XXXIX.
- Inteleg ca asa se petrece in lumea obisnuita. Sunt insa oameni care muncesc cu creierul, care creeaza, si pe care ii putem scuti de greutatile familiei.
- Este si nu este cazul, noi vorbim de familia normala, pe care se bizuie patria.
- Atunci, consimti Pascalopol, sunt de acord.
- Vazusi, doamna? se intoarse Stanica spre Olimpia. Trage consecintele!
- Dar ce conflict aveti intre dumneavoastra asa de grav? intreba zambind mosierul.
- Un conflict fundamental, care sapa temelia insasi a matrimoniului. Olimpia nu mai vrea sa procreeze!
- Se poate, doamna? vorbi Pascalopol Olimpiei, cu repros glumet.
- Boicot in regula! Sabotarea operei de inmultire a natiei. Inteleg, foarte bine, l-am facut pe Relu, am zis bravo, m-am bucurat. Daca a murit, a murit, nu pot sa-l mai inviez. Sa faca altul, sa faca doi, sa faca zece, sa faca domnule, in fiecare an unul, ca asta e datoria femeii. Eu datoria mea mi-o fac.
- Ia mai taci din gura Stanica, cu prostiile astea, il mustra Aglae, ca sunt si fete tinere aici, ce te-a mai apucat si cu copiii acum?! Se vede ca ai prea multe parale.
Stanica se infurie:
- M-a apucat, fiindca eu sunt un sentimental, un individ cu patima familiei, cum am apucat de la parinti. Vreau eu sa am casa plina, sa aud galagia copiilor, sa-mi asigur nemurirea prin urmasi, sa-mi poarte si mie cineva numele Ratiu mai departe.
- Ei, si ce vrei tu sa faca Olimpia? Ce, este vina ei? Doar a facut odata un copil. Ti-as spune ceva, dar ma sfiesc de tinerii astia.
- Astea sunt insinuatii care nu prind la mine, protesta Stanica. Familia mea e cea mai prolifica. Nu e altceva decat rea-vointa la mijloc.
Olimpia casca, agasata, fara sa priveasca la barbata-sau, pe ale carui vorbe nu punea niciun temei niciodata. Spuse doar:
- Nu mai tipa asa tare, ca ma doare capul!
In sfarsit, Stanica se potoli si incepura sa joace. Aurica, cu o tigara in gura, isi privea emancipata cartile din mana. Batranul nu voia sa scoata bani, fagaduind ca ii va depune oricand va fi nevoie. Cautandu-se prin buzunar, Pascalopol trase batista afara. Atunci se auzi pe jos rostogolirea unei monede. Mos Costache sari cel dintai, ca ars, si incepu s-o caute sub masa. O gasi insa Aurica (era o moneda de doi lei) si facu gestul de a o inapoia lui Pascalopol de la care isi inchipuia ca picase. Mos Costache facu insa niste ochi speriati si intinse mainile:
- E-e-e-e e a mea, a cazut de la mine. Da-o-ncoace!
Aurica statu nedumerita, si toti urmarira scena curiosi. In sfarsit, Pascalopol, spuse linistit:
- Nu e a mea. N-am avut in buzunar nicio moneda. Eu le tin in portmoneu. Probabil ca a cazut de la Costache.
Razand din toti muschii fetei, batranul intinse mana si apuca moneda pe care o ascunse in buzunar, nevrand s-o puna macar ca miza.
Vorbira in timpul jocului de toate, ca de obicei, Aglae, vazandu-l pe Titi ca sta deoparte, nemiscat, il intreba cu intentie:
- De ce nu mai duci tu sa canti la vioara, stai asa ca o statuie?
Titi ii marturisi ca se simte bine asa, altfel s-ar plictisi. Sedea in picioare langa dulap si, la observatia de imobilitate, incepu sa se legene.
- Nu stiu cui o semnana copilul asta, zise Aglae. Dumnezeu i-a dat talente, picteaza, canta, dar e molatic, n-are curaj, barem sa am ceva mai multa avere, nu mi-ar parea rau. Aurica, la fel!
Veni vorba de muzica, fiindca Pascalopol intrebase pe Titi ce canta. Aglae tuna si fulgera impotriva muzicii clasice, din care nu se intelege nimic, si le impartasi ca-i place ca omul sa cante "cu inima, national". Ghicind punctul sensibil, mosierul schimba vorba, fara sa scape, caci Aurica il intreba de ce nu se-nsurase nici pana acum.
- De aceea stau bietele femei nemaritate, zise ea cu necaz, din cauza egoismului dumneavoastra, care preferati sa petreceti cu femei de teapa Georgetei, ca sa nu aveti nicio grija pe cap. Am sa fac si eu ca Georgeta.
- E greu, observa ironica Stanica, ca Georgeta n-ai sa fii niciodata.
- Si de ce, ma rog? intreba atinsa Aurica.
Stanica rectifica observatia, facand cu ochiul lui Pascalopol:
- Pentru ca trebuie sa fii si pentru asta nascuta, sa ai natural. Tu esti din familie onesta, cinstea e zugravita pe fata ta. Tu nu poti sa fii decat o buna sotie.
- Asa e! recunoscu Aurica, aruncand o carte si incapand in acelasi timp sa planga, tremurand din toti muschii fetei.
- Pentru numele lui Dumnezeu, o sfatui Pascalopol, nu-ti mai face sange rau. Asculta un sfat de la mine, care sunt destul de in varsta fata de dumneata ca sa-mi pot permite sa-ti dau un consiliu. In genere, omul preocupat prea mult de problema succesului nu reuseste. Barbatilor le plac femeile care nu umbla dupa ei, nepasatoare. Cand o mama face prea mare valva cu intentia de a marita o fata, rateaza chestia, fiindca pretendentii se sperie. Mi s-a intamplat foarte adesea sa vad barbati, invitati intr-o casa pentru una din fete care voia cu orice chip sa se marite, cerand pe alta si luand-o numai fiindca li se parea mai inocenta. Imi vorbiti de Georgeta, o cunosc, cum sa nu, e o fata foarte inteligenta, pe care foarte multi vor s-o ia de nevasta.
- Exact! zise Stanica, uitand cu cine se afla si gandindu-se ca Georgeta ar fi buna pentru el.
- Ce vrei sa spui, il intreba mirata Olimpia, nu cumva vrei s-o iei tu, ca sa-ti faci copii?
Stanica ii facu semn sa taca, pentru a nu intrerupe pe Pascalopol.
- Foarte multi vor s-o ia de nevasta, continua mosierul, fiindca nu cere nimanui nimic si e mandra.
In momentul acesta Titi, care se laganase langa dulapul lui, din ce in ce mai nervos, deschise usa si pleca din odaie, vadit imbufnat.
- Dar ce are junele? se mira Pascalopol. Nu l-a suparat nimeni cu nimic.
Stanica se batu pe frunte:
- Nu stii ca era mai-mai sa ia de nevasta pe Georgeta!
In acelasi timp Felix cobora de sus si intra in sufragerie. Fu foarte uimit cand auzi numele Georgetei.
- Georgeta voia sa se marite cu Titi? Vezi, asta n-am stiut! exclama Pascalopol.
Felix se inrosi, crezand ca fusese vorba si de dansul si, prefacandu-se ca are treaba, pleca de asemeni.
- Il vezi? zise Stanica, cu aere confidentiale, si Felix a avut o combinatie cu Georgeta, fata faina, mie-mi spui?!
Pascalopol batu palmele a mirare, rase, apoi se prefacu adancit in examinarea cartilor de joc, ca sa nu mai starneasca o discutie, pe care o ghici primejdioasa.
- Domnule Pascalopol, dumneata de ce nu te-nsori?
- Nu mi-a venit ceasul! glumi mosierul, ca sa scape de interogatoriu.
- Dumneata, un barbat asa elegant! N-ai avut niciodata o pasiune mare, nu te-a iubit nicio femeie? Dumneata trebuie sa fii idolul sexului frumos.
Pascalopol zambi, ofta catre tavan, in chip de comentariu la opiniile Aurichii, apoi arunca o carte.
- Sex frumos, minciuni conventionale, zise Stanica, numai barbatul e frumos, cu figura nobila. De ce ma doare pe mine inima, c-am pierdut ingerasul? Cand se naste un baiat e bucurie, cand se naste o fata, e pacoste. Asta in credinta poporului e sfant.
- Tu esti frumos! zise ironic Olimpia.
- Chiar si sunt, afirma indraznet Stanica.
- Nu mi-ai raspuns la intrebare, domnule Pascalopol! se tangui Aurica mosierului, care profitase de interventia lui Stanica pentru a se preface s-a uitat de chestiune.
- Ce sa-ti raspund, domnisoara, la varsta mea nu mai am astfel de preocupari.
- Asta spui dumneata, dar eu stiu bine ca vii aici mai ales pentru cineva, stii dumneata pentru cine, doar pentru mine nu.
Pascalopol se afunda si mai tare in evantaiul de carti.
- Daca iubesti pe Otilia, continua implacabila Aurica, de ce n-o iei de nevasta? Ar fi o ingrata sa nu primeasca, dupa cate ai facut pentru ea.
Mosierul se incrunta, apoi zise serios:
- De ce nu esti dumneata cuminte, domnisoara Aurica, si nu lasi in pace pe Otilia? Stii bine ca nu sunt decat un prieten batran, care n-are familie, si vine din cand in cand sa va vada pe toti, cu egala dragoste. Uite, nici n-ai pus cartea jos. Nu e asa, cocoana Aglae?
- Vorbeste si Aurica din capul ei, observa Aglae.
- Ei, mama, vorbesc si eu ce vad, spuse Aurica plina de parapon, dar simuland gingasia. Pe mine nu m-ai luat nici la mosie, nici la Paris. N-am nicio pretentie, eu nu mai cer nimic de la viata, atata zic, ca numai din prietenie nu face un barbat atatea sacrificii. Din partea dumitale e frumos!
Pascalopol apuca de brat pe Aurica si-o mustra incet, parinteste:
- Taci din gura, nu spune comedii. Pe Otilia n-am luat-o eu la Paris, am intalnit-o intamplator acolo, unde avea bursa.
- Ei, bursa, la naiba, ia taci Pascalopol, sari Aglae, ca ma faci sa rad.
Moşierul juca comedia spaimei de a fi încolţit de toţi, de fapt foarte iritat. Stănică, pricepând situaţia, făcu pe generosul şi aruncă în convorbire altă idee, care era şi ea o indiscreţie:
- Nu ştii că moş Costache al nostru a fost la doctor, pe furiş, pe onoarea mea. Ţine dietă, se îndoapă cu doctorii, e lucru mare. Şi a căzut şi la eresuri. Au fost aci doi preoţi, de-au făcut slujbă.
- Arată mult mai bine la faţă, constată Pascalopol.
- Şi nici nu mai fumează! completă Stănică.
Moş Costache părea foarte mulţumit de aprecieri şi râdea ca la fotograf, simţindu-se mai sănătos când i se spunea că e sănătos.
- Hei, zise Stănică, nu-l plâng eu pe moş Costache, mă plâng pe mine şi pe cei tineri. Dumnealui e de rasă bună, om vechi, călit, cine a trăit până la vârsta asta înseamnă că a învins toate bolile, s-a ales dintre ceilalţi. Dumnealui o să trăiască o sută de ani, o să ne-ngroape pe toţi. Nu vedeţi dumneavoastră ce om e dumnealui? Uite, colo, faţă ca de prunc (Stănică apucă de bărbie pe bătrân, care se lăsă docil la demonstraţie), uite, colo fălci (Stănică arătă fălcile), uitaţi-vă colea dinţi (Costache deschise gura), să spargi pietre-n ei, nu altceva (propriu-zis, bătrânul era cam ştirb), ia priviţi, muşchi (Stănică îl apucă de bicepşii slăbănogi), poftim, piept sănătos (îl lovi cu palma în piept) picioare puternice, care n-au ştiut ce e trăsura, tramvaiul (moş Costache exulta de plăcere) dar mai ales ascultaţi ce aparat digestiv are (Stănică îl lovi peste pântece).
Atunci se auzi un zornăit grozav de monede rostogolite pe podea. Moş Costache îngălbeni, se ridică repede de pe scaun şi se pipăi, în culmea agitaţiei, în jurul curelei. I se rupsese fundul săculeţului, în care ţinea banii de metal.
- Banii ba-ba-banii!! se bâlbâi el şi se repezi sub masă. Stănică, Aglae Aurica se aplecară şi ei, cu capul pe jos, începând să caute cu febrilitate. Numai Pascalopol rămase nemişcat la locul lui şi-şi aprinse o ţigară, fericit c-a scăpat de interogator.
XX.
Lili fusese aşa de tulburată de întâlnirea cu Felix, încât întreba mereu de el. Dintr-o familie în care instinctul matrimonial lucra prin crize, fără amestecul culturii sentimentale, ea nu-şi putea acoperi deloc dorinţa şi întreba des pe tată-său de rosturile tânărului. Tatăl întreba pe Stănică. Acesta, foarte mândru de calitatea lui de mijlocitor, din care nădăjduia să tragă un profit, născoci un truc romantic. Luă pe Otilia la o parte şi-i ţinu această cuvântare:
- Am să-ţi comunic ceva foarte important, în interesul lui Felix, la care nu mă-ndoiesc că ţii, cum ţinem cu toţii. Contez pe discreţia ta, fiindcă, dacă află cineva, sunt descalificat. Iată despre ce e vorba. Felix s-a întâlnit cu Lili, nepoată-mea, şi a făcut asupra ei o impresie extraordinară. Din partea mea, cred că şi lui Felix fata i-a plăcut, dar nu îndrăzneşte să mărturisească din respect pentru tine. Ştii, el ţine la tine. Însă, ce vrei, dragostea e ceva iraţional, un "ce" care pică aşa, din senin, fără nicio logică. Fata, cel puţin, este moartă, bolnavă, la propriu, nu la figurat. A cheltuit ta'su o grămadă de parale pe doctori. Leacul ei nu poate să-i dea doctorul, ci Felix. Dacă nu-l ia pe Felix, se prăpădeşte Lili. Să zic că Lili ar fi o fată urâtă, săracă, aş spune: să moară sănătoasă. Dar e delicioasă, în felul ei, bineînţeles, cum tu eşti în felul tău. Şi e o alianţă minunată pentru un viitor doctor. Tata-său le dă tot ce trebuie, casă, întreţinere, avere şi aşteaptă pe ginere să-şi facă în linişte cariera. Pentru Felix e minunat. Ce crezi, că numai mâncare trebuie unui viitor doctor? Trebuie relaţii dragă, trăsură la scară, ca să epateze clienţii. Viitorul lui Felix e în mâinile tale, fiindcă numai tu ai autoritate asupra lui. Dacă îl îndemni tu, şi-l dezlegi de orice obligaţie, s-a făcut treaba.
- Felix n-are nicio obligaţie faţă de mine, spuse rece Otilia, astea sunt invenţii de-ale voastre. Am să-i vorbesc.
- Ura! strigă Stănică, tu eşti geniul bun al familiei.
Otilia chemă într-adevăr, pe Felix la ea, îl puse să stea pe sofa şi, ghemuită după obiceiul ei, îl întrebă:
- Îţi place Lili, nepoata lui Stănică? Ce zici de ea?
Felix răspunse cu o indiferenţă naturală:
- Abia am văzut-o o dată, cum ştii, şi mi s-a părut drăguţă.
- Stănică pretinde că fata s-a imbolnăvit, fiindcă te iubeşte şi i-ai dat a înţelege că te-ai căsători cu ea.
- Stănică minte totdeauna. Habar n-am.
- E adevărat că Stănică bate câmpii, asta e convingerea mea nestrămutată, însă nu-i cu neputinţă ca fata, naivă, să-şi fi făcut unele iluzii. Ar fi nedrept s-o faci să sufere.
Felix prinse o mână a Otiliei:
- Otilia, de ce-mi spui toate astea? Vrei să mă-nsori cu Lili? Mi-e indiferentă, am văzut-o câteva clipe şi nu sunt vinovat cu nimic.
- Nu vreau sa te-nsor cu Lili, ţi-am spus numai ce pretinde Stănică. Are aerul să spună că eu sunt piedica între tine şi eventuala Lili. Totuşi, judecând rece, fata e foarte drăguţă şi n-ar fi pentru tine o partidă rea. Peţitoare eu nu sunt, aşa că socotesc închisă toată chestiunea.
- Otilia, zise Felix, strângându-i amândouă mâinile, tu mă crezi când îţi spun că te iubesc?
- Te cred.
- Te întreb foarte serios, profund: mă iubeşti?
- Da!
- Atunci pentru ce te porti in chipul acesta ciudat, de ce ai mereu aerul ca vrei sa scapi de mine? Ti-as fi mult mai recunoscator daca mi-ai spune sincer ca nu ma iubesti.
- Nu pot sa-ti spun, fiindca, intr-adevar, te iubesc.
- Atunci..... atunci, vrei sa ne casatorim?
- Mai tarziu..... da.
Felix lua pe Otilia in brate si o napadi cu sarutari, o invarti prin odaie, o puse la loc, o bombarda din nou cu sarutari, in vreme ce fata isi apara obrajii cu amandoua palmele.
- Pentru numele lui Dumnezeu Felix, imi strici tenul. Trebuie sa stabilim o intelegere in privinta asta.
Dupa ce Felix se mai linisti, Otilia zise, ganditoare:
- Singurul lucru de care ma tem este ca eu nu sunt la inaltimea ta, din punct de vedere sentimental. Da, te iubesc, dar tu esti asa de furtunos, asa de inspaimantator de grav. Sunt usuratica, mi-e frica, ai sa-mi spui mereu ca n-am afectiune.
Singura, Otilia medita mult la Felix si-si repeta pentru ea argumentul. Il iubea intr-adevar pe tanar. Totusi, simtea ca Felix nu e pentru ea. Il admira, ii purta de grija ca o sora, dar tinuta indarjita a acestuia in viata o infricosa. Desi tanar, Felix avea priviri prea barbatesti. Otilia era o razgaiata, constienta de vitiul ei, care se simtea bine cand o protejau oameni delicati ca Pascalopol, care ii dadeau imposibilul, fara sa-i ceara nimic. Misiunea de tovarasa eroica, egala nu era pentru Otilia, care voia sa fie socotita copil si sa nu intampine nicio rezistenta. Otiliei ii placea sa ingrijeasca pe mos Costache si pe Felix ca pe niste copii si era credincioasa, atata vreme cat nimeni n-o constrangea. Ideea, insa, ca atunci cand s-ar fi plictisit n-ar fi fost libera sa faca ce voia, o inspaimanta. Era sigura ca Felix va fi totdeauna un om delicat, gata sa-i faca orice capriciu, dar stia, vazandu-i temperamentul aprins, ca el ar fi suferit daca ea nu i-ar fi aratat incordare afectiva, statornica.
In alta zi, Otilia, primind capul lui Felix in poalele sale si rasfirandu-i incet parul, intreba:
- Felix la ce tii tu cel mai mult in viata, in afara de dragoste? de asta nu vorbim! Spune-mi cum vezi existenta.
Felix se marturisi:
- M-am analizat si eu adesea si pot sa-ti spun ca n-as putea suferi sa fiu al doilea, intr-o categorie de oameni. Nu trebuie sa crezi ca sunt ambitios sau mandru. Poate ca asta vine mai degraba din cauza ca am copilarit singur, dat la o parte de altii. Nu pot suferi ideea de a nu insemna nimic in viata, de a nu contribui cu nimic la ea, de a nu-mi lega numele de ceva.
- Daca tii atat la renume, de ce n-ai incercat sa faci altceva, sa scrii, de pilda! Sau, in sfarsit, sa te pregatesti pentru politica?
- Din acelasi sentiment de nesuportare a infrangerii. In arta, vointa e un element secundar, totul depinde de talent. Cel mai lenes dintre poeti poate face poezie mare, aproape fara sa vrea si sa stie. In politica, joaca mare rol norocul. Daca as sti ca va fi razboi peste douazeci de ani, as imbratisa cariera armelor, fiindca as avea prilejul sa ma ilustrez pe campul de lupta. Dar cine stie asta? Cati Napoleoni nu putrezesc in provincie, din lipsa de prilej, si cati oameni neucnoscuti nu s-ar dovedi abili, ca Richelieu, daca intamplarea i-ar pune in fruntea tarii? De dusmania sortii mi-e frica. Mi-e frica sa raman egal cu Titi, cu Stanica, cu ceilalti, sa ma confund cu ei, sa fiu, prin forta imprejurarilor, silit sa ma aplec in fata lor. Trebuie sa ma deosebesc, neaparat, prin ceva. Singura cariera in care, pentru un om normal, cum ma socotesc, pot ajunge in frunte, numai prin vointa, este aceea stiintifica. Daca as voi sa fiu poet, poate n-as putea, dar mare medic stiu sigur ca pot deveni, vreau neaparat sa devin.
Felix stranse pumnul, zicand acestea, si privi fix inaintea lui.
- Atunci tu, Felix, tii mai mult la cariera ta decat la dragoste. Ce rol ar juca femeia in existenta ta?
- Femeia o inteleg ca tovarasa aspiratiilor mele, ca un scop in acelasi timp al tuturor sfortarilor. Unei femei i-as inchina totul.
- Idealul tau, Felix, e foarte frumos, zise Otilia, netezindu-i parul, dupa ce i-l incurcase, e un ideal de tanar care va razbi in viata. Pot sa zic ca-l inteleg. Insa, daca femeia nu e la inaltimea ta?
- Nu pricep, nu-i cer nimic.
...........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu