joi, 2 octombrie 2014

Rapsodii de toamnă, George Topârceanu

                        I


                        A trecut întâi o boare
                        Pe deasupra viilor,
                        Şi-a furat de prin ponoare
                        Puful păpădiilor.


                        Cu acorduri lungi de liră
                        I-au răspuns fâneţele.
                        Toate florile şoptiră,
                        Întorcându-şi feţele.


                        Un salcâm privi spre munte
                        Mândru ca o flamură.
                        Solzii frunzelor mărunte
                        S-au zburlit pe-o ramură.


                        Mai târziu, o coţofană
                        Fără ocupaţie
                        A adus o veste-n goană
                        Şi-a făcut senzaţie:


                        Cică-n munte, la povarnă,
                        Plopii şi răsurile
                        Spun că vine-un vânt de iarnă
                        Răscolind pădurile.


                        Şi-auzind din depărtare
                        Vocea lui tiranică,
                        Toţi ciulinii pe cărare
                        Fug cuprinşi de panică…


                        Zvonul prin livezi coboară.
                        Colo jos, pe mlaştină.
                        S-a-ntâlnit un pui de cioară
                        C-un bâtlan de baştină


                        Şi din treacăt îi aruncă
                        Altă veste stranie,
                        C-au pornit-o peste luncă
                        Frunzele-n bejanie!


                        II


                        Într-o clipă, alarmate,
                        Ies din şanţuri vrăbiile.
                        Papura pe lac se zbate
                        Legănându-şi săbiile.


                        Un lăstun, în frac, apare
                        Sus pe-un vârf de trestie
                        Ca să ţie-o cuvântare
                        În această chestie.


                        Dar broscoii din răstoacă
                        Îl insultă-n pauze
                        Şi din papură-l provoacă
                        Cu prelungi aplauze.


                        Lişiţele-ncep să strige
                        Ca de mama focului.
                        Cocostârci, pe catalige,
                        Vin la faţa locului.


                        Un ţânţar, nervos şi foarte
                        Slab de constituţie,
                        În zadar vrea să ia parte
                        Şi el la discuţie.


                        Când deodată un erete,
                        Poliţai din naştere,
                        Peste baltă şi boschete
                        Vine-n recunoaştere


                        Cu poruncă de la centru
                        Contra vinovatului,
                        Ca să-l aresteze pentru
                        Siguranţa statului…


                        De emoţie, în surdină,
                        Sub un snop de bozie,
                        O păstaie de sulcină
                        A făcut explozie.


                        III


                        Florile-n grădini s-agită.
                        Peste straturi, dalia,
                        Ca o doamnă din elită
                        Îşi îndreaptă talia.


                        Trei petunii subţirele,
                        Farmec dând regretelor,
                        Stau de vorbă între ele:
                        “Ce ne facem, fetelor?…”


                        Floarea-soarelui, bătrână,
                        De pe-acum se sperie
                        C-au să-i cadă în ţărână
                        Dinţii, de mizerie.


                        Şi cu galbena ei zdreanţă
                        Stă-n lumina matură,
                        Ca un talger de balanţă
                        Aplecat pe-o latură…


                        Între gâze, fără frică
                        Se re-ncep idilele.
                        Doar o gărgăriţă mică,
                        Blestemându-şi zilele,


                        Necăjită cere sfatul
                        Unei molii tinere,
                        Că i-a dispărut bărbatul
                        În costum de ginere.


                        Împrejur îi cântă-n şagă
                        Greierii din flaute.
                        “Uf, ce lume, soro dragă!”
                        Unde să-l mai caute?


                        L-a găsit sub trei grăunţe
                        Mort de inaniţie.
                        Şi-acum pleacă să anunţe
                        Cazul la poliţie.


                        IV


                        Buruienile-ngrozite
                        De-aşa vremi protivnice
                        Se vorbiră pe şoptite
                        Să se facă schivnice.

                        Şi cum ştie-o rugăciune
                        Doamna măsălariţă,
                        Tot soborul îi propune
                        S-o aleagă stariţă.


                        Numai colo sus, prin vie,
                        Rumenele lobode
                        Vor de-acuma-n văduvie
                        Să trăiască slobode.


                        Vezi! de-aceea mătrăguna
                        A-nvăţat un brusture
                        Să le spuie-n faţă una
                        Care să le usture!…


                        Jos, pe-un vârf de campanulă
                        Pururea-n vibraţie,
                        Şi-a oprit o libelulă
                        Zborul plin de graţie.


                        Mic, cu solzi ca de balaur,
                        Trupu-i fin se clatină,
                        Giuvaer de smalţ şi aur
                        Cu sclipiri de platină.


                        V


                        Dar deodată, pe coline
                        Scade animaţia…
                        De mirare parcă-şi ţine
                        Vântul respiraţia.


                        Zboară veşti contradictorii,
                        Se-ntretaie ştirile…
                        Ce e?… Ce e?… Spre podgorii
                        Toţi întorc privirile.


                        Iat-o!… Sus în deal, la strungă,
                        Aşternând pământului
                       Haina ei cu trenă lungă
                        De culoarea vântului,


                        S-a ivit pe culme Toamna,
                        Zâna melopeelor,
                        Spaima florilor şi Doamna
                        Cucurbitaceelor…


                        Lung îşi flutură spre vale,
                       Ca-ntr-un nimb de glorie,
                        Peste şolduri triumfale
                        Haina iluzorie.


                        Apoi pleacă mai departe
                        Pustiind cărările,
                        Cu alai de frunze moarte
                        Să colinde zările.


                        Gâze, flori întârziate!
                        Muza mea satirică
                        V-a-nchinat de drag la toate
                        Câte-o strofă lirică.


                        Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
                        Iarna mizerabilă,
                        Mă cuprinde o tristeţe
                        Iremediabilă…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu