Răzbunarea sluților, Rodica Ojog-Braşoveanu

.........................................................................................
                                                     4-8


                            Vica râse sonor:
    - Adică, de ce să fi dormit prost? Nu-ţi lipseşte bucăţica de pâine, eşti slavă Domnului sănătoasă, părinţii la fel, nu-ţi chirăie copiii de foame, n-ai bărbat beţiv! Ce-ţi lipseşte? Unde nu mai am eu anii tăi, să vezi ce dulce aş dormi!
    - Las' că tu totdeauna ai dormit dulce, glumi Simion Tamaş, implorând-o din ochi să abandoneze tema.
    Cireşica se oţărî şi îşi trecu laţele pe după urechile de liliac. Decretă uscat, cu tone de dispreţ:
    - Dacă măsura fericirii o dă oala de pe aragaz în care fierbe ceva, probabil că ai dreptate. Nenorocirea e că unii au nevoie şi de altceva.
    Vica vru să riposteze, dar Tamaş îi prinse braţul, oprind-o. Cireşica îşi urmă gândul:
    - Am să schimb patul. Chiar azi...
    "Mâna care nu ştie a scrie dă vina pe condei", îi trecu prin minte Vicăi, dar din nou se abţinu. Simion Tamaş se uită îngrijorat la fiică-sa. Afirmaţia i se părea fără nicio noimă. Tatonă prudent:
    - Chiar azi? Sâmbăta-i cam închis...
    - Hei, tată, unde ţi-e gândul? Îi schimb poziţia. Îl pun în locul şifonierului şi bag comoda între ferestre. Nu mă gândeam să cumpăr altul!
    - Dacă tu crezi că ai să dormi mai bine...
    Cireşica explică:
    - Am citit în mai multe reviste că trebuie să dormi cu capul spre nord...
    "Nordul pe care l-ai pierdut, tu, fetiţo, comentă în gând Vica. Măcar de l-ai găsi!"
    - Se consideră, urmă nepoată-sa, că toate celelalte poziţii sunt malefice, pentru sănătatea şi moralul individului. O fi ceva! în definitiv, de ce n-aş încerca?
    Tamaş se grăbi să cadă de acord:
    - Bineînţeles, doar să nu te tragă curentul!
    Vica spumega. Orice, dar nu putea fi de acord cu aberaţiile!
    - Prostii la modă! Auzi, să dormi cu capul spre nord! Abia dacă ştiu unde-i răsăritul, să pun sfânta icoană! Să-mi spui mie că lui badea Gheorghe, când vine de la seceră, îi pasă de nord! Unde pune capul, doarme neîntors!
    - Aşa, observă Cireşica, dacă e să simplificăm, se poate dormi şi într-o peşteră!
    - Da, dragă! exclamă doamna Simina Tamaş, care tocmai intra în sufragerie cu mâinile încărcate. Trebuie neapărat chemat instalatorul, e un frig de peşteră în bucătărie!... Faceţi loc pe masă!
    Era o femeie rotofeie, cu trăsături care le aminteau pe cele ale Dianei. Nu avusese frumuseţea fiică-sii, dar la vremea ei făcuse multe inimi să ofteze. Acum, blândă, frumuşică şi cu obrajii învăpăiaţi de cuptor, îţi ducea gândul la ţărăncuţa lui Vasilescu, mămica drăgălaşă cu bujori în obrăjori şi trei fire de păr albe. Puse platourile pe masă, explicând cu satisfacţie:
    - Salata a ornat-o Diana! E extraordinar ce poate face fata asta, indiferent pe ce ar pune mâna! Simţul artistic!
    - Dar Diana unde-i? se interesă tanti Vica.
    - S-a dus la ea în odaie, să se aranjeze puţin... Simioane, toarnă-mi şi mie o ţuiculiţă!...
   Cu paharul la gură, ochii i se opriră asupra Cireşicăi. Nu intuise niciodată stările de spirit speciale, nu avusese în viaţa ei tact şi nu era scris să se schimbe tocmai acum.
    O apostrofă, fără menajamente:
    - Tu de ce nu te schimbi?
    Cireşica răspunde cu arţag:
    - E vreo sărbătoare?
    - Da' ce, se miră maică-sa, numai la Paşte şi Crăciun trebuie să te primeneşti? O dată în săptămână mâncăm şi noi ca oamenii împreună, în sufragerie. Eu cât sunt de bătrână, şi mi-am pus singura rochie de mătase care mă mai încape, taică-tău cravata, mătuşă-ta s-a dus la coafor...
    Cireşica se interesă sarcastică:
    - Spune, tanti, te-ai coafat ca să mănânci borş din cap de miel şi chifteluţe marinate cu noi?
    - ...Diana, îşi termină gândul Simina Tamaş, şi-a găsit şi ea cinci minute să se dichisească.
    - Vă rog, imploră, Tamaş, vă rog!... Chiar nu se poate masă fără dihonie?
    - Dar nu-i ocazie, ţipă Cireşica, să nu-mi daţi exemple?!
    Tanti Vica interveni:
    - E o chestiune de tradiţie şi, în ultimă instanţă, de respect. Faţă de tine însuţi, faţă de ceilalţi, faţă de... - bătu câmpii - sfânta masă!
    Cireşica izbucni cu violenţă, aruncând şervetul în farfurie:
    - Hai, tanti, nu te fă mai proastă chiar decât mama! Când nu e sfânta masă? Lunea? Joia? Am şi eu două zile libere pe săptămână, şi atunci vreau să mă simt bine! Dacă trebuie să-mi pun pantofi cu toc şi corset ca să înghit împreună cu voi un blid de borş, prefer să renunţ.
    Simina începu să plângă. Plângea în general uşor, şi la filme, şi la nenorociri anonime, aşa că familia nu se simţea prea impresionată. Bărbatu-său de pildă, intra mai degrabă în panică dacă o auzea strănutând.
    - Uite unde am ajuns! Să mă faci proastă! Şi pe mine, şi pe naşă-ta Vica de ţi-a fost ca o mamă! Ruşine să-ţi fie!
    - Nu sunteţi cuminţi, nu sunteţi cuminţi deloc, scânci domnul Tamaş. Ce-oţi fi având de împărţit, Dumnezeule, Doamne?!
    În aceeaşi clipă, Diana deschise uşa sufrageriei. Conştientă de efectul pe care-l producea apariţia ei şi din deformaţie profesională, îşi făcea intrările, nu intra pur şi simplu. Mai clar, zăbovea în pragul unei încăperi exact două clipe, cât să ia piuitul de admiraţie şi abia după aceea, începea să evolueze. Familia o privi în extaz, tanti Vica se grăbi să scuipe, alungând deochiul.
    - Ptiu! Ptiu! Eşti frumoasă şi proaspătă ca un trandafiraş! O bucurie să se uite omul la tine! Ferice de noi, familia, că nu trebuie să cumpărăm bilete la teatru ca să te vedem!
    Diana aruncă o privire scurtă spre Cireşica, dar decise că nu vrea să se indispună şi se repezi la mătuşă-sa, s-o îmbrăţişeze călduros.
    - Aşa mă vezi matale, tanti, pentru că mă iubeşti. Şi eu te iubesc.
    Cireşica îşi răsucea pe deget o laţă de păr, încercând să pară indiferentă. Bila recalcitrantă îi umpluse gura cu venin, dar trebuia să recunoască, în silă, că Diana arăta senzaţional. Peste pantalonii strâmţi din piele lăcuită, sexy, de-ar fi băgat în draci şi un azil de bătrâni, purta un pulovăr ca neaua, uşor angorat, pe care sânii, destul de plini pentru o siluetă trestie, îl "agresau" cum nu se poate mai exciting.
    În coama blondă, îşi împletise un şnur de catifea neagră cu rapel imediat, un cristal mare, tot negru, susţinut de un lănţişor diafan la gât.
    "E ca o zână, o zână modernă, decretă maică-sa, înfoiată de mulţumire. Ei, de ce nu putea să iasă şi Ciorica la fel!", oftă strecurându-i acesteia o privire oblică, ce se credea discretă. Cireşica însă, cu simţurile ascuţite de decenii de frondă şi invidie o sesiză instantaneu.
    "Nici după treizeci de ani, proasta de mama nu se poate obişnui cu gândul că din acelaşi pântece s-au ivit o zeiţă şi un monstru, aşa cum mă vede ea. Diana şi ştie să se aranjeze, să se scoată la maximum în evidenţă, dar mă întreb cum aş fi arătat eu în aceleaşi cârpe?"
    Întorcându-şi privirea de la Diana la Cireşica, Simion Tamaş, fu străfulgerat de un gând pe care avea să şi-l reproşeze toată viaţa: "Pentru unii oameni, ar fi fost mai bine să nu se nască."
    - Diana, trebuie să bei o ţuiculiţă cu noi...
    - Zău, că nu trebuie, tanti! La cinci, am un live la Antena 1 şi seara spectacol. De fapt, nici n-am să mănânc, am să gust ceva, doar ca să zic că am stat împreună la masă.
    - Numai să nu te anemiezi, se îngrijoră Vica, la vârsta ta ai nevoie de multe proteine.
    Diana râse, alegându-şi o ridiche de lună şi începând s-o ronţăie spuse:
    - Pe astea le scot din aplauze, tanti!
    - N-ajungi tu rotofeie în veci! Sămânţă bună, nimeni n-a fost grăscean în familiile noastre.
    Cu excepţia Cireşicăi, toţi izbucniră în râs. Vica nu avea osânză, dar era multă, falnică şi măreaţă, iar pe Simina, dacă erai canibal, o imaginai numai bună de băgat la cuptor cu mirodenii şi mult  usturoi. O găinuşă dodue!
    Diana îşi pocni o pălmuţă pe frunte:
    - Am uitat să vă arăt ceva! Mi s-a propus s-o joc pe Odile din Climate, a lui Maurois! Aduc imediat fotografiile! Am dat probă săptămâna trecută.
    Maică-sa o mustră dulce:
    - Vezi, aşa uiţi tu ce-i mai important! N-avem noi destule necazuri, de ce să nu ne bucurăm?
    Tamaş o privi mirat:
    - Ce necazuri ai tu, Simină? Vezi că-l mânii pe Dumnezeu!
    - Ei, vorba vine, dar de ce să nu ştim şi noi?!
    Diana ieşi ca o săgeată din sufragerie, în timp ce maică-sa observă cu un suspin:
    - Doamne, fie binecuvântat copilul ăsta că de când s-a născut numai bucurii ne aduce!
    Simion Tamaş se uită reflex la fiică-sa mai mare. Crispată, continua să fabrice cocoloaşe de pâine, reflectând că ea nu avea niciodată nimic de arătat, că nu se putea făli cu nimic. "Cred că cel mai bine ar fi să mor! De mine nu are nevoie nimeni, iar pentru ei, dispariţia mea ar constitui o eliberare..."
    Vica păru să-şi amintească şi ea de ceva, doar că după ce emise "A!"-ul declanşator şi până ce să se explice, îşi mai turnă singură o ţuică.
    - Voiam să vă spun de cum am intrat pe uşă, dar ne-am luat cu vorba şi tu încă nu te treziseşi. Cio... ăăă... Cireşico, mamă, am o surpriză pentru tine!
    Fata, sceptică, îi îndreptă o privire oblică deasupra nasului încovoiat, continuând să frământe cocoloaşe. Simina, care nu suporta mizerie în casă sau deranj - nici măcar franjuri strâmbi - luă de pe servantă făraşul şi măturică de masă şi adună gogoloaiele şi firimiturile. Conştiincios şi fără comentarii. Tot fără comentarii, fata luă altă felie de pâine şi reîncepu operaţia. La fel de fără comentarii, domnul Tamaş înregistră scena, nescăpându-i sadismul fiică-sii. Surâsul înfipt în colţul buzelor înghiţite parcă, aducând a cicatrice sublinia intenţia de a scoate din sărite, excluzând din capul locului elementul de distracţie. Se grăbi să treacă peste moment, îmboldind-o pe soră-sa:
    - Ce surpriză? Ne faci curioşi.
    - Eu nu-s curioasă, respinse infectă Cireşica.
    Tanti Vica înghiţi eroic afrontul şi continuă cu entuziasmul neamputat:
    - Ţi-am găsit un pretendent.
    - Ce spui?! se prăpădi de bucurie Simina. Cine?
    - Vlad Ţepeş, sugeră Cireşica strâmbându-se. Prostiile lu' tanti Vica!
    Mătuşă-sa o puse la punct:
    - Nu vorbi dacă nu cunoşti! E o persoană foarte bine, contabil la o firmă particulară, Raţiu îl cheamă, chiar aşa, domnul Raţiu!
    - Cireşica Raţiu! visă Simina. Sună frumos! Tu de unde-l ştii?
    - L-am cunoscut ieri, la Mioriţa Blejan, a avut seară de canastă. Se prezintă extraordinar! E, râse, unde nu sunt eu mai tânără! Şi unde mai pui, fără obligaţii, fără pensii alimentare, ascultă la mine, Cireşico, dai lovitura!
    Doamna Simina se bucură:
    - Ce bine că am zugrăvit! Intră omul prima oară în casă, vede că nu suntem ţigani! Uite, parcă am avut eu o presimţire!
    Simion Tamaş o domoli, atingându-i braţul cu blândeţe:
    - Uşurel, să vedem întâi ce şi cum...
    Vica râse veselă:
    - O să-l vedeţi şi o să vă placă. Doar domnişoara noastră să nu fie prea cusurgioaică. Dacă e s-o iei aşa, găseşti păduchi şi în barba lui Moş Crăciun!
    Simina îşi cântări fata cu privire de stilist-expert, cel puţin Armani:
    - Prima impresie contează! Cred că un deux-pieces ar fi cel mai potrivit.
    - Normal, aprecie şi cumnată-sa, că doar n-o să se îmbrace disco! E un om serios.
    Cireşica se interesă sarcastică:
    - Cât de serios?
    Vica se enervă:
    - Ce înseamnă cât? Cum vrei să-l măsor? În metri? În kilograme?
    - Nu vă înfierbântaţi, se milogi Tamaş.
    - Nu vezi că fie-ta îşi bate joc de mine? Omul vrea să-ţi facă un bine, şi tu îi dai cu tibişirul pe sub nas!
    Simina îi privea uluită, fără să înţeleagă:
    - Din ce vă luarăţi, dragă?!
    - Tanti ştie! Am întrebat-o cât de serios e candidatul şi şi-a ieşit din fire. Ca să fie clar pentru toată lumea, câţi ani are domnul Raţiu?
    Vica se foi greoi, îşi pipăi maşinal perlele de pe decolteul generos:
    - Sigur... nu-i un băieţaş să-l ducă mă-sa la pipi. E un om matur.
    - Adică? se interesă domnul Tamaş. Răspunde limpede, câţi ani are?
    - Păi... la vreo cincizeci, dar nu-i arată. Mai mult de patruzeci, nu-i dai.
    - Şi fata are treizeci, cum vine treaba asta, Vico?
    Şi dintr-o dată, luându-i pe toţi prin surprindere, Cireşica izbucni într-un plâns sălbatic, salbe de hohote care scuturau trupul plăpând o zguduiau epileptic, de ţi-era teamă că nu va rezista, că se va nărui. Cei trei rămăseseră perplecşi, incapabili să reacţioneze, pentru că niciunul dintre ei nu-şi amintea s-o fi văzut pe Cireşica plângând. Oricum, niciodată după ce se înălţase de şapte-opt ani.
    Ai ei o consideraufire ascunsă şi nesimţitoare, n-o doare pentru altul, cui s-o fi nimerit că ei toţi erau duioşi şi sentimentali. Barem doamna Simina plângea şi pentru un pisoi orfan, Diana chiar şi la o injecţie, însuşi Simion Tamaş lăcrăma la ocazii. În ce o priveşte pe Vica, plângea doar de două-trei ori pe an, dar zdravăn, şiroaie cât să umpli cana, pentru că citise ea că-i sănătos pentru ochi să verşi pe an cel puţin jumătate de kilogram de lacrimi.
    Domnul Tamaş, stors de milă, simţi nevoia s-o admonesteze pe soră-sa:
    - Vezi ce-ai făcut, Vico? Ai jignit fata. Nu zic că expre, dar...
    Vica începu să plângă şi ea:
    - Ce-am făcut, Dumnezeule?! Iartă-mă, păsărico, dacă am greşit, eu am zis că e de bine, să-şi facă fata rândul cu un om cumsecade. De ce să te jignesc? Eşti fina mea, te iubesc ca pe copilul meu, îţi vreau doar binele...
    Cireşica îşi ridică obrazul dintre latele năclăite de lacrimi şi transpiraţie:
    - Bine?! Asta-i ce-mi doreşti tu? Un moş de vârsta lui tata? Dar probabil că ai dreptate, nici nu mi se cuvine altceva!
    - Nu asta am vrut să spun!
    Simina interveni aiurea ca întotdeauna:
    - Mă duc să fac un ceai de muşeţel, aveam nevoie toţi de un calmant.
    Dar un urlet fioros, de coşmar, le acoperi glasurile.
    Cu excepţia Cireşicăi care părea să nu fi auzit nimic şi continua să hohotească, frântă în două deasupra mesei, ceilalţi ţâşniseră în picioare şi năvăliră la uşă, încercând să iasă toţi deodată. Nu încăpea nicio îndoială, urletul răzbătuse din "odăile" Dianei (doar o cameră, un oficiu sanitar cu duş şi un mic antreu, dar era denumirea intrată în uz) şi apoi, nici nu se mai afla altcineva în casă. Spaima le descompusese figurile, şi doamna Simina suflă pierită:
    - Doamne, apără-ne, ce o mai fi şi asta?
    Uşa, împinsă cu putere din partea cealaltă, îi catapultă spre mijlocul încăperii.
    Vica se împiedică şi încercând să se sprijine de masă, alunecă trăgând după ea vreo trei farfurii din serviciul care părăsea subsolul vitrinei doar la prânzul comun săptămânal şi de sărbători.
     Diana, cu faţa golită de sânge şi tremurând ca frunza, se rezemă de perete.
    Cireşica îşi ridică privirea:
    - Ce-ai păţit?!
    - Ce s-a întâmplat?
    - Ce-i cu tine?
    - De ce-ai strigat? Vorbeşte, pentru numele lui Dumnezeu!
    Diana îşi aţinti privirea asupra soră-sii. Ochii albaştri, încărcaţi de ură, deveniseră oţel. Rosti, parcă muşcând cuvintele:
    - Tu ai făcut-o, nu-i aşa?
    Cireşica se holbă, uitând să mai plângă:
    - Ce să fac?!
    - Ce să facă? repetă Vica.
    Glasul Dianei îi amuţi:
    - Am găsit trei mortăciuni în camera mea. O pisică în pat şi doi şobolani pe toaletă.
    În aceeaşi clipă, vomă pe pulovărul alb de angora.
    Vocile se încălecară din nou, ce, cum, de unde, cine, nu se poate, ţi s-o fi părut, de unde pică şi năpasta asta, nu cred...
    - Duceţi-vă să vedeţi, replică uscat Diana.
    Apucă primul pahar plin de pe masă şi luă o înghiţitură zdravănă continuând s-o fixeze pe soră-sa. Cireşica ţipă:
    - Degeaba te uiţi la mine, habar n-am despre ce vorbeşti!
    - Tu le-ai pus! Ce sperai, un infarct? Crezi că nu mi-am dat seama că mă urmăreşti! De săptămâni, de ani de zile, de-o viaţă! Doamne, că hâdă te-a mai croit Dumnezeu, şi pe dinafară şi pe dinăuntru! Mă cutremur!
    - Dar de ce, Dumnezeule, de ce? scânci Simina.
    Diana râse scurt, cu răutate. Din pricina furiei, buzele senzuale deveniseră incredibil de subţiri.
    - De ce? De bestie invidioasă şi deşeu respingător al naturii! I se adresă direct: Nu şti ce rău să mai născoceşti împotriva mea! Mai nou, îmi face farmece! Ticăloasă perversă!
    Nu se înşela. În aşteptarea momentului când îi va veni rândul la zar, asta însemnând în mintea Cireşicăi Ziua cea Mare în care Diana va fi silită să plătească poliţe grele pentru toate ticăloşiile săvârşite într-o viaţă (avea dosarul aproape complet), ea, Cireşica, îşi mobila nerăbdarea şicanând-o pe soră-sa, determinând-o să trăiască coşmarul unei nenorociri apropiate; să fie conştientă de inevitabilul ei. Să se chinuiască.
    Folosea în acest sens cele mai perfide trucuri de la fotografii cu ochii scoşi, până la a face să-i dispară elemente vestimentare indispensabile chiar înainte de a pleca la spectacol, telefoane la două noaptea, corespondenţă plină de ameninţări şi semne vrăjitoreşti...
    Domnul Tamaş interveni autoritar:
    - De-ajuns, Diana! Sunteţi surori, nu pot admite să vorbeşti în felul acesta! Mai înainte de toate, trebuie lămurite lucrurile. Mă duc să văd care-i situaţia!
    Vica îl apucă hotărâtă de mână:
    - Stai aici! Ştii că eşti sensibil. Mă duc eu.
    - Aşa-i, se ralie Simina, medicul a spus să te menajezi, n-ai nevoie de emoţii!
    - Lăsaţi-mă în pace, mormăi Tamaş şi o luă înainte pe coridor.
    Femeile îl urmară, Vica, serios îngrijorată, dar şi plesnind de atâta senzaţional, Simina neînţelegând ce se petrece de fapt în casa ei, cu familia ei, în lume!

                                                                 47.

                                       Diana continua s-o privească fix, neîndurător, fără să clipească. Cireşica simţi că nu mai suportă şi ţipă isteric:
    - Degeaba încerci să mă intimidezi! Jur că n-am niciun amestec! De unde dracu' să fac eu rost de mortăciunile alea?
    - Asta numai tu ştii!
    - Şi de ce as face-o?
    - Pentru că eşti diabolică.
    - Ţi-ai pierdut minţile?! urlă Cireşica. Dacă aş vrea să-ţi fac vreun rău, nu m-aş demasca înainte. De ce să te avertizez? Ca să ai timp să-mi dejoci planurile?
    - Pentru că eşti diabolică şi perversă. Cum poţi fi atât de netrebnică?
    - Nu-s nici pe jumătate, pe cât eşti tu! Lasă că ştiu eu destule!
    Îşi muşcă buzele. Era cât pe ce să vorbească prea mult. Taina, taina ei cea mai de preţ, trebuia să rămână intactă până la capăt. S-o izbească, pumn năprasnic în obrazul ăla de înger perfid, şi să nu-şi mai revină în veci!
    Diana îşi înfipse unghiile în părul slinos al soră-sii şi o zgâlţâi cu putere:
    - Ştiu că-mi vrei pielea, dar ţine minte strigoi cu bube! Înainte de a mi-o lua tu, ţi-o iau eu. De mâna mea o să crăpi şi nu oricum! Jupuită de vie!
    Îi dădu drumul cu brutalitate şi ieşi trântind uşa cu putere. Cireşica, plângând de durere fizică - soră-sa o trăsese rău de păr şi nici ghiontul nu fusese mai amabil, privi cu ură în urma ei:
    „Asta rămâne de văzut.”

                                                                      48.

                                            Devenise un sistem și Clotilda, cu simţurile ascuţite şi mereu la pândă ale femeii care iubeşte, observă prima că s-a petrecut o schimbare pe care nici Dragoş n-o trecu cu vederea.
    - Ce se petrece la tine în căprărie, mon cher? A doua lună de miere cu Clo-Clo?
    - Ce vrei să spui?
    - Dacă n-ai chef să vorbeşti, n-ai decât, dar nu-mi prezenta mie mostre de actorie. Auzi, mai bine ca tetea - şi se înţepă de câteva ori cu policarul în piept - nu te cunoaşte decât maică-ta, şi asta deoarece coana Fulguleţ e o mică şi fragilă doamnă mai isteaţă decât lasă să se vadă. A şi descoperit secretul ca voi doi să fiţi prieteni, în raporturi de francheţe cum n-am mai întâlnit.
    - Nu-mi fă cunoştinţă cu mama, râse Patrick.
    - Ai dreptate... Bref, cam de vreo zece zile, te remarci printr-o sensibilă schimbare de modus vivendi, cum s-ar fi exprimat străbunii noştri romani, rosti preţios Dragoş, aşa cum proceda când voia să fie maliţios. Nu mai eşti disponibil oricând, notat absent la party-uri care se anunţau promiţătoare din start, la 9 seara dispari şi o iei la goană spre casă. Mi-aminteşti de liceanul Petrică de acum cinşpe ani, pe care-l aştepta domnul Ioan Sârbu cel Drept cu ochii pe ceas şi cureaua de la pantaloni în mână.
    - Antipatic personaj! râse Patrick. Mi-e tată, îi doresc să fie sănătos şi sincere felicitări pentru ziua aniversară, dar în rest, nu cred să existe doi oameni mai străini unul faţă de celălalt ca noi. Nu ştiu exact ce bun îi lipseşte, că din cele dezagreabile are cu ghiotura...
    - Gentlemanul n-are umor, chestie care-i îndoliază moaca şi dispoziţia. Ar fi izbutit un cioclu pe cinste!... Şi acum, treci la spovadă!

                                                                   49.

                                            ...Pe undeva, parcă nu-i lăsase timp să respire, să se dezmeticească. A doua zi, după partida de sex care se consumase în camera lui, Patrick se încurcă la un pocher şi se întoarse acasă spre ceasurile 2 din noapte. Nu găsi cu cale s-o deranjeze pe Clotilda (deşi îl rugase să-şi semnalizeze întoarcerea indiferent de oră) care drmea ameţită de sedative. Încercând să nu facă zgomot, intră în camera lui. Cum era foarte pedant, se dezbrăcă tacticos aşezându-şi hainele într-o  ordine desăvârşită, ducând apoi umeraşele pe o săliţă care dădea în bucătărie. Tanţa avea să le scoată mâine dimineaţă la aerisit, pe balcon.
    În sfârşit, se relaxă făcând un duş lung şi zgomotos care nu deranja pe nimeni.
    Diplomată femeie Clotilda şi excelentă organizatoare! Când se căsătoriseră, pentru a-l face să se simtă cu desăvârşire în apele lui şi liber de orice cenzură, improvizase acest oficiu sanitar, folosit exclusiv de Patrick, chiar lângă odaia lui: un duş, o chiuvetă cu oglindă şi un wc. Dacă avea chef de cadă sau de te miri ce altceva, avea la dispoziţie baia somptuoasă de lângă dormitorul nevesti-sii.
    Când ieşi din baie, se simţea ca o flacără. Emana aburi fierbinţi, cu aromă Diavolo şi uitându-se la patul gata de somn, anticipă în gând voluptatea trupului încălzit - dormea gol, doar în chiloţi, ca americanii - strecurat în aşternutul răcoros de atlas. Îngânând o melodie care îl obseda încă de dimineaţă, se trezise cu ea pe buze, aprinse o ultimă ţigară. Nu auzi nimic, dar din întâmplare privea spre uşă. Butonul de porţelan alb care înlocuia clanţa se răsucea încet, manevrat cu infinite precauţiuni. Pe faţa lui Patrick se ivi un surâs amuzat.
    - Tu eşti, Clo-Clo? Poţi să intri, nu dorm...
    Uşa se întredeschise, lăsând-o pe Ioana să se strecoare şerpeşte. Era complet goală.

                                                                        50.

                                               Se odihneau în poziția clasică: el pe spate, ea prăvălită peste pieptul lui; el fuma, ea se juca răsucind în jurul degetului lanţul medalionului despre care bijutierul pretinsese că îl reprezintă pe Sfântul Patrick.
    - Ce se întâmpla dacă mă găseai cu altă femeie?
    - Exclus! răspunse Ioana serioasă.
    Tot ce făcea Ioana era serios sau grav.
    - De ce?
    - N-ai fi făcut-o cu... ea în casă.
    Patrick constată că în limbajul Ioanei intervenise deja acea jenă specifică, amestecată cu gelozie, parcă repulsie de a pronunţa numele soţului inocent, victima.
    - Crezi?
    - Sunt convinsă. Pentru aşa ceva îţi trebuie multă inconştienţă şi nesimţire. Tu, mai presus de toate, îţi cunoşti interesele.
    Patrick ar fi vrut să se enerveze. Se simţea însă prea moleşit - Ioana se dovedea o amantă înfocată - prea împlinit şi totodată prea leneş ca să ia o atitudine categorică.
    Ripostă totuşi:
    - Cât ar fi de inteligenţi şi cu experienţă, oamenii nu se pot debarasa de prejudecăţi. Diferenţa de vârstă, de pildă, exclude din capul locului ideea de sentiment.
    Ioana se ridică într-un cot, privindu-l intens. Lumina aplicelor de deasupra patului făcea din ochii Ioanei două torţe albastre.
    "Are ochi extraordinar de frumoşi", constată cu surpriză parcă Patrick.
    - Vrei să-mi spui c-o iubeşti?
    - Mă crezi dacă-ţi dau cuvântul de onoare?
    În glasul Ioanei gâlgâi patima:
    - Pretinzi că-ţi pasă când întârzie în oraş? Că sărutările ei te îmbată? Că tânjeşti după ele? Că vă ţineţi de mână la cinema? Că simţi nevoia stringentă de a o avea tot timpul în preajmă? Că dacă dă faliment şi tot luxul ăsta care ţi-e adevăratul stăpân piere spulberat de vânt ca puful de păpădie, ai continua să rămâi lângă Mami, săturându-vă doi dintr-un ou?
    Patrick o privi lung, vag neliniştit:
    - Chiar aşa de mult o urăşti?
    - Te iubesc pe tine. Eşti primul bărbat din viaţa mea...
    Pe obrazul tânărului se lăţi un surâs pişicher:
    - Nu-mi place să fiu măgar, dar în privinţa asta, permite-mi să am unele îndoieli...
    Ioana tresări. Adusă de spate, îşi cuprinse genunchii aduşi la gură. Declară sec, fără comentarii:
    - În clasa a IX-a, m-a violat profesorul de mate.
    - O! Îmi pare rău...
    - Aş vrea să mă crezi, îmi pasă ce gândeşti.
    - Ai reclamat situaţia?
    - Nu. Mi-a fost ruşine. Pe urmă, cum era să mă iau la luptă cu tovarăşul prof Pandele, care mai era şi secretarul organizaţiei de partid din şcoală, cumnat cu Oprea care era pe aceeaşi funcţie la judeţ? Ce însemnam eu şi maică-mea faţă de ei?...
    Ura îi gâlgâia în glas, tremura de revoltă neostoită de trecerea anilor:
    - Doi viermi netrebnici, asta însemnam, mama o umilă dactilografă la o cooperativă de încălţăminte pe care o speria totul! Dumnezeu, vremea de afară, masa zilei de mâine, restructurările, visele urâte, vecinii răi. Eu nici atâta, sărăntoaca clasei, iar amândouă "orfane", abandonate de soţ şi tată.
    Patrick se simţea sincer impresionat şi o mângâie stângaci pe părul despletit:
    - A... ai fost obligată să-l suporţi tot liceul?
    - Am avut noroc, rânji Ioana, o dată în viaţă am fost şi eu băftoasă. După violul propriu-zis, n-a mai urmat nimic. Nu-i plăceam îndeajuns, eram prea slabă... În schimb, eu îl urmăresc pretutindeni, în orice moment sunt la curent cu harta existenţei lui. Îmi doresc puţine lucruri, dar dacă visez la ceva, intens şi fără abatere, este ziua în care i-o voi plăti. Fără milă.
    - Mă sperii! E o ură... nesănătoasă. Vreau să spun că, în primul rând, ţie îţi face rău.
    Ioana râse:
   - Cum arată ura sănătoasă? În realitate, ştie să urască doar ăla care a suferit crâncen. Altfel, e uşor de vorbit despre mărinimie sufletească şi apostolică iertare.
    Patrick se simţi surprins de această explozie de confidenţă din partea unei persoane socotită îndeobşte drept închisă, ascunsă, niciodată exteriorizată. Astfel de persoană, dacă ajunge totuşi să-şi etaleze secretele, o face rar şi doar faţă de oameni extrem de apropiaţi. "Te pomeneşti că nebuna chiar mă iubeşte..." Undeva, parcă în străfundul sufletului, ipoteza îl flata, căci Patrick, ca şi Diana, era sensibil la omagiile aduse propriei persoane indiferent din partea cui ar fi venit, dar totodată se simţea şi temător.
    Ioana nu va permite nimănui s-o trateze ca pe o aventură de o noapte, o intuia prea mândră, prea puternică, prea luptătoare. "Ce o fi în mintea ei?!" şi următoarea întrebare îi scapă înainte de a fi avut timpul să gândească:
    - Cred că ţi-ai luat toate... măsurile, nu-i aşa?
    Întâi, nu sesiză la ce se referă şi-l cercetă nedumerită:
    - Ce măsuri... A! ţi-e teamă să nu rămân însărcinată!... Râse amar: Doamne, ce meschin poţi să fii! Îl provocă: Şi dacă aş rămâne, ce-ar fi?
    Patrick se ridică în capul oaselor, bâjbâi pe noptieră şi aprinse o ţigară:
    - Draga mea, se răţoi destul de iritat, eu am depus eforturi pentru a-mi edifica o viaţă agreabilă, un itinerariu rectiliniu, fără necazuri, fără accidente, un perimetru în care să mă simt, şi mă simt, bine, "o zonă liberă de complicaţii". În consecinţă, ar fi lipsit de lealitate şi bun-simţ vizavi de mine însumi să încep să le caut cu lumânarea.
    Ioana îi adresă o privire ironică. În clarobscurul încăperii, aşa cum stătea, nud în profil, sânii - pere cârne cu nasul ridicat - se arătau superb.
    - Şi ce se va întâmpla cu Băiatul, când Mami nu va mai fi?
    Patrick tresări ca pălmuit. Strivi nervos ţigara şi se ridică din pat:
    - Nu-ţi permit să vorbeşti aşa cu mine. Şi nici despre nevastă-mea. Te poftesc să pleci!
    - De ce te superi? surâse Ioana. În definitiv, mi-am manifestat îngrijorarea pentru soarta bărbatului pe care-l iubesc. Maică-ta simte la fel şi s-a exprimat cam în aceiaşi termeni. Nu te mira, am auzit ce-aţi discutat în sufragerie când Fulguleţ a luat dejunul aici.
    Patrick o privi neputincios:
    - Cred că eşti o femeie infernală! Să nu te mai prind în camera asta!
    Un ciocănit discret îi îngheţă sângele în vine. Se pierdu cu firea privind înnebunit în jur după o ascunzătoare pentru Ioana. Noroc că venise goală, îi fulgeră prin minte, nu mai trebuia să aibă grijă şi de haine, corp delict.
    Ciocănitul se repetă, ceva mai perceptibil. Fata, stăpână pe ea, îşi duse degetul la gură. Trânti perna ei peste a lui Patrick pentru a şterge urma unui al doilea cap în acelaşi aşternut şi se strecură iute ca o şopârlă sub pat.
    - Fă pe somnorosul! mai găsi timp să şoptească.
    La al treilea ciocănit, Patrick se interesă cu ceea ce încerca el să pară o voce adormită:
    - Clo-Clo, tu eşti?

                                                                  51.

                                        - Ţi-am auzit glasul şi m-am gândit că poate ai un coşmar. Nu ştiam că Băiatul meu vorbeşte în somn... Iartă-mă că te-am trezit!
    - N-are nicio importanţă. Ai nevoie de ceva? Nu te simţi bine?
    Îşi ţinea pumnii încleştaţi sub pled, se simţea nelaîndemână şi confuz, iar gândul că Ioana se afla sub pat, îl înnebunea.
    - Nu, scumpule, dimpotrivă, azi mi-e mai bine ca oricând, în câteva zile, voi fi complet pe picioare.
    - O, mă bucur.
    - Ştiu, dragostea mea, şopti, dându-şi peignoirul la o parte.
    Prin decolteul adânc până la talie al cămăşii de noapte, i se vedeau clar sânii destul de bine întreţinuţi. Cândva, se fălise tare mult cu ei.
    - M-am simţit însă dintr-o dată extrem de singură... Ioana n-a înnoptat acasă... Singură, singură, şi dintr-o dată mi s-a făcut un dor nebun de Băiatul meu!
    Se lipi de el şi-i aplică o sărutare lungă, ventuză hulpavă şi interminabilă. Concomitent, mâinile dezmierdau indiscret şi abil sub centura lui Patrick.
    - Ia-mă, şuieră gâfâind la urechea lui, ia-mă şi zdrobeşte-mă, aşa cum ştii tu, Băiatule... Aşa... Mai adânc!... Toată!...
    Sub somiera patului, zguduită ca de paşii unui elefant, Ioana trăia un coşmar. Doar muşcându-şi până la sânge braţul, izbuti să nu vomite. Târziu de tot, când Clotilda, în sfârşit sătulă, adormise sforăind, Ioana, strecurându-se ca o umbră, reuşi să părăsească dormitorul.
    Patrick, imobilizat de îmbrăţişarea Clotildei, nu dormea. Sub povara ruşinii nemărginite, cumplite, şi cum nu mai încercase vreodată, începu să plângă.
    Dincolo de ferestre, zorile dădeau bineţe cenuşii. "Ce noapte, Dumnezeule, ce noapte!..."

                                                                      52.

                                              După spectacol, Diana și Dragoş se certară. Pe Diana, obişnuită să domine şi să-şi impună punctul de vedere indiferent în ce zonă a relaţiilor sociale ar fi evoluat, atitudinea autoritară a lui Dragoş o găsi complet nepregătită. Întâi uluită, apoi indignată, făcea cunoştinţă cu o a doua faţă a amantului despre care îşi închipuise că-l cunoaşte ca pe propriile degete, învârtindu-l după plac.
    Discuţia o deschisese Dragoş, în timp ce o privea cum se demachiază:
    - Am auzit că la înmormântarea lui Lupu ai fost cu Quasimodo. Cu el ai şi dispărut înainte de a se termina slujba.
    Diana se crispă:
    - Ei şi? În orice caz te felicit, ai un serviciu de informaţii competent.
    - Astă-seară mergem la mine, rosti Dragoş pe un ton categoric.
    Pentru prima dată, decidea de unul singur, dar Diana nu se alarmă:
    - Nici gând!
    Dragoş respiră adânc. Încă reuşea să se stăpânească:
    - Ai să vii cu mine! Nu vreau să ne certăm.
    - Atunci, tacă-ţi gura şi aut din zonă!
    Dragoş făcu un pas înainte şi o apucă brutal de umeri:
    - Nu vorbi aşa cu mine!
    Diana se smulse nervoasă din strânsoare:
    - Vorbesc cum poftesc! Ce-ai să-mi faci? O să mă baţi?
    - Dacă e nevoie îţi rup şi oasele, enunţă Dragoş, fără să zâmbească.
    - Ha! ha! ha!
    - Nu glumesc, Diana! Ţin mult ca azi să înnoptezi la mine.
    De fapt, Dragoş încerca o demonstraţie de forţă care să reechilibreze situaţia. Prea îşi bătuse joc de el în ultima vreme, prea îl domina. Se obişnuise s-o considere proprietatea lui, erau potriviţi din toate punctele de vedere, îi legau multe, iar povestea aceea neplăcută de acum cinci ani îi făcuse complici pe viaţă. Un desfăşurător firesc, în ordinea lucrurilor, ducea la o iminentă căsătorie.
    - Înnoptăm?! Hm, nu cred... nu cred deloc că vom înnopta! Intenţionez să dorm noaptea asta la Doru.
    - Care Doru?!
    - E limpede, cu tine se întâmplă ceva! Auzi, care Doru? Câţi Doruleţi cunoaştem noi doi?
    Dragoş o privi stupefiat, nu-i venea să-şi creadă urechilor.
    - Doru Pavel?!
    - Exact. Doar cu el am fost la cimitir şi aşa, brusc şi instantaneu, am băgat de seamă că-i plin de sex-appeal.
    - Te-am auzit recitând bancuri mai bune! Caută altceva!
    Diana începu să se fardeze, machiaj obişnuit, de stradă.
    - De ce? E un gentleman, actor ca şi noi, ce-i lipseşte?
    - E un nemernic, un excrement al naturii!
    - ...care a demonstrat, urmă Diana imperturbabilă, că ştie să se şi bată!
    Se năpusti asupra Dianei şi, ridicând-o ca pe un fulg, o întoarse cu faţa spre el:
    - Nu poţi să-mi faci o măgărie ca asta! Nu ştiu unde am greşit, dar dacă vrei să te răzbuni, caută altceva!
    - Dă-mi drumul! ţipă femeia încercând zadarnic să se smulgă, şi nu fă cu mine pe omul de Neanderthal! Mă priveşte unde dorm şi cu cine mă culc!
    - Face parte din scenariu?
    În general, Diana repezea, ţipa mult, dar se înfuria rar. Când se enerva însă, simţea că însuşi diavolul a pus stăpânire pe ea, ţintea şi nimerea cele mai vulnerabile zone ale interlocutorului, devenea sadică şi ar fi reuşit să scoată din minţi chiar şi un bloc de granit. Era starea de spirit de acum, rezultatul acumulărilor emoţionale negative din ultima vreme, o succesiune de care Dragoş nu era cu nimic vinovat.
    Simţea însă nevoia stringentă de a-l răni până la nimicire şi îl provocă cu bună ştiinţă:
    - De ce, nu? Dacă ştie să se bată, poate ştie să facă şi sex. Genul ăsta de gladiatori funcţionează de obicei foarte bine la pat! Mi-a spus...
    Nu mai apucă să spună cine. O palmă zdravănă, cum nu mai primise în viaţa ei (de fapt, nu primise nici una) îi şterse cuvintele de pe buze, azvârlind-o înapoi pe scaunul din faţa oglinzii.
    - Nu admit să vorbeşti ca o târfă de maidan! mârâi Dragoş îndesat.
    Diana, fără grai, se simţea confuză, cumva moleşită. Palma o luase pe neaşteptate, obrazul îi ardea de durere, dar, în chip ciudat, pervers, îi plăcuse. Trăia o stare de voluptate necunoscută, un anume bine fizic senzual la fel de nou şi se simţi dintr-o dată cuprinsă de o dorinţă pârjolitoare.
    Dragoş o privi scurt. Nu mai era nevoie de cuvinte. O smulse de pe taburet, o trânti pe covor şi se aruncă sălbatic peste ea. Fără menajamente, fără tandreţe. Diana se lăsă cuprinsă moale, docilă, fierbinte. Se prăbuşiră amândoi într-un abis.
    - Îmbracă-te, spuse Dragoş ştergându-şi de pe obraz urmele de ruj. Vin să te iau peste un sfert de oră. Grăbeşte-te, te rog...
    Diana îl aşteptă să iasă şi imediat scoase celularul din poșetă.

                                                                 53.

                                      Diana, nu fără un gâdilici interior, îi observă emoţia. În fond, Doru nici nu încerca să şi-o camufleze. Avusese un impuls la început, instinctul de autoapărare care semnalizează când eşti gata să-ţi pui inima în palmă, şi încercase să se controleze.
    "Comportă-te matur, ai treizeci de ani, te-ai mai întâlnit cu femei, nu trebuie să-i dai ei toţi aşii chiar înainte de a bate cărţile..."
    Se răzgândi în minutul următor şi, fără să-şi dea seama, dădu din cap ca un armăsar nărăvaş. "La naiba cu prudenţa! Ştie c-o ador, iar eu nu voi rata poate unica ocazie a vieţii mele de a mă simţi fericit, împiedicându-mă în strategii. Voi fi exact ceea ce sunt: chose-ul ei, preş sub picioarele ei..."
    Când îl sunase, venise literalmente de-a dura! Ce o determina pe Diana Tamaş, la aproape zece seara, să-i solicite o întâlnire imediată, în condiţii de mare clandestinitate?
    Se simţise fericit, dar totodată, ros de nelinişti. Glasul Dianei şoptit, precipitat şi, după cum i se păruse, plin de teamă, avertiza că fata are necazuri, că oricum, s-a întâmplat ceva. Nu-i dăduse nicio explicaţie, practic nu-l lăsase să vorbească, "poruncindu-i" (da, da, fără te rog sau dacă poţi, vrei etc.) s-o aştepte într-un taxi la Giselle, un magazin aflat la circa o sută de metri de teatru. Fapt sigur, dedusese Doru, cel puţin în seara asta, Dragoş era scos din cărţi. De cine altcineva s-ar fi ferit?!
    O zări de departe, apropiindu-se în fugă. Blugi, vindiac, adidaşi, un sac de sport pe umăr... Hm, nu era deloc stilul Dianei care, după căderea serii, arbora o ţinută elegantă. Conformându-se dispoziţiilor, o aşteptă în maşină, mulţumindu-se doar să deschidă portiera.
    Diana se strecură suplă şi i se cuibări în braţe:
    - Strânge-mă! Strânge-mă tare de tot! Mi-e aşa de frică!
    Topit, Doru trebui să repete de trei ori adresa ca să se facă înţeles. Şoferul îi cerceta în oglindă cu o curiozitate nedisimulată. Apăsă pe accelerator: "Pun pariu că în noaptea asta, cineva - «fraierul de acasă» - o să plângă, cu ochii pe geam...”

                                                                   54.

                                          Doru se învârtea în jurul ei, neștiind cum s-o mulțumească.  Îi vâjâiau urechile, simţea nevoia să respire des, totul îi scăpa din mână. Nici în visele lui cele mai avântate, nu-şi închipuise că într-o bună zi, Diana se va afla aici, numai a lui, legănându-se în balansoarul de răchită, unde el însuşi se legăna de atâtea ori cu un pahar de alcool la îndemână, gândindu-se la ea.
    Diana, măgulită - întreaga lui făptură îi prezenta omagii supradimensionate şi umile în acelaşi timp -, acceptă un cocktail de fructe cu un deget de alcool. În ultima vreme, dar mai ales de când văzuse monumentul Monicăi, se afla într-o dispoziţie specială înclinând spre sumbru isteric, dar constată că în ciuda temerilor şi necazurilor recente, îi era bine, prezenţa lui Doru o reconforta, mai simţea încă în jurul trupului braţele care o înlănţuiseră în taxi, iar în nări, mirosul lui specific. "Ce-ar fi să mă culc cu el?..."
    Alungă gândul - "ce naiba, am dat în nimfomanie, mâine am să mă culc şi cu portarul!" - şi îşi plimbă maşinal privirea peste interior. O surprindea, deşi n-ar fi ştiut să spună exact la ceea ce s-ar fi aşteptat, şi, în orice caz, o impresiona plăcut. Simplu, cu puţine obiecte, dar de calitate, nici un kitsch.
    Ceea ce sărea de la bun început în ochi era duzina de fotografii costisitor înrămate, care o înfăţişau pe ea, Diana, în diverse roluri. Constată amuzată:
    - Ăsta-i deja muzeu, Dorule! Ce părere au dulcineele tale?
    Doru Pavel răspunse ambiguu, încercând să câştige timp:
    - Ce părere să aibă?
    - Pe mine una m-ar deranja să dau ochii cu un fotomontaj ca ăsta. Practic, nu le dai nicio şansă.
    - Chiar nu au nicio şansă. Cine a avut ghinionul să se îndrăgostească de tine nu mai poate oferi nimic altei femei.
    - E frumos ce spui tu şi altceva decât aud de obicei.
    Oricât de tulburat ar fi fost, Doru încă mai păstra un strop de luciditate, stăruind ca un rest de zaţ pe fundul unei ceşti de cafea: "Dacă îi mai arde de flirtat, lucrurile nu stau chiar atât de rău..." Îşi luă inima în dinţi şi se interesă, chipurile indiferent:
    - Cum se mai simte Dragoş? Ţi-am mai spus că el m-a provocat.
    Diana avu un gest de plictiseală:
    - Sunteţi amândoi nişte proşti. Doi cocoşi caraghioşi. Nu vreau să mai aud de prostiile voastre!
    Doru se apropie şi îi răsuci brusc faţa. Pe obrazul diafan, o vânătaie urâtă se căţăra spre tâmplă, dispărând sub şuviţele de păr. Doru încasase destul la viaţa lui ca să-şi dea seama că femeia fusese ţeapăn lovită peste ochi, şi nu alintată cu o floare.
    - Ce-ai păţit aici? întrebă speriat.
    - M-am lovit de uşa de la dulap. Mă grăbeam...
    - Nu minţi, Diana. Asta-i cea mai clasică "pleaznă peste faruri" din câte am văzut vreodată! Doar un vierme poate să dea într-o femeie! Şi mai pretinde că te iubeşte! Dacă-l întâlnesc, ţăndări îl fac!
    - Potoleşte-te! ţipă Diana. Ce naiba, doar cu schizofrenici am de-a face? M-am lovit singură, şi cu asta discuţia-i încheiată! Am venit la tine pentru că am probleme, şi ţie îţi arde de turniruri!
    Agil, în clipa următoare era la picioarele ei. Avea un trup suplu, bine lucrat, şi dacă făceai abstracţie de chipul de ocnaş, care şi ăla, căznit şi spintecat cum era, emana o virilitate picantă în agresivitatea ei...
    - Sunt în pericol de moarte, Dorule! De-asta am venit la tine. Să mă ascund, să fiu liniştită măcar câteva ore.

                                                                   55.

                               - Dacă-ți închipui că am exagerat o singură silabă, încheie Diana, chiar acum, mă ridic şi plec.
    - Ce-ţi veni? se sperie Doru.
    - M-am săturat să fiu tratată ca o ipohondră care pe deasupra mai suferă şi de mania persecuţiei.
    Doru îi mângâie degetele lungi care odihneau pe braţul balansoarului, ocolind ametistul, un cadou de la Dragoş.
    - Fii pe pace, şopti, din păcate cred fiecare cuvânt.
    Credea şi se simţea speriat de moarte.
    - Nicăieri nu mai am linişte, acasă mi-e teamă să mai pun ceva în gură, pentru ca nu cumva vipera de soră-mea să-mi fi pus otravă în mâncare, pe stradă, la teatru sunt urmărită de un monstru, un soi de Budha apocaliptic, primesc tot felul de avertismente sinistre, eu însămi sunt bântuită de presimţiri...
    Doru îi mângâie stângaci mâna:
    - Dacă lucrurile stau aşa... Nu vreau să intri în panică, dar chestiunea e cât se poate de serioasă. Până se lămuresc lucrurile, trebuie într-adevăr să te ascunzi.
    Femeia îl măsură ironică:
    - De unde o să ştiu că s-au lămurit? Când o să fiu sigură că pot scoate capul? Duc în spate şaptezeci la sută din repertoriu! Vorbim să n-adormim! Parole, parole, parole...
    - Ştiu, te rog nu te enerva, pur şi simplu, caut variante...
    Diana săltă din umeri şi se ridică:
    - Potsă fac un duş?... Nu te deranja, am tot ce-mi trebuie. Doar un prosop mai mare, dacă ai...
    De îndată ce uşa se închise în urma Dianei, Doru intră în priză. Din fire era expeditiv şi îndemânatic, iar singurătatea îl învăţase să fie şi organizat. Deşi părinţii trăiau la Constanţa, el îşi făcuse studiile la Bucureşti, liceul şi Academia de Teatru. În mare, se putea afirma că încă de la paisprezece ani, Doru era de capul lui şi până a se fixa în apartamentul actual, pendulase între internat, cămin şi diferite gazde.
    Fără să piardă o clipă, înfăţă la iuţeală patul cu cel mai simandicos aşternut din şifonier, un set din damasc dăruit de maică-sa, aruncă pentru el o pernă şi un pled pe canapea şi zbură spre bucătărie, ca să improvizeze o mică gustare. N-avea mare lucru în casă - o, dacă ar fi ştiut, cum s-ar mai fi pregătit! - mulţumindu-se îndeobşte cu un sandwich de lan McDonald's sau cu o pizza. Noroc că maică-sa îi trimitea lunar câte o cutie cu dulciuri. Sărăcuţa de ea tare se mai brodise urâţică măicuţa lui, dar tot ce-i ieşea din mână părea pictat! Tricota ca o profesionistă, broda minunat, era o plăcere să priveşti o masă preparată şi aranjată de ea! Se pricepea mai ales la prăjituri, pe care le mâneai din ochi.
    - Parcă ar fi nişte bibelouri, râse Diana înregistrând amuzată şi chiar înduioşată amănuntele de regie. Ciudat, nu mi te închipuiam gospodar.
    - Dar cum?
    - Nu ştiu... Oricum, nu aşa..
    În realitate, nu şi-l imaginase în nici un fel pentru că puţin îi păsase, gândul nu-i zăbovise niciodată asupra lui Doru.
    Era desculţă, într-o cămaşă de noapte gen furou care, dată fiind moda, putea trece şi drept rochie de seară, iar părul şi-l adunase într-un coc căutat neglijent. Lui Doru i se părea că nu văzuse în viaţa lui ceva mai sexy şi nu-şi putea desprinde ochii de picioarele goale. Amănuntul - două flori de lotus, două pisicuţe albe - îl înnebunea, se simţea răpus de dorinţa de a le săruta.
    - Sunt moartă de oboseală... Te deranjează dacă mă întind?
    Fără să aştepte răspunsul, se strecură sub cearşaf, oftând voluptuos:
    - Doamne, ce bine!... Ce faci, nu vii?
    Doru, în extaz, bolborosi:
    - Dar sunt aici, nu plec nicăieri...
    - Prostule, gânguri Diana, aici, lângă mine... Mi-e frică să dorm singură... Vreau să mă ţii în braţe... Dar suntem cuminţi, da? Foarte cuminţi...
    Când o cuprinse în braţe, îi fu teamă că-şi pierde cunoştinţa. Diana îşi zise că nimeni până la Doru n-o iubise cu atâta adoraţie. Apoi, nu mai ştiu nimic.

                                                                56.

                                       Fulguleț era pentru toată lumea o femeie drăguţă, delicată ca o floricică de in, acceptând cu graţie şi mereu zâmbitoare protecţia autoritarului Ioan Sârbu, persoană căreia unanim nu i se dădea importanţă. O gâză, a-colo... Cine ar fi putut privi însă în adâncul sufletului ei, dintâi s-ar fi cutremurat, ca apoi să izbucnească într-un uriaş hohot de râs raportând imaginea vizualizată la propria naivitate. Un ţurţure de gheaţă n-ar fi putut fi mai rece, un rechin mai rapace, o tigroaică la fel de feroce.
    Ca mai toţi scorpionii, Fulguleţ avea şi premoniţii uluitoare, vise sau alte semne, prefaţând evenimente confirmate ulterior. Or, de la o vreme, Fulguleţ visa ciudat, "tema" revenind cu obstinaţie: stol de păsări cu aripile desfăşurate, gata să se desprindă de sol pentru a-şi lua zborul, ceea ce orice "translatoare" de vise calificată va diagnostica drept schimbare majoră şi iminentă.
    Separat de asta, Fulguleţ trăia aparent nemotivat şi din senin o stare de nelinişte febrilă, ca în aşteptarea a ceva important care urma să se întâmple, şi ea însăşi încercând să-şi închipuie viitorul, un ecran alb i se aşternea dinaintea ochilor. Concret, nu şi-l mai putea imagina în parametrii actuali, simţea, până la a putea jura, că mai mult sau mai puţin curând, zilele, viaţa lor va arăta cu totul altfel. Nu ştia cum, dar sigur nu va semăna cu ceea ce trăiau acum, va interveni o schimbare fundamentală. De bine sau de rău, habar n-avea, dar ştia că trebuie să fie pregătită.
    Cum toate preocupările îl vizau pe Patrick - singura ei raţiune de a trăi - binele şi bunăstarea lui, îşi concentra toate puterile în acest sens. Primul lucru la care se gândi fu acela că are nevoie de un aliat. Îşi idolatriza feciorul, dar îi ştia şi defectele.
    Patrick cam umbla cu capul în nori, vehicula o inconştienţă specifică de parcă n-ar fi observat în jur că oamenii, cât de blagosloviţi de soartă, mai şi îmbătrânesc, având orizontul blocat de prezent, era incapabil să gândească cu bătaie lungă. Dar de asta existau mamele, să vegheze şi, la nevoie, să-i ducă de mână, chiar dacă băieţaşul a împlinit cincizeci de ani.
    E bine cunoscut faptul că aliatul ideal e cel strecurat în tabăra "adversă". Deci ideea de a o coopta pe Ioana se iscă de la sine. Ignorându-şi aprehensiunea iniţială încercată faţă de fată, avertismentele instinctului care o îndemnau s-o ocolească, Fulguleţ se gândi s-o abordeze totuşi. Varianta oferea prea multe avantaje pentru a o rata. În primul rând, o femeie vede considerabil mai bine în asemenea situaţii, simţurile sunt mai ascuţite, materialul de sub lupă devenind mai permeabil.
    De adăugat că totuşi erau rude, şi mătuşa va exploata acest aspect, dar, lucru extrem de important, Ioana era isteaţă şi mercenară, pusă pe căpătuială cu orice preţ. Uite un om lesne de cumpărat şi, pe deasupra, ştii şi cu cine ai de-a face. Moţ de frişcă la toată combinaţia o punea amănuntul că Martineasca se ataşase de Ioana, devenită indispensabilă.
    De aici până la confidenţă e un singur pas şi ăla mititel, or, asta voia să afle şi Fulguleţ, cam ce intenţii şi în ce ape se scaldă noră-sa.
    "Dar chiar dacă e prea doamnă ca să intre în intimităţi cu slujitoarea, calcula Fulguleţ, faptul că-i stă în coastă, cât e ziulica de mare, reprezintă un atu colosal! Nu-i scapă telefon, scrisoare sau vizită (aici inima îi palpita, sperând la o întrevedere cu notarul), poate trage cu urechea."
    Odată decisă, Fulguleţ trecu la fapte. Întâi îi făcu încă o vizită de curtoazie Clotildei, s-o felicite pentru însănătoşire. În sinea ei însă, de cum o văzu, îi şi puse grâul la fiert. Degeaba se minţea baba pe ea însăşi că se simte foarte bine, că trebuie doar să se întremeze, pentru că în realitate, arăta fioros de slăbită şi schimbată, iar machiajul gros pe care începuse să-l arboreze cu îndrăzneală după ce se îmbolnăvise, izbutea să facă din obrazul fleşcăit o mască de zdrenţe, jalnic spectru solar.
    Încântată de cele constatate ("e pe ducă, nu mai apucă primăvara - trebuie să ne mişcăm rapid"), inima i se umplu a doua oară de speranţă, când văzu tava pe care Ioana pregătise dejunul Clotildei. Nu i-ar fi fost de ajuns nici măcar unui copilaş în scutece ca să se sature, dar unui adult care trebuie să se ridice după boală. O ceaşcă pentru cafea cu o supiţă de zarzavat, friptura cât o cutie de chibrituri, patru bucăţele de cartofi şi o jumătate de kiwi constituiau porţii absolut ridicole!
    "Nu pot mai mult, se lamenta Clotilda, înţelegeţi-mă. Doar dacă văd farfuria cu vârf, îmi vine rău...!"
    Or, cine nu mai poate înghiţi, indiferent de ce i-ai pune dinainte, ştiut este din bătrâni, că-i pe ducă!
    La plecare, condusă de Ioana până la uşă, îi strecură acesteia în treacăt, trăgându-şi mănuşile:
    - Mai vino pe la noi, draga mea. Mai trăncănim la o cafea - râse - mai bârfim, mai povestim... O privi în luminile ochilor: Avem atâtea să ne spunem...
    Ioana înţelesese şi rosti netulburată:
    - Sunt liberă vineri dimineaţă.
    "Hm, putoarea pricepuse suspect de repede." Depăşindu-şi starea de contrarietate, Fulguleţ o cuprinse într-o privire caldă, continuând să surâdă îmbietor:
    - Sunt sigură că o să ne simţim extrem de bine.
    "E... cum e mai rău, gândi Fulguleţ coborând treptele casei. Enigmatică, ambiţioasă şi imprevizibilă. Rămâne să vedem care pe care..."
    Dincolo de uşa închisă, Ioana se rezemă de zid, muşcându-şi unghia degetului gros: "Vipera asta pitică vrea ceva de la mine... Nu ştiu ce, dar orice ar intenţiona, pot paria că nu-i din dragoste pentru Clotilda...”

                                                                   57.

                                            În prezența bărbaților, Cireşica avea totdeauna trac, iar când se mai întâmpla ca aceştia să arate şi bine, se pierdea complet, dorindu-şi fierbinte să devină invizibilă. O obseda gândul că interlocutorul nu are cum să nu se minuneze neapărat de urâţenia ei şi, ruşinată de propriul obraz, îşi ţintuia privirea în pământ, ca şi cum, dacă nu se uita la el, însemna că nici celălalt n-o vede.
    Într-o vreme, urmărită de dorinţa arzătoare de a-şi ascunde faţa sau, oricum, de a lăsa să se vadă cât mai puţin, purta o perucă a la Angela Davis care-i mânca toată fruntea şi o bună parte din obraji, ochelari de aviator fumurii, iar gâtul de cocostârc îl înfăşură într-un fişiu, apucându-i şi vârful bărbiei.
    - Bravo, ţi-ai schimbat stilul, apreciase Vica, să ştii că te avantajează!
    Cireşica ricanase:
    - Normal, nu se mai vede nimic.
    - Cu tine nu mai ştie omul cum s-o sucească! Ţi-am zis de bine, şi tu dai cu bâta! Învaţă să te porţi în lume, că vorba dulce mult aduce!
    - Poate muşte!
    Până la urmă însă, renunţase la noul look.
    Prezumţia de camuflaj era atât de pertinentă, încât se trezi de două ori oprită şi legitimată de Poliţia aflată în vânătoare de persoane date în urmărire generală.
    "O femeie tiranizată de un fizic ingrat, etichetase Emil când o văzuse prima oară, uitând pentru o clipă de propriile lui complexe. Măcar de-ar găsi o soluţie pentru coşuri, sunt dezgustătoare!"
    Azi însă, Cireşica reluase varianta look Angela Davis din motive serioase. Fixase o întâlnire, să zicem de afaceri, şi amănuntul de a nu fi recunoscută ulterior conta enorm. După ce îşi isprăvi toaleta, constată că mai avea două ore până la întâlnire.
    Puse fierbătorul în priză şi azvârli un teanc de boarfe eliberând fotoliul ca să se poată aşeza.
    Dezordinea şi haosul ar fi constituit un motto excelent pentru o descriere a camerei locuite de profesoară. Nu avea nimic de-a face cu boema studenţilor căminişti sau a privilegiaţilor cu bani gheaţă, boema simpatică, trăznită şi care nu produce greaţă. La Cireşica, deranjau, dincolo de balamuc, lipsa de pudoare a unor amănunte: chiloţi şi ciorapi purtaţi agăţaţi de spătarul scaunelor, o cămaşă de noapte mototolită, un pachet de vată început, ghemuleţe din părul căzut la pieptănat lepădate în scrumieră, împreună cu alte ghemotocele de vată cu ceară galbenă, provenită de la curăţatul urechilor. Vorba aia, e grasă şi bătrână, dar şi leneşă şi proastă! Tot aşa, la primul contact, îţi venea să crezi că dăscăliţa-i un sumum de defecte şi nimic altceva.
    În timp ce-şi sorbea cafeaua, se privi în oglindă nu instinctiv, ci conştient, ceea ce constituia o abatere de la stilul obişnuit. A evita pe cât posibil oglinda - vezi vestita Elisabeta I, hâda Regină a Angliei - devenise reflex la Cireşica, comportamentul făcând parte din componentele politicii de automenajare pe care o practica de câţiva ani. Astfel, în zile sau momente, când se simţea cu deosebire în dezavantaj fizic, diminua la maximum lumina din odaie, coborând storurile şi aprinzând doar veioza de lângă pat. Secundo tempo, dacă n-avea ore, ocolea cu desăvârşire oglinda şi evita să iasă din cameră.
    Cel mai rău însă arăta după plâns, acesta subliniindu-i şi chiar amplificându-i defectele; ochii umflaţi deveneau şi mai mici, şuviţele de păr transpirate păreau şi mai slinoase, iar coşurile inflamate ţuguiau capete roşii, mustind de puroi.
    Un moment îi trecu prin faţa ochilor imaginea Claudiei Schiffer (cu ea i-ar fi plăcut să se schimbe), un înger de femeie, genul de frumuseţe despre care îşi închipuia că orice bărbat visează s-o ţină în braţe...
    Dar necazul era că îi păsa al dracului, fiind conştientă că încearcă să se mintă singură. Pentru că, spre neşansa ei, o interesa părerea celor din jur, a oamenilor în general, ar fi vrut să ofere o imagine luminoasă, căci impresiile negative n-o lăsau rece.
    În caz contrar, ar fi fost o fericită, şi-ar fi văzut netulburată de viaţa ei, "nu-ţi plac ochii mei, n-ai decât să nu mă inviţi la masă!"
    Începu să-şi roadă unghiile - alt tic detestat de familie şi de colegii de cancelarie - întrebându-se cu ce să-şi omoare timpul. Treabă ar fi avut, în primul rând un vraf de caiete de corectat, dar se simţea incapabilă de orice soi de activitate. Era febrilă, nervoasă şi nemulţumită de ea însăşi mai mult decât de obicei. Deschise la întâmplare televizorul, un Phillips sport, destinat uzului personal pentru serile când era peste puterile ei să asculte comentariile politice ale lui taică-său sau să asiste la intensitatea cu care se implicau maică-sa şi deşteaptă de Vica în destinele telenovelelor.
    Dar, în realitate, că urmărea programul la ea în cameră sau în livingul comun, n-o interesa nimic, ceasurile petrecute în faţa televizorului constituind o simplă modalitate de a mai isprăvi o zi. Amănuntul o umilea auzindu-i pe alţii care se lamentau că ziua-i prea scurtă, douăzeci şi patru de ore, o nimica toată, măcar de-ar avea treizeci de ceasuri, sau (vârstnicii cu pretenţii intelectuale, de obicei) că timpul zboară, iar ei mai aveau atâtea de făcut!
    Ei bine, ea n-avea nimic esenţial de făcut, n-avea o operă care să fie încununată de un sfârşit, de orice fel, pompos sau modest, n-avea nici măcar hobby-uri. Ce-ar fi vrut cu adevărat?
    Cireşicăi îi dădeau lacrimile mărturisindu-şi sie înseşi idealul pe cât de minor, pe atât de irealizabil, de interzis ei: un bărbat cumsecade care să nu privească peste creştetul sau sub bărbia ei, doi copilaşi care să nu-i semene şi un serviciu pe viaţă, adică să apuce pensia, fără să ştie ce-i aia să fii disponibilizată. Ce mare lu cru! Când te gândeai de câte se bucură alţii, fără să mişte un deget!
    Lasă-i pe Diana sau pe Dragoş, norocoşi între norocoşi, dar chiar maică-sa, Simina, numai de bucurii şi satisfacţii avusese parte în viaţă. Când Simion o ceruse în căsătorie, îndrăgostit de chipul ei drăgălaş şi de candoarea de oiţă, albă mieluşea, nu pretinsese decât două lucruri: să fie virgină şi să-i facă măcar un copil; fusese şi îi făcuse nu unul, doi. Pe chestia asta o adora necondiţionat de peste treizeci de ani şi tot de atâţia, mărturisea chiar Simina râzând, era musafiră în propria ei casă. Cu excepţia unor ceasuri petrecute în bucătărie, pentru că îi plăcea să gătească sofisticat, Simina se lăsa servită ca o prinţesă. Dacă avea poftă de un şerbet sau de o dulceaţă în timpul filmului, Simion sărea să le aducă, dacă i se făcea sete noaptea, doar ce-o simţea că se foieşte, şi încredinţându-se că nu vrea pipi, tot Simion sărea să-i aducă un pahar cu apă.
    De-ar fi fost după capul lui, n-ar fi lăsat-o nici să lucreze, dar aici, Simina judecase lucid: "N-am pretenţii de carieră, că nu-s madam Aslan şi nici Stela Popescu, dar de o pensioară trebuie să mă îngrijesc..."
    Simion o iubise şi mai mult - "uite cât e de înţeleaptă!..."
    Se uită la ceas. Era numai bine, şi se ridică. Scoase paltonul din şifonier, fularul şi mănuşile, controla conţinutul poşetei. În cîteva minute era gata. Nu se putu opri să nu "filosofeze" că strict aceleaşi operaţii i-ar fi luat Dianei măcar o jumătate de oră.

                                                                 58.

                                    Vica se grăbi să dispară. Ascultase la uşă şi se simţea perplexă: "E nebună de-abinelea!... Auzi tu, să tolocăneşti de una singură, vreme de-un ceas, să povesteşti pereţilor toate năzbâtiile care-ţi trec prin minte, toate prostiile astea care te şi compromit... E caz de balamuc!"
    În acelaşi timp, îşi propuse să repete şedinţele de audiere incognito. Putea afla lucruri interesante.

                                                                   59.

                                     Fixaseră întâlnirea pentru ora 11 dimineaţa, la intrarea principală a Teatrului Naţional. Fusese propunerea Cireşicăi şi patronul acceptase. Prima întrevedere avusese loc la sediul instituţiei aflat în apartamentul unui bloc din Crângaşi. Cireşica se dusese cu emoţii, altele în plus faţă de ceea ce încerca ea în mod obişnuit la gândul că trebuia să întâlnească persoane necunoscute.
    Era fricoasă fizic şi, ca mai toţi bucureştenii, împărtăşea aprehensiunea unanimă vizavi de cartierul Crângaşi, "plin de ţigani, care te taie pentru un lănţişor sau o geantă goală". De altfel şi blocul era cam izolat, intrarea se făcea printr-un gang, şi ca să ajungi la el, erai obligată să treci pe dinaintea  unei bombe totdeauna atât de full, încât se servea şi afară.
    Nu asta ar fi fost problema, dar când te uitai la clientelă, te lua cu fiori: doar "specimene", figuri de bandiţi şi ocnaşi, mai toţi cu feţe oacheşe şi priviri furişe ori agitate, scormonind pietonii în căutare de potenţiale victime. Dar chiar în condiţii normale, ţinând seama de tot ceea ce se pe trecea - fărădelege - pe străzile Capitalei, Cireşicăi îi era teamă să mai iasă din casă...
    De aceea aranjase o întrevedere în plină zi, într-un loc ultracentral şi totodată nu prea aglomerat. Despre existenţa firmei PROMPT aflase din ziare. Îi atrăsese atenţia soiul de servicii pe care se obliga să le asigure: Aveţi idei trăsnite şi nu ştiţi cum să le puneţi în aplicare? PROMPT vă stă la dispoziţie zilnic, non-stop, oferindu-vă servicii prompte şi competente...
    Urma o enumerare vagă, dar incitantă de mostre de oficii la care se gândiseră iniţiatorii ca activităţi ciudate, procurarea de obiecte bizare şi personaje surpriză pentru petrecerile de sărbători (alde Moş Crăciun, Donald răţoiul, Superman sau Godzilla, sosii de ceară ale personalităţilor politice), farse originale şi altele din zonă.
    Ajunse la 11 fix şi constată cu satisfacţie - detesta să aştepte în stradă, având impresia că realmente toată lumea se uită la ea şi o compătimeşte ("nenorocita a luat plasă, e şi normal la cum arată") - că este aşteptată de asociatul patronului. Îl cunoscuse cu ocazia vizitei la sediu, un tânăr deşirat, cu plete şi cercel, veşnic mestecând chewing-gum.
    Întreaga înfăţişare te duce cu gândul la formaţii trăsnite - Pisica cheală, Prezervativele triste, Sarmalele sexy, punând în circulaţie o muzică ciudată, asurzitoare. Desigur, Cireşica se ştia depăşită, dar cum nu era ăsta singurul domeniu, de acesta îi păsa cel mai puţin.
    Tânărul făcu paşi în întâmpinarea ei, surâzând larg. Îi întinse o cutie pătrată de carton, asigurată cu scotch la toate încheieturile.
    - Comanda dumneavoastră, stimată doamnă. Dacă vreţi să verificaţi calitatea,putem deschide, şi scoase un briceag din buzunar.
    Cireşica se sperie:
    - Cum o să-l deschid aici?!... Lăsaţi, am toată încrederea...
    Strângea pachetul la piept, de parcă celălalt s-ar fi pregătit să i-l smulgă, grăbită totodată să dispară din zonă.
    - Atunci, vă spun la revedere. Totul a fost achitat.
    - Ştiu... Încă un moment, vă rog. Dacă nu o consideraţi drept o indiscreţie, patronul şi cu mine v-am fi recunoscători dacă ne-aţi spune ce destinaţie daţi obiectului? Nu de alta, dar în afacerea noastră, ideile contează foarte mult. Poate ne-am inspira...
    Cireşica avea răspunsul pregătit:
    - E un cadou pentru nepotul meu, student...
    Luă un taxi din faţa Intercontinentalului şi se duse acasă. Ochii îi străluceau de satisfacţie.

                                                             60.

                                      La invitația expresă a  Luizei Miclea, Emil luă obiceiul s-o viziteze la două-trei zile. Nu că Emil ar fi avut de fiecare dată informaţii noi, dar bătrânei îi făcea bine, simţea un soi de alinare discutând la infinit despre Monica, şi mai ales cu o persoană avizată. Mărgescu făcuse parte din viaţa fetei şi o iubise. Afla astfel amănunte pe care le ignorase total (pentru că aşa fusese biata de ea, gură cusută) reconstituind postum imaginea nepoată-sii, completând un tablou, până atunci doar schiţă superficială în creion.
    Descoperea de pildă acum că Monicăi îi plăcea pizza şi berea nealcoolizată (de ce trebuia să ţină secret chestia asta?!), ajuta două bătrâne de la Azilul Sf. Ecaterina cu pachete şi bani (şi iarăşi, de ce mister?), scrisese un volum de poezii - Luiza era de-a dreptul stupefiată - şi-l depusese la o editură. Îşi manifestă nedumerirea chiar faţă de Emil:
    - De ce eu n-am ştiut nimic din toate acestea? Uite un mister, rosti cu lacrimi în ochi, pe care l-a luat cu ea definitiv în mormânt. Ce pot să cred? Doar că m-a urât, altă explicaţie nu găsesc şi să mă bată Dumnezeu chiar în clipa asta dacă găsesc cel mai mic motiv! Am mai spus, mi-am iubit din tot sufletul fiica, dar tot am mai certat-o, am mai pedepsit-o, nu-i făceam chiar toate poftele, dar pe  Monica n-am atins-o nici cu răsuflarea, nu i-am refuzat nimic.
    Emil încercă s-o consoleze:
    - Consideraţi-o o simplă ciudăţenie şi sunt sigur că nu veţi greşi... Toţi artiştii au bizareriile lor.
    - Nici nu am altă soluţie, spuse bătrâna, ştergându-şi delicat nasul plâns. Dar tot mă întreb cu cine seamănă? Cu nici unul dintre noi, atâta cât am apucat sau auzit, bunici, verişori, mătuşi... Mai aproape, Mihaela, mamă-sa era gureşă şi prietenoasă, vioaie de n-avea astâmpăr, iar ginere-meu, tot aşa, mereu vesel, exterioriza chiar prea mult, rostea în gura mare tot ce-i trecea prin minte!
    - Am înţeles că s-au prăpădit de foarte tineri, spuse Emil prudent.
    Oftatul bătrânei fu atât de adânc, încât Mărgescu vizualizând, avu imaginea suspinului ajuns în călcâie.
    - Parcă s-a întâmplat ieri, rosti Luiza ca din depărtări, parcă acum o sută de ani. Toată viaţa mea a fost o tragedie, şi Dumnezeu mi-e martor că, din păcate, nu exagerez o singură silabă... S-au iubit de studenţi, vreau să zic fiică-mea şi cu băiatul ăsta, Nae. Erau colegi de grupă...
    - Ce facultate? se interesă Emil de parcă ar fi avut vreo importanţă.
    - La Medicină. Când au isprăvit, în '74, împliniseră amândoi douăzeci şi patru de ani, iar Monica un an şi câteva luni... Şi eu şi cuscrii socoteam că s-au grăbit, că sunt prea tineri ca să-şi asume responsabilităţi grele. Căsnicia nu-i doar I Iove you, pisicuţo, şi cadouri de Mărţişor, iar un copil nu-i păpuşă s-o aşezi într-un colţ şi să te joci cu ea când ai chef... Azi, îmi pare bine că nu m-au ascultat, au mai apucat să guste şi ei ceva din viaţă.
    Emil o urmărea întrebându-se cum poate fi atât de caraghioasă şi tragică în acelaşi timp! Astăzi, machiată cu ochii din gros conturaţi şi prelungiţi mult spre tâmple, ca egiptencele din antichitate şi învăluită într-un soi de togă din brocart şi cu degetele încărcate de inele grele, falsuri cu pietre divers colorate, de mărimea falangei, se lua desigur drept Aida, atingând o apoteoză de ridicol. Pe de altă parte, glasul dramatic şi conţinutul profund al relatării îţi sfâşia inima.
    - ...Dintr-o dată, le-a căşunat că nu mai suportă regimul de închisoare al lui Ceauşescu, lipsa de perspectivă - fuseseră repartizaţi într-o comună din Bihor - că au obligaţia faţă de fetiţă să-i asigure o viaţă decentă şi, dacă tot s-au decis, să încerce acum, cât sunt tineri...
    "Şi cum aveţi de gând să procedaţi? Tineri şi pe deasupra medici, vă dau ăştia paşaport, când o lua-o Dunărea la deal..."
    "Barem să încercăm, mamă. Dacă e să-ţi rupi gâtul, o păţeşti şi la tine acasă. Aşa, când o veni fie-mea să-mi ceară socoteală de ce am făcut-o când ştiam ce viaţă de mizerie o aşteaptă în socialismul multilateral dezvoltat, s-o pot privi în ochi şi să-i spun - eu şi taică-său ne-am riscat viaţa, libertatea ca să poată trăi omeneşte, dar uite că soarta a vrut altfel, nu suntem vinovaţi..."
    Emil scăpă un oftat:
    - Mă gândesc, doamnă Luiza, de ce oare a fost lumea atât de nedrept alcătuită? Că eu sunt un blestemat, treacă-meargă, dar o ţară întreagă să trăiască un blestem continuu, două milenii de caznă? Totul să depindă de amănuntul că te-ai născut mai la dreapta sau mai la stânga hărţii? Nici o sută de metri - mă refer acum la Poarta Brandenburg - să despartă Infernul de Paradis? Căci cu toate lipsurile lui, asta a fost Occidentul faţă de noi, Edenul mult visat, frumosul Aranjez din zilele lui de glorie!
    - Iată o întrebare la care nu poate să-ţi răspundă nimeni, tinere. Popii au câteva explicaţii în desagă, dar dacă nu ai vocaţia unei credinţe necondiţionate, nu te pot consola.
    - Mă gândeam la fiica şi ginerele dumneavoastră... Presupun că au încercat să forţeze graniţa.
    - Chiar aşa, suspină Luiza. Pe la sârbi.
    - V-au informat?
    - Bineînţeles. Lăsau aici fetiţa, şi oricum ar fi fost prea de tot, să plece fără să-şi ia rămas bun. Era o combinaţie bine organizată, n-au vrut să-mi dea amănunte şi nici eu n-am cerut, era bine să nu ştii prea multe. Ne-am înţeles doar să-mi dea de ştire din primul oraş liber că au ajuns cu bine. Natural, nu prin Poştă, unde opera Securitatea şi ar fi reţinut orice mesaj. Am stabilit un fel de parolă. Dacă totul ar fi decurs în regulă, urma să găsesc în cutia poştală, o bucăţică de cârpă roşie, tăiată în triunghi. Timp de o lună de zile cred că am consultat cutia de cel puţin zece ori pe zi. Pe urmă, am ştiut că-i zadarnic. Voiam să sper, dar în sufletul meu, îi îngropasem...
    Emil se interesă cu blândeţe:
    - Ce s-a întâmplat de fapt?
    - După Revoluţie, am primit o scrisoare de la un membru al grupului cu care Mihaela şi Nae încercaseră să treacă frontiera Un băiat drăguţ, îl cunoşteam de copil, fost coleg de şcoală şi liceu cu fiică-mea. Fuseseră opt cu toţii. Povestea clasică, i-au mirosit bestiile, câinii grănicerilor. Au deschis focul... Care a fost mai iute de picior, a scăpat. Copiii mei, nu... Mihaela era gravidă, situaţie pe care mi-au ascuns-o, şi se simţea rău, nu putea alerga Nae a stat după ea s-o ajute. I-au împuşcat fără somaţie, ca pe animale. Cosiţi au căzut la pământ, strâns îmbrăţişaţi. O dată cu ei a mai fost împuşcată şi o studentă la Arhitectură. Ceilalţi au scăpat. Nu-mi pare rău, îmi pare rău doar de copiii mei...

                                                                 61.

                                        Bătrâna prepară al doilea rând de cafele.  Puse alături sticla de Martell şi-l invită prin gesturi să se servească. Între timp, îşi reparase în baie obrazul ravajat de plâns şi îşi schimbase toaleta incomodă Aida cu o rochie de casă din catifea vişinie.
    Îşi aprinse una din cele zece ţigări ale zilei şi i se adresă pe un ton liniştit:
    - Nu mi-ai povestit niciodată cum ai cunoscut-o pe Monica.
    Emil, care tocmai se întreba dacă nu-i cazul să se ridice - vizita dura de peste o oră - îi surâse recunoscător. Se simţea bine la Luiza, chiar o îndrăgise, şi durerea comună îi apropiase, având astfel impresia că fac parte din aceeaşi familie. Cu cine ar fi putut discuta la fel de intim şi avizat despre Monica, cine i-ar fi putut deveni un complice mai de încredere? Pentru că în tot ceea ce intenţiona, lucru care se înscria sub semnul ineditului în existenţa lui, grăsanul resimţea acut nevoia unui coautor, chiar dacă numai moral.
    Rosti, surâzând aducerii aminte:
    - Întâi, trebuie să vă spun că m-am îndrăgostit de la prima vedere de poza ei. Am văzut-o răsfoind întâmplător o revistă pentru femei la care e abonată soră-mea. Asta s-a întâmplat cu exact doi ani înainte de nenorocire.
    - Ce romantic! aprecie visătoare Luiza. N-aş fi crezut că mai e posibil aşa ceva în ziua de azi!
   - Am decupat poza, am pus-o sub sticla de pe birou, şi pe urmă am pornit în căutarea originalului. Tot din reviste, aflasem că-i actriţă la Arlechino, aşa că am devenit un asiduu frecventator al teatrului. Nu i-am scăpat de atunci niciun spectacol...
    - Încep să văd, zâmbi cu simpatie Luiza. Mişcarea următoare, presupun, te-ai dus la cabină într-o pauză să-i ceri un autograf...
    - Da' de unde! respinse parcă speriat Mărgescu. N-am avut eu curajul ăsta! La cum arăt, ar fi avertizat portarul şi cabiniera să nu mă mai lase să intru la ea...
    Luiza încercă să-l contrazică, consolându-l totodată:
    - Exagerezi, fiule, ca întotdeauna când te referi la fizicul dumitale. În definitiv, Falstaff e un gen...
    - Dar nu un erou de vise, "în nopţile de luna mai", când dormitoarele copilelor sunt vizitate exclusiv de frumoşii ecranului! Lăsaţi, doamnă, am oglindă...
    Începu să râdă:
    - Voiam să vă spun că am cunoscut-o, recurgând la două trucuri. Veţi recunoaşte că am fost destul de dibaci.
    - Sunt curioasă...
    - În primul rând, am profitat, poate nu prea elegant, de moartea într-un accident de maşină a lui M.C....
    - Actorul de la Timişoara? Păcat de el, bun băiat şi talentat. A fost coleg de Academie cu Monica.
    - Exact! Am luat câteva date despre el, am cumpărat un parfum Silences, cel mai scump set de culori pentru machiaj şi împreună cu un impresionant buchet de crini imperiali m-am prezentat la cabina Monicăi, sub pretextul că aş fi un mesager postum al lui M.
    - Cum aşa? râse Luiza.
    - I-am povestit că am fost prieteni buni şi că M. "o adora în şoaptă". Cumpărase obiectele cu gândul să i le facă, vezi Doamne, cadou de sărbătorile Paştilor care cădeau peste câteva zile. Pe mine mă rugase să îndeplinesc oficiul de curier...
    - Şi te-a crezut? Actorii nu sunt prea timizi de felul lor, îşi fac declaraţiile de dragoste cu uşurinţă.
    - M-a crezut. Monica însăşi a fost o introvertită şi, pe urmă, era atât de obişnuită cu omagiile de toate esenţele, vârstele şi "origine socială", încât n-o mai surprindea nimic.
    - Aici, cam ai dreptate... Cum a reacţionat?
    - A fost extrem de impresionată şi recunoscătoare, chiar a plâns, ceea ce m-a făcut să mă simt vinovat. Dar primul pas era făcut! Mai aveam nevoie de un truc care să-mi consolideze oarecum poziţia. Ideea mi-a venit într-o dimineaţă vântoasă, cu rafale de ploaie piezişă, ceea ce se numeşte o vreme câinească. Seara avea spectacol şi presupuneam că va avea probleme cu întorsul acasă. Pleca în general ultima de la teatru şi nu-i plăcea să fie condusă. Era posibil ca de astă dată, din cauza vremii, să accepte serviciile vreunui coleg cu maşină sau să prindă un taxi prin dispecerate, dar mi-am zis că merită să-mi încerc norocul.
    Luiza îl urmărea amuzată, amuzament cu o nuanţă de compătimire: "Ce păcat de băiatul ăsta! Deşi mă întreb, dacă normal fiind, ar fi fost la fel de sensibil..."
    - În consecinţă, ce-ai făcut?
    Emil chicoti, încântat şi azi de ideea lui:
    - Am comandat din timp un taxi, care aştepta cam la cincizeci de metri de teatru. Când Monica a ieşit, eu chipurile treceam întâmplător pe acolo. Se uita dezorientată în jur, vântul îi smulgea trenciul de pe ea, îi dăduse peste cap umbrela. Am rugat-o să aştepte un minut, să-i găsesc un taxi. Şi l-am găsit...
    - Deci asta a fost introducerea!
    - În rest, totul a mers de la sine. M-am oferit să-i fac diverse servicii şi cu timpul, am devenit un fel de om bun la toate, uneori chiar indispensabil.
    - Vezi! exclamă Luiza Miclea cu o umbră de revoltă în glas, nici pe asta nu am ştiut-o. Stau şi te ascult şi am impresia că-mi vorbeşti despre o persoană pe care n-o cunosc. Şi nu încetez să mă întreb, de ce atîta mister chiar vizavi de nişte fleacuri inofensive? Am impresia că atunci când o fi să ne întâlnim "dincolo", prima întrebare pe care am să i-o pun, va fi, "de ce ai fost, mamă, atât de secretoasă cu mine? Tocmai cu mine?!"
    Emil surâse fin:
    - Asta admiţând că "dincolo" vom avea aceleaşi priorităţi! Presupunând, adăugă mai mult pentru el, că există un "dincolo".
    Bătrâna îi aruncă o privire ascuţită:
    - Dacă n-aş fi ferm încredinţată, aş da foc la mormânt şi m-aş sinucide!

