Răzbunarea sluților, Rodica Ojog-Braşoveanu

.....................................................................................
                                                  5-8

                              - Nenorocita aia nu are nicio vină, eu i-am forțat mâna.  Mi-am închipuit că interdicţia nu mă priveşte şi pe mine.
    - I-am atras atenţia, fără excepţii urlă actriţa. Ieşi afară!
    Dragoş simţi că şi el începe să se enerveze, dar pentru moment încă reuşea să se stăpânească.
    - Scumpa mea, ce-ar fi să discutăm noi doi în linişte, ca pe vremuri?
    - N-am ce discuta! Eşti concediat!
    - Asta cu slugile, scumpo, nu cu mine.
    Fără să-şi dea seama, Diana luă poza clasică de ţaţă, răstindu-se cu mâinile în şolduri:
    - Şi tu ce crezi că mi-ai fost, Milord?  O slugă la pat! Aşa cum procedau cucoanele de odinioară, când îşi primeau în dormitor surugiul sau valetul, flăcăi chipeşi şi vânjoşi.
    Dragoş tresări sub insultă, dar îşi zise că exact asta urmărea Diana, să-l scoată din minţi. O luă cu duhul blândeţii:
    - Să fim calmi şi să discutăm civilizat. Explică-mi, ce se întâmplă? Unde am greşit?
    - Se întâmplă că m-am săturat de tine. Ţi-am spus dintotdeauna că sunt prea tânără ca să mă fixez. Nu fac decât să schimb parohia... Adăugă cu vulgaritate intenţionată: Am chef de ceva... picant!
    - Presupun că Quasimodo e îndeajuns de piperat.
    - Ar fi o variantă!... Degeaba îţi încleştezi pumnii în buzunarele alea, n-ai să izbuteşti decât să-ţi rupi pantalonii. Îţi vine să mă pocneşti? Nu te sfii, n-ar fi o premieră!
    Alb la faţă, Dragoş scrâşni:
    - Diana, nu te juca acum cu nervii mei!
    - Tu te expui, cine-i de vină? Hai, tunde-o, trebuie să mă machiez!
    Dragoş îi prinse braţele, zgâlţâind-o:
    - Diana, poţi trece peste mine, dar nu peste cadavrul care ne-a legat definitiv destinele!
    Ochii învăpăiaţi ai Dianei vroiau să ucidă:
    - Porc mârşav! Ăsta-i un şantaj ordinar! Te-ar mulţumi o femeie care stă cu tine doar pentru că o pândeşte ghilotina?
    - Da, când sunt convins că ne aparţinem, că suntem predestinaţi, iar ea încearcă să distrugă totul într-un moment de rătăcire!
    Diana îşi subţie privirea aţă, ca o pisică gata să sară deasupra victimei:
    - Realizezi Milord, că eşti la fel de amestecat în căcatul ăsta la fel de mult ca şi mine?
    Dragoş schiţă rânjind o reverenţă de marchiz:
    - Fireşte, Milady, dar te asigur că oricât de adâncă ar fi prăpastia în care mă voi prăbuşi, nu voi fi singur. Ne vom ţine de mână.
    Diana îşi muşcă buzele: "Uite unul care va trebui să crape! Cât de cu rând!”

                                                           64.

                                         Încă de la  unsprezece fără un sfert, Fulguleţ se lipi de fereastră în aşteptarea Ioanei. Ardea de nerăbdare s-o aibă în faţa ei, s-o descoasă şi s-o pipăie, să vadă în ce măsură se poate bizui pe ea. Terenul era pregătit şi se simţea mulţumită la gândul că Sârbu, dus la pescuit, nu se va întoarce până seara, iar Patrick avea ore de echitaţie.
    De altfel, fecioru-său, în ciuda raporturilor foarte apropiate dintre ei, nu venea niciodată neanunţat.
    Ioana, punctuală, se prezentă ca de obicei sobră, în acelaşi costumaş albastru de vizită, singura ţinută mai acătării din garderoba ei. Deşi cusut la Slatina, pica bine, pentru că nu era mare filosofie să tai şi să coşi o rochie pentru un trup atât de bine proporţionat ca al fetei.
    Fulguleţ o îmbrăţişă, duioasă ca o mămică, neuitând să adauge cât de mult şi-ar fi dorit ca pe lângă Patrick să aibă şi o fiică. Schimbă apoi tonalitatea la "suntem două prietene bune, ce bine ne simţim împreună, parcă am fi de aceeaşi vâr-stă" şi apucându-i ambele mâini o depărtă puţin, ca pentru a o admira mai bine:
    - Arăţi absolut senzaţional, draga mea. Ca un manechin! Nu te-ai gândit niciodată să încerci?
    Ioana surâse vag. În sinea ei, o dispreţuia pentru fiţele astea penibile, intenţia de a o linguşi sărea în ochi, dar era prea versată ca să-şi arate cărţile. Se mulţumi să surâdă în continuare:
    - Nu ştiu dacă sunt destul de arătoasă, dar sigur nu îndeajuns de simpatică.
    - O, te subapreciezi! Ai un trup fără cusur, trebuie scos mai bine în evidenţă. Îmi dau seama că încă nu te-ai echilibrat financiar, şi dacă mi-ai permite, aş vrea să te  ajut. Am în şifonier câteva lucruşoare delicioase, nou-nouţe, dar care nu mai merg la vârsta mea. Sunt sigură că ţi se vor potrivi, avem aceeaşi talie.
    Ioana rosti cu blândeţe:
    - Doar că eu sunt cu aproape două capete mai înaltă. Am să-ţi mai spun ceva, tanti... adică Fulguleţ. Sunt o fată săracă, dar urăsc să fiu demodată. Toată viaţa m-am îmbrăcat din pomenile altora, de când mă ştiu am avut parte doar de lucruri transformate şi consider că mi-a ajuns. Un singur lucru să am, dar ăla să fie cumsecade.
    Deşi ofuscată, "ia te uită şi la prăpădita asta, capră râioasă, dar cu coada în sus", trecu cu uşurinţă peste moment:
    - Ai dreptate, draga mea, mai bine unul şi bun decât o traistă de zdrenţe, deşi rochiţele la care mă gândisem pentru tine... În fine, nu are rost să insist... O cafeluţă?
    - Nu, mulţumesc. Acasă era considerată un lux, aşa că nu m-am deprins.
    Fulguleţ o privi printre gene. De ce dracu' simţea în permanenţă nevoia să etaleze mizeria din care venise, să apese pe răni vizibil necicatrizate, să se autoflageleze? Ce ascunde această stare permanent tensionată, sau poate e doar o politică?
    - Un şerbet? Poate un Martini?
    Ioana dădu hotărât din cap.
    - Nu, mulţumesc... Nici nu prea am timp, la unu trebuie să-i servesc dejunul.. M-am înşelat presupunând că ai ceva anume să-mi spui?
    De astă dată, Fulguleţ o cercetă deschis, cu privirea ei obişnuită, needulcorată de duioşii materne. Fata ştia ce vrea, ţintea la fix şi orice tentativă în sensul unor manevre de învăluire, aşa cum preconizase, s-ar fi dovedit în context, de un penibil jalnic. "Bun, fetiţo, să jucăm atunci după regulile tale!" Întrebă brusc:
    - Cum se simte Clotilda?
    - Foarte slăbită. Ca să mai scoatem de-o pâine, în timpul liceului am îngrijit mulţi bătrâni, barem cu mama m-am chinuit aproape zece ani. Am, cum s-ar zice, ochiul format.
    - Şi ce părere ţi-ai făcut?
    - După mine, convalescenţa va dura mult şi nu va mai fi niciodată cea care a fost înainte de asta. Bineînţeles, nu sunt medic.
    - O pândeşte vreun pericol în momentul de faţă?
    - Dacă nu intervin complicaţii sau vreo recidivă, nu. În principiu. Problema e că-i foarte şubredă, şi la analize i-au descoperit şi o anemie gravă.
    - O persoană deci pe care nu se mai poate miza.
    - Depinde de miză, râse cu dinţii camuflaţi fata. Bineînţeles că nu te poţi aştepta ca ea să mai sară vreodată coarda sau să alerge desculţă prin iarbă. Aş completa că, la vârsta şi starea ei, poate oricând interveni şi un stop cardiac.
    - Mda... făcu Fulguleţ privind-o lung, concentrat. Trupul îi zvâcni dintr-o dată, subliniind momentul unei decizii interioare.
    - Spune-mi, Ioana, dacă vreun interes de-al tău, să-i zicem major, ar depinde de... viaţa şi mintea limpede a Clotildei, când şi cum ai proceda?
    Fata o privi la rândul ei lung, în luminile ochilor, şi declară răspicat:
    - M-aş mişca imediat, fără nici o clipă de zăbavă. Cum, mi-e mai greu să mă pronunţ atâta vreme cât nu ştiu despre ce-i vorba.
    - E vorba de Patrick...
    - Adică?
    Fulguleţ mai avu o clipă de şovăială înainte de a-şi arăta cărţile. Considera însă că nu are încotro. La o adică, fata va fi omenită în schimbul unor eventuale servicii.
    - Mă interesează ce se va întâmpla cu Patrick dacă ea clachează. Există vreun testament? L-a asigurat într-un fel sau altul?
    Ioana surâse încurcată:
    - E o chestiune extrem de delicată şi nu văd cum te-aş putea ajuta, deşi mi-o doresc din suflet!
    Fulguleţ o măsură surprinsă:
    - Oare?!
    - Fii convinsă! Îl iubesc pe fiul tău.
    Mâna celeilalte, care tocmai se întinsese peste masă după nu se ştie ce obiect, rămase în aer. Fata asta avea curaj, nu glumă! Instantaneu simţi un cui în inimă - "altă nebună care-l iubeşte, şi dă-i belele şi complicaţii!" - dar, tot instantaneu, se linişti.
    "Cel puţin, am siguranţa că-i de partea noastră, ne va sluji cu devotament interesele!"
    Nu se opri nicio secundă asupra posibilităţii ca fata să mintă. Ce interes ar avea, şi pe urmă nu se îndoise niciodată de puterea de seducţie a lui fiu-său. Era fascinant, era I-RE-ZIS-TI-BIL!!!
    - El ştie?
    Ioana ocoli întrebarea cu dibăcie:
    - Are prea multă experienţă ca să nu-şi fi dat seama.
    - Mie nu mi-a spus nimic... În fine, adăugă generoasă, este o chestiune care vă priveşte. Revenind la ale noastre... Sunt convinsă că ne poţi ajuta. Eşti inteligentă, ai mult tact... lasă, lasă, că ştiu ce vorbesc, crezi că m-aş fi adresat oricui? Ştii să te stăpâneşti. Iar eu nu uit pe cineva care mi-a făcut un bine. Draga mea, sunt încredinţată că m-am adresat exact cui trebuie. Ajută-ne şi n-o să-ţi pară rău!
    Ioana, neclintită, o privea de parcă n-ar fi fost vorba despre ea.
    - Sugeraţi-mi câteva modalităţi.
    Fulguleţ baletă evaziv cu mâinile prin aer:
    - E în funcţie de circumstanţe... Vezi, draga mea, prin natura lucrurilor, tu stai aproape continuu în preajma ei. Presupun că mai şi discutaţi, nu-i dai doar să înghită siropuri. La modul delicat, desigur, şi fără s-o laşi o secundă să-ţi ghicească sentimentele faţă de Patrick, căci asta ar fi o greşeală fatală, poţi strecura o întrebare despre soarta lui în perspectivă.
    - Exclus! respinse hotărât fata. E ca şi cum i-aş băga lumânarea sub ochi! Pe de altă parte, doamna Martinescu nu-mi face mie confidenţe, a ştiut să menţină tot timpul distanţa. Mă tratează drept exact ceea ce sunt: o slugă!
    Fulguleţ îşi muşcă buzele. Din nou, această dorinţă aproape patologică de a se umili, de a se autoflagela Ce dracu' să însemne, dar mai ales, unde poate duce?
    - Adevărat, totuşi se creează uneori situaţii prielnice la care nici nu te aştepţi. La aşa ceva m-am gândit Mai ai însă şi alte variante. Casa-i practic pe mâna ta...
    - Şi?
    - Poţi căuta un posibil testament. La bosa ei de negustoreasă şi la cât e de organizată, sunt convinsă că are unul. Pe ăsta ar trebui să-l cauţi. Încearcă joi după-amiază, când Tanţa are liber, şi ţi-aş sugera să începi cu biroul răposatului Martinescu. Dacă nu-l găseşti, se află mai mult ca sigur în comoda din dormitor. Aici poţi căuta când Clotilda e în cadă.
    - Cu un sertar încuiat să zicem că m-aş descurca. Dar ce mă fac cu seiful?
    Fulguleţ păru să se neliniştească:
    - Habar n-aveam că există şi un seif!
    - Există, camuflat clasic, în spatele unui tablou. Aş paria că dacă există un asemenea act, acolo îl ţine. Admitem că depăşesc şi acest impediment! Ce ne facem însă dacă găsim un plic sigilat?
    Fulguleţ dădu din mână a detaliu derizoriu:
    - Aia o rezolvăm noi, cu seiful e mai complicat. Trebuie să mă gândesc... Până una-alta, să încercăm tot căile clasice. Martinescu a adorat-o pe Clotilda, aşa că-i posibil să fi procedat asemeni altor soţi şi să combine un cifru care reprezintă ceva legat de dragostea lor: data de naştere a nevestei, poate a lui proprie, sau a căsătoriei, zi Doamne fereşte, a zilei când s-au cunoscut că asta nu-i înscrisă nicăieri.
    Ioana îşi trecu palma peste fruntea boltită, apoi coborî spre ceafă, verificând dacă părul e bine strâns în coada de cal.
    - Ar mai fi o soluţie! Să inventeze Patrick un pretext plauzibil pentru ca doamna Martinescu să fie obligată să umble la seif. Cum a devenit foarte comodă şi nu se mai dezlipeşte de pat decât pentru necesităţi stricte, aproape sigur că-l va trimite pe el...
    Ochii lui Fulguleţ străluciră şi se declară încântată:
    - Bravo, eşti o fată deşteaptă. Totul e să-l determinăm pe Patrick să coopereze.
    - E interesul lui.
    - O, exclamă Fulguleţ, cu orgoliu nedisimulat de parcă amănuntul în sine i-ar fi conferit lui fiu-său un titlu de nobleţe, se vede că nu-l cunoşti! Patrick e poet, departe de meschinul cotidian, ţine foarte mult la Clotilda, nici nu vrea să discute despre un eventual sfârşit. Ca mulţi alţii, şi-a ratat epoca, ar fi trebuit să se nască pe timpul Regelui Soare, rişisim chevalier sans peur et sans reproche!
    Ioana rosti alb:
    - Sunt sigură că tu îl vei putea convinge. Eşti cea mai importantă persoană din viaţa lui.
    În sinea ei, Fulguleţ rămase cu gura căscată. Gândi, aşa cum proceda de regulă în monologurile interioare, în termeni mai puţin distinşi: "Mama ta de putoare, şi pe asta ai sesizat-o!..."
    Se interesă candidă:
    - Crezi? Când băieţii cresc, cam uită de mama.
    - Nu-i cazul lui Patrick.
    - În fine, mă simt flatată... Ce voiam să-ţi mai spun?... A, da! Cred că-i inutil să-ţi amintesc că trebuie să fii foarte atentă la vizitele, să le zicem de "specialitate". Mă refer la notar şi avocat Mă vei anunţa imediat, iar tu vei trage, pe cât posibil, cu urechea.
    Ioana clătină din cap cu îndoială:
    - Nu cred că se gândeşte la aşa ceva. "Explodează" de optimism, face planuri pentru o vacanţă de vis împreună cu Băiatul pe Costa del Sol, iar azi-dimineaţă m-a pus s-o sun pe croitoreasă. "Am o poftă nebună de o rochiţă de vară bleumarine cu picouri albe! Ceva şic, foarte franţuzesc!..."
    Fulguleţ începu să râdă:
    - Trebuie să recunoaştem că-i formidabilă! Probabil că-şi vede sfârşitul ca pe o realitate foarte depărtată!...
    Ioana abia îşi mişcă buzele:
    - Dar care poate fi grăbită.
    Fulguleţ o privi înspăimântată. Desigur, nu auzise bine. Dar dacă... Dacă, totuşi...
    Avu dintr-o dată impresia că în sufrageria ei, în faţa ei, se află o cobră gata să se năpustească asupra ei.

                                                                 65.

                                        După-amiezele, între două și șase, domnului Tamaș îi plăcea să-şi facă siesta.
    Concret, nu dormea mai mult de un ceas şi jumătate, dar îi plăcea să lenevească în pat, frunzărind ziarele sau citind o carte. Spre deosebire de cei mai mulţi inşi, bărbaţi mai ales, care cumpără toată viaţa cărţi, realizând adevărate biblioteci, dar care sub pretextul lipsei de timp amână lecturarea lor pentru anii pensiei şi care, în realitate, nu mai ajung să le citească niciodată, Simion Tamaş se ţinuse de cuvânt. Citea intens, cu o plăcere nebănuită, mai ales marile romane ale literaturii universale şi regreta profund că timp de decenii se frustrase de această bucurie. Îi mai era şi teamă că luând startul prea târziu, nu va mai avea timp să consume conţinutul încă aproape virgin al bibliotecii.
    Dar parcă ruşinea stăruia mai puternic decât toate! Să faci tu cunoştinţă abia la şaizeci de ani trecuţi cu Dickens, cu un Truman Capote, Virginia Woolf sau surorile Bronte?! Şi se căia pentru ceasurile pierdute la popicărie, dând la peşte sau pe stadioane, unde era nelipsit de la meciurile Rapidului. În după-amiaza aceasta, ar fi vrut să poată afirma că se delectează cu volumul de povestiri ale lui Turgheniev, dar... Se întreba sincer dacă nu cumva se făcuse prea mult caz de acest scriitor. Mai ales în epocă, printre francezi făcuse furori, dar dincolo de modă, să zicem, rămăsese unul dintre clasicii beletristicii universale. Indiscutabil, e ceva atmosferă, încolo însă mai nimic. Totuşi, opera lui făcuse carieră, ceea ce, considera bătrânul, constituia încă o mostră de ce va să zică şansa. Cunoştea scriitori români mult mai consistenţi, dar de care, o dată trecută graniţa, nu auzise nimeni.
    Întoarse pagina, înregistrând reflex sporovăiala paşnică ce răzbătea de dincolo de uşile iatacului. De multe ori, după masa de prânz, Vica nu se mai ducea la ea acasă şi fie se întindea pe canapeaua din sufragerie, fie juca "un tabinet pe ciocolăţi" cu Simina.
    Simion Tamaş îşi îndreptă perna sub ureche, gemând cu voluptate. În momente ca acestea se simţea pe deplin fericit. Ce-i lipsea?
    Avea căsuţa lui confortabilă, o pensie mulţumitoare, îmbătrânea alături de femeia visurilor lui şi amândoi erau sănătoşi, cumnatele se aveau ca surorile, motiv de veşnică şi luminoasă satisfacţie pentru că el le iubea pe amândouă şi, nu de colea, bucuriile pe care li le dăruia Diana, mândreţea aceasta de fată!
    Gândul la Cireşica îi mai adumbrea cugetul, temperând culorile şi molcomindu-i fericirea, dar dacă dă Dumnezeu să apară un bărbat cumsecade în viaţa ei, în stare să-i ofere şi un trai cumsecade, el, Simion, se putea considera un om care s-a văzut cu sacii în căruţă.
    Afară se pornise un vânt năprasnic, făcând obloanele să clănţăne. Ce senzaţie de beatitudine, să te ştii departe de urgie, sub pledul tandru călduros, cu o carte în mână, la lumina dulce a veiozei! Iar dincolo de uşă, în toată casa, binecuvântată pace şi linişte...
    De la o vreme, Vica începu să se plictisească şi azvârli cărţile pe masă.
    - Am să-ţi dau două batoane.
    Simina strânse cărţile şi începu să le amestece mecanic:
    - Acord revanşă.
    - Nu mai am chef, şi se apropie de fereastră. S-a stricat vremea, a început să viscolească...
    Simina se scărpină în ureche cu pixul de pe masă. Notau toate jocurile şi la trei zile, făceau socoteala. "Şi aşa jucăm pe mai nimic, barem să se adune ceva..."
    - Asta e, rosti numai ca să nu tacă, nu se poate doar dulce primăvară.
    Vica îşi acoperi un căscat, ducându-şi mâna la gură:
    - Cred că ar fi mai bine să plec acasă. Mi-e să nu mă înzăpezesc la voi.
    - Mie mi-ar plăcea, râse Simina Ar fi aşa, ca o aventură. M-am imaginat de multe ori într-o cabană din bârne, ştii, de-aia solidă şi cu al doilea rând de ferestre din lemn...
    - Cunosc, cu o inimioară decupată în loc de vizor...
    - Exact, şi cocoţată undeva, pe vârf de munte. Înăuntru un foc straşnic, cămara plină, iar afară urgie şi urlete de lup.
    - Şi un amant pe cinste! chicoti Vica.
    - La asta n-a trebuit să visez, declară spontan Simina, nu ieşi în târg la cumpăraturi când ai acasă tot ce-ţi trebuie!
    Roşi dintr-o dată. O pudoare înnăscută o împiedica să vorbească despre intimităţi de alcov. Ea şi Simion se adorau, dar rămăseseră chiar unul faţă de celălalt doi "puri".
    După Revoluţie, când televiziunea fusese invadată de filme "neruşinate", le vizionaseră şi ei, din curiozitate, dar cu infinită jenă şi neîndrăznind să se privească. Barem o peliculă după Proust, a, da, Swan, efectiv îi umpluse de greaţă şi revoltă. Spuse repede, ca să schimbe subiectul:
    - Vorbind serios, dacă se strică rău timpul, de ce n-ai rămâne la noi? Decât să stai singură şi să te uiţi pe geam până unde a ajuns zăpada.. Ce-ţi lipseşte aici? Ai patul tău, în cămară tot ce trebuie...
    Cămara, marea mândrie a Siminei! Îi plăcea la fiecare început de anotimp rece să se laude că dacă ar fi, şi ar fi, Doamne fereşte!, o vreme cumplit de vrăjmaşă, iar ei înzăpeziţi de nămeţi cât casa (cum a fost în '53, ţineţi minte?) să nu poţi ieşi după o pâine, familia Tamaş ar rezista pe puţin trei luni de zile din provizii, fără să ducă lipsă de nimic! Nici pâinea n-ar fi pus-o în încurcătură! Depozita şi făină, iar în congelator, îngheţaseră vreo două kilograme de drojdie...
    Uşa care dădea spre odăile fetelor se deschide larg, şi Cireşica rămase în prag, făcându-şi o apariţie a la Diana. Se lăsă cercetată pe toate părţile, dar în loc de admiraţie, pe chipurile celor două femei se întipări stupoarea.
    - Nu vă place?
    Ca totdeauna, Vica fu mai spontană şi îşi reveni prima:
    - Cum să nu?... Lasă-ne să ne obişnuim.
    Intenţia Cireşicăi, într-un moment de excelentă dispoziţie, după întâlnirea cu amploaiatul de la PROMPT, fusese să se transforme într-o vampă. Cu excepţia coaforului însă, unde-şi vopsise părul în galben-portocaliu şi i-l ciupiseră de parcă posesoarea ar fi fost bolnavă de tifos, nu apelase la serviciile calificate ale unui institut specializat, ci se aranjase după capul ei. Rezultatul lua piuitul, iar mama şi mătuşa ei nu izbuteau să-şi revină.
    În primul rând, obrazul era ceva de coşmar! Apelând la fardurile Dianei şi nefăcând economie, Cireşica se machiase gros, cu tone de fond de ten, roz, contrastând fioros cu gâtul tuciuriu; rimelul şi fardul de pleoape atârnau greu, te întrebai cum de mai poate ţine ochii deschişi, iar rujul dat peste conturul buzelor subţiri întregea catastrofa.
     Nici ce urma la vale nu fusese mai inspirat. Un tricou foarte mulat, gândit pentru busturi nurlii, îi scotea în evidenţă, cum nu se poate mai indiscret, claviculele şi ţambalul de oase de sub gât, braţele scheletice şi pieptul plat, ca al unui băieţel de zece ani. Ca tuşă finală a dezastrului, un minijup de o palmă descoperea o pereche de picioare creion, crăcănate pe deasupra, bâţâindu-se periculos pe nişte escarpeni cu tocuri de doisprezece centimetri.
    "Arată ca o târfă de tavernă ordinară, beată cui" îşi zise Vica.
    Maică-sii, care avea o imaginaţie mai cuminte, mai pură, ansamblul îi sugeră combinaţia dintre o umbrelă veche şi un clovn falimentar.
    - Vii de la şcoală? se interesă Vica senină.
    Simţind aluzia, Cireşica răspunse cu ţâfnă:
    - Nu, de la biserică! Dar dacă n-ai nimic împotrivă, aşa mă duc mâine la şcoală. V-aţi ţinut de capul meu să-mi schimb look-ul, şi uite că m-am conformat!
    Simina reuşi să îngaime:
    - Foarte original, dar... dar crezi că e pedagogic?
    Vica îşi înghiţi buzele, pentru ca să nu scape vreo vorbă necugetată. Fata arăta infinit mai bine înainte, cel puţin nu părea nebună, era decentă şi nu avea aerul ăsta de mâţă lihnită după sex.
    - De ce n-ar fi pedagogic? Încă dintr-a opta, fetele îmi vin fardate la şcoală, decoltate până la ovare şi cu fustiţe de li se vede toată instalaţia! Aş avea multe de învăţat de la ele!
    - Învaţă, mamă, învaţă, îngână Simina mecanic. Toată viaţa ai făcut ce-ai vrut, nu înţeleg de ce te superi.
    - De unde ai scos-o că sunt supărată? Am venit cât se poate de bine dispusă, dar voi reuşiţi acum să mă enervaţi!
    Vica interveni împăciuitoare:
    - Dar ce-am zis? Spune-ne un cuvânt care să te fi supărat!
    - Credeţi că nu ştiu ce gândiţi? Că în sinea voastră mă judecaţi şi că abia aşteptaţi să închid uşa, ca să mă bârfiţi în toate felurile? Când Diana umblă dezbrăcată pe stradă, cu buricul gol sau cu şliţuri până la chiloţi, vă prăpădiţi de atâta şic şi frumuseţe!
    Simina se închină:
    - Doamne sfinte, din ce se mai iscă atâta dihonie?! Umblă, mamă, cum îţi place, că nu mai eşti la anii la care să ceri voie, şi o dată e omul tânăr!
    Cireşica era însă pusă pe scandal. Nu de nervi, căci se simţea realmente voioasă atât cât putea fi ea, ci din sadism, de-a dracului, ca să le sâcâie, să le smulgă din atmosfera de dolce vita.
    Ţipă:
    - Asta vrea să zică, "treaba ei, dacă-i place să umble ca o deşuchiată, nu te pune cu nebunii!"
    Simina începu să plângă:
    - Tu îmi pui în gură vorbe care nu-s ale mele! Spune, ce vrei de la noi? Ochii? Inima? Ia-le dracului pe toate, dar să se termine o dată cu vrajba!
    Vica interveni direct, fără a-şi ascunde intenţia de a schimba vorba:
    - Parcă spuneai că ţi s-a întâmplat ceva plăcut. Nu vrei să ne spui şi nouă despre ce-i vorba, să ne bucurăm împreună?
    Cireşica se linişti ca prin minune. Râse, şi dinţii rari se iviră între buzele prea rujate, oferind o privelişte de-a dreptul obscenă.
    - Am şi eu surprizele mele. Deocamdată e prea devreme să vorbesc.
    Vica întrebă pe un ton şugubăţ:
    - Surpriza are cumva pantaloni?
    - La altceva nu te poţi gândi, tanti? Dar apropo de pantaloni, vroiai să-mi prezinţi un pretendent... Raţă sau Răţoi, nu mai ştiu...
    - Ziceai că-i prea moş, spuse Vica imaginând cum ar reacţiona văduvul, seriosul domn Raţiu, dând cu ochii de o asemenea arătare.
    Oricum ar fi stat însă lucrurile, schimbarea bruscă a Cireşicăi îi dădea de gândit. De unde acest acces de frivolitate, de când această disponibilitate - fără a-i fi scăpat nuanţa de sarcasm - vizavi de potenţialii peţitori?
    - Bună seara, ţâşni din spate vocea veselă a domnului Tamaş. Ce fac fetiţele mele? Sănătoase? Voioase?
    - Jucăm şotron! rânji Cireşica.
    Simion Tamaş, abia sculat din pat, roz în obraji, cu părul ca argintul bine pieptănat cu cărare şi îmbrăcat într-o haină de casă din mătase albastru electric, semăna mai mult ca niciodată cu bunicul frumos şi blând din cărţile de poveşti. Dacă îl încercă vreo surpriză la vederea Cireşicăi, reflectă soră-sa care-i urmărea curioasă reacţiile, însemna că ştie să se stăpânească nebănuit de bine. Frecându-şi  palmele, de parcă i-ar fi fost frig, propuse cu entuziasm:
    - Ce-aţi zice voi de o cafeluţă dichisită şi un păhărel de vişinată? Ce părere ai, nevastă?
    Cireşica i se proţăpi dinainte, cu mâinile în şolduri:
    - Chiar nu observi nimic?
    Tamaş îşi săltă privirea peste ochelari:
    - Parcă... parcă e ceva schimbat la tine, dar nu-mi dau seama. Văd că eşti în mare avantaj, şi asta mi-e de-ajuns.
    "Minte ca un ziar independent!", comentă pentru ea Vica. Raportat la alţi bărbaţi, care nu ştiu nici ce culoare de ochi are nevasta, Tamaş dovedea un spirit de observaţie ascuţit, demn de un stilist. Putea să-ţi descrie absolut toate rochiile din garderoba Siminei, nu-i scăpa schimbarea vreunui amănunt vestimentar cât de mărunt - un guler, o clapă, un cordon. De multe ori, chiar Diana îi cerea părerea, niciodată maică-sii.
    Cireşica făcu doi paşi înainte şi îşi vârî obrazul în nasul lui Tamaş. Îl apostrofă cu arţag:
    - Chiar aşa chior eşti? Nu observi că mi-am schimbat stilul?
    - Da, da, da... şi îţi stă foarte bine. Puţin roşu în obraji nu strică nimănui. Oraşul a devenit de nelocuit! Ştiu ei ce ştiu occidentalii că emigrează de ani de zile în suburbii, iar noi ca proştii, ne batem pe locuinţe cât mai centrale, ca să înghiţim toate porcăriile astea industriale! Cum să mai ai obrajii rumeni...
    - Şi aşa mai departe, îl întrerupse Cireşica. Îmi pare bine că-ţi place cum îmi stă.
    Îi era milă de taică-său, singura fiinţă la care ţinea cât de cât şi de dragul căruia mai menaja, când îşi aducea aminte, relaţiile de familie. Dacă nu ar fi fost el, îşi zicea, demult şi-ar fi săltat poalele în cap şi ar fi declanşat scandalul ce va rămâne de pomină şi pe vecie în neamul lor! Dar scandalul, cel puţin în fază iniţială - era convinsă de lucrul ăsta - va cuprinde întreg teatrul românesc, zona mediatică, oraşul!
    Când sună telefonul, se repezi spre aparat, stârnind din nou uimirea familiei. Nu se deranja niciodată să răspundă diverselor apeluri, scoţându-i din sărite pe ceilalţi, care fie nu puteau să se smulgă ocupaţiei de moment, fie lipseau de acasă şi nu puteau şti dacă au fost căutaţi. Comportamentul Cireşicăi era într-un fel logic, pe ea n-o suna nimeni, niciodată, de ce să facă oficii de secretară gratuite? "Răutate şi ticăloşie" dovedea însă atunci când, după ce Diana instalase un roboţel, Cireşica îi ştergea cu sadism mesajele.
    Cea mai indignată, până la învineţire - avea tensiune - era Vica. Deşi trecuse prin multe în viaţă şi conchisese de tânără că nu tot ce dă din coadă e bun şi în oală, la şaizeci de ani trecuţi, încă nu reuşea să înţeleagă răutatea gratuită, netrebnicia de dragul netrebniciei, diagnostic pe care era obligată să-l admită de vreme ce nu izbutea să detecteze vreun interes ascuns.
    Trei perechi de ochi salivând de curiozitate ţinteau făptura Cireşicăi. Culmea surprizei, apelul era pentru ea şi se părea că ceea ce aude îi face o plăcere extraordinară.
    - Straşnic! exclamă la un moment dat, nu ştii ce serviciu mi-ai făcut!... Da, da, merită să ne îmbătăm! Fac eu cinste... Bine, dragul meu, n-o să ne certăm pe chestia asta, vorbim la telefon şi stabilim. Ciao şi I love you!
    Tamaş şi cele două cumnate se căutară reciproc din priviri. "Va să zică, a intervenit totuşi cineva!" Prea fuseseră însă bine dresaţi ca să rişte vreo întrebare.

                                                                66.

                                       Cireșica părăsi încăperea în paşi de dans şi lălăind o melodie, toate ostentativ. Era conştientă de efectul pe care îl avusese asupra bătrânilor şi îi venea să zburde de mulţumire.
    Chiar nu-şi amintea să se fi simţit atât de bine decât o singură dată, în copilărie, când intenţionat arsese cu fierul de călcat poalele costumului de Floarea Florilor (nu se acceptau zâne în epocă) pe care trebuia să-l poarte Diana la serbarea şcolară de sfârşit de an.
    În urma ei, Tamaş, Simina şi Vica oscilau între perplexitate şi bucurie.
    - În sfârşit, oftă Vica, şi-a găsit şi biata Ciorica un crac de izmană! Să-i mulţumim lui Dumnezeu!
    - Sttt! făcut speriat Simion. Dacă ne aude? Vorbiţi mai încet.
    Simina şopti:
    - E primul bărbat care o caută în treizeci de ani! Nici măcar colegii de clasă n-o sunau. Am să vă spun acum ceva ce nu v-am mai zis! Mă gândeam că singura soluţie pentru ea ar fi fost să intre la vreo mănăstire, să-şi găsească acolo liniştea. Am şi vorbit aşa, în principiu, cu părintele Ştefănescu. Zicea şi el că n-ar fi rău, numai să aibă vocaţie, că aici nu-i croitorie!... Mă întreb acum, ce serviciu i-o fi făcut berbantul ăla de era aşa de mulţumită?
    Vica se gândea însă la altceva:
    - Acum am înţeles de ce s-a boit aşa! Pesemne că ăluia îi plac paţachinele!
    Tamaş se ridică declarând ritos:
    - Un lucru să vă intre în cap! Nu vă amestecaţi, nu comentaţi, lăsaţi-o să-şi facă viaţa aşa cum înţelege ea. Nu ştiu ce s-o alege mai departe, dar să aibă şi fata asta parte de un strop de fericire. După mine, poate să şi trăiască cu el fără să se cunune şi n-aş zice pâs, nici dac-ar fi însurat. La cât a fost destinul de zgârcit cu ea, e mai bun şi un compromis decât nimic... Mă duc să fac cafeaua.
    În camera ei, Cireşica jubila, imaginându-şi discuţiile ce aveau loc acum în sufragerie, curiozitatea stârnită, bucuria sinceră a lui taică-său "că, uite, a sunat ceasul şi pentru Cireşica să-şi facă rândul", mulţumirea cumnatelor că, în sfârşit, scapă de bolovanul din casă.
    Pe de altă parte, vestea primită prin telefon îi amplificase la cote ameţitoare buna dispoziţie, constatând că nu mai simţise până acum ce dulce poate fi răzbunarea! Starea euforică îi permise să se uite cu curaj în oglinda pe care de obicei nu ştia cum s-o evite.
    Găsi că arată neaşteptat de bine, chiar că se place, o tânără nu frumoasă, dar şic, modernă şi interesantă. Ochii îi străluceau, faţa învăpăiată de fard părea rumenită de o viaţă sănătoasă în aer liber, cât despre silueta de anorexică, n-ai fi putut descoperi un singur gram de grăsime, poate doar dolofanele supraponderale ar fi găsit motiv de cârteală.
    "Ca să vezi ce mult contează starea de spirit", şi îşi promise că se va strădui s-o păstreze mereu în doză mulţumitoare.
    Dar ziua nu era terminată, îşi mai rezervase o plăcere de zile mari, o bucurie sadică, şi gândul o delecta în aşa măsură, încât nu putea să doarmă. Prima mişcare - controlă dacă uşa-i încuiată. Nimeni din casă nu îndrăznea să intre neanunţat la ea, dar era bine să se asigure împotriva oricărei posibilităţi de a fi surprinsă. Apoi, scoase din sertarul cel mai de jos al scrinului un pachet pe a cărui hârtie de ambalaj era înscris numele magazinului - EXTAZ.
    Despachetă cu mâini febrile (ce de scotchuri, noduri şi noduleţe!) şi în sfârşit, apăru minunăţia! La prima vedere, n-ai fi zis că-i mare lucru, un morman de cauciuc acolo şi o claie de păr blond, foarte lung, mătăsos şi dulce la atingere.
    O păpuşă gonflabilă.

                                                                   67.

                                          În timp ce-și dădea "carnalitate", folosind pompa de la bicicleta lui taică-său, Cireşica începu să râdă. Dacă ar fi ştiu ce-i trece prin minte, proştii de la firma PROMPT ar fi avut motive să se entuziasmeze şi s-o felicite pentru inventivitate. În străinătate, ar fi primit chiar bani grei, pentru că auzise că acolo se plătesc princiar ideile.
    Curioşi o priviseră şi vânzătorii de la EXTAZ. Dacă era să spună adevărul, dăduse târcoale câteva zile magazinului până să îndrăznească să intre înăuntru.
    Clientela i se păruse bizară - de toate vârstele şi sexele - dar realiză repede că mulţi, mai ales perechi de tineri care chicoteau dinaintea tuturor exponatelor, vizitau prăvălia din simplă curiozitate. Personalul stilat se comporta de parcă ar fi vândut brânză şi nu scule sexy, iar o astfel de marfă era firesc să se găsească în orice gospodărie de oameni cumsecade.
    În primele secunde îi venise totuşi s-o ia la goană, convinsă că nu va putea deschide gura de ruşine, dar căpătase curaj remarcând dezinvoltura unor cucoane, destul de coapte, care solicitau vibratoare şi explicaţii detaliate în legătură cu modul de folosire.
    După privirea lungă, dar repede secerată a vânzătorului, Cireşica simţise că alegerea ei îl surprinde, păpuşi cer de regulă bărbaţii, dar observaţiile şi le păstră pentru el. De fapt, individul îşi închipui că are de-a face cu o lesbiană şi se grăbise să-i arate cât mai multe exponate.
    - Nu, respinse Cireşica, nu vreau negrese, nici eurasiene. O blondă cu părul cât mai lung şi lins, care să semene, cum să vă spun eu... ceva între Kim Bassinger, Lena Anderson şi Barbie...
    - Am înţeles, surâse până la cercelul din urechea stângă tânărul, chiar azi ne-a sosit ceva în genul care vă interesează...
    Da, era un exemplar cu adevărat superb, conchise Cireşica după ce o rezemă în picioare de perete. În mărime naturală, avea picioare lungi, un strop de burtică foarte sexy, iar sânii, doi cantalupi ţanţoşi, puteau aţâţa şi cele mai anemice libidouri. În ce priveşte figura, vânzătorul o servise pe cinste, ţinând seama de indicaţiile Cireşicăi.
    Avea gura înnebunitoare a lui Kim, drăgălăşenia celebrei păpuşi Barbie şi senzualitatea debordantă a Lenei Anderson.
    Abandonă pompa şi încântată de rezultat, Cireşica bătu din palme. Conform obiceiului intrat în sânge, comentă cu voce tare:
    - Excelent, fetiţo, nota zece! Ai făcut o treabă bună! Rămâne toaleta!

                                                      68.

                              Pe coridor, cu ochiul lipit de gaura cheii, Vica gâfâia cu palma la gură şi de curiozitate, dar şi din pricina efortului de a sta aplecată. "Ce o fi fabricând ea acolo, de-i atât de zglobie?! Excelent!?! În viaţa ei, n-a făcut ceva excelent!..."
    Simţea că plesneşte de curiozitate, dar, din nefericire, nu vedea mare lucru, ci doar fragmente din fâţâiala Cireşicăi prin cameră. Poate dă Dumnezeu şi pleacă de acasă! Spre deosebire de Diana, Ciorica nu încuia niciodată cu cheia.
    O mână îi atinse spatele şi de-abia izbuti să-şi stăpânească ţipătul. Se răsuci iute, zvârlugă, şi întâlni privirea plină de reproş trist a lui Simion Tamaş. Fără o vorbă, o trase de mână pe coridor, şi apoi, în sufragerie.
    - Nu mă aşteptam, Vico, să te pretezi la... la... asemenea manevre degradante.
    Vica încerca să râdă:
    - Suntem în familie, Simioane, nu-i cazul să dramatizezi!
    - Şi te mai miră de ce nu ne iubeşte! Să fii spionat în propria ta casă şi încă de cei mai apropiaţi! Uite o... o... măgărie pe care nici eu n-aş accepta-o! Să... Să-ţi fie ruşine!
    Soră-sa se zbârli:
    - Ai bolunzit, Simioane? Ce, am făcut-o din răutate? Vreau s-o torn la Poliţie? Îi sunt naşă, ţin la ea ca la copilul meu, sigur că mă interesează ce face! Cum adicătelea? Vine dintr-o dată boită şi îmbrăcată ca o curvă, se comportă anapoda, mai primeşte şi un telefon-eveniment, ştii bine că n-o caută nimeni, şi eu să nu intru la idei?! Cine ştie ce are de gând să facă, poate o putem ajuta sau opri la timp!...
    Când se pornea, Vica nu isprăvea curând, aşa că o întrerupse ridicând, contrar obiceiului, glasul:
    - Indiferent de raţiuni, nu voi tolera în casa mea să ne spionăm unii pe alţii! Cui îi place bine, cui nu...
    Abandonă în aer fraza. Vica se aprinse de-a binelea şi completă în locul lui:
    - Cine nu, n-are decât să-şi vadă de drum! Cum ar fi, mă dai afară din casa părinţilor noştri! Ei uite, una la care nu mă aşteptam!
    - N-am spus asta...
    - Sau să nu vă mai frecventeze! Tot acolo!
    - Nici asta n-am spus, rosti muiat bătrânul.
    Simina, atrasă de glasurile ridicate şi speriată, năvăli în sufragerie cu mâinile pline de făină. Nu-i plăcea bucătăria cu program fix, gătea când îi căşuna, dimineaţa, seara sau chiar noaptea.
    - Din ce vă luarăţi, dragă?! Ne simţeam aşa de bine, tocmai vă pregăteam o surpriză în bucătărie, gogoşi cu cremă de căpşuni, şi voi vă dondăniţi ca nişte copii!
    - Cică o spionez pe fie-sa, explică Vica, şi m-a dat afară din casă!
    - Nu se poate! suflă cealaltă stupefiată, ai înţeles tu anapoda Doar ştii cât te iubeşte Simion!
    Şi era adevărat, mai rar fraţi care să se înţeleagă atât de bine. Nu fuseseră despărţiţi niciodată şi când pleca Vica o dată pe an la băi, la Felix, îşi simţeau reciproc lipsa şi numărau zilele de nerăbdarea întoarcerii.
    - E... exagerezi, rosti Tamaş cu lacrimi în ochi. Nu te-a dat nimeni afară. Îmi pare rău de incident, iartă-mă... Doar atâta, că nu sunt de acord cu procedeul...

                                                            69.

                                 În sfârșit, Cireșica deschise șifonierul. Se scurse un damf de haine stătute şi neaerisite, straturi de transpiraţie având timp să se depună fără ca detergentul să intervină. Cireşica însă, deprinsă cu mirosul, nu-l simţi.
    Aici, în alandala de pulovăre şi tricouri azvârlite pe blatul inferior al dulapului, ascunsese pachetul. Sfâşie fără răbdare punga de plastic legată la gură, înşiră pe pat câteva obiecte de îmbrăcăminte emanând o aromă suavă de Arpeges şi începu să îmbrace păpuşa. O bluză lycra transparentă, foarte mulată, prin care se întrezărea toată splendoarea sânilor glorioşi, un pantalon la fel de strâmt, imitaţie de leopard, balerini din acelaşi material.
    Cireşica era neîndemânatică de fel, dar se dovedi că veşmintele corespund exact dimensiunilor păpuşii, aşa că nu se iviră probleme. Mai avea de periat părul, o perucă magnifică, amintind de vestitele plete Brigitte Bardot de prin anii '70, câteva picături de parfum şi... Doamne ajută! "Hoţul iscusit, dintâi se închină şi pe urmă pleacă la furat!" Citise ea zicala pe verso-ul unei file din calendarul de perete care atârna în bucătărie, o amuzase şi o reţinuse.
    O bătaie uşoară în uşă îi şterse zâmbetul de pe buze. După ciocănit, o recunoscu pe Simina. "Ce dracu' mai voiau de la ea?!" Se răsti:
    - Ce-i, mamă?
    - Am făcut nişte gogoşi cu căpşuni. Nu vrei să guşti acum, cât sunt calde? Pe urmă, e un film cu artistul ăla englez care-ţi place ţie, beţivan mare...
    - Peter O'Toole.
    - Aşa, aşa... Hai, păsărică, nu vrei să-l vezi cu noi?
    - Mersi, mamă, vin imediat.
    Simina se depărtă închinându-se. În amar de ani, nu auzise o singură vorbă amabilă de la Cireşica. Barem acel "mersi, mamă!" o făcu să cadă în extaz.
    Cireşica ascunse păpuşa în şifonier. Pentru că era prea înaltă, o aşeză în poponeţ. Încuie atât dulapul cât şi uşa de la cameră şi puse ambele chei în buzunarul capotului.
    Intră în sufragerie fredonând ceva şi se aşeză zâmbitoare la locul ei, în stânga lui taică-său. Tamaş şi Simina se simţeau de-a dreptul fermecaţi de noul stil al Cireşicăi.
    Doar Vica, mai sceptică, muşcă îngândurată din gogoaşă: "Hm, mie una, nu-mi miroase a bine. Simt că pune ceva gogonat la cale...”

                                                             70.

                                       Interesant era că boala Clotildei trezise în mintea lui Ioan Sârbu cel Drept, cum îl poreclise Patrick încă din copilărie, imediat ce făcuse cunoştinţă cu Istoria României ca disciplină, cam aceleaşi griji care o preocupau pe nevastă-sa. Aceleaşi griji, adică ce se va întâmpla cu fiu-său, dacă Clotilda se prăpădeşte. Dar altele erau soluţiile pe care le întrevedea el.
    În conversaţii diurne sau în gând, Sârbu ocolea reflex cuvântul nevastă, acesta fiind din punctul lui de vedere sacru. Or, prin aceeaşi optică subiectivă, Petrică (ce-s prostiile alea cu Patrick?!) şi Clotilda nu puteau fi soţ şi soţie. Ceea ce se petrecea între ei era o simplă asociere obscenă, con tra naturii, contra lui Dumnezeu, contra lui, Ioan Sârbu!
    Era decis să stea serios de vorbă cu fecioru-său din vreme, înainte de a se trezi complet descoperit, şi profită de prima ocazie - Fulguleţ, anunţând o după-amiază plină, dentist şi sumedenie de curse - în care se putea discuta "bărbăteşte", punând toate punctele pe i.
    Se ferea de nevastă-sa pentru că îi menaja sensibilitatea, ştia cât pune la suflet toate problemele de familie, era o mamă şi o soţie pogorâtă parcă din pagini de letopiseţ, când femeia, cu discreţie, dragoste neţărmurită, devotament absolut şi adânc discernământ, constituia adevăratul stâlp al familiei. Ea, femeia, constituia mândria familiei, vatra sfântă la care toţi căutau alinare, izvor de înţelepciune, inspiratoare de vitejeşti fapte! Nu degeaba o cântase marele Bolintineanu pe Oltea Doamna, muma lui Ştefan...
    Cheia răsucită în broască îi reteză patosul evocărilor patriotice şi înainte de a da ochii cu fiu-său, îşi drese glasul ca înaintea unui discurs. În secunda următoare, avu posibilitatea să-şi admire progenitura în toată splendoarea sa. Colţul gurii îi zvâcni nervos, înlocuind necesarul de cuvinte. Patrick, într-un sacou ecosez Versace, pantaloni de piele şi mocasini western Ted Lapidus, întruchipa tot ce hulea Sârbu mai vehement, un simbol perfect al deşănţării tineretului contemporan cu toate componentele sale: trândăvie, bani cu lopata indiferent de sursă, neseriozitate şi farmec diavolesc care niciodată nu dusese la ceva bun.
    - Salve, bătrâne! salută vesel Patrick, aruncându-se nonşalant într-un fotoliu.
    "Hm, salve, bătrâne! Unde a rămas cuviinciosul Săru' mâna tată! pe care copiii de odinioară nu şovăiau să-l emită nici la cincizeci de ani?"... El însuşi aşa îşi saluta părintele, dar se gândi să treacă peste moment, să nu-l ia tare chiar de la început.
    În general, Ioan Sârbu se suspecta a fi un tip perfect şi oricât s-ar fi căznit, nu izbutea să-şi găsească nici cel mai mic cusur. Printre altele, se socotea un individ prin excelenţă diplomat, deşi mai degrabă ai fi găsit un bărbat sexy într-un azil de bătrâni decât o singură mostră de tact în toată existenţa lui Sârbu. "A da cu bâta în baltă" reprezenta una dintre dominantele personalităţii sale. Cum el însă era de altă părere, începu cu ceea ce îşi închipuia a fi o stratagemă dibace:
    - Câţi ani împlineşti tu, Petrică?
    Patrick rânji, căutându-şi o poziţie mai comodă. Gata, ştia despre ce-i vorba!
    - Vrei să-mi faci un cadou de ziua mea?
    - Eu vorbesc serios. Câţi?
    - Douăzeci şi nouă de ani, opt luni şi şaisprezece zile! Şi ce-i cu asta?
    - La vârsta ta, filosofă, eu eram un om întreg deja...
    - Iar Alexandru Machidon avea un imperiu de 8 000 de kilometri pătraţi. Ştii, când apelezi la termeni de comparaţie, e bine să fii prudent.
    - Până una-alta, eşti măgar!
    Scăpase caii, iar râsul lui fiu-său care, în mod evident, se distra pe cinste, îl făcu să-şi piardă orice urmă de stăpânire de sine.
    - La anii tăi, aveam o diplomă, un serviciu sigur, avansul plătit la casă...
    - Înălţător, dar neinteresant!
    Ce dracu' se întâmpla cu el? De obicei îl lăsa pe taică-său "să latre la lună", dădea din cap fără să reţină nimic şi se despărţeau în cei mai buni termeni... Azi, parcă îl zgândărea Michiduţă, niciodată nu-l iritase în asemenea măsură suficienţa imbecilă a bătrânului.
    - ...aveam nevastă şi copil, isprăvi Sârbu înşiruirea. Dar mai presus de toate, stima şi respectul semenilor!
    Tânărul se interesă sarcastic:
    - Cât fac astea în dolari? Mă refer la cursul zilei. Şi că veni vorba, turnă gaz peste foc, şi eu sunt însurat.
    - Aha! căpătase apa la moară. Cu cine eşti însurat, nenorocitule? Cu o căzătură mai bătrână ca mine şi ca mamă-ta, care te întreţine ca pe o cocotă! Parazitule!
    Nu intenţionase să se ajungă până aici, dar piatra o dată pornită la vale...
    Patrick declară moale, continuând să se distreze:
    - Nu admit s-o faci pe nevastă-mea căzătură.
    Sârbu îşi muşcă buzele:
    - Îmi pare rău, ea n-are nicio vină. Tu ai însă talent, de când erai de-o şchioapă, să mă scoţi din minţi cu inconştienţa ta, cu aroganţa ta şi cu felul în care mă sfidezi!
    - Bineînţeles, eu sunt vinovatul! Totdeauna altcineva decât eminentul Ioan Sârbu. Chiar nu te-ai simţit niciodată în culpă?
    Sârbu ridică palmele, bâţâindu-le a temporizare, un soi de "ai răbdare, hai s-o luăm altfel".
    - Ascultă, Petrică, te-am chemat să discutăm în interesul tău. N-o fac pentru mine, aşa cum ţi-am spus, mă gândesc la tine şi la mamă-ta, pentru care eşti lumina ochilor.
    - Ei, observă celălalt, asta sună deja altfel. Ce te frământă?
    Sârbu ţinea minte încă din şcoala primară că drumul cel mai scurt dintre două puncte fixe e cărarea dreaptă, aşa că renunţă la manevrele de învăluire propuse. Trase adânc aer în piept:
    - Să zicem că Martineasca se prăpădeşte. Azi, mâine, peste un an, nimeni nu-şi cunoaşte sorocul, dar mai devreme sau mai târziu, pontează prezent. Mai ţine cont şi de faptul că gripele astea urâte, de la o vârstă, lasă urme grele, te storc de puteri... Tu atunci, încotro o apuci?
    Tânărului nu-i scăpă amănuntul că într-un interval relativ scurt, ambii părinţi abordau situaţia lui în perspectiva decesului Clotildei. Fireşte că nu la lacrimile bietului băiat se gândeau, ci la totala lui dependenţă materială. Totodată, îşi cunoştea prea bine părinţii pentru a fi convins că nu porniseră campania întâmplător, fiecare acţionând pe cont propriu, fără a se fi sfătuit în prealabil cu celălalt.
    "Oare chiar atât de gravă să fie situaţia? Se duce Clotilda, şi eu nu-mi dau seama?"
    Era pentru prima dată, din câte îşi amintea el, când accepta posibilitatea ca puriii (mai ales taică-său, un bou, te aşteptai în orice clipă să înceapă să ragă), să vadă lucrurile mai clar decât el. Probabil pentru că el era un bărbat tânăr, unicat de sănătate, cu un singur pojar la activ şi care se putea făli că nici măcar cu scaunul dentistului nu făcuse cunoştinţă. Asta în vreme ce ai lui aveau în materie de inexorabil, experienţa vârstei şi o arhivă personală de morminte, rude şi prieteni pe care-i asistaseră în ultimele clipe, înainte de a lua startul pentru drumul de veci.
    Chestiunea îi dădea de astă dată de gândit, şi oricât ar fi fost el de superficial era obligat să ia în calcul ipoteza dispariţiei lui Clo-Clo, pe care, fără să-şi dea seama, şi-o închipuise nemuritoare. Asta mai însemna că de acum încolo, "are ceva de făcut", încă nu ştia bine ce, dar ideea îi repugna organic. Leneş patologic, Patrick adora să nu aibă nimic de făcut, nimic impus, silnic, ci să se antreneze doar în activităţile care constituiau tentaţia momentului.
    "Îmi place să fac o grămadă de chestii într-o singură zi, cu condiţia ca nimic să nu fie obligatoriu..."
    Ioan Sârbu îşi pierdu răbdarea:
    - Te-am întrebat, dacă..., tu încotro o apuci?
    - Mda... Ca să fiu sincer, nu m-am gândit.
    - Vezi, râse din guşă, cu satisfacţie, taică-său, eu m-am gândit. Ziceam aşa.. Împlineşti azi-mâine treizeci de ani, te-ai distrat, nu poţi să te plângi, ai făcut tot ce ai poftit, a sosit vremea să te aduni!
    - Şi ce vrei să fac?
    - Să-ţi iei o slujbă. O slujbă bună te face să te simţi om şi să dormi un somn dulce, gândind la o bătrâneţe cu o pensioară asigurată.
    Patrick se interesă pe un ton fără nuanţe:
    - Cunoşti matale o slujbă bună care mă aşteaptă pe mine?
    - O grămadă! se entuziasmă Ioan Sârbu, surprins de docilitatea lui fiu-său. Cum zice mamă-ta, ai fizic, tinereţe, papagal, vorbeşti câteva limbi străine, eşti numai bun într-un serviciu care presupune relaţii cu publicul.
    Patrick se prefăcu interesat:
    - Mda, ar fi ceva...
    - Chiar ieri m-am întâlnit cu Vintilescu, ăla care mi-a fost şef la IBRT, a venit o dată şi la noi, de-un Crăciun... S-a ajuns mare business man, a luat în locaţie nu ştiu câte hoteluri pe Litoral şi pe Valea Prahovei, vreo trei sunt proprietate! Ăsta sunt sigur că nu m-ar refuza! Tu doar să-mi dai mână liberă...
    Patrick, pe care ideea de serviciu îl crispa, aruncându-l în cea mai neagră dispoziţie, arboră o mină entuziastă:
    - Ar fi straşnic şi cred că mi s-ar potrivi.
    Completă cu îndoială:
    - Am o singură problemă! Clotilda se opune categoric. Vrea să petrec cât mai mult timp lângă ea Mai ales acum, când încă nu şi-a revenit după boală, mi-ar fi extrem de greu s-o contrariez. În fond, o înţeleg...
    De indignare, Ioan Sârbu sări de pe scaun, dând peste ficusul care se clătină ameninţător, gata să cadă:
    - O înţelegi pe dracu' ! Femeia asta dă dovadă de un egoism feroce! Sau e iresponsabilă! Nu poate să te lege de piciorul patului şi să-ţi interzică şansa unei cariere! Dar aşa sunt bătrânii, nu se gândesc decât la ei, iar eu te-am avertizat de la bun început că faci o greşeală!
    - Lasă, tată, declară Patrick împăciuitor, că şi Clotilda a fost bună cu mine. Când mi-a fost mai greu, unde am găsit sprijin şi ajutor?...
    - Prostule! Ea a fost cea câştigată! Tu un bănuţ mai găseai, totdeauna ai avut un pat şi o masă caldă în casa noastră. Să-mi spui mie însă, unde, găsea dumneaei, babetă trecută de şaizeci de ani, un flăcău aşa chipeş, dispus să-i satisfacă toate mendrele!
    - Citeşte Matrimonialele şi ai să constaţi că plouă cu oferte.
    - Prostii! Eu, în orice caz, discut cu Vintilescu, şi tu aranjează-ţi treburile acasă. Chiar dacă se opune, nu eşti obligat s-o asculţi, că doar nu eşti iobagul ei, iar camera ta te aşteaptă!
    Decise, fără să i-o declare şi lui fiu-său: "Am să discut eu cu reformata, că nici aşa nu merge..."
    Se despărţiră cordial, Ioan Sârbu simţindu-se încântat că, în sfârşit, lui fecioru-său începuse să-i vină mintea la cap.

                                                             71.

                                       Patrick nu era  propriu-zis un om nehotărât, ci doar avea oroare de dezagreabil sub orice formă s-ar fi prezentat el: oameni antipatici, discuţii neplăcute şi mai ales certuri, activităţi neinteresante, dar obligatorii, orice fel de demers incumbând serviciile administraţiei de stat.
    În consecinţă, amâna până la maximum posibil tot ceea ce-i displăcea şi, deşi încredinţat că "e momentul să se mişte", probabil ar fi lăsat-o pe altă dată, "când s-o găsi o ocazie mai favorabilă", discuţia cu Clotilda. Îi dădu ghes o întâmplare care ulterior avea să se dovedească determinantă pentru cursul vieţii lui.
    Când se despărţi de taică-său, urcă în maşină şi făcu un scurt ocol, oprindu-se în Piaţa Dorobanţi. Ca mai toţi bucureştenii, o socotea cea mai bogată în friandize şi produse prohibite pentru sacoşele modeste, dar pe potriva gusturilor costisitoare ale privilegiaţilor epocii de tranzit.
    Medicul Clotildei recomandase hrană aleasă, de natură să-i stimuleze apetitul, şi pe lângă cumpărăturile pe care le făcea Tanţa, vizând alimentele de bază, Patrick se străduia să-i ofere zilnic câte o surpriză culinară rafinată: scoici, creveţi autentici, icre de Manciuria, brânzeturi franţuzeşti, struguri în plină iarnă, andive, sparanghel...
    Tocmai achita la casă costul unui ananas superb, când se trezi strigat pe numele de familie. Se uită contrariat în jur. Nu-l mai interpelase nimeni cu "Sârbule!" de pe vremea anilor de liceu, sau ceva mai târziu, pe când îşi satisfăcea serviciul militar. Spre surpriza lui, nu recunoscu pe nimeni. Urmă încă un apel care-i sună ca un scâncet:
    - Petrică, nu mă recunoşti?
    Patrick se uită năuc la o arătare deşirată, cu pieptul şi figura scofâlcite, păr slinos, devitalizat şi un pardesiu cândva bej, murdar, cu nasturi lipsă. Întreaga fiinţă, ca şi veşmintele emanau mizerie şi decădere de om al străzii, de azil de noapte a la Gorki, de trai consumat pe poduri sau în găuri puturoase foind de guzgani. Părea înfometat şi tuberculos.
    "De unde dracu' mă ştie vagabondul ăsta?!"
    Celălalt râse silnic, lăsând să i se vadă dinţii negri, parcă şi ei măcinaţi de mizerie.
    - Sunt Sandu Bălan, am fost colegi la Bălcescu. Nu ţii minte, stăteam în faţa ta, cu Vătafu Aurel...
    Gata să cadă pe spate, Patrick avu prezenţa de spirit să nu caşte şi gura. Se pocni ipocrit peste frunte:
    - Sigur că da... Unde mi-era mintea? Ce-i drept, au şi trecut nişte ani... Scuză-mă...
    - De ce să te scuzi? Nu mă recunoaşte nimeni...
    - Dar ce-i cu tine, omule? Unde-ai dispărut?
    În realitate, nu-şi putea reveni din uimire, ar fi zis chiar şoc. Ăsta era va să zică Săndel Bălan, asta ajunsese! Fusese copilul model, un îngeraş blond cu faţa luminoasă, al unei perechi de farmacişti, elevul model al liceului.
    Spre deosebire de Patrick şi Dragoş, "incriminaţii" din oficiu ai Cancelariei, Sandu era adorat de profesori, exemplu pe şcoală încă din primară şi până la sfârşitul carierei de elev.
    După bacalaureat se despărţiseră, şi Patrick îşi amintea vag că Bălan intenţiona să urmeze Medicina. Pe urmă, legătura se scurtcircuitase şi tot vag îi mai parveniseră zvonuri despre el prin foşti colegi. Se părea că fusese primul din clasă care se însurase, la nici douăzeci de ani, şi renunţase la facultate. Din păcate, luase o "femeie nedemnă", afirmau părinţii, care-l condusese pas cu pas spre dezastru...
    Bălan îi atinse uşor braţul:
    - Să nu te superi... Dacă mi-ai putea oferi o cafea... Mi-a intrat frigul în oase...
    Patrick tresări:
    - Cum să nu! Tocmai mă gândeam... Stăm aici ca proştii, în ploaie! Unde vrei să intrăm?... Adică lasă, ştiu eu un băruleţ, aici pe-aproape...
    Ospătarul, un bărbat nu prea tânăr, cu cercel, îi măsură bănuitor. Nu pomenise încă la aceeaşi masă două personaje atât de contrastante şi cum era un pasionat fotograf amator, gândi pe loc o poză "fantastică, nu se poate ceva mai simbolic - ONU (ţări fondatoare) şi Lumea a Treia, faţă în faţă".
    Fără să mai întrebe şi putând jura că nenorocitul e flămând, Patrick comandă la cafele cu frişcă, croissants şi brioşe calde. Bălan îi surâse umil recunoscător:
    - Văd că ai înţeles totul. Nici nu era greu. Sunt un om, cum îi spunea ăla, Papini parcă, Un om sfârşit.
    Patrick se interesă cu sinceră compasiune:
    - Cum de-au ajuns lucrurile până aici?
    Bălan îi adresă din nou privirea aceea umilă, care-ţi frângea inima:
    - Nu te supăra... Aş putea cere şi un coniac? M-aş mai încălzi.
    Patrick pocni din degete şi ospătarul luă comanda.
    - Povestea mea e atât de banală, de "s-a mai văzut, s-a mai auzit", că a devenit incredibilă. Dacă ţii minte, voiam să mă prezint la Medicină. Am luat examenul cu brio şi totul a fost OK până după prima sesiune... Eram deci în anul I. Spre primăvară am cunoscut-o pe Florica, blestemul vieţii mele. Eu, ăsta, care stau acum în faţa ta, sunt opera acestei fiare. Ştiu că a picat pe un teren vulnerabil, că eu sunt moale, fără vână, ţesătură slabă, dar am avut şi ghinion. Cu altă femeie, o femeie cumsecade şi normală, aş fi fost azi un medic onorabil, cu nevastă, doi-trei copii şi un doberman patrulând prin curtea unei vilişoare... Pot spune că am avut neşansa de a întâlni exact fiinţa care nu-i trebuia unuia ca mine şi care ar putea Veni de hac şi altora, mai şmecheri.
    Se uită la fundul paharului gol. Patrick nu aşteptă să fie rugat şi chemă din nou ospătarul:
    - Uite, şefule, ca să nu te mai deranjăm, adu aici toată sticla! Buzele lui Bălan tremurară a surâs:
    - Ai ghicit, am devenit şi beţivan. Chiar dacă nu am unde dormi, ultimul ban îl dau pe alcool. Şi mă tot gândesc, până simt că mă dor creierii! Cum a fost posibil? Parcă nu sunt tot eu ăla, Bălan Alexandru, elevul eminent de la Colegiul Naţional Nicolae Bălcescu, fiul şi elevul model, mândria alor mei, parcă-s altă fiinţă cu acelaşi nume! Uneori, îmi zic că dacă poate n-aş fi fost atât de cuminte şi docil, poate m-aş fi descurcat mai bine... Nu ştiu, nu mai ştiu nimic decât că m-am îndrăgostit de o târfă, şi că asta mi-a fost fatal.
    - Nu eşti primul, rosti Patrick, ca să spună ceva.
    - Dar nu orice fel de târfă, ci una feroce!
    - De fapt, ce voia de la tine?
    Bălan rânji. Arăta înfiorător şi celălalt îşi întoarse ochii.
    - Sex şi bani! La orice oră din zi şi din noapte. M-a stors de vlagă, nu mai puteam să merg de epuizat ce eram, dar nici să mă desprind de ea nu puteam. Am avut o tentativă, m-am refugiat la ai mei, dar departe de ea îmi venea să mă sinucid. În genunchi am rugat-o să mă primească înapoi.
    - Chiar atât de mişto era gagica?
    - Mişto pe dracu'! Dar l-avea pe dracul în ea! M-a dat gata însă problema banilor! Toate pretextele care n-ar fi păcălit niciun copil erau valabile pentru imbecilul de Sandu, iar la urmă, nici măcar nu se mai străduia să inventeze motive, pretindea direct o sumă sau alta.
    - Ce-ai făcut?
    - Ce puteam să fac?! De un eventual serviciu nici nu putea fi vorba! Geme ţara de absolvenţi de liceu, fără altă calificare, şi la ce salariu mă puteam aştepta?
    - Şi totuşi, cum te-ai descurcat?
    - În faza iniţială, am avut ce toca. Bunicu-meu din partea mamei, a murit acum câţiva ani. Mi-a lăsat moştenire casa din Huşi şi o sfoară de vie de cea mai bună calitate, plantată în piatră. Am obţinut bani buni, dar care s-au dus în mai puţin de şase luni. Ce-mi rămânea de făcut?
    - Să furi, presupuse în glumă Patrick.
    - Exact! Asta am şi făcut. Am început cu obligaţiile la purtător ale maică-mii, au urmat bijuteriile, argintăria, pe urmă un Grigorescu şi un Tonitza, la urmă, un Bob Bulgara...
    - Ce ziceau ai tăi?
    - Furam când nu erau ei acasă. Când ne întâlneam, începeau să plângă, şi nici măcar nu mă învinovăţeau. Păcătoasă era "această femeie nedemnă", despre care aveau convingerea că mă vrăjise.
    - Ţin minte că ai tăi aveau o situaţie foarte bună...
    - Alţi fraieri păcăliţi de Caritas! Au pierdut totul! Casă, maşină, acareturile mai de soi. Iar hoţul de fiul lor a desăvârşit opera!
    - Extraordinar! şopti Patrick impresionat. Ce fac ei acum?
    - Tata s-a prăpădit chiar atunci, în toiul scandalului Caritas. Mama s-a retras la o soră din Moldova, trăieşte din pensie.
    - Şi... tu?
    Bălan ridică din umeri:
    - Eu, cum mă vezi! Când am rămas pe ultimul milion, nenorocita m-a abandonat. A cărat-o într-o dimineaţă şi dusă a fost! Iar eu ca prostul, rânji amar, m-am îmbolnăvit şi m-am ales cu un TBC de toată frumuseţea..
    - Din ceva totuşi trebuie să trăieşti!
    - M-am aciuat ca fochist pe lângă un bloc. Salariul e de rahat, dar mă lasă să dorm într-o fostă debara, lângă spălătorie. E ceva, pentru că am întreţinerea asigurată şi nu plătesc nici chirie. Mai fac unele servicii locatarilor şi plimb trei căţei din cartier. Uneori, primesc câte un borcan cu resturi de mâncare, ştii, când se satură de acelaşi fel, sau li se pare că nu-i destul de proaspătă... Oricum, n-o mai duc mult şi nici nu-mi pare rău. Sunt o epavă...
    Patrick declară convenţional:
    - Nu trebuie să-ţi pierzi curajul, şi se înfioră amintindu-şi că era de o vârstă cu ruina din faţa lui.
    Sandu îi strecură o privire muşcătoare. Zâmbi ironic:
    - Curaj pentru ce? Ce şansă mai am?... Şi parcă ghicindu-i gândurile, completă: Uită-te la noi doi! Ai zice că am fost colegi de clasă?
    - Dacă te îngrijeşti, sunt sigur că-ţi vei reveni.
    Şi din nou, se cutremură de cât de fals sunau cuvintele lui. Celălalt ridică din umeri. La ce să mai întrebe cu ce bani, bani mulţi de doctori, de medicamente, de sanatoriu, de hrană consistentă? Ce treabă avea vlăjganul ăsta care plesnea de sănătate, de tinereţe triumfătoare şi trai bun, cu mizeria în care se zbătea el? Era destul că-l ascultase, că-i oferise un aperitiv şi că avea ce povesti sub semnul senzaţionalului la întâlniri întâmplătoare cu foştii colegi comuni: "Bă, l-am văzut pe nenorocitul ăla de Sandu Bălan, m-a agăţat în Piaţă... Domnule, în ce hal a putut să ajungă! etc.." Dar lui nu-i mai păsa demult de impresia pe care o lăsa şi n-avea pretenţii de la nimeni să-l compătimească.
    Îl privea ce a făcut cu viaţa lui. Trăsese o carte proastă, sau nu ştiuse să le speculeze pe celelalte, pe care le avea în mână, oricum, jocurile erau făcute! Rien ne va plus, domnilor! S-au tras obloanele şi avizul de la intrare a fost întors pe verso: Închis!

                                                            72.

                                      La despărțire, Patrick îi lăsă toţi banii pe care-i avea la el. Suma avea să-l ajute să trăiască măcar câteva săptămâni mai înlesnit. Bălan însă îl avertizase, cu acelaşi surâs chinuit:
    - Cu banii ăştia am ce bea o lună. Mulţumesc, Petrică, totdeauna ai fost băiat bun.
    Patrick se grăbi să dispară. Făcu un ocol pentru ca nenorocitul să nu-l vadă urcând într-o Toyota şi se duse glonţ acasă. Întâlnirea cu Bălan şi soarta fostului coleg îl impresionaseră peste măsură. De fapt, recunoscu, nu atât soarta lui Sandu îl tulburase, era prea egoist pentru aşa ceva şi, la urma urmei, există miliarde de nefericiţi pe lume, nu poţi să-i compătimeşti pe toţi, cât o asociere "idioată" cu propria lui soartă. Oricând ar fi putut ajunge în aceeaşi situaţie, n-avea nimic la bază (vorba lui Ioan Sârbu), călca pe roze, dar dedesubt terenul era alunecos, depindea în totali tate de Clotilda. Îl trecu un fior de gheaţă, realizând că în toată viaţa lui, lăsând la o parte oficiile de aşternut, nu câştigase "din sudoare frunţii lui" - alt citat din Ioan Sârbu cel Drept - nici cât să-şi cumpere un pachet de ţigări.
    Gândurile negre vin de obicei în stol. Îşi mai aduse aminte că, deşi relaţiile erau foarte reci şi sporadice - Clotilda avea totuşi rude apropiate, surori şi nepoţi, cu legitime drepturi la succesiunea ei. În lipsa unui testament cu prevederi exprese în favoarea lui, era în aer, cu un simplu bobârnac l-ar fi putut expedia din casă, îngăduindu-i, eventual, să-şi ia o valiză cu boarfe.
    Nu se simţise niciodată atât de îngrijorat şi amănuntul în sine îl îngrijora şi mai mult. Cum s-ar spune, era îngrijorat de îngrijorarea lui.
    "Chiar azi am să discut cu Clotilda. Încep campania aşa cum a zis mama. O ameninţ că-mi iau un serviciu."

                                                              73.

                                         Luiza Miclea nu mai avea ochi să-l vadă pe Patrick și, din pricina asta, vizitele ei la Fulguleţ se răriseră până la a dispărea complet din peisajul familiei Sârbu.
    Deşi recunoştea că pentru moment nu dispune de probe irefutabile, Mărgescu emiţând doar o ipoteză, pentru el însă foarte aproape de certitudine, bătrâna presimţea că gămanul nu se înşală, că Monica fusese, într-adevăr, victima bestialului trio format din Dragoş, Diana, Patrick. După plecarea lui Emil, nu încetase o clipă să se gândească la bizarul care ca racteriza viaţa ei, bizar şi tragism în acelaşi timp.
    Foarte ciudat (oare nu există şi aici o semnificaţie adâncă, destinul exprimându-se adesea încifrat?) se prezenta şi faptul că singurele prietene ale ei, Fulguleţ şi Clotilda, constituiau piese importante pe eşichier, mama şi soţia unuia dintre criminali; că amândouă vor avea de suferit în momentul în care se va face dreptate. Şi ca să nu ne ferim de cuvinte, vor fi sacrificate, fără scrupule, tocmai de ea, prietena lor cea mai bună.
    Petrecu un număr de zile zbătându-se într-o dureroasă dilemă. Clotilda, ca Clotilda, să zicem, va găsi lesne un alt gigolo care să-i mănânce banii şi să-l înlocuiască cu succes pe Patrick, gem gazetele de oferte - "tineri chipeşi oferim companie şi servicii complete unor doamne generoase" - dar pentru Fulguleţ va fi o lovitură din care nu-şi va mai reveni niciodată, în caz că va supravieţui.
    Învinse până la urmă spiritul de vendetă. Suferinţa tot de la Dumnezeu e dată şi probabil că îi e scris şi lui Fulguleţ să plângă la mormântul lui fecioru-său. Nenorocul ei că a zămislit un ticălos, cei fără de lege trebuie să plătească. E mamă, va suferi groaznic, dar ăsta nu-i un motiv ca Patrick să scape de pedeapsă. În definitiv, nici condamnaţii la ştreang sau scaunul electric nu sunt orfani.
    Monica nu-şi va găsi liniştea, acolo unde se află, dacă tinereţea şi lacrimile de sânge vărsate (ehei, nu ajungi aşa uşor să-ţi curmi viaţa, vai şi amar de zilele care au prefaţat actul) nu vor fi echivalent răzbunate.
    După ce îşi anestezie conştiinţa care cârtea, Luiza se simţi ca după efectuarea unui salt în gol, a unui fapt deja împlinit, încercând cunoscuta stare de spirit - alea jacta est!
    De aici, de unde ajunsese, nu mai putea fi întoarsă, şi o linişte adâncă se pogorî asupra ei. Avea totodată sentimentul că a intrat în pielea unui nou personaj. Se duse la oglinda din dormitor şi îşi pictă pe obraz o mască din Faust: Lucifer.

                                                            74.

                                     Bătrâna avea o imaginație romantică,  o capacitate de automistificare remarcabilă, îmbinată cu tendinţa de a simplifica până la a exclude ceea ce nu-i convenea, combinaţia determinând-o adesea să confunde visul cu un fapt împlinit, greul sau chiar imposibilul, cu faisabilul.
    Când se raliase opiniei lui Mărgescu că cei trei nu pot plăti altfel decât cu propria lor viaţă, Luiza ezitase înainte de a-şi da acordul din raţiuni strict morale. Să iei zilele cuiva i se părea un act de o cutezanţă nebunească, sfidând toate poruncile sfinte, ridicând între tine şi Cer o barieră definitivă. La actul în sine, concret, însă nu reflectase, trecând asupra lui cu superficialitate. La o adică, în fiecare zi sunt asasinaţi o grămadă de oameni, parcă unul la fiecare zece minute înregistrau statisticile americane.
    Acum însă, după ce cârdăşia cu Emil fusese pecetluită, actul criminal (şi încă trei, nu unul singur!) nu i se mai păru atât de simplu. Îi repugna însăşi ideea, dincolo de scrupulele etice, eventualul contact cu făptura victimei - silnic şi vulgar o crispa. Fapt hotărât, Emil va ţine în mână arma crimei ea sustrăgându-se obligaţiei sub pretextul chiar real al vârstei, al stării de sănătate şi al nervilor obosiţi. Asta nu înseamnă că va fi mai puţin vinovată în faţa lui Dumnezeu, a semenilor sau a ei înseşi. Dacă o fi şi o fi să ajungă în faţa autorităţilor, va răspunde alături de Emil în calitate de autor moral şi complice.
   Nu-i era frică de pedeapsă, demult voia să moară, şi doar dorinţa aprigă de a o răzbuna pe Monica o mai ţinuse în viaţă. Ceea ce o speria realmente era închisoarea, mediul ticălos şi vulgar pe care ar fi fost silită să-l suporte, dar chestiunea era lesne rezolvabilă cu un pumn de pastile înghiţite oportun, înainte de a fi petrecut o singură zi după gratii.
    Îşi mai zise că pentru a se simţi cu conştiinţa pe deplin împăcată şi totodată pentru a se putea prezenta în faţa Monicăi cu fapte concrete, şi nu doar cu vorbe (acordul dat gămanului), luă hotărârea să contribuie mai substanţial la înfăptuirea celor trei asasinate. Nu ştia încă la ce modus operandi se gândise Mărgescu, ce armă alesese pentru înfăptuirea crimei, dar ea va folosi otrava care nu presupune contact fizic cu victima, iar lui îi va pune la dispoziţie revolverul.
    Arma aceasta constituise marele secret al familiei, datând de peste cinci decenii. Era un Mauser din cel de-al Doilea Război şi aparţinuse lui taică-său, Pericle Miclea, colonel de cavalerie în Armata Regală. La isprăvirea războiului, după instaurarea regimului de democraţie populară, Miclea predase, supunându-se ordinelor, tot armamentul din dotare, minus Mauserul. În 1948, fugise în munţi, alăturându-segrupului de partizani al lui Arnăutu. Acolo şi pierise, trăgându-şi un glonţ în cap când securiştii erau cât pe ce să pună mâna pe el.
    Arma însă o lăsase acasă cu bună ştiinţă, încredinţând-o nevesti-sii, în calitate de nepoată, fiică şi soţie de militar, ca la o adică să se poată apăra.
    - ...Mama ştia să umble cu armele, explică Luiza unui imaginar interlocutor, fusese la vremea ei mare amatoare de tir şi vânătoare... Papa anvizaja pentru noi două o trecere frauduloasă de graniţă - a fost ultimul lui sfat, înainte de a pleca de acasă: "Fă imposibilul ca să fugiţi, altfel vă mănâncă de vii comuniştii! Mihai a constituit ultima redută, a plecat el, s-a terminat cu noi. Am fost pe frontul de răsărit, ştiu de ce sunt în stare bolşevicii! Sunt mai răi decât Hitler, sunt bestii apocaliptice, mitocani diabolici!" Lui Papa îi era mai ales teamă, mai rău decât de grăniceri, de călăuze ticăloase, de-aia insista ca mama să aibă o armă...
    Bătrâna doamnă Miclea ţinuse revolverul îngropat în grădină şi tot acolo, făcută sul şi împachetată în muşama, fotografia tablou a membrilor ultimului parlament interbelic (1934-1937) printre care se afla şi bunicul dinspre mamă, deputatul Clementin Mărdărescu; o fotografie incendiară, înglobând toate personalităţile vieţii politice şi sociale interbelice - Maniu, Brătienii, Vaida-Voevod, Mihalache, Goga, Şeicaru etc. - şi care descoperită în casa vreunui cetăţean ar fi echivalat cu cincisprezece ani de canal.
    După decesul maică-sii, Luiza preluase revolverul ascunzându-l în sertarul dublu al unui scrin, iar spre anii '75, avusese curajul să agaţe şi tabloul istoric pe unul dintre pereţii salonului cu amintiri.
    Frecând revolverul cu o cârpă moale, gest mai mult reflex, căci arma era perfect de bine întreţinută, şi zăcând în tainiţa scrinului, n-avea cum să se aştearnă praful, bătrâna îşi zise că la vederea ei, Emil va încerca o surpriză de zile mari. Apoi, o trăsni o idee! Mărgescu n-avea voie să folosească Mauserul în toate cele trei crime, pentru a nu îngădui anchetei o corelaţie între ele. Modalităţile de crimă vor fi obligatoriu distincte.
    Glonţul, apoi altceva şi iar altceva, otravă (procurarea şi administrarea o priveau pe ea), ştreang, sugrumare, accident, indiferent ce.
    Puse Mauserul la locul lui, bucurându-se că Ioana nu se întorsese încă de la Clotilda care mai avea nevoie de ea. Harnică şi utilă Ioana, dar în momentele acestea pe care le socotea de maximă importanţă, era mai reconfortant să nu simtă nicio prezenţă străină în casă. Ea era bătrână, nu-şi mai stăpânea emoţiile ca altădată, se mai şi pomenea vorbind sin gură, de ce să aibă un spion în spinarea ei?
    O vreme, visă - "oh, nimic nu-i mai dulce ca răzbunarea!" îşi repetă, nici ea nu ştia pentru a câta oară, şi îi şi vedea pe cei trei întinşi pe catafalc - şi se întrebă dacă avea să se ducă la înmormântările lor sau nu. Dar ăsta era deja un amănunt la care va avea când să chibzuiască. Pentru moment, constată că se înnoptase de-a binelea, iar ea avea chef să asculte Wagner pe care totdeauna îl considerase cam sepulcral. "Ăsta morbid şi Ceaikovschi «neserios»." Îşi zise că Lohengrin se potriveşte circumstanţelor, deşi dispoziţia ei era mai degrabă voioasă.
    Se demachie, îşi prepară la iuţeală un ceai de muşeţel proaspăt şi înghiţi o pastilă de Luminai. Avea să doarmă neîntoarsă pe acordurile wagneriene. Aşa se şi întâmplă.
    Îl aştepta pe Mărgescu în cursul după-amiezii. Când se întoarse de la cimitir, pregăti necesarul pentru servitul cafelei, de asemenea tava cu sticla şi bolurile de coniac. Se gândi apoi să ia şi Mauserul la îndemână. Intră în dormitor şi încremeni.
    Revolverul dispăruse de pe comodă.

                                                               75.

                                     N-avea chef de nimeni și de nimic. Nici de Sherwood şi Pădurea lui împietrită, nici de "Gabby" şi blugii în care trebuia să te strecori ca într-un prezervativ prea strâmt, nici de colegi şi - pentru prima oară de când urcase pe scenă - nici de public. Piesa fusese pusă în scenă de Marin şi se bucura de un mare succes, jucându-se - ceea ce acum constituia o raritate - cu casa închisă.
    În schimb, Doru Pavel jubila: în sfârşit, o piesă unde era loc şi pentru el, şi toată lumea era de acord că în rolul gangsterului Duke Mantee are o creaţie excepţională. De unde şi dispoziţia lui exultantă, Diana închipuindu-şi, pe bună dreptate, că Doru trăieşte probabil cea mai fericită perioadă din viaţa lui. Succes profesional, iar de două nopţi, zâna visurilor (celor mai utopice!) dormea în patul lui, primindu-i îmbrăţişările. Actriţa constată că dincolo de amantul înfocat şi neaşteptat de expert, Doru Pavel, atunci când îl cunoşteai mai bine şi în special cu vânt prielnic suflându-i în pânze, putea fi un tip fermecător.
    Diana se surprinsese de câteva ori uitându-i sluţenia şi privindu-l chiar cu plăcere. Calitatea lui cea mai seducătoare consta în amănuntul că poseda arta de a iubi, dovedind o inepuizabilă fantezie. Acestea însă erau simple observaţii făcute en passant şi care vor rămâne fără consecinţe. Diana nu se vedea, NU SE CONCEPEA pereche cu un Pavel şi îşi zise că trebuia să fie foarte atentă ca mica ei aventură să nu ajungă la urechile presei. Îl va folosi câtă vreme va avea nevoie de el, pe urmă, "adio, Dorule, de azi încolo, devenim unul pentru celălalt, simplă amintire". Şi se simţea extrem de generoasă, încredinţată că dăruindu-i-se preţ de câteva zile, poate o săptămână, în funcţie de evenimente, îi făcuse un cadou unic, un privilegiu la care nici nu visase vreodată.
    Se depărtă de oglindă pentru a se privi în ansamblu. Nuţi tremura în colţul cabinei. Îi era frică de stările proaste ale Dianei, dar mai îndrăcită ca azi, n-o văzuse niciodată. O repezise din nimic de câteva ori, o făcuse "peizancă neghioabă" şi, la un moment dat, fusese gata s-o plesnească.
    Găsi că arată groaznic şi cearcănele pe care machiajul nu reuşise decât să le estompeze vag, o îmbătrâneau cu zece ani. "Arăt exact ca o mâţă sleită de săptămâna brânzei! Ca o târfă după o noapte cu dever serios!..."
    Cineva ciocăni în uşa cabinei şi iarăşi simţi că o apucă dracii. Mai mult ca sigur, era Dragoş care de două zile încerca zadarnic să aibă o convorbire cu ea. El nu juca în spectacol, dar o vizită intempestivă aici, în cabină, era cea mai sigură modalitate de a o găsi.
    Înciudată, se pregăti să-i ofere o partitură de neuitat. Îşi aminti de o colegă de teatru, azi la pensie. Nu mare lucru de capul ei ca actriţă, dar era femeie deşteaptă şi trecută prin multe. Aveai ce învăţa de la Roşeasca, şi Dianei, debutantă în teatru pe atunci, îi plăcea s-o asculte. Vehicula în special câteva principii fixe care, pretindea ea, trebuie să rămână bătute în cuie pentru orice actriţă, mai ales tânără. "Nu te căca pe lângă casă că miroase!" sau echivalentul "lucrul amestecat miroase a căcat!" Tradus şi raportat la circumstanţe, asta însemna - "nu te încurca niciodată cu colegii din teatru, că te alegi doar cu cucuie şi vorbe. Vor exista martori pentru fiecare aventură de-a ta; îţi pui singură contor, căci nimic nu-i delectează mai vârtos pe cei din jur decât să-ţi ţină răbojul amanţilor, vor fi discuţii generate de invidie - care joacă mai mult şi are mai mult succes - şi, în sfârşit, tot singură îţi institui un regim de cenzură. Fiind colegi, te poate controla tot timpul, nu mai ţin tromboanele - filmări, repetiţii decise ad-hoc etc. - practic, îţi atârni ghiulele de picioare..."
    Ei bine, asta realizase ea cu Dragoş, se legase de mâini şi de picioare, şi dând-o cu un brânci la o parte pe Nuţi care i se aşezase în drum, se repezi spre uşă şi o deschise violent, ca o furie. Surpriza o blocă, făcând-o să-şi înghită cuvintele.
    Un comisionar chipeş, într-o uniformă impecabilă, îi oferi zâmbind cu toată dantura - şi avea ce arăta - un buchet de flori şi o cutie dichisită, împopoţonată cu o panglică de toată frumuseţea. Diana surâse dintr-o dată înmuiată, îl expedie pe tip cu un bacşiş şi se repezi să deschidă pache tul. Nuţi, din colţul ei, îi urmărea mişcările în oglinda toaletei. Dianei îi plăceau cadourile, şi ăsta părea de soi. Întâi să vedem despre ce-i vorba şi pe urmă, căutăm expeditorul.
    Rupse hârtia, apoi cu o nerăbdare sporită deschise urechile cutiei de carton ca pe nişte uşi. Înăuntru, un obiect ciudat, pe care la început nu-l putu identifica. Îl extrase cu prudenţă şi, în aceeaşi clipă, ţipătul de oroare al lui Nuţi se confundă cu propriul strigăt.
    Un craniu, ştirb de câţiva dinţi, îi adresa un rânjet lugubru. Pe fruntea lucioasă, câteva cuvinte scrise cu o carioca groasă, neagră:
    Bună seara. Monica.

                                                                      76.

                                       Telefonul maică-sii  îl puse pe gânduri. Întâi că Fulguleţ nu apela niciodată la celular. Excepţia presupunea că voia să înlăture orice posibilitate pentru Martineasca de a surprinde discuţia lor. Conţinutul convorbirii îi confirmă bănuielile:
    - Nu intru acum în amănunte, dar ţineam neapărat să-ţi comunic că am stat de vorbă cu Ioana. Trebuie să ştii că ai în ea un aliat de nădejde.
    - Habar n-am despre ce vorbeşti! Ce treabă am eu cu Ioana?!
    - Îţi explic când ne vedem. Până atunci, acordă-i încredere absolută!
    - Al naibii să fiu dacă pricep ceva! Ce trebuie să fac?
    - Deocamdată nimic peste ce am stabilit. Cât despre Ioana, consider-o coechipieră. Şi să nu te surprindă nimic din ceea ce face, chiar dacă ţie, ţi s-ar părea ciudat!
    Patrick se enervă:
    - Mamă, ce puneţi voi la cale împotriva Clotildei?
    - Nimic care să nu fie în interesul tău. Pentru moment, cuvântul de ordine este atenţie! Ochi deschişi, urechi ciulite!
    "Prea multe pentru o singură zi", conchise în sinea lui Patrick nemulţumit.
    Apelul lui Fulguleţ îl prinsese în plină stradă, la câteva minute după ce se despărţise de Sandu Bălan. Aruncă ananasul pe canapeaua din spate şi demară, asediat de o stare necunoscută încă, de un acut disconfort sufletesc. Printre altele, se lăsase cuprins de - iarăşi inedit - un sentiment de autonemulţumire a cărui explicaţie îi scăpa.
    Ajuns acasă, intră direct în camera lui. O auzi pe Tanţa manevrând oale şi tigăi în bucătărie, dar Ioana nu se arătă. Aşa proceda de câteva zile, mai precis de când audiase de sub pat episodul erotic consumat între el şi Clotilda. La amintirea lui, Patrick roşi, spunându-şi că nu trecuse vreodată prin momente mai penibile.
    După ce făcu un duş, îşi puse halatul şi un pantalon uşor, de casă, apoi luă o înghiţitură zdravănă de scotch sec, direct din sticlă. Îl aşteptau clipe nasoale, avea nevoie de un stimulent. Cu ananasul sub braţ, bătu la uşa Clotildei.
    - Intră! se auzi glasul slab al bătrânei, care completă la intrarea lui: Mi-era teamă că nu m-ai auzit. Nu ştiu unde se tot foieşte fata asta de la o vreme... Îi dai un pusi dulce lui Mami?
    Patrick se execută, arătându-i fructul superb.
    - E magnific! se extazie Clotilda. Şi ce aromă! Te îmbată! Unde probabil mi-e şi frig tot timpul, îmi vin în minte peisaje tropicale, cu oameni frumoşi, îmbrăcaţi doar în saronguri şi flori, beţie de flori parfumate oriunde ai întoarce ochii! E visul meu cel mai iubit! Să mai ajung o dată acolo, împreună cu Băiatul meu!...
    - O să ajungem, Mami, rosti Patrick cu căldură, sărutându-i degetele pe care sclipeau verigheta de briliante şi un diamant roz superb, cadoul de logodnă al răposatului Martinescu.
    Îi cercetă chipul cu o privire nouă, pătrunzătoare, generată de profeţiile în bernă ale lui Fulguleţ. Într-adevăr, dacă te uitai atent, sub sulimanul consistent, se întrezărea pielea galbenă, gâtul, încă decent până mai acum vreme, îmbătrânise brusc. Din cauză că slăbise, la baza lui apăruseră zbârcituri care se adunau într-un colan de mici pipote (Patrick le detesta şi în farfurie), mărgelele de cristal încercând zadarnic să le camufleze. Ca noutate, mai constată şi un uşor tremur al mâinilor, inexistent până atunci, iar în contrast scandalos cu întreaga înfăţişare ravajată, mirosind a Magie Noire şi a colivă, privirea avea o strălucire aparte, lacomă, febrilitatea specifică foamei de sex disperate.
    "Doamne! se cutremură Patrick, numai asta nu!"
    Ca din întâmplare, se ridică de pe marginea patului şi reteză de câteva ori încăperea, cu un aer preocupat care nu scăpă Clotildei.
    - Băiatul meu are probleme? se interesă cuprinsă uşor de îngrijorare.
    - N... nu, nimic.
    Clotilda îl ameninţă cu degetul:
    - Iar ai uitat ce-a păţit Pinocchio? Ce poate fi atât de rău încât să nu-mi poţi spune? Ţi-am repetat-o de nu ştiu câte ori, Mami e cea mai bună prietenă a ta.
    - Ştiu, scumpo.
    - Atunci? Abia dacă taci, mă determini să mă gândesc la cine ştie ce catastrofe!... Hai, puiule, te ascult.
    Patrick mimă cu sinceritate încurcătura, pentru că, de fapt, el se simţea realmente stânjenit. Ar fi plătit scump să fie scutit de această discuţie. Clotilda îi dădu ghes:
    - Hai, nu-ţi mai căuta cuvinte, pot să te înţeleg oricum te-ai exprima.
    Inima începuse să-i bată şi simţi cum spaima cea rea i se strecoară în suflet. Dacă vrea să-i mărturisească o infidelitate cu efect, nu o simplă aventură, ceva serios?
    Acesta fusese coşmarul Clotildei vreme de cinci ani! Că va veni şi ziua în care, răpus de dragoste, ferm încredinţat (ca totdeauna când te amorezezi) că a întâlnit femeia unică, fără de care nu concepe şi nu merită să mai trăiască, Patrick o va concedia pe ea, ca pe o slugă de care te poţi dispensa.
    Una e ce-şi promiseseră în perioada idilei - "nu pretind decât sinceritate, dacă intervine cineva mi-o spui fără menajamente, nu-ţi voi pune nici o piedică etc.." - şi alta-i să fii pusă în faţa faptului împlinit!
    - Intenţionam să-ţi vorbesc mai demult, începu cu voce scăzută, dar am aşteptat să te înzdrăveneşti. Acum, slavă Domnului, te-ai angajat pe drumul cel bun, nu mai ai nevoie...
    Martineasca îl întrerupse sufocată:
    - O cunosc?
    Patrick se holbă:
    - Pe cine?!
    - Nu eşti obligat să mă menajezi, ci doar să fii sincer. În viaţa ta a intervenit o Dulcinee şi ţi-e greu să mi-o spui în faţă!
    După o secundă de stupoare, Patrick izbucni într-un râs homeric - ah, cascadele lui de râs, inimitabile explozii de tinereţe exuberantă - şi se prăbuşi în fotoliu. Dădea impresia că nu se poate opri, şi nevastă-sa îl privea contrariată.
    - Vrei să-mi explici ce-i atât de nostim?
    Patrick îşi plesni o palmă răsunătoare pe frunte:
    - Dumnezeule mare! Va să zică asta era în capul tău?! Că mi-am găsit o fufă?!
    - După introducere, la ce altceva mă puteam gândi? Spune mai repede despre ce-i vorba!
    Atmosfera se destinsese şi Patrick se simţi în stare să abordeze direct problema.
    - Uite, iubito, cum stau lucrurile! M-am gândit mult şi m-am decis să-mi iau un serviciu.
    Clotilda se holbă. Uite ultima chestie la care s-ar fi aşteptat.
    - Ce-ţi veni?!
    - Te rog să mă asculţi până la capăt. Vorba lui taică-meu, Ioan Sârbu cel Drept...
    Folosise porecla ştiind că pe Clotilda o amuza teribil şi, într-adevăr, aceasta începu să râdă:
    - Ce învăţătură plină de miez a mai emis?
    - Vorba lui, împlinesc treizeci de ani şi nu-i nimic de capul meu. Am ajuns la vârsta la care promisiunile rămân doar poliţe semnate în alb şi trebuie deja să prezinţi realizări.
    Clotilda îl cercetă lung:
    - Tu vezi la fel lucrurile?
    - Da, iubito, nu pot fi toată viaţa condus de mână.
    - Această decizie subită are vreo legătură cu... boala mea?
    - Ce vrei să spui?
    - Că pe tine şi pe taică-tău vă preocupă ce vei face, în caz că eu mor...
    Într-o clipă fu la picioarele patului şi îi strânse la piept mâinile reci. Izbuti o expresie de întristare adâncă:
    - Cum poţi fi atât de rea, Clo-Clo? Cu mine, dar în primul rând cu tine? De unde atâtea susceptibilităţi? Ce ţi se pare ieşit din comun în faptul că tata vrea să-mi fac rost de-o slujbă, iar eu sunt de acord că m-am distrat destul şi că nu-i normal ca la aproape treizeci de ani, să nu am la activ nici măcar o singură zi de muncă?!
    - În fond, ai dreptate, dar trebuie să recunoşti că decizia ta coincide, în mod ciudat, cu îmbolnăvirea mea.
    - Coincide cu altceva, Clo-Clo! Chestiunea asta mă obsedează mai de demult, dar o întâmplare poate profetică m-a determinat să nu mai amân la infinit tradusul în practică: la vară, la toamnă, anul viitor, să treacă Sărbătorile... Deci, nu viitorul nedefinit şi incert, ci prezentul cât se poate de actual. Îmi iau un serviciu!
    - Ce s-a întâmplat?
    Lui Patrick i se păru că dă mai multă greutate relatării, dacă antedatează evenimentele, vezi Doamne, nu-i un capriciu, a avut timp să reflecteze şi să adâncească...
    - Acum câteva săptămâni m-am întâlnit întâmplător cu un fost coleg de liceu şi de clasă. Coleg şi cu Dragoş, bineînţeles, dar n-are importanţă. Îl cheamă Sandu Bălan. Băiatul ăsta era ceea ce se numeşte uzual "o poză de copil", model pentru mai multe generaţii! Aşa îl vedeau familia, profesorii, şi chiar aşa şi era. Dintr-o familie excelentă, bine situată, avea toate atuurile unui viitor plin de realizări...
    Îi relată pe larg toată confesiunea lui Bălan. Extrem de convingător pentru că avea darul vorbirii, era un oral, dispunea şi de autenticul faptului real. Impresionată şi poate sensibilizată de boală, Clotilda lăcrimă de-a lungul povestirii, Patrick având grijă să dramatizeze, insistând asupra decrepitudinii jalnice în care se afla Bălan acum.
    - ...Mă înţelegi, Clo-Clo? Destinul lui, toată povestea, felul cum arăta m-a dat peste cap! Dintr-o dată, m-am simţit complet descoperit, un atom nemernic care până acum a avut baftă, şi când ea o să-mi întoarcă popoul, nu-mi va mai rămâne decât să-mi pun ştreangul de gât!
    - În general, când norocul îţi întoarce spatele, nu-ţi rămâne mare lucru de făcut, filosofă Clotilda.
    - Fără îndoială, dar eşti mai liniştit dacă te poţi bizui pe ceva, un salariu, o pensie... Te pregăteşti cumva pentru zile mohorâte. Nu poţi împiedica ploaia să cadă, dar o aştepţi altfel când ai în dulap un trenci şi o umbrelă.
    - Ai dreptate, spuse bătrâna parcă distrată.
    Se întreba în ce măsură o avantaja sau nu noua situaţie.
    - Te-ai gândit la ceva anume?
    Patrick începu să râdă:
    - Sârbu cel Drept e obtuz, dar nu total lipsit de simţul realităţii. Ştie că nu mi s-ar potrivi o slujbă de conţopist şi nu mă vede nici la Petroşani, intrând în şut cu ortacii. Mi-a sugerat un serviciu care presupune relaţii cu publicul. Am look, zice el, sunt convingător şi vorbesc trei limbi străine. La nevoie, mai pot învăţa una-două din zbor, n-ar fi o problemă pentru mine...
    - Aşa e. Ai fost dăruit cu de toate şi din plin. Ai vreo ofertă?
    - Are tata. Un fost coleg de birou a pus pe picioare o afacere de import-export şi cică ar avea nevoie de un tip ca mine...
    Martineasca simţi un ghimpe în inimă. Oamenii ăştia, Sârbuleştii, încercau pe toate căile să-l rupă de ea. Calculă imediat consecinţele posibile. Un serviciu regulat ar introduce oarecare disciplină în viaţa lui Patrick, îl va aduna de pe drumuri, îi va lăsa mai puţin timp pentru aventuri însăilate doar aşa, ca să-şi omoare timpul. Pe de altă parte, slujba, dacă nu presupune un program riguros şi prezenţă permanentă în spatele unui birou, îţi oferă libertate de acţiune, peisaj variat, posibilităţi multiple de a face cunoştinţe noi. Controlul din umbră (Băiatul nu trebuie să simtă zăbala) al Clotildei îşi va pierde eficienţa şi, în general, dependenţa lui totală faţă de ea va fi serios obturată.
    Toate acestea, calculate în puţine secunde şi aproape simultan, aveau un rezultat clar: "conveni că nu-i convine". Evadat din poalele ei, Patrick va fi altul.
    Raţiunea sănătoasă a Clotildei fu însă şi de această dată mai tare. "N-am niciun motiv serios ca să mă opun - dorinţa Sârbuleştilor de a-şi vedea feciorul instalat în normal (adică să lucreze, ca tot omul) era generată de o necesitate, pe cât de legitimă, pe atât de imperativă. Admiţând totuşi că, sub un pretext sau altul, m-aş opune, tot nu realizez nimic şi mi-i şi urc pe toţi în cap! Fulguleţ îl manipulează cum vrea pe fiu-său, fiindu-mi în acelaşi timp şi un duşman înverşunat: nu trebuie s-o mai alimentez eu cu combustibil..."
    Ajungând la această concluzie, încearcă să pară zâmbitoare.
    - Te-ai gândit foarte bine, puiule. Poate că la început o să-ţi fie mai greu, ştii cum e când treci de la program de voie la unul de militărie, dar odată şi odată, tot aici trebuia să ajungi.
    - Deci n-ai nimic împotrivă...
    Cuvintele oscilaseră între constatare şi întrebare.
    - Ce motive aş avea? Eu urmăresc doar ca ţie să-ţi fie bine! Normal ar fi fost să mă gândesc şi eu la aspectul ăsta, dar vezi tu, mie îmi pari atât de tânăr, încât am uitat că timpul trece... Îţi doresc mult noroc!
    Patrick îi sărută mâna plin de recunoştinţă şi cu cea mai strălucitoare privire posibilă:
    - Mulţumesc, Mami, ştiam că ai să înţelegi. Îţi promit că mă voi strădui ca tu să-mi simţi lipsa cât mai puţin.
    În sinea lui era profund dezamăgit. Îi era lui de trezit în fiecare zi "cu goarna" şi de "să trăiţi, don' şef, dumneavoastră aveţi întotdeauna dreptate!...", ca leneşului din sat, să iasă la seceră! I se adresă în gând lui Fulguleţ: "De, maman, aici ai zbârcit-o! Strategia ta n-a ţinut!"
    Clotilda nu părea deloc nemulţumită de perspectiva unui Patrick slujbaş, cum să mai aduci vorba despre un testament care să-l asigure în viitor?!
    Patrick oftă imperceptibil şi ridică din umeri. Deocamdată asta era situaţia, urma să vadă cum va reacţiona Martineasca în etapa a doua, când va fi supusă unui tratament-şoc: Patrick, din ce în ce mai solicitat de slujbă, va începe să lipsească mai toată ziua, uneori şi noaptea, apoi, "deplasându-se în provincie", cu săptămânile...
    În urma lui, Clotilda rămase gânditoare. După cinci ani de mariaj, simţea întâia dată că ceva nu mai e în regulă. Ceva serios.

                                                                 77.

                                       Ioana îl aștepta în camera lui. O vedea pentru prima oară după ceea ce în limbajul uzual va deveni "incidentul de sub pat". Era sobră, dar dezinvoltă, şi trăgea dintr-o ţigară cu cel mai firesc aer din lume. Lui Patrick nu-i scăpă familiarismul întregii atitudini.
    Părea că din toate punctele de vedere se simte ca la ea acasă, abordând un statut de egalitate. Nu mai era o slujnică umilă, ci un partener. Partener la ce?
    Păstrase doar ţinuta de serviciu, un halat albastru, încheiat cu nasturi la spate şi nişte balerini albi. Tânărul îşi zise că machiată şi cu alte straie ar fi putut deveni o femeie mai mult decât pasabilă, căci dispunea de unele date fundamentale. Avea ochi superbi, păr a cărui frumuseţe o ascundea cu bună ştiinţă strangulându-l în agrafe sau cozi de cal, un corp bine zidit.
    Ca minusuri, puteai vorbi despre buzele prea subţiri, răutăcioase şi bărbia prea proeminentă. O expresie mai zâmbitoare, mai luminoasă, ar fi corectat şi chiar îndulcit întregul ansamblu. Dar Ioana părea să nu-şi bată capul cu asemenea trucuri, şi când nu-şi camufla sarcasmul şi dispreţul, aşa cum proceda acum, devenea chiar infectă.
    - Băiatul e dezamăgit, Mami n-a marşat... Ce ne facem?
    Patrick tresări surprins. Cât timp discutase cu Patrick, Ioana lipsise din camera ei, amănunt verificat de el însuşi.
    - La ce dracu' uşă ai ascultat?
    - Pot auzi ce se discută şi peste două uşi, nu asta-i problema. Ai vorbit cu Fulguleţ?
    - Mda... mi-a spus câte ceva.
    - Atunci, eşti informat. Din acest moment, suntem o echipă.
    - Împotriva cui? se interesă ironic.
    - Împotriva unor surprize nedorite. Primul obiectiv? Trebuie să ştim precis dacă există sau nu un testament. Asta sub semnul urgenţei. Treaba ta e să afli cifrul.
    Patrick puse picior peste picior şi declară cu o nonşalanţă ostentativă:
    - Probabil n-ai fost informată, dar nu sunt obişnuit să primesc ordine!
    Privirea Ioanei scăpără fulgere. Ricană otrăvită:
    - Doar în pat şi de la sexagenare lubrice! "Mai la stânga... mai pe centru... toată!" Cam aşa suna textul!
    Chipul lui Patrick se învineţi de jenă şi mânie:
    - Dacă-ţi trag acum o palmă, te lipesc de zid! Cine te crezi, nenorocito? Indiferent ce-ai discutat cu maică-mea, tot sluga noastră eşti! Ba pe deasupra mai eşti şi curvă!
    Nimic din atitudinea arogantă a Ioanei nu se schimbă, rămase neclintită sub povara injuriei. Patrick îşi regretă ieşirea, dar prea îl provocase şi, pe urmă, îl deranja aerul de stăpână pe care-l arbora fata, sau, într-o variantă mai modestă, de cel puţin căuzaşă, aflată pe picior de egalitate cu el şi cu Fulguleț.
....................................................................................