Răzbunarea sluților, Rodica Ojog-Braşoveanu

.................................................................................
                                               8.

                        Patrick rămase interzis. Unde dispăruse Mami, distinsă şi doamnă în toate momentele vieţii ei, model de bună educaţie şi stăpânire de sine? Abia reuşi să îngaime:
    - M-am gândit tot timpul la tine...
    Bătrâna râse strâmb:
    - Zău?! De-aia n-ai dat niciun semn de viaţă timp de-o săptămână?
    - Am sunat, dar n-ai răspuns.
    - Şi ce-ai crezut, că am ieşit la horă?
    - Am crezut că s-a defectat telefonul.
    - O săptămână întreagă?! Nu mai minţi, că mi se face greaţă! N-ai dat nici măcar un telefon!
    Patrick care ar fi preferat să-l înghită pământul sau măcar să se afle la celălalt capăt al oraşului, continuă să joace teatru şi, oricine ar fi putut observa că nu are nicio aptitudine în acest sens.
    - Pentru Dumnezeu, Clo-Clo, ce s-a întâmplat?
    - Sunt convinsă că tu ai mai multe de povestit! Mai întâi cum a fost sejurul la Timişoara? Am auzit că târfuliţa asta, Anca, e nostimă! Zice-se, are un "fizic meseriaş"!
    Patrick o privea cu gura căscată, n-o auzise niciodată exprimându-se în maidaneză. Dar cea mai surprinsă era însăşi Clotilda, întrebându-se cum şi când depozitase, fără să ştie, cuvinte atât de ordinare!
    Tânărul râse cutremurător de fals:
    - Nu ştiu cine te-a informat, dar Anca e secretara boss-ului. Mi-a pus-o în cârcă la plecare, ce puteam să fac? Să refuz ca să nu intre nevastă-mea la idei? Gândeşte-te şi tu! Pot să jur pe ce vrei, şi putea s-o facă, într-adevăr, liniştit, că nu m-am atins de ea!
    Clotilda ridică din umeri scârbită:
    - M-ai adus în halul în care puţin mai îmi pasă de ce-ai făcut...
    Apoi, brusc, încercând să-l ia pe neaşteptate, atacă din nou:
    - În seiful meu, ce-aţi căutat? Tu şi cu Ioana! se ridică în şezut, urlând dezlănţuită. Puneţi la cale să mă prădaţi, ticăloşilor?
    Făcând pe ăla ofuscatul, Patrick dădu să se ridice:
    - Refuz să mai discut în condiţiile astea! Aştept să te calmezi.
    - Stai! urlă Clotilda, ţinându-l de mânecă. Atât vreau să-mi mai spui! Ce căutaţi, ce urmăriţi?
    - Nu ştiu despre ce vorbeşti... N-am umblat în niciun seif.
    - Minţi! Iar minţi! V-a văzut Tanţa când scotoceaţi într-o noapte şi pe urmă, m-am convins şi eu, când am găsit talmeş-balmeşul pe care l-aţi lăsat!
    - Repet, habar n-am ce insinuezi. Şi, în definitiv, ce mama dracului vrei de la mine?!
    Se enervase şi el, după moartea lui Dragoş, parcă nu-i mai păsa de nimic, se săturase de toată afacerea asta, nu voia decât să iasă din rahat, cu sau fără "banii babei". Începu şi el să strige:
    - O bag în mă-sa de viaţă! Vin de pe drum obosit, hărţuit, că doar n-am jucat ţurca acolo, şi în loc să aud o vorbă omenească, îmi montezi o scenă de isterie, mă faci hoţ şi ipocrit, şi presupun că n-ai isprăvit!...
    Clotilda răcni:
    - Adevărul, asta vreau!
    - Lipseşte ceva din casa de bani?
    - De ce-aţi umblat acolo?!
    - Înseamnă că nu-ţi lipseşte nimic. Ce mai vrei?
    - Putoarea aia să dispară imediat din casa mea!
    Patrick se avântă pe teren minat, conştient că aruncă ultimul zar:
    - Dacă vrei, pot să plec şi eu. Oricum, nu văd ce ne mai putem spune după cuvintele care s-au rostit!
    - Pleacă!
    - Voia dumneavoastră!
    Părăsi dormitorul cu paşi hotărâţi. Abia după plecarea lui, Clotilda dădu frâu liber lacrimilor. Lacrimi de sânge.

                                                            115.

                                 - Biata fetiță! o căina Vica pe nepoată-sa. Atât de tânără şi deja văduvă!
    - Nu erau cununaţi, se smiorcăi Simina.
    - Parcă hârtia aia contează?! Erau împreună de câţiva ani, se angajaseră... Ştia un Bucureşti întreg! Ce tragedie!
    Simina izbucni din nou în plâns. Pentru că aşa credea că se cade, altfel privea situaţia cu calm. De acord, nu-i o experienţă plăcută la vârsta ei, dar nici gaură în cer.
    La poziţia Dianei şi la felul în care arăta, mâine găseşte altul; nu unul, zece!
    În ce-l priveşte pe Simion Tamaş, dacă ar fi fost pus să-şi caracterizeze propria stare de spirit în capul sentimentelor contradictorii ar fi trecut confuzia şi nesiguranţa. Aşa i se întâmpla totdeauna când traversa momente grele. Avea senzaţia că păşeşte pe teren minat, că o lovitură năprasnică îl pândeşte din toate direcţiile şi că, în general, lucrurile i-au scăpat de sub control.
    "Frunză în vânt, asta mă simt", şi încerca, chiar şi la propriu, să se facă mic, mic de tot, căutând instinctiv întunericul şi ungherele din odăi; acolo unde, tot în mod nebulos, avea impresia că mâna cea necruţătoare a destinului nu-l poate dibui. La humoarea lui neagră mai contribuia şi faptul că din momentul în care auzise de moartea lui Dragoş Mateiescu, se simţise asaltat de presimţiri. Asta era doar începutul, ceva cumplit, distrugător pentru ei abia urma să se întâmple.
    Despre tragedie, aflaseră de la televizor, când tocmai se gândeau să mai zăbovească vreo zi sau două în Bacău. Moştenirea lu' unchiu' Costache se dovedise cu mult mai interesantă decât se aşteptase cineva şi, pentru a pune lucrurile la punct, era nevoie de ceva timp. În special băncile, unde răposatul avusese mai multe conturi, se arătau cu deosebire prudente şi peste măsură de birocrate. "Bănuţii tăi, domnule, munciţi de tine şi nu furaţi, le tremură mâna când e să ţi-i dea înapoi, până-i vezi, îţi sar ochii din cap!..."
    La aflarea nenorocirii însă, nu mai pierdură niciun minut şi urcară în primul tren spre Bucureşti. Probabil că Diana era peste măsură de afectată, Dragoş îi fusese ca un soţ şi, în orice caz, constituise legătura ei cea mai importantă de până acum. Normal era ca familia să o asiste în aceste momente, participanţi simţitori la durerea ei.
    Când pătrunseră în casă, senzaţia de deşert cu miros închis îi copleşi. Vag iritată căci la ea trăirile erau superficiale, colorând doar suprafaţa, Simina bombăni că prea e nesimţită şi Cireşica asta, că nimeni nu i-a pretins scuturătură mare, dar putea măcar să aerisească! Pe Simion însă, atmosfera îl deprimă şi lăsând bagajul în vestibul, începu să colinde odăile, aşteptându-se la ce-i mai rău.
    Nevastă-sa intră în bucătărie şi puse două ceşti de apă într-un ibric, la fiert. O cafeluţă înainte de a intra în cotidian. Doar pentru ea şi Simion, Vica trecând întâi pe la casa ei să-şi lase valiza şi să se primenească. Făgăduise însă că nu va zăbovi mult, căci Diana trebuia să fie înconjurată de întreaga familie.
    După ce făcu turul casei, Simion se duse în baie să-şi spele mâinile, apoi trecu în sufragerie. Se simţea "provizoriu" mai liniştit şi văzând ceştile aburinde de pe masă, exclamă bucuros:
    - O cafeluţă! Bună idee... Cireşica nu-i acasă şi Diana doarme.
    Simina se uită mirată la ceasul încastrat în marmură cenuşie de pe bufet, o piesă oribilă, dar foarte exactă.
    - La ora asta? E opt şi un sfert. Nu-i niciodată acasă seara. Ori are spectacol, ori iese în oraş.
    Tamaş o privi cu reproş:
    - Uiţi mereu că sărăcuţa-i îndoliată? Cu primar sau fără, Dragoş a fost omul ei. Ce-o avea în inimă, nici duşmanilor!
    - Nu uit, minţi nevastă-sa care nu vedea deloc în negru situaţia Dianei, dar orice ar fi în sufletul ei, de la spectacol nu poate lipsi.
    - I-or fi dat concediu câteva zile, trebuie să fii complet lipsit de inimă să nu înţelegi astfel de cazuri...
    Chiar aşa se şi întâmplase, Diana obţinuse concediu medical şi luând sedative cu pumnul, dormea mai toată ziua. Faptul că de aproape o săptămână, de când găsise cadavrul Monicăi spânzurat de lustră şi pentru care încă nu găsise explicaţie, nu se mai machiase, nu-şi mai făcuse nici o mască  hrănitoare şi nu-şi periase până la scântei minunatul păr, spunea totul despre halul ei de deprimare. Se simţea speriată, total depăşită de ciudatul complex de întâmplări "Monica" şi tot acum făcea cunoştinţă cu înfricoşătorul sentiment al obstacolului insurmontabil, al zidului care s-a ridicat dinaintea ta şi dincolo de care eşti incapabil să mai întrevezi vreo luminiţă. Nu vedea şi nu se mai vedea în perspectivă, nu intuia cum avea să arate viaţa ei începând de mâine, presimţea ca şi taică-său, dar dispunând de alte date, că va interveni ceva cumplit, că nimic nu va mai semăna cu ce-a fost.
    Spre surprinderea ei, totodată, moartea lui Dragoş nu-i adusese uşurarea la care se aşteptase şi, fără să încerce remuşcări (în fond, el a vrut să mă ucidă, eu n-am făcut decât să i-o iau înainte, suntem chit) avea temeri, o stare de nelinişte şi chiar confuzie; nu-i venea să creadă că îl asasinase, că era  definitiv şi de-a binelea mort. Cel mai tare însă o îngrozeau mesajele Monicăi şi îşi storcea minţile până simţea că înnebuneşte, întrebându-se cine este persoana care în afara lui Patrick, scos din discuţie, mai ştie despre drama petrecută în urmă cu cinci ani.
    Toate acestea alternau cu momente în care încerca să se încurajeze singură.
    Făcea parte din specia invulnerabililor, comisese, în calitate de autor moral, două asasinate şi scăpase basma curată. Nu există însă crimă perfectă, nu există ucigaş care să nu comită o greşeală fatală ducând şosea dreaptă la descoperirea lui. Pe ea însă îngerul gardian o ocrotea până şi în ticăloşii, aşa fusese ea ursită, să iasă mereu învingătoare.
    Dată fiind legătura de notorietate cu Dragoş, era firesc ca Poliţia să-i facă o vizită. Avea însă alibiuri de fier, iar înfăţişarea ei fusese şi mai convingătoare.
    Anchetatorul o recunoscuse anevoie în femeia vizibil distrusă, fără fard şi cu cearcăne adânci, pe strălucitoarea Diana Tamaş. Fusese o luare de declaraţie mai mult decât formală, iar scuzele ofiţerului de Poliţie pentru faptul de a o fi inoportunat în aceste momente depăşiseră numărul întrebărilor.
    Mai îngrijorat era Doru Pavel. Se trezise încă de a doua zi cuprins de remuşcări, iar departe de Diana şi de efectul anesteziant pe care-l exercita asupra lui, îl asediau gânduri în bernă; supradimensionate de întunericul nopţii, se transformau într-un adevărat coşmar.
    Deşi stabiliseră ca ei doi să nu se mai vadă şi nici să nu-şi mai telefoneze până când lucrurile aveau să se aşeze, Doru nu rezistă şi o conjură printr-un bileţel lăsat în timpul nopţii la cutia poştală, să-i acorde o întâlnire. Îi era teamă că nu mai răspunde de el...
    Diana, la rândul ei, îl înjură ţeapăn, dar, pe de altă parte, prea îi era frică să nu facă vreo prostie, pentru ca să-l refuze. Stabiliră să se întâlnească în aceeaşi noapte, la ora unu când sigur toată casa va dormi, admiţând chiar că bătrânii se vor fi întors de la Bacău. Pentru un plus de siguranţă, va escalada fereastra de la camera ei...
    Până atunci, mai înghiţi o pastilă de Diazepam care-i asigură un somn greu, fără vise.

                                                              116.

                                 Pe la ora nouă, în aceeași seară, sosi şi Vica. Deşi arborase o expresie de circumstanţă, îndurerată, era imposibil să nu simţi în subteran voioşia ei caracteristică, aviditatea cu care aştepta amănunte senzaţionale. De altfel, arăta proaspătă, odihnită în ciuda zilei petrecute în tren şi emana o aromă înviorătoare de săpun Lavanda.
    Se interesă cu aer conspirativ şi glas scăzut:
    - Ce face? Aţi vorbit cu ea?
    - Doarme, răspunse frate-său. Mare noroc! În momente grele, somnul e o binecuvântare.
    Vica observă cu satisfacţie:
    - Organism sănătos! S-a izbit nouă.. Totuşi ar trebui să ia ceva în gură, cine ştie de când zace aşa.
    - Nici n-aş şti ce să improvizez, în afară de nişte macaroane, spuse Simina, şi de astea Diana nu se atinge. Frigiderul e gol, nu te poţi baza pe Cireşica...
    Tamaş decretă:
    - Lăsaţi-o în pace! Somnul e cea mai bună hrană pentru ea acum... Staţi aşa! cerând linişte, ridică mâna. Parcă am auzit uşa... S-a întors Cireşica...
    Într-adevăr, îşi făcu zgomotos intrarea şi când dădu ochi cu familia reunită, observă, înveselită parcă:
    - Ia te uite! Va să zică v-aţi întors! Am văzut eu lumină din stradă, dar am crezut că am uitat-o aprinsă!... Cum a fost la înmormântare, barem v-aţi distrat?... Cum îi stătea lu' unchiu' Costache pe năsălie?
    O priveau muţi şi sideraţi. Cumplit de vopsită şi aproape despuiată, emana o deşănţare nemaiîntâlnită de cei trei, şi încăperea parcă era invadată de un iz pestilenţial.
    "Parcă-i o târfă de speluncă marinărească şi pe deasupra beată", aprecie Vica şi îşi puse ochelarii de televizor, ca-o vadă mai bine.
    Fără să ştie de ce, Simina începu să râdă. Cireşica se hlizi:
    - Sunt nostimă, aşa-i?
    - Eşti beată, spuse Tamaş. Du-te şi te culcă.
    Nu fusese niciodată atât de direct, era un campion al eufemismelor, şi femeile îl priviră descumpănite. La rândul lui, se simţea distrus, avea impresia că seria de necazuri a şi început. Se uita perplex la femeia aceasta străină, sila şi compasiunea îl gâtuiau deopotrivă, şi îşi dorea numai ca arătarea aceea să dispară cât mai repede din faţa lui.
    Cireşica nu fusese nici în faşă plăcută la înfăţişare, dar prefera de o mie de ori vechea imagine pe care o oferea, de femeie, poate mai urâtă decât altele, dar la locul ei, cinstită şi demnă, un cadru didactic serios şi apreciat. Era atât de tulburat, încât îşi dezvălui, categoric fără să-şi dea seama că vorbeşte cu glas tare, un gând vechi, păstrat până atunci în mare taină:
    - Mai bine se călugărea... Asta era singura soluţie...
    Dându-şi seama de gafă, Vica îl întrerupse ţipând:
    - Simioane! Ia seama ce vorbeşti!
    Simina găsi cu cale să înceapă să plângă. De fapt, fusese prima care lansase în familie varianta mănăstirii ca rezolvare optimă a problemelor Cireşicăi şi, cu toată sinceritatea, nu vedea nimic ofensator în asta.
    - A intrat vrajba şi dihonia în neam! Am spus-o demult, trebuie să-l chemăm neapărat pe Părintele Miron să facă o sfeştanie.
    Cireşica îşi mişcă scaunul, venind chiar în faţa bătrânului:
    - De ce să mă călugăresc, tăticule? se interesă mieroasă, apăsând ironic pe apelativ. Explică-mi, daddy!
    Vica încercă să muşamalizeze:
    - Ei, acuma nu te potrivi şi tu la toate prostiile... Tu eşti fetiţa noastră şi te iubim! adăugă, hodoronc-tronc.
    În ochii fetei se aprinseră lumini otrăvite:
    - Nu mai sunt Ciorica?... Ipocrite!
    Se răsuci din nou spre Tamaş, şi glasul gâlgâind de ură şi suferinţă stătută, în crescendo, ajunse răcnet:
    - De ce să mă călugăresc?... Ştiu că m-aţi fi trimis la mănăstire ca să nu vă mai stric pozele de familie, dar uite că nu mai suntem în Evul Mediu! Acum noi, nenorocitele astea slute, avem drept de opţiune, şi eu am preferat să mă fac curvă!
    Simina îşi duse mâinile la urechi:
    - O, încetează! Nu-ţi stă bine să vorbeşti aşa!
    - Mai ţine-ţi pliscul, minte de găină! o repezi fiică-sa. Da, curvă! E vocaţia familiei, sau n-aţi observat până acum? Are tata două fete! Una ruptă din soare, ailaltă hâdă, amândouă curve!
    - Linişteşte-te, o rugă Vica. Nimeni n-a vrut să te jignească.
    Bătrânul Tamaş suflă prăbuşit:
    - Iartă-mă fetiţo... N-am ştiut ce spun... Parcă ar fi vorbit altcineva în locul meu... Iartă-mă...
    Cireşica se ridică şi azvârli cu putere scaunul de zid, făcându-l bucăţi. Declară glacial:
    - Iertare? Nici în iad, unde sper să văd pe toţi! Vă urăsc de moarte!

                                                 117.

                           Ajunsă în camera ei, Cireșica se simţi dintr-o dată destinsă, invadată de un binefăcător sentiment de uşurare. Scrupule, remuşcări, convulsii moral creştine, toate se risipiseră ca prin farmec. Se simţea în stare de orice, să înfrunte pe oricine!
    Se uită la ceas. Zece! Avea timp să tragă un somn. La ceasurile două, dinspre ziuă, Emil Mărgescu avea să se afle în faţa uşii de la intrarea în casă. Neauzită, îi va deschide şi-l va introduce înăuntru.
    Adormi imediat cu o expresie de hotărâre fanatică pe care somnul nu izbuti s-o îndepărteze.

                                                 118.

                           Luiza sosi către prânz, aşa cum anunţase, cu o valiză conţinând costumaţia pe care se decisese s-o poarte în ceea ce ea numea Ziua cea Mare; adică ziua - Doamne, cât era de aproape! - în care Monica va fi răzbunată. Sau, pentru că nu se temea de cuvinte şi se simţea pe deplin şi justificat responsabilă, ziua în care îl va ucide pe Patrick.
    În cea de-a doua valiză, aproape la fel de încăpătoare, avea trusa de machiaj, o sticluţă cu şoricioaică şi, pentru orice eventualitate, baioneta colonelului, ascuţită ca un şiş. Spera totuşi să nu se ajungă la această variantă pentru că îi repugna în continuare ideea de a veni într-un fel sau altul în contact cu trupul viitoarei victime.
    O găsi pe Clotilda distrusă, într-o stare greu de închipuit pentru această femeie proverbială pentru sângele ei rece, de o rafinată eleganţă care, dincolo de vestimentaţie, ţinea de fiinţa ei, cu maniere desăvârşite, trecînd prin viaţă graţios, în paşi de menuet. Perspectiva din care privise existenţa fusese îmbujorată, iar trăirile netede, uneori chiar frivole.
    Că Martineasca arăta rău, asta-i situaţia, era vârsta şi boala din care încă nu-şi revenise, dar stridentă - pentru cine o cunoştea - se vădea adânca schimbare care intervenise înlăuntrul ei. O Clotilda nearanjată, altfel decât impecabilă, era ceva de neconceput, şi iat-o acum neţesălată, fără umbră de machiaj, cu faţa devastată de plâns, într-o cămaşă cleioasă, trecută printr-o noapte grea.
    "Doar Patrick putea s-o aducă în halul ăsta", gândi cu satisfacţie Micleasca, deşi îi era milă de prietena ei. Satisfacţie pentru că o avertizase încă de acum cinci ani că, inevitabil, va ajunge în situaţia asta, iar, pe de altă parte, se simţea şi mai motivată în hotărârea de a-l suprima pe Patrick, banditul sentimental care a adus şi aduce doar suferinţă.
    Din capul oaselor, cum se afla, rezemată de trei perne, Clotilda i se aruncă în braţe hohotind:
    - Îţi mulţumesc că ai venit... Îmi vine să mă omor!
    Luiza replică pe un ton cotidian:
    - Mai lasă prostiile! Să moară duşmanii şi cine ştiu eu! Ia zi, ce ţi-a făcut?
    Era de la sine înţeles, nu putea să fie decât unul singur!
    Avidă de senzaţii, Tanţa se foia fără rost prin cameră, făcând chipurile ordine pe măsuţa cu medicamente. Luiza o repezi fără menajamente:
    - Du-te la treburile dumitale, femeie, nu-mi sta lumânare în spinare când conversez cu stăpână-ta!
    Clotilda suspină, trăgându-şi nasul:
    - Ştie tot. Du-te, Tanţo, nu mai am nevoie de tine, adăugă totuşi.
    Consternată, Luiza tuşi cu tâlc. După plecarea femeii, nu se abţinu să nu comenteze:
    - Nu-mi vine să cred că ai ajuns în confidenţă cu servitoarele!
    O nouă rafală de plâns zgudui trupul Clotildei:
    - Dacă ai şti ce s-a întâmplat, prin ce trec, nu te-ar lăsa inima să mă mai cerţi şi tu!
    - Pârţ! exclamă cu voce cazonă Micleasca. S-a întâmplat mare lucru! Şi-a găsit derbedeul o mândruţă, şi pe chestia asta s-a răsturnat pământul cu cracii în sus! Te ştiam mai serioasă!
    Clotilda îşi ridică ochii rămaşi chiar şi acum splendizi. Doar albastrul, spălat de plâns, devenise cenuşiu.
    - Nu ştiu cum de mai trăiesc! L-am dat afară din casă!
    Sub machiajul gros, fosta cântăreaţă albi de spaimă.

                                                    119.

                           - Ei, uite că de Ioana n-aș fi spus!  recunoscu Luiza. Provincială, la locul ei, cuminte, cam ca Monica în privinţa asta, ziceai că-i ultima evanghelistă rătăcită printre tinerii de azi! Câtă experienţă ai avea, n-ajungi să te pricepi niciodată la oameni.
    Clotilda îşi strânse capul între pumni:
    - N-am să înţeleg în veci, ce au căutat ei în casa de bani!
    - El ce zice?
    - Că i s-a năzărit Tanţei.
    Micleasca hohoti gros:
    - Hoţul deştept nu se fereşte când ridici piatra!
    - Ce să mă fac, Luizo? Simt că nu mai rezist, nu mai suport durerea, parcă se scurge tot sângele din mine... Ca să fiu sinceră cu tine, prietena mea de o viaţă, în inima mea...
    - Ştiu, l-ai şi iertat şi îţi pare rău că l-ai gonit!
    Se uită pe furiş la Clotilda, cu ochii scânteind de speranţă. Plecarea din casă a lui Patrick i-ar fi dat toate planurile peste cap.
    - Poţi să mă înţelegi?
    - Bineînţeles. Bezmetica de inimă! Pe-asta n-o domesticeşti niciodată! Cine izbuteşte, n-a iubit cu adevărat.
    - Îmi pare bine că gândeşti aşa. Mă aşteptam să mă iei la rost.
    Ca întotdeauna când zâmbea, faţa Luizei devenea o mască feroce de bâlci, dar cine o cunoştea, nu se mai înfiora.
    - Mă interesează, în primul rând, sănătatea ta. Ca să te întremezi, trebuie mai întâi să-ţi alini suferinţa. Or pentru asta, ai nevoie de prezenţa golanului. C'est la vie!
    - Crezi cu adevărat ce-mi spui?
    - Mă ştii falsă? Chiar în timp ce-mi povesteai, am realizat că te-ai pripit. Eşti prea slăbită şi prea îndrăgostită ca să suporţi o terapie de şoc. Te afli în situaţia în care doar licheluţa poate săvârşi minuni. Deşi...
    - Deşi?
    - Nu ştiu de ce îl ponegresc în halul ăsta! La urma urmei, infidelităţi se comit în toate căsniciile. Fiecare, o ştii şi tu, sărim măcar o dată gardul!
    - Logic, aşa ar fi, oftă Clotilda, dar când eşti tu în cauză... Totuşi, ce a căutat în seif?
    Luiza se ridică, excedată:
    - Ai o idee fixă. Când o să vă reconciliaţi, sunt sigură că îţi va spune.
    Clotilda îşi trânti un pumn zdravăn în cap:
    - Cred că l-am pierdut definitiv... Şi numai din cauza mea! Nu m-am putut stăpâni.
    - Vezi-ţi de treabă! o linişti Luiza. Ai pomenit tu urs să plece de lângă butoiul cu miere? Vrei să vorbesc eu cu el?
    Martineasca îi zâmbi recunoscătoare, printre lacrimi:
    - Dacă zici tu... Vezi cum pui problema, completă cu un rest de demnitate, să nu ies eu prea... mototolită!
    Luiza îşi netezi fusta şi se îndreptă spre uşă. Aceasta se deschise pe neaşteptate, gata să-i spargă nasul. Tanţa dădu buzna în încăpere, cu obrajii plini de lacrimi.
    - Doamnă, mi-au telefonat din Bejeni... de la primărie. De la noi din comună... E rău de tot, au dus-o la spital la Caracal... A lovit-o Stela în cap, pe când o mulgea... Cu copita... Io le-am zis mereu că-i cam nebună, s-o vândă dreacului!
    - Pe cine, soro? întrebă iritată Luiza.
    - Pe vacă. Io am zis...
    - Pe cine a lovit?
    - Pe mămica! E rău de tot, zice că n-o mai duce până-n seară...
    Clotilda se ridică din umeri obosită:
    - Ce pot să-ţi spun eu?... Du-te.
    Oftă, privind neputincioasă spre Luiza:
    - Asta îmi mai lipsea! Am rămas complet descoperită. Nici Tanţa, nici Ioana.
    Înlăuntrul ei, Micleasca exulta: "Uite ce bine se brodesc toate! Mă frământam cum s-o scot pe Tanţa din casă!"
    - Cred că va trebui să apelez la o agenţie din astea, cu prestări de muncă la domiciliu...
    Luiza se opuse categoric:
    - Ia mai lasă-mă, dragă, cu oameni străini în casă! Nu ştii de unde vin, ce hram poartă! Te mai strânge vreunul noaptea de gât...
    - Totuşi ce ne facem?
    - Bine mersi! Un ceai şi o macaroană să fierb mai sunt şi eu în stare! Şi nici casanu cade pe noi,  dacă n-o să dea Tanţa cu mătura două-trei zile!
    Se întoarse cu spatele şi îşi frecă mâinile de satisfacţie. Jubila. După toate semnele, probabil că azi, mai sigur noaptea asta, va fi Ziua cea Mare.

                                                              120.

                                  Deși concediată, Ioana rămăsese în casă. Incognito.
    - Nu te pot lăsa singur...
    - M-a alungat şi pe mine, replică Patrick.
    - Fii fără grijă, se va răzgândi în mai puţin de-o oră. Numai eu ştiu cât a suferit zilele astea. Nu suportă o despărţire definitivă.
    Patrick, depăşit de evenimente şi neajutorat, simţea nevoia să fie dus de mână:
    - Admitem că ne împăcăm: Bun! Ce urmează?
    - Împăcările sunt totdeauna dulci şi cam blegesc. Vei ridica în termeni limpezi chestiunea testamentului. Ai nevoie de o asigurare, nu mai poţi trăi în nesiguranţă şi aventură. Am convingerea că nu-ţi va rezista.
    Patrick sări în sus, ca muşcat de şarpe:
    - Nici în ruptul capului nu fac aşa ceva! Pur şi simplu, e peste puterile mele!
    - Mai încet, că te-aude toată casa!
    Se aflau în camera lui. Oficial, Ioana părăsise apartamentul, micul sac de voiaj se afla lângă ea. Îl măsura cu dispreţ:
    - M-ai întrebat cândva dacă există în viaţa mea un singur lucru pe care să nu-l fi calculat... Ei bine, n-am calculat că am să mă îndrăgostesc de tine, un bărbat slab ca o cârpă!
    Patrick avu un gest de oboseală:
    - Poţi să mă biciuieşti oricât, nu mă duc să discut cu Clotilda despre mormântul ei.
    - Atunci, o s-o facă maică-ta în locul tău. Ea nu-i atât de gingaşă şi scrupuloasă. Eu rămân aici, în miezul lucrurilor. Evenimentele se precipită, şi nu vreau să faci vreo prostie.
    Patrick se bucură că nu va fi singur, dar nu vedea cum s-ar putea realiza aşa ceva.
    - Cum să rămâi în casă, de vreme ce te-a dat afară. Clotilda, să zicem, abia se mişcă, dar e Tanţa...
    Fata alungă o muscă invizibilă:
    - De asta am scăpat. Am sunat de pe celularul tău, ca din partea primăriei din sat. Cică mă-sa ar fi internată în stare gravă la spital. Clotilda a lăsat-o să plece... Mai rămâne filoxera ailaltă...
    - Cine, Luiza?
    - Ea, dar e ramolită şi pe undeva-i bine să existe un martor de care o să am grijă să nu vadă nimic din ce nu trebuie...
    Patrick o privi speriat:
    - La ce te gândeşti? Pe urmă, tot nu înţeleg de ce-i musai să rămânem singuri?
    Ioana declară rece:
    - Poate va fi nevoie s-o înlăturăm şi pe ea. Totul e în funcţie de cum va reacţiona Clotilda după discuţia-cheie. Ţi-am mai spus, dacă vrea să se răzbune şi să te lase cu buzele umflate, nici n-are nevoie de avocat, rupe testamentul actual.
    - Totuşi, unde ai să stai? Afară de faptul că eu n-o consider pe Luiza ramolită, nu are nevoie de creieri prea prompţi, ca să te recunoască, dacă te zăreşte prin casă!
    - Mă ascund în pod.
    Tânărul tresări. Uite o idee care lui nu-i trecuse prin minte! Într-adevăr, o curiozitate destul de rară şi extrem de practică a arhitecturii interbelice, unele apartamente de bloc posedă poduri. Acestea sunt de obicei instalate deasupra vestibulului care leagă interiorul locuibil al casei de bucătărie. La el se accede printr-o debara, urcând o scară mobilă cum se găseşte în orice gospodărie. Dimensiunile sunt liliputane, cam trei metri pe unu jumătate, cu o înălţime de un metru şi ceva, iar un geamlâc minuscul, dând în balconul bucătăriei, asigură aerisirea. Perfect camuflat, doar specialiştii observă diferenţa de înălţime a tavanelor, cel din antreul respectiv fiind mai scund decât cele din restul casei.
    Ioana, mânată de instinctul ei practic şi acumulând din principiu informaţii care nu se ştie când i-ar putea fi de folos, inspectase toată casa (aşa cum procedase şi cu locuinţa Luizei) şi descoperise acest truc de arhitectură. Spre nedumerirea ei, deşi plin de praf şi de păianjeni, podul era amenajat ca o garsonieră de buzunar, având o saltea pneumatică pe care se putea dormi, o mică veioză instalată pe o lădiţă, câteva cărţi uitate şi o oală de noapte. Era limpede că cineva, cândva, se "refugiase" aici.
    N-avea de unde să ştie că avocatul Martinescu, soţul Clotildei, îşi ascunsese în pod, cu cinci decenii în urmă, un unchi, fost ofiţer de stat major vânat de miliţia comunistă. Omul rezistase doi ani în "cutiuţă", furişându-se doar noaptea în casă pentru a goli vasul igienic şi a face un duş. După doi ani, fugise la partizani, în munţi, apoi izbutise - unul dintre puţinii fericiţi - să treacă frontiera clandestin...
    - Ai să-mi dai celularul tău, dispuse Ioana pe tonul sigur al amănuntului gândit şi cântărit cu mult înainte, pentru a putea comunica, fără să ne deconspirăm. Fii atent, am să sun cu parolă, ca să ştii că sunt eu: două apeluri, închid şi apoi revin.
    Un ciocănit ferm la uşă îi sperie pe amândoi. Într-o secundă, Ioana ajunse sub pat, trăgând sacul de voiaj după ea şi zicându-şi cu cinism că începe să se deprindă cu locul şi sperând totodată că nu va mai audia din fotoliul I, o partidă de sex. Recunoscu uşurată vocea Luizei care, venind în calitate de sol al reconcilierii, încerca modulaţii dulcege şi unsuroare.

                                                          121.

                                       - Te-am deranjat?
    Patrick răspunse moroncănos:
    - Îmi făceam bagajul.
    Bătrâna își  înghiţi cuvintele:
    "Făceai pe dracu'! Şifonierul e închis, sertarele la fel, nici urmă de bulendre înşirate sau geamantan! Ţi-e ţie, puiule, de ducă cum mi-e de jucat mie şotronul pe trotuarul din faţa blocului!..."
    - Lăsaţi copilăriile, sunteţi oameni în toată firea! Doar n-ai luat-o în serios pe Clotilda.
    - Nu mi s-a părut că glumeşte. Mi-a spus lucruri odioase!
    - Fleacuri! Ţi-o zic ca femeie trecută prin multe! Nu există căsnicie unde să nu intervină neînţelegeri. Sunt inevitabile, dar dragostea biruie totul, face tabula rasa şi pe urmă, totul e iarăşi ca la început!
    Patrick se strâmbă:
    - O fi la alţii, dar vezi că mai sunt şi cuvinte care nu se pot uita.
    Reflectă în acelaşi timp, cu admiraţie, ce fată deşteaptă e Ioana, cum prevedea ea totul matematic. Luiza venise clar ca să-i împace.
    Micleasca îşi continuă show-ul cu acelaşi glas mieros:
    - Câte nu spune omul la mânie! Nu ştii vorba aia românească, dacă s-ar uita Dumnezeu în gura ciobanului, toate oile ar pieri! Clotilda e fată bună şi te iubeşte. Îi pare rău de tot ce s-a petrecut între voi şi te iartă...
    Patrick, chipurile, se lăsa greu:
    - Pentru ce să mă ierte? În definitiv, ce-am făcut? Pe cine am omorât?
    - Lasă, lasă, că nici tu nu eşti doar blăniţă moale, mai ai şi gheruţe. Lipseşti o săptămână de-acasă şi nu dai tu un semn de viaţă când ştii cât de prăpăstioasă e Clotilda! I-a fost teamă că ţi s-a întâmplat ceva şi, bolnavă cum e, a dat proporţii! Sinceră să fiu, în locul ei, anunţam Poliţia... Hai, îl luă de braţ, fii băiat cuminte, şi să mergem la ea. Te aşteaptă...
    Patrick se lăsă tras, continuând să mormăie.
    După ce auzi închizându-se uşa de la dormitor, Ioana ieşi din ascunzătoare. Îşi luă bagajul şi telemobilul lui Patrick, se strecură în debara, apoi pe brânci în pod, intrând în clandestinitate.
    Se aranjă pe cât posibil de comod şi o sună pe Fulguleţ.

                                                                   122.

                                  După criza Cireșicăi, doar Vica  imţise nevoia arzătoare să comenteze, să întoarcă povestea pe toate părţile, să lanseze ipoteze, uimiri şi interpretări. În realitate, femeia aceasta era neobosită, avea o energie debordantă, un optimism de oţel şi puterea de a mobiliza şi morţii, însuşire, din păcate, niciodată fructificată. Tânără azi, cel puţin cariera ei ar fi avut un alt destin.
    Soţii Tamaş însă se simţeau prea istoviţi pentru a se mai angaja într-o partidă de comentarii pline de semne de exclamaţie, nesfârşite repetări şi arpegii de consternare.
    Simion era epuizat sufleteşte, nevastă-sa de ziua prea lungă şi încărcată. În consecinţă, pe la zece şi jumătate, decretară stingerea. Pe Diana o lăsară să doarmă în continuare.
    Tamaş repetase că somnul profund e cel mai bun medicament în situaţia ei, şi femeile nu-l contraziseră.
    Pentru orice eventualitate, pentru că cine ştie de când n-o fi mâncat biata de ea, Vica îi duse tiptil un platou cu o gustare improvizată, îl lăsă pe masă şi se retrase fără zgomot.
    Deşi avertizase că prevede o insomnie, fiind prea tulburată pentru a putea pune geană pe geană, numai ce stinse lumina că şi începu să sforăie. Curând, adormiră şi soţii Tamaş, spate în spate, conform regulii din căsniciile uzate.

                                                                  123.

                                  Diana o simțise pe Vica, dar n-avea chef de condoleanţe, nici de mângâieri, nici de conversaţie, de nimeni şi nimic, în general. Se prefăcu deci că doarme în continuare, înjurând în gând toată familia că s-a şi întors. Deşi o linişte adâncă părea să fi cuprins toată casa, iar ea se simţea sleită, încercă totuşi să se scoale să încuie uşa cu cheia.
    Căzu la loc, în pat, înainte de a face un pas, şi renunţă. Până să vină Doru, mai avea vreo două ceasuri, putea să mai doarmă...
    Lăsase geamul întredeschis aşa că actorul, după un ciocănit discret, dar repetat, îşi luă avânt şi escaladă fereastra cu uşurinţă. La vederea Dianei, adâncită încă în somn, inima lui Doru se topi de duioşie. Deşi ghemuită şi crispată, fără nimic particular graţios, tânărul şopti în extaz:
    - Frumoasa din pădurea adormită...
    Se aplecă asupra ei, sărutând-o uşor pe tâmplă. Femeia gemu şi îi încolăci reflex gâtul cu braţele.
    - Adorata mea, suflă pierdut! Nu ştiu ce se întâmpla cu mine dacă nu m-ai fi primit...
    Diana deschise ochii. Îi trebuiseră câteva secunde până să intre în realitate. Se răsti cu vocea încă răguşită de somn:
    - Pentru că ai insistat! E o greşeală care ne va costa! Simt!
    - Nu vorbi aşa, te implor! Nu m-a văzut nimeni şi când am dat declaraţia la Poliţie, n-am sesizat nicio suspiciune. Pe toţi ne-au chestionat la fel... Cu mine însă, nu ştiu ce se întâmplă!
    - Vorbeşte mai încet, s-a întors familionul!... Ce dracu' ţi se întâmplă?!
    Doru îşi frânse degetele. Falangele pocneau sinistru şi Diana strânse din dinţi.
    - Am coşmaruri înfiorătoare, toate cu Dragoş! Asta dacă reuşesc să adorm... Nu mă mai pot concentra; aseară în spectacol, am uitat textul şi nici pe Nea Puiu nu reuşeam să-l aud! Vedeam doar cum mişcă disperat buzele, dar nu înregistram nimic! A fost fioros...
    Diana îl măsură dispreţuitoare:
    - Spus de-a dreptul, ai remuşcări!
    Doru replică slab:
    - Cred că aşa se numeşte. Nu-mi mai găsesc liniştea...
    - Balegă!
    - Ce pot face?... Simt nevoia să ispăşesc, parcă cineva îmi dă brânci să mă duc la Poliţie...
    Actriţa, în panică, izbucni cu violenţă:
    - Balegă! Asta sunteţi cu toţii! O imensă balegă cu muşte, fleaşcă şi puturoasă! Mi-e greaţă!
    Rătăcit, tânărul îi săruta degetele picioarelor:
    - Iartă-mă, te ador, spun numai ce simt!... Dacă n-ai fi tu...
    Diana replică tăios:
    - N-aş fi fost dacă trăia Dragoş! A fost o chestiune de viaţă şi de moarte: ori el, ori eu! Ai avut drept de opţiune şi ai optat pentru mine! Unde ţi-e dragostea aia fanatică ce nu cunoaşte piedici, crăişorule? Pretindeai că de dragul meu eşti în stare să-ţi iei şi viaţa! Ai luat-o pe-a altuia, şi acum suntem împreună!
    - Ştiu, aşa e, dar ce pot să fac dacă nu suport povara?
    Diana începu să-l zgâlţâie cu violenţă:
    - Sunt vie, cretinule! Înţelegi că sunt vie şi întreagă, aici, alături de tine, că în loc să-mi pui flori la năsălie, poţi să mă încaleci?!
    Tânărul bâlbâi confuz:
    - Desigur... Ai dreptate! Aşa trebuie să gândesc. Iartă-mă...
    După o demonstraţie de forţă, actriţa socoti că bietul căţel merită pentru îmbărbătare o bucăţică de zahăr şi, luând între palme capul tânărului, îi sărută ochii, într-un puseu de tandreţe.
    - Suntem cuminţi, da? Îţi interzic să te gândeşti la altceva decât la viaţa de vis care se aşterne în faţa noastră!
    Doru şopti lăcrimând:
    - Aşa am să fac! Promit!... Iubita mea! Am o rugăminte! Uite, în genunchi te implor!
    Femeia întrebă circumspectă:
    - Ce vrei?
    - Te conjur, lasă-mă să dorm cu tine! Să te ţin în braţe, doar atât...
    - Eşti nebun? Ţi se pare că nu ne-am jucat destul cu focul?
    Doru începu să plângă:
    - Te conjur!!! Nu rezist fără tine... Câteva ceasuri... Jur că plec înainte să se lumineze!
    Diana cântări rapid situaţia. Avea poftă de Doru, ca de ştreang, dar nenorocitul era literalmente la pământ şi putea ceda nervos în orice moment. O infuzie de siguranţă în dragostea ei se impunea. Să-şi închipuie că e a lui, că are ce pierde.
    Cu aerul că-i acordă o mare favoare, îi făcu loc să intre în pat.
    - Închide întâi geamul, că s-a făcut rece...

                                                            124.

                                   În partea opusă a casei,  tot în şoaptă, conspirau Cireşica şi Emil. Fusese punctual, şi fata nu avusese de aşteptat în frigul grădinii - ninsese la munte şi se făcuse frig - decât vreo cinci minute. Îl introduse în locuinţă şi, luându-l de mână, îl conduse cu infinite precauţii pe lângă mătuşă-sa care dormea pe spate, horcăind harnic ca un haiduc beat în sufragerie, apoi pe culoarul lung ce ducea spre camera ei.
    - Era vorba că eşti singură, bombăni Mărgescu nemulţumit.
    - S-au întors intempestiv! De unde naiba să ştiu?!
    Gămanul luase la bord "o doză de curaj", cam patru sute de alcool, şi se simţea în acelaşi timp hotărât şi destins. Cireşica în schimb era înfrigurată şi de emoţie, de ură tasată, depusă în straturi, şi de nerăbdare, îi tremura bărbia lungă; în lumina slabă, semăna cu ciocul unui drac aşa cum e zugrăvit pe ziduri de biserică. Din aceeaşi pricină, glasul răsuna înfrigurat şi, simptom bizar, inedit, avea dificultăţi în pronunţarea consoanelor.
    Mărgescu observă înveselit:
    - Vorbeşti peltic! Ai uitat să-ţi instalezi proteza?... Gata, la treabă! Unde-i camera frumoasei victime?
    Scoase din buzunar o coardă de pian şi fluturând-o pe sub nasul Cireşicăi, explică:
    - Eficientă, rapidă şi fără dureri!
    - Ai rămas, totuşi, la strangulare... Cred că mi-a venit o idee mai bună!
    - Care?
    - Dăm drumul la gaze! O să se creadă fie că s-a sinucis din cauza lui Dragoş, fie că a fost un accident Ce părere ai?
    Emil o privi intens, concentrându-se de fapt asupra variantei. În lumina săracă a veiozei, ochii fetei străluceau fix, ca ai pisicilor. Vibra toată ca un arc prea întins, şi gămanul se interesă:
    - Eşti sigură că te simţi bine?
    Cireşica îl asigură serioasă:
    - În viaţa mea nu m-am simţit mai bine!
    - Să sperăm că nu te înşeli...
    Scoase sticluţa de rezervă cu alcool şi bău lung. În ce-l priveşte, pe jumătate ameţit, se simţea perfect, îşi păstrase luciditatea. Cantitatea de vodcă ingerată îl făcea să se creadă invincibil, totul depindea numai de voinţa şi forţele lui.
    - Unde-s gazele?
    Cireşica, tot cu limba împletită, îi explică. "Garsoniera" Dianei avea o chicinetă care dădea direct în cameră, fiind de aceea camuflată după o draperie. Diana o folosea rareori, când avea musafiri intimi, pentru o cafea sau o gustare frugală. Esenţial era însă amănuntul că fusese prevăzută cu gaze.
    - Înţelegi? E suficient să ne strecurăm înăuntru, să ne asigurăm că nu există ferestre deschise şi să dăm drumul la reşou. Pe urmă, încuiem şi... adio, Mario!
    - De unde ştii că doarme?
    - De două zile ia sedative cu pumnul, zici că-i în stare de catalepsie!
    Emil dădu din cap:
    - Eşti nebună! Realizezi că dacă aprinde cineva lumina după ce ai deschis gazele, sare toată casa în aer? Că crapă toţi locatarii şi praful se alege de zidurile astea?... Şi mi s-ar părea cu totul anormal, să nu vină nimeni în răstimp să vadă cum se mai simte! continua sa vorbească, din ce în ce mai ambalat.
    Cireşica, un ghem de ură, rosti cu o patimă nestăpânită:
    - Puţin îmi pasă!... Măcar de-ar crăpa cu toţii!
    - În regulă, scumpeteo, dar de ce mai ai nevoie de mine?! Chestia asta puteai s-o faci singură!
    - Am luat în calcul posibilitatea ca totuşi să simtă ceva şi să se trezească. Eu n-o pot răzbi, e mai puternică decât mine, de-aia îmi trebuie un asistent care, la o adică, s-o scoată din circulaţie!
    Emil rămase câteva momente pe gânduri. Isterica asta propunea o soluţie simplă care prezenta însă riscul mai multor victime şi a unor pagube materiale serioase. În acelaşi timp, posibilitatea ca Poliţia să-i suspecteze, se reducea substanţial, oscilând chiar spre zero. Şi cum Cireşicăi nu-i păsa... Alcoolul consumat alungă ultimele îndoieli ale lui Mărgescu.
    - Să sperăm c-o să ţină.
    Fata se închină şi părăsind încăperea, se îndreptară spre camera Dianei.

                                                        125.

                                 Ioan Sârbu făcea parte  dintre fericiţii care, o dată prinşi în mrejele unui partener, acesta îşi păstrase capitalul de seducţie intact, imun la scurgerea vremii. Din acest punct de vedere, Fulguleţ continua să fie depozitara şi beneficiara absolută a celor mai puternice şi mai duioase sentimente ale soţului ei. După treizeci de ani, exercita aceeaşi putere de atracţie asupra lui, Sârbu cel Drept considerând că Fulguleţ e o femeie unică şi că având parte de ea, însuşi bunul Dumnezeu îi pusese o stea în frunte. Avea o încredere desăvârşită în nevastă-sa, n-o suspectase niciodată de vreo faptă reprobabilă, încredinţat că fiinţa ei e incompatibilă cu însăşi noţiunea de rău.
    Singurele temeri pe care le încercase în toţi aceşti ani de căsnicie erau legate de sănătatea ei şi, uneori, nopţile îi erau fulgerate de coşmaruri cu acelaşi subiect: Fulguleţ la spital, pe moarte, iar el frângându-şi neputincios degetele la căpătâiul ei. Când se trezea, transpirat de spaimă, în caz că nu dormiseră împreună, se strecura în dormitorul nevesti-sii ca să se asigure că respiră...
    Având o încredere de nezdruncinat în fidelitatea consoartei, nu fusese gelos în viaţa lui, lua drept bun tot ce îi spunea şi, evident, nu-i uzurpase niciodată intimitatea.
    Nici gând s-o spioneze, să-i intercepteze convorbirile telefonice, să-i deschidă corespondenţa sau să-i caute în poşetă. Şi dacă o făcuse totuşi în dimineaţa aceasta, fusese o simplă întâmplare. Ca toţi zgârciţii, detesta organic să schimbe bancnote mari, având impresia că banii se cheltuiesc astfel mai uşor şi fără discernământ, ispitele, mai cu seamă după 1990, aflându-se la tot pasul.
    Era motivul pentru care, în dimineaţa aceea, înainte de a pleca la serviciu, deschise poşeta lui Fulguleţ. Spera să găsească ceva mărunţiş, ca să nu fie obligat să schimbe hârtia de cincizeci de mii.
    Când dădu peste revolverul confiscat de la Ioana, încercă cea mai mare surpriză din viaţa lui. Se holba la armă, abia îndrăznind s-o atingă, parcă aşteptându-se din clipă în clipă să se descarce singură. Păstra din armată amintiri mai degrabă firave, ţinând seama de faptul că în perioada cătăniei lui, ostaşii erau folosiţi, în primul rând, la deszăpezit şi, predilect, la muncile agricole.
    Fără a mai ţine seama de migrenele pe care i le declanşau nevesti-sii trezirile brusce, dădu buzna cu părul măciucă în dormitor. O găsi însă în baie, aflată în mijlocul unei operaţiuni cu deosebire intimă. Femeia scoase un ţipăt, şi Sârbu se retrase precipitat, articulând un confuz pardon.

                                                        126.

                                   - Ce s-a întâmplat? Au dat turcii?
    Era sigură că se petrecuse ceva neobișnuit.  Bărbatu-său era un tip mai mult decât decent, pudic chiar.
    Ioan Sârbu indică cu degetul spre revolverul pus la vedere pe masă:
    - Am căutat la tine în geantă nişte bani mărunţi şi am găsit... Uite! Ce caută la tine?!!
    Fulguleţ râse cât putu mai convingător:
    - Deci asta era!... Doamne, ce uşor intri în panică! Mi l-a împrumutat Patrick, improviză la repezeală. Stai să-mi aduc aminte... Da, chiar joi, când am plecat mai târziu de la ei... Tu erai la popice...
    - De ce?
    - Îi e frică de bandiţi şi a ţinut morţiş să-l iau... Zău, mi l-a băgat cu de-a sila în poşetă. A văzut nu ştiu ce prostii la televizor...
    - N-ai luat un taxi?
    - Bineînţeles, dar tocmai asta e! Mai nou, hoţii au trecut la atacuri de tip gangsteresc, opresc taxiurile şi jefuiesc şoferul de încasări şi clienţii de bani şi bijuterii.
    Pe Sârbu îl trecu un fior doar imaginând situaţia:
    - De... de ce, dacă te-au reţinut atât de mult, nu te-a condus el acasă?
    - O, ar fi vrut sărăcuţul, dar m-am opus eu. Clotilda se simţea mult prea rău...
    Ceva mai uşurat, dar fără a-şi fi revenit pe deplin, bărbatul mormăi:
    - Să... să nu se mai întâmple! Mi-a îngheţat sângele în vine! Decât să te expui atât de... de..., mai bine dormeai la ei!...
    Îi prinse bărbia şi o sărută cast:
    - De dragul meu, nu mai fi imprudentă. Promite-mi! Şi nu mai păstra - arătă spre armă - teroarea asta în casă! Probabil Petrică are raţiunile lui, el ştie pe unde se învârte, dar eu aş arunca-o direct în Dâmboviţa.
    Avea să regrete amarnic că nu a făcut-o.

                                                           127.

                                     Împăcarea, așa cum  se întâmplă de obicei, fu dulce şi udată de lacrimile Clotildei.
    Tot conform obiceiului soţilor în culpă, Patrick încercă să se justifice şi să-i explice, cu toată blândeţea, cât fusese de absurdă în bănuielile ei. Bătrâna însă îl opri de la primele cuvinte, astupându-i gura cu degetele proaspăt parfumate. Aceasta în ciuda faptului că scotocitul clandestin al seifului avea să rămână un mister pe care l-ar fi dorit din tot sufletul dezlegat. Prezumtiva infidelitate de la Timişoara trecuse pe planul secund: un fel de ceva comun, totu-i să rămână fără consecinţe... Una peste alta, Clotilda nu mai voia să ştie nimic, încercând să-şi scoată din minte toate incidentele dezagreabile.
    Se mai temea că ascultând minciunile Băiatului", avea să se ambaleze din nou, ştiut fiind că o rană proaspătă, zgândărită, sângerează lesne din nou. Pe Ioana însă nu voia s-o primească înapoi. Întâi, că se simţea mult mai bine şi, ca s-o spunem pe şleau, nici n-o putea suferi. Incontestabil, era folositoare, îndemânatică şi expeditivă, dar de la început n-a avut încredere în ea, o intuise falsă şi rea. Îl deplânge pe bărbatul care avea să-i cadă în mreje.
    Ultima afirmaţie se dorea a fi un avertisment, Patrick mărturisindu-şi cu amărăciune că era de aceeaşi părere. Şi totuşi - o califică drept perversitate - simţea o atracţie specială pentru ţărăncuţa din Slatina, nu-i ieşea din gând, îi lipsea şi, deşi încerca să se răţoiască (resturi de orgoliu), chiar admonestările ei, administrate cu biciul, îi produceau o tainică plăcere.
    Faţă de Clotilda însă, se arătă nepăsător, ridicând din umeri:
    - Eu ţi-am spus de la început că nu-mi place...
    Martineasca îşi muşcă buzele, înghiţindu-şi cuvintele: "Atunci ce naiba căutaţi împreună în casa mea de bani?" Îndepărtă gândul cu un gest scurt, de parcă ar fi fost material, cu nici un chip nu voia să se monteze. Dimpotrivă, îi surâse îmbietor. Dintr-o dată, simţi că-l doreşte cu toată fiinţa ei, aprig, irezistibil şi întinse braţele, cerşind o îmbrăţişare. Mânecile largi ale elegantei cămăşi de noapte alunecară spre umeri şi Patrick se înfioră la vederea braţelor descărnate al căror interior se prăbuşise în două pungi de gelatină. Consternat, îngrozit, scârbit, tânărul înţepeni neştiind ce să facă. Îi explică bătrâna:
    - Încuie uşa.

                                                                       128.

                                              Fulguleț reflectă toată noaptea la sugestia Ioanei. Hotărât, fata asta nu era proastă, dimpotrivă, avea o inteligenţă vicleană, tenacitate şi forţa de a duce până la capăt ceea ce şi-a propus. Dacă ar fi fost mai de soi, ar fi acceptat-o chiar de noră, cu condiţia să nu fie atât de imperativă. O femeie avea dreptul să-l adore pe fiu-său, dar nu să-l şi domine, transformându-l în vasal supus.
    Când Fulguleţ îşi propunea un obiectiv, şi din acest punct de vedere Ioana îi semăna, n-avea linişte până nu-l traducea în fapt de viaţă. La fel se întâmplă şi acum.
    Abandonă brusc cafeaua neterminată, smulse capotul de pe ea şi intră în dormitor să se îmbrace. Îşi cunoştea feciorul, era prea "aristocrat", prea delicat ca să atace frontal chestiuni materiale, în vreme ce ea, când se punea problema viitorului lui, nu avea niciun fel de reticenţe. O va aborda pe Martineasca direct, lăsând la o parte orice menajamente.
    Ştia că riscă, reacţiile oamenilor sunt imprevizibile, dar miza pe patima disperată a Clotildei, anesteziindu-i orice urmă de raţiune, şi pe gradul fizic de slăbiciune care, fatal, se transferă şi asupra psihicului. În esenţă, îi va prezenta o ecuaţie simplă: ori un Patrick betonat material alături de ea, ori... "mi-a făcut plăcere să ne cunoaştem..."
    Alese din şifonier cea mai nouă achiziţie vestimentară, un complet bleumarine cu garnitură albă, foarte tineresc şi primăvăratic, se privi mulţumită în oglindă şi părăsi locuinţa, pusă pe fapte mari.
    Avea pe chip o expresie de fanatism, iar în poşetă, pentru orice eventualitate, Mauserul care aparţinuse cândva colonelului Pericle Miclea.

                                                                      129.

                                         Luiza își camuflă nemulțumirea - ce naiba, scapi de unul şi pică altul! - sub un zâmbet, conform stilului, excesiv de rujat. În ce o priveşte, Fulguleţ acceptă cu indiferenţă prezenţa Micleascăi. Erau prietene intime, prietenie încercată şi verificată în timp, iar pe Luiza demult n-o mai impresiona nimic şi nu-i mai păsa decât de mormântul Monicăi şi de tot ce era legat de moartea ei.
    Se complimentară reciproc, iar Fulguleţ, deşi obişnuită cu excentricităţile vestimentare ale Luizei, se miră în sinea ei de toaleta fostei cântăreţe, încercând să ghicească drept cine se lua în dimineaţa aceea.
    Pentru ceea ce presimţea a fi "Ziua cea Mare", Luiza abordase bine cunoscutul doliu al Reginei Maria, drapându-se într-o fastuoasă toaletă mov. Doar că ceea ce dădea minunat la ochii violeţi ai superbului cap încoronat, la tăciunoasa şi pergamentoasa Miclească, devenea look de vrăjitoare fioroasă. Dar astea erau fleacuri, Fulguleţ avea pe cap probleme mult mai grave.
    Se instalară în salon, iar Luiza o avertiză chiar de la început:
    - Azi sunt gazdă, dar mai mult de o cafea nu-ţi pot oferi. Pe Tanţa au chemat-o urgent la ţară, iar pe Ioana a concediat-o... Dar tu de ce nu-ţi scoţi mănuşile? Parcă ai fi în gară...
    - Mi-am făcut alaltăieri unghiile, şi proasta de manichiuristă m-a cadorisit cu o eczemă. Mi-a dat medicul o alifie, trebuie s-o ţin tot timpul pe degete...
    - Neplăcut... Zici că nu vrei o cafea? Poate o cacao? Hai, că pe-astea ştiu să le fac bine.
    Fulguleţ dădu din cap maşinal. Toată lumea cunoştea amănuntul că Luiza nu gătise în viaţa ei. În tinereţe, o scoteau curtezanii la restaurante şi de vreo douăzeci de ani, de când îşi încheiase cariera sentimentală, ciugulea din pacheţele cumpărate în oraş. Mâncarea nu constituise niciodată o problemă pentru ea şi se tot minuna cât caz se făcea când câte un ins declara greva foamei. Personal, ar fi suportat cu uşurinţă abstinenţa.
    - Nu vreau nimic, mersi... Cum se simte Clotilda?
    Bătrâna râse:
    - Acum, că s-a întors fecioru-tău, presupun că e în al nouălea cer! Că veni vorba, discută şi tu cu Petrică s-o mai slăbească din duşuri reci. Nu-i greu la vârsta ei să facă o sincopă şi o are pe conştiinţă. Ce naiba trebuia să plece tocmai la Timişoara ca să-şi facă de cap?
    - Sunt chestiuni în care nu mă amestec, spuse cealaltă arborând un aer de mare doamnă.
    - A d'autres, cheri, cu cine vorbeşti? Nu există nimic în viaţa lui Petrică, de când s-a născut, în care să nu te fi amestecat. Poate culoarea prezervativelor!
    Înveselită cu adevărat, Fulguleţ începu să râdă:
    - Ce fac ei acum?
    Expresia Luizei deveni lubrică:
    - Ce să facă? Clotilda stă în pat, iar el, peste ea. Nu ştii cum e când te împaci şi pe urmă, de ce-ar fi încuiat uşa de la dormitor cu cheia?
    Fulguleţ o cercetă surprinsă:
    - Cu ce specimene te-ai încurcat, dragă?! Nu te ştiam aşa slobodă la gură!
    - Aşi! N-ai fost tu atentă şi nici n-au fost ocazii... Ai venit cu vreo treabă specială?
    - Am ceva de discutat cu Clotilda.
    - Vrei să-i anunţ că eşti aici?
    - Să mai aşteptăm...
    Trăncăniră vreun sfert de ceas, lucruri puţin importante, unde şi-a lucrat Fulguleţ completul, au apărut andivele, cât a ajuns un permanent cu vopsit la coafor, ce mai zice Ioan Sârbu cel Drept... În răstimp, se spionau reciproc, întrebându-se în ce măsură prezenţa celeilalte le-ar putea împiedica în demersurile pe care le preconizau.
    Uşa de la dormitor se deschise şi apăru Patrick în halat, vădit epuizat şi cu o expresie nenorocită. Intuind ce se petrecuse în iatacul Martineascăi, Fulguleţ fu cuprinsă de un val de silă, un bufeu de greaţă depăşit eroic. Repulsia şi deja ura pentru "putoarea bătrână, obscenă şi nesăţioasă" îi combustibilizară hotărârea de a tăia în carne vie.
    Când o observă pe maică-sa, tânărul căscă ochii:
    - Ce cauţi aici?
    - Lasă, puiule, vorbim mai târziu... Pari obosit, du-te şi te întinde...
    - Aş bea ceva rece... Un suc de roşii.
    - Imediat, se oferi Luiza. Ţi-l aduc în odaie?
    - Nu, lasă-l în sufragerie. Vin eu...
    Maică-sa insistă îngrijorată.
    - Eşti sigur că nu ai nevoie şi de altceva?
    Patrick dădu din mână, îndreptându-se spre camera lui. Fulguleţ oftă şi dădu să se ridice. Luiza o opri, rostind, fără intenţia de a fi maliţioasă, ci conform unei logici considerate fireşti:
    - Lasă-i timp, dragă, barem până să iasă din baie!
    Fulguleţ respinse fals:
    - Doar nu-ţi închipui că...
    - Ba îmi închipui foarte bine.

                                                                  130.

                                     După ce Fulguleț intră în dormitorul Clotildei, icleasca îşi zise că e momentul să-şi pună planul în aplicare. Patrick se odihnea, Fulguleţ nu venise de frunza frăsinelului, avea ceva important de discutat, şi asta cere, de obicei, timp, dispunea deci de un răgaz de cel puţin o jumătate de oră în care să n-o deranjeze nimeni. Nici nu avea nevoie de atâta timp.
    Se duse la bucătărie, pipăind buzunarul lateral al amplei costumaţii unde se afla sticluţa cu şoricioaică. Făcuse rost de otravă încă de acum cinci ani, după moartea Monicăi, când o vreme, până a începe să-i clocotească sângele de dorinţa răzbunării, intenţionase să se sinucidă. I-o procurase o prietenă farmacistă, pe care o minţise că i s-a umplut casa de şobolani.
    Calculul Luizei era simplu. Ca în toate casele avute, setea nu se astâmpăra nici aici cu apă de la robinet, ci cu sucuri de fructe sau de roşii, lapte, bere, apă minerală.
    Toate acestea se aflau în frigider. Patrick solicitase un suc de roşii. I-l va "prepara" şi-l va lăsa pe masa din sufragerie, aşa cum ceruse. Dar, dacă, întârziind nu i se va mai părea îndeajuns de rece? Dacă mai vrea şi altceva? Dacă va dori să se servească singur?
    Luiza socoti că nu-şi poate permite să lase ceva, cât de mărunt, la voia întâmplării, iar cu o ocazie atât de favorabilă, probabil că nu avea să se mai întâlnească niciodată.
    Deci pentru orice eventualitate, va turna câte o doză mai mult decât suficientă, sigură în toate lichidele. Va proceda identic şi cu sticlele neîncepute, desigilându-le ea însăşi. Patrick nu se va mira că au fost dezvirginate pentru că intra rar în bucătărie, maică-sa şi apoi Clotilda obişnuindu-l cu un tratament de prinţ, totdeauna musafir.
    Pentru cel mai mic serviciu - un pahar cu apă sau o cutie de chibritur- apela la Tanţa şi în lipsa acesteia, sărea nevastă-sa să-l servească.
    De data asta, asumându-şi obligaţiile de menajeră, îi va servi ea... paharul morţii. Dacă totuşi, e scris undeva să şi-o facă cu mâna lui, frigiderul îi stătea la dispoziţie.
    Se simţea mulţumită că fiind doar ei trei în casă, nu exista riscul otrăvirii unui terţ şi pentru deplină siguranţă îngrămădi la un loc, pe partea interioară a uşii frigiderului, băuturile tratate cu arsenic. Se miră singură cât de bine se brodeau toate şi era atât de încântată, încât se trezi fredonând Ave Maria a lui Schubert...
    După ce se întoarse în sufragerie, întinse o pasienţă, întrebându-se dacă pe "felia" lui Emil Mărgescu lucrurile mergeau la fel de bine.

                                                              131.

                                        Cam pe la aceeași oră, se întreba și gămanul acă şi ce se întâmplase în casa Tamaşilor după plecarea lui. La un moment dat, intenţionase să dea un telefon şi să închidă imediat ce i se va fi răspuns, doar aşa, ca să constate că n-a sărit casa în aer, dar în ultima clipă se răzgândise. Consumase prea multe filme ca să nu-şi amintească de amănuntul că Poliţia are posibilitatea de a descoperi numerele de telefon corespunzând ultimelor apeluri formate sau primite la obiectivele în cauză.
    Nici de la buletinele de ştiri ale diverselor posturi de radio nu află nimic. O soluţie ar fi fost să se deplaseze la faţa locului, ca să constate el singur ce se întâmplă, dar fu nevoit să reziste din nou tentaţiei. Poate că zona-i împânzită de poliţişti şi e de notorietate că vinovatul simte totdeauna nevoia irezistibilă de a se întoarce la locul faptei, nu o dată deconspirându-se astfel.
    Trase concluzia că nu-i rămâne decât să aştepte veşti acasă, indiferent de natura lor şi, deşi se apropia amiaza şi ar mai fi lenevit în pat, setea năprasnică de după "troscăitul ţeapăn" de azi noapte, îl sili să se scoale. Nu găsi pe nimeni în bucătărie, ci doar nişte oale puse la fiert şi oftă uşurat. În acele momente n-ar fi suportat pe nimeni, nici măcar prezenţa discretă şi cel mai adesea mută a maică-sii.
    Bău, fără să ia sticla de la gură, un litru de lapte bătut de la gheaţă şi apoi, conform principiului cui pe cui se scoate, îşi asezonă cana de cafea cu un pahar mare de coniac. Băuse şi noaptea trecută foarte mult. În general era mai cumpătat, dar treaz nu ar fi putut acţiona cu aceeaşi dezinvoltură şi, desigur, nu ar fi suportat cu aceeaşi uşurinţă gândul că a săvârşit totuşi o crimă, poate mai multe, după norocul familiei Tamaş. Pe jumătate ameţit încă, vedea în fapta lui doar aspectul justiţiar, un fel de răsplată pentru ticăloşie.
    Băutura îi estompa totdeauna crizele, indiferent de cauza lor, dilua relieful puseurilor de disperare sau, ca acum, de conştiinţă. Precis însă, că la aceasta contribuia şi faptul că asasinatul (deocamdată, până la alte veşti, doar tentativă) se desfăşurase nesperat de simplu. Se strecuraseră neauziţi în camera Dianei. Parcă vrând să-şi netezească drumul spre cele veşnice, înlăturând orice obstacol, proasta se culcase lăsând uşa închisă doar din clanţă, fără cheie. În încăpere stăpânea un întuneric de iad, dar Cireşica, familiarizată cu interiorul şi ghidată de o minusculă lanternă creion, ca a spărgătorilor, se strecură cu uşurinţă după draperie şi deschise la maximum, fireşte, fără să aprindă, cele două ochiuri ale plitei de aragaz. În câteva secunde, după ce închiseră uşa camerei la fel de neauzit, se aflau din nou pe coridor. Refăcură drumul în sens invers, trecând a doua oară pe lângă sforăitul de dorobanţ al Vicăi.
    Lui Emil parcă nu-i venea să creadă: totul se desfăşurase incredibil de repede, nici zece minute, şi ajunşi în grădină, binecuvântând adierea care-i primenea obrajii transpiraţi, se pomeni filosofând:
    - Fantastic! exclamă. Ce simplu e să omori pe cineva! Adevărată vorba din bătrâni - "viaţa omului, ca oul în mâna copilului!" Ce-i cu tine, ţi-e frig?
    Cireşica era zgâlţâită de frisoane, dinţii îi clănţăneau într-un stacatto sinistru, părea bolnavă rău.
    Fata scutură din cap:
    - Mi-e bine... Sunt doar emoţionată... Nu-mi vine să cred că, până la urmă, am făcut-o!... adăugă apoi în extaz: E cea mai împlinită zi din viaţa mea.. Îţi mulţumesc, Emil.
    Bărbatul răspunse maşinal, pe un ton absolut normal:
    - Pentru puţin, dragă... Părerea mea e să scoţi totuşi siguranţele. Am intenţionat un act de dreptate, nu un genocid!
    Cireşica şuieră:
    - Ba să crape toţi! Să piară toţi! ! Praf şi pulbere să se-aleagă! Ah, ce-am să mai râd!
    - Şi tu unde te tupilezi, deşteapto? Unde ai să te aciuezi?
    - Las' că m-am gândit eu! Îmi rămâne casa naşă-mii, Vica! Eu sunt unică moştenitoare...
    - A, se dumiri Emil păstrând acelaşi aer placid, atunci se schimbă chestiunea! Perfect, excelent!
    Oare acum, la lumina zilei, nu complet treaz, dar oricum mai puţin confuz după nişte ore de somn, considera situaţia din aceeaşi perspectivă luminoasă? Mai înghiţi la repezeală un pahar de coniac şi îşi răspunse cu toată convingerea - DA!
    Şi adormi...

                                                                   132.

                                           Clotilda ar fi preferat să se odihnească, să zacă în pat şi să-şi toarcă fericirea până ce somnul o va fi învăluit, dar nu putea refuza s-o primească pe "mama Băiatului".
    Femeia se interesase constant de starea ei, venise s-o vadă, iar acum subliniase că are ceva important de discutat cu ea. Noroc că plecând, Tanţa îi lăsase totul la îndemână pe noptieră şi pe măsuţa de serviciu, astfel că putu să-şi construiască faţa la repezeală, să-şi dea cu pieptănul şi să-şi pună în ordine dantelele de la piept, răvăşite şi pe alocuri sfâşiate de degetele sălbatice şi nerăbdătoare (în realitate furioase) ale Băiatului. Nu mai avu timp şi nici putere să îndrepte aşternutul. În definitiv, ce făcea în dormitorul ei o privea.
    Fulguleţ pătrunse în încăpere şi instinctiv se îndreptă spre Clotilda ca s-o sărute.
    Se răzgândi la jumătatea drumului, năpădită din nou de greaţă. Aerul din cameră era irespirabil şi, fapt real sau doar autosugestie, i se păru că miroase inconfundabil a sex; ceva dulce împuţit, insinuant puturos, înţepător şi infect.
    - Cred că ar trebui aerisit... Vrei să deschid geamul?
    Clotilda consimţi, trăgându-şi pledul până la gât. Şi apoi, pentru că se afla într-o dispoziţie strălucitoare, constată convenţional, dar cu dorinţa sinceră de a face plăcere:
    - Ai un deux-pieces delicios... De ce nu-ţi scoţi mănuşile? Fă-te comodă...
    Fulguleţ îi debită povestea cu manichiura şi cealaltă emise un ţâţâit de ocazie:
    - Ce mizerie! N-a dezinfectat instrumentele! Toate sunt nişte criminale! Tu arăţi în schimb minunat! şi se grăbi să bată în lemn.
    Fulguleţ mimă scepticismul:
    - Ca să vezi... Numai la asta nu mi-e gândul...
    Era încântată că prin observaţia amabilă, Clotilda îi deschidea pârtie, discuţia preconizată venind acum de la sine. Într-adevăr, Martineasca se interesă îngrijorată:
   - Ai necazuri, draga mea?
    Fulguleţ oftă adânc, privindu-şi mâinile, aşezate pe genunchi:
    - Aş minţi să spun că nu am... Mai exact, sunt foarte, foarte îngrijorată. Pot spune că nu mai am somn, chiar şi Sârbu a intrat la idei, îi dă zor să mă duc la medic. Parcă problemele mele s-ar putea rezolva cu pastile!
    Clotilda presimţi că urmează ceva neplăcut şi ar fi vrut - din nou instinctul de conservare - să încheie discuţia aici, dar norme elementare de politeţe o obligau să se intereseze despre ce este vorba:
    - O, îmi pare rău... Totuşi, ce s-a întâmplat? Dacă te pot ajuta cu ceva...
    Cealaltă o privi ţintă:
    - Poţi.
    Clotilda rămase descumpănită, nu se aştepta la răspuns. De regulă acest can I help you? se formulează pur formal şi fără consecinţe. Excluzând nevoile materiale, oamenii nu pot fi ajutaţi.
    - Cum?!
    Soacră-sa trase adânc aer în piept, de parcă ar fi fost pe marginea trambulinei şi s-ar fi pregătit pentru un plonjon:
    - Voi fi sinceră şi directă. Eşti o femeie prea deşteaptă ca să recurg la tertipuri şi ocolişuri.
    Clotilda închise ochii şi strânse sub pled pumnii. Acum ştia cu certitudine că trebuia să se aştepte la tot ce-i mai rău.
    - După cum îţi închipui, desigur, mă frământ din pricina lui Patrick. Despre el este vorba.
    - Ai venit să-mi spui că vrea să divorţeze?... Că a sosit momentul să fac loc alteia?
    - Nici gând despre aşa ceva, râse Fulguleţ, doar ştii cât ţine la tine şi cât îţi este de devotat!
    - Atunci, care-i necazul?
    - Sunt foarte îngrijorată... Situaţia lui actuală nu-i... o situaţie, presupun că eşti de acord cu mine. N-are nicio perspectivă.
    - S-a mai discutat pe tema asta. E motivul pentru care şi-a luat serviciu.
    Fulguleţ respinse cu o grimasă de plictiseală:
    - Ceva provizoriu care nu-i oferă nicio şansă! Patrick merită cu mult mai mult decât o slujbă de ocnaş, total neinteresantă.
    - Poate găsi altceva.
    - Uşor de spus când eşti cu mâinile şi picioarele legate.
    - Niciodată nu i-am blocat libertatea.
    Fulguleţ surâse cu înţelepciune:
    - Suntem două femei mature, ştim care sunt atuurile unui celibatar, ce avantaje are faţă de un bărbat căsătorit.
    - În definitiv, rosti sec bătrâna, ce vrei de la mine? Ce trebuie eu să fac pentru a schimba situaţia?
    Soacră-sa se decise, în sfârşit, să se arunce în apă:
    - Asigură-i viitorul! Te-ai întrebat vreodată ce orizont sumbru i se arată lui Patrick în caz că se întâmplă ceva cu tine?
    Inima Martineascăi începu să bată cu repeziciune. Discuţia era odioasă şi făcea eforturi cumplite ca să se stăpânească.
    - Trebuie să înţeleg că mă aflu pe patul de moarte? Că aţi tocmit deja pe cineva care să se ocupe de comândul meu şi de creştineştile datini?
    - Doamne, ce prostii pot să-ţi treacă prin minte! Ar fi doar o măsură de precauţie. Sunt mamă şi e firesc să-mi pun puiul la adăpost...
    - Concret, care ar fi soluţia? întrebă Clotilda fierbând.
    Fulguleţ replică pe un ton uşurel, de conversaţie - "ca să vezi ce simplu e!":
    - Ce mai tura-vura, dragă! Fă un testament în favoarea lui, adică unge-l legatar universal, şi ne liniştim cu toţii! Care-i problema?
    Clotilda simţi o lovitură în moalele capului, dar îşi duse mâna la piept. Vălul gros de pe ochi i se ridică şi adevărul i se dezvălui în toată goliciunea lui! După asta umblau canaliile cu limba scoasă. După averea ei şi a lui Martinescu, după munca lor de o viaţă! Două căpuşe care vor să-i sugă până şi ultima picătură de sânge, filoxera asta de mă-sa, o lipitoare de mică mahala, şi fecioru-său, un parazit cu stil! Patrick nu o iubea câtuşi de puţin, de la bun început îşi făcuse planul cum s-o jupoaie, iar acum nu mai au răbdare, li se pare că trăieşte prea mult!... Şi din nou, lumină, far de cinci mii de waţi, revelaţie! Miza, mobilul, ţelul lor final îl constituia TESTAMENTUL!
    Asta căuta adoratul ei împreună cu amantă-sa - ideea o străfulgeră de la sine - în casa de bani! Ce ruşine, Doamne, câtă umilinţă, câtă durere!
    Fulguleţ îi urmărea cu emoţie reacţiile, nu ştia ce ascunde tăcerea prelungită a bătrânei care îşi înghiţise complet buzele de parcă i-ar fi fost teamă să nu lase să se strecoare vreun cuvinţel. Era conştientă că ar fi trebuit să se ridice şi să plece dându-i răgaz să reflecteze, dar interesele lui Patrick prevalau. Ea însăşi se simţea transformată într-o fiară şi nu se născocise nimic pe lume care s-o silească să dea înapoi. La naiba cu diplomaţia şi eticheta, pe ea n-o chema Talleyrand şi nici nu se afla la curtea Bourbonilor! Încerca doar să determine o legumă inutilă societăţii să înţeleagă că prezenţa, timpul şi vigoarea unui bărbat tânăr de care dispui la o vârstă când nu ţi se mai cuvine acest lucru se cer plătite.
     Îşi netezi poalele fustei, a sfârşit de vizită, şi declară pe un ton de afaceri:
    - Tu mai gândeşte-te! Dacă te hotărăşti, iau legătura cu Negriţoiu, avocatul nostru. E o persoană de toată încrederea...
    În aceeaşi clipă, nervii ferfeniţă ai Clotildei cedară şi se ridică pe neaşteptate din pat. Cuprinsă de o energie nebănuită, început să urle:
    - Cum de nu-ţi crapă obrazul de ruşine, parvenito?... Afară! Ieşiţi din casa mea coioţilor! Testament vreţi şi pielea mea pe băţ! Luaţi-vă adio, fiu-tău n-o să vadă un sfanţ de la mine! Îl prevăzusem în testament ca să ştii, dar acum s-a lins pe bot! Ard toate hârtiile, mai bine ia statul tot decât să ştiu că ajunge la voi un singur ac! Aşa să ştii! Dispari dinaintea mea, cobră!
    O podidi tusea şi, epuizată de efort, se prăbuşi între perne.
    Fulguleţ părăsi dormitorul fără un cuvânt. "Trebuie neapărat lichidată. Înainte de a apuca să distrugă documentul."
    Chiar dacă acolo mai erau trecuţi şi alţi beneficiari, partea lui Patrick rămânea consistentă şi merita să lupţi pentru a o păstra.
    Cât despre faptul că-i alungase din casă, băboiul - rânji - putea să pună rămăşag pe toată avuţia că nici ea, nici Patrick nu vor face un pas dincolo de pragul apartamentului. În următoarele ceasuri, se vor face jocurile, zarurile vor fi aruncate.

                                                        133.

                                    Când deschise ochii, Simion Tamaş constată că deşi trecuse bine de zece dimineaţa, nimeni nu se sculase încă. Simina continua să doarmă în patul alăturat, iar din casă nu răzbătea niciun fel de zgomot.
    Mai întârzie în aşternut nu pentru a lenevi, ci pentru a amâna intrarea în "necotidian", având certitudinea că ziua care începuse nu se va derula domol, tors de pisică aciuată pe cuptor, aşa cum se topea calendarul în casa Tamaş, după ce toţi ieşiseră la pensie. Va fi o zi care nu va semăna deloc cu cele trăite de ei până acum, uite aşa simţea el şi... Doamne, de-ar putea face un salt în timp să se vadă peste un an, sau măcar peste o lună!
    Dar dacă poţi întârzia aflarea unei nenorociri, nu poţi împiedica şi producerea ei.
    Se ridică în cele din urmă şi tot sub auspiciile unei zile neobişnuite, renunţă la gimnastica matinală, socotind că mai reduce din dezagrabil.

                                                           134.

                                        Vica se trezise cu o jumătate de ceas mai devreme.  Ea nu practica exerciţii  de un-doi, după cum nu se căzniseră nici mama, nici bunica şi, tot aşa, nici o străbună până la Traian şi Decebal şi, har Domnului, trăiseră pe săturate, până ajunseseră să se plictisească ele însele.
    Aşadar, toaleta de dimineaţă nu-i lua cine ştie ce timp şi după ce fu spălată, pieptănată şi îmbrăcată ca de oraş (nu suporta capoatele şi papucii arborate în tot timpul zilei, simbol al senectuţii, mirosind a azil) îşi zise că e timpul să vadă ce se petrece cu Diana. Somnul ăsta prelung devenea suspect şi, oricât de sănătos ar fi el, nu doarme nimeni douăzeci şi patru de ore în şir, dacă nu-i în comă.
    Trase cu urechea la dormitorul bătrânilor, dar nu sesiză nicio mişcare. Dormeau duşi, să le fie de bine, şi nu exista niciun motiv ca să-i deranjeze. De cum pătrunse în coridorul lung la capătul căruia se afla camera Dianei, simţi un iz ciudat şi se opri adulmecând. Mirosea a gaze, asta era! Şi dintr-o dată intră în panică. Fără a mai bate la uşă, dădu buzna în încăpere unde mirosul era şi mai pregnant.
    O ceaţă compactă îi învălui întreaga făptură, în vreme ce ochii începură să-i lăcrămeze din cauza  usturimii.
    Reflex, se repezi spre fereastră şi deschise larg geamurile. Inhală aerul curat, îndreptându-şi ochii spre pat. Două siluete, strâns îmbrăţişate, păreau că dorm. Izbea desăvârşita nemişcare, sugerând rigiditatea unui grup statuar. Înainte de a se apropia, Vica ştiu că Diana şi iubitul ei sunt călători în altă lume...

                                                              135.

                                           Ioana stătea ca pe ace, având tot timpul impresia că "jos", se petrec tot felul de lucruri importante fără ştiinţa şi participarea ei. Îi era teamă că Fulguleţ împreună cu Patrick, dominat în întregime de maică-sa, conspirau manevrând lucrurile de asemenea manieră, încât s-o scoată pe ea, Ioana, din cărţi. Chestiunea o înnebunea de furie şi apoi, timpul trecea înfiorător de greu. Mai uşor era noaptea când se încumeta să dea o raită prin casa adormită, oprindu-se în odaia lui Patrick pentru o scurtă şi sălbatică partidă de sex.
    În timpul zilei însă, o exaspera poziţia orizontală obligatorie, simţindu-se ca într-un lift culcat, sau şi mai rău, ca într-un sicriu. În afară de asta, nu fusese obişnuită să zacă; din fire era activă şi nici viaţa nu-i permisese să trândăvească.
    Nu-şi găsea locul şi se plictisea cumplit chiar dacă tranzistorul, în surdină, funcţiona non-stop şi nici cărţile nu-i lipseau. De două ori îl sunase pe Patrick, dar acesta îi răspunsese sec, părea tulburat şi cu minţile duse. De fiecare dată, o rugase să aibă răbdare, că o va chema el, la momentul oportun. "Când adică?"... "Stai liniştită, cât de curând."
    Doar că ea nu putea sta liniştită, mai ales ştiind-o pe Fulguleţ în casă. Ciosvârta asta de muiere era o ticăloasă fără pereche, la fel de primejdioasă şi imprevizibilă ca muşcătura de viperă, o canalie de primă clasă, soră geamănă cu Lucreţia Borgia. Se trase spre marginea podului de unde, prin uşa debaralei lăsată special întredeschisă, putea surprinde mişcările casei. Liniştea nu i se păru bizară, chiar dacă se apropia ora prânzului.
    În lipsa Tanţei, gospodăria înţepenise, viaţa celor doi soţi nu era zgomotoasă, lipsa acutelor caracterizând acustica obişnuită a casei.
    "Indiferent de ce s-ar întâmpla, e musai să ne mişcăm până se întoarce Tanţa de la ţară, şi asta se va întâmpla cel mai târziu mâine dimineaţă."
    Rămase la pândă, gata să coboare în orice moment.

                                                             136.

                                 Cea mai bună ascunzătoare rămânea,  pentru moment, tot camera lui Patrick. Scena dură care tocmai avusese loc între ea şi Clotilda excludea orice eventuală conciliere între soţi. Deci, chiar admiţând că noră-sa ar găsi puterea necesară să se ridice din pat şi să circule prin casă, ipoteza că ar putea intra la Patrick era puţin probabilă.
    - În fond, de ce nu te duci tu acasă? întrebă acesta cu un aer epuizat.
    Avea o expresie rătăcită, şi toată înfăţişarea lui denota o dezordine care nu ţinea de înfăţişare, ci de o răvăşeală venită din interior. Fulguleţ se gândi să-l cruţe şi-i răspunse cu blândeţe:
    - N-am să te deranjez, puiule... Dar tu de ce nu te schimbi?
    Rămăsese în halatul de casă din mătase grea mov-cardinal, geamăn cu cel al Clotildei. Când se căsătoriseră, ea ţinuse în mod expres să cumpere sau să comande obiecte pereche. Astfel, în afară de halate, aveau câteva rânduri de pijamale identice, eşarfele din garderoba lui Mami erau făcute din acelaşi material cu cravatele Băiatului, doar verighetele diferind. Clotilda şi-o dorise bătută în briliante, dar Patrick, părându-i-se mult prea ostentativă pentru un bărbat, se mulţumise cu una clasică.
    - N-am chef de nimic, înţelegi? Mă simt obosit de parcă n-as mai deschide niciodată ochii şi aş da un imperiu să nu mă fi lăsat antrenat în rahatul ăsta!
    "E slab, oftă maică-sa, plămadă moale, nu ţine la drum! Cu cine-o semăna?" Ea fusese tare ca diamantul şi chiar după despărţirea de T., un tenor a cărui amintire o ardea şi astăzi (nu mai călcase de atunci, sunt treizeci de ani, pe la Operă) nu luase nici măcar o pastilă de Rudotel!... Nici Sârbu nu era un slăbănog: obtuz, lipsit de orizont şi fără haz, altfel însă bolovan care duce la tăvăleală.
    - Ai să vezi că totul o să treacă şi intră în normal.
    Tânărul izbucni pe un ton iritat:
    - Care normal? Ce normal mai poate exista pentru mine?! Îmi vine să-mi dau cu pumnii în cap că te-am ascultat! Am ajuns să-l invidiez pe Dragoş care, cel puţin, a pus cruce la toate!
    - Şi una la căpătâi! Să nu te mai aud vorbind aşa! Eşti bărbat în toată firea, trebuie să ştii că în viaţă nu ai parte doar de parfum de roze şi unt pe jimblă caldă!
    - Am aflat-o după ce ţi-am urmat strategia! ricană fiu-său.
    - Nu fi ingrat! Tot ce am făcut în viaţa mea a fost cu gândul la binele tău...
    - Cunoaştem, am mai auzit...
    - Puiul mamii, mi se rupe inima când te văd în starea asta! Nu te lăsa doborât de gânduri negre, mâine ai să vezi altfel lucrurile!
    Patrick dădu sceptic din cap:
    - Oare?
    Maică-sa îi puse mâinile pe umeri ca pentru a da greutate spuselor ei:
    - Patrick, tu ştii că niciodată nu ţi-am făgăduit ceva fără să mă ţin de cuvânt!
    Nu minţea. Îşi amintea că în clasa a X-a, îi promisese o Mobră, cadou de Paşti. Era visul unei întregi generaţii de adolescenţi, dar preţul prohibitiv îi îndepărta pe cei mai mulţi. Patrick o dorea şi mai abitir pentru că nimeni din liceu n-avea asemenea sculă şi chiar în tot oraşul nu existau prea multe. Ioan Sârbu cel Drept se opusese însă categoric, i se părea că fecioru-său e încă prea tânăr pentru "motorizate", iar carnetul lui de note nu-l îmbia la asemenea hatâruri. Fulguleţ însă nu avea linişte, ţinea cu tot dinadinsul ca Iepuraşul să nu-i dezamăgească copilul. Făcuse un CAR la şcoală, mai vânduse o broşă cu ametiste, bijuterie de familie, şi cumpărase motoreta.
     Patrick îşi amintea perfect de episod, pentru că fusese prima şi ultima oară când Sârbu cel Drept se supărase pe nevastă-sa şi, vreme de trei zile, refuzase să ia masa în familie sau să scoată un singur cuvânt. Bineînţeles că Fulguleţ găsise repede leacul, îmbolnăvindu-se urgent de "supărarea de a-l fi supărat pe soţul iubit" şi ca o compensaţie, o invită pe soacră-sa pentru un sejour de o săptămână la ei. Era un cadou de zile mari, bătrâna fiind o puritană antipatică şi limitată care ridica din sprâncene, cârtitoare la tot ce vedea în casa lui fecioru-său. Acesta însă o venera, aducându-şi constant aminte de jertfele la care se supusese pentru a-şi înălţa băieţii.
    - Ce vrei să-mi promiţi?
    - Mai mult de-atât, se ambală Fulguleţ, îţi jur că azi se vor rezolva toate problemele. Azi, până în seară. Jur! ! ! şi îşi duse mâna la inimă.
    - Ce mai aştepţi?
    - Să plece Luiza la cimitir.

                                                                    137.

                                       Deși luase în calcul și ipoteza de a nu se duce la cimitir, când se făcu ora de ducă, Luiza, stând ca pe jăratic, realiză că nu poate rezista chemării. Se simţea împinsă din spate de o forţă irezistibilă şi ar fi fost întâia oară în cinci ani când ar fi lipsit de la întâlnirea cotidiană cu Monica.
    Făcu încă o dată socoteala riscurilor. În toată casa nu se aflau decât Clotilda, Fulguleţ şi Patrick. Prima se deplasa greu de tot, şi tocmai de aceea avea la îndemână soluţii pentru orice urgenţă - o sondă cu suc, ceva de ronţăit, deşi nu mânca nimic de câteva zile, până şi o oală de noapte, exclus deci să apeleze la frigider. În ce o priveşte pe Fulguleţ, îndeobşte antilichid, făcea eforturi să consume zilnic un minimum strict necesar, era îndoielnic că se va apropia de frigider sau că ar tenta-o sonda cu suc de roşii de pe masa din sufragerie de care Patrick încă nu se atinsese.
    Iar ea nu va întârzia mult la cimitir, nu va primeni aranjamentele florale - Monica va înţelege - şi cum preconiza să ia un taxi, nu va lipsi mai mult de o oră, poate ceva peste.
    Plecă fără să anunţe pe nimeni, păşind grăbit, aproape alergând spre staţia de taximetre din apropiere. Fulguleţ, pândind strada din colţul ferestrei, se ridică hotărâtă:
    - I-a venit ceasul!
    Vorbe şoptite care nu-i erau destinate lui Patrick. La fel de discret, scoase Mauserul din poşetă şi îl strecură în buzunarul fustei.

                                                                         138.

                                             Încă de la capătul aleii recunoscu silueta de pachiderm a lui Emil care părea să se reculeagă lângă monumentul Monicăi. Mâinile prea scurte pentru a cuprinde pântecele uriaş se împleteau anevoie, iar capul plecat se scufunda în cele trei rânduri de guşi. O observă pe bătrână abia când ajunse lângă el şi schiţă un salut vag.
    Aceasta îl cercetă avidă, încercând să ghicească răspunsul la întrebarea care o măcina, chiar înainte de a o formula. Rosti maşinal:
   - Ce faci?
    Mărgescu îşi roti ochii în jur, nu se vedea nimeni. Declară, totuşi, cu o voce scăzută, folosind, fără să-şi dea seama, tonul unui anunţ oficial:
    - Ştiam că vă voi găsi aici. Vreau să vă spun că eu mi-am îndeplinit misiunea. Monica e răzbunată. Am ţinut s-o ştie ea cea dintâi.
    Luiza Miclea simţi nevoia să se reazeme de un copac. Ochii îi străluceau de o satisfacţie demonică şi, de emoţie, de-abia putea vorbi.
    - Mulţumesc ţie, Doamne, cel puţin în parte s-a făcut dreptate! Bravo, tinere! Fetiţa mea se poate odihni liniştită! Te felicit din inimă!
    Începu să dichisească aranjamentele florale, cu gesturi mecanice şi mâini tremurânde care n-o mai ascultau. Dintr-o dată fu cuprinsă de îndoială şi simţi nevoia să se asigure:
    - Precis?... Ai văzut-o dumneata moartă?
    - Doar o minune ar fi putut-o salva. Am dat drumul la gaze în timp ce ea dormea tun, într-un spaţiu perfect închis.
    - Nu de alta, explică Luiza, dar de la şapte dimineaţa urmăresc toate buletinele de ştiri de la diverse posturi de radio şi n-am auzit nimic. La o adică s-ar fi anunţat cu fanfară militară, ticăloasa e VIP, parcă aşa le zice acum la celebrităţi!
    - Asta nu înseamnă nimic. Chestiunea este dacă, şi când a fost descoperită.
    Micleasca se închină cu ochii spre cer. O cruce corectă, înaltă şi largă, nu gesturi înghesuite şi pripite între sâni:
    - Fă, Doamne să se săvârşească după rugăciunile mele!
    - Amin, spuse reflex Emil... Dumneavoastră ce aţi făcut?
    - Tot ce trebuie. În cursul zileide azi, declară teatral conform stilului, frumosul Patrick îşi va da obştescul sfârşit. O dată Monica răzbunată, rostul meu pe lume se încheie. Har Cerului că am ajuns să trăiesc această zi minunată!
    Dintr-o dată, gămanul fu cuprins de un sentiment straniu, de ireal, de poveste fantasmagorică, de spectator la un film horror. Oare el şi bătrâna nu erau nebuni? Se felicitau pentru comiterea de asasinate, se bucurau de moartea unor oameni tineri, stăteau de vorbă cu o altă moartă, stinsă de cinci ani, şi toate acestea pe un ton normal, de parcă ar fi fost o discuţie animată lângă o ceşcuţă de cafea...
     Se scutură de gânduri şi se uită năuc la mâna întinsă a Luizei.
    - Tinere, mi-a părut bine de cunoştinţă. Ţin să-ţi mulţumesc încă o dată pentru actul de dreptate pe care l-ai săvârşit şi, desigur, pentru sentimentele dumitale. Rar mai întâlneşti azi asemenea oameni! Te felicit!
    Emil se întrebă dacă bătrâna îşi pregătise speech-ul de acasă şi îi luă mâna ca să n-o lase cu ea întinsă. Micleasca urmă:
    - Nu cred că noi doi ne vom mai întâlni în această lume, nu există niciun motiv, dar fii sigur că te voi revedea cu plăcere... dincolo. Adio!
    Se răsuci pe călcâie şi plecă demnă şi dreaptă, aşa cum ar fi părăsit scena, în ropot de aplauze furtunoase.
    Nu găsi niciun taxi la ieşirea din cimitir şi, agasată, se gândi să recurgă la metrou. Avea însă de mers mult pe jos, iar ea era mult prea ne răbdătoare să ajungă la locuinţa Clotildei. Oare Patrick mai trăia?

                                                      139.

                                Zadarnic o chemă pe Luiza, parcă asurzise, căci nu auzea nici soneria, nici clopoţelul, dar cel mai probabil era că se repezise la cimitir. Ce mai prietenă! O lăsa singură, cu hienele, când tocmai de asta o chemase, să le înfrunte împreună, s-o ajute, s-o apere! Începu din nou să plângă, căinându-se singură.
    Să trăieşti înfricoşat de moarte în propria-ţi casă, să-ţi fie teamă de oamenii cei mai apropiaţi! Cine  şi-ar fi putut închipui un asemenea sfârşit? Parcă toate conspirau împotriva ei, lăsând-o în voia vrăjmaşului şi, dintr-o dată, avu certitudinea că sfârşitul e aproape, fioros de aproape, încât l-ar fi zărit doar întorcându-şi privirea peste umăr.
    Un val sălbatic de ură o năpădi, iar gândul că Fulguleţ şi Patrick îşi făceau jocul peste ea, că o păcăliseră constant, că Băiatul - fiinţa, bibeloul, lucrul, întâmplarea cele mai scumpe din viaţa ei - era doar un ticălos de duzină minţind-o fără încetare... Sufocată, trase adânc aer în piept... Da, o minţise tot timpul, stând pe scaun, la masă, în aşternut...
    Roşea de ruşine şi de ură doar amintindu-şi minciunile lui din pat, gesturile lui mincinoase, buzele, mângâierile şi gemetele... Şi se văzu, cu o luciditate crudă, ceea ce era de fapt: o bătrână flască şi vicioasă care avusese nesăbuinţa să se mai creadă dorită, victima unui demolator de existenţe, vânător de avuţie...
    Auzise de multe ori că dragostea cea mai pătimaşă nu poate fi întrecută ca intensitate decât de ura generată de aceeaşi dragoste rănită şi decepţionată. O simţea din plin acum, şi o mânie cumplită îi asmuţi ultimele puteri.
    "Nu, dragii mei, lucrurile nu vor rămâne aşa. Eu voi muri, dar nici voi nu vă veţi bucura de roadă! Nu, iubitule, din festinul pe care ţi l-ai pregătit manevrându-mă machiavelic, nu vei apuca să iei nicio înghiţitură! Voi distruge testamentul, iar bănetului din seif îi voi da foc!"
    Rezemându-se de ziduri, ieşi îndârjită din dormitor şi abia mergând, reuşi să ajungă la biroul lui Martinescu. Se aşeză câteva secunde pe braţul unui fotoliu, cât să-şi tragă sufletul, apoi se apropie de casa de bani.

                                                          140.

                                   Simina își pierdu cunoștința pentru câteva minute, dar nimeni nu-i dădu atenţie. Îşi reveni singură şi se aruncă asupra trupului Dianei, urlând cuvinte nedesluşite.
    Simion se uita înlemnit, în gol, cu maxilarul atârnând moale şi privirea fixă. "Pedeapsa lui Dumnezeu... Dar de ce atât de aspră?... Ce bine ar fi fost să fi murit mai demult, sau măcar ieri, ca să nu mai trec prin încercarea asta..."
    Deşi adânc îndurerată - nu avusese propria ei familie şi tot potenţialul afectiv îl transferase asupra lui frate-său cu ai lui, iar pe Diana o idolatriza - Vica realiză că-i singura în stare să facă faţă situaţiei. Primul impuls, să telefoneze la Salvare, fu repede înlăturat, chiar şi un copil şi-ar fi dat seama că nefericiţii amanţi reci şi cu un început de rigiditate deja instalat, nu mai puteau fi ajutaţi de nimeni.
    N-avea niciun fel de experienţă în materie - cine are? - dar bunul simţ îi spunea că trebuie să anunţe Poliţia. Apoi, prin ferestrele deschise, răzbătură din grădină cuvintele unui cântec deşuchiat. Vica se repezi la geam şi simţi, pentru a doua oară în aceeaşi dimineaţă, că inima i se opreşte în loc.
    Mânjită pe faţă ca un clovn, despletită şi complet goală, Cireşica dansa şi cânta cât o ţinea gura pe pajiştea din grădină: "Intră popa în altar cu... făcută par!..."
    Vica înregistră ca prin fum vecinii ieşiţi la ferestre, consternaţi, copiii din cartier agăţaţi de gratiile gardului făcând haz nespus şi strâmbându-se, trecătorii care după ce aruncau o scurtă privire, îşi vedeau indiferenţi de drum.

                                                          141.

                                         Clotilde deschise casa cu bani  cu un geamăt de satisfacţie. În secunda următoare, toată combinaţia pusă la cale de cei doi nemernici va fi demontată şi dejucată. Praful şi pulberea se va alege de...
    - Asta cauţi?
    Fulguleţ ieşise de după draperia de catifea unde se ascunsese şi cu un diabolic zâmbet de triumf, flutură sus, deasupra capului, plicul galben a cărui pecete îl făcea inconfundabil.
    Clotilda ţipă:
    - Testamentul meu!... Dă-mi-l imediat înapoi! Netrebnico! Eşti o hoaţă!... Imediat! urmă sufocată. Poliţia! Să vină Poliţia!... Hoţilor!
    Revigorată de furie, se repezi la telefon şi ridică receptorul. Ştia numărul pe dinafară, 955. Îl memorase demult, pentru orice eventualitate, împreună cu cel al Salvării şi al Pompierilor.
    Fulguleţ ridică braţul întins şi trase cu mână sigură: "Trăiască Ceauşescu şi milităria impusă fetelor pe vremea studenţiei ei!" Clotilda, concentrată asupra discului aparatului de telefon, primi glonţul drept în inimă, fără a mai realiza ce se întâmplă cu ea. Căzu peste birou, cu ochii larg deschişi îndreptaţi spre fotografia înrămată a răposatului Martinescu.
    Lui Fulguleţ i se păru decent să tragă pleoapele peste privirea sticloasă. Simţind o prezenţă străină, se răsuci. Rezemată de uşă, Ioana, cu mâinile în-crucişate peste piept, părea căzută într-o contemplaţie liniştită. Aprecie cu aerul competent al unui meseriaş versat:
    - O treabă bine făcută.
    Degetele înmănuşate ale lui Fulguleţ se încleştară pe patul armei. Pentru o secundă simţi irezistibila tentaţie de a o suprima şi pe târfuliţa din faţa ei. Ştia prea multe şi era genul de persoană în stare să creeze probleme mari, uriaşe, când cărţile nu se tăiau după vrerea ei. Dar nu, era prea mult pentru azi, la timpul cuvenit, va găsi ac şi pentru cojocul "javrei de Slatina!"
    Parcă citindu-i gândurile, fata surâse şi rosti calmă:
    - Mai aveţi nevoie de mine...
    - Nu ştiu ce vrei să spui... Trebuie să ne grăbim, Luiza poate să pice din clipă în clipă.
    Glasul răsuna ceva mai febril, dar altfel stăpânea perfect situaţia.
    - În primul rând, să nu ne pierdem capul! S-o luăm metodic! Când se va întoarce de la cimitir, nu ne va găsi pe nici unul aici. Va anunţa Poliţia... Toată lumea trebuie să creadă că-i vorba de un jaf care  s-a lăsat cu moarte de om...
    - E credibil, aprecie Ioana. Ar fi suficient să golim seiful şi să mai luăm câte ceva din casă.
    - Exact. Băgăm totul aici, şi scoase de după draperie un sac mare de voiaj... Atenţie, era să facem o greşeală! Nu sustragem testamentul! O dată "furat", nu mai putem dovedi drepturile lui Patrick. Pe ăsta îl lăsăm în scrinul din dormitor... Ah, de nu ne-ar presa timpul! Testamentul găsit singur o să dea de bănuit. Mai punem în aceeaşi mapă şi actele de stare civilă... Să lucrezi cu o pereche de mănuşi.
    - Dar tu ce-ai de gând?
    - Eu trebuie să fug, să scap de revolver şi să mă găsească Sârbu acasă... Mă bizui pe tine Ioana. În situaţii critice, Patrick se poartă ca un copil... Nu zăboviţi! Încărcaţi totul în maşină şi veniţi la noi... Am să mă gândesc unde ascundem lucrurile.
    Ioana părea îndoită:
    - Nu e totuşi imprudent?
    - Nu vin ei cu ordin de percheziţie la mine chiar aşa curând!...
    Din sufragerie, se auzi vocea lui Patrick:
    - Nu e nimeni în toată casa?!
    Femeile se priviră instinctiv. Cum avea să primească Patrick situaţia? Le răspunse geamătul acestuia când dădu ochii cu priveliştea din birou:
    - Nenorocitelor! Ce-aţi făcut?!

                                                          142.

                                - Nu-ți cer decât să te îmbraci, spuse Ioana mângâindu-i umărul. Mă ocup eu de restul. Trebuie să dispărem cât mai repede... Hai! şi îmbrăţişându-l, încercă să-l ridice de pe scaun.
    Se aflau în sufragerie. Patrick, tot în halat, cu braţele şi cu capul culcate pe masă, avea un aer deznădăjduit. Abia acum, când Clotilda nu mai exista, îşi dădea seama că, în sinea lui, nu fusese niciodată de acord cu înlăturarea ei violentă, după cum, în general, îi repugnau acţiunile, luările de poziţie sau schimburile brutale de cuvinte.
    Vinovată era blestemata lui de superficialitate! Deşi martor şi chiar subiect în toate etapele consumate până acum, parcă nu crezuse că asemenea ticăloşii se pot petrece aievea, tratase situaţia cu uşurinţă, alungând cu hotărâre orice i-ar fi putut stârni convulsii de conştiinţă. Şi tot acum realiza că ţinuse cu adevărat la Clotilda (se simţea sfârtecat de milă), că pierduse un mare prieten.
    Ioana, exasperată, continua să-l zgâlţâie. Se aflau la un pas de liman şi mălai-mare ăsta claca tocmai acum! Intui însă că în starea în care se afla, n-ar fi izbutit nimic, zgândărindu-i amorul propriu cu biciul şi, în consecinţă, îl luă cu binişorul:
    - Hai, iubitule, e târziu... Ce mare lucru să te schimbi! Fă-o cel puţin de dragul maică-tii! Dacă suntem descoperiţi...
    - Lasă-mă în pace!
    - Gândeşte-te bine, Patrick! Femeia asta trăieşte numai pentru tine şi a riscat totul de dragul tău! Dacă suntem descoperiţi, intră în puşcărie pe viaţă! Ea a fost creierul combinaţiei, ea a apăsat pe trăgaci! Numai pentru tine!
    În sfârşit, atinsese coarda sensibilă. Patrick începu să se mişte. Îşi ridică anevoie capul, aruncând o privire rătăcită prin încăpere. Întinse mâna după sonda cu suc de roşii şi o duse la buze.
    Închise ochii, bând hulpav. În clipa următoare i se ivi pe chip o expresie de mare surpriză apoi, aproape concomitent, o grimasă de durere. Un horcăit şi... rămase nemişcat.

                                                             143.

                                După câteva tentative de a-l reanima, Ioana  înţelese că era mort. Definitiv şi iremediabil mort! Cine pusese otrava în pahar, cui îi era destinată de fapt şi de ce erau întrebări la care va încerca să răspundă mai târziu. Acum, trebuia să acţioneze repede, să dispară cu iuţeala fulgerului din zonă, să se topească, să se dizolve...
    Goli seiful de bijuterii, colecţia de timbre, valută - de toate naţiile, inclusiv lei, dar mai ales dolari - acţiuni, în general, orice hârtie de valoare şi le îndesă în sacul pregătit de Fulguleţ. Din casă luă trei galeuri originale despre care ştia că sunt extrem de valoroase şi câteva piese de argintărie din secolul al XVIII-lea. Nu se atinse de tablouri, căci era nevoie de prea mult timp ca să le scoţi din rame şi, în plus, erau şi mai greu de plasat.
    Trăgând fermoarul sacului, încercă să se concentreze. Nu uitase nimic. Spera! În pod ştersese orice urmă a trecerii ei pe acolo şi, la sfatul lui Fulguleţ, umblând la casa de bani, folosise mănuşi de aţă. Avea mai multe perechi, amintire de la maică-sa care croşetase la viaţa ei mii. Le vindea în piaţă prin intermediul unei bătrâne, cârpind astfel cât de cât bugetul sărman.
    Părăsi locuinţa cu paşi rapizi şi hotărâţi. Nicio privire peste umăr. Lăsa în urmă două cadavre. De fapt, trei. Al treilea era ceea ce Ioana considera a fi prima parte a vieţii ei. Îi punea cruce cu inimă uşoară. Niciodată nu se simţise atât de liberă.

                                                                 144.

                                      Luiza Miclea ajunse la locuința  Clotildei Martinescu abia pe la ora trei. Era furioasă şi asudată ca un animal de povară. Din pricina grevei de la metrou - vezi, de-aia nu se găsea sămânţă de taxi - fusese nevoită să vină pe jos tocmai de la Bellu.
    "Excursii" din astea nu mai erau pentru vârsta ei şi oricum nu s-ar fi găsit exact azi să facă pe turista. Pătrunse în apartament epuizată şi îngrijorată. Îşi aruncă poşeta pe lada florentină din vestibul, emiţând cu voce de contralto un bonjour prelungit.
    Nu-i răspunse nimeni şi, nedumerită, bătu la uşa Clotildei. Ciocăni şi a doua oară insistent. Tot mai intrigată de liniştea desăvârşită, apăsă pe clanţă. Dormitorul era gol, la fel baia şi budoarul alăturat, unde dormise cândva Ioana. Nu-şi putea imagina în niciun chip ce se întâmplă şi traversă toată casa, strigându-i pe rând: Clotilda, Patrick, Fulguleţ... Peste tot pustiu. La mijlocul coridorului, uşa de la fostul birou al lui Martinescu era deschisă. Îşi băgă capul, interesându-se dulce:
    - E cineva! Alo...
    Ultimele cuvinte şi le înăbuşi singură, ducându-şi îngrozită mâinile la gură.
    - Clotilda!
    Priveliştea îi înmuie genunchii, având totodată impresia că leşul însângerat tresare la chemarea ei, că se străduieşte să-i răspundă.
    "Halucinaţii!... Să-mi păstrez firea... În fond, s-a găsit soluţia ideală pentru ea. Ar fi suferit groaznic."
    Se întoarse în sufragerie şi abia atunci îl observă pe Patrick, prăbuşit la picioarele mesei. Spuma din jurul buzelor şi sonda cu suc de roşii căzută chiar lângă trupul neînsufleţit indicau cauza neîndoielnică a morţii.
     Canalia primise sfârşitul din mâna ei!

                                                                 145.

                                     Se simți cuprinsă de o imensă uşurare, despovărată de orice suferinţă, uşoară ca o pasăre cerească. Era suficient să-şi deschidă braţele ca să înceapă să zboare...
    Jurământul fusese împlinit, sfânta dreptate fusese înfăptuită, Monica fusese răzbunată! O linişte binefăcătoare o învălui: "Ce dulce-i răzbunarea!..."
    Pentru o clipă, încercă ispita de a-şi lua geanta şi de a fugi. Trebuia însă să se întoarcă Tanţa care ştia că Clotilda rămăsese în grija ei, a Luizei. Nu că i-ar fi păsat de inerenta anchetă, dar simţea nevoia să se odihnească în sfârşit, să se scufunde în somnul profund al datoriei împlinite.
    Ridică receptorul şi formă numărul Poliţiei.

                                                                 146.

                                   Moartea cel puțin bizară a trei actori, dintre care două vedete de primă mărime, la un interval de doar câteva zile, impresionă puternic opinia publică. Aşa cum se întâmplă de obicei, începură să circule cele mai fanteziste zvonuri şi ipoteze.
    Presa speculă intens pe marginea unui subiect de mare senzaţie - halva" pentru breaslă - iar diferitele posturi de televiziune retransmiseră spectacolele sau emisiunile de divertisment în care evoluaseră Diana Tamaş şi Dragoş Mateiescu.
    Cetăţenii de rând lăcrimau în faţa televizoarelor, găsind noi şi noi valenţe "interpretării absolut extraordinare a decedaţilor, talente unice, irepetabile".
    Vârstnicii se lansau în comparaţii generoase, vizând celebrităţile care făcuseră epocă, epocă de aur pentru teatrul românesc, în perioada anilor 40-60.
    Ceea ce impresiona în mod deosebit, amplificând emoţia, era poziţia de vârfuri a celor doi - Doru Pavel fiind pomenit doar în subsidiar - şi extrema lor tinereţe. Se vorbi intens despre crime în lanţ, de mare actualitate, iar în privinţa killer-ului,teoria cu cei mai mulţi adepţi, se imagina un soi de Jack Spintecătorul. Londonezul avea ce avea cu prostituatele, valahul cu actorii. Pentru o vreme intrară şi aceştia în panică, verificând atent elementele de recuzită, mai ales pe cele ingerabile, şi asigurându-şi însoţitori de nădejde, în special pentru spectacolele de seară.
    Se întrebau înfriguraţi cine va fi următoarea victimă şi faptul că asasinatele nu se repetară, generă o derută totală. Se emiseră alte ipoteze, dar timpul erodează elementul de mister şi senzaţie, deplasând interesul către obiective proaspete.
    Încă de la începutul anchetei - lungă şi laborioasă, un dosar cu peste două mii de file - datorită identităţii de statut al victimelor (toţi trei actori) şi a prezenţei unora dintre personaje în ambele distribuţii, Poliţia conexă cele două cazuri într-un singur dosar - Arlechino.

                                                               147.

                                  Luiza Miclea, subiectul care dădu cel mai mult de furcă anchetatorilor, îşi asumă cu generozitate paternitatea integrală, autor moral, instigator şi mână ucigaşă concretă, a celor trei asasinate. Explicabil generoasă pentru că se împlinise un act de dreptate, iar ea, cu inima pe deplin împăcată şi totodată izolată prin dispariţia ultimei fiinţe dragi într-un vid care nu mai putea fi mobilat, considera că nu are nici un motiv să întârzie într-o lume complet străină. Fără a fi deprimată, nu mai avea chef şi n-o mai interesa să trăiască.
    Astfel stând lucrurile, ajunsă în situaţia individului golit de orice miză, atât de sărăcit sufleteşte încât n-are ce pierde, de ce n-ar fi luat asupra ei culpele celorlalţi, salvându-le libertatea? Într-un stil desigur nonconformist, "corsican" pentru societatea modernă, oamenii aceştia făcuseră ca justiţia să triumfe. Nu pomeni nici un nume, ea otrăvise, dăduse drumul la gaze, trăsese cu revolverul. De unde avea arma? De la bunicul, ofiţer în Armata Regală etc... Unde a ascuns-o?... A aruncat-o într-o pubelă din Cişmigiu... Cine ştie cine o fi găsit-o!
    Cele mai perfide minciuni sunt cele care într-o anume proporţie conţin un adevăr parţial sau doar îl tangentează. Interogatoriile luate Luizei constituiră un coşmar pentru anchetatori tocmai din pricina acestei combinaţii de fals şi real. Bătrâna cunoştea multe amănunte de la Mărgescu şi prin el, indirect, de la Cireşica, pe care le prezenta cu viclenie drept constatări sau acte personale. Autenticul lor convingea, dar pe de altă parte, se iveau inadvertenţe, trădând faptul că "bătrâna ştie, dar minte acoperindu-i pe alţii..."
    Absolut sinceră se dovedi doar atunci când explică mobilul acestor crime - răzbunare şi dreptate pentru Monica. Atunci când întrebările incomode o aruncau în corzi, dădea din umeri, pretinzând că nu-şi mai aminteşte. Avea o vârstă...
    Anchetată în stare de arest şi slăbind vertiginos - din uscată, devenise scheletică - fu transportată la un spital din Capitală. Fie că independent de circumstanţe, aţa de pe mosorel tot s-ar fi epuizat, fie că resortul vital se topise lipsit de o motivaţie şi de dorinţa de a mai trăi, se stinse într-o dimineaţă, lin ca o lumânare ajunsă la capăt.
    Ultimele ei cuvinte, înregistrate de o asistentă, rămaseră pentru toţi o enigmă: Banzai!
    În ce o privea pe Cireşica, internată la Spitalul Dr. Bagdasar, şi eventualitatea ca ea să revină la o viaţă normală, medicii se pronunţă foarte rezervaţi. Are unele coridoare de luciditate şi atunci, încearcă să se sinucidă regretând amarnic că nu s-a călugărit. Simion şi Simina, doi moşnegi betegiţi de suferinţă şi boală, se duceau tot mai rar să o vadă. Vica se gândeşte cu nostalgie la seninele zile de odinioară. Din bolboroseala Cireşicăi s-ar putea înţelege că Diana fusese o fiară şi că-şi meritase soarta... Dar cine stă să asculte elucubraţiile unei schizofrenice!
    Toţi se miră însă de tenacitatea cu care nefericita, după atâtea nenorociri, o mai poate urî pe soră-sa. O ură nestinsă ce o va însoţi şi în mormânt.

                                                           148.

                                  Fulguleț n-a putut supravieţui morţii lui Patrick. După înmormântare, s-a sinucis tăindu-şi venele de la ambele mâini. Ioan Sârbu cel Drept a umplut casa de fotografiile lui Fulguleţ şi plânge în fiecare zi, după ce se întoarce de la serviciu. O sticlă de alcoolîi ţine tovărăşie din ce în ce mai des. Despre Patrick, nu vorbeşte niciodată. L-a uitat.

                                                            149.

                                    Ioana Vlase a dispărut, înghiţită parcă de neant. Nimeni n-a căutat-o, nimeni n-a mai văzut-o, nimeni nu-şi mai aminteşte de ea. Poate doar colegii de promoţie când dau cu ochii de fotografia clasică a tuturor generaţiilor de absolvenţi de liceu, grupaţi în jurul ţeapănului diriginte. Nu lipseşte glumeţul care pune coarne colegului din faţă.
    Ioana a dispărut, pieton pe uliţele ăstei lumi, fără să privească, fără să lase nimic în urmă.

                                                             150.

                                   Emil Mărgescu, eliberat de obsesia Monicăi, a izbutit să intre pe făgaşul unei vieţi normale. Ţine un regim strict de slăbire sub supravegherea unui dietetician şi se simte mulţumit. Evită să se gândească la evenimentele stresante prin care a trecut.
    Când se întâmplă totuşi, îi face bine să-şi amintească faptul că nu el a deschis robinetele de gaz din camera Dianei. S-a împăcat cu sine însuşi, s-a împăcat cu lumea.

                                                             151.

                                   La monumentul Monicăi Miclea, florile s-au uscat. Imortalizată pe soclul de bronz, priveşte din eternitate. Impenetrabilă şi singură. Ca toţi morţii.

                                                              SFÂRȘIT