XLIII.
La masă, fata îl rugă să-i vorbească despre el, despre impresiile lui de la cursuri, ceea ce Felix făcea, cu oarecare prudenţă, nevoind să fie pedant. Dar era grav în pasiune şi nu putea să-şi ascundă tulburarea frivolităţii. Otilia îi spuse:
- Tu ai profunditate care sperie o fată. Dacă ai şti ce proaste suntem noi, fetele!
- Te sperii pe tine?
- Nu pe mine! Sperii orice fată, în genere, fiindcă fetele nu văd departe şi n-au cultul măreţiei, cum scrie în cărţi.
- Mă ironizezi!
- Ah, nu, vorbesc de fetele comune, dacă ai urmări să ai satisfacţii mărunte. Sunt şi fete sublime. Dar fetele admiră pe oamenii ca tine şi merg după oamenii ca Stănică.
- Mi-e indiferent. Nu voi iubi niciodată o fată seacă. Te iubesc pe tine, care eşti frivolă numai în aparenţă, dar în fond eşti inteligentă şi profundă.
- Sunt şi eu ca toate fetele!
Altă dată, Otilia chemă pe Felix lângă ea şi-l supuse unui interogatoriu îmblânzit cu îmbrăţişări:
- Felix, stai aici, gândeşte-te bine, şi numai după ce te-ai gândit bine, atunci să-mi răspunzi. Să presupunem că noi doi ne-am căsători.
- De ce "să presupunem"?
- Fii serios şi ascultă. Când un lucru nu e înca, se presupune. Ei bine, să presupunem că ne-am căsători, crezi tu că am putea face asta aşa de curând?
- Pentru ce nu?
- Pentru că eşti legat de studiile tale, fiindcă nu eşti încă liber să faci ce vrei! Un tânăr ca tine are nevie de oarecare libertate, câtăva vreme, ca să cunoască viaţa. E firesc. Dacă ne-am căsători acum, peste câţiva ani, când ţi-ai face carieră te-ai şi plictisi de viaţa de familie.
- Niciodată nu mă voi plictisi de tine!
- N-am zis de mine, am zis de viaţa de familie. Când vei fi liber şi vei începe să arunci ochii în jurul tău, atunci ai să te simţi legat. O soţie, aşa îmi închipui, fiindcă n-am nicio competenţă, trebuie să fie totdeauna o ultimă alegere.
- Cauţi fel de fel de pricini, fiindcă nu mă iubeşti. În loc să-mi spui neted.
- Ba te iubesc. Nu mă-ntrerupe. Şi eu, şi tu avem nevoie de puţină zburdălnicie, şi-ţi spun sincer că o căsătorie numaidecât mi se pare ceva pedant, paralizant, ceva gen Aurica. Putem să lungim logodna câţiva ani, şi cum nu putem sta împreună aici, să ne ia lumea la ochi, mergem la Paris, tu pentru medicina ta, eu pentru pian, stăm acolo, studenţeşte, până ce ni se va naşte instinctul casnic. Felix dragă, te iubesc, dar vreau să mi se mai zică domnişoară, e aşa de chic, să mi se dea ciocolată etc. Ia închipuie-ţi - "Doamnă! stimată doamnă!" (Otilia îngroşă vocea, imitativ) - e oribil.
- Otilia, dar n-avem nevoie să spunem la toată lumea că suntem căsătoriţi, mai ales în străinătate, putem trăi ca nişte adevăraţi boemi, să ne facem de cap. Însă căsătoria e un legământ tainic, care ne dă încredere la amândoi.
- Când nu este încredere firească, n-o poate da căsătoria. Ai avut cazul celebrului Stănică.
- Dacă nu suntem căsătoriţi, continuă Felix, nu putem sta alături unul de altul.
- De ce?
- Fiindcă.... fiindcă eu te iubesc..... fiindcă eu te iubesc cum trebuie să iubească orice om normal, se încurcă Felix. Şi nu voi consimţi niciodată să nu mă port leal cu viitoarea mea soţie. Tu nu eşti Georgeta!
- Nu sunt Georgeta, e sigur, dar iert pe Georgeta!
Intr-o alta zi, Otilia imbratisa iarasi pe Felix, in chipul ei copilaresc, si-l intreba:
- Felix, gandeste-te bine si apoi raspunde-mi. Daca o fata ti-ar spune: am gust sa cutreier lumea cu tine, sa fac cele mai fantastice meserii, sa ajungem dansatori in Mexic, ti-ai lasa, iubind-o, rosturile tale, ai renunta la cariera ta, la studiile tale?
Tanarul o privi mirat:
- E cineva, zise el, care sa-mi ceara, cu tot dinadinsul, asa ceva?
- Nu, Felix. Am pus si eu o intrebare nebuna.
Otilia risipise intr-atat lucrurile ei, incat odaia ramasese aproape goala si nu se putea inchipui ca va mai sta mult, in astfel de conditii. Isi stransese lucrurile in doua geamantane si alerga toata ziua prin oras. Lui Felix ii lamurea ca nu mai voia sa stea multa vreme acolo, sub ochii Algaei, care avea aerul ca o tine de mila. Il intreba si pe el ce are de gand sa faca.
- Dar asta, Otilia, depinde de