2-5
Când isteria demolărilor cuprinse Bucureștiul, muncitorii de pe unele şantiere încercară surprize care, intrate în circulaţie şi inevitabil amplificate, aveau să devină legende. Justificat, deoarece muşcătura necruţătoare a târnăcopului sau a buldozerelor avea să dea la iveală, "tezaurizate", secrete vechi.A rămas faimos, de pildă, scheletul unui ofiţer al Armatei Regale Române, în uniformă de campanie, zidit cu treizeci de ani în urmă, în peretele unei clădiri din Ploieşti, sau al unei femei îngropate sub ciment într-o pivniţă vasluiană. Exemplele sunt mai multe. Şantieriştii mai găsiră documente, arhive întregi, cărţi echivalând în epocă ani grei de puşcărie, ascunse de cenzura politică şi ideologică a regimului dar, cel mai frecvent, valori materiale sub diferite forme: aur, undeva o oală cu napoleoni austrieci, altă dată o variantă cu galbeni, cocoşei şi giuvaeruri de preţ. De fapt, fabuloase faţă de cerceluşii de două grame şi doi bani ai "harnicei noastre femei muncitoare, egală în drepturi cu bărbatul, amândoi constructori ai socialismului victorios". Se mai descoperiră de asemenea hârtii de valoare, acţiuni ale unor importante societăţi şi bănci din Vest de maximă actualitate, date fiind dobânzile acumulate în decenii, incredibil de multă valută forte, dolari şi lire sterline în primul rând.
În anul 1945, după decesul doctorului şi pierderea celor doi fii pe front, doamna Maria Mavrodin, bine consiliată de avocatul familiei, o minte lucidă care desluşise criptogramele Yaltei cu mult înaintea unor celebrităţi politice, transformase în aur şi valută întreaga avere mobiliară: tablouri importante, de referinţă ori unde ai fi pus degetul pe harta lumii, argintărie veche, preţioasa colecţie de timbre a doctorului Mavrodin, toate sau aproape toate se convertiră în giuvaeruri, cocoşei şi "galbenii zornăitori" ai epocii moderne: dolarii americani. Cu ajutorul unui prieten, ofiţer al misiunii militare S.U.A. la Bucureşti, reuşi să transfere doar o parte din activ la o bancă din Elveţia. Evenimentele se precipitară întrerupând operaţiunea care, dată fiind importanţa contului şi secretul întregii manevre, se desfăşura eşalonat.
O greşeală de tactică dar mai ales inerenta oboseală sufletească de după trei decese grele, o împiedicară pe Maria Mavrodin să părăsească ţara la timp. Astfel, anii de după Naţionalizare o găsiră într-o debara mansardată, mizeră, dar posesoarea unei averi lichide de nebănuit. Numerarul şi bijuteriile ascunse într-o lădiţă de marmeladă - sicriaşele acelea din lemn de care bucureştenii, trăitori ai acelor ani şi le mai amintesc desigur - se afla zidit într-unul din pereţii mansardei.
Uneori, gândindu-se la paradoxul dintre precaritatea existenţei ei zilnice - n-avea cartelă, fermoarele de la şoşoni stricate, le prindea cu ace de siguranţă, mânca simbolic gătindu-şi pe un primus etc. - şi averea autentică de care o despărţeau doar câteva cărămizi şi o coajă de tencuială, îi venea să râdă. Banii ascunşi însă şi certitudinea că aceştia garantau "dincolo" - bărbia se îndrepta spre Apus - fericirea lui Tudor, cel de-al treilea fiu, îi dădeau forţa de a trăi. Era încredinţată că într-un fel sau altul ei doi vor fi în stare să escaladeze graniţa. Izbutiseră atâţia oameni, chiar dintre cunoştinţele lor, încât avea dreptul să spere "iar cu bani, totul este posibil".
Dar condamnarea şi executarea lui Tudor în 1953 îi epuizară filonul rezistenţei. Maria Mavrodin îşi pierdu minţile. Nebunia blândă, fără manifestări turbulente publice sau panorame de stradă o scutiră de sechestrarea în vreun ospiciu. Cei care au cunoscut-o în ultimii ei ani vorbesc despre o fiinţă inofensivă, tăcută, cu un permanent surâs uitat pe buze. Abordată direct, răspundea doar cu afirmaţii sau un scuturat îndelung din cap şi, în general, părea lovită de amnezie totală.
Existenţa ei de dinainte putea, din acest punct de vedere, să fi aparţinut altcuiva. Poate că uitase şi de averea ascunsă în zid.
Oricum, Maria Mavrodin luase secretul cu ea în mormânt. În afară de ea, doar Tudor avusese cunoştinţă de existenţa tezaurului. Dar trecuseră patruzeci de ani de când nici pentru Tudor amănuntul - căci devenise amănunt - nu mai avea niciun fel de importanţă.
...Şi, totuşi, această poveste de demult generase drama care se înfiripa acum, în ultimele zile de octombrie ale anului 1993. Constituise primul gong.
CIRCUMSTANȚE
1.
Inginera Cornelia Ciurea răspunse printre primii anunţului din ziar. Deşi la pensie, din obişnuinţă şi din principiu, continua să se scoale la ora şase dimineaţa.
Nimic nu justifica trândăveala, a da o destinaţie patului, alta decât cea străbună (cel puţin aşa se petrecuseră lucrurile în neamul ei), de mijloc de odihnă noaptea şi numai noaptea, pe un interval strict de şapte ceasuri, i se părea indecent. De câte ori îşi amintea că noră-sa "împuţea aşternutul" până spre prânz, i se zbârlea părul de mânie.
Reflex, asocia fenomenul cu o viaţă dezordonată, chefuri şi nopţi pierdute, restaurante şi baruri (crimă!), într-un cuvânt, destrăbălare.
În dimineaţa zilei de 22 octombrie, se trezi ca de obicei, intrând imediat în cotidian: spălatul până la brâu şi o toaletă sumară( nu se farda), părului tuns bărbăteşte îi era de ajuns un singur pieptene, dinaintea garderobului deschis nu avea ezitări, acel l'embarras du choix propriu femeii cochete, nehotărâtă în alegerea unei vestimentaţii sau alta. De altfel, avea foarte puţine lucruri. Când îşi cumpăra o rochie, obiectivele erau precise. Adică, să fie comodă, practică (tradus, valabilă în toate ocaziile şi la piaţă şi la bal - cine descoperă formula ia premiul Nobel!), şi să ducă la tăvăleală.
Ca un obiect să fie considerat cumsecade şi nu bani aruncaţi pe fereastră, trebuia să reziste minimum zece ani iar principiul era că un lucru nu va fi înlocuit cu altul pînă ce precedentul nu era complet uzat, recte bun de azvârlit la gunoi. Dar nici atunci nu se îndura să-l arunce, ci îl dăruia cu generozitate portăresei sau femeii de serviciu de la birou, ambalându-l în tot soiul de însuşiri - "e ştofă bună cum nu se mai face azi, am luat-o când m-am măritat, trebuie s-o ţeşi puţin la tiv" - şi recomandări la fel de minuţioase: "ai grijă, să nu o storci când o speli, o agăţi pe un umăraş şi pe urmă o întinzi cu un fier moale..."
După ce îşi făcu patul cu tot dichisul, deşi nimeni nu-i intra în casă cu anii, îşi prepară ceaiul. Pe bâjbâite, căci deşi încă întuneric în bucătărie, nu se îndura să aprindă lumina. "La cât a ajuns kilowatul, nu-ţi mai dă mâna să risipeşti". Adăugă la ceai patru biscuiţi şi o linguriţă de gem. Toate consumate în picioare, cu gesturi precipitate, pe furiş, parcă.
La ora 7, termină de parcurs ofertele de serviciu din gazetă. Extrase câteva numere de telefon şi, luând aparatul pe canapea, începu cu ceea ce i se păru ei mai interesant. Era anunţul profesorului Mihuţ.
Peste un sfert de ceas, se îndreptă spre metrou dreaptă, cu pas ţanţoş şi dubla bărbie înfiptă în piept. Era o persoană mulţumită de ea însăşi, încredinţată că are drept (şi a făcut totul ca s-o merite) la consideraţia celor din jur. O persoană cât se poate de respectabilă.
Aşa i se păru şi profesorului Mihuţ. O învălui într-o privire cuprinzătoare şi în sinea lui se declară mulţumit. Avea de-a face cu o femeie serioasă şi muncitoare, modestă. Deşi se întorcea din zări policrome, păstra, ca valabile aici, baremurile autohtone de apreciere. În consecinţă, îi făcură o bună impresie chipul păstos, fără urmă de machiaj, pălăria sărăcuţă trasă până pe sprâncene, nu din cochetărie ci menajând o sinuzită rebelă, pardesiul cafeniu, fără nici un model, o bucată de pătură cu mâneci şi nasturi, pantofii solizi, "de ploaie", cu un toc pătrat modern acum douăzeci şi cinci de ani, diplomatul din plastic maro, rămas de pe vremea când mai era la serviciu.
Cornelia Ciurea se simţi, în schimb, mult mai puţin entuziasmată. Vestonul în carouri galben cu negru i se părea de circ, cămaşa orange prea fistichie, fularul lung până la genunchi de pe altă lume. Ansamblul era neserios, total deplasat mai ales la un om bătrân. Nemulţumirea şi-o camuflă însă în spatele unui surâs crispat. La o urmă, caraghiosul ăsta era patronul, iar serviciu la vârsta ei nu se grăbea să-i ofere nimeni.
Se căutau oameni tineri chiar când spaţiul concret de lucru îl constituia un birou mizerabil, la capătul unui culoar întunecos sau într-o gaură de subsol, unde publicul nu avea acces. Acolo însă, unde prin specificul activităţii, trebuia să dai nas cu muşterii, magazine, "buticuri", birturi de tot felul, pretindeau, în plus, picioare de doi metri şi mutre date cu bidineaua.
În timp ce-şi scotea mănuşile, Cornelia Ciurea cuprinse cu coada ochiului întreaga încăpere. O masă, un fişier, două scaune. Mirosea a zugrăveală proaspătă, pe geamuri se mai vedeau urme de var, pe jos, încă nestrânse, ziare, cârpe, unelte de zidărie. Profesorul Mihuţ îi ieşi în întâmpinare:
- Mă scuzaţi, încă nu suntem gata dar, într-o săptămână, va arăta cu totul altfel. Sunteţi, deci, doamna Ciurea, contabilă...
- Cercetător în Ştiinţe Agronomice, îl corectă cam abrupt femeia, dar unsprezece ani am lucrat în contabilitate. Din 1970 până în 1981, când ne-a scos Ceauşescu din institute şi ne-a trimis pe tarla. Deschise servieta diplomat şi scoase un dosar voluminos: Aveţi aici întreaga mea activitate în documente.
- Lăsaţi, păru jenat bătrânul. Am să mă uit mai târziu. Bănuiesc că n-aţi vrut să părăsiţi Bucureştiul. Vă înţeleg foarte bine, şi eu sunt un citadin înverşunat...
- Motivele mele au fost de cu totul altă natură, declară uscat Cornelia Ciurea. Aveam un copil mic şi ambii părinţi suferinzi, în imposibilitatea de a se ajuta singuri. Eram singurul lor sprijin.
- O, da, se fâstâci profesorul, îmi dau seama, îmi pare foarte rău, sunt convins că ne vom înţelege perfect...
- Sunt de acord cu o perioadă de probă de treizeci de zile.
- Nu cred că e cazul... ăăă... se simte imediat că sunteţi o persoană foarte capabilă... De altfel, pentru început, volumul nostru de activitate va fi destul de redus.
- Mulţumesc. Nu vă supăraţi, ce specific are instituţia dumneavoastră? În anunţul din ziar n-aţi inserat niciun fel de informaţie.
Profesorul răspunse limpede:
- Umanitar. M-aţi întrebat de specific, nu? Eminamente umanitar.
- Aha, făcu Cornelia Ciurea, dar din tonul exclamaţiei nu se putea deduce nimic. Mai concret, vă rog, dacă nu vă deranjează.
- Deloc, e dreptul dumneavoastră s-o ştiţi. Ne-am propus să ajutăm o anumită categorie de oameni. Cei singuri.
Ochii lăptoşi ai femeii se bulbuşară:
- Vă referiţi la bătrânii din aziluri?
- Nu, doamnă. La semenii noştri singuri, de pretutindeni. Din cartier, de la serviciu, de pe stradă, sute şi mii de oameni care au nevoie de asistenţă sufletească.
Cornelia Ciurea, femeie practică, cu picioarele - numărul 41 -zdravăn înfipte în pământ, pentru care mărul va fi totdeauna doar un măr, adică un fruct care a ajuns acum la mii de lei kilul şi nu poama oprită a Paradisului, iar Luna numai şi numai Lună, un astru, component de bază al chimiei cereşti şi niciodată "sandală de aur, felinar celest al amanţilor curvari" şi alte prostii, simţi că păşeşte pe un teren nesigur.
"Aici, se ascunde ceva suspect", îşi zise, încercând să ghicească ce afaceri murdare ar putea camufla o firmă filantropică. Nu-i plăceau situaţiile neclare, şmechereşti, ilegalul chiar şi în formele sale cele mai nevinovate - o floare ruptă dintr-un parc, de exemplu - o îngrozea. Simţea însă că nu are încotro, până acum nu găsise nimic de lucru, pe unde încercase nici măcar nu fusese luată în seamă. (După ce că e babă, explicase un patron în spatele Corneliei, mai e şi antipatică. Când o vezi, îţi merge rău toată ziua).
Iar să zacă acasă, fără să facă nimic, cu ochii zgâiţi pe fereastră sau la televizor, zi de zi şi an lungi de aici încolo, vegetând şi hibernând, hotărât, nu putea. Cu toată sinceritatea, prefera să moară.
- Cred că e inutil să precizez, simţi ea nevoia să se asigure, că nu voi semna şi nu voi gira nici un act, nici cea mai neînsemnată hârtie fără a fi încredinţată de perfecta sa legalitate.
- Dumnezeule!, exclamă stupefiat Dumitru Mihuţ, ce vă trece prin minte? Ce vă închipuiţi că-i aici? Un gang mafiot? O bandă de gangsteri?
Cornelia Ciurea îşi plimbă hotărâtă degetele cu unghiile retezate scurt pe marginea mesei, indicând o atitudine fermă:
- Eu nu-mi închipui nimic. Am vrut să pun doar lucrurile la punct ca să nu avem discuţii mai târziu. Dumneavoastră decideţi.
Primul impuls al profesorului fu să renunţe la serviciile femeii acesteia grase şi lipsite de orice farmec. Samaritheanul din el însă era mai puternic. "Încă o năpăstuită care trebuie ajutată. Nu a venit de plăcere la mine, n-o văd deloc fericită la ea acasă".
- Eu am decis. Completă cu blândeţe: Dacă puteţi însă, vă rog să zâmbiţi mai des.
Cornelia Ciurea nu ar fi fost mai surprinsă nici dacă i-ar fi cerut să-şi scoată chiloţii. Replică glacial:
- Nu fac reclamă la Colgate, mă interesează doar postul de contabilă. Când pot să încep?
- De mâine. Ce pretenţii de salarizare aveţi?
Femeia respiră adânc. Îi venise rândul la zar şi era convinsă că îl va lăsa cu gura căscată:
- Mă veţi retribui în funcţie de posibilităţile pe care le aveţi şi, bineînţeles, de calitatea muncii prestate.
În uşă, se ciocni de Olimpia Fabian care dădea să intre, adresând încă de dincolo de prag un surâs strălucitor întregului univers. Ciripi drăgălaş:
- Bună ziua...
Cornelia Ciurea îi aruncă o privire scurtă şi o califică la fel de scurt: "băboi nebun". Bereta roşie pusă ştrengăreşte pe pletele paj, decolorate cu perhidrol, trenciul scurt, abia depăşind genunchii şi strâns zdravăn în talie cu o centură lată, le-ar fi putut purta şi o fetiţă. Chipul brăzdat însă, chiar dacă fusese scutit de moliciuni, era bine trecut.
Ochiul necruţător al Corneliei diagnostică aproape exact: "Asta-i mai bătrână ca mine. Şaptezeci bătuţi pe muchie". Şi, din nou, simţi că alunecă, era ceva suspect în toată afacerea iar nesiguranţa, în general, îi alunga buna dispoziţie. În grădină, un bărbat în vârstă pe care nu-l văzuse la venire, înarmat cu un târn uriaş, trudea să strângă gunoiul adunat probabil de ani de zile. Bălării, ziare vechi, cutii de conserve, cartoane de ouă şi de ţigări, o mizerie incalificabilă care spuneau destul despre gradul de civilizaţie al vecinilor. Omul nu izbutise să cureţe nici măcar un sfert din curte şi până îi va da de capăt, socoti agronoma, îi trebuia pe puţin o săptămână.
Şovăi doar o clipă, apoi se apropie cu pas hotărât, reflectând că ar putea obţine, fără a avea aerul că o face înadins, unele informaţii. Abordă instinctiv tonul superior cumsecade pe care-l folosea cândva cu subalternii, femeile de serviciu sau vânzătoarele alimentarei din cartier:
- Bună ziua...
Bărbatul se îndreptă din şale şi îşi ridică privirea. Brazde adânci îi traversau chipul galben murdar în toate direcţiile. Transpuse pe o bucată de hârtie, toate crestăturile acelea drepte, paralele retezate, curbe şi zigzaguri ar fi sugerat grifonajul unui preşcolar în primele zile de grădiniţă.
Era scund şi înfiorător de slab, numai oase şi vene dând impresia unei frânghii puternice, împletite în trei. Altfel, părea solid, rezistent şi în afară de faptul că era ştirb nu fusese bolnav o singură zi în viaţa lui. Şi acum, deşi era rece şi umed, purta doar o vestă de lână cafenie peste cămaşa cu mânecile suflecate.
- Săru' mâna...
Cornelia Ciurea, butonându-şi mănuşile cu un aer aferat, observă în treacăt:
- Cred că a fost o grădină frumoasă aici. Păcat...
Nea Gică zâmbi cu înţelepciune:
- De fost, a fost, asta o vede orişicine, dar aşa se întâmplă până când nu-i bătătura omului. Dacă-i al tău, te pui şi pentru un băţ de chibrit, dacă-i a lu' altu', poa' să ia şi foc. Aşa ne-a lăsat Dumnezeu, conchise şi se căută în buzunarul cămăşii după o ţigară.
- Cum s-ar spune, zâmbi inginera, dumneata eşti un adept... ă... ă... adică eşti de acord cu privatizarea. Spune-mi, te rog, lucrezi de mult aici?
Nea Gică îşi ridică ochii peste palmele făcute căuş care fereau flacăra brichetei ieftine:
- Adică, la don' profesor?
Cornelia Ciurea îi întâlni privirea cu o tresărire lăuntrică. Era pătrunzătoare, fermă - nici umbră din timiditatea caracteristică omului simplu când stă de vorbă cu "boierii" - neaşteptat de inteligentă. Se înfioră: "Totul e ciudat aici".
- Da, la domnul Mihuţ. Îl cunoşti de mult?
- De mult, d'alaltăieri, râse. Mă trimise un vecin, că eu mai citesc ziarul, da' nu cu de-amănuntul. Vezi, zice, că un procopsit din ăştia noii caută un mecanic fochist. Am venit într-o doară, că la anii mei şi cu şomeri mulţi nu prea e rost de slujbă. Am avut noroc... Eu zic că-i om cumsecade...
- Aşa am auzit şi eu, spuse moale inginera.
- Este, repetă convins Nea Gică. Zicea şi vecinul, aseară, la o ţuică... L-am cinstit, vezi bine. "E om bun, popular, zice, te-a primit fără tocmeală, salar bun, nu s-a uitat că eşti în etate. De-ar fi toţi ca ăsta, n-am mai căuta raiul în cer..."
- Da, da, făcu femeia maşinal, are dreptate. Realiză că nu poate să scoată mare lucru şi puse brusc capăt discuţiei: Îţi urez succes. De altfel, cred că o să ne mai vedem. Cum ziceai că te cheamă?
Bătrânul râse:
- N-am zis în niciun fel. Mă cheamă Niţu, da' toată lumea îmi zice Nea Gică...
Cornelia Ciurea plecă îngândurată. Convorbirea cu Niţu, mai corect spus, personalitatea acestuia îi sporise starea de nelinişte.
Omul nu i se părea autentic, intuia în subteran "făcătura", ceva construit pentru uzul public. Artificialul era subtil dar asta nu-l disculpa, plebeismul evident dădea impresia unui machiaj artistic, iar limbajul confecţionat, de mahala antebelică îi înşela poate pe alţii, dar în nici într-un caz pe ea. Mai presus de toate însă, îl trădau privirea şi dezinvoltura, lipsa de emoţie într-un dialog cu o persoană importantă şi pe care Cornelia o califica drept obrăznicie abia camuflată, insolenţă improprie claselor de jos când nu se află în conflict deschis cu "intelectualii".
Prea multe ciudăţenii - şi de aici, până la lucru grav, lucru ticălos, pentru Cornelia Ciurea pasul era de purice - îngrămădite pe o palmă de loc".
Bizar până la exotic, iresponsabil şi sfidător în peisajul economic actual era însuşi scopul întreprinderii. Cam original, zi suspect... Başca persoanele întâlnite!
Se uită la ceas. Abia 9 şi jumătate. Deşi avusese de gând să zăbovească în oraş la cumpărături, să dea o raită prin magazine, eventual să strecoare un ochi discret în buticul noră-si, adulmecându-i matrapazlâcurile şi "fiţăraia de damă", se simţea atât de indispusă, încât se duse direct acasă. Bău o ceaşcă de ceai de muşeţel, îşi puse pâslarii şi încremeni într-un fotoliu, tremurând de frig. Caloriferele nu funcţionau până la 1 noiembrie, radiatorul consuma electricitate. Pentru prima dată de când se ţinea minte, ar fi avut chef, în plină zi, să se bage în pat cu o sticlă fierbinte. Dar asta ar fi însemnat să dea dovadă de o slăbiciune de neiertat.
Continuă să tremure, stană de piatră până la orele amiezii.
2.
Fără angoasele și i calificativele dure ale Corneliei Ciurea, profesorul Mihuţ trăia vis-a-vis de noii săi angajaţi, o stare de spirit asemănătoare. Adică toţi i se păreau mai mult sau mai puţin curioşi, toţi - categoric ieşiţi din comun. Dar singularul are nuanţe.
Îl înregistrezi neutru, fără reacţie, te amuză şi atunci devine simpatic sau te pune serios pe gânduri. Inventariind angajările de peste zi, profesorul conchise că avea parte de toate variantele. Desigur, dintre "ciudăţenii", cea mai amuzantă ca persoană era de departe Olimpia Fabian. Calitatea ei cea mai fermecătoare era că te punea de la început în gardă şi că râdea împreună cu tine.
- ... cu tine, râzând de ea însăşi, îi explică lui Dan, ceea ce n-am mai întâlnit în viaţa mea.
- E cretină?
- În niciun caz. Dacă ai închide ochii şi ai lăsa-o să vorbească, ţi-ai putea închipui că-i o copiliţă isteaţă de cincisprezece-şaisprezece ani, pusă pe ştrengării. Şi bănuiesc că aşa se şi simte în sinea ei.
Bătrânul Mihuţ începu să râdă emoţionat, reconstituind intrarea de operetă a Olimpiei în biroul lui. Un bună ziua, tril de păsărică, zâmbet luminos, o schiţă de reverenţă graţioasă. Vioiciunea şi acordarea mişcărilor (nu ţepene şi întrerupte ca la vârstnici) trădau o condiţie fizică excelentă, gimnastica susţinută zilnic. Mihuţ se ridicase de pe scaun plăcut surprins:
- Doamna?
- Domnişoara Olimpia Fabian.
Îl corectase cumva subliniat, prompt şi voioasă nespus. Avea aerul că se miră singură şi cu neobosită plăcere de situaţia în sine. Începuse să chicotească, Dumitru Mihuţ se molipsise şi la un moment dat se treziră râzând amândoi cu poftă. După mai puţin de două minute, avea impresia că o cunoaşte de când lumea. Realiză uluit că se simte extraordinar de bine în prezenţa ei şi că, deşi era un formalist, timid pe deasupra, trebuia să se controleze pentru a păstra limbajul convenţional. Olimpia şi "tu" i se urcau instinctiv pe buze.
- E atât de drăgălaşă, că aş fi angajat-o chiar dacă n-ar fi pus în viaţa ei mâna pe o maşină de scris.
Lui Dan, pentru o femeie de şaptezeci de ani, calificativul de drăgălaş îi suna cam nesăbuit, dar de la o vreme tot ce făcea unchiu-său era într-o ureche. Observă zâmbind:
- A început să-ţi placă genul "minore"?
- Aşteaptă numai s-o cunoşti! Nu are nimic din baborniţa care face pe păpuşica. Asta-i ea, autentică sută la sută. Nu-ţi mai spun că am făcut o achiziţie fantastică. E o profesionistă extraordinară!
- De unde ştii?
- A ţinut să-mi dea imediat o probă. Bate fără să se uite măcar pe maşină, trei pagini într-un sfert de oră, nicio greşeală. Nota bene, bate în trei limbi străine şi acum mi-a spus că urmează un curs intensiv de germană.
Dan începu să râdă:
- Uite una care nu are complexe de vârstă.
- Îţi spun eu că-i formidabilă! Am avut noroc să dau peste ea.
- Ce salariu?
- Pentru început, ne-am înţeles cu 300 000 lunar. Orele suplimentare se vor plăti separat, evident.
- Hm, pentru o copiliţă, nu s-ar putea afirma că e prea naivă.
- Eşti nedrept! Prestează o muncă de înaltă calificare, cu extremă exigenţă.
- Nu mă îndoiesc... Ai idee cam care-i salariul unui inginer cu vreo trej' de ani vechime?
Profesorul dădu din umeri iritat:
- Eu nu exploatez pe nimeni şi, chiar aşa, am impresia că mă bucur de un chilipir nemeritat.
- Ei, ai tot timpul să te îndrepţi. Ai mai angajat pe cineva?
Profesorul luă o foaie de hârtie şi îşi potrivi ochelarii, nu la rădăcina nasului, cum se procedează în mod obişnuit, ci pe după urechi.
- În principiu, avem cam toată echipa. Oricum, personal suficient ca să putem demara.
- Despre tipul din curte, ce ştii?
- Niţu? Un om de treabă care a muncit toată viaţa şi acum încearcă să nu stea degeaba. Îşi cârpeşte şi el cum poate pensia. De ce mă întrebi?
Dan trase ultimul fum şi strivi mucul în scrumiera improvizată pe o farfurioară ciobită de cafea.
- Ca chestie. E o figură interesantă, aş zice gorkiană.
- Ce vrei să spui?
- Are un aer specific... Al vagabonzilor de profesie, aş zice, ai impresia că nimeni şi nimic nu-l poate lua prin surprindere. O mască perfectă pentru Azilul de noapte.
- Aiureli, respinse profesorul. E un amărât marcat de viaţă şi atâta tot.
Un ciocănit convenţional în uşă, care nu aşteptă răspunsul, îl întrerupse. O tânără - tinereţe extremă, optsprezece sau nouăsprezece ani - îi salută zâmbind. Degajarea, siguranţa pe care le emana întreaga ei fiinţă aveau însă cel puţin zece ani mai mult.
- Sunt vecina dumneavoastră, şi îşi răsuci instinctiv privirea spre dreapta, sărind gardul dincolo de care se vedea o casă curăţică, cenuşie cu o grămadă de ghivece înghesuite la ferestre.
Profesorul păru încântat de cunoştinţă şi i se adresă, cât se poate de amabil:
- Vila aceea cu muşcate? Tocmai o admiram. Deci, acolo locuiţi... Bravo...
Pe buzele lui Dan alunecă un zâmbet fugar: "De ce, bravo?"
- Da, confirmă fata. Stau cu părinţii.
- Se vede că sunt oameni gospodari. Totul e atât de curat şi îngrijit...
- Nu fac nimic altceva toată ziua.
Dan începu să râdă, cercetând-o mai atent. Puştoaica arăta bine, bine de tot. Cam comună, dar totul corect geometric, totul perfect avuabil. Nu trebuia să ascundă sau să corecteze nimic. Păcat că părea văzută, întâlnită în alte zeci de exemplare. Impresia era amplificată de vestimentaţia, devenită aproape uniformă, arborată de japiţele care dădeau târcoale Intercontinentalului sau se aflau "în tragere", bătând trotuarul din faţa Hotelului Bucureşti. Un mini de piele, extrem de mini - două palme sub buric - o giacă, cizme înalte cu toc cui.
Părea foarte mulţumită de ea însăşi şi, fără să se lase rugată, îşi debită dintr-o suflare întreg curriculum vitae.
Dan era un bărbat prea versat ca să nu-şi dea seama că o impresionase şi că dorea la rându-i să impresioneze, că vorbea şi consuma joc de şolduri doar pentru el dar şmecheră, evita să i se adreseze exclusiv, distribuindu-şi politicos atenţia. Deşi nu proastă, Sanda Ionuţ nu ştia încă să-şi joace cartea, îşi pierdea atuurile, lăsând uşile de la dormitor vraişte.
"Se dezbracă prea uşor, mai repede decât ai coji o banană, conchise surâzând golăneşte: Hm! E o veselie la asta între picioare!..."
- .. şi aici merg pilele, ce credeţi? Locul i l-a luat fata primarului de la sectorul 4 şi al doilea, o proastă de la Chitila, dar trăieşte cu unul din sponsori, Ispas, l-aţi văzut şi la televizor, ăla cu Banca de Construcţii... Eu am luat locul 5, da' pe bune şi întâiul la Miss Giuleşti.
- Trebuie să perseveraţi, spuse convenţional profesorul.
- Bineînţeles. Acum mă pregătesc la Casa de Modă Yvette, în primăvară sunt trei Missuri: Mărţişor, Florar şi Balcani, se ţine la Sofia...
- Foarte bine... Spuneţi-mi, domnişoară, vă pot fi cu ceva de folos? Aş fi încântat să vă pot ajuta.
Sanda Ionuţ îşi schimbă poziţia, expunând un "trei-sferturi", studiat, remarcabil ca linie.
- Ştiţi... am auzit că angajaţi... La primăvară, precis prind eu un Miss.... Mi-a spus-o şi doamna Yvette... E mai mult ca sigur şi după aia încep să curgă comenzile. Dar, până una alta, mi-ar trebui o slujbă. Se grăbi să precizeze: Nu că nu m-aş descurca, dar ca să scap de gura lui taică-meu. Ăsta ar fi fericit să mă vadă în fabrică, fin'că aşa a apucat el şi nu l-a dus capul la mai mult.
Întinse mâna după pachetul de ţigări lăsat pe masă de Dan:
- Îmi permiteţi?
Dan o servi amuzat: "Asta întâi ia şi pe urmă cere voie".
Bătrânul Mihuţ clipi des, vizibil încurcat:
- Ştiu eu ce să vă spun, domnişoară... Nu cred că am ceva potrivit pentru dumneavoastră. Cam ce v-ar interesa?
Sanda râse arătându-şi dinţii sclipitori:
- Păi dumneavoastră ştiţi mai bine ca mine de ce aveţi nevoie. Pot fi top model, adică să pozez pentru reclamele firmei, să vă fac un clip la televiziune sau însoţitoare când vă vin delegaţii de străini. M-aş descurca şi în public relations...
Profesorul, organic serviabil şi incapabil de vreun refuz când era solicitat direct chiar înainte de a fi aflat că "Există speranţă; Domnului Isus îi pasă de tine", se uită derutat la nepotu-său:
- Tu ce zici, Dane? Am putea găsi ceva pentru domnişoara?
Fata declară generoasă, pe un ton care dădea impresia că vrea să sară în ajutorul bătrânului:
- Accept orice, slujbă să fie. La urma urmei, e ceva provizoriu, şi zâmbi modest "uite, ce fată înţelegătoare sunt eu!"
Dan îşi prinse bărbia în palmă, acuzând un aer de profundă concentrare. În privirea subţiată zburdau drăcuşori.
- Din câte ştiu eu, şi ridică de pe masă, ca pentru a întări cele spuse, notiţele bătrânului, a rămas un singur post neocupat.
- Care?! se interesă Dumitru Mihuţ ducându-şi degetele la gură.
- Ia gândeşte-te! L-ai angajat pe Niţu pe post de mecanic, fochist, electrician, grădinar şi cred că e mai mult decât poate duce un singur om în spinare.
- Dacă n-o să răzbească, o să-i luăm un ajutor, dar nu văd unde vrei să ajungi.
- Păi, simplu! N-ai femeie de serviciu.
Profesorul se înecă. Exclamă consternat:
- Dane! Ce-i cu tine?!
Tânărul ridică din umeri.
- M-ai întrebat ce post liber mai avem în schemă. Ăsta-i singurul. Pe de altă parte, domnişoara a afirmat că e dispusă să accepte orice ofertă. Unde-i neînţelegerea?
Sanda, roşie ca focul, îşi încleştă pumnul în buzunarul giacăi. În cealaltă mână îi tremura ţigara. În clipa aceea, ar fi dat orice, oricât, chiar şi premiul de Miss, în schimbul unei replici zdrobitoare. Ca prim impuls, i-ar fi pus masa în cap şi ar fi plecat trântind uşa, să sară din balamale. Faţa sângerie deveni albă ca varul şi cu un efort care prefigura multe în legătură cu evoluţia ei viitoare, izbuti să se stăpânească. Rosti cu voce răguşită, dar sigură:
- Primesc.
Dan o cercetă iute, fără a-şi putea reprima surpriza şi un sentiment de admiraţie.
"Are ceva stofă. Alta s-ar fi mulţumit să mă înjure şi să iasă de pe teren, ondulându-şi fesele". Încercă să-i prindă privirea, dar fata şi-o ascunse sub pleoapele coborâte.
- Ce-ai avut cu ea? întrebă profesorul. De ce ai jignit-o? Din capriciu? Ţi-ai făcut pe gratis un duşman.
Tânărul ridică din umeri. Oricum, o uită înainte ca uşa să se fi închis în urma ei.
3.
- Ți-am zis eu că reușim?
- Mi-ai zis.
Sașa Diaconu tremura încă de emoţie. Arătă vitrina unei ceasornicării:
- Uite, se împlinesc exact zece minute de când am din nou serviciu. După 18 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Nu-mi vine să cred... Leşină mama şi Veruţa când le-oi spune.
Îşi simţea inima şi un nod de lacrimi zăgăzuite în grumaz, gândindu-se la bucuria de acasă. Crinu zâmbi, îndreptându-şi taşca pe umăr:
- Ăsta-i tot secretul, să crezi tu în primul rând, să fii sigur de tine. Se transmite ăluilalt. M-am prins şi la şcoală. Chiar dacă nu prea vezi materie, trebuie să arăţi că nu ţi-e frică. Priveşte ţintă în ochii teacher-ului, vorbeşte răspicat şi ai câştigat setul.
Saşa se uită cu admiraţie nefăţărită la puştiul ăsta de 16 ani care părea că nu mai are nimic de învăţat de la viaţă. Pentru el, totul era simplu, rectiliniu, totdeauna existau soluţii, nu trebuia să întrebe pe nimeni ce are de făcut.
- Lasă că şi tu pui mâna pe carte. Chiar dacă mai chiuleşti, îţi vezi de treabă.
- Chiulesc şi doar dacă sunt obligat pentru că mă întreţin singur, nu ca să vizionez un film. Chestia mea deşteaptă e că la ora următoare, mă duc cu lecţia învăţată. Fraierii, după ce au făcut zonă săritoare, se scuză că au lipsit la explicaţie.
Saşa Diaconu îi prinse braţul într-un gest spontan, plin de afecţiune:
- Tu ai să reuşeşti în viaţă. Ai darul victoriei.
Crinu îi adresă un surâs plin de lumină. Saşa era cu douăzeci de ani mai mare, inginer, cunoscuse şi dragostea, dar toate astea se consumaseră fără să lase vreo urmă pozitivă. Părea mereu luat prin surprindere, tot atât de lipsit de experienţă ca un băieţaş. Chiar în relaţiile lor, Saşa se simţea şi se lăsa tratat ca un frăţior.
- Ce faci acum, te duci la şcoală?
- Doar la mate, că n-am notă şi vreau să scap. După aia, mă tirez. I-am promis doamnei Leontescu, o ştii, aia de la etajul 2, că-i scot azi carnetul de sănătate, pe urmă dau o fugă pe Moşilor să cumpăr merinde pentru Cihuahua lui don' Vlaicu. Al naibii, Hercule - aşa-l cheamă - numai conserve italieneşti consumă.
- Serios?!
Crinu începu să râdă. Albicios, cu trăsăturile nesigure - gelatină cretoasă, Saşa semăna cu un brânzoi mirat.
- Asta-i situaţia! Spaghetti cu pui, colţunaşi cu carne de viţel. Ca desert, bomboane cu nucă de cocos.
- Îţi baţi joc de mine?
- Dacă nu mă crezi, du-te acolo şi bagă un far. Merită să te uiţi la preţuri.
- Fantastic!
Şi i se părea într-adevăr fantastic, indecent, lipsit de elementar bun simţ ca unii să-şi răsfeţe dobitoacele cu bucate scumpe, exotice (de două ori în viaţa lui mâncase friptură de viţel, nuci de cocos - niciodată), în vreme ce el cu maică-sa şi cu soră-sa nu mai cumpăraseră carne de un an întreg şi o gustaseră doar la un parastas din vecini.
Adică Cihuahua lui don' Vlaicu, şobolanul ăla cu urechi de liliac era un privilegiat, trăia mai bine decât el, intelectual cu studii superioare.
- Pot să-ţi spun că-s delicioase. Am fost curios, îţi dai seama.
Saşa îşi umezi buzele senzuale, moi însă, lipsite de contur, nu inspirau.
- Mi se pare cumplit de nedrept, când alţii mor de foame.
- Adică, ce? Din cauza lui Hercule n-au alţii ce mânca?... Apropo, mi s-a făcut foame. Hai să luăm o pizza şi pe urmă o virez urgent.
Saşa, jenat, copleşit de gratitudinea sistematică a lui Crinu, niciodată capabil să se revanşeze, refuză vehement:
- Nu, te rog, mi-e imposibil, sunt foarte grăbit, cred că am şi întârziat... Nici măcar nu mi-e foame...
- Lasă vraja, eşti invitatul meu.
Îl apucă hotărât de braţ, imprimându-i aproape cu forţa ritmul paşilor săi.
4.
Când ajunse acasă, Elena Diaconu tocmai îşi termina treaba în bucătărie. Fiersese o oală de cartofi cu "ţambale", adică o mână de oase mânjite cu carne, atât cât să-ţi amăgească nasul. La cuptor avea s-o pună diseară, când venea şi Veruţa.
Ea şi Saşa treceau prânzul mai uşor cu ceai, biscuiţi ieftini ori pâine cu magiun. Când se putea, făceau economie şi la pâine. Zvonise prin vecini că are neamuri la ţară cu ogradă plină de păsări, dacă le rămâne cumva din cea uscată... Oamenii simulau că nu înţeleg şi aduceau uneori franzele neîncepute. Bătrâna se mira în sinea ei de risipă şi o făcea pesmeţi sau, stropind-o vârtos cu apă, o băga în cuptor şi o mâncau proaspătă.
- Mamă! strigă Saşa din casă şi femeia dădu fuga cu mâinile ude în şorţ.
Chipul albicios al băiatului strălucea de fericire, torţă de carnaval, bărbia îi tremura de emoţie. Maică-sa rămase cu ochii la braţele încărcate cu pachete. Îşi duse mâinile la piept, scoţând doar un icnet înăbuşit. Saşa se alintă:
- Ajută-mă să le duc la bucătărie, că nu mai pot.
O luă însă înainte, fără s-o mai aştepte. De atâta belşug, Elenei Diaconu îi dădură lacrimile. Un salam întreg, brânză, cârnaţi, douăzeci de ouă, unt, peşte congelat şi o, Doamne! carne! Multă carne! Cu os şi slănină, dar care-i ticălosul să cârtească faţă cu asemenea banchet? O şi văzu drămuită în oale, crătiţi şi tingiri, jumări, ciorbe, mâncărici grase şi spornice, las' pe ea, n-avea să se risipească nici o singură fărâmă!
- Saşa, puiul mamei!
- Stai că n-am isprăvit, exultă tânărul. Mai am câte o surpriză! Uite aici, cafea pentru Veruţa... Asta-i a matale...
- Halva! strigă bătrâna plângând de-a binelea.
- Halva, şi uită-te aici, mamă, câte o portocală de fiecare. Le-am ales una şi una, n-avea grijă... Asta-i tot, oftă fericit. A, mi-am luat şi mie un pachet de ţigări. Făcu stângaci cu ochiul: Poate ne invită Veruţa la o cafea, ce zici?...
5.
Trebui să povestească totul amănunțit, ca după aceea s-o ia de la capăt. Bătrâna nu se sătura ascultându-l, Saşa nu se plictisea să repete.
- Doamne! Parc-aş fi în sara de Crăciun, la noi, la Mateuţi. Am simţit eu ceva azi dimineaţă, când am schimbat uleiul la candelă. Uite, aşa o flacără a ţâşnit! Şi roşie ca o inimă de harbuz. Am văzut că-i semn, doar că n-am putut dibui de care anume... Măiculiţa Domnului, bunuţa şi drăguţa, Ea s-o îndurat de noi!
Amândoi îşi îndreptară ochii spre icoanele aduse din Basarabia. Împreună cu câteva fotografii de familie, linguriţele şi un ceainic de argint, erau singurele obiecte care le aminteau de vechea gospodărie.
- Vezi, mamă, spuneai de Crinu, aşa şi pe dincolo... Dacă nu era el...
- Dumnezeu, Saşenca! El şi Măiculiţa Domnului!
- Da, dar prin Crinu. El a citit anunţul, el m-a îndemnat să încerc, el - recunoscu cinstit - a vorbit pentru amândoi.
- Ştie să iasă dinainte, aşa trebuie să fie omul, înfipt. În loc, tu cercetezi umbra şi zidurile. De unde să ştie creştinul ce fel eşti dacă umbli cu broboadă pe chip? Câţi îşi prăpădesc vremea ca să-ţi desluşească ţie cugetul? Arată-te în lumină, sloboade colo, o vorbuliţă...
- Nu pot, mamă, să le spun singur ce băiat bun sunt eu!
- Dar cela mititelu', cum poate?!
Se simţea atinsă, o irita că Saşa nu are ambiţie, că se socoteşte mai prejos decât un copchil, un mucea de 16 ani.
- De, oftă, nu eu ţi-am înnodat limba.
- Nu, mamă, sigur că nu. Vroiam doar să-ţi spun... Crinu e singurul prieten pe care-l am. Şi îmi poartă noroc... De optsprezece luni, caut slujbă... Doar ştii şi mata... Cu el, am izbutit din prima încercare.
Bătrâna începu să lăcrămeze:
- Încetează, Saşenca. Nu pot îndura să te cobori într-atâta. O fi băietul bun şi dezgheţat, dar n-avea grijă, că nici cela, patronul, nu umblă cu ochii în buzunări. Te-o văzut om întreg, serios, de familie... Glasul se amplifică, subliniind: Inginer! Dacă te simţea un fluieră-vânt, nu se îndesa el cu slujbele... Ba, să-ţi mai deie şi parale, aşa, doar pe văzutelea.
Saşa îşi plecă privirea. Banii, 20.000 de lei, îi împrumutase de la Crinu. Era prea fericit, simţise nevoia ca bucuria să fie rotundă, întreagă, să le facă şi pe ele fericite, să fie sărbătoare astăzi în casă. Şi împrumutase cu inima uşoară - era pentru prima oară - având certitudinea că-i poate restitui. 150.000 de lei salariu! Ce de-a bănet! îi venea pur şi simplu ameţeala...
Seara, la un pahar cu bere - pentru o singură dată mergea, de bucurie, doar n-or s-o ţină aşa, ca nechibzuiţii, se aflau multe găuri de astupat, mai ales acum, asupra iernii; gogoşarii, roşiile încă nu s-or mântuit, poate mai prididesc la oleacă de conserve - seara, deci, împreună cu Veruţa, zăboviră dincolo de ora obişnuită şi sfătuiră.
Privirea le era uşor tulburată de băutură, mulţumirea le destinsese chipurile.
Veruţa, slăbuţă şi puţin cocoşată, frământa cocoloaşe din firimiturile de pâine.
Arăta exact ce era. O fată bătrână, de vârstă mijlocie, marcată de muncă îndârjită şi insatisfacţii, cu o rochiţă de ocazie atârnând foarte singură în şifoniera dublă, alături de câteva cârpe de serviciu. Maică-sa încerca sistematic să le făţuiască, adăugând, scoţând un guler sau un buzunar. O fată bătrână pe care, până la 41 de ani, nu o strânsese niciun bărbat în braţe. Îşi ridică faţa.
Era plină de blândeţe şi bunătate, ca la unele călugăriţe tinere dar, din păcate, în ciuda emoţionantelor tirade despre bogăţia sufletului care corectează, înnobilează, dă strălucire celor mai vitregite chipuri, asta nu o făcea mai frumoasă. Nici măcar surâsul fericit adresat lui frate-său nu-i lumină obrazul.
- Zău, Saşa, parcă nu-mi vine să cred! După atâtea necazuri... 150 de mii pe lună, îţi dai seama, mamă? Şi nici nu ai mare lucru de făcut. Omul ăsta e un sfânt!
Bătrâna mai trase un gât de bere şi luă o ţigară din pachetul lui Saşa. Fuma rar de tot, numai când era cu chef, dar nu de fason, ci cu reală plăcere.
- Ei, dragii mei, voi tot copii aţi rămas! Cinstiţi şi curaţi la cuget, ca nişte îngeraşi. Nu tot ce dă din aripi face şi zamă bună, nu scoţi caltaboşi şi cârnaţi graşi din orice vieţuitoare care le râmă în troacă.
- Ce vrei să spui?
- Că patronul ăla nu-i om prost. Cine-şi prăpădeşte paralele de frunza frăsinelului? Pe o formă sau alta, se răsplăteşte el, cu vârf şi îndesat, nu-i purtaţi de grijă.
Saşa o cercetă mirat:
- Dar e normal că o să muncesc. Asta am căutat, asta şi vreau. Crezi că la fabrică era uşor? Cât ar trage ăsta de mine, tot o să mi se pară că o duc ca un boier. Cel puţin, am scăpat de ture.
- Aşa e, mamă, îl mânii pe Dumnezeu, interveni Veruţa. În loc să-i fim recunoscători, stăm şi ponegrim bietul om că-i prea bun. Şi, vorba lui Saşa, nu se compară munca de administrator cu fabrica, unde pui osul, nu glumă. Atâta doar! Să fii conştiincios, energic, asta da!, să te organizezi şi să fii atent cu gestiunea. Dă-o încolo, eşti ditamai inginerul, ştii să faci o socoteală.
- Nici măcar, râse Saşa, are o contabilă.
- Ca să vezi, făcu Veruţa, întorcându-şi în farfurioară ceaşca de cafea. Da' Crinu pe ce post e angajat?
Un zâmbet afectuos inundă chipul tânărului:
- Pe post de spiriduş. Bun la toate, mână de ajutor oricând, curier, comisionar, umple toate golurile şi, în primul rând, om de alergătură.
Elena Diaconu întrebă ridicând o sprânceană:
- Ce leafă?
- Tot aşa, 150 de mii.
- Cum tot aşa? Nu mai e nici o rânduială în ţara asta? Adică pe tine, inginer, ins în toată firea te plăteşte pe o potrivă cu copchilul cela care n-o isprăvit nici liceul? Dreptate-i asta?
Vera oftă obosită:
- Mamă, înţelege o dată că acum funcţionează alte norme. Nu mai contează nici studii, nici vechime, patronul te plăteşte după cum vrea el, după cât te socoteşte de util şi eficace. După cum se arată, Crinu o să fie alergat ca un cal de curse. Mai e şi altceva. Poate că s-a gândit şi la situaţia băiatului, orfan, fără niciun sprijin... Cine ştie?... Unde ziceai, Saşa, că e instituţia asta?
- În Cotroceni, pe Aleea Doctor Caracaş. Ştii tu, străzile alea cu nume de medici... E cam la vreo trei-patru sute de metri de Biserica Elefterie. N-ar fi departe.
Un rid apărut brusc înnodă sprâncenele Verei într-o panglică subţire, fără culoare.
- O casă veche cu grădină şi marchiză de sticlă la intrare, ca la Palatul Regal?
- Da, făcu surprins frate-său. De unde ştii?
Dintr-o dată, bucuria fugi din ochii fetei. Despre imobilul cu pricina, Vera auzise destule. O fostă colegă de liceu locuia pe aceeaşi stradă, două case mai încolo...
Poveştile ei îţi încreţeau pielea de groază. Oamenii ocoleau vila Mavrodin, bătrânele din cartier doar pomenind-o îşi făceau cruce şi stupeau a ducă-se pe pustii, între sâni.
Rămase ţeapănă, cu inima strivită de frică. Maxilarele crispate o dureau. Nu ştia ce să facă. Erau suficiente doar două cuvinte - "nu primi!" - şi într-o singură clipă s-ar fi alungat toată bucuria din casa lor. Bucurie sărmană, dar chiar şi aceea poposind oaspete atât de rar în casa lor.
Ştia, simţea că ar fi trebuit să vorbească, era chiar obligată dar nu se îndură să le strivească în ciubote inimile înflorite, să le despoaie pomii de Crăciun ce le ardeau în privirile uşor înceţoşate, nesigure, de oameni nedeprinşi cu dulce clipă de fericire.
6.
În fața ferestrei, cu mâinile în buzunare, Dan privea curtea mai tristă ca de obicei, fredonând un blues, acelaşi, care nu se mai termina niciodată.
- E curios, constată mai mult pentru el, cum ploaia amplifică totul. Parcă n-ar cunoaşte decât majuscule. Frumosul devine şi mai frumos, urâtul devine de-a dreptul hidos. Să vezi Parisul pe ploaie! Mai ales Place de la Concorde...
- Ploaia subliniază citadinul, spuse unchiu-său consultând nişte hârtii. Dacă iubeşti oraşul, urbanul în general, te înţeleg.
- Nu ştiu, dar e magnific.
- Să vezi tu ce paradis vom avea aici...
- Probabil, dar acum e jalnic.
Profesorul Mihuţ îşi ridică privirea. Dan arăta cu adevărat bine, un cap superb masculin pe un trup bine lucrat, numai fibră. Nu trebuia să-l priveşti de două ori ca să-ţi dai seama că nicio femeie nu i-ar rezista. Surâse afectuos:
- N-aş putea spune că pe tine te dezavantajează.
- Ce?
- Ploaia.
- Mersi, spuse Dan. Sper să bage de seamă şi alţii... Îţi mai vine un muşteriu, şi se desprinse de fereastră. O divă.
- A! trebuie să fie profesoara de Română.
Dan dădu cu piciorul într-un ghemotoc de hârtie aruncat lângă calorifer.
- Plouă cu profesori în zonă, râse. Apropo, nu pricep de ce ţi-o fi trebuind atâta personal, într-o întreprindere care nici măcar nu s-a urnit.
- Am vizitat cel puţin o duzină de instituţii specializate în America şi ştiu exact ce oameni îmi trebuie. La începutul săptămânii viitoare, casa va fi complet terminată. Cu punct şi virgulă, inclusiv săpunul şi hârtia igienică din oficiile sanitare. Vreau să demarăm imediat.
Ca de obicei, Dan trecu în plan secund, lăsând pe seama lui unchiu-său negocierile. Îi descoperise cu acest prilej, şi nu puţin surprins, însuşiri neaşteptate. Fără îndoială, de pildă, că bătrânul era un mare diplomat, cu o intuiţie ieşită din comun. Îi erau de ajuns cinci minute de conversaţie cu o persoană abia cunoscută, pentru a emite exact declaraţiile care-i făceau plăcere acesteia. Un fluid spontan de simpatie se revărsa asupra profesorului, care devenea la fel de spontan şi fără efort "o persoană adorabilă".
Ciudat, deoarece caracteristica aparţinea, în general, marilor mincinoşi, ori unchiu-său nu era nici pe departe un ipocrit.
7.
Dan îndreptă o privire plictisită asupra Mariettei Bogdan. De altfel, toată afacerea îl plictisea, începând cu mobilul stabilimentului, aiuristic şi de o strivitoare inutilitate şi isprăvind cu angajaţii, aproape fără excepţie "nişte feţe"; nu amuzante, ci anormale. Nici dăscăliţa asta nu i se părea mai zdravănă. Nu era urâtă, în schimb îţi făcea greaţă.
Tenul gras, uleios dădea impresia, falsă probabil, că nu se spală iar veşmintele, în nuanţe incerte de bej cu stofa uşor obosită, accentuau senzaţia. Mai avea şi un sistem cretin de a-şi ţine ochelarii alunecaţi pe vârful nasului, privind interlocutorul deasupra lor. Un obicei iritant, iar Dan - şi sigur nu numai el - simţea instinctiv nevoia să întindă degetul şi să-i ridice.
Femeia era volubilă, congenital cuvântăreaţă, de cum deschidea gura îţi dădeai seama că citeşte mult şi pedant, pasionată de orice informaţie. Frazele se rostogoleau de la sine, strunjite şi perfecte, puteau figura într-un manual.
- ...a, deci aţi predat şi dumneavoastră. Râse artistic: E o plăcere să-ţi întâlneşti colegii de breaslă, desigur, dincolo de fruntariile cancelariei. Înlăuntrul ei, nu ştiu cum se întâmplă, devenim cu toţii nişte monştri imposibili... Nu, acum predau Limba Română, dar sunt licenţiată şi în psihologie. O disciplină detestată în vechiul regim după cum ştiţi, cu o schemă parcimonioasă, catedre şi mai puţine. Predau Româna însă, mărturisesc, psihologia rămâne marea mea dragoste.
Profesorul dădu din cap, fericit parcă de a fi găsit un limbaj comun:
- M-am convins, stimată doamnă, că în orice profesie, mai importantă chiar decât practica, pot spune mai important decât orice altceva, este pasiunea.
- Categoric, iar activitatea pe care dumneavoastră o preconizaţi m-a fascinat dintotdeauna. Este ceea ce mi-am visat mereu să fac dar fără a investi speranţe. Aş vrea mult să mă credeţi când afirm că am dat curs anunţului dumneavoastră doar din considerente, dacă le pot spune, pasional-intelectuale. Aş fi fericită să lucrez într-un domeniu care mă captivează până la obsesiv. Nici nu mă interesează retribuţia...
Profesorul se lăsă pe spate, desfăcându-şi braţele:
- Exclus, doamnă. Refuz orice discuţie pe temă. Liberalităţile nu sunt de actualitate.
Marietta Bogdan îşi coborî privirea, netezind mecanic mănuşile din poală.:
- Am făcut o afirmaţie sinceră, fără cea mai mică intenţie de a vă impresiona. Nu sunt o ipocrită, departe, râse, cunoaşteţi modicitatea salariilor din învăţământ, dar mă pot descurca în limitele unui trai modest. Încerc doar să vă fac să înţelegeţi cât de mult îmi doresc această slujbă.
Profesorul se înclină cu graţie de marchiz:
- E a dumneavoastră, doamnă.
- Vă mulţumesc şi vă asigur că voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a nu vă dezamăgi.
Rămase câteva momente tăcută, cu capul aplecat pe umărul stâng şi o schiţă de zâmbet nehotărât. Pălărioara, un pretext de tocă maronie, prinsă probabil cu elastic sub păr, părea în orice clipă gata să cadă.
"Fără budinca aia pe cap, reflectă profesorul, şi puţin mai îngrijită, ar putea fi chiar drăgălaşă. După 35-40 de ani, româncele noastre se îmbracă imposibil. Ca nişte ciocli".
Uitase că în Statele Unite îi trebuise destul timp până să ingereze fără convulsii toaletele stridente - paletă de papagal - ale cucoanelor americane.
"Ce naiba mai stă? se întrebă Dan. De ce nu se ridică? L-a aiurit, ce mai vrea acuma?"
- Ştiţi, domnule Mihuţ, rosti îndreptându-şi în sfârşit ochelarii, spre uşurarea lui Dan, aţi fost atât de amabil... Ştiţi, mă simt datoare, obligată la sinceritate absolută. În realitate, au existat mai multe raţiuni care m-au determinat să vin la dumneavoastră.
"Aha! exultă Dan în sinea lui. Abia acum, intră elefanţii".
- Sunt o femeie singură, accentuă, o persoană foarte singură...
Bătrânul Mihuţ interveni amabil:
- Iată ceva ce se poate remedia. Nu ne propunem nimic altceva decât de a-i ajuta pe oameni să se cunoască între ei, să se apropie...
- Nu, îşi scutură toca Marietta Bogdan, instituţia căsătoriei nu mă interesează. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar oamenii de calitate, oameni cu stil şi clasă au dispărut ca specie.
Dan îi strecură o privire amuzată. Nu auzise încă nicio femeie cu succes la bărbaţi sau măcar fericită în dragoste, desfiinţând regnul masculin, fără drept de apel.
"Toţi sunt la fel, ticăloşi, proşti, interesaţi, mizerabili, bădărani etc." ţinea de simfonietele marilor plăsiste, recitate între noi, fetele, la cafeluţe intelectuale. "Madam Renard, conchise, întoarce funduleţu-i de quatragenară la ciorchinii doldora de poamă, neavând scară să ajungă la ei".
- ...sau, chiar dacă mai există, rara avis! - râse - mi-au luat-o altele înainte. Dar altceva vroiam să vă spun. Singurătatea are avantajele ei. M-am putut dedica fără rezerve problemelor care mă interesează. În primul rând, fenomenelor parapsihologice. Am studiat mult, am urmat cursuri, unde nu eşti acceptat fără promovarea unor teste, ţinute de somităţi în materie. Ştiam că sunt un mediu foarte bun, dar cu această ocazie am descoperit că am şi darul premoniţiei...
Dan dădu din cap, edificat. Femeia era clar "colindătoare", avea fraţi buni în Berceni. Ăia - Amiralul Nelson sau Sfinţii Petru şi Pavel, asta - Pythia. Îi aruncă o privire lui unchiu-său, care, spre surpriza lui, o urmărea cu toată atenţia.
- Nu v-aş fi pomenit despre toate acestea, dacă ceea ce urmează să vă relatez n-ar avea legătură cu dumneavoastră.
Răpus de curiozitate, Dumitru Mihuţ o asculta cu gura căscată, clipind mărunt.
Dan simţi că nu mai poate îndura. Mai rea decât orice era plictiseala. Practicată şi în termeni savanţi, devenea calamitate. Se ridică brusc, trecându-şi cu un gest automat mâinile prin părul de la tâmplă:
- Pe mine vă rog să mă iertaţi, am o întâlnire, şi se uită la ceas de parcă amănuntul în sine i-ar fi girat afirmaţia.
- Mai stai puţin, trebuie să discutăm neapărat.
Marietta Bogdan îşi răsuci ochelarii călare pe vârful nasului cu o expresie de parcă atunci ar fi băgat de seamă că există. Surâse cu gura în formă de ou creţ, închipuindu-şi că e fermecătoare:
- Mi-e teamă că v-am plictisit, dar onestitatea mă obligă la o anumită mărturisire.
- Nicio problemă, doamnă, regret doar că... Prinse din zbor privirea bătrânului îndreptată peste palmele împreunate în dreptul buzelor a rugăciune şi cedă cu un aer de martir care însă nu o demobiliză pe Marietta Bogdan. Îi plăcea să vorbească şi, în general, nu prea avea auditoriu.
- Cunosc o persoană, începu ea cu chef, o femeie foarte cumsecade de altfel şi, aparent, lipsită de orice extraordinar, o femeie simplă, semi-analfabetă care lucrează cu ziua. Din punctul meu de vedere, amănuntul e lipsit de relevanţă căci personal întreţin cu semenii mei relaţii segmentate. Omul este alcătuit din moduluri, deşi are o configuraţie unitară...
- Hm, îşi îndreptă spatele profesorul, nu sunt sigur că vă înţeleg foarte bine, şi se uită la nepotu-său care zâmbea mefistofelic.
- Veţi înţelege imediat, îl linişti femeia condescendentă. Orice modul corespunde unui anume compartiment de viaţă. În funcţie de relaţiile pe care le întreţinem cu un individ, ne implicăm, avem de-a face doar cu un singur modul al individualităţii sale, ignorând întregul.
Dan dădu din cap:
- Clar şi luminos, ca o pană de curent într-un tunel de metrou.
- O clipă, surâse Marietta, fără să dezarmeze. De pildă, în ce măsură vă pasă de faptul că medicul dumneavoastră este meschin şi trişează la poker? Pe dumneavoastră vă interesează doar că e un bun practician, adică doar acest segment al personalităţii sale. Sau! Vă deranjează că directorul instituţiei se îmbată acasă şi îşi bate nevasta? Nu, dacă pe felia care vă priveşte, deci modulul - raporturi de serviciu, este un om corect, competent şi aşa mai departe.
- Ei, făcu Dan, dacă o spuneaţi de la început... Profesorul îi făcu semn să tacă:
- Continuaţi, vă rog, teza mi se pare foarte interesantă.
- Deci, reluă încântată, Marietta, femeia despre care vă vorbeam, să-i zicem Doina, comună şi chiar proastă, are un har extraordinar ce ţine probabil de o sensibilizare devansată a ritmului ei biologic, altul decât al semenilor săi. Are premoniţie şi darul de a citi în viitor, mai lesne decât o gazetă, dacă i-ar trece cumva prin minte să deschidă vreuna.
- Cum procedează? se interesă captivat bătrânul.
- Cade în transă şi este absolut fascinant de urmărit cum exprimarea acestei fiinţe primitive - abruptă, eliptică şi incoerentă, de obicei, devine cultă, jonglerie de sintagme rafinate. Până şi timbrul îşi pierde accentele proletare, dobândind o uluitoare distincţie. Toate acestea, nu vă ascund, tulbură şi adaugă un plus substanţial de credibilitate.
- Fără îndoială, fu de acord Dumitru Mihuţ. Profeţiile au fost confirmate?
Marietta Bogdan dădu de câteva ori din cap "păi, tocmai asta e!"
- Există cazuri concrete şi nu puţine. Nu vreau să vă reţin prea mult şi, dacă vă interesează, aş prefera să vă pun în contact direct cu persoanele implicate. Dar, în sfârşit, să ajungem la dumneavoastră.
Dan o privea pe gânduri, reflectând că el însuşi e absurd. Îl şoca nu atât exotismul afirmaţiilor - îi mai auzise şi pe alţii bătând zglobiu ţarini şi câmpii - cât contrastul dintre pălăriuţa neserioasă, în echilibru precar pe un ciuf de păr prost vopsit, şi gândurile care mişunau dedesubtul ei. Dacă ar fi întâlnit-o aiurea pe Marietta Bogdan, admiţând că ar fi observat-o, ar fi etichetat-o scurt drept caraghioasă şi imbecilă, din genul celora care seara, sorbindu-şi ceaiul împotriva constipaţiei, consultă cu creionul în mână rubricile matrimoniale din jurnale.
- După ce am cunoscut-o pe Doina şi, prin ea, relativa permanenţă a individului în mediul înconjurător, chiar în limitele existenţei noastre concrete, pentru că iată... Aţi spus ceva? Nu... Şi să nu-mi pierd ideea... Deci, Doina, demonstrându-mi că evadările temporare dincolo de spaţiul nostru cotidian perceptibil sunt posibile, am încercat s-o însoţesc pe acest itinerar. Mai precis, prin ea, cu ajutorul ei, să strecor azi o privire către ermeticul mâine. Asta mai ales când am de luat o decizie ori mă aflu în faţa unui eveniment important. Aseară, având în vedere întâlnirea fixată cu dumneavoastră pentru azi dimineaţă, am chemat-o la mine. Era într-o zi bună, relaxată, a realizat fără dificultăţi plonjonul în absolut.
Se opri, trăgând adânc aer în piept. Îşi duse palmele la ochi, într-un gest de concentrată reculegere:
- Am o memorie exersată, voi relata cuvânt cu cuvânt, tot ce a spus: "În drumul tău, a apărut un bărbat venit de departe. El crede că a fost primit în familia lui Dumnezeu şi că vine din partea lui. Pe umărul stâng al bărbatului văd o mână sângerie, dar pe care el însuşi nu o vede şi nu o simte. Este mâna lui Belzebuth, sub a cărui poruncă se află fără s-o ştie. Ignoră misiunea care i-a fost încredinţată. Este o simplă unealtă venită să încheie un blestem, va semăna pârjol şi lacrimi. Acum îl văd şi mai bine, îi desluşesc chipul. Se află în pragul unei case. Casa se află în mijlocul unei grădini. Are o scară de marmură păzită de două animale. Varul ascunde sângele de pe ziduri. Mult foc şi sânge a îndurat casa asta... E o casă blestemată. E casa lui Mamon. Blestemul a îmbătrânit, dar mai are putere. Se va depărta doar păşind pe cărare de leşuri, înecată în sânge. Bărbatul plânge... Fereşte casa blestemată!..." Asta a fost tot.
Dumitru Mihuţ, vizibil tulburat, încercă să râdă:
- Văd că nu v-aţi conformat.
- După o noapte de insomnie, în care am chibzuit îndelung.
- Şi la ce concluzie aţi ajuns? se interesă Dan pe un ton cât se poate de alb.
Marietta Bogdan îşi înghiţi buzele, respirând adânc:
- A prevalat curiozitatea ştiinţifică. Experienţa aceasta va constitui pentru mine răspunsul la multe întrebări, "dovada supremă". Sunt convinsă că, dacă aş lăsa să treacă ocazia, aş regreta toată viaţa. Am acceptat riscul, dar pe dumneavoastră m-am simţit obligată să vă avertizez. Mai aveţi încă posibilitatea să alegeţi. Harul acestei femei este poate de esenţă satanică dar, neîndoios, el există.
Profesorul Mihuţ se ridică. Deşi în cămaşă stacojie şi cu papion, adică puţin clovn în peisajul autohton, strălucirea particulară a ochilor şi glasul ferm îi dădeau prestanţă. Convingea.
- Femeia despre care vorbiţi are har diavolesc, poate. Eu, însă, sigur trăiesc o Revelaţie de ordin divin.
Dan surâse, trăgând linie:
- Să vedem cine e mai tare.
8.
Alina Rădulescu se prezentă ultima, miercuri, cam pe la 5. Se întunecase, ploua rece, îi intra apă în cizmele care nu împliniseră încă un an după ce o costaseră zece mii de lei, şi o mai durea şi capul. Avea deci toate motivele să renunţe la tentativa asta care acum i se părea mult prea îndrăzneaţă. Cuminte ar fi fost să se ducă imediat acasă, să bea un ceai cu o pastilă de paracetamol, prevenind o răceală urâtă.
Dar Alina ştia că toate acestea erau pretexte menite să-i anestezieze conştiinţa. Capul o durea de emoţie, mai circulase în seri ploioase iar cu apă în pantofi umbla de când se ţinea minte. Dacă se întorcea din drum... A, nu! Ar fi însemnat să dea o nouă dovadă de slăbiciune şi să petreacă o seară îngrozitoare.
Autonemulţumirea, reproşurile dure pe care şi le adresa ei înseşi, jena, sentimentul că-i o neputincioasă erau greu de îndurat. Şi atunci, din nou păhărelul de coniac - din ce în ce mai multe păhăruţe şi din ce în ce mai des - somnul ţeapăn, fără vise, limba cretoasă şi setea mistuitoare de a doua zi.
Străbătu de câteva ori strada, fără a se putea decide să intre în curte. Din pricina emoţiei transpirase, îşi simţea neplăcut mâinile, de parcă le-ar fi scos dintr-o mâzgă rece şi lipicioasă. Începu să le frece de stofa aspră a pardesiului, sperând din tot sufletul că nu va fi obligată să dea mâna cu nimeni.
La 26 de ani, Alina era mai timidă decât o fetiţă de şcoală primară; timiditatea, cu dimensiuni de infirmitate, constituia din nefericire componenta de bază a personalităţii ei, determinând culoarea, relieful şi evoluţia celorlalte. Dacă cineva ar fi cunoscut-o în esenţă - dar cine îşi bătea capul încercând s-o pătrundă pe fata asta ştearsă şi firavă ca o lumânare de parastas calic? - ar fi realizat că Alina nu trăia, nu se desfăşura nici măcar la jumătatea potenţialului ei real. Cele mai importante însuşiri rămâneau ascunse, mulţi socotind-o doar cu foarte puţin peste o arierată mintal. Nimeni nu bănuia sclipirile ei, judecăţile neaşteptate. Nu o dată, în liceu sau mai târziu, la seminariile din facultate, găsea răspuns la întrebarea pusă de examinator cu mult înaintea celorlalţi, uneori fiind chiar singura care se afla în posesia soluţiei. Dar asta o ştia tot numai ea singură.
Inima începea să-i bată, emoţia o sugruma împiedicând-o să ridice mîna. Avea groază de cunoştinţe noi, de situaţii când atenţia, mai ales în grup, se concentra asupra ei. Pe crainicele TV, în general, pe toţi oamenii care prin profesie sau doar vocaţie vorbeau liber şi dezinvolt în public îi socotea un fel de fiinţe supradotate.
- Căutaţi pe cineva, domnişoară?
Alina înţepeni, cu picioarele retezate din genunchi. Dincolo de gard, desluşi anevoie chipul unui om în vârstă, care părea că zâmbeşte. Izbuti cu greu să-şi descleşteze maxilarele:
- Nu... Adică, da... Am citit un anunţ... Dacă deranjez, adăugă prosteşte, pot să revin...
O confirmare ar fi făcut-o fericită, abia aştepta s-o ia la fugă. Se simţea exact ca la dentist, când spera într-o minune. "Ne pare rău, domnişoară, domnul doctor a telefonat că nu vine azi. Vă convine săptămâna viitoare?..." Şi pleca fericită, cu sentimentul datoriei împlinite. "Nu din cauza mea..."
Nea Gică făcu un pas înainte, ţinând o unealtă în mână. Era o sapă dar, din cauza privirii aburite de emoţie şi a înserării, Alina nu vedea decât o coadă lungă.
- Am băgat eu de seamă că nu nimeriţi. Trebuie să punem număr şi pe gard... Don profesor e în birău... Numa' ce urcaţi pe scară şi prima uşă la dreapta.
Alina traversă ameţită curtea, uitând să mulţumească. Uşa de la birou era deschisă. Mirosea puternic a fum de ţigară şi zugrăveală proaspătă. Ca prin ceaţă, zări doi bărbaţi la o masă, care îndreptau spre ea priviri pline de aşteptare.
- Eu... Adică, bună seara. Mă scuzaţi... Anunţul... după care fu incapabilă să mai articuleze o singură silabă.
Răpusă de emoţie, părea foarte bolnavă şi Dan o ajută prevenitor să se aşeze pe scaun. Profesorul o cercetă descumpănit:
- Vă simţiţi rău?
Alina clătină capul, încercând să surâdă:
- Nu, mulţumesc... Am citit anunţul dumneavoastră şi...
Dumitru Mihuţ zâmbi încurcat:
- Mi-e teamă că aţi venit puţin cam târziu. Schema noastră...
- O! Nu face nimic. Vă rog să mă iertaţi.
Dădu să se ridice de pe scaun, dar Dan o reţinu, apăsându-i umărul cu blândeţe. Îi surâdea un chip deschis, de băiat bun. Profesorul îl privi surprins dar se simţi şi mai surprins auzindu-l:
- Nu vă grăbiţi. Totdeauna se mai găseşte câte ceva.
Alina protestă, roşie de confuzie:
- Nu, vă rog... Nu e cazul. Trebuie să plec.
- Vă rog eu să mai rămâneţi. Ce ştiţi să faceţi?
Bătrânul urmărea scena aiurit. Îl cunoştea bine pe nepotu-său. Era un bărbat corect, binevoitor dar de o uscăciune cinică, imun la emoţii, incapabil să se înflăcăreze pentru vreo cauză, indiferent de natura ei. "Ce-i asta? Dragoste la prima vedere? Un coup de foudre pentru fetişcana asta cam ofilită, nici măcar nostimă?"
Şi mai aiurit se simţea Dan. Chiar când încercă să se analizeze mai târziu, nu găsi o explicaţie "ştiinţifică". Ştia doar că-l apucase brusc, se trezise ceva în el, acţionase spontan ca sub o poruncă, un impuls irezistibil. Din prima secundă, când o văzuse acolo, în pragul uşii, neajutorată, urâţică şi leoarcă de ploaie, îi stârnise compasiunea.
Pentru Dan, mila nu era un sentiment inedit; nu trecea indiferent pe lângă necazurile celor din jur, compătimea victimele mari ale destinului (cei mai nenorociţi i se păreau bătrânii uitaţi în aziluri), dădea de pomană. Dar toate acestea cumva abstract, în virtutea unui concept general de omenie şi pentru că, organic, era un individ generos.
De data asta însă, era ceva personal, se implicase, simţea de parcă Alina i-ar fi fost o fiinţă apropiată. Ar fi luat-o în braţe şi ar fi mângâiat-o, dar nu ca pe o femeie - îi plăceau starurile, exemplare de cel puţin nota 9 - ci cu duioşie, patern, ca pe un copil care, rătăcit de părinţi, plânge într-un parc, un copil care trebuie ajutat, smuls din cotloanele întunecate ale fricii şi scos la lumină de zi.
- Sunt economistă, spuse Alina, cu ochii în pământ, frământând disperată cordonul uzat al poşetei de plastic.
- Şomeră? se interesă Dumitru Mihuţ.
- Nu, nu! respinse Alina grăbită. Tocmai de aceea, vă spuneam că...
Dan o întrerupse, continuând să surâdă ca o duminică de Paşte. Ai fi zis că nu face nimic altceva de dimineaţă până seara.
- Unde lucraţi?
- La circa financiară a sectorului 5. După amiezile sunt liberă. Acum... vreau să zic acum o lună, am terminat un curs de calculatoare electronice... Anul trecut, am făcut un curs de marketing.
Tăcu epuizată. Nu îndrăznise încă să-şi ridice ochii dincolo de cel de-al treilea nasture de la cămaşa tânărului din faţa ei şi, întâlnit într-o împrejurare ulterioară, sigur nu l-ar fi recunoscut. Acum, abia aştepta, dorea din tot sufletul să plece, să scape de privirile celor doi.
Dan afişă un entuziasm de zile mari, asociindu-l şi pe profesor:
- Extraordinar! Sunteţi multifuncţională. Pur şi simplu, mă uluiţi. Nu-i aşa, unchiule? Atât de tânără şi atâtea calificări! Exact ce ne lipsea printre angajaţii noştri.
Alina, cu obrajii slăbuţi îmbujoraţi brusc, îngână:
- E ceva destul de obişnuit. Toţi facem la fel. Ştiţi, din cauza şomajului şi a fluctuaţiei ocupaţionale...
Dan râse zgomotos. Dar tot ce făcea de când intrase fata asta pe uşă, îşi zicea profesorul, era artificial, de un entuziasm forţat, tonul nejustificat festivist.
- Sunteţi modestă, domnişoară, încă o notă bună pentru dumneavoastră.
Dacă ar fi cunoscut-o mai bine, şi-ar fi temperat entuziasmul. O stânjenea chiar şi cel mai mărunt compliment. Asaltată - şi Dan nu făcea economie - se pierdea cu totul, întrebându-se dacă persoana nu-şi bătea cumva joc de ea.
În realitate, Alina putea fi caracterizată în câteva cuvinte simple. Indiferent de situaţie, că era elogiată ori dur admonestată, nu-şi dorea decât să alunece printre oameni, fără a fi luată în seamă, cât mai neobservată. Îşi încleştă degetele cu unghii neîngrijite pe fermoarul poşetei:
- Nu vă supăraţi, pot să plec?
- Socotindu-vă angajata noastră, începând chiar de azi, nu-i aşa, unchiule?
Bătrânul râse amuzat. Dan îl consulta post-factum. Nu avea însă orgolii de patron şi, în primul rând, se bucura sincer, descoperind în Dan vibraţii mai umane.
- Desigur, desigur, aprobă maşinal. Pentru oameni capabili totdeauna se găseşte de lucru.
O voce bine dispusă le răsuci capetele spre uşă:
- De lucru e destul, n-aveţi grijă! Tocmai vroiam să vă spun că am nevoie de o fată care să mă ajute. Nu ştiu cum o fi mai încolo, dar până ne aranjăm, nu pot răzbi singură.
Sanda Ionuţ, simulând oboseala, dar cu veselie, necârtitor, o sfântă şi binefăcătoare oboseală de fată vrednică, îşi trecu dosul palmei peste fruntea neasudată.
Uniforma de lucru pe care şi-o alcătuise putea convinge cel mult la operetă sau pe scena unui teatru de varietăţi. Purta o salopetă de blugi cu paiete, o cămaşă cowboy cu carouri negre şi portocalii, mocasini din piele fină, iar capul şi-l acoperise cu un batic orange, legat peste frunte, ca ţigăncile. Rămăsese în mijlocul încăperii, rezemată de o mătură cu coadă lungă, mai în spate, element de recuzită obligatoriu, se vedea găleata cu un spălător din pânză de sac.
Profesorul o privi admirativ, spunându-şi că e foc de nostimă. Părea o ştrengăriţă în travesti, strălucea toată: ochii, dinţii, paietele.
Alina o privea încremenită şi cealaltă se prezentă:
- Eu sunt femeia de serviciu. Cred că o să ne înţelegem bine...
De jenă, Alinei îi dădură lacrimile. Dan simţea că pocneşte de furie. Impertinentă, Sanda îl înfrunta pe faţă. În acelaşi timp, sincer cu el însuşi, îşi dădea seama că resentimentul şi revulsia pe care i le inspira, dorinţa nejustificată de a o răni sângeros erau total nejustificate. Mai ştia că el declanşase conflictul, jignind-o gratuit, cu antipatie spontană. Afrontul adus Alinei îl scoase din minţi.
Bătrânul Mihuţ se grăbi să intervină împăciuitor:
- Greşeala e a mea. Am omis să fac prezentările.
- Nicio greşeală, îl întrerupse tăios Dan. Nu intră în atribuţiile domnişoarei Rădulescu să cunoască personalul domestic. De aceea am angajat un administrator. El se ocupă de dependinţe şi de scara de serviciu.
Îşi dădea seama că-i mitocan, doar parveniţii imbecili jigneau, făcând simţită şi caz de condiţia socială, dar oricum era mai bine decât s-o ia la palme. Profesorul îl privea încremenit, nu-şi explica criza de violenţă generată de un fleac în fond, şi-i venea să intre în pământ de ruşine. Hotărât însă, în Dan dăduseră buzna toţi dracii şi amarnic îl mai asupreau. Socotind probabil că n-a rănit îndeajuns, completă pe acelaşi ton:
- Reţineţi pentru viitor că, înainte de a intra într-o încăpere, trebuie să bateţi în uşă, deşi recomandabil e să nu deranjaţi. Pentru problemele dumneavoastră, aşa cum am spus, luaţi legătura cu administratorul.
Sanda Ionuţ rosti palidă, apăsând cuvintele:
- Am înţeles... boierule.
Alina Rădulescu începu să plângă. Nu înţelegea nimic, nu mai ştia nimic, decât că îi era îngrozitor de frică.
9.
Profesorul Mihuț îşi zicea, şi într-un fel, pe bună dreptate, că nu fusese în viaţa lui atât de ocupat. Îşi amintea râzând cât se simţea de furios pe vremuri, dinaintea unui maldăr de teze ce trebuiau corectate, sentimentul de ocnaş, din perioada examenelor sau Olimpiadelor, şi de "oropsit al soartei" în timpul criminalelor campanii agricole impuse de Ceauşescu profesorilor, elevilor şi studenţilor.
De fapt, Mihuţ abia acum făcea cunoştinţă cu pasiunea - cât de puţini au privilegiul acesta, căci astfel munca ar constitui un carnaval non-stop, ceea ce nu e cazul! - cu voluptatea şi satisfacţiile efortului neimpus, ale străduinţei efectuată cu şi din plăcere. Îşi descoperea rezerve nebănuite de energie şi totodată realiza că până la 66 de ani nu făcuse nimic care să-i placă cu adevărat.
Azi, vechile lui preocupări, reconstituirea cu cartea alături ale unor celebre partide de şah, colecţionarea tabletelor lui Călinescu din revista Contemporanul şi, mai ales, miile de ceasuri risipite cu minuţioasele lui ierbare care cândva, după decesul lui, vor fi înghesuite într-un sac de plastic în aşteptarea gunoierilor, i se păreau de o neghiobie "impardonabilă".
Hotărâse ca inaugurarea să aibă loc pe data de 10 noiembrie. Societatea dobândise personalitate juridică şi se numea SOLO. Găsea numele cum nu se poate mai potrivit. Scurt, uşor de memorat, sugestiv. Mai erau doar şapte zile până la 10 noiembrie iar lui Mihuţ îi făcea impresia că pregătirile nu vor fi terminate până atunci.
Avea ambiţia desăvârşirii, totul trebuia să meargă uns din prima clipă şi, în absolut toate privinţele, depunea pedanteria şi meticulozitatea vechiului colecţionar. Îşi închipuise că, dacă avea bani şi era dispus să plătească atât cât i se cerea, astfel încât oamenii să fie mulţumiţi, SOLO se va naşte singură, de la sine, superbă şi perfectă ca sub atingerea unei baghete magice. Nimic nu-l satisfăcea dacă nu era de nota 10.
Draperiile trebuiau să se asorteze, în nuanţă fermă cu tapetul, prosoapele - seturi întregi - cu faianţa oficiilor sanitare, biblioteca avea nevoie de culori calde - mahon, răşină, acaju stins - care să predispună la meditaţie şi visare; sala de dans, spectacole sau întruniri cerea o mobilă fragilă, cu aur voalat şi aromă de gavotă, purtându-ţi gândul spre concertele de demult, mult odinioară, când muzica constituia o sărbătoare rafinată, intimă, pentru privilegiaţi.
Amatorii de stadioane sau hambare imense, unde zece mii de descreieraţi se dezlănţuiau timp de trei ceasuri în răgete cumplite, însoţind o orchestră de apocalips, aveau unde să se adreseze.
Dan îl ajuta în limitele timpului şi al bunului simţ. După părerea lui, bătrânul exagera iar pedanteria excesivă ţinea deja de maniacal. Să ajungi să refuzi cremonele pentru că nu au un aspect destul de romantic sau să verifici personal calitatea cuielor ori a suporturilor pentru hârtie igienică era cam mult. Mult prea mult.
- Fără supărare, nene, dar începi să semeni cu o tânără gospodinuţă isterizată de emoţie, la prima ei primire.
- Chiar aşa mă şi simt, iar mie nu mi-a plăcut niciodată să fac ceva de mântuială, chiar când făceam ce nu-mi plăcea şi asta mi s-a întâmplat mereu, toată viaţa.
- Ăia cu pereţii mobili tot n-au venit.
Fusese discuţia lor cea mai aprinsă. Profesorul intenţiona să adapteze casei sistemul american al schimbării destinaţiei unei încăperi, în funcţie de necesităţile momentului. Cu câteva panouri uşoare şi aspectuoase, şi o şurubelniţă, sala de dans se putea transforma în trei piese distincte, dormitoare de exemplu, sau marea sufragerie în mai multe birouri ori salonaşe. Fixe rămâneau doar oficiile sanitare.
- La americani, procedeul e curent şi îl găsesc foarte practic.
- O să ajungi să te rătăceşti în propriul stabiliment, n-o să mai găseşti un singur obiect. Şi trucul ăsta cu pereţii plimbăreţi e pentru calici. Dau o chermeză, n-au unde să vâre toată mitocănimea şi atunci scot pereţii. Dumneata ai dichisit aici o chestie cu fast, nu se potriveşte... La urma urmei, cum crezi! Banii dumitale, businessul dumitale...
În privinţa aceasta, profesorul nu-şi făcea probleme. Dan, ca şi cei mai mulţi dintre semenii săi, ingera anevoie noutăţile, socotindu-le aberante acolo unde lucrurile păreau o dată şi pentru totdeauna aşezate, consfinţite încă de la facerea lumii drept imuabile. Or, zidurile, măcar zidurile, ce mama dracului! că locuim într-o garsonieră rupestră, la Versailles sau într-un building de 1.000 de metri, trebuie să fie ficşi!
Mirările lui Mihuţ vizau alte aspecte. De pildă, îl surprindea faptul că, deşi anunţul privind înfiinţarea societăţii SOLO, dând totodată start înscrierilor, fusese publicat zilnic, de mai bine de o săptămână, numărul amatorilor era nesemnificativ. Se aşteptase la o avalanşă de cereri şi, în această perspectivă, la necesitatea unei extinderi.
Dar şi aici era probabil vorba tot de mentalitate, multora iniţiativa părându-li-se prea exotică sau chiar umilitoare. Să recunoşti deschis că nu te doreşte nimeni, că nu te caută nimeni, că societatea te ignoră...
Cealaltă surpriză venea din partea colaboratorilor. Deşi nu avusese loc deschiderea oficială a stabilimentului, Mihuţ le solicitase prezenţa zilnică. Era treabă destulă pentru fiecare dar, în primul rând, îşi zisese că e bine ca oamenii să se familiarizeze între ei, să plece la drum ca o echipă cât de cât rodată. Se familiarizaseră peste aşteptări de repede. În doar câteva zile, opţiunile se formulaseră la modul categoric, se născuseră spontan simpatii şi tot atât de spontan, dar şi mai categoric, inimiciţii.
Seara, frânt de oboseală, înainte de a adormi la televizor, Dumitru Mihuţ medita cu uimire asupra sinuoasei infrastructuri a conceptului - viaţă. Fire placidă până deunăzi însă totdeauna tolerant, necunoscând izul şi dohotul relaţiilor încleştate, nu putea înţelege, în lipsa unor motivaţii fundamentale, încrâncenarea, îndârjirea care-i mâna pe oameni unii împotriva celorlalţi.
- Că Sanda Ionuţ nu te agreează, comentă el cu nepotu-său, pot să pricep. Ai jignit-o până în adâncul sufletului şi absolut gratuit, cred că şi ţie îţi pare rău...
- Hm, se strâmbă plictisit Dan, suflet şi susceptibilităţi la obraznica aia! Poate în chiloţi. Nu am întâlnit încă târfuliţă de mai proastă calitate şi ţine minte că o să ne aducă numai belele.
- Eşti montat, nu se poate discuta cu tine. Spuneam însă că pot înţelege resentimentul ei. Ca şi faţă de Alina care, fără să fie vinovată, a provocat ieşirea ta. Dar ce are Cornelia Ciurea cu Olimpia Fabian? Când o întâlneşte, capătă o expresie oribilă, ai impresia că-i vine să vomite. Şi doar trebuie să recunoşti că domnişoara Fabian este o persoană extrem de cumsecade iar micile ei excentricităţi nu deranjează pe nimeni.
- Uite că pe Cornelia Ciurea o deranjează! E o femeie rigidă, ţeapănă, care şi-a consumat existenţa fără pic de fantezie, adică exact opusul Olimpiei. Iar la madam Ciurea cine nu-i ca ea nu e bun. Aprioric, egal zero. Pe Olimpia o socoteşte o babă smintită şi neruşinată.
- Ţine în schimb la Alina şi să nu-mi spui că între ele două ar exista vreo asemănare.
- O, nu, ferească Dumnezeu, râse Dan. E nemulţumită de noră-sa şi de aia o iubeşte pe Alina. E genul de nevastă pe care o visa pentru fecioru-său. Delicată, bine crescută, dulce, lesne de dominat, s-ar lăsa dresată.
Unchiu-său îl privi dintr-o parte:
- Am impresia că şi-ar dori-o şi alţii.
Dan zâmbi şi declară pe un ton indiferent:
- Sunt încredinţat că Alina va fi o foarte bună soţie pentru orice bărbat care nu e debil mintal.
- Atunci, observă profesorul, Saşa Diaconu se numără printre aceştia. E îndrăgostit lulea, umblă după Alina ca un căţel. Şi-ar da şi mâna dreaptă să-l ia în seamă.
- De ce nu, dacă e genul ei?
- Bineînţeles, am crezut doar că te interesează.
- Am observat şi nu mă interesează.
Recapitulă ţeasta lăptoasă a lui Diaconu, făptura lipsită de vigoare a individului neputincios, aerul inconfundabil al veşnicului învins, spunându-şi că arareori puteai întâlni un exemplar masculin mai nereuşit. O femeie normală nu i-ar fi suportat îmbrăţişările decât beată criţă, în stare de inconştienţă şi visând color: ...se făcea că e în dormitorul lui Tom Cruise, poate Richard Gere, chestie de gust.
În ce-l privea, se gândea la Alina cu duioase strângeri de inimă. Nu o iubea, de asta era sigur dar, în chip ciudat, îi păsa de ea. Se neliniştea dacă întârzia, îi privea îndurerat cizmele care înghiţeau apă, se întreba îngrijorat dacă oare fata asta mănâncă pe săturate la ea acasă măcar duminica. Ar fi vrut s-o apere, s-o scutească de necazuri, dar nu să o şi dezbrace.
- În fine, tu ştii mai bine, conchise bătrânul. Începu să râdă din senin.
Dan îşi înălţă sprâncenele:
- Ce ţi se pare aşa de nostim?
- Auzi, fiule, nu ştiu ce o să se aleagă până la urmă de SOLO-ul nostru dar, deocamdată, bag de seamă că suntem mai mult agenţie matrimonială. Saşa o vrea pe Alina, tu te mişti cam prin aceeaşi zonă, chiar dacă încă nu ai observat, pe mine - nu ascund că mă interesează domnişoara Fabian, junele Crinu s-a îndrăgostit de Sanda Ionuţ.
- O! se sperie sincer Dan. Bietul copil! Mica fiară o să-l strivească. Şi din păcate nu poţi face mare lucru pentru el.
- Asta-i şi părerea lui Nea Gică, râse bătrânul. "Don' profesor, puiul ăsta de halotcă i-a pus gând rău flăcăului. Nu am eu o putere, că pe de-alde astea le-aş jupui de vii în piaţa mare, cum fac harapii ăia din Iran. Pe asta şi pe doamna Ciurea. Otravă, nu muiere. Numa' ce se uită la tine şi simţi cum îţi îngheaţă beşica".
Dan îşi aruncă ochii instinctiv pe fereastră. Nu era nimeni în curte.
...............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu