XLI.
Stanica, netulburat, pipai mai de aproape salteaua, apoi vari brusc mana sub ea si trase pachetul cu bani. Batranul holba ochii, scapa gura mare spre a spune ceva, se dadu jos printr-o sfortare supraomeneasca, pe marginea patului, si urla gutural, plangator:
- Banii, ba-banii mei pu-pungasule!
Apoi deodata se prabusi la pamant. Stanica vari bine pachetul sub camasa, spre pantece, privi pe fereastra si iesi prin salon si prin usa gotica. In curte nu era nimeni si nici pe strada. Intra calm in curtea vecina si, gasind pe Aglae si pe Aurica, le zise:
- M-am intalnit cu Otilia, care roaga pe Aurica sa se duca putin la batran, sa vada ce face.
- Du-te Aurico, consilie Aglae.
- Hai ca merg si eu, se oferi Stanica, ca vad cum ii mai merge.
Gasind pe batran mort, Aurica tipa, Stanica se mira, alerga sa vesteasca pe Aglae, care veni cu toata banda, tocmai pe cand sosea si Otilia, care se opri, galbena, in prag. Stanica sari la ea s-o imbratiseze si s-o mangaie:
- Otilia, Otilia, verisoara mea scumpa, fii tare, fii la inaltime, era doar de asteptat un astfel de deznodamant. Apoi explica tuturor intamplarea:
- Otilia tocmai mi-a spus: stai aici si pazeste si cheam-o si pe Aurica! Eu m-am dus s-o chem pe cumnata-mea si am venit cu ea. Cand colo batranul era pe jos, ici. Se vede ca a avut nevoie de ceva si s-a ridicat sa ia, si pe urma i-a venit rau.
- Da, mama, confirma Aurica, eu am intrat intai in odaie, si cand am vazut, m-am speriat si am tipat, am tipat! Vai, cum m-am speriat!
- Dar eu, se lauda Stanica, crezi ca prin putine emotii am trecut? Sunt zguduit. Chiar sa-mi dati voie sa ma duc putin acasa sa-mi vin in fire. Am si de luat niste acte, ca am maine un proces. Sa-mi dai cheia de la casa, Olimpio.
Si astfel Stanica pleca, spre multumirea Aglaei, careia i se parea ca prea scotoceste multe pe cont propriu. Otilia se ascunse in odaia ei, ghemuindu-se pe sofa, cu pupilele pironite, cu o usoara umiditate in ochii care nu puteau plange, si Felix n-o putea scoate din mutenia ei. Aglae ocupa casa, militareste. In loc sa ingrijeasca de mort, ordona tuturor inca sa nu spuie nimanui de cele intamplate si puse pe Marina sa pazeasca la poarta ca sa nu vina nimeni.
- Sa vedem unde ii sunt banii, actele, daca a lasat vreun testament, zise Aglae, trebuie parale pentru inmormantare. In vreme ce cadavrul statea inert peste plapuma si incepuse sa ia tonuri ceroase, Aglae, Olimpia, Aurica si Titi scotoceau in toate partile, trageau sertarele, desfaceau garderobul, cautau prin soba. Nu gasira decat acte, contracte de inchiriere, socoteli felurite, din care se putea deduce averea lui mos Costache, si pe care Aglae le facu pachet si le lua. Niciun ban, afara de o bancuta, ramasa uitata sub hartii. Intr-o cutie, Olimpia descoperi un inel cu multe pietre, il trase repede pe deget, dar, fiindca Aglae o vazuse, justifica gestul:
- Mama, inelul asta il iau eu, stii ca n-am nicio bijuterie ca lumea si mi-ai promis.
- Asta-i, protesta Aurica, tu toate si eu nimic. Tu ce nevoie ai, ca esti maritata!
Olimpia suporta observatia si pastra inelul.
- Unde sunt banii, intreba agitata Aglae, unde sunt banii lui? Doar n-a stat fara un ban in casa! Avea o punga cu el, aia care i-a cazut jos deunazi. Dar trebuie sa fi avut bani.
Furioasa, Aglae tranti usile dulapurilor, trase covoarele, fara sa le mai aseze la loc, desfacu cutiile mari de la masa de joc si de la cea din sufragerie. Peste tot cutii de chibrituri, neincepute, pachete de tutun, creioane, meticulos stranse, nimicuri.
- El tinea banii cu el, isi aduse aminte deodata Aglae, cum nu m-am gandit?
Si se repezi in sufragerie. Cum batranul era in camasa, era vadit ca nu avea nimic cu el. Pantalonii indoiti pe un scaun, alaturi, aveau in buzunare tinte, capete de creioane, chibrituri si un degetar.
- Uite, degetarul pe care-l cautam de-am innebunit. Se vede ca mi-a cazut pe aici.
Aglae il lua si-l puse intr-un mic buzunaras, pe care-l avea la bluza. Negasind nimic in haine, trase perna de sub capul lui mos Costache, privi pe sub cearsaf, apoi ridica cu putere salteaua, rasturnand cadavrul spre perete.
- Iaca saculetul, striga ea triumfator si dadu drumul saltelei. Mos Costache se clatina putin, apoi isi relua pozitia nemiscata. In saculet erau monede de argint, cativa napoleoni si chiar cateva hartii mototolite, vreo cateva mii de lei in total.
- El avea bani mai multi, zise cu necaz Aglae.
Dupa cercetari infructuoase, incredintandu-se ca in casa nu se mai afla niciun ban, Aglae suspenda perchezitia.
- Daca o fi luat Otilia banii! Sunt sigura ca i-a luat ea.
Aurica, nemultumita de concurenta Olimpiei, lua apararea fetei:
- Nu, mama, nu face pacat, Otilia nici n-a fost acasa cand a murit batranul.
- Asta asa e, recunoscu Aglae, doar sa-i fi dat chiar batranul baniica de luat cu sila nu era chip. S-o bata Dumnezeu, daca i-a luat.
Aglae declara ca a obosit si se hotari sa se duca cu totii acasa pentru a medita asupra evenimentului. Batranul fu parasit pe canapeaua lui, cu cearsaful ghemuit, cu plapuma cazuta pe jumatate jos. Felix, observand asta si stiind ca mortilor le trebuiesc date unele ingrijiri pentru a putea fi pusi in cosciug, spuse, cu toata gingasia de care fu in stare, Otiliei, cum sta cazul. Aceasta se ridica de pe sofaua ei, calma, chema pe Marina si, cu ajutorul ei, gatira pe mos Costache si-l asezara cu solemnitate pe pat.
Aglae se tranti intai pe canapea si ruga lumea sa faca liniste, fiindca vrea sa inchida putin ochii. Dormi un ceas, sforaind bine, apoi se scula si se planse ca i-e foame:
- M-am zapacit de tot cu boala asta a lui Costache, nici masa regulata n-am avut.
Cand se asezau la masa, pica si Stanica, in redignota, cu un guler tipator de inalt, cu mustatile foarte unse.
- Bine c-ai venit, zise Aglae, ca e incurcata rau. N-am gasit niciun ban, numai maruntis.
- Ce vorbesti?! se prefacu Stanica uimit. Ti-am spus eu ca lucra el la ceva.
- Altii sa traga foloasele si eu sa cheltuiesc? Cine-l inmormanteaza, ma rog?
- Dumneata, fireste!
- Eu?! se scandaliza Aglae. Cu ce? Cu cateva mii de franci, cat mi-a lasat el? Sa-l ingroape Otilia, tot spunea ca e papa al ei.
- Sa fim calmi, mama-soacra, recomanda Stanica. E obligata moralmente si e chiar interesata sa faca onorurile inmormantarii ruda cea mai apropiata care mosteneste, in speta, dumneata.
- De ce eu? zise nedumerita Aglae.
- Fiindca dumneata iei tot, casa de alaturi, casa din Stirbey-voda, pe care n-a vandut-o si tot ce n-a mai vandut. Asta putin lucru este? Bani, daca au fost, i-o fi impartit el din viata, nu poti sa faci nimic, dar ti-a ramas fondul.
Aglae se imblanzi:
- Dar daca a lasat vreun testament pentru Otilia? banui ea.
- Aici e aici, dar nu cred. In casa ai gasit ceva? Nu. Mos Costache nu era un om sa mearga pe la tribunale, avocati si alte de-astea. Daca ar fi facut testament, ar sti ori Otilia, ori Pascalopol.
- Du-te si intreab-o tu, recomanda Aglae.
Stanica merse imediat si o gasi pe Otilia organizandu-si propria imbracaminte de circumstanta.
- Otilio, zise solemn Stanica, incercand s-o sarute pe amandoi obrajii, iau parte la nenorocirea care te-a lovit si te rog sa vezi in mine un tata, un frate scump, un prieten, ce vrei. Interesele tale sunt si ale mele. Stiu ca tu esti prea adancita in durerea ta ca sa te gandesti si la lucruri mai pozitive, dar lasa-ma pe mine, ca avocat, sa te pilotez. Te tulbur numai cu o intrebare: Ti-a lasat mos Costache vreun act, vreun, ca sa zic asa, testament?
- Nu mi-a lasat nimic, zise plictisita Otilia, lasa-ma acuma. Nu mi-a lasat, si nici nu stiu c-ar fi facut vreun testament. Mie nu-mi trebuie absolut nimic.
- Pianul e al tau, in orice caz, isi dadu in petic Stanica, trebuie sa-l revendici.
- Lasa-ma, te rog.
- Te las, te las, respect marile dureri!
Intors, Stanica gasi pe Aglae distribuind banii din saculet in grupuri.
- Mama-soacra, te conjur, sunt lefter, avanseaza-mi si mie cativa sutari, sunt lefter! si puse mana pe un morman de piese.
- Ai rabdare Stanica, ce Dumnezeu sariti toti asa? Toti banii astia se duc pe inmormantare. Doar n-o sa-l ingrop ca pe un cersetor. Ne rade lumea.
- Te-aprob, mama, o lauda Stanica, fara sa mai inapoieze banii, iti organizez eu ceva feeric.
- Ce-a spus Otilia? se informa Aglae.
- N-are niciun testament, si eu o cred, fiindca batranului ii ea frica sa lase banul din mana. Eu ma mir ca nu s-au gasit bani in casa.
- Si mie mi se pare curios!
- Foarte curios! se prefacu Stanica a medita. Aici e un mister mare. Odata si odata am sa-i dau eu de rost. Sa vedeti ca Stanica e si detectiv.
- Mai bine ai vedea ce e cu testamentul, daca e sau nu. Daca a lasat averea la altii, aia sa-l ingroape.
- Numai Pascalopol stie precis. Ma duc dupa-masa numadecat sa-l intreb.
Stanica se duse intr-adevar la Pascalopol, care afla cu surprindere moartea lui mos Costache si nu indrazni sa intrebe daca s-au gasit ori nu bani sub saltea de teama sa nu se divulge. Confirma inexistenta testamentului:
- Costache n-a lasat niciun testament, e lucru sigur. A tot amanat de azi pe maine, asa ca, din nefericire, Otilia ramane fara nimic.
- Pacat, regreta Stanica, fata asta merita mai mult. L-a iubit pe mos Costache cum nu se poate mai mult. Dar o sa avem noi grija de ea, ce Dumnezeu, o iau sub protectia mea.
- Nu cred c-are sa aiba nevoie, observa ironic Pascalopol.
"Cred si eu ca n-are nevoie, isi zise Stanica coborand scarile, acum e libera sa-si faca de cap. Traieste cu Felix."
Cand Pascalopol veni sa vada pe Otilia si pe ceilalti, Aglae se planse ca nu e inlesnita si n-are bani suficienti pentru inmormantare. Mosierul scoase numaidecat o hartie pe care Aglae o lua fara nicio jena, dar intreba:
- N-ai gasit nimic in casa?
- Nimic, afara de niste maruntis.
Pascalopol, dupa o scurta meditatie, explica faptul:
- Probabil ca n-avea bani in casa.
Facuse asa dinadins, fiindca se temea ca, sporind banuielile, ar fu putut sa le indrepte toate asupra lui Felix sau a Otiliei. In sinea lui era foarte nedumerit de disparitia pachetului de hartii. Otilia povesti fata de toti ca batranul ii vorbise de niste ochi. Pascalopol si-aduse aminte si el acelasi lucru, dar tacu.
- V-am spus eu ca e mister mare, repeta Stanica, dar nu ma las pana nu-l descopar.
Agale voia sa cheltuiasca putin, dar sa satisfaca onoarea familiei, care sedea toata in numarul de preoti si de trasuri. Se multumira, in materie de cler, cu parintele stavrofor si cu popa Tuica. In privinta trasurilor, inchiriara zece, si obtinura zece imprumut prin Stanica, de la numeroasa familie a acestuia. Pascalopol nsusi trimise pe a lui si veni si el cu alta. Cele peste douazeci de vehicule, printre care si cupeuri, insirate pe strada de obicei pustie, fura de un admirabil efect. Doua scuturi negre asezate in poarta purtau initialele lui mos Costache.
- Dar ce e aici maica? intreba o batrana pe Marina.
- Ia, mort! crezu Marina că explică.
- Tânăr sau bătrân?
- D-apoi cine mai ştie? Peste şaizeci de ani.
Bătrâna dădu din cap:
- Tânăr, vai de mine, ce-a avut?
- Boala morţii, răspunse plictisită Marina şi se duse după preoţii care tocmai veneau.
Popa Ţuică era mai supărat ca oricând de uneltirile necuratului, asupra căruia ţuica nu avusese un efect satisfăcător.
- Toţi suntem muritori, tăiculiţă, fu consolaţia lui.
Văzând-o pe Aurica şi uitând unde se află, îi strigă tare:
- Ce-ai făcut găinuşo cu ovreiul, îl botezăm?
Aurica se făcu roşie:
- Nu ştiu ce vrei părinte, poate greşeşti.
- Se poate, porumbiţa taichii, spuse din fericire popa Ţuică, că sunt bătrân şi mă omoară junghiurile. Că mâine o să mă duceţi şi pe mine.
Cum Aglae comandă şi muzică militară, plecarea definitivă de la domiciliul său a lui moş Costache fu impunătoare. Vecinii arătară gelozie:
- Frumoasă înmormântare. Ştiu c-a avut trăsuri şi vreme frumoasă. Bogaţii şi când mor au noroc.
Aglae fu încântată de lumea numeroasă care asistă, fiindcă toate rubedeniile lui Stănică, chiar cele mai bogate, care nici nu-l cunoşteau pe bătrân, veniră măcar pentru câteva minute, din disciplină familială. Asta îi dădu consolaţiunea şi sentimentul intim că şi-a făcut datoria. Dete şi o masă comemorativă, la care fu rugat să rămână şi Pascalopol. Părintele făcu elogiul bătrânului, declarând că e liniştit în privinţa destinului său duhovnicesc, de vreme ce l-a văzut aşa de bine dispus, înainte de a muri, spre cele bisericeşti. Cât despre moarte, ea e în voinţa nepătrunsă a Celui-de-sus şi nu se cade să-l supărăm, arătând o durere afară din cale, dovedind nepătrunderea rosturilor lumii. Căci Dumnezeu a dat ca trupul să se risipească întru cele dintru care s-a alcătuit, iar sufletul să se mute acolo de unde va fi luat la învierea cea de obşte. Cel mai pătruns de evlavie se arătă Stănică. Atunci când părintele, înainte de a se atinge de paharul de vin, se închină, îşi făcu şi el cruce. Mâncară ca şi altă dată, cu aceeaşi lăcomie, dar cu demnitate. Numai popa Ţuică îşi dădu în petic:
- Trupul îl ia pământul şi sufletul îl ia tartorul!
- Cuvioase! îi reproşă părintele.
- Domnul! închină paharul popa Ţuică, neînţelegând.
După oarecare codire, popa Ţuică întrebă pe Pascalopol, pe care-l contemplase îndelung:
- Tăiculiţă, dumneata eşti doftor?
- Nu, părinte. De ce?
- Credeam că eşti doftor, fiule, să te-ntreb ce să fac eu cu reumatismele astea care nu mă mai lasă.
- Salicilat, fu de părere moşierul, şi băi de pucioasă.
- Oare? se miră bătrânul.
- Dă cu gaz, opină Aglae.
- D-apăi, c-am dat. arză-l-ar focul şi de gaz, şi tot mă-mpunge încornonatul!
- Am auzit că e bun camforul cu alcool, zise Olimpia.
- Ce e aia, bogheano? întrebă popa Ţuică, ale cărui cunoştinţe farmaceutice erau foarte reduse.
- Îţi dă de la farmacie; e ca o bucată de zahăr, care se evaporează dacă n-o ţii într-o pungă cu boabe de piper.
- Ptiu, bată-l-ar gheena! se cruci popa Ţuică.
Părintele arătă o supărare cu totul formală, după obicei.
- Doamne, cuvioase, nu mai pomeni de cele rele, tocmai acum la praznicul unui răposat.
Apoi părintele crezu de datoria lui să se ocupe şi de Otilia, adresându-se însă din respect, pentru presupusa durere, celorlalţi:
- Dar domnişoara, fiica răposatului, c-am uitat cum îi zice.....
- Otilia.
- Asa. Dar domnişoara Otilia ce-o să facă acum? O să-i fie urât fără părintele dumisale. Să fii tare cu sufletul, fiică, cum am văzut pe multe cu sexul dumitale. Cel puţin dumneata rămâi cu rosturi, fiindcă ştiu că răposatul avea stare şi nu te avea decât pe dumneata.
Toţi lăsară capul în jos, din felurite motive, şi Aglae nu mai îndrăzni să afirme că Otilia nu era fata lui Costache. Preotul, luând tăcerea drept întristare, zise:
- Tinereţea învinge toate. Nu mă îndoiesc că vei găsi la mătuşa dumitale şi la toate rudele mângâierea de care are trebuinţă cel orfan.
La aceste vorbe impresionante nu plânse Otilia, care privea mereu în farfuria din care nu lua nimic, ci Aurica, spre surprinderea tuturor. Otilia putu crede că, înduioşată de soarta ei, pe care o socotea dureroasă, o compătimea. În realitate, Aurica plângea pentru propria ei condiţie, deoarece vorbele părintelui îi trezise ideea că e ca şi orfană pe lume, "fără niciun sprijin".
Stănică îşi făcu violenţă, stăpânind o durere pe care n-o avusese o clipă.
- Ce-a fost a fost, declară el, morţii din groapă nu se mai scoală. Să-i venerăm şi să avem ochii aţintiţi spre noua generaţie care se ridică.
- Cuvinte înţelepte! Drept ai grăit! aprobă părintele.
Apoi părintele văzu pe Felix şi întrebă:
- Dar tânărul cine este, vreo rudă? Ce studiază?
- E student la medicină, răspunse Aglae, ne vine cam rudă. I-a fost Costache tutor cât a fost minor.
- Bravo, bravo, zise preotul, şi eu am un băiat, pe care, de nu l-oi da la şcoala militară, îl dau la medicină.
Stănică nu se putut stăpâni de a nu face mizerii morale părintelui, deşi îşi păstra aerul smerit.
- De ce, sfiinţia-ta, ca preot, să-l dai la armată, la medicină, în loc să-l faci tot preot?
Parintele raspunse cu foarte mult simt pozitiv:
- Si pentru preotie ca si pentru orice meserie trebuie chemare. Iar fiu-meu nu mi se pare ca e bun de preot. Atunci eu sunt dator sa-l pun acolo unde poate fi folositor tarii. Insa cu ce traieste tanarul, daca e orfan, are functie?
- Nu. Are ceva avere de la parinti!
- Frumos, frumos. E foarte cuminte cand parintii se ingrijesc de copiii lor, ca sa nu ramana pe drumuri sa cerseasca pe la usile altora. Iata, raposatul s-a ingrijit si a lasat domnisoarei avere frumoasa, case bune.
Toti lasara din nou capul in jos. Otilia se scuza ca nu se simte bine si se ridica sa plece. Pascalopol ii ceru invoirea sa-i spuna ceva si o urma afara.
- Cine e domnul? intreba iarasi preotul, nedandu-si seama de repetatele lui gafe. Un unchu, desigur!
- E unchi! Unchi bun! declara Stanica cu sclipiri ironice in ochi.
Pascalopol comunicase Otiliei ca poate dispune de banii de la banca si o sfatuia sa uzeze cu prudenta si sa nu plece numaidecat din casa lui mos Costache, spre a nu trezi banuieli.
- Asta am vrut sa-ti spun deocamdata, incheie el. Stii sentimentele mele fata de dumneata. Daca nu altceva, poate sa-ti fiu oricand prieten mai in varsta, un parinte lipsit de pedanterie. Cand traia Costache, te-am invitat la mine, fara nicio jena. Acum n-as mai putea face asta, fara voia dumitale. Prejudecati eu n-am, si nici dumneata n-ar trebui sa ai, ca fata moderna. Sunt lipsit de orice ocupatie si as fi vesel sa-ti tiu de urat, sa te ocrotesc. Esti libera, ai bani, nu-mi datorezi nimic. Vei face dar cum vei gasi de cuviinta. Dar sa stii ca vechiul dumitale prieten tine la dumneata ca intotdeauna si te va primi cu bratele deschise oricand si in orice conditii. Fericirea va fi numai a mea.
Pascalopol saruta mana Otiliei si-i facu un mic salut prietenesc cu mana.
- E simpatica nepoata dumitale, zise parintele lui Pascalopol, de treaba fata. Imi pare rau pentru intamplare.
- Ce nepoata? intreba mosierul, neintelegand.
- Domnisoara Otilia!
- Da, da! se-ncurca Pascalopol.
- Dar, urma parintele, nu-nteleg ce fel de unchi esti. Fratele dumneaei parca nu esti, atunci din ce parte?
........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu