CINE
Dumitru Mihuț era un fel de bărbat pe care, doar privindu-l, îţi spuneai că nu i se poate întâmpla nimic interesant în viaţă. Trecea neobservat, dincolo de poarta şcolii colegii nu-l recunoşteau - de fapt nu-l vedeau - iar cunoştinţele se simţeau incapabile să-i reconstituie în absenţă trăsăturile.
Era mic, şters, încărunţise cu douăzeci de ani în urmă, iar procesul - soarta celor mai mulţi blonzi - se oprise brusc, transformându-i capul într-un ghem de lână nisipie.
În realitate, nisipul părea să-i caracterizeze întreaga făptură: pielea zgrunţuroasă, şofranie, în ciuda unui ficat excelent, ochii - chihlimbar ceţos, dinţii galbeni figurând în fişa dentistului care-i făcuse proteza - nuanţă 27.
Vestimentaţia şi-o alegea în aceleaşi tonuri, nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut altfel decât în paletă abia diferenţiată de maro, bej, coniac diluat.
Existența îi fusese la fel de ternă. Împlinise 66 de ani, vreme de patruzeci predase Ştiinţele Naturale la un liceu bucureştean, era văduv de peste douăzeci de ani şi fusese îndrăgostit o singură dată. Aceasta se petrecuse însă atât de demult, încât abia îşi mai amintea chipul fetei. Îi era colegă de cancelarie, amândoi profesori stagiari la Titu şi idila durase cam vreun an.
Îl părăsise fără explicaţii căci "nu suport culoarea maron, nici măcar la cafeaua cu lapte" nu putea constitui un motiv serios. O despărţire fără convulsii chiar dacă, pentru o vreme, lui Mihuţ i se întâmpla ca ascultând romanţe sau cântece de inimă albastră (mai ales "În nopţile din luna Mai") să i se umezească privirea.
Nu avea familie. Tatăl, medic militar, murise în primele luni de război pe Frontul de Răsărit, maică-sa ceva mai târziu, din pricina unei infecţii. Singura rudă relativ apropiată era un nepot de văr - Dan, tânăr, chipeş şi cam blazat.
În ziua când încasase prima pensie - toamna lui '90 - se încuiase în casă, făcându-şi ordine în sertare şi idei. Nu se aştepta la surprize ("m-au ocolit ele în tinereţe, nu m-or căuta taman acum") şi şi-ar fi putut desena cu exactitate harta existenţei pentru următorii zece, douăzeci de ani, sau cât l-o îngădui Cerul în meleag.
Îşi alcătuise chiar un soi de agendă de lucru. Se ştia cam boem, delăsător, nu-i plăceau disciplina şi programul pedant şi dacă, până acum, şcoala îl strunise, obligându-l să respecte un anumit orar, îi era teamă ca, rămas de capul lui, să nu ajungă un bătrân decrepit, aşa cum întâlneşti îndeobşte prin parcuri sau prin bodegi de periferie: expresii nesigure, haine ponosite cu canturi slinoase, gulere prea lungi în jurul gâtului slăbit, privire absentă, ţigări ieftine, mototolite.
Îşi fixă deci zile de scuturătură, o vizită lunară la Nufărul şi alta la frizer, control semestrial la dentist şi analize medicale minuţioase, plimbări zilnice de cel puţin o oră, indiferent de starea timpului. La fel de chibzuit îşi drămui bugetul. De două, însă, îi era cel mai teamă: să nu facă datorii şi, adevărat coşmar, să nu fie obligat să dea meditaţii. Îşi compătimise din suflet colegii nevoiţi s-o facă şi socotea un mare noroc faptul că la materia lui nu se prea înghesuiau amatori de lecţii particulare.
Trecuseră trei ani de atunci şi, se felicita, cu mici abateri, nesemnificative, respectase programul. Totul se desfăşura după tipic. Se simţea bine, îşi umplea zilele cu o grămadă de fleacuri plăcute, nimic important şi deci grav n-avea să i se întâmple şi asta îi dădea o stare de călduţă mulţumire. În sinea lui, se simţea foarte vertical, se credea capabil să-şi stăpânească şi determine destinul.
"Cum dracu', nu se plictiseşte să facă mereu acelaşi lucru? se mira Dan. Şi aşa o s-o ţină idem până la capătul zilelor. N-o să i se întâmple nimic, nici măcar o răceală, la loterie nu joacă..."
În curînd însă, tot Dan avea să comenteze perplex: "Domnule, în viaţă e ca şi la cursele de cai, nu există fixuri. Eu, unul, nu mai dau pronosticuri. Uite aşa, e de ajuns să pocnească Lady Fortuna din degete şi te trezeşti din uliţă amărăşteană, defilând în Rolls-Royce, pe Fifth Avenue."
Pe data de 14 aprilie 1993, într-o miercuri, profesorul Mihuţ se trezi ca de obicei, la 8 dimineaţa. Îşi luă micul dejun fără chef, închipuindu-şi că are toate motivele să fie prost dispus. Întâi, că nu-i plăcea ceaiul pe care şi-l impusese, renunţând la cafeaua neagră însoţită de două-trei ţigări, pe urmă, afară era urât - vânt, frig, cer înnorat - iar în loc să stea fericit acasă, cu o carte bună, era silit să iasă pentru a-şi plăti cotizaţia la C.A.R. Detesta operaţiunea în sine, îi repugna în general, contactul cu birocraţia şi angaja avocat pentru rezolvarea celor mai neînsemnate probleme administrative. Dar, peste toate, chestiunea i se părea morbidă, carnetul păstrat în birou, împreună cu "hârtiile de cimitir" emanând un iz sepulcral. "Oribil! Să te preocupe din viaţă ajutorul de înmormântare!... "
Se întoarse acasă după vreo trei ceasuri, nebănuind că era ultima oară când achita cotizaţia. Spre prânz, poştaşul îi aduse o scrisoare recomandată care avea să-i schimbe întregul itinerar de viaţă şi chiar, spre propria lui surprindere, felul de a fi, mentalitatea, unele date esenţiale ţinând de natura intimă a persoanei sale şi pe care le crezuse imuabile.
Mihuţ nu vorbea curent engleza, dar era îndeajuns de familiarizat cu limba ca să înţeleagă că misiva fusese expediată de un oarecare B.A. Jefferson, notar în oraşul Montgomery, Statul Alabama. Ca în romane sau filmele considerate de critica simandicoasă drept "uşoare, de consum", Jefferson îl anunţa că este executorul testamentar al lui Mr. Nick Balaban, decedat la 1 martie 1993 la Spitalul Santa Monica din Montgomery. Mr. Dumitru Mihuţ, fiind desemnat ca unic moştenitor şi legatar universal, era invitat să se prezinte personal pentru a intra în drepturile succesorale. Un bilet de avion al companiei de zboruri aeriene Panamerican îi stătea la dispoziţie la sediul agenţiei din Bucureşti etc., precum şi un cec în valoare de 1.000 de dolari, cheltuieli de drum, depuşi pe numele domniei sale la Banca ..., cont... etc.
Peste o săptămână, perplex, incapabil să se obişnuiască cu fabulosul eveniment, cu ideea că face parte din viaţa lui - nu se avântase niciodată dincolo de Băile Felix şi nu călătorise cu avionul - cărând după el o valiză de emoţii provinciale, părăsea Aeroportul Otopeni într-un Boeing 747. Zăbovi şase luni în S.U.A. şi când se întoarse, târziu în toamnă, i se păru că nu recunoaşte Bucureştiul.
Lăsase un oraş viu, colorat, cam murdar, desigur, dar o metropolă în lipsa termenilor de comparaţie şi găsea acum un târg necivilizat, dezolant de out of fashion.
Avea sentimentul că s-a întors de la distanţe de ani lumină. La rândul lor, cei din jur nu-l recunoşteau. La aeroport, nepotu-său, Dan, cercetându-i lung sacoul cărămiziu, şepcuţa de jocheu în culorile papagalului Ara şi brăţara de aur de la mâna dreaptă, fluieră subţire printre dinţi: "Măi să fie!"
"Scrisoarea din aprilie" - aşa intrase în folclor, pentru familie, elementul propulsor al evenimentelor ulterioare - avea să opereze mutaţii esenţiale în viaţa lui, în viaţa lui şi a altora, un număr de bărbaţi şi femei despre a căror existenţă habar n-avea şi care, la rându-le, nu auziseră niciodată de Dumitru sau Dan Mihuţ.
Şi care, la un moment dat, aveau să regrete amarnic că au auzit.
Implicații:
DAN MIHUȚ: nepotul profesorului, bărbat superb - american like - conferenţiar la IEFS, 35 de ani, scăpase ca prin minune la cutremurul din 1977.
Episodul însă îl marcase imens. De atunci, "nimic nu contează, nimic nu-i important" îi deveniseră crez şi modus vivendi. Sentimentul de zădărnicie stăpânindu-l din adolescenţă, efortul - componentă esenţială a existenţei - îi repudia, neînţelegându-i raţiunea. Îşi închipuia că în acel fatidic 4 Martie avusese o revelaţie în sensul descoperirii sensului exact al mersului omenirii ajungând totodată, în aceeaşi ordine de idei prin prisma catastrofei trăite, la concluzia că majoritatea indivizilor sunt lipsiţi de simţul proporţiilor.
Faţă de cei din jur, avea o atitudine îngăduitoare, vag ironică, nu realiza cum de oamenii se epuizează, se consumă, îşi inventează amărăciuni şi necazuri "pentru mărunţişuri, zguduitor de mărunte". Unchiu-său nu înceta să-l amuze şi un observator mai atent ar fi putut constata că privirea lui Dan păstra în permanenţă un licăr maliţios.
De fapt, era constant bine dispus, cu un apetit de viaţă moderat.
Trăind din toate punctele de vedere sub semnul efemerului, locuia într-o garsonieră mobilată sumar, ca o cameră de hotel: nimic de prisos, în afara unui singur vas de flori. La moartea părinţilor, lichidase absolut totul spre stupefacţia lui Dumitru Mihuţ:
"Troacele vechi nu-mi spun nimic şi chiar de ar fi fost piese de muzeu, tot le parolam. Dacă vrei matale să păstrezi ceva, eşti invitatul meu..."
Bătrânul luase câteva tablouri şi albumul cu fotografii de familie. Dan îl chestionase sarcastic:
- Crezi că interesează Academia?
- Faci tu pe deşteptul dar într-o zi ai să-mi mulţumeşti. O să ai şi tu un copil, o să vrea să-şi ştie şi el bunicii, de unde se trage...
- Am să-i deschid manualul de istorie, la cruciaţi...
În relaţiile cu femeile, păstra acelaşi stil degajat, neimplicat, amabil, tandru şi chiar duios dar cu graţioasă superficialitate, ceea ce le scotea din minţi. Concentrând, politeţe şi urbanism, fără sentiment.
"Să nu dea Dumnezeu, îi spunea mereu bătrânul, să plăteşti vreodată pentru toate pernele udate cu lacrimi".
Până acum, Dan Mihuţ nu plătise.
OLIMPIA FABIAN: celibatară convinsă, actilografă în limbi străine, 71 de ani, niciodată mărturisiţi decât de buletinul păstrat sub cheie, în şifonierul cu trei uşi şi intarsuri de sidef. Locuia absolut singură - adică fără câine, pisică sau canar - într-un bloc vechi din cartierul fostei Operete, rămas ca prin minune nedemolat. Aici avea în proprietate o garsonieră dublă, unde nu pătrundea nimeni, niciodată. Când venea poştaşul cu pensia, îl primea în vestibulul spaţios unde păstra o mică bibliotecă cu reviste vechi şi un cuier cu rastel pentru umbrele.
Personajul constituia fără îndoială una din figurile Străzii Vigilenţei iar vecinii, unii contemporani cu ea (vârstă şi vechime în cartier) susţineau că în peste cincizeci de ani nu o văzuseră niciodată, dar absolut niciodată, însoţită de vreo făptură a lui Dumnezeu, bărbat ori femeie. Nu avusese amanţi, nu avusese prietene şi încă din prima tinereţe, când femeile ţes harnic şi cu spor vise matrimoniale, era de ajuns să o priveşti o singură dată ca să-ţi dai seama că domnişoara Fabian "îşi ajunge", că şi-a concentrat întreg universul în propria-i persoană; că se distrează foarte bine singură, că nu-i lipseşte nimeni şi nimic.
Domnişoara Fabian constituia desigur un unicat cu mult peste posibilităţile de înţelegere al cumetrelor care, indiferent de statut social sau grad de instruire, nu pot concepe viaţa decât în parametrii punctaţi de o pereche de pantaloni, o plită veşnic încinsă, aromă de cozonaci în Săptămâna Mare şi scutece atârnând în baie şi pe balcon.
Domnişoara Fabian... Da, domnişoară, pentru că nu fusese căsătorită şi ţinea cu obstinaţie la apelativ, îndreptând prompt, aproape ofensată erorile inevitabile de la o anumită vârstă. O întâmplare petrecută cu ani în urmă, colportată ar fi făcut deliciul cunoştinţelor...
Când împlinise şaizeci de ani, mici neplăceri o siliseră la o intervenţie chirurgicală. Părăsind spitalul, îi solicitase ginecologului un "certificat de virginitate ratată din raţiuni majore, în urma unei intervenţii medicale"... Omul o privise căpiat:
- Vă cere chestia asta la serviciu?... Auzi, Suzano, se adresase asistentei, ăştia au înnebunit de tot! Nu le mai ajunge Wassermanul... Unde lucraţi, ă... ă... ă... domnişoară?
- Nu la serviciu am nevoie, şi râsese ca în faţa unei naivităţi evidente.
- Dar unde?! şi medicul avu dintr-o dată imaginea unui boşorog nebun, pustnic sau obsedat sexual, pus pe însurat cu fecioare sexagenare.
Olimpia Fabian punctase cu indexul undeva, în eter:
- "Dincolo..."
Medicului îi veni în minte morala unui banc vechi, sentinţă dată în rai, la Judecata de Apoi, într-un caz similar: "... vacă ai fost, la vaci să stai!...", dar se abţinu să mai comenteze, mulţumindu-se să privească lung făptura din faţa lui.
Într-adevăr, Olimpia Fabian surprindea. Nu reprezenta tipul de fată bătrână şi în realitate, observând-o, ţi-era imposibil să-i stabileşti statutul real. Desigur, "se purta" prea tinereşte, se pieptăna ca la douăzeci de ani, cu plete blonde-paj pe umeri, rochiile erau prea scurte, cu braţele dezgolite până la umeri, tocurile prea înalte, culorile cam nesăbuite, o recuzită juvenilă deplasată, dar iar era adevărat că desenul, contururile rămăseseră incredibil de bine păstrate. Se mişca şi păşea cu o vioiciune care excludea din capul locului probleme de coloană sau circulaţie vasculară.
Din aceeaşi familie, a tinereţii prelungite, făceau parte îmbrăcămintea uşoară, indiferent de sezon - o garderobă care nu cunoştea căciula, fularul, cojocul şi puloverele puse unul peste altul - dar, în primul rând, dantura incredibil de bine păstrată. În totul, Domnişoara Fabian reprezenta prototipul de persoană a cărei vârstă este imposibil s-o ghiceşti. Simţeai doar că nu mai e tânără dar epoca îţi scăpa.
Un ochi experimentat, însă şi acela quintagenar, ar fi putut-o citi după "model", căci majoritatea oamenilor păstrează, indiferent de moda zilei, un tip idealizat în tinereţe, tiparele copiate pecetluindu-le fotografia: un anume zâmbet, felul de a privi, pieptănătura, în general, expresia, anumite elemente de vestimentaţie imuabile. Iar modelul Olimpiei Fabian fusese Rita Hayworth, pe acelaşi top al preferinţelor aflându-se şi Ginger Rogers. Punctul de reper se impunea de la sine: adolescentă sau foarte tânără fusese în jurul anilor '40.
De adăugat că fără a fi comunicativă, ba dimpotrivă, în cadrul relaţiilor stricte pe care le practica era de o bună dispoziţie egală, râdea în cascade aproape non stop.
Înlocuit de râs, domnişoara Fabian nu cunoştea zâmbetul.
În octombrie 1993, când îl întâlni pe profesorul Dumitru Mihuţ în urma unui anunţ citit în Mica Publicitate, Olimpia Fabian era pensionară. Ducea o viaţă disciplinată, după un ceasornic foarte strict, lucra intens şi competent acasă pentru diferiţi particulari şi ar fi fost imposibil să-ţi închipui la ce visează. Cert era că dorea să "se extindă". Bătea curent în franceză, engleză şi italiană, iar acum lua lecţii de germană. Profesorul îi acorda toată atenţia, amuzându-se în sinea lui.
Fabianca se dovedea o elevă capabilă şi conştiincioasă, dar asta, din nefericire, nu o făcea mai tânără. Deşi nu mai era nici el pieton pe bulevardul juneţii, i se părea totuşi aberant ca la 60-70 de ani - cam pe aici o taxa - să-ţi mai baţi capul cu gramatica şi dicţionarele unei limbi "sisifiene", care le venise de hac unora, şi nu puţini, pe care-i ştia el de cel puţin două ori mai aproape de biberon decât domnişoara Fabian. "Când dracu' să maifructifice efortul?!"
Olimpia Fabian îl sună pe Mihuţ în dimineaţa zilei de 22 octombrie. Un telefon dat într-o doară, la întâmplare, cu obrazul plin de cold cream şi capul de bigudiuri: "Să vedem despre ce este vorba..."
Când puse receptorul în furcă, era departe de a bănui ce piruete îi rezerva destinul.
SAȘA DIACONU: inginer, 36 de ani, necăsătorit, şomer, unul (prototip) din "marii singuri ai marelui oraş".
Locuia împreună cu maică-sa şi o soră în vârstă de 40 de ani, necăsătorită.
Bătrâna, Elena Diaconu, nu contenea să se întrebe de ce oare întreaga familie fusese şi era în continuare urmărită de o soartă nemernică.
Refugiaţi în 1941 din Basarabia, se stabiliseră la Bucureşti iar de atunci, de când îşi luaseră rămas bun de la căsuţa din orăşelul de pe malul Nistrului - imagine idilică fixată în memorie cu ziduri albe, ramuri grele de liliac asediind ferestrele înspumate de horbotă şi tufişuri de trandafiri sângerii (parcă niciodată nu înfloriseră grădinile mai exploziv şi fastuos!, aveau să-şi amintească toţi basarabenii) - de atunci, ghinionul, necazurile aveau să se ţină de ei, umbră statornică. La Bucureşti, Elena se căsătorise cu Nicolae Diaconu, refugiat şi el. Murise tânăr, lăsând-o cu doi copii mici.
- Saşa, povestea ea ori de câte ori avea ocazia ... (prindea de obicei cliente tinere şi nerăbdătoare care se uitau cu silă la baba asta grasă, fără dinţi, cu voce invariabil tânguitoare şi un accent infernal rusificat, dar cosea ieftin şi avea bună voinţă, nu se supăra dacă îi întorceai lucrul)... Saşa abia deprinsese a păşi... Da, domnişoară, aşa-i, bag şi eu de seamă, se grămădeşte oleacă la umăr dar îndreptăm, stăi, să prind un bold. Veruţa era la şcoală, mergea pe clasa a patra... Am priceput, o vreai mai strâmtuţă... Vino matale, aşa, mai pe sară... Nu trebuie să te mânii... O duduiţă aşa frumoasă! Ai să faci creţuri... Las' că tot eu îţi cos rochia de mireasă...
Ţinuse singură casa, cu acul. Era ceea ce se numeşte croitoreasa ieftină de cartier, cu casa veşnic plină de bulendre aduse la cârpăcit, îngustat, lărgit, tivuri de refăcut şi fermoare de cusut, transformări meschine. De lucru nou nu avea parte, clientelor fiindu-le teamă că le strică materialul. Arareori, când totuşi se ivea prilejul, Elena Diaconu, scăldată în sudori, dădea târcoale ţesăturii, chinuindu-se cu o grămadă de tipare, reluând la nesfârşit măsurătorile, neîncumetându-se să bage foarfeca în stofă.
Avusese în schimb noroc - singurul - de copii buni. Deloc frumoşi dar supuşi, răbdurii, robaci. Amândoi îşi luaseră serviciu încă de pe băncile şcolii, urmaseră liceul şi facultăţile la seral.
Saşa, la 36 de ani, era un bărbat de statură mijlocie, grăsuţ, dând senzaţia de prea moale, de prea mult ţesut adipos; un fizic ingrat, revulsiv. Calviţia precoce, penibilă mai ales datorită efortului inabil de a o camufla cu o şuviţă lăsată să crească deasupra urechii drepte şi adusă peste creştet, spre cea stângă (procedeu adoptat de mulţi chelboşi, al căror vrăjmaş principal sunt şi cele mai delicate adieri de vânt), trăsăturile lipsite de fermitate, păstoase, pielea prea albă pentru un bărbat, în sfârşit, tot ansamblul îl făceau să semene, folosind comparaţia unui scriitor celebru "cu un caş pe care crescuse păr". Şi mai neplăcut impresiona privirea.
Veşnic pieziş coborâtă în dialog direct, i-o puteai surprinde doar întorcând capul brusc şi atunci, în chip confuz, interlocutorul se simţea cuprins de nelinişte. Îi contrazicea întreaga făptură: o privire inteligentă, trează, vicleană sugerând duplicitarul; privirea pisicii care pândeşte gaura şoarecelui.
Din toată familia, oricum neoblăduită de Fortuna, în mod categoric, Saşa era cel mai urgisit, campion al neşansei, colecţionar de ghinioane. Bolnăvicios în copilărie - nu scăpase nicio "contagioasă" - lui i se întâmplau cele mai absurde accidente: hoţii îl buzunăreau, pretutindeni - în metrou, la piaţă, la cinema, la biserică, ba chiar şi în vis; cele mai cumplite ploi torenţiale îl prindeau fără umbrelă, la cozile lui Ceauşescu, unde îşi lua rând de cu noapte, marfa se termina exact înaintea lui, dacă îşi cumpăra pantofi, numărul de la stângul diferea de cel drept, se suna la uşă sau telefon exact când se aşeza pe WC; cu un an în urmă, fabrica reducându-şi personalul, Saşa fusese cap de afiş printre primii zece concediaţi. Cel mai adânc şi dureros îl afecta însă faptul că nu se putea împlini pe plan afectiv.
De-a lungul anilor, îndurase patru rateuri ţepene, dintre acelea care nu se uită. Acestea îi suprimaseră pentru totdeauna orice urmă de siguranţă şi la un moment dat, după ultimul accident sentimental, începuse să se gândească la sinucidere; era spaima constantă pe care o trăiau maică-sa şi Veruţa.
Acum, în toamna lui 1993, situaţia i se părea şi mai sumbră. Se preconiza o iarnă dură - oricât de blândă meteorologic, pentru omul sărac tot grea se dovedeşte - şi se simţea sfâşiat de lipsa oricărei perspective. Chiar şi în vară, scăpaţi oricum la verdeţuri şi buruieni, trăiseră mizer, mai mult din salariul soră-si şi făcând economii sângeroase. Nu mai primea ajutor de şomaj, iar clientela Elenei Diaconu se împuţina cu fiecare zi.
Normal, oraşul se umpluse cu magazine vârfuite de mărfuri sclipicioase (scumpe, adevărat) dar, pentru cârpe, mândruţele rostuiesc totdeauna bani. Ălorlalte, muieri cu familie şi copii mulţi, de pensionare nu mai vorbim, abia le ajungea de pâine, nu le mai ardea de mode. Aproape nimeni nu-i mai bătea la uşă şi Elena Diaconu se frământa nopţi întregi căutând soluţii. Saşa o auzea din odaia alăturată pocnindu-şi degetele pe întuneric. Întuneric în toată casa, cu legământ, începând de la ora 10 seara.
Se făcea economie la orice, la săpun şi la pasta de dinţi (un singur spălat pe zi, înainte de culcare), se renunţase la masa de prânz, grijindu-se de o cină mai consistentă că foamea nu te lasă să pui pleoapă peste pleoapă. El, Saşa, se lăsase de fumat şi nu mai cumpăra niciun ziar.
Trecu în micul vestibul întunecos (eliminaseră special becul ca şi în cămară pentru ca lumina să nu fie aprinsă nici măcar reflex, cel din baie fiind înlocuit cu un altul de 25 de waţi), bâjbâi după ghete şi începu să se încalţe. Maică-sa îşi ridică ochii încreţiţi de efort peste maşina de cusut. Degeaba o trăsese lângă fereastră, răzbea greu cenuşiul abia diluat al dimineţii de toamnă şi nu-şi schimbase ochelarii de zece ani.
- Unde te duci, vremea îi tare vrăjmaşă...
- La biserică. E marţi...
Se ducea câte nouă marţi în şir la Biserica Sf. Anton, patronul candidaţilor fără noroc la căsătorie; mai frecventa Olarii pentru deschisul Bibliei şi Sf. Gheorghe Nou pentru dezlegare de cununii.
- Înseamnă că zăboveşti.
Erau cozi imense, curtea gemea de lume (dever mare pentru cerşetori), veneau şi de prin jurul Bucureştilor, cine nu putea îşi trimitea vreun neam, de obicei mamă sau bunică.
- Nu cred. E urât afară. Nu vin ăia din provincie pe timpul ăsta. Dacă întârzii, să nu te sperii. Adăugă moale, ştiind că o irită pe maică-sa: Poate trec pe la Crinu...
Pe chipul Elenei Diaconu se ivi, într-adevăr, o schimă de nemulţumire dar încercă să se stăpânească. Era blândă cu copiii, şi aşa îndeajuns de urgisiţi şi "la o adică sfada şi huietul nu umplu pântecele şi nici nu pingelesc ciubote". Se aruncă în schimb cu furie asupra maşinii:
- Da' copchilul cela n-are şcoală? Îi de capul lui?
- Până ajung eu la el, e acasă... Săru' mâna, mamă...
În general, nu pleca de acasă fără să întrebe dacă n-are nevoie să-i aducă ceva din oraş. Acum... Avea în buzunar exact cât să-i ajungă de metrou, la întoarcere, dacă se va întâmpla să fie prea obosit.
- Atunci, umblă sănătos şi cruce ajută!
Desenă în aer, în direcţia lui, semnul crucii, după tipicul preoţilor. Abia după ce auzi uşa închizându-se, începu să bombăne:
- ... bărbat în toată firea, om învăţat, inginer, îşi prăpădeşte vremea cu un boţ de copchil... Ce are să deprindă de la el? Să prindă muşte? Să joace un bunghi?... S-a izbit lu' bietu' tată-său. Şi acela cerceta norii şi nu uliţa, lega prieteşug cu te miri cine. Oameni fără căpătâi... Neculai punea inimă iar aceia îi treceau pe dinainte şi piereau ca năluca, fără să lase dâră...
Elena Diaconu se înşela. Crinu avea căpătâi. Şi un rol important în viaţa lui Saşa. Canavaua pe care începuseră să se înfiripe evenimentele dramatice ulterioare era ţesută. Destinul lucrează cu iglița.
CRINU PREDA: în catalog - Preda Răzvan-Ionel-Crinu, 16 ani, clasa a XI-a C, Liceul Neagoe Basarab Bucureşti, orfan. Tipul de self-man made, în embrion.
Avusese părinţi legitimi şi o grămadă de naşi dar acum era absolut singur. Oficial, se afla sub tutela unui unchi îndepărtat, Tudor Ciucaş, un individ despre care se afirma în mod curent că ar fi un visător, un "poet". Avea un caiet cu peste 300 de poeme nepublicate, un altul cu 2.012 maxime originale, şi îşi câştiga existenţa ca funcţionar la Notariatul Sectorului 4. De o indiferenţă cutremurătoare, Ciucaş acceptase povara tutelei de jena colegilor. Din fericire, însă, servitutea se dovedise a fi pur formală, povara nu exista.
Tot efortul consta în a încasa pensia de urmaş cuvenită băiatului şi de a i-o expedia prompt prin mandat poştal. Aşa se petrecuseră lucrurile încă de la început, de acum patru ani, de când Crinu rămăsese singur pe lume.
Situaţia fusese dintre cele mai banale, doar decizia şi curajul lui Crinu erau ieşite din comun. La începutul anului 1989, soţii Preda, arhitecţi, părăseau clandestin ţara, lăsând băiatul avertizat în prealabil, în grija unei bunici; urma să fie recuperat conform procedeului clasic cu ajutorul Crucii Roşii şi a unui scandal la postul de radio Europa Liberă. În seara aceea de februarie, când îşi luaseră rămas bun "bărbăteşte, fără lacrimi şi pentru foarte puţin timp, poate câteva luni", Crinu îşi vedea ultima oară părinţii. Nu avea să se mai primească nicio veste de la ei. Nici măcar un zvon.
Ceea ce se formulase iniţial doar ca o bănuială, o confirmară evenimentele din Decembrie când graniţele libere şi paşaportul la purtător ridicau barierele din calea familiilor fărâmiţate.
Faptul că soţii Preda nu mai existau devenise o certitudine şi la fel de sigur era că nefericiţii nici măcar nu apucaseră să pună piciorul pe meleag străin. Fuseseră desigur lichidaţi încercând să forţeze frontiera fie de grăniceri, fie de călăuze. În primăvara aceluiaşi an, se prăpădi şi bunica băiatului, măcinată de un diabet vechi.
La doisprezece ani, Crinu era liber şi singur, într-un apartament de trei camere care fusese proprietatea bătrânei. Datorită acceptului lui Tudor Ciucaş, scăpase din colimatorul Autorităţii Tutelare, care l-ar fi încredinţat unei case de copii. Unchiu-său, oricât de uscat şi absent, se simţi totuşi impresionat de recunoştinţa băiatului care-şi închipuia că primise tutela la rugăminţile lui şi nu de teama oprobriului public. Crinu, trăind sub ameninţarea orfelinatului, îl asigura continuu:
- Ai să vezi, nene, că eu mă ţin de cuvânt... N-o să te supăr...
Ciucaş arboră un aer jovial, făcând pe glumeţul:
- Şi cum zici că ai să te descurci tu, măi băiete? Cine te spală, cine îţi face o mâncare, cum dormi tu singur? N-o să-ţi fie frică în ditamai casă?
- Nu mi-e frică, nene! Am doişpe ani, de o lună merg pe treisprezece... Îl am şi pe Lache, argumentă suprem, arătând căţelul, o corcitură caraghioasă, plină de păr.
- Da' cu mâncarea cum faci? Aveţi vreo cantină acolo, la şcoală?
- Nu mă duc la cantină... Să nu'nţeleagă... Ştiu să gătesc, nene... Am ajutat-o pe bunica, stătea mai mult în pat. Ştiu ouă prăjite, ceai, macaroane, supă în plic, fierb cartofi... Fac şi curăţenie că bunica nu mai putea...
Tudor Ciucaş îl privea îndoit. Băiatul părea de ispravă şi descurcat, totuşi se simţea încercat de temeri:
"E doar un copil... Dacă i se întâmplă ceva, dau de dracu'... Au să mănânce toţi rahat c-am lăsat băiatul singur..."
- La vecini te-ai gândit? Oamenii se amestecă unde nu le fierbe oala! Cu cât mai acoperită, cu atât mai al naibii! În special ţaţele, că n-au ce face... Or să reclame că eşti de capul tău.
- Nu mă reclamă, nene! Îi ştiu pe toţi.
- Dacă zici tu... După o scurtă ezitare, decise generos: Pe la şcoală, am să trec eu din când în când, să vadă că se ocupă cineva de tine.
- Nu trebuie, nene! Îi cheamă pe părinţi doar dacă ai absenţe sau note proaste... Ori faci prostii.
Tudor Ciucaş îşi luase rămas bun, mângâindu-l neglijent pe cap:
- Bine, piciule, să vedem cum o să meargă treaba. Completă moale: Dacă ai nevoie de bani sau eşti bolnav, mă rog, dacă se întâmplă ceva, sună-mă... Apropo, vezi să nu se prindă ăia de la Telefoane că s-a prăpădit bunică-ta, că-ţi taie postul. Eşti minor şi n-ai dreptul.
Trecuseră patru ani de atunci, Telefoanele nu se prinseseră, nici şcoala, nici Autoritatea Tutelară. Sub regimul Ceauşescu, unde sistemul administrativ înnoda, imediat după Securitate, al doilea rând de sârmă ghimpată în jurul individului, lucrurile n-ar fi fost la fel de simple. În brambureala generală de după Revoluţie însă, Crinu, neridicând probleme, neevidenţiindu-se sub nicio formă, mai ales negativ, trecea neobservat, nimeni nu-i acorda vreo atenţie.
Unchiu-său îl vizita cam de două-trei ori pe an, în inspecţii pur formale, descoperind cu oarece perplexitate, că băiatul merita toată stima. Casa arăta mai bine chiar decât a lui însuşi, deşi îi venea săptămânal o femeie de serviciu, se găsea câte ceva în frigider, îmbrăcămintea era curată şi decentă, notele la şcoală mulţumitoare, cu banii o scotea singur la capăt. Nu apelase niciodată la el, deşi se oferise în mai multe rânduri şi cu toată sinceritatea să-l ajute. Crinu îl determinase să-l respecte şi cu timpul ajunsese chiar să-l îndrăgească.
- Mersi, nene, nu vreau... Completă în treacăt, dar cu legitimă mândrie interioară: Am mai mulţi bani ca doamna Panseluţa de la 2, c-am văzut când i-a adus pensia.
Începuse să lucreze imediat ce rămăsese singur, născocind toate mijloacele pentru a-şi rotunji bugetul: plimba câinele unei doamne în vârstă, cumpăra pâine sau lapte pentru mai mulţi locatari şi Evenimentul Zilei pentru domnul Mihăilescu, pensionarul de la etajul 3, spăla vasele unei familii de farmacişti care deschiseseră un butic cu casete şi erau foarte ocupaţi deşi renunţaseră la gâdilat eprubete şi mojaruri, sâmbăta şi duminica înlocuia fochistul blocului, făcea oficii de debarasoare în zile aglomerate pe terasa unei cofetării particulare.
Toţi cei care-l cunoşteau şi, ce-i mai important, în primul rând el însuşi - deoarece combustibilul succesului se află înlăuntrul individului - erau de acord că băiatul făcea parte din familia victorioşilor. O intuia şi Saşa Diaconu şi acesta constituia unul din motivele pentru care îl frecventa. Prezenţa lui Crinu îi insufla încredere, se simţea creditat cu forţă interioară, contaminat de optimism; lângă el i se părea că desluşeşte taina succesului care, astfel, căpăta contururi posibile.
Crinu se întoarse de la şcoală aproape de 2. Se descălţă în antreu şi lăsă sacul cu cărţi pe canapeaua din sufrageria-living. După ce se schimbă la repezeală, intră în bucătăria curată şi bine aerisită, legându-şi peste treningul de casă un şorţ rămas de la bunică-sa. Cu gesturi precise, scoase din cămară un pachet de spaghete, untul şi parmezanul din frigider şi puse apa la fiert.
Totul metodic, bine chibzuit, cu economie de gesturi şi siguranţă de gospodină încercată. (Cândva, ordinea, expeditivul, curăţenia perfectă care însoţeau fiece operaţie vor da de gândit viitoarei mirese a lui Crinu. Nu avea să fie un bărbat comod...)
Se întoarse în living, îşi aprinse o ţigară Bucegi şi deschise România Liberă parcurgând în primul rând ofertele de serviciu. Se opri la unul din anunţuri şi sublinie numărul de telefon, dând start astfel unei aventuri extraordinare.
Îl întâmpină pe Saşa Diaconu cu aerul dintotdeauna, vesel şi, fără ca vreunul din ei să-şi dea concret seama, vag protector:
- Ura, bărbate! Ce faci?
- Am trecut pe aici..., spuse moale, pe un ton de scuză Saşa.
- Bine ai făcut! Stai, că-mi dă apa în fiert... Ai mâncat?
- Da, se grăbi să-l asigure Saşa.
Crinu se descurca bine cu banii, în principiu nu-i lipsea nimic esenţial (ba chiar făcea economii pentru o Mobră - un vis măreţ!) dar Saşa se simţea prost. Cădea mereu în timpul mesei, singurul interval de circa două ceasuri când băiatul era liber.
Crinu îl invita invariabil "să împartă merindea", iar Saşa, deşi flămând, încerca să refuze. Îi era odioasă ideea că tapează, că exploatează un puştan. Parcă l-ar fi jefuit.
- Te aştept aici. Am mâncat adineaori...
- Nu-i nimic, dădu din mână, ştiind că minte, Mai mănânci o dată... Auzi, fii atent! Am găsit azi o chestie colosală în ziar. Cred că ne putem lipi amândoi.
Saşa înfipse furculiţa în macaroanele aburinde cu ochii umezi de poftă. Crinu îşi întoarse jenat privirea. I se părea că nările celuilalt palpitau de foame. Spuse, la întâmplare, depăşind momentul:
- Peste o săptămână e ziua mea.
Saşa îşi ridică ochii din farfurie:
- Cât? Şaişpe?... Eu am impresia... nu ştiu cum să-ţi spun. Te simt ca de treizeci... Zău dacă te mint!
- Hă! Hă! Aşa bătrân?!
Curând, într-o noapte, îşi va aminti cuvintele lui Saşa. "Uneori, sufletul încărunţeşte înaintea tâmplelor". Cine naiba a zis asta?!
CORNELIA CIUREA: inginer agronom, ucrase în cercetare), pensionară, văduvă, 58 de ani, tipul de persoană infrecventabilă. Era foarte mulţumită de ea însăşi în ciuda unui fizic nefericit: siluetă de ou - mai de grabă o sari decât o înconjuri - ochi exoftalmici, verzui diluat, gura o sfoară pe cale de a fi înghiţită. Nu-şi cumpărase în viaţa ei farduri sau chiloţi sexy, nu cunoştea coaforul; o dată pe lună, frizerul o tundea nr. 2.
Câtuşi de puţin invidioasă pe femeile arătoase, nutrea nestrămutat convingerea că "frumoasele", în mod obligatoriu, sunt fie sărace cu duhul, fie "vagaboande", cel mai adesea amândouă. Era sentenţioasă şi îngustă, închipuindu-şi că-i deşteaptă şi profund morală. Vorbea răspicat şi sacadat ca de la catedra unei clase de imbecili surzi.
Cu excepţia telefonului, a televizorului şi a metroului, trăia exact aşa cum ar fi trăit acum o sută de ani, într-un târg oarecare de provincie, ignorând total ce va să zică fenomenul prestări servicii publice. Un singur amendament: cizmarul din colţ, care-i schimba flecurile.
Se măritase târziu, după ce împlinise treizeci de ani, cu un economist, băiat de viaţă şi de un şpriţ cu amicii, colea, la birtul de vizavi. Candidatul Ciurea nu rezistase asediului părinţilor, care-l doreau cazat, adunat de pe drumuri şi îşi formulase cererea în căsătorie, fiind beat mort. Avea multă vreme să regrete că nu fusese mort de-abinelea. Îl dominase, îl terorizase, îi stricase viaţa, dar toată lumea, inclusiv victima, era de acord că totul se comisese cu cele mai bune intenţii.
Cornelia proceda la fel cu unicul fiu, Decebal, căruia nu ostenea să-i administreze precepte viguroase despre onestitate, seriozitate, muncă. Munca - profesiune de credinţă, CREZ! Munca - sensul, justificarea existenţei noastre pe pământ; divertismentul - ireparabilă pierdere de timp, foarte adesea chiar crimă. Îşi arăta palmele pufoase, fără inele, cu unchii tăiate scurt, într-un gest simbolic:
- Uite, cu astea două mâini m-am edificat, aş zice m-am inventat singură. Cu astea două mâini am realizat tot ce vezi în casă, te-am scos pe tine la liman. Dacă era după taică-tău, cum o ţinea el într-o petrecere şi-un chef, dormeam pe scândură şi pe tine te băga ucenic te miri unde. Mama spăla cu ziua, tata lucra la chefere, la împins vagoane şi uite, dacă nu eram eu om să mă fac om cu astea două mâinile ajungeam curvă în Gara de Nord.
Sorina, nevasta lui Decebal, se tăvălea de rîs:
- Tu te uiţi la mă-ta? Se laudă! "Curvă?! Păi asta-i serie grea, cere talent şi fizionomie. N-o primeau nici măcar într-un tractir din Uniunea Sovietică, din ăla de pe vremea lui Brejnev, cu tovarăşe de încredere, toate membre de partid din '917 vorba bancului! Nu ştiu cum l-o fi aiurit pe taică-tău dar aş zice că a fost bafta vieţii ei”.
Decebal o asculta cu gura căscată, aşa cum o ascultase şi pe maică-sa. Pentru cei care-l cunoşteau, schimbase de fapt o dictatură cu alta. O adora pe nevastă-sa, se însurase "fecior". Deşi se opusese din răsputeri, căsătoria fusese totuşi opera Corneliei.
Dacă i-ar fi spus-o însă, ar fi luat foc. Ea îl crescuse pe Decebal dependent, ea îi interzisese orice distracţii, chiar student fiind pleca cu ea, cu maică-sa, la mare, tot ea îl îmbrăca după gustul ei clasic, sobru, adică ridicol pentru giovinezza deceniului al 9-lea.
Îi deschidea corespondenţa şi decidea VETO asupra fetelor pe care avea voie să le scoată la un film. Înţelegând că totuşi fata trebuie condusă acasă, Cornelia accepta ca în mod excepţional, Decebal să se întoarcă la ora 21. Asta, sâmbăta. Duminica era rezervată gospodăriei, o ajuta pe maică-sa la aprovizionare şi gătit, dădea cu aspiratorul.
Sorina stricase toate socotelile. Apăruse imediat ce Decebal terminase Politehnica - "scârba dracului, scrâşnea Cornelia, l-a cules gata copt, numai ce l-am scos din cuptor" - şi îl ameţise în mai puţin de jumătate de oră. Fusese de ajuns să dea ochii cu ea şi o şi uitase pe mă-sa. Ceea ce la rându-i, maică-sa n-avea să uite niciodată. L-ar fi iertat doar dacă ar fi părăsit-o pe Sorina. Dar Sorina nu era femeia pe care s-o abandonezi şi, în orice caz, să se lase abandonată.
Cel mai sigur era că inginera Ciurea întâlnea pentru prima dată un adversar redutabil, ţinându-i piept cu mare chef.
Sorina era mică, înfiptă, cu o figură încăpăţânată şi plină de îndrăzneală. La maturitate, avea să semene cu un cimpanzeu îndărădnic, dar acum, la douăzeci şi doi de ani era nostimă, apetisantă, ochii aveau o privire a lor, dulce, copilăresc-parşivă (lui Decebal i se părea irezistibilă) şi, în totul, emana un aer spiritual.
Decebal, total sedus, săruta până şi urma paşilor ei, îi era devotat până la sacrificiu. Când maică-sa ridicase problema opţiunii "ori eu, ori ea", Decebal nu stătuse nicio secundă la îndoială. Nu se pronunţase însă imediat, de jenă şi conştient de suferinţa maică-si.
Cornelia însă, seacă, obtuză, plicticoasă şi încă multe adjective din aceeaşi familie, avea demnitate, iar în materie de consecvenţă şi verticalitate era inatacabilă. Se retrase din viaţa lui Decebal, propunându-şi să aştepte clipa, inevitabila clipă, a deşteptării lui Decebal. Va jubila atunci, va trăi toată savoarea acelui "ţi-am zis eu, măi băiete? Ţi-am zis dar n-ai vrut să mă asculţi... Bine că măcar acum ţi-a venit mintea la cap..." Şi avea să-i trântească nişte colţunaşi cu smântână, cărora precis le dusese dorul pentru că Sorina nu se ocupa de gospodărie, "fiind prea Sue-Ellen pentru aşa ceva.”
În dimineața aceasta de octombrie, neguroasă şi cu insinuante dureri reumatismale, Cornelia Ciurea, pregătind zarzavatul pentru o ciorbă care avea să-i ajungă o săptămână, încerca să-şi identifice exact motivele nemulţumirii. În primul rând, o deranja inactivitatea.
Pentru ea, pensia nu reprezenta suportul material al unei recreaţii fireşti după o viaţă de muncă, ci doar o recompensă de ordin financiar. Omul trebuie să muncească până la ultima pâlpâire, să facă ceva, cât de neînsemnat, dar util, chiar dacă trăieşte într-un cărucior; este condiţia lui naturală, justificarea aerului pe care-l respiră, singura modalitate de a-şi arăta recunoştinţa şi de a-i mulţumi Creatorului pentru a-l fi iscat din neant, însufleţindu-l pe el, obiect mărunt, rătăcit pe cine ştie ce etajeră a Universului. (Formula "obiect mărunt rătăcit pe cine ştie ce etajeră a Universului" îi plăcea cel mai mult).
În privinţa aceasta, personal nu-şi făcea probleme; oricând şi oriunde este nevoie de o pereche de mâini vrednice şi îndemânatice dispuse să muncească, iar ea, una, nu era mofturoasă. În limitele unei relative decenţe, va accepta şi oferte mai modeste.
"Oftica" însă, ar fi spus Sorina, ciuda Corneliei avea rădăcini mai adânci şi era precis direcţionată. O viza pe noră-sa. Ştia -Decebal nu era prea deştept, diplomat nici gând! şi povestea mai mult decât trebuia - că este de ajuns ca ea, Cornelia, să-şi manifeste o opţiune, o dorinţă sau să dea un sfat pentru ca ipso-facto, Sorina să se opună.
Dezacordul şi-l manifesta însă camuflându-l parşiv, inventând alte priorităţi, acuzând o copilărească, delicioasă uituceală sau leneveli brusce pisicoaso-erotice...
- Nu te îmbraci, iubito? Întârziem la Naşa... Mama ne-a rugat să fim punctuali.
- De ce? Scapă trenul?
- Nu, scumpa mea, dar a îmbătrânit şi Naşa, ar vrea să se odihnească după masă. Hai să încercăm să fim acolo la ora 1...
- Ei asta-i bună! Fără noi nu se poate?... Apoi, întinzând braţele, cu o expresie de abandon. Mi-e dor de tine, iubitule... Să mă ţii în braţe... Să facem dragoste... Avem o singură duminică... Dacă însă tu preferi să mergem la parastas...
Şi făcea botic, cerşind în aer dulce sărutare, promiţând volume cu sânul abil scăpat dintre dantelele cămăşii de noapte cumpărată la Le Franc.
- Iar boul, spumega Cornelia Ciurea aruncând furioasă zarzavatul în oala clocotindă şi stropind toată maşina, face pe el, "vai, cât mă mai iubeşte porumbiţa mea!!" Uită şi de mă-sa şi de Dumnezeu, nu ştie cum să se deschidă mai repede la pantaloni...
O înciudau toate dar cel mai rău faptul că "nemernicei" îi mergea bine. Asta contrazicea, demola toate principiile ei sănătoase de viaţă, atenta la crezuri absolute, la noţiuni turnate în bronz, la apoftegme săpate în piatră: cinste, corectitudine, morală, muncă şi virtute.
În secret, ascunzându-se chiar de ea însăşi, Cornelia ar fi dorit ca cei doi să ajungă la ananghie. Temporar desigur, dar suficient pentru a-i da posibilitatea ei să-i ajute, să fie generoasă, să emită acel inegalabil ca savoare şi umflată satisfacţie:
"Vedeţi, că tot eu am avut dreptate?"
Dimpotrivă, însă, timpul, evenimentele, banii tânărului cuplu o contraziceau, confirmând varianta Sorina. Era trândavă, neserioasă, risipitoare şi negospodină, de când se măritase nu spălase nicio ceaşcă de cafea dar, indiscutabil, avea stofă financiară. Scotea bani din orice, îţi făcea impresia că ar putea vinde şi piatră de grindină.
Bineînţeles, Decebal se afla într-o admiraţie bovină, nu-i ajungeau ceasurile zilei pentru a mulţumi Ziditorului de a-i fi dăruit asemenea comoară, nu ar fi schimbat-o nici cu Liz Taylor la 20 de ani cu statut de Regina Angliei, o credea capabilă de orice performanţă. Dacă, de pildă, Sorina i-ar fi spus că a intrat într-o afacere de miliarde de dolari cu Rockfeller - la insistenţele acestuia, desigur - ar fi crezut-o fără să clipească...
Iar Cornelia crăpa. Nu vedea în Sorina decât escroaca odioasă (ademenitoarea unui copil naiv, de familie), stând într-un singur escarpen, gata să schimbe oricând căruţa pentru un tren mai confortabil. O gelozie galbenă, fioroasă îi umplea zilele şi, de la o vreme, ficatul începuse să i se răzvrătească. Se trezea regulat cu gura amară, plină de venin, buzele uscate-iască, un sul de hârtie higienică începuse să-i ajungă o lună de zile. Colicistită: bila leneşă - mama constipaţiei.
Cornelia Ciurea nu era o femeie rea, doar aridă, total lipsită de umor, prea virtuoasă, prea sigură de ea şi, în consecinţă, prea puţin tolerantă şi atentă la dorinţele semenilor. Era incapabilă să ţină seama de personalitatea celor din jur, dacă aceştia nu se încadrau în parametrii ei de morală şi existenţă. Într-un cuvânt, o persoană antipatică.
Va trăi alături de ceilalţi momente de mare tensiune. În ce o priveşte, destinul părea să nu se fi hotărât încă.
MARIETTA BOGDAN: ochelaristă și unsuroasă, dădea senzaţia că miroase. Profesoară de Limba română. Avea 43 de ani şi 16 de când divorţase, amănunt care nu era lipsit de importanţă. Persoană fără succes, se baricadase în ţarcul unor idei nestrămutate, caracteristice de fapt tuturor femeilor ignorate sau înregistrând numeroase rateuri sentimentale la activ.
"Toţi bărbaţii sunt proşti... ticăloşi... mitocani... perverşi etc.", constituia sentinţa definitivă a Mariettei în conversaţiile pe temă.
Formă de manifestare a instinctului de conservare, se automistifica inconştient, manevră care, în timp, ajunsese la desăvârşire. Ea însăşi începuse să creadă că este victima propriilor însuşiri, o persoană superioară care nu poate fi percepută şi apreciată decât de o elită, fatalmente - mai ales în societatea noastră - puţin numerică. În consecinţă, având de-a face doar cu bădărani, inculţi, canalii şi foşti activişti, era normal să nu-şi găsească partener pe măsură.
Studiul devenise un refugiu în care se avânta cu încrâncenare, cheltuindu-şi aici întregul potenţial. Profesional era calificată cu "excepţional" la toate nivelele, inclusiv de elevi. Citea enorm, poseda informaţii din domeniile cele mai variate şi o vie curiozitate intelectuală faţă de orice fel de fenomen social, politic, cultural etc. Timpul o marcase cu manii de fată bătrână, apăruseră ticuri intelectuale, devenise bigotă şi practica "vrăjitoriile" la modă. Dizerta competent în acest sens, jonglând cu noţiuni şi termeni ca radiestezie şi biodetecţie, pase magnetice, levitaţie, bioenergie, politică promoţională etc.. Făcându-i bilanţul unei singure zile, oricare, fără alegere, se putea afirma că Marietta Bogdan este o persoană foarte ocupată.
Uneori, încerca momente de îndoială, îşi pierdea siguranţa. Nu i se întâmpla nimic, avea sentimentul că trece prin viaţă fără să lase nici o urmă, NU AVEA AMINTIRI.
Mai odinioară, dosarul de cadre al Mariettei cuprindea o singură filă şi, fără a apela la ficţiune, nimeni n-ar fi putut inventa mai multe. Viaţa ei încăpea într-o telegramă de douăzeci de rânduri. Aşa va fi până la urmă. Rămăsese de adăugat o singură frază.
SANDA IONIȚĂ: parașută a Bucureştiului post-revoluţionar, 19 ani, absolventă de liceu, arătoasă, vânzătoare la "boutique"-ul Yvette. Idealuri - un titlu, girant de frumuseţe şi celebritate: Miss România sau Manechin, Top-Model, Univers, Planetă, Marea Neagră etc. Fusese, de altfel, Miss Giuleşti ediţia 1992. Nu ajunsese în finala pe ţară fiind "prea sinceră şi fără relaţii". Alte vise, ţeluri precise de viaţă, "fără de care nici nu concep", în ordinea priorităţii: un Mercedes roşu, decapotabil, brăţara din vitrina lui Vanghelis cu rubine şi spinele, o garsonieră-studio cu mobilă roz (culoarea preferată), bar şi telefon unde să fie de capul ei, "fără spionajul ălor bătrâni", un câine Saint-Bernard, "vreo doi-trei ani în care să mă distrez, iar după aia un impact legitim cu vreun străinache de ţară şi neam". Preferabil american, canadian sau suedez.
Se considera o neînţeleasă în familie, dar privea chestiunea cu înţelepciune şi umor:
- Mama e o gâscă, şi-a prăpădit frumuseţea la cratiţă, n-a avut în viaţa ei o poşetă de seară, când au fost la o nuntă, a închiriat rochia, tata e eminamente agrar şi cumsecade. Adică peizan. Cică să mă las de sclifoseli, decât o cireadă de derbedei care mă aplaudă când dau din fund pe scenă, mai bine unul singur care vrea să întocmească bordei cu mine - auzi şi la ăsta, tot bălegar pe jos visează! - că curul nu-i o meserie, se fleşcăie repede şi eu la o adică cu ce rămân? De ce să nu învăţ eu colea, o croitorie, o pedichiură, să am ceva la bază şi nici că-mi pasă că mi-a surit părul, ori că m-a lăsat ăla cu liotă de copii, ori Doamne fereşte, rămân vădană... Mi-o tot dau de pildă pe soru-mea, Lucica. A bătut toate recordurile. Ţine gospodărie temeinică, familie aşezată. Adică, la două'şcinci de ani, spală patru plozi, are unghiile ferfeniţă şi rochia de mireasă îi intră acum pe un singur copan. Mersi, nu-i de mine! Chiar dacă ambii e fericiţi, pentru că, scuză-mă, dacă bărba'su râgâie şi trage un pârţ după masă, Lucica e beată de fericire. A mâncat bine Neluţu!
În aşteptarea lozului cel mare - şi era încredinţată că îl va trage - Sanda se distra pe măsura ofertelor, flirta ca să nu se plictisească şi să nu piardă exerciţiul. Nu suporta să fie ignorată, în felul ei era o sportivă şi chiar dacă persoana îi era absolut indiferentă făcea eforturi s-o seducă, să-şi demonstreze ei însăşi...
E la îndemâna oricui să arunce zarurile, dar ce folos că nu se aşează pe potriva gândului? Sanda - în acel sfârşit de octombrie - intrigată şi apoi de-a dreptul furioasă de indiferenţa lui Dan Mihuţ, avea la rându-i să-l manevreze pe Crinu Preda, victimă a farmecelor sale.
Încă un factor important al dramei ce urma să se declanșeze.
NEA GICĂ PUTERE: de fapt, Gheorghe Nițu, muncitor fără o calificare propriu-zisă, făcuse, făcea de toate: mecanic, fochist, lăcătuş, instalator, electrician. În ultima vreme, lucrase pentru diferite asociaţii de locatari, ciubucărise ici şi colo. Era pensionar, bărbat cu vârstă incertă, văduv.
Avusese o singură fiică. Decedând într-un accident, lăsase în urma ei un băieţel de cinci ani, cu tată necunoscut. Copilul se aflase în îngrijirea bătrânului Niţu, până în vara lui 1992, când emigrase în Australia împreună cu un grup de prieteni. Din când în când, îi trimitea lui bunică-său ilustrate exotice destul de lapidare. Niţu le păstra cu sfinţenie, mirându-se de instabilitatea tânărului. Nici o cartolină nu era expediată din aceeaşi localitate cu precedenta.
Într-o caracterizare generală, pentru cei din jur, Gheorghe Niţu reprezenta cumsecădenia în formă idealizată. Părea incapabil să treacă indiferent pe lângă mizeria altora, un mare naiv, un milos care, la modul concret, nu putea, incapacitate organică, să omoare o muscă. Le alunga cu prosopul pe fereastra deschisă pentru că "de ce s-o omori, are şi ea acolo un două-trei zile şi gata, o şi strânge Dumnezeu".
Indiferent de natura necazurilor, personale sau ale interlocutorului ocazional, Niţu - sorgintea poreclei - exclama invariabil: "de aş avea eu o putere!" sau "de ce n-am eu o putere?..."
O va avea în curând.
ADINA RĂDULESCU: 26 de ani, uncţionară la o circă financiară, necăsătorită. Sensibilă, timidă până la infirmitate, roşea uşor, din orice o podideau lacrimile.
Vulnerabilă, prea lesne de rănit, de suferinţe mari - căci din cele mici îşi făcea rost singură - ar fi putut-o feri doar un destin generos. Deşi ideea de căsnicie o îngrozea (atributele virile - forţă, hotărâre, bicepşi, sex, grobianism o paralizau de spaimă, propunându-şi să nu se mărite niciodată), suferea cumplit de singurătate. Fenomen paradoxal căci datele o predestinau unui statut, voluntar de solitară. Singurătatea şi mizeria o vor azvîrli în miezul evenimentelor care se pregăteau.
Dacă cineva - ipoteză - i-ar fi descris itinerarul ce-l va parcurge, începând dintr-o anume după-amiază de miercuri a lui Octombrie 1993, după o singură secundă de şovăială, Alina ar fi schiţat surâsul ei sărac, înghesuit între colţurile gurii:
- E bine... E foarte bine. Singura mea soluţie.
UNDE? DE CE?
1.
Casa se afla Cotroceni, pe una din numeroasele străzi romantice cu nume de medici, fusese construită cam pe la 1890, cu cheltuială şi în respectul absolut al canoanelor epocii. Două nivele, paisprezece încăperi, saloane de dans fastuoase, atenanse bogate, o aripă cu locuinţe pentru slugi în fundul curţii. Zidurile erau bogat ornamentate, antablamentele - opulente, frescele interioare pictate de Mirea, ca şi la Casa Vernescu.
Imobilul, ridicat de un armator grec pentru una din demimondenele celebre ale epocii, rivală a faimoasei Miţa Biciclista, se dovedi - folosind expresia unui cunoscut jurnalist al vremii - "a fi fatal". Un destin amarnic părea să-i urmărească pe locatari.
Metresa grecului, prima proprietară, muri zdrobită de candelabrul din bibliotecă, fără ca cineva să înţeleagă vreodată cum de fusese posibil ca masiva lustră să se desprindă singură. Casa fu scoasă la vânzare "cu toptanul" şi tot astfel achiziţionată de un comerciant bogat din Craiova, ocrotind împărăteşte o iubire clandestină pentru o frumuseţe drăgălaşă de paisprezece anişori.
Micuţa zână, un bobocel cules din mahalaua Radu Vodă, intră uluită într-un palat unde totul rămăsese neclintit, găsind intacte până şi flacoanele de parfum şi dresurile de pe toaleta fostei curtezane. Fericirea însă se mistui repede.
Nevasta comersantului, o olteancă aprigă, informată printr-o anonimă despre "dragostele dumnealui", urcă fără zăbavă în tren, descinse vijelie la Bucureşti, luă birjă şi îmbrâncind portar şi slugi năvăli în dormitor. Nu-şi prăpădi vremea dând bineţe, ci apucând "ticăloasa" de pletele bălane îi deşertă pe chip o sticlă de vitriol. Scandal mare, urlaseră gazetele vremii; fetiţa muri peste câteva zile la Filantropia, în braţele negustorului.
2.
Oamenii se duc, zidurile rămân. Adevăr dureros pentru cei ce se călătoresc pe cea lume, bucuros pentru moştenitori. Casa din strada Dr. Caracaş însă avea să rămână în continuare 'fatală'.
O cumpără un june aristocrat care se întorcea din Franţa de la studii cu treizeci de cufere şi un bibelou de pariziancă suavă, gingaşe şi micuţă - s-o vâri în tabacheră de argint. Bucureştenii găsiseră repede nume pentru chipul ca o camee, cu pieliţa petală de nenufar şi talie mlădie s-o sugrumi într-un cercel: Dama cu camelii.
Nu ştiau că avea să împărtăşească aceeaşi soartă. După doi ani, vreme în care amantul încerca să smulgă consimţământul familiei la căsătorie, micuţa pariziancă muri, răpusă de tuberculoză.
3.
Spre primul război mondial, nformează Cartea Funciară sec, funcţionăreşte casa a aparţinut fraţilor Dobrotă; au stăpânit-o cam vreo zece ani. Dar chiar şi azi, mai trăiesc martori - cei mai tineri, octogenari - care ar putea relata (dacă cineva ar avea interesul sau răbdarea să-i asculte) tragedia Dobroteştilor. O tragedie consumată între aceleaşi ziduri...
În puţine cuvinte, Dobroteştii fuseseră boieri făloşi, evghenisiţi cu mlădiţe multe în arhondologia lui Hurmuzachi, stăpâni pe zeci de mii de fălci de pământ în Moldova de dinaintea lui Cuza. După Unire, se mutaseră o dată cu Capitala la Bucureşti. Omul schimbă locul şi norocul... Al Dobroteştilor mai pâlpâi un timp, apoi osteni de tot. La vremea când stăpâneau casa din Dr. Caracaş, doar trei mai vieţuiau din întreg neamul, şoptind boieroaicele bătrâne că o dată cu norocul secase şi vlaga stirpei. Dintâi, se stinse jupâneasa Sultana.
Un soi de lingoare sufletească - tot lacrimi, şi tristeţe, şi mohoreală pe cuget - o căznise de copilă. Spre treizeci de ani, se sminti de-a binelea şi boier Dobrotă o internă într-un sanatoriu la Viena, unde se şi prăpădi după puţină vreme... Apoi totul veni parcă de-a berbeleacul.
Dobrotă căzu în darul beţiei, deveni hapsân şi ciufut, nu-l vedeau bucureştenii şi Calea Mogoşoaiei cu anii. Păstrase puţine slugi şi despre ce se petrecea în spatele uşilor ferecate nu ştia nimeni. Dar zvonul găseşte crăpătură pe unde să se prelingă chiar şi la zid de cetate. Se şoptea urât, printre cruci multe şi înghesuite, că trăia sataniceşte cu fiică-sa precum un bărbat cu muierea lui.
Dar cum acestea nu se fac în priveala mulţimii, oamenii vedeau doar că fata se ofileşte pe zi ce trece, tăcută, mută, tristă ca şi maică-sa... Îi găsiră slugile într-o dimineaţă de iarnă pe amândoi, într-un lac de sânge, strâns îmbrăţişaţi.
Din mâna slobodă a boierului alunecase un pistol rusesc, cu ţeavă lungă.
4.
Un timp, casa rămase de izbeliște. Neamuri îndepărtate de-ale cucoanei Sultana încercară s-o vândă ori s-o închirieze dar intrase spaima în mahala. Eventualii amatori sau că ştiau, sau că erau informaţi, dădeau bir cu fugiţii.
Târziu, în 1916, când Bucureştii se aflau sub ocupaţie germană, se mută un colonel neamţ din Statul Major al lui Mackensen. Deşi i se vorbise despre blestemul casei, şoacăţul dăduse din umeri şi, potrivindu-şi monoclul, calificase cu dispreţ: "Un popor de barbari! Superstiţii balcanice..."
Neamţul fărţui casa, o umplu de slugi şi timp de câteva luni o ţinu într-o petrecere. Ospeţele - baluri şi recepţii simandicoase sau doar chefuri între Kameraden cu puiculiţe culese din flora de pe cheiul gârlei - se ţineau lanţ, vuia strada de ţambalele lăutarilor sau, după hramul invitaţilor, de muzică mai subţire, slobozită din pâlnia gramofonului.
Incendiul izbucni în zorii unei zile de iarnă. Focăraie năpraznică şi iute care cuprinse casa din toate părţile. Colonelul, prăbuşit în somn greu, păcuriu de om beat, trecu direct din braţele lui Morfeu în cele ale lui Prometeu, fără a se mai dezmetici.
În anul 1925, un tânăr medic cu studii strălucite în Franţa şi Germania achiziţionă ruinele casei şi, iubitor al stilului anilor 1890, o refăcu aidoma celei din zilele de dragoste ale armatorului grec. Cunoştea istoricul imobilului dar june şi, în primul rând, om de ştiinţă, surâdea cu îngăduinţă de ceea ce el numea "una din legendele pitoreşti ale Bucureştiului".
5.
Anii care urmară aveau să-i dea dreptate, blestemul ostenise. Doctorul Mavrodin deveni o somitate în lumea medicală, recunoscut şi în străinătate (una din operaţiile sale de ulcer - demonstraţie făcută la Congresul Internaţional al medicilor din Franţa din 1938 - îi poartă şi azi numele - ) profesor universitar plouat cu onoruri, doctor honoris causa al mai multor universităţi etc. Se căsătorise din dragoste cu o frumuseţe diafană iar căsnicia le fu binecuvântată cu toate noroacele: înţelegere de rai în cămin, trei copii izbutiţi pe potriva părinţilor, faimă şi prosperitate.
Casa strălucitoare cu zidurile năpădite de trandafiri căţărători, înconjurată de o grădină de basm cu cele mai frumoase tufişuri de hortensii - bulgări uriaşi rozalbi şi azurii - deborda bucuria de a trăi, felie de paradis, o insulă Citera reconstituită.
Dar, zic unii, blestemul nu uită locurile pe unde a hălăduit. În 1940, cu puţin înaintea lui Iorga, doctorul Mavrodin muri, asasinat de legionari. A fost startul unui lanţ de nenorociri. Peste ani, privind retro, prietenii şi cunoştinţele aveau să fie de acord că soarta familiei Mavrodin fusese pecetluită încă din dimineaţa aceea rece de toamnă, când celebrul chirurg primea în ceafă glonţul ucigaş.
Doamna Mavrodin pierdu doi fii la asediul Stalingradului; în 1948, imobilul intră sub incidenţa legii naţionalizării, îngăduindu-i-se totuşi, act de clemenţă comunistă, să locuiască într-o odăiţă mansardată din propria locuinţă, fostă debara de iarnă. Blestem mereu treaz ori cumplite păcate străbune ce avea de plătit, în 1954, Maria Mavrodin pierdu cel de-al treilea fiu, Tudor, condamnat la pedeapsa capitală pentru complot împotriva orânduirii de stat şi de drept a R.P.R.-ului.
Până în anii '60 doamna Mavrodin mai putea fi întâlnită pe străzile Bucureştiului, o bătrână în zdrenţe legate cu o sfoară, cadaveric palidă, vizibil flămândă şi cu privirea dusă. Părea cam nebună şi, într-adevăr, coridoare de luciditate străpungeau tot mai rar mintea înecată în ceaţă.
Soarta continua să n-o cruţe, moartea o ocolea cu încăpăţânare. Trăi până în 1976, ruină care de ani de zile nu-şi mai părăsea odăiţa de la mansardă. O îngrijea de milă şi când avea timp, nevasta unui poştaş, cu liotă de copii, care locuia în demisolul casei Mavrodin.
După înmormântare, femeia încercă să descurce şi să primenească odaia, eventual să păstreze vreo treanţă mai acătării. Nu găsi decât o cutie cu fotografii şi scrisori, tot soiul de hârţoage şi o icoană pe lemn, putredă şi scorojită, după cum i se păru poştăriţei; "la ce-o mai fi ţinut-o? Dar te pui cu nebunii?" Dacă cineva i-ar fi spus că vechitura de lemn avea peste trei sute de ani, s-ar fi încredinţat şi mai abitir de nebuneala babei. Ce om zdravăn agaţă pe pereţi asemenea hârburi?
Azvârli totul pe foc şi îşi frecă mâinile mulţumită ca după o treabă neplăcută, în fine terminată.
6.
Regimul de democrație populară ca şi anii socialismului victorios îşi puseră pecetea asupra imobilului Mavrodin, ca de altfel asupra întregului Bucureşti. Îşi pierdu strălucirea, deveni tern, ponosit, trist, o clădire aproape de paragină adăpostind un stup de oameni săraci, nemulţumiţi, veşnic puşi pe ceartă.
Şirul proceselor locative, inerente traiului în comun, părea nesfârşit, scandalurile se iscau din te miri ce: o bucăţică de bucătărie, un raft de cămară, accesul la WC sau spălătorie, o grămadă de minidrepturi uzurpate zilnic şi inevitabil.
La un moment dat, locuiau în imobilul din Dr. Caracaş paisprezece familii, însumând cincizeci şi şase de persoane. Imobilul ajunsese de nerecunoscut, din zidurile scorojite ţâşneau lugubru braţe de burlan (tristele godinuri!), încăperile îşi pierduseră destinaţia. Se ridicară pereţi împărţind o piesă spaţioasă în patru, cinci chichineţe încercând iluzorii izolări, se improvizară oficii sanitare şi bucătării minuscule - odioasele chicinete, frecvente în epocă; aveau dimensiunile interiorului unui ascensor, dar înăuntru intra un aragaz cu două ochiuri.
Parchetul mozaicat din diverse esenţe de lemn nu mai stimula nici măcar amintirea, stucatura şi elementele basorelief ale tavanelor ştirbe şi ologite subliniau sentimentul de ruină şi dezastru. Grădina, mândria Mavrodinilor şi a întregii străzi, ajunsese un maidan.
În 1980, clădirea fu preluată de un oficiu pentru repartizarea forţelor de muncă. ICRAL-ul o renovă în binecunoscuta sa manieră: pereţi zugrăviţi în verde de WC public, uşi cafenii, zidurile exterioare văruite alb strident, tristeţe de puşcărie, totul după şablonul căminelor culturale de la sate.
Urmă o grădiniţă de copii, evacuată în primăvara anului 1989, Strada Dr. Caracaş intrând în zona de demolare preconizată pentru cartierul Cotroceni.
Evenimentele din Decembrie o salvară de ghearele buldozerelor. Scoasă la licitaţie în toamna anului 1993, nu existau moştenitori, fu cumpărată de profesorul Dumitru Mihuţ, întors din Statele Unite cu o importantă moştenire.
7.
Nu o dată, Dan, nepotul profesorului Mihuţ, în lumina aceleiaşi filozofii proprii asupra zadarnicului, reflecta la modul pervers în care soarta poate răsuci intenţiile noastre cele mai nobile.
Profesorul se întorsese din Statele Unite cu o grămadă de bani şi planuri "înălţătoare". Reconsiderându-şi întreaga viaţă, ajunsese la concluzia că era un privilegiat, alesul dintre mulţi chemaţi, uns cu bucuria revelaţiei divine. Mâna lui Dumnezeu acţionase neincifrat şi sigur iar evenimentele pe care le trăia ar fi fost imposibile - ieşind din sfera basmului - fără ţel anume şi intervenţie Atotputernicească. Însăşi neaşteptata moştenire se situa în domeniul irealului.
În primul rând, ignorase total existenţa acestui unchi de foarte îndepărtat grad din America şi de câte ori îşi redactase nenumăratele autobiografii cerute în vechiul regim, declarase cu sinceră convingere că nu are rude în străinătate. Sigur, îşi amintea vag că în familie se pomenea uneori de un văr de-al bunicului patern care emigrase după Primul Război Mondial. De atunci însă i se pierduse urma şi nimeni nu se aştepta să mai audă vorbindu-se vreodată despre el.
Amănuntul în sine nu prezenta nimic extraordinar, mai modest sau în proporţie de masă, s-a emigrat dintotdeauna, ciudat, cu totul ieşit din comun era însă felul în care se consumase viaţa lui "de cujus", acest Nicolae Mihuţ.
Notarul din Montgomery îi punctase momentele importante: Nicolae sosise în S.U.A. la vârsta de douăzeci şi unu de ani şi, după diverse peregrinări, se stabilise în Alabama. Spre patruzeci de ani, izbutise să facă avere ca agent imobiliar apoi se extinsese, înregistrând acelaşi succes în industria hotelieră.
Îmbucurător desigur, dar din nou, nu foarte original. Ceea ce sublinia notarul ca singular, cu totul ieşit din comun era faptul că răposatul nu încercase niciodată să-şi întemeieze o familie.
- ... pentru că, vedeţi dumneavoastră, îi explica el profesorului, în biroul său de la etajul 81 din Bennett Ave, Montgomery, de regulă, prima grijă a emigrantului, indiferent de unde vine, este să se integreze cât mai rapid, să se adapteze modului de viaţă american, să se asimileze societăţii noastre. Apoi, emigrantul se mai simte şi foarte singur. În consecinţă, se căsătoreşte, îşi constituie o familie. De asemenea, învaţă foarte repede că americanii, mari iubitori de copii, media cam patru-cinci de cuplu, privesc cu rezervă pe cei care nu-i au. În caz de incapacitate organică, se adoptă şi nu unul, doi ci cât mai mulţi. Or, pentru a reuşi, trebuie să ţii seama de mentalitatea celor din jur.
- Poate că a aşteptat să-şi consolideze situaţia financiară.
- La treizeci de ani era deja un om înstărit... Mi se pare absolut fantastic ca un om care a trăit cincizeci şi trei de ani în ţara aceasta să nu lase în urma lui decât un cont în bancă... În sfârşit, şansa dumneavoastră, Mr. Mihuţ.
- Eu spun mâna lui Dumnezeu, corectă cu toată sinceritatea profesorul.
- La fel de ciudat, urmă celălalt, este faptul că ruda dumneavoastră nu a lăsat niciun testament. Gândiţi-vă: la nouăzeci şi trei de ani! Se credea nemuritor? Oameni tineri, în plină forţă decid soarta bunurilor pentru cauză de moarte, testează, încheie tot felul de asigurări. Nu cred că există un singur cetăţean în ţara asta, trecut de treizeci şi cinci de ani care, având un acoperiş al lui deasupra capului, să nu fi hotărât printr-un act legal sau măcar olograf, asupra patrimoniului său în caz de deces.
Dincolo de politeţea desăvârşită, simţeai clocotind nemulţumirea şi chiar indignarea cetăţeanului cinstit, de parcă atitudinea răposatului Nick Mihuţ ar fi frustrat întreg continentul american.
Profesorul constată senin:
- Tot mâna lui Dumnezeu.
Omul îl privi circumspect deasupra ochelarilor. Îşi zicea probabil că românii au un simţ al umorului special. Profesorul se simţi dator să completeze:
- Însuşi faptul că problema e soluţionată de către un om al legii onest, că aţi depus atâtea diligenţe pentru a descoperi la alt capăt de lume moştenitorul legitim este concludent pentru mine. Da... Da... Mâna lui Dumnezeu! Nu voi precupeţi niciun efort ca să fiu la înălţime.
- Hm, la grămada asta de bani, ar fi păcat să ajungeţi prea repede acolo...
8.
Profesorul Mihuț petrecu şase luni în Statele Unite încercând să pătrundă cât mai adânc esenţa şi specificul acestei uluitoare naţiuni, străbătu oraşe mamut şi localităţi mărunte, acolo unde conform unei teorii unanim acceptate se consumă adevăratul "american life and style" încercă să sesizeze diferenţele dintre coasta Atlanticului şi cea a Pacificului. Ca "intelectual", se simţi obligat să viziteze muzeele mari, dar era prea cinstit cu sine însuşi ca să nu realizeze că de fapt îndeplinea o simplă formalitate (cum ar fi prezentarea de condoleanţe unor persoane indiferente) care-l plictisea cumplit.
În cele din urmă, se mulţumi să cumpere albume şi ilustrate cu obiectivele de mare referinţă şi îşi văzu de treabă. Îl fascina vuietul străzii, bulevardele, acele incandescente avenues, veselia non-stop, gălăgia, aerul fericit de şcolari scăpaţi în vacanţă, al oamenilor. Printre altele, făcu o constatare surprinzătoare: împotriva tuturor aşteptărilor, viaţa percepută aici, pe viu, se suprapunea perfect clişeelor imaginate în România modelate, evident, de filmele şi mai ales serialele TV americane. Recunoştea strada, interiorul caselor, mobila, figurile oamenilor, drugstore-ul şi băruleţul de la colţul străzii, patronul jovial în apelative şi apostrofe, familiar cu toţi clienţii, frigiderele uriaşe de doi metri burduşite ca un supermarket, picioarele şi danturile hollywoodiene.
Prefacerile din sufletul lui Dumitru Mihuţ, revirimentul fantastic al întregii sale personalităţi se petrecură într-un răstimp extrem de scurt şi într-un ritm care îi tăia răsuflarea. Se întreba dacă nu cumva fenomenul preexistase (marxistul "acumulările cantitative duc la saltul calitativ"), fiind necesar doar un brânci, brânci provocat, în situaţia dată, de şocul înregistrat de europeanul din Est la impactul cu yankeii.
Reconsiderându-şi însă viaţa, visele, lipsa de veleităţi, senina resemnare cu care îşi aştepta finalul biologic, abandonă ipoteza. Adevărul - "Revelaţia", har şi dar îngăduit de Dumnezeu - i se dezvălui brusc, când îi întâlni pe membrii comunităţii religioase
Există speranţă, Domnului Isus îi pasă de tine.
9.
Scântei malițioase însufleţeau privirea lui Dan, dar asculta cu toată atenţia. Nu întâlnise încă fenomenul - cel puţin în cercul său imediat de cunoştinţe - iar unchiu-său era ultima persoană despre care îşi închipuise că mai putea fi abătut din drum, smuls habitutidinilor sale adânc, definitiv înrădăcinate.
Urmărindu-l cu detaşare dar notând cele mai voalate nuanţe, Dan realiză că Dumitru Mihuţ trăia o stare de spirit complexă. Vorbea ca un "apucat", era excesiv în termeni şi trăiri emoţionale, dar sincer, fanatic convins de tot ceea ce expunea cu pretenţii de teză parafată de mâna divină, iar dacă patosul n-ar fi vibrat autentic, impresionând chiar şi firi mai sceptice, categoric ar fi căzut în ridicol.
În acelaşi timp, pentru Dan era clar că perorând, argumentând cum o făcea, acum, transfigurat şi cu privire de iluminat, unchiu-său încerca încă o dată, şi încă o dată, să se convingă pe el însuşi de adevărul "noii religii în viaţă" pe care o propovăduia.
- Vezi?, întreba el pur retoric. Tu ai păcătuit dar Dumnezeu te iubeşte pe tine. Christos a murit pentru tine. Ai fost nelegiuit dar Christos îţi oferă viaţă din belşug... Ţie, mie şi aşa mai departe...
Dan constată realist:
- Să nu dramatizăm... N-ai comis nelegiuiri în viaţa dumitale, n-ai nici măcar corigenţi la activ iar, dacă ţi se oferă belşugul, nu văd de ce n-ai profita.
- A! Exclamă profesorul împungând văzduhul cu degetul, eşti profan! Nu e vorba de belşug - deşertăciune lumească. Christos îţi dăruieşte viaţă din belşug, adică îţi promite viaţă veşnică.
- Nene, chestiunea e prea abstractă pentru mine. E ca şi cum mi-ai propune să fiu om de zăpadă...
Profesorul, neatent, suprasolicită:
- Vrei să crezi în Christos acum?
- Da, concedă Dan. Întrebarea e ce vrei mata acum?
- Când vei fi cu adevărat încredinţat de ceea ce făgăduieşti, va trebui să semnezi un formular ce va fi expediat pe adresa Comunităţii din Atlanta. Tema la care trebuie să reflectezi, înainte de a iscăli, este următoarea: Eşti tu gata să primeşti darul fără plată al lui Dumnezeu?
- Nu ţi se pare că procedura e cam birocratică? Formular, semnătură, eventual un Fax... În fine, m-ar interesa cum vezi dumneata în continuare lucrurile. Ce ai de gând să faci?
- Să-mi ajut semenii, declară cu simplitate bătrânul.
- Adică, practic, cum vezi problema?
- Este limpede ca un clar de lună că Dumnezeu nu mi-a trimis darul său - Revelaţie şi materie - pentru a mă bucura singur de el.
- Concret, unchiule! Treci la baptişti? Te faci misionar? Ridici o mănăstire precum Ştefan cel Mare şi Sfânt?
- Mă voi pune în slujba oamenilor. Baptiştii m-au impresionat mult, dar eu nu mă simt în stare, la vârsta mea, să-mi schimb rânduiala. Mai cred că poţi fi servul lui Dumnezeu, indiferent de arhitectura templului. Toţi suntem bine veniţi în familia Lui.
- Până una alta, surâse Dan, bag de seamă că limbajul ţi l-ai însuşit perfect. Uniforma mi se pare cam fistichie.
Profesorul - purta o cămaşă roşie cu papion galben pai - ridică din umeri:
- Te înţeleg. Şi mie mi se părea că Adevărul şi credinţa sunt mai convingătoare în straie cernite, iar cântecele bisericeşti trebuie să fie neapărat triste. Acestea sunt superstiţii medievale, ar însemna ca omul modern să nu poată părăsi calea păcatului, din cauza accesoriilor.
Dan vedea însă altfel fenomenul religios: anterie, bărbi nestrunite, figuri famelice şi cam nespălate, chilii fără instalaţie sanitară. Îi era imposibil să asocieze credinţei elemente concrete precum o antenă de televizor, un Cadillac ultimul tip, rachete cosmice, sisteme radar sau, în speţă, o cămaşă roşie cu un papion galben.
- Probabil că în privinţa asta eu sunt un conservator, concedă şi nu se înşela.
- Vezi bine, râse îngăduitor profesorul. Dacă Papa vrea să viziteze China o să ia diligenţa şi corabia cu pânze ca acum trei sute de ani? Astea erau atunci ultima tehnică în materie de mijloace de transport. Dacă avea avion, lua avion.
- Gata, dom'le, m-ai convins. Deşi...
În realitate, nu se putea desprinde de imagini patriarhale şi nu-l vedea în ruptul capului pe Sfântul Petru într-un Boeing, completând formalităţi vamale, sau ridicând ode lui Dumnezeu pe muzică rock.
- Practic, spune-mi la ce te-ai gândit. Cum ai de gând să le vii în ajutor semenilor?
- Am chibzuit îndelung. Am străbătut America vreme de şase luni. Prea puţin pentru a putea afirma că o cunoşti, îndeajuns ca să-ţi faci o idee relativ substanţială. Poate că cel mai mult m-a impresionat acolo grija faţă de om. Adevărata grijă pentru binele lui, suflet şi trup şi care nu are nimic de-a face cu demagogia comunistă. Sute şi mii de societăţi de binefacere, asociaţii şi cluburi, misiuni, consilii şi comitete menite să acopere întreaga suprafaţă a suferinţelor lumeşti. Pentru fiecare categorie de năpăstuiţi, există cineva care se gândeşte la ei. Văduve, orfani, handicapaţi, bolnavi Sida, bătrâni neputincioşi, vagabonzi, copii ai străzii, drogaţi, animale pe cale de dispariţie sau doar abandonate, oameni singuri - toţi se află în atenţia cuiva.
Făcu o pauză ostentativă ridicând cu tâlc arătătorul în aer şi Dan se întrebă ce urmăreşte.
- Bineînţeles, reluă profesorul, deşi nu încap comparaţii, am făcut paralele cu situaţia de la noi. Trebuie să recunoaştem că sub influenţa Occidentului şi pentru a mai drege pe ici, pe colo "imaginea României" în străinătate, ceva, ceva a început să mişte. Fireşte, pe primul plan se află urgenţele - handicapaţii, orfanii, copiii abandonaţi, aziluri de bătrâni dar asta nu înseamnă că celelalte probleme nu există sau nu merită atenţia noastră.
Dan zâmbi:
- Te-ai gândit cumva la un hotel 5 stele pentru patrupezi?
- Nu, dragul meu, răspunse liniştit Dumitru Mihuţ, insensibil la sarcasme. M-am gândit la cei la care nu s-a gândit încă nimeni, la noi. La oamenii singuri.
Dan izbucni în râs. Un râs sincer, clocotitor, plin de tinereţe, cu o minunată dantură sclipitoare şi, văzîndu-l, înţelegeai de ce femeile care-l iubiseră nu-l puteau uita.
- Dumnezeule!, exclamă, să nu-mi spui că ai de gând să deschizi o agenţie matrimonială.
- Nu aşa ceva preconizez. Am intenţia să înfiinţez o societate, un club dacă vrei, dar va fi mai mult decât atât, al oamenilor singuri. Nu-ţi poţi închipui cât de mulţi sunt, de toate vârstele, de toate categoriile sociale şi cât de trişti sunt! Nu ştii ce proporţii capătă suferinţa lor mai ales în metropolă. În Statele Unite, fenomenul e considerat un sindrom: "singurătatea în marele oraş".
- Interesant, îmi închipuiam că vrei să deschizi o casă de rugăciuni unde să inviţi diverşi predicatori care să propovăduiască adevărul evanghelic sau ceva în genul ăsta.
- Dintre acestea sunt destule. Socotesc că semenii noştri pot fi ajutaţi în diferite forme, în funcţie de suferinţa lor, iar noi suntem obligaţi să acordăm asistenţa noastră acolo unde ne simţim cel mai pregătiţi s-o facem.
- Înţeleg cam pe unde baţi, dar nu văd cum îi poţi ajuta pe oameni să scape de povara propriului eu. Din câte am avut eu prilejul să constat, singurătatea este fie voluntară şi ăştia te trimit la plimbare, fie reprezintă o infirmitate, o incapacitate, o lipsă de vocaţie pentru contactul social.
Profesorul sări de pe scaun, entuziasmat:
- Tocmai pe aceasta o vom corecta! Trata şi corecta! Există o terapeutică, voi angaja un psiholog şi un medic psihiatru; în America, am contactat mai multe asociaţii de gen, am învăţat câte ceva, mi-am adus manuale şi în general am avut ocazia unor observaţii foarte interesante.
- Presupun că vei avea nevoie de un sediu.
Bătrânul dădu din cap, vizibil mulţumit de el însuşi:
- E gata cumpărat. Am găsit o fostă casă boierească în Cotroceni care pentru început mi se pare foarte potrivită. Paisprezece piese plus un hol de 80 de metri pătraţi, o pivniţă amenajabilă - mă gândesc la o sală de biliard şi una de gimnastică - verandă, o grădină minunată... Până ne vom extinde, numărul de activităţi va fi redus. În orice caz, nu va lipsi biblioteca, o sală de şah şi una pentru amatorii de bridge, care pot fi transformate în saloane de dans sau pentru alte festivităţi, o sufragerie-bar şi, prevenind orice eventualitate, vor exista mai multe dormitoare.
Dan îl privi admirativ:
- Văd că te lansezi, nu jucărie!
- Asta încă nu-i nimic, respinse modest profesorul în vreme ce ochii îi străluceau de mulţumire, am planuri mari, numai Dumnezeu să-mi ajute! Voi închiria un autobuz pentru week-endurile însorite şi avocatul meu negociază acum o vilă la Buşteni. Cu timpul, vom avea una şi la mare, vom face excursii în străinătate, iniţial mai modeste, vom organiza un teatru şi o orchestră de amatori... Doamne! Câte nu sunt de făcut!
Dan se ridică şi oprindu-se lângă fotoliul bătrânului, îi cuprinse umerii cu afecţiune:
- Mă uluieşti, nene, pur şi simplu nu te recunosc. Dă-mi voie să te felicit.
Profesorul îi aruncă o privire şireată:
- E destulă treabă acolo pentru doi.
- Îmi închipui. Văd că deja ţi-ai angajat avocat.
- Normal, am nevoie de asistenţă juridică. Am dat anunţ la ziar şi pentru un post de contabil, o dactilografă în limbi străine, un mecanic fochist, un om de serviciu... Asta, deocamdată.
- Iată-te patron în adevăratul sens al cuvântului.
- Mi-ar mai trebui un asociat, de fapt, ceva mai complex. Şi consilier, şi reprezentant în relaţiile cu publicul, cineva în care să am încredere. Mă gândeam că poate tu...
Reflex, Dan se dădu un pas înapoi şi îşi aprinse o ţigară:
- Iartă-mă, nene, mă închin în faţa dumitale, te admir, îmi scot toate pălăriile pe care le am în şifonier, dar chestia nu-i de mine. Îmi lipseşte vocaţia şi în întreprinderi din astea filantropice nu faci nimic fără chemare.
- Cum crezi, făcu bătrânul cam ofensat, există destui amatori de o slujbă.
- Tocmai! Încă o binefacere. Dai pâine unui şomer.
Profesorul îşi fixă ochelarii la rădăcina nasului şi îl privi cu atenţie:
- Spune-mi, Dane, tu te simţi bine aşa, alunecând, fără niciun scop prin viaţă?
Tânărul zâmbi cu blândeţe:
- Aminteşte-ţi că şi matale ai "alunecat" la fel până la şaizeci şi şase de ani şi că te-ai simţit foarte bine. Nu-mi amintesc să te fi plâns vreodată.
- Am dus o viaţă inutilă, care nu a folosit nimănui.
- Slavă Domnului, ai posibilitatea să îndrepţi lucrurile acuma. Eu, unul, nu simt nevoia să schimb sau să îndrept ceva.
- Îmi pare rău pentru tine. Sincer.
Dan îi întinse palma larg deschisă:
- Eu te felicit. Tot sincer. Încerci ceva măreţ şi sper să ţi se taie bine cărţile.
Dumitru Mihuţ declară sibilinic:
- Cărţile le-a tăiat Dumnezeu şi tot El le-a şi fost împărțit.
10.
Dan va aprecia mai târziu că achiziţionarea imobilului din Str. Doctor Caracaş în scopuri exclusiv caritabile constituise al doilea gong al dramei ce urma să se desfăşoare.
Al doilea, căci cel dintâi semnalizase cu mulţi ani înainte, pe când bătrânul Mihuţ mai preda fanerogamele sau dicotiledonatele unor clase de utecişti cu coşuri pe bărbie care visau s-o vireze spre patria yankee, iar tânărul Dan, Dănuţ pe atunci, mai bătea mingea pe maidanul din cartier. Doar că, la vremea aceea, nimeni nu înregistrase gongul. Sau aproape nimeni.
...................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu