneliei Ciurea acoperi vocile celorlalţi:
    - Şi eu sunt convinsă că e o crimă dar, până la alte veşti, ca să nu se mai producă şi a doua, trebuie să facem rost de lumină. Cineva a sugerat să aprindem ceva. Este o soluţie.
    - Să dăm foc la lăzile de ambalaj, propuse Niţu.
    - Foarte bine. Le ardem într-un container de gunoi...
    - Nu-i nevoie, rosti rătăcit Dumitru Mihuţ. Avem şemineu.
    - E în curte cartoanele de la mobilă... Nu le-am azvârlit.
    - Nu, Nea Gică, se opuse profesorul. Nu te las să ieşi afară... Cine ştie... Nu mai ştiu nimic... Nu trebuie să mai riscăm... Acum am intrat la idei şi cu Dan!
    - Nu! ţipă Sanda Ionuţ, nu spuneţi asta.
    Saşa Diaconu plângea nestăpânit, cu ochii şi cu nasul ca o femeie:
    - Erai lângă ea, observă Cornelia Ciurea. Cum Dumnezeu n-ai sesizat nimic?
    - Credeam că doarme... Era epuizată... Doar când am simţit că i se răceşte mâna...
    Marietta Bogdan îşi şterse faţa transpirată pe care ochelarii alunecau ameninţător:
    - Dar cum a murit?... Adică mă interesează modalitatea de crimă.
    Olimpia Fabian se zgribuli între umerii înguşti:
    - Când mă gândesc că a fost ucisă în prezenţa noastră... Cât sânge rece!
    - Nu... nu cred că s-a întâmplat acum, spuse printre sughiţuri Saşa. Am fost prea aproape de ea. Pre... presupun că a fost omorâtă când făceam noi percheziţie. Eu nu mi-am dat seama... Ziceam că doarme şi... şi abia am îndrăznit să mă mişc.
    - Ipoteza mi se pare corectă, declară Cornelia Ciurea străpungând cu privirea chipurile din jur.
    În şemineu, focul începuse să prindă viaţă. Instinctiv, se respira mai uşor.
    Asistaseră, fără să asiste - pe neve - îi trecu prin minte Mariettei, la o crimă (subtilizarea bijuteriilor trecuse acum pe planul doi) dar spaima pe care bezna o amplifică întotdeauna până la isterie se atenuase considerabil. Bineînţeles, nici unul nu arăta faimos, constată Cornelia Ciurea, dar fără îndoială că, după tânărul Diaconu, cel mai prăbuşit părea profesorul Mihuţ. Căpătase dintr-o dată un facies senil, un senil disperat şi Cornelia se întrebă, cu un zâmbet cinic, dacă îi mai ardea şi acum de madrigaluri. Juna Olimpia era moderat consternată, coţofana zăpăcită - Marietta - arbora fără recreaţie aerul de triumf discret: "v-am spus eu?"
    Sanda, vizibil neliniştită din pricina lui Dan, cu mâinile înfipte în belşugul de păr roşu, privea flăcările din cămin cu o expresie rătăcită. Nea Gică Putere avea figura de clasică resemnare a omului simplu pus în faţa nenorocirii. "Aşa a vrut Dumnezeu, El hotărăşte peste toate..."
    Impenetrabil i se părea Crinu. Deruta înfăţişarea rezolută şi o neconfundabilă maturizare bruscă. În câteva ceasuri doar, căpătase alt chip. Părea fratele mai vârstnic al celui care fusese până mai ieri... Al celui de aseară...
    - De astă dată, rosti cântărindu-şi fiecare cuvânt, căci de astă dată nu mai avem de ales, trebuie să anunţăm Poliţia.
    Capetele se răsuciră ca la comandă. Nu propunerea surprindea, ci faptul că nimeni nu se gândise la primul şi cel mai firesc lucru în asemenea situaţii.
    - Chiar aşa, exclamă profesorul Mihuţ, repezindu-se spre telefon.
    Ridică receptorul şi bătu în furcă apoi, după cum procedează mulţi şi nu s-a descoperit încă de ce, începu să sufle în microfon:
    - E mut.
    - Bineînţeles, remarcă Olimpia Fabian. Nu vedeţi cordonul? E tăiat.
    Cornelia Ciurea conchise ferm:
    - Cred că nu mai există niciun dubiu. Avem de-a face cu o crimă. Totul a fost premeditat.
    În ochii Mariettei Bogdan scânteia triumful.

                                                              10.

                                    Accentele isteriei străpungeau glasul Sandei Ionuţ:
    - Nu putem sta cu moarta aici! Duceţi-o barem în altă cameră.
    - Mă gîndeam la acelaşi lucru, spuse Olimpia Fabian. Suntem şi aşa destul de nervoşi.
    Se oferiră Saşa şi Nea Gică Putere. Crinu le lumină drumul. Răsucise o bucată de carton, improvizând o torţă.
    - E uşoară ca pana, observă Niţu, un copil, acolo... Vezi, asta nu înţeleg eu...
    Nu mai spuse ce nu înţelege. Dumitru Mihuţ reluă ideea, gândindu-se însă la altceva. (Contrastul dintre figura pleoştită, de vârstnic neajutorat, specifică azilului de bătrâni şi hainele fistichii, în mentalitatea autohtonă, era dramatic).
    - Nici eu nu înţeleg... În tot ce mi s-a întâmplat, a existat o raţiune divină... O lumină care mi-a desluşit esenţa darului primit şi calea ce am de urmat. Acum, rătăcesc în negură, scufundat în genune...
    Cornelia Ciurea tuşi cu tâlc. Mihuţ o lua razna rău. Mai toţi păţeau la fel, când se apropiau de staţia terminus. "Înţelepciunea vârstei", traduceau popii. Aşi! se strâmbă Cornelia. E doar frica de groapă. În ce o priveşte, spera să-şi păstreze bunul simţ până la urmă.
    Marietta Bogdan remarcă, doctă:
    - Faceţi abstracţie de forţele satanice care acţionează în spaţii bine determinate, malefice. Folclorul le pune sub semnul maledicţiunii. N-aţi auzit vorbindu-se despre case blestemate, Valea Dracului, Dealul lui Michiduţă, în fine, poieni, piscuri, lacuri şi aşa mai departe având aceeaşi firmă şi acelaşi patron - LUCIFER? Există un asemenea loc chiar în preajma Bucureştilor - se presupune că aici ar fi murit Vlad Ţepeş - unde se petrec fenomene care scapă tuturor explicaţiilor ştiinţifice. Oameni serioşi, de neîndoielnică credibilitate au depus mărturii zguduitoare... Pentru mine, această casă în care ne aflăm constituie un asemenea spaţiu satanic. Cunoaşteţi, presupun, legendele din cartier...
    "Imbecilitate care se vrea Larousse", califică mental Cornelia şi o repezi fără menajamente:
    - Astea sunt năzbâtii de ale dumitale, doamnă Bogdan. Ce Vlad Ţepeş, ce oameni serioşi sunt ăia care văd vaci tricolore şi draci bălţaţi, cai verzi pe pereţi? Din păcate, ăştia nu mai pot fi oameni serioşi, iar principiul meu este că...
    O înecă un acces de tuse şi Marietta profită de întrerupere:
    - E lesne să enunţi principii, oferiţi-mi argumente.
    Cornelia se enervă de-a binelea:
    - Argumentul meu este că niciun om zdravăn la cap nu o să-şi închipuie că s-au deplasat vârcolaci din cea lume ca să fure niscai giuvaergicale şi s-o achite pe fata asta!
    - Care fată? Despre cine vorbiţi?
    Dan Mihuţ, plin de noroi şi cu obrazul însângerat, intră clătinându-se în bibliotecă. Îşi dădu drumul să cadă pe canapea:
    - Unde-i Alina?

                                                                   11.

                                     "Ce imprevizibili sunt oamenii!, reflectă Cornelia Ciurea. Mă aşteptam să urle, să spargă, să se dea cu capul de pereţi... El e doar înţepenit".
    Aceeaşi impresie o avea şi Marietta Bogdan. Dan părea la fel de neînsufleţit ca o statuie, ai fi zis că nu respiră. În bibliotecă se prelungea o linişte nefirească iar ceva în atitudinea tânărului înspăimânta; aveau sentimentul că o singură silabă emisă ar fi declanşat o catastrofă.
    Unchiu-său îşi şterse nasul silenţios, tamponându-şi doar nările cu batista. Ar fi vrut să-l mângâie, să-i fie cumva aproape, să-i pună măcar mâna pe umăr, dar nu îndrăznea.
    Olimpia Fabian dezmierda braţul fotoliului ca pe o spinare de pisică, privind distrată în gol. Bombardamentul din aprilie '44 o prinsese la Ploieşti. Nici măcar atunci, în adăpost, atmosfera nu fusese atât de încordată; oricum, se mai auzeau vaiete, exclamaţii, evocări ale lui Dumnezeu... Se uită la ceilalţi. Stupoarea le marcase diferit chipurile, dar esenţa era aceeaşi. Făcea excepţie Marietta Bogdan, care părea să urmărească în continuare, cu ochi detaşat, ştiinţific, o experienţă interesantă. Olimpia îşi închipuia foarte bine un microscop în locul ochelarilor, aflaţi ca totdeauna în echilibru precar pe vârful nasului.
    Bătrânul Niţu mai puse o scândură pe foc, încercând să nu facă zgomot. Părea desprins din fauna convenţională a maidanelor cu pisici moarte şi Cornelia Ciurea abia acum îşi dădu seama că individul reprezenta figura clasică de vagabond incurabil, înrăit, care structural nu prinde rădăcini nicăieri, cât de însorit ar fi peisajul; vagabondul îmbătrânit pe drumuri nesfârşite care nu duc nicăieri. Tot lângă şemineu, Crinu rezema peretele, aşezat pe covor. Ţinea ochii închişi, dar simţeai din încordarea trupului că nu doarme. Iar el, încordat ca un arc, simţea că în noaptea aceea împlinise treizeci de ani.
    Era bătrân adică. Din când în gând bătea cu afecţiune maşinală spatele lui Saşa, care-şi ascundea obrazul pe braţele rezemate pe genunchii aduşi la gură. Sanda Ionuţ, aşezată la celălalt capăt al încăperii, încremenise. Crinu o observa printre gene. Fata nu-şi desprindea ochii de silueta lui Dan. O privire lacomă, fierbinte, dilatată.
    Pendula bătu de trei ori. Ca un semnal. Un şoc electric străbătu trupul lui Dan.
    Se răsuci pe neaşteptate, urlând:
    - Care aţi doborât-o? Care e bestia aia? Vă omor pe toţi!
    Tresăriră înspăimântaţi, dar cu un straniu sentiment de uşurare. Cel puţin acum se puteau mişca, liniştea fusese spartă.
    - Care dintre voi, nenorociţilor?
    Dumitru Mihuţ îşi ridică palmele împreunate, ca dinaintea unei icoane:
    - Dane, fii bărbat, nu-ţi ieşi din fire. Poate că nu suntem vinovaţi. Cine ştie... Nu cred că vreunul dintre noi...
    Tânărul apucă la întâmplare o glastră de pe bibliotecă şi o azvârli în şemineu. Simţea nevoia să distrugă, să spargă zidurile, să ucidă.
    - Mă crezi imbecil? Bestia e aici. Ăla a furat bijuteriile, ăla m-a scos pe mine din circulaţie, ăla a omorât-o pe Alina! Ăla... O idee neaşteptată îl străfulgeră: Un ăla sau o aia!
    - Exact, traduse prompt dar aiurea Marietta Bogdan. Aia! Mâna nevăzută!
    În momentul acela Cornelia Ciurea îşi zise că, totuşi, se putea socoti o femeie norocoasă. Încă nu avusese de-a face cu ţâcniţi de asemenea dimensiuni. Noră-sa era o golancă, fecioru-său un mameluc, amândoi - ticăloşi, dar până la ospiciu mai aveau.
    Dan îşi plimba privirea de la unul la altul. În acelaşi timp, îi puncta cu degetul, ca într-un inventar. Se opri la Sanda Ionuţ. Privirea incandescentă arse chipul fetei.
    - Tu! urlă. Tu ai făcut-o! Pentru că o iubesc... Ca să scapi de ea! Nemernico! Din gelozie! Te... te...
    Se repezi cu un salt de panteră. În clipa următoare, împiedicându-se de piciorul lui Crinu, se întinse pe covor. Sanda hohotea înăbuşit, strângând în braţe una din pernele canapelei:
    - Nu eu... Jur că nu eu...
   Dan se ridică anevoie, nesigur pe picioare. Se resimţea după lovitura primită în curte, capul îl durea cumplit. În împrejurări normale şi-ar fi dat seama că, de fapt, era prima dată în viaţa lui când încerca o durere fizică. Incredibil, "anormal" de sănătos, fusese scutit de toate bolile copilăriei, la treizeci şi cinci de ani nu cunoştea dentistul, nu avea o singură plombă. Cu privirea rătăcită îl căută din ochi pe Crinu. Băiatul îl aştepta încordat, dând impresia că scapără.
    - Unde te ascunzi, gâlmă?
    - Nu mă ascund.
    Se repeziră bezmetici, unul spre celălalt. Bătrânul Niţu, mai iute, se băgă între ei.
    - Veniţi-vă în fire... Ce-s prostiile ăştia? Ca copiii, se poate?
    Blocase mâinile lui Dan şi încerca să-l tragă de-a-ndăratelea, spre canapea. La rândul lui, Crinu se zbătea să scape din strânsoarea Corneliei Ciurea, care se dovedea neaşteptat de puternică. De regulă, îşi vedea de treburile ei, asista martor indiferent la conflictele din jur, în patruzeci de ani de serviciu nu făcuse partizanat cu niciun coleg, neabătut credincioasă principiului "nu mă amestec cu nimeni".
    De data asta, intervenise îngrijorată de evoluţia lucrurilor - "s-au întâmplat destule pentru o singură noapte" şi pentru că, în sinea ei, avea o simpatie, chiar slăbiciune faţă de Crinu. Era muncitor, serviabil, respectuos şi îl admira pentru felul în care îşi organizase viaţa. Aşa l-ar fi dorit pe Decebal, pe care-l considera bleg şi lipsit de personalitate, fără să-şi dea seama că, în realitate, ea îl depersonalizase prima şi în primul rând.
    Cornelia, însă, se socotea vinovată din cu totul alte motive, asumându-şi culpe avuabile, care onorează: "Aia e, îşi reproşa cu răsfăţ, că prea l-am cruţat, nu i-a lipsit nimic, pe toate i le-am adus sub nas... N-a pus niciodată osul să vadă că, vorba bunicii "nu prinzi osânză dacă nu ai slănină în cămară, şi n-ai slănini în cămară dacă te ciugulesc muştele la umbra nucului..."
    - Mai stăm noi de vorbă, scrâşni Dan, lăsându-se aşezat pe canapea.
    Crinu, imobilizat încă de Cornelia, îşi sticli dinţii, ca un lup tânăr:
   - Îţi stau la dispoziţie!
    Se auzi un horcăit puternic şi, în clipa următoare, Dumitru Mihuţ se prăbuși.

                                                             12.

                                       - Infarct, opină Cornelia Ciurea.
    - Şi-i mai ardea de însurat, gândi cu voce tare, necenzurat, Olimpia Fabian care nu era în fond cinică, ci doar realistă. Îi era dor de casă, de ambianţa şi microclimatul specific, de zidurile între care se simţea atât de bine.
    Cu oarecare plictiseală, realiză că lucrurile s-au complicat. Contase mult pe ajutorul lui Mihuţ (fericit, desigur, să-şi ofere serviciile), care i-ar fi găsit un bun lăcătuş şi aşa mai departe. Faptul că doi morţi mobilau perimetrul imediat în care respira nu o impresiona din cale afară. Afectiv, nu însemnau nimic pentru ea - aşa, ar trebui să suferim ori de câte ori parcurgem anunţurile de la "Decese" - iar ca fenomen în sine, privea moartea, în ciuda vârstei, cu detaşarea individului care inconştient se bănuieşte a fi nemuritor. Moartea, un eveniment dezagreabil - pentru sănătatea ficatului e preferabil să-l ignori - şi, în consecinţă, se amână sine die.
    - Nu suferea de inimă, preciză Dan, cu o expresie rătăcită. De la decesul părinţilor se crezuse invulnerabil, dar abia acum îşi dădea seama că se înşelase. Clar, evenimentele îl depăşeau.
    - De unde ştiţi? se interesă calmă Marietta Bogdan. Când a fost ultima oară la doctor?, deşi nici asta nu este concludent. Am întâlnit persoane care, după o electrocardiogramă pozitiv impecabilă, au decedat în următoarele douăzeci şi patru de ore sau chiar pe scările spitalului, abia ieşiţi din cabinetul medical.
    - Aţi întâlnit foarte multe persoane, remarcă acid Cornelia Ciurea.
    Coţofana savantă, cu aerul ei din ce în ce mai triumfător, pe măsură ce treceau orele, complet opacă, insensibilă în faţa nenorocirii şi atentă doar la "experiment", o scotea din fire.
    - Am impresia că jubilaţi. Chiar dacă ipoteza dumneavoastră se confirmă, deşi eu sunt convinsă că este vorba despre cu totul altceva, mult mai terestru...
    - Dar se vede cu ochiul liber, o întrerupse Marietta. Gândiţi-vă numai cum a debutat seara şi la cele ce au urmat... Şi încă nu s-a terminat.
    Cornelia Ciurea se interesă brutal:
    - Va mai muri cineva?
    - Sunt sigură.
    - De unde ştiţi că nu veţi fi dumneavoastră următoarea victimă?
    Marietta Bogdan păru derutată pe moment. Îşi ridică ochelarii apoi, fluturate evantai, degetele de la mâna stângă părând să reflecteze:
    - Pentru structurile hipersensibile, excelente mediumuri, har verificat la mine, există anumite avertismente. Or, nu înregistrez nimic. Chiar dacă trebuie să vă dezamăgesc, surâse, vă asigur că eu nu sunt programată pentru această noapte.
    Cornelia Ciurea dădu din umeri:
    - Eu în locul dumitale nu aş fi atât de sigură.

                                                            13.

                                   - E de necrezut! exclamă Olimpia Fabian. De necrezut şi inadmisibil! Cum poţi lăsa atâtea ore în întuneric un cartier întreg?! Ar trebui reclamat la un ziar serios...
    - Care-i ăla? rânji Cornelia Ciurea.
    - ... un articol cu efect ar determina primăria să ia măsuri. La mine, nu se întâmplă aşa ceva.
    - De unde ştiţi? De câte ori sunteţi trează la ceasurile astea?
    - Poliţia, bolborosi Saşa. E singura soluţie...
    - Aşa-i... Bătrânul Niţu umezi ţigara înainte de a o aprinde. Cine să te creadă că în inima Bucureştilor n-ai putut să străbaţi o stradă, două doar că a fost pană de curent?
    Dan rosti abia auzit:
    - Eu ar trebui... Nea Gică, du-mă repede la WC!
    Răul fizic îl copleşise, trebuia să vomite imediat.
    - Interesant! constată Cornelia. Ai fi zis că nu-l poate doborî nimic. Cum or încasa ăia din filme cinci minute la rând pumni de pot nimici o vacă şi p'ormă se plimbă cu bicicleta sau prind fluturi?!
    - Nu-i chiar aşa, spuse Marietta. Gândiţi-vă prin câte a trecut în noaptea asta, în afară de lovitura de la cap. I-a murit iubita şi acum profesorul, despre care am înţeles că-i unica sa rudă...
    Crinu respiră adânc:
    - V-am mai spus, mă duc eu!
    Cornelia îi surâse matern:
    - Nici vorbă, drăguţă. Sunt sigură că te-ai descurca, dar nu avem voie să riscăm. Nu ştim cine-i criminalul, unde se află. Poate se ascunde în curte...
    Sanda Ionuţ îşi dădu la o parte părul care-i invadase obrazul. Glasul îi răsună răguşit, ca după un plâns în hohote:
    - Nicio curte... E unul de aici, din casă.
    Olimpia Fabian se aplecă înainte, de parcă ar fi fost emisă o ipoteză neaşteptată:
    - Vreţi să spuneţi, unul dintre noi?
    - Logic aşa ar fi, opină Cornelia, şi înclin să cred la fel. Doar că... Zău nu văd cine... Pe tânărul Mihuţ, cel mai "viguros", îl excluzi din capul locului. Restul...
    Pe buzele Corneliei înţepeni un zâmbet dispreţuitor. Nu că ar fi încercat vreo admiraţie pentru conceptul de crimă dar era o realitate, cele mai reprobabile fapte sociale presupun o îndrăzneală, o anume forţă şi energie. Prost canalizate, dar ele există. Or, ăştia de aici... Te pufnea râsul! O domnişoară bătrână cu minte şi "zglobilisme" de veveriţă, sclerozată, o alta savantă şi aiurită, Sanda - o târfuliţă ticăloasă dar fără anvergură. Ca maxim de top, poate cel mult să-şi salte fusta sau să fure portofele prin tramvaie. Cât despre bărbaţi... Crinu, copilul acesta minunat, iese din discuţie. Diaconu... o cârpă! Fleaşcă, fără vlagă, fătălău din ăla de strănută numai dacă se uită la buletinul meteorologic şi vede norişori. Cam cunoştea ea soiul, doar că Decebal e mai arătos... Ar mai fi rămas Niţu. Era încă în putere, dar tot fără clasă şi prea bătrân pentru asemenea năzdrăvănii... Sigur, nu se ştie niciodată...
    Se uită la el cu o privire nouă, mai atentă. Îl sprijinea pe Dan, care încerca să se descurce singur. Trupul nu-şi redobândise vigoarea obişnuită, îl simţeai tot moale, dar părea mai înviorat.
    - Cum vă simţiţi? se interesă Marietta Bogdan.
    Se adânci în fotoliu, îndreptându-şi spatele dureros. Mâinile în care se rezema îi alunecară în "buzunarele" căscate pe lângă braţele îmbrăcate în pluş ale fotoliului, atingând arcurile. Dădu peste un obiect cu durităţi neomogene şi scoase o exclamaţie de surpriză. Toate privirile se întoarseră spre ea.
    - Ce s-a întâmplat?
    Fără să se gândească, instinctiv, dădu din cap, încercând să surâdă:
    - Nimic... Am un ac la fustă... M-am înţepat.
    Era sigură că descoperise "comoara". De ce se ascundea însă, nu ar fi putut spune nici ea însăşi. Până una, alta, trebuia să meargă la toaletă.

                                                                     14.

                                            - Cât să mai fie ceasul?
    - Două şi jumătate.
    - Dacă e să păstreze ăştia regula, zise Niţu aranjând pernele de la fotoliul Mariettei, cam peste o oră dau drumul la lumină.
    Olimpia Fabian declară visătoare:
    - O oră!... Uneori, poate însemna o eternitate!
    - Da, aprecie Cornelia Ciurea, asta zic şi eu filosofie! Adăugă parcă înciudată: Cred că am aţipit puţin.
    Nu avea voie să doarmă. În orice clipă putea interveni ceva şi ea rămăsese singura care îşi păstrase capul pe umeri. În alte împrejurări, te-ai fi putut bizui pe tânărul Mihuţ, dar acum era prea mototolit, scos din ring.
    Sanda Ionuţ izbucni pe neaşteptate:
    - Eu nu mai rezist!... Nu pot să stau aşa, să aştept să-mi vie rândul!
    - Care rând? se interesă Marietta, aducând cu ea un miros proaspăt de săpun.
    - Să crăpăm unul după altul!
    - De unde ştii că o să murim unul după altul? se interesă glacial Cornelia Ciurea.
    - Pentru că asta-i joaca! Se vede şi cu ochii legaţi.
    "Ai dreptate, fetiţo", gândi Marietta şi îşi strecură din nou mâna în buzunarul fotoliului, vrând parcă să se asigure de existenţa reală şi nu halucinaţie a obiectului acela ciudat. Simţi o înţepătură în degetul mijlociu, dar de data asta izbuti să-şi reprime orice exclamaţie.
    "Un ac uitat de tapiţer, probabil..."

                                                                   15.

                                               Cornelia o măsură dispreţuitoare:
    - Şi dacă nu mai rezişti, ce ai de gând să faci?
    Sanda explică cu voce precipitată:
    - Trec drumul la ai mei. Până acolo nimeresc! Cel puţin au telefon! Chem Poliţia şi terminăm dracului cu circul ăsta!
    - Are dreptate, spuse Saşa Diaconu. O... o însoţesc eu.
    Nu mai avea ce pierde, nu-i mai păsa de nimic. Alina, abia acum îşi dădea seama, fusese ultimul lui scop în viaţă. Probabil, se va sinucide.
    Era un destin în familia lor, nu ar fi fost primul pe care nu-l aranjează cravata şi îşi pune juvăţ. O soră de a lui taică-său, o verişoară mai îndepărtată... Chiar şi Veruţa încercase o dată. Era o slăbiciune în neamul lor, mădulare moi şi sânge albicios, nu se puteau lua la trântă cu viaţa. Nu le plăcea să discute despre asta; rar, Elena Diaconu, după câteva păhăruţe de ţuică şi prea apelpisită de necazuri, începea pomelnicul...
    - Mai bine mă duc eu cu domnişoara Sanda, propuse Nea Gică.
    - Staţi acolo, îi opri Dan. Lăsaţi-mă să mă gândesc.
    Începuse să-şi revină dar se simţea incapabil să-şi facă ordine în idei, durerea îl amorţise ca un anestezic.
    "Înainte de toate, trebuie să beau ceva..."
    Destul de sigur pe picioare, se îndreptă spre bibliotecă. Într-una din casete, unchiu-său păstra pahare şi vreo două sticle de alcool.
    - Mai vrea cineva?
    Nu refuză nimeni, nici măcar Cornelia Ciurea, în casa căreia "spirtul" era interzis cu desăvârşire. Marietta Bogdan dormea profund şi îi lăsară un pahar în faţă. Dan luă o înghiţitură lungă, cu lăcomia disperată a unui beţivan serios, evadat de la dezalcoolizare. Se simţi mai relaxat, ca şi ceilalţi de altfel. Total neobişnuită cu tăria, după un singur degetar, Cornelia ardea ca o făclie. Spre surpriza tuturor, Olimpia Fabian întinse paharul a doua oară. Putea să bea ţeapăn. Normal, taică-său ţinuse cel mai mare magazin de coloniale şi delicatese din Ploieşti, făcându-i concurenţă redutabilă faimosului Iuliu Meinl şi nu exista la ei masă fără un aperitiv şi două feluri de vin. Olimpia însăşi avea o cămară bine asortată. Cu excepţia duminicii, când lua ceva la bord şi înainte de prânz, nu "gusta" decât la cină. Atunci, toasta la fotografia părinţilor din salon, bând în amintirea lor.
    Crinu sorbea cu înghiţituri mici. Un gând îl fulgeră! Avea teză la istorie ora a doua şi nu repetase materia. Ridică instinctiv din umeri şi gândul se alungă în aceeaşi clipă, zbor de pasăre, retezând cerul fără urmă. Cu o luciditate ieşită din comun, îşi dădea seama că el nu va mai putea să trăiască în continuare ca până acum. Însăşi ideea de a mai merge la şcoală cu toţi puştii, colegii lui de care-l despărţeau acum decenii, o viaţă!, eventualitatea că l-ar mai putea preocupa în ce dispoziţie e Tănăsache de Mate sau "ce ne-o da mâine la teză" i se părea imposibilă şi ridicolă. Se va înscrie la seral, pe urmă...
    - Să nu ne dispersăm, hotărî Dan. Dacă e aşa cum spune Nea Gică, nu mai contează juma' de oră.
    Cornelia Ciurea fu de acord:
    - Şi eu zic la fel. Ne-a rămas prea puţin ca să ne mai aventurăm.
    Obrajii îi luaseră foc, un foc violaceu, de spirt denaturat, căpătase faciesul clasic al apoplecticului.
    - Dacă aveţi la dumneavoastră vreo pastilă contra tensiunii, cred că ar fi bine să o luaţi.
    - Mă simt excelent, o informă Cornelia sec.
    Olimpia surâse incert. În fond, puţin îi păsa, dar socotea că doi morţi sunt tocmai de ajuns. Încă unu, ar fi deja vulgar şi de prost gust.
    Mâna Mariettei alunecă peste braţul fotoliului. Ceva din rigiditatea mişcării, sugerând un corp inert, neînsufleţit atrase atenţia lui Dan. Era în acelaşi gând cu Cornelia Ciurea, care se miră:
    - Asta tot le mai doarme?
    Dan se ridică intrigat şi scutură umărul femeii:
    - Doamnă Bogdan!...
    Capul Mariettei căzu în piept, fără viață.

                                                             16.

                                      Sașa se holba îndobitocit.  Maxilarul inferior îi atârna moale, un firicel de salivă i se prelingea pe la colţul gurii. Când dormea, cu gura deschisă, aşa cum se întâmplă de obicei cu sinusurile înfundate, uda perna.
    - Cum naiba?! exclamă Dan. Era bine merci, nimeni nu s-a apropiat de ea... Suntem martori cu toţii!
    Sanda ţipă isteric:
    - Ai văzut, madam?
    - Nu am văzut nimic, răspunse la altceva Cornelia. Am dormit vreo jumătate de oră, cred. Îmi amintesc însă perfect ultimele ei cuvinte: Vă asigur că eu nu sunt programată pentru această noapte.
    - Doamne sfinte! N-am mai pomenit aşa ceva! se închină Nea Gică. Da' nu pricep cum se duse... De moarte bună ori... Că sânge nu se vede, nici altceva...
    Crinu făcu un pas înainte. Declară cu glas vibrând de încordare:
    - Acum chiar că mă duc la Poliţie! Nu mă poate opri nimeni. Emise un argument care i se părea imbatabil: La urma urmei, vreau să ies viu din toată porcăria asta! Cum a zis cineva, ne ia la rând.
    Olimpia Fabian îşi trecu degetele prin pletele platinate, răsfirându-le. Transpirase la ceafă.
    - E un punct de vedere de care trebuie ţinut seama. Fiecare dispune liber de viaţa lui.
    - Unde trimiţi copilul, domnişoară? explodă Cornelia. Ţi-ai pierdut minţile? Aici e o mână satanică!
    - Deci, replică liniştită Olimpia, suntem siliţi să recunoaştem că doamna Bogdan nu se înşela când vorbea despre au dela, o mână nevăzută şi aşa mai departe.
    Cornelia Ciurea nu se obosi să răspundă.
    - Crinule, i se adresă pentru prima dată pe nume, îţi vorbesc aşa cum aş vorbi cu fiul meu. Nu încerca acte de vitejie. Primejdia ne pândeşte din întuneric, din orice ungher, la orice pas. Aici suntem totuşi împreună.
    - Ce folos? se auzi glasul sfârşit al lui Saşa.
    Sanda se apropie şovăielnică de Dan. O făcuse preş de picioare dar tot îl iubea; un singur zâmbet, de ajuns să o cuprindă pe după umeri şi ar fi înfruntat fără teamă, fericită, moartea. Dar împreună. Dragostea şi surplusul de încărcătură emoţională îi strangulau glasul:
    - Lasă-ne să mergem doar până la mine... Eu cu Crinu... Sau cu Saşa, cum vrei tu, adăugă în nădejdea nebuloasă că Dan ar putea fi gelos. Dăm un telefon la Poliţie şi atât.
    - Aşa zic şi eu, mormăi Niţu scărpinându-se sub căciulă.
    - Nu! căzu sec, bulgăr de gheaţă, refuzul lui Crinu. Sunt dispus să mă duc oriunde, dar singur.
    Îi venea să plângă. La Sanda nu s-ar mai fi putut întoarce, un amor propriu drăcesc care avea să-i determine probabil întreaga existenţă i-o interzicea. Continua însă s-o iubească.
    Dintr-o dată, se aprinse lumina.
    Rămăseseră fără grai, privindu-se speriaţi ca şi cum faptul în sine nu ar fi fost normal. Ravagiile nopţii nu cruţaseră pe nimeni, nici măcar pe cei mai tineri. Chiar şi Sanda Ionuţ, un ten îndeobşte înfloritor, părea acum o frumuseţe ponosită. Mai aproape de portretul şi culorile diurne, se situa Olimpia Fabian, care îşi păstrase îndeajuns sângele rece, pentru a-şi aduce aminte să-şi treacă un pieptene prin buclele platinate. Doar machiajul nerefăcut - nimeni nu o surprinsese nefardată în ultimii cincizeci de ani - trăda evenimentul special.
    - Slavă Domnului! mărturisi Cornelia Ciurea, spun drept că începusem să-mi pierd curajul.
    Glasurile se amestecară:
    - Mă duc la Poliţie...
    - E mai simplu să telefonăm de la mine...
    - Nimeni nu-i în siguranţă în casa asta...
    - Aşa e.
    - Plecăm toţi împreună!
    - NU PLEACĂ NIMENI!
    Şase oameni priveau înspăimântaţi ţeava revolverului.

                                                     CINE?
                                                        1.

                                   Surpriza și groaza sufocau încăperea. Cu excepţia bărbaţilor care făcuseră armata, niciunul dintre ei nu văzuse vreun revolver în realitate. În filme, da, sute şi mii dar una e să le vizionezi ronţăind alune la cinema sau în faţa televizorului şi alta-i să nu-ţi poţi dezlipi ochii de arma îndreptată asupra ta. Şi era limpede pentru fiecare dintre ei că nu se aflau în faţa unei simple ameninţări. Omul nu va şovăi să-l folosească.
    O dovedeau evenimentele nopţii. Primul îşi reveni Dan:
    - Ţi-ai împlinit visul, Nea Gică! Acum ai, în sfârşit, o putere.
    Niţu se retrăsese cu spatele spre uşa bibliotecii, păstrând o distanţă prudentă.
    - Nu vă mişcaţi! Fii cu socoteală, Crinule, că nu mă joc.
    - Sper că e îndeajuns de isteţ ca să priceapă atâta lucru, spuse Dan încercând să calculeze ce şanse ar avea să-l imobilizeze. Era conştient că fizic, în starea în care se afla, cu reflexele ferfeniţă, nu putea face faţă unui revolver.
    Cornelia Ciurea se străduia să respire normal:
    - În fond, ce urmăreşti dumneata? Ce vrei de la noi?
    - Răbdare, vă spui imediat, mormăi bătrânul Niţu.
    "...care s-ar putea să nu fie chiar atât de bătrân", socoti Cornelia, încercând să-l considere dintr-o perspectivă nouă. Poate, dacă şi-ar fi dat mai multă osteneală, mai ales că de la bun început omul i se păruse cam ciudat, ar fi remarcat că privirea avea ceva, o flacără fanatică, specifică demenţilor. Sau era numai o privire circumstanţială, sau poate i se părea ei".
    Saşa, complet imbecilizat, repeta inconştient:
    - Cum, Nea Gică, dumneata?... Ziceam că suntem prieteni... Dumneata?... Ce ţi-a făcut Alina?
    - N-a făcut. A văzut.
    Olimpia Fabian observă convenţional, ca după lectura unui articol de senzaţie undeva, într-un compartiment de tren:
    - Nu mi-aş fi închipuit niciodată că aşa ceva se poate întâmpla în viaţa de toate zilele. Dacă aţi avea cel puţin gentileţea să ne explicaţi, atmosfera, sunt convinsă, ar deveni mai suportabilă.
    Cornelia îi aruncă o privire strivitoare. "Ce imbecilă incurabilă! Şi nici măcar nu-i prea sclerozată, asta a fost ea totdeauna. De aia se ţine aşa bine la 100 de ani".
    Sanda Ionuţ izbucni într-un râs nervos, prelungit. Nea Gică schiţă un zâmbet palid:
    - Cârpeşte-o, Crinule! Îi trece ei şi - adăugă transparent - îţi mai trece şi ţie oful...
    Băiatul îşi încleştă pumnii fără să se mişte.
    - Termină Sanda, rosti Dan pe un ton poruncitor, suntem şi aşa destul de isterizaţi. Se întoarse spre Niţu: Spune, domnule, ce vrei de la noi, să ştim ce avem de făcut!
    - Da, da... bine zici. Ţeava revolverului se plimbă câţiva centimetri, oprindu-se la Crinu: Ai să mă ajuţi tu!
    - Dacă am chef!
    - O să ai! şi în aceeaşi clipă un glonţ se înfipse în covor, lingând gheata băiatului.
    - Fă ce-ţi spune! strigă Cornelia.
    Crinu se mişcă în silă pe loc, dând totuşi să se înţeleagă că se va supune. Scuipă subţire, golăneşte:
    - Al naibii de puternic eşti, Nea Gică... Mare şi tare!
    Dan urmărea încordat scena, recunoscând în sinea lui că puştiul avea stofă.
    - Caută sub canapea, porunci Niţu, şi scoate colacul de frânghie. Aşa... aşa... Vezi că sunt mai multe bucăţi. Râse scurt: Fiecare cu porţia lui.
    - Eşti nebun, omule? suflă stupefiată Cornelia. Vrei să ne spânzuri pe toţi?
    - Vrea să ne imobilizeze, traduse Dan.
    - Vezi, Crinule, vorbi Niţu pe obişnuitul său ton blajin, de clacă, dumnealui ştie multe, dar nu chiar pe toate.
    - Ce fac cu astea?
    - Îl legi pe fiecare de câte un scaun. Şi mâinile şi picioarele... Mâinile la spate!... Zdravăn, băiete, că ai vlagă destulă. Nu umbla cu şmecherii... Nu... Nu... Nu! Începe cu domnul Dan, ştiu că te unge la inimă. Tot l-ai pocnit tu azi noapte.
    - Nu-i adevărat! strigă Saşa. Eu! Eu l-am lovit! O chinuia pe Alina! N-am mai răbdat! Acum îmi pare rău...
    Începu din nou să plângă. Dan zâmbi sarcastic:
    - Bravo, old man! Ai crescut în ochii mei!
    Gândul însă îi era în altă parte. Trebuia să acţioneze imediat, înainte de a fi imobilizat. Niţu îi simţi încordarea şi trase două focuri de avertisment, retezându-i orice iniţiativă. Gloanţele se înfipseră în raftul de cărţi din spatele tânărului.
    "E nebun de-a binelea! Cu ăsta nu mai e nimic de făcut!” şi pentru prima oară Cornelia se simţi cu adevărat cuprinsă de panică. Presimţea că va muri. Ce departe, ce străine i se păreau acum necazurile de acasă, conflictele cu Decebal şi Sorina...
    Înnebunită de groază, îşi aştepta rândul.

                                                                     2.

                                          Pe Crinu îl înnodă fedeleş el însuşi, după care verifică trăinicia nodurilor la fiecare în parte şi mai ales ale lui Dan. Se declară mulţumit şi puse revolverul la îndemână, pe masă.
    Îl urmăreau înspăimântaţi, Olimpia Fabian tot nu se putea convinge de realitatea pe care o trăia, de primejdia iminentă, încercând aceeaşi senzaţie de incredibil, de cinema.
    Aşa ceva nu se întâmplă!
    Coşmarul va înceta peste câteva momente, când se va aprinde lumina iar oamenii se vor înghesui spre etern prea îngustele Exituri, pentru a evada cât mai repede din aerul închis al sălii.
    Nea Gică îşi puse o pereche de mănuşi de piele şi se îndreptă spre fotoliul în care zăcea cadavrul Mariettei. Sanda îl urmărea înfiorată. Când îl văzu că încearcă s-o mişte, dinţii începură să-i clănţăne. Saşa, înecat, vomită. Din fericire, nu mâncase mare lucru în ziua precedentă.
    - Presupun, rosti Dan negru de neputinţă, că vom afla cum s-au petrecut lucrurile cu doamna Bogdan.
    - Chiar aşa, domnu' Dan, spuse Niţu, scoţând cu prudenţă din măruntaiele fotoliului un obiect curios, care aducea în principiu cu un ac de seringă.
    - Ce-i ăla? suflă Sanda, cu o expresie halucinată.
    Niţu îl ridică, arătându-l ca pe un exponat de muzeu. Ochii îi străluceau de satisfacţie.
    - O ţepuşă Kam-Tao sau cam aşa ceva, explică Dan. Porcăriile astea le-au adus bişniţarii chinezi. Au o otravă foarte puternică.
    - Otravă?!
    - Da... De ajuns o singură înţepătură! Moarte instantanee.
    - Exact, confirmă Nea Gică, dându-şi căciula mai pe ceafă. Sunt scumpe dar garantate.
    Dan încruntă sprâncenele:
    - Ce naiba căuta Marietta în măruntaiele fotoliului?
    - Asta! exclamă Niţu, vârându-şi a doua oară mâna în înfundătură. Flutură săculeţul de antilopă, făcându-l să zornăie: Ia'n ascultaţi-l! Glasul Aurului!
    - A avut ghinion, explică Niţu, prinzând buzunarul unde băgase săculeţul cu două ace de siguranţă. Ca şi fata aia... Alina!
    - Bestie! scrâşni Dan.
    - Aşa a vrut Dumnezeu...
    Vorbea ca de obicei, chibzuit, sfătos, neimplicat, poveste de demult şi despre alţii, la gura sobei.
    - ...căci eu altcum gândisem lucrurile dar întâmplările s-au îngrămădit şi n-am avut încotro. Ştii cum e când le faci în pripă, iar peste toate, îşi mai vâră şi dracu' coada! Că numai dracu' v-a adunat pe toţi aci, tomnai când a dibuit don' profesor unde-i comoara... Şi eu, păcătosul, tot pe aia o căutam...
    Dan îl întrerupse:
    - De ce ai omorât-o pe Alina?
    - Că m-a simţit, aia e! Să vedeţi cum a fost... Când v-a chemat don' profesor la mansardă, m-am luat după dumneavoastră. Mare lucru n-am văzut dar am auzit tot.
    Dan clătină din cap, oftând. Deci nu fusese închipuire. Atunci, la începutul nopţii, înregistrase corect o prezenţă care îi pândea de pe coridor. Dacă ar fi fost mai puţin superficial, mai puţin susceptibil, Alina ar fi trăit. Dacă...
    - ...am priceput că nu-i vreme de zăbovit, poate vă răzgândiţi şi schimbaţi tainiţa, aşa că, după ce aţi coborât, am luat săculeţele şi l-am băgat sub căciulă. Altceva nu mi-a trecut prin minte, spui că nu eram pregătit. Socoteam că am să găsesc de unul singur aurul, la ceas când nu-i nimeni în casă şi că ies cu el pe uşă, într-o sacoşă de 1 leu... Cine, ce treabă are cu mine?... P-ormă aţi făcut percheziţia - începu să râdă - dar sub căciulă nu m-aţi căutat...
    - Adevărat, îşi aminti Cornelia Ciurea, adresându-se lui Dan. Eram atât de obişnuiţi cu căciula aia pe care n-o scotea niciodată încât făcea parte din persoana lui...
    - ...avuţia asta îmi apăsa ţeasta, nu mă simţeam liniştit. Biblioteca o scotociserăţi prima, ca să n-o mai deranjaţi pe Domnişoara Alina, deci acolo trebuia să ascunz prada. M-am strecurat înapoi în bibliotecă. Fata m-a simţit... Atunci s-a stins şi lumina. "Cine-i?" a întrebat. Dacă n-aş fi răspuns, ar fi început să ţipe, scula casa în sus. I-am zis că-s eu... Asta a fost! Trebuia, altfel ar fi vorbit... Hotărâserăţi, nu-i aşa, să stăm laolaltă, ce căutam la o adică în bibliotecă, fără să vă spun?... Ce mai! Mă dovedeaţi... Am ascuns săculeţele în fundătura fotoliului şi m-am întors la dumneavoastră.
    Saşa Diaconu începu din nou să plângă:
    - Cum ai avut inima asta, Nea Gică? Ştiai că o iubesc...
    - Ce să fac, Don' Saşa? Altfel, fii liniştit, s-a stins uşor, ca un fluture. I-am apăsat niţel grumajii şi atâta i-a fost! Ascultă la mine, Don' Saşa, aşa era ea zămislită, pentru zile puţine...
    "Cu câtă linişte le spune! se înfioră Cornelia Ciurea, e ceva de neînchipuit! Un nebun cu o capacitate de disimulare fantastică!"
    Dan asculta cu ochii închişi. Ar fi dat ultimul minut de viaţă să aibe mâinile libere, să stâlcească figura pocită, să şi le înfigă în grumajii bătrâni... Încreţită de groază, Sanda îi urmărea crispată reacţiile:
    - Vezi, Dane! Ai spus că am omorât-o eu!
    - Scuză-mă...
    Absent, maşinal, ca într-un tramvai aglomerat, când ţi se apropie staţia de coborâre. Pe buzele lui Crinu alunecă un zâmbet de gheaţă.
    - Cum s-a întâmplat cu doamna Bogdan? se interesă Olimpia. Presimţise o grămadă de chestiuni, aşa şi pe dincolo şi era în acelaşi timp sigură că va supravieţui.
    Încă o dată Cornelia se minună: "Zici că urmăreşte un roman foileton şi nu alta..."
    Cu acelaşi glas calm şi vizibil încântat că i se acorda atâta atenţie, Nea Gică reluă. Era limpede pentru oricine că povestea cu chef:
    - Păi, doamna Marietta a avut ghinion că s-a nemerit tomnai pe fotoliul cu pricina. O mai şi puse dracu' să-şi vâre mâna în fundătură. Când a ţipat, am înţeles c-a dat de săculeţe şi c-a priceput despre ce-i vorba. De ce n-a zis nici pâs, n-am de unde şti... Poate gândea şi ea să nu facă parte cu nimeni.
    Olimpia îşi flutură genele. Vroia să înţeleagă totul:
    - Dar acul cu otravă? Cum a ajuns acolo?
    - L-a strecurat probabil, opină Dan, când s-a dus Bogdanca la toaletă.
    - Chiar atunci, confirmă bătrânul. M-am făcut că îndrept perinile de la fotoliu, nimeni nu lua seama la mine. Ştiam la precis că măcar o dată tot mai vîră mâna acolo, înainte să apuce să spună ceva... Uite că aşa a fost.
    - Apreciez sinceritatea dumitale..., declară Cornelia, închipuindu-şi că are tact şi că îl îmbunează cu un compliment bine ales.
    - Păi dacă aşa s-a întâmplat...
    - ...explică-mi, te rog, ce caută acele astea la dumneata? Nu sunt obiecte de toată ziua... nu oricine cumpără o marfă atât de... specială. Înseamnă că dumneata ai premeditat cel puţin una din crime.
    Niţu dădu din cap zâmbind:
    - N-am chibzuit să săvârşesc nici măcar un singur omor. Despre don' profesor, nu-s eu vinovat că i-a înţepenit inima. Cu femeile alea două iarăşi a devenit că s-a întâmplat prost. Ce pică să le port eu dumnealor?!
    - Atunci, de ce păstrai la dumneata otravă? Asta te-am întrebat eu!
    Nea Gică ridică din umeri:
    - Ţepuşele le-am cumpărat pentru oarece caz. Nu vă trece prin minte ce dever avea chinezu' ăla de la Big, că acolo le-am găsit, dar e şi la Obor. Lua unii câte cinci. Acu', v-o spui de la mine, că te cuprinde aşa, o linişte mare, când ştii că după dorinţă îţi poţi curma viaţa singur, într-o clipită. Te simţi mai puternic... Dinaintea sorţii dar şi dinaintea unuia mai tare ca tine. Cât ar fi ăla de vânos, cu o înţepătură l-ai doborât...
     - De ce n-ai înţepat-o şi pe Alina? întrebă Saşa. Murea mai uşor.
    - Acele erau la mine, în oficiu. Pân' să le aduc, punea casa pe frigare...
    - Dacă-i atât de simplu, comentă Sanda, aşa cum ai ucis-o pe Marietta Bogdan l-ai fi putut lichida şi pe don' profesor. Vezi, nu-mi aduc aminte unde erai când a murit el...
    "Corect!" aprecie Crinu în sinea lui. N-o spuse însă cu voce tare. Indiferent despre ce ar fi fost vorba, nu vroia să se alăture Sandei.
    - Zău că nu m-am atins de don' profesor, nici cu răsuflarea. Acu, ce mi-era să v-o spui şi p-asta? Că-s doi, că-s trei, tot acolo!
    - În principiu, aşa e, fu de acord Olimpia.
    Încercă o poziţie mai comodă dar legăturile strânse nu-i permiteau să se mişte nici măcar un centimetru. Oricum, datorită exerciţiilor fizice de o viaţă, a trupului constant lucrat, îndura relativ uşor chinul imobilităţii. Vizibil cea mai afectată era Cornelia Ciurea.
    - De unde ştiai de bijuterii?
    Glasul lui Dan se auzi ca un mârâit de lup. Încerca în van să slăbească strânsoarea legăturilor, pentru că aşa văzuse în filme. În realitate, un nod bine făcut nu cedează decât pe limba briceagului.
    Nea Gică râse încetişor şi îşi îngădui o ţigară. Trase primul fum cu poftă nespusă, înţepenindu-şi privirea peste capetele celorlalţi într-unul din ungherele tavanului, "la păianjen":
    - Ca să-ţi spui aşa, don' Dane, aici e poveste veche. Eu de aurul ăsta ştiu de treizeci şi nouă de ani. Da... da... Din 1954.

                                                                  3.

                           ... O poveste veche și tristă, povestea a zeci de mii de ţărani din epoca aceea. Cel puţin, ca start al întâmplărilor care aveau să umple viaţa lui Gheorghe Niţu. Era din Ilfov, singurul fecior al unui chiabur bogat care murise pe front. La optsprezece ani, Gică se afla alături de mamă-sa, în fruntea celei mai prospere gospodării din comună.
    Ca şi alţii asemenea lui, se opusese cu îndărătnicie colectivizării...
    - ...m-au săltat într-o dimineaţă, în văzul întregului sat. Nu doar pe mine... Vreo sută de inşi... Mama era în spital, dar tot n-a scăpat, au luat-o mai pe urmă... Ne-au dus la miliţie. Ce să vă mai spui, ne-au mutat fălcile şi zdrobit spinările. Cam după vreo două luni, prin toamnă, eram la Jilava, ne aşteptam rândul la proces. Tot lotul! Acolo l-am cunoscut pe flăcăul ăla... Şi el îşi aştepta rândul, da' la ştreang. Cică uneltise împotriva ordinii comuniste, cum se purta moda pe atunci. Era cam de seama mea, student la Medicină...
    - Cine era? întrebară în acelaşi timp Dan şi Cornelia.
    - Îl chema Tudor Mavrodin. Avuseseră avere mare, tată-său, zicea, fusese o dată doctor vestit...
    - Clar, înţelese Dan. Casa asta a fost a lor, a Mavrodinilor.
    - Vezi bine, râse bătrânul. De la el am ştiut de aur...
    Cornelia Ciurea îl privi circumspectă. Un băiat fin, de familie, în confidenţă cu un ţăran şi mai ales despre lucruri atât de importante! Asta nu-i rima cu nimic. Poate, însă, în condiţiile de închisoare...
    - Ţi-a spus Mavrodin că în această casă se ascunde o avere?
    - Păi să vedeţi ce şi cum... Îl luau în fiece noapte la anchetă şi pisau la el de mă întrebam cum nu se îndură Dumnezeu să-l strîngă... Ştiu că a avut vlagă, dar vezi că atunci nu se brodise în folosul lui... Când îl întorceau în celulă, era chisăliţă... L-am oblojit cât am putut, că mare lucru nu puteai. O cârpă udă peste răni, o cană cu apă, o vorbă bună. La urmă, nu mai răzbea nici să înghită, îi dădeam eu cu picurişul. După, să zic, cam vreo lună, l-au dus la Bucureşti, da' eu nu l-am mai văzut. Am aflat mai p-ormă că l-au executat. Înainte să plece, însă, mi-a zis s-o caut musai pe mamă-sa.
    "Să-i spui ce ai făcut pentru mine şi că o rog eu să te ajute. E ultima mea rugăminte... Cum să mă ajute, bre Tudore, zic, că o fi şi dânsa nevoiaşă?... Poate, zice, şi o să fie fericită să te ajute. Nu mă mai are decât pe mine. Tata şi amândoi fraţii s-au prăpădit. Să-ţi dea din ce a păstrat pentru mine. Aşa să-i zici din partea mea..."
    - Şi-a lipit faţa de a mea, că mâinile nu-i mai erau bune de nimic. Mă podidise plânsul, zic, "Dumnezeu e mare, poate tot ne-om mai vedea o dată... Nu, Gică, zice, nu pe lumea asta!" Şi dus a fost.
    - Practic însă, sublinie Olimpia Fabian, nu v-a spus nimic concret despre aur şi bijuterii.
    - Aşa e. Despre ele a pomenit fără să aibe ştiinţă. Zăcea cu fierbinţeală mare şi aiura. Tot dondănea că mamă-sa ascunde comoara în casă şi mi-era teamă să nu mai priceapă şi alţii. Dacă auzea ceva Securitatea, ar fi fost vai şi amar de biata femeie! Ştiţi cum era cu aurul... Păi, am întâlnit unul la Periprava, că pe mine acolo m-au vărsat după proces, care făcea zece ani doar pentru doi cocoşei...
    - Sună ca o poveste cu nebuni, observă Cornelia. Să te apuce setea de avere la bătrâneţe! De ce ai aşteptat dumneata patruzeci de ani?
    - Aşa s-au brodit lucrurile... Când am ieşit în '64, am căutat-o pe bătrână. Mai trăia, dar era cu minţile duse de tot. I-am zis de Tudor, că ce mi-a zis, dar nu pricepea nimic. Plângea şi parcă se bucura... Îl credea la Paris, aştepta negreşit scrisoare. Trebuia să se întoarcă cu Regele, însă mai aveau nu'şce daraveli pe acolo.
    Saşa asculta cu gura căscată. Inconştient, îşi închipuise că toată lumea trăia ca familia Diaconu; bineînţeles, mănâncă şi se îmbracă mai bine, au case luxoase dar, în principiu, parametrii rămâneau aceiaşi. Nu concepea aventura nici când o întâlnea pe altă stradă.
    - N-ai mai încercat niciodată?
    Niţu făcu un gest nedefinit:
    - După vremi, ce să-i faci, şi ceilalţi nu înţeleseră nimic.
    Parcă obosise dintr-o dată.. La ce să mai istorisească toate prin câte trecuse? Se întorsese în sat... Praful se alesese din gospodăria lor. Mai găsise o fătucă de vreo zece ani, rodul dragostei lui şi al Domnicăi. Domnica, dusă în lume, fără urmă, fraţii ei vedeau de Mioara. A mângâiat-o pe creştet şi dus a fost şi el... Nu putea s-o ajute de niciun fel. "Cumnaţii" au răsuflat uşuraţi; miliţia îl luase la ochi ca fost deţinut politic, împiedica familia să se procopsească.
    ...A hălăduit prin ţară, de la un şantier la altul, până aflau ăia de ultimul domiciliu, Periprava, va să zică, şi-i făceau vânt. Paşaport, e drept, i-au dat, n-aveau ce pierde, însă cheag n-a prins nicăieri. Spălător de maşini, spălător de vase... I-ar fi plăcut om-sandwich, se plătea bine, 3 dolari ora şi-i mai plăcea şi hoinăreala pe bulevarde, dar nu era îndeajuns de arătos. Cel mai bine i-a fost în Canada, om de serviciu la un club de tir. Oameni bogaţi, fordrinkuri grase. Acolo învăţase să ţină arma în mână, se avea bine cu unul din antrenori. P-ormă, din senin, acum vreo şapte ani, îl apucase neastâmpărul, nu şi nu, că să se întoarcă musai în România.
    Era ca o dambla, parcă-i legase cineva o frânghie de gât şi îl tot trăgea peste gârlă, nu se mai putea gândi la nimic alta! Ai lui Ceauşescu nu l-au primit, viza a obţinut-o după Revoluţie. S-a dus glonţ la Ciobăniţa...
    Auzi ca prin vis glasul Sandei Ionuţ:
    - La ce-ţi trebuie atâţia bani la etatea dumitale, Nea Gică? Ajunge acolo pentru toţi, ne-am putea înţelege.
    Bătrânul o privi ca prin ceaţă şi schiţă un surâs care celorlalţi li se păru imbecil.
    ...Tomnai asta era, şi asta a aflat el la Ciobăniţa. Fie-sa murise într-un accident de maşină şi lăsase în urmă un băiat, George, nepotul lui, cum ar veni. Şi ăsta, prunc fără tată, ce să-i faci... Neamurile hapsâne l-au dat la casa de copii. De acolo l-a scos el, acum trei ani...
    - Am un nepot bun, de la fie-mea, spuse ca pentru el. Copil oropsit... George avea un singur gând. Să plece în Australia. Pasărea, dacă o ţii arcănită cu de-a sila, moare singură... Cine era el să-i reteze aripile? Îi venea greu, băiatul era tot ce avea el pe lumea asta şi c-o să-l cheme la el după ce s-o aranja, cum îi zisese la avion, mai bine du-te Gică şi te îmbată şi aşteaptă că la primăvară cresc smochine în castani... l-a dat ăle câteva mii de dolari, cu câte se întorsese, plângând amar că nu poate mai mult... De atunci a început să se gândească din nou la baba cu banii.
    Cine ştie, încercarea moarte n-are, poate că aurul ăla o fi rămas ghemuit undeva, prin casă, poate că Dumnezeu vrea să-l găsească el. Aşa ar fi după dreptate, Tudor, pe o formă, i-l lăsase lui... E dreptul lui, al lui Niţu Gheorghe... Dar ce, parcă ăştia ar înţelege?
    Cu ochii închişi, nemişcat, făcea impresia că doarme. Dan fierbea, cu ochii la revolverul abandonat pe masă. Neputinţa îl scotea din fire, cretinul ăla mic îl legase în duşmănie. Nici nenorociţii arşi pe rug nu sunt înnodaţi mai ţeapăn. Se întreba cu îngrijorare ce va urma, demenţii - şi Niţu era categoric un mare bolnav, cum dracu' nu-şi dăduse nimeni seama până acuma? - sunt imprevizibili...
    Crinu tuşi ostentativ, ca atunci când cineva vrea să atragă atenţia:
    - Ne mai ţii mult aici, Nea Gică? Vrând să-l readucă la normalitatea cotidiană, preciză voit şcolăreşte, cu extraordinară intuiţie: Ce naiba?! Am teză la Istorie prima oră şi Robespierre nu ştie de glumă. Ultima oară a râs când l-a decorat Regina Elisabeta pe Ceauşescu.
    Fu o clipă de stupoare urmată de un formidabil hohot de râs. Râdeau isteric - arcuri, supape, resorturi, toate deznodate, eliberate...
    "Bravo ăsta micu'! aprecie Dan, dar să vedem ce efect are..."
    - Da, făcu bătrânul Niţu, ridicându-se anevoie. Aşa-i... E târziu, când se făcu de 5?
    Se foi o vreme, pipăindu-şi toate buzunarele atent şi ticăit de parcă s-ar fi pregătit de plecare. Îi privea rătăcit, ziceai că se întreabă ce vor adică oamenii ăştia de la el?
    - ...Acuma ce s-o mai lungim? Eu, dacă ar fi după mine, zău că v-aş cruţa... Dar nu pot. Oricum aş întoarce-o, nu pot...
    - De ce, Nea Gică? se interesă blând Sanda. Ce ţi-am făcut noi?
    - Nimic, ce să zic, sunteţi creştini cumsecade dar am apucat pe un drum şi trebuie s-o ţin înainte.
    Cornelia Ciurea declară hotărâtă:
    - Ia-ţi, omule, aurul dumitale, fii sănătos şi lasă-ne în plata Domnului. Uite, îţi promitem că n-o să ai necazuri din partea noastră. Dacă vrei, îţi dăm în scris.
    - Categoric! exclamă Olimpia. E o soluţie grozavă. Suntem de acord toată lumea, nu-i aşa?
    Licăriri viclene aprinseră ochii lui Niţu:
    - He, he! Mă credeţi neghiob? Aşa ziceţi acuma şi cum vă slobod întoarceţi foaia... Başca moartele! Cu moartele cum o aduceţi din condei? Ce faceţi cu moartele? Că când vine Poliţia, ce ziceţi? Nu, nu se poate...
    Cornelia scăpără de indignare. Îşi fixase data decesului între optzeci şi şapte şi nouăzeci şi unu de ani (că nici aşa, muzeu, să puie scârba aia de Sorina taxă la intrare) şi nu suporta imixtiunea terţilor în deciziile ei. Încercă un argument de ultimă rezistenţă:
    - La Dumnezeu nu te gândeşti? Eşti păgân? Crezi că banii ăştia or să-i aducă noroc nepotului dumitale?...
    - Cu Dumnealui mă socotesc eu singur. Dacă nu asta îi era voia, găsea El cale să mă împiedice... Eu atâta vă mai întreb! Cum vreţi? Vă împuşc pe fiecare ori dau foc, aici, în mijlocul casei şi muriţi grămadă? Dacă vreţi să chibzuiţi, vă las timp preţ de o ţigară...

                                                           4.

                               Lui Crinu nu-i venea să creadă.  Ca pentru toţi oamenii foarte tineri, moartea era un fenomen care-i privea pe alţii. Tot ce se petrecea îi depăşea puterea de închipuire, gândindu-se la ceea ce făceau acum, în primele ore ale dimineţii colegii lui... Popovici, ambiţios şi tocilar, sculat din zori, repeta încă o dată condiţiile păcii de la Westfalia... Idriceanu, figura clasei, jovial şi băftos, dormea somn dulce. Era pregătit pentru orice subiect; fiţuicile, aşezate într-o anumită ordine se aflau în buzunarul de la piept al vestonului (la teze, venea totdeauna în costum iar dascălii, fraieri, îşi imaginau că onorează evenimentul), împreună cu batista. După ce dibuia copiuţa de care avea nevoie, le scotea împreună, afectând un nas refractar. Indexul cu ordinea fiţuicilor era scris cu pixul, pe partea interioară a gambei, deasupra gleznei. Ca să-l citească, nu trebuia decât să pună picior peste picior... Şi Caranfil dormea neîntors, permiţându-şi cel puţin jumătate de oră de somn în plus faţă de ceilalţi. Îl aducea la şcoală şoferul lui taică-său, şmecher mare pe la guvern... Or să se mire toţi că lipseşte de la teză.
    Ar fi fost prima dată, în cariera lui de licean. Evita problemele şi mai ştia că toţi profesorii, fără excepţie, sunt impresionaţi de o frecvenţă impecabilă. Cel mai îngrijorat, cu ochii pe uşă, o să fie săracul Teodorescu, coleg de bancă, pe care-l lăsa să copieze după el...
    Simţi o atingere la ceafă şi tresări. Bătrânul Niţu îi îndrepta perna fotoliului, cu infinită atenţie, ca unui bolnav.
    - Aşa, drăguţă, că înţepeniseşi de tot. Adăugă, mângâindu-i creştetul: Nu-i mai bine acum?
    Îşi supse buzele mulţumit, căutând cu ochii în jur. Da, asta era! Se apropie de Sanda Ionuţ şi, cu gesturi stângace, îi ridică pletele care-i alunecaseră pe obraz.
    - ...să nu te mai supere, taică...
    Duios, blajin ca un bunic.
    Cornelia îl urmărea terifiată. Nu, nu era sadic, ci doar înspăimântător de nebun. Un gând o străfulgeră, cuţit înfipt în inimă şi, uitând de toate, se simţi cuprinsă de o mânie copleşitoare, mai puternică, mai feroce chiar decât frica de moarte. În clipa aceea, orice alt sentiment i se alungase din suflet:
    "Sorina o să jubileze!... Ce o să mai bată din pumni! După înmormântare îl trage pe ăla la discotecă sau, şi mai bine, trântesc un chef lat la mine acasă, cu casetofonul dat la maximum şi fereştile vraişte..."
    Ura neputincioasă şi cu atât mai năpraznică îi învineţi obrazul, îi forfecă respiraţia. Aproape că horcăia. Nea Gică o privi îngrijorat:
    - Să vă aduc un pahar cu apă?
    Cornelia mugi cu furie despletită:
    - Mai du-te'n...!! Hai sictir!
    Niţu clătină din cap, jurai că-i trist. Se sucea prin odaie, vrând cu tot dinadinsul să fie amabil şi util. Ţinând seama de faptul că proceda ca atare în ultimele lor secunde, iar acestea erau hotărâte şi drămuite de nimeni altul decât de el însuşi, omul cu glugă roşie care va ridica securea, situaţia era de un cinism fioros.
    În aceeaşi dispoziţie de amabilitate, puse un scăunel sub picioarele Olimpiei Fabian, mai mult perplexă decât îngrozită, bătu protector spinarea lui Saşa. Îi îndreptă lui Dan o privire interogativă şi dădu să se apropie. Tânărul îl repezi fără menajamente:
    - Scuteşte-mă de toaleta morţilor şi fă-ţi job-ul!
    - Aşa să fie, cum zici dumneata... Am mântuit ţigara.
    Pe ton cotidian, de parcă ar fi anunţat că a venit ziarul sau că masa-i gata.
    - Ce aţi hotărât? Aşa?... Ori, aşa?...
    - Mie nu-mi pasă! ţipă Sanda Ionuţ. Te rog doar să mă aşezi lângă Dan.
    - Să... să ne împuşte, îngăimă Saşa. Suferim mai puţin... Am văzut o dată pe cineva ars. Sunt chinuri groaznice.
    - Eu prefer focul, opină Olimpia Fabian, optimistă până în ultima clipă. Glonţul e instantaneu şi ireparabil. Cu focul mai durează câteva minute, nu se ştie niciodată...
    - Da, da, are dreptate... Focul, asta-i formula ideală, perfectă, spuse Dan, dând impresia că nu mai ştie ce vorbeşte.
    Devenise dintr-o dată extrem de încordat, privirea îi scăpăra.
    - Nea Gică, i se adresă cu voce febrilă, acum, la urmă, aş vrea să te rog ceva... Nu vreau să audă nimeni...
    Bătrânul se învoi, dând din cap:
    - Înţeleg... Fiecare cu ale lui. Plecăm, dar gândurile le lăsăm aicea...
    - Apleacă-te puţin!
    Niţu îşi apropie urechea de buzele lui Dan. În aceeaşi clipă, o lovitură puternică de cap primită în bărbie, ca un upercut, îl dezechilibră pe moment.
    - Trage!!!
    Urletul lui Dan făcu geamurile să zăngăne, acoperind zgomotul împuşcăturii.
    Nea Gică Putere se miră lung şi se prăbuși.

                                                             5.

                                     - Ce noapte, Dumnezeule! exclamă Cornelia Ciurea masându-şi încheieturile umflate.
    Brusc, se simţi cuprinsă de o bucurie năpraznică, i-ar fi venit să chiuie, ceea ce nu-şi amintea să i se fi întâmplat nici măcar în copilărie. Sorina, scârba aia, nu va avea satisfacţia să-i pună pe piept un bucheţel de flori veştede. "Până la colivă, mai treci tu, fă, prin grebla mea!" Îşi suflecă instinctiv mânecile de parcă meciul cu Sorina avea să înceapă în secunda următoare.
    Olimpia Fabian trase o înghiţitură zdravănă de coniac şi, în mod excepţional, aprinse o ţigară din pachetul lui Dan.
    - Ce vă spuneam mai adineaori? În viaţă trebuie să ţii seama şi de neprevăzut. Nu se ştie niciodată ce poate interveni în ultima clipă.
    Profesorul Dumitru Mihuţ, eroul momentului, îşi mişca degetele, unul câte unul, cu un aer uşor perplex:
    - Uite, cu mâna asta am ucis un om. Dacă n-ai fi strigat tu "trage!" nu cred că aş fi avut curajul... Aşa, a fost ca o poruncă, un ordin căruia nu m-am putut împotrivi! Parcă mi-ai fi dat brânci.
    - Când te-am văzut în pragul uşii, mi s-a pus un nod în gât, explică Dan febril. Trebuia să-i abat atenţia, să-l întorc bine cu spatele spre tine ca să poţi lua revolverul. Simţeam că nu pot vorbi, mi-era frică să nu observe că se întâmplă ceva cu mine...
    Cumplite momente şi, îşi dădu seama aproape îngrozit că cel puţin în ultimele două ore nu se mai gândise deloc la Alina. Ce vrea să însemne asta? Cum se numea? Instinct de conservare? Deci, în faţa Absolutului, spaima de absolut anihilează orice altă simţire? "Nu, nu se poate, n-am revenit încă la metrul normal, sunt încă anesteziat de evenimente".
    Sanda Ionuţ continua să se uite cu ochi căscaţi de uimire la profesor:
    - Vă credeam mort de-adevăratelea.
    - Toţi îl credeam mort, ce să mai discutăm! Cum v-a venit ideea? Şi, pentru că se simţea în dispoziţie de carnaval, Cornelia completă: Aţi fost de-a dreptul fenomenal!
    Dumitru Mihuţ surîse modest. Părea, şi chiar aşa era, cel mai tulburat dintre toţi. Se strânsese între umeri, căutându-şi cuvintele:
    - A fost o inspiraţie de moment şi am simţit în acelaşi timp că sunt obligat, nu-i aşa... să-i dau curs. Alina fusese ucisă. Dan - molestat destul de grav...
    Saşa îşi coborî privirile în covor:
    - Îmi pare foarte rău...
    Dan dădu generos din mână:
    - Nicio problemă, bătrâne!
    - ...de banii şi bijuteriile dispărute nu mai zic. Era clar că între noi se afla un ticălos. Am simulat un infarct... La vârsta mea, e ceva frecvent iar emoţiile prin care trecusem îl făceau perfect plauzibil...
    Olimpia îl întrerupse şi declară cu seninătate cretină:
    - Îmi pare rău pentru cuvintele pe care le-am spus atunci, dar eram încredinţată că nu mă auziţi.
    - "Şi-i mai ardea de însurătoare", cită profesorul cu un surâs nedefinit. Sunt absolut convins, dragă prietenă, că erai sigură că nu te aud şi, probabil, completă boiereşte, în locul dumitale aş fi raţionat la fel.
    - Lăsaţi farafastâcurile! râse Cornelia. S-ar fi îmbătat de fericită ce era şi chiar se gândi, sorbind cu plăcere din pahar, că nu ar strica de acum încolo să aibe o sticluţă acasă. Povestiţi-ne restul.
    - Am mai calculat că printre noi nu se afla niciun medic, mai era şi beznă, atmosfera extrem de tensionată... N-or să fie prea atenţi, mi-am zis, şi aşa s-a şi întâmplat.
    Sanda îl urmărea cu sufletul la gură:
    - Care era planul dumneavoastră?
    - Niciunul. Vă spun că am acţionat sub imperiul unui impuls. Simţeam doar vag că.... că era bine ca cineva, neştiut, să controleze într-un fel situaţia. Ce m-a înnebunit tot timpul, mai ales după ce v-a imobilizat pe toţi, a fost sentimentul de neputinţă... Nici măcar în tinereţe nu am fost un bărbat voinic şi pot să spun că-mi lipseşte cu desăvârşire curajul fizic. O înfruntare cu Niţu era exclusă, m-ar fi pus jos doar cu o singură mână... Auzeam totul şi nu puteam interveni...
    - Aţi făcut-o la fix, râse încântată Sanda, ca la cinema! Nemachiată, despletită, trasă la faţă dar vioaie semăna cu o sălbăticiune tânără. Uşor, uşor se apropiase de Dan, fără să-l atingă însă.
    Împreună cu Cornelia Ciurea erau cele mai fericite persoane din încăpere. Simţea, ceva îi spunea că Dan îi va aparţine.
    - Nu mai aveam încotro, spuse profesorul. Nea Gică, tot aşa îmi vine să-i spun, se pregătea să aprindă "rugul". Am luat o scândură... Mă gândeam să-l pocnesc pe la spate, nici eu nu ştiu... Când am intrat, primul lucru pe care l-am văzut a fost revolverul. Şi am mai văzut că Dan m-a observat. L-a ademenit ca să pot pune eu mâna pe armă. Pe urmă, ştiţi. A zis să trag şi... am tras!
    Crinu se ridică, îndreptându-şi ostentativ hainele:
    - Îmi permiteţi să mă retrag? Am teză la prima oră!
    Hohote formidabile, de astă dată complet descătuşate îi acoperiră ultimele cuvinte. Cornelia Ciurea se ţinea de stomac, Olimpia emitea triluri în cascadă, ca o gargară de ciocârlii, Saşa behăia uscat, bătrâneşte, cu lacrimi. Dan îl privi cu ochi limpezi:
    - Mi-e teamă, amice, că ai scăpat teza de azi. Trebuie să chemăm Poliţia şi suntem obligaţi să fim de faţă toată distribuţia. Ca la aplauze...
    Cornelia Ciurea ridică arătătorul:
    - O secundă! Cum rămâne cu giuvaerurile?
    - Doamna e practică, aprecie Olimpia Fabian. Chiar, ce intenţionaţi să faceţi cu ele?
    - Pe mine chestiunea nu mă interesează, declară Crinu.
    Cornelia îl smuci de mână:
    - Taci din gură şi nu vorbi prostii! Eşti copil, n-are cine să te ajute, nu ştii ce înseamnă să ai o bază la început de viaţă.
    - Dar de ce să pomenim despre bijuterii? se miră Sanda. Ne obligă cineva?
    - Ei bravo! Adică, de ce au murit aici trei inşi, de mere albastre? Trebuie să existe un mobil.
    - Ascultaţi-mă pe mine, interveni Cornelia reluând instinctiv comanda. Cu un chilipir ca ăsta nu te întâlneşti nici o dată la zece vieţi. Nu cunosc legile, dar ştiu că statul nu scapă niciodată o pleaşcă de dimensiuni. Propun să povestim totul de-a fir în păr, cu două amendamente! Întâi, bijuteriile şi aurul au aparţinut din moşi strămoşi profesorului Mihuţ care, normal, nu le ţinea în bufetul din bucătărie iar Niţu a găsit ascunzătoarea... Simplu. Dan se interesă sarcastic:
    - Oare? De unde ştia Niţu că există valori în casă? De unde avea informaţii?
    - Asta nu ne priveşte, e al doilea aspect la care doream să mă refer. Nu pomenim un singur cuvânt despre confidenţele lui.
    - În orice caz, spuse Sanda, căreia i se îmbujora inima la gândul unor bijuterii fastuoase, ar fi o prostie să le arătăm totul. Nici măcar jumătate... Ce? Au inventar?
    - E o idee, zise Olimpia Fabian.
    - Hotărâţi-vă! Li se va părea curios că nu i-am anunţat mai devreme, şi Dan se uită instinctiv la ceas. Nici pe mine nu mă interesează problema dar, dacă mergeţi pe formula doamnei Ciurea, e musai să stabiliţi un itinerar. Aşa ceva nu se poate face în pripă, nu ţin improvizaţiile!
    - Dumneata ai dreptate, în principiu, dar nimic nu ne împiedică să încercăm, spuse Cornelia.
    - La urma urmei, dumneata hotărăşti, unchiule.
    Profesorul şovăia. Că, predat Statului, aurul ar fi căpătat orice altă adresă, în afară de alinarea unor suflete sărmane, constituia o certitudine. Împărţindu-l între cei de faţă, ar fi profitat măcar câţiva amărâţi. În ce-l priveşte, destinaţia era stabilită. O luă de braţ pe Olimpia:
    - Dumneata ce părere ai, scumpă prietenă?
    Olimpia surâse, admirându-şi mâna bine îngrijită. Întoarse capul spre profesor, clămpănind din gene:
    - Inelul clasic de logodnă are briliant.
    Cornelia Ciurea îşi frecă palmele, mulţumită:
    - Perfect! Dar, parcă înainte aş gusta ceva.
    Sanda atinse timid umărul lui Dan:
    - Mai eşti supărat pe mine?
    Bărbatul o mângâie absent, cu gândul în altă parte. "Trei morţi, câteva ceasuri de senzaţional, de abis şi toţi sau aproape toţi am devenit alţi oameni. Când eram mai adevăraţi? Înainte? Acum? Suntem doar nişte paţachine, iar Păpuşarul... Ce vrea Marele Păpuşar?”
    Saşa se apropie de Crinu:
    - N-am înţeles. Ce au hotărât?
    - Jeg! rosti Crinu sec şi se desprinse de grup.
    Dan îl urmări curios cu privirea. Băiatul se oprise în dreptul ferestrei, cu spatele ostentativ întors spre ceilalţi. Lui Dan îi părea rău că nu-i putea vedea chipul. În minte îi reveni o frază citită demult într-o carte al cărei autor îl uitase:
    "Personajul era atât de interesant, încât regretai că se află în tabăra adversă".

    - Alo! Poliţia?...

                                                               SFÂRȘIT