                                                                 62.

                                        Începuse să se însereze. Luiza Miclea nu dădea semne de oboseală, dar Mărgescu îşi zise că e totuşi timpul să plece. Fusese o după-amiază instructivă, îi făcuse bine să asculte şi să vorbească despre Monica, dar foamea sfâşietoare urla cu crampe, căci trecuseră trei ceasuri fără să înghită nimic, ceea ce nu i se întâmpla nici noaptea, când vizita frigiderul din oră în oră. Mai rămânea însă de pus la punct o singură chestiune.
    - Ăăăă... A mai rămas de clarificat o problemă. Adică, aş vrea să cunosc poziţia dumneavoastră.
    Luiza sorbi ultimele picături de coniac, privindu-l peste marginea paharului:
    - Despre ce este vorba?
    - În câteva cuvinte, amândoi ne-am implicat într-o acţiune de vendetă, ca să nu ne ascundem după degete. Vreau să ştiu un singur lucru, cât de departe sunteţi dispusă să mergeţi?
    - Evident, până la capăt, ce credeai?
    - Păi, eu pot să cred multe. Cum vedeţi acest capăt?
    - Pedepsirea necruţătoare a vinovaţilor.
    - Cum?
    Bătrâna îl privi derutată. În sinea ei, realiza că nu se gândise niciodată la un aspect concret, ci doar la un final apoteotic - vinovaţii puşi la stâlpul infamiei, căindu-se amarnic, chinuindu-se... Într-un fel, se concentrase mai mult asupra dezvăluirii adevărului, afişat pe garduri şi strigat de pe toate acoperişurile, decât la cum vor arăta ticăloşii atârnând în ştreang.
    - Păi... nu mi se pare atât de complicat, doar energie să ne dea Dumnezeu!
    - Concret!
    - Vom face tapaj, vom alerta presa şi, în primul rând, organele de anchetă. Vom dispune de date noi, importante, putem cere redeschiderea dosarului...
    Grăsanul îşi împleti degetele peste pântecele uriaş, privind-o sarcastic:
    - Chiar mai credeţi în basmul cu justiţia? Scandaluri enorme, antrenând miliarde de lei şi avuţia ţării, şi au fost muşamalizate, date uitării, te întâlneşti cu fărădelegea umblând nepedepsită la tot pasul, marii tâlhari deţin toate pârghiile... Ce ecou speraţi să mai aibă demersurile noastre? Cui îi mai pasă de moartea suspectă a unei tinere actriţe, petrecută cu ani în urmă? Lipsit de actualitate, subiectul nici măcar nu ar mai face senzaţie!... Doamnă Luiza, oamenii ăştia cu care noi ne-am luat la trântă sunt puternici pentru că au bani. Pilele care au funcţionat acum cinci ani vor funcţiona şi azi, sau se vor găsi altele, pentru că sistemul e acelaşi, bazat pe mizerie, combinat cu invidie şi lăcomie...
    Bătrâna îl opri agasată:
    - Nu trebuie să-mi ții un discurs despre corupţie, am ascultat destule în campania electorală. Cum vezi dumneata chestiunea?
    Mărgescu respiră adânc şi îşi turnă generos în pahar, fără să mai ceară permisiunea:
    - M-am gândit mult, doamnă... Aş zice că de cinci ani doar la asta mă gândesc: la ce voi face, cum voi proceda când voi fi descoperit adevărul neîndoielnic. Există o singură soluţie: vendetă pe cont propriu. Năpârcile trebuie stârpite!
    Luizei îi scăpă portţigaretul dintre degete:
    - Ai de gând să-i omori?!
    Emil o privi fix:
    - Da. Nu văd altă soluţie ca să-i facem să plătească.
    - Moartea nu-i o pedeapsă, fiule, şopti înfiorată. Pentru unii - chiar izbăvire...
    - Nu şi pentru ei care dispun de toate noroacele, de tot ce poate burduşi Dumnezeu de bine într-o singură traistă. Frumuseţe, tinereţe, bani, succese, celebritate! Nu le lipseşte nimic, fiece moment al zilei constituie prilej de bucurie, au ce pierde şi după ce să plângă.
    - Când şi cum să mai plângă, cu lumânarea la căpătâi?
    Emil râse rău, cu obidă:
    - Nu, stimată doamnă, înainte, căci nu-i voi lichida fără a-i sili să conştientizeze apropiatul sfârşit. Vor şti că urmează să moară, vor trăi un coşmar, doamna cu coasa va fi prezentă noapte de noapte în dormitorul lor...
    Glasul îi gâlgâia de patimă, lemnul braţelor fragile ale fotoliului părea gata să cedeze sub strânsoarea mâinilor de căpcăun, ochişorii porcini scoteau flăcări.
    Tulburată, dacă n-ar fi stat jos s-ar fi dat un pas înapoi, bătrâna şopti:
    - Îi invidiezi mult şi asta îţi amplifică ura.
    Emil tresări şi aproape concomitent începu să râdă. Doar cu buzele, fără ochi:
    - Nu vă înşelaţi. Au tot ce mie mi-a fost refuzat probabil încă dinainte de a mă naşte. Să nu credeţi că mă înverşunez asupra lor răzbunând astfel toate necazurile adunate într-o viaţă. Nu, aici vă înşelaţi. Nu sunt nebun. Mă răzbun pentru că mi-au nimicit cel mai frumos lucru din viaţa mea, singurul şi cel mai minunat! Mi-au răpit-o pe Monica. Nu mi- era destinată, dar ştiam că există, şi pentru mine era suficient. Azi, sunt cel mai sărac om din lume! Nu mai am nici vise.
    Profund impresionată şi cu ochii plini de lacrimi, Luiza se ridică şi-l îmbrăţişă cu patos de scenă, precum în tragediile antice. În fond, aşa era ea, sinceră şi autentică până în măduva oaselor, dar ostentativă.
    - Tinere, se pare că nici unul dintre noi nu mai are ce pierde. Indiferent ce decizi, sunt alături de dumneata.
    Era conştientă că semnează trei acte de deces.

                                                                       63.

                                          Nuți - cabiniera Dianei - încercă din răsputeri să se împotrivească. Aproape că plângea pentru că ţinea sincer la Dragoş Mateiescu, "cel mai chipeş şi inimos artist, popular cu oamenii", şi gândul de a-l contraria sau necăji o durea cu toată sinceritatea. Dar ce putea să facă ea, dacă...
    - Domnu' Dragoş, e ordin espre de la domnişoara să nu mai dau la nimeni drumu' în cabină când nu-i de faţă.
    - Ţi-a luat Dumnezeu minţile, Nuţi? Ştii bine că nu se referea la mine!
    - Ba şi la dumneavoastră! Mi-a zis "fără escepţie, Nuţi, de-ar fi să vină Buş în persoană", cine o mai fi şi ăla! Dacă vă găseşte aici, mă omoară!
    - N-avea grijă, întâi trebuie să mă omoare pe mine! Am să-i spun că te-am ameninţat cu flinta şi că ai fost obligată să mă laşi. Hai, du-te!
    - Atunci, pe dumneavoastră să cadă, plecă femeia îndoită.
    Dragoş se azvârli pe canapea, recapitulând datele situaţiei. Prima problemă era că Diana a început să-i facă... probleme! O iubea cu toate minusurile ei, din orice parte ar fi privit-o, şi ar fi fost demult căsătoriţi dacă ea nu s-ar fi împotrivit; un amănunt lipsit de importanţă, de vreme ce se ştia amant unic şi îşi închipuia că ţine situaţia sub control. Vieţile lor se împleteau strâns, erau mai tot timpul împreună, rimau perfect, efectiv nu mai rămânea loc pentru un al treilea.
    Flirtul cu Doru Pavel nu putea fi ceva serios, "simple cochetării de damă", capricii şi truc destinat să-l scoată din sărite. Ca orice femeie super-răsfăţată pretindea ca toată lumea să-i stea la picioare, supuşenie necon diţionată, nu accepta pe nimeni în preajma ei, decât în statut de vasalitate, fără drept de cârteală.
    Dragoş nu suporta să tragă după el un orgoliu rănit, masculul din el se răţoia solicitând restabilirea echilibrului firesc (adică aşa a fost lăsat bărbatului, să fie "peste") şi în consecinţă, voia s-o determine să-şi bage minţile în cap. Diana trebuia să fie o zăpăcită inconştientă ca să nu-şi dea seama că erau făcuţi unul pentru celălalt! Sortiţi!
    Până şi pe scenă erau distribuiţi pereche, iar anumite întâmplări trăite de ei îi legaseră până la moarte.
    Se uită la ceas, zicându-şi că trebuie să vină din moment în moment. Sosea de regulă cu două ceasuri înainte de spectacol pentru că-i plăcea să se machieze în linişte, să-şi bea cafeaua în tihnă şi să se reculeagă. Mai presus de orice, detesta panica creată de criza de timp. Natural, prefera să fie singură în acest răstimp (Nuţi nu conta, era doar o mobilă care se mişcă şi face servicii), dar cum de la o vreme îl ocolea sistematic, Dragoş se gândi că "uzurparea" răgazului de odihnă de dinaintea spectacolului rămâne singura soluţie pentru a o putea aborda.
    Când îi recunoscu paşii pe coridor, se ridică şi se lăsă surprins cu mâinile în buzunare, privind pe fereastră, într-o poză de nepăsare contemplativă. Chiar când auzi uşa, nu se întoarse, cedându-i Dianei prima mişcare. Aceasta nu se lăsă aşteptată şi după vocea "scăpată", Dragoş îşi dădu seama că iarăşi a nimerit o zi proastă.
    - Era vorba să nu găsesc aici inventar viu! Unde-i nenorocita aia? O zdrobesc!
    Dragoş se răsuci zâmbitor, de parcă totul ar fi fost o glumă, iar ei urmau să se îmbrăţişeze de bun găsit.
.........................................................................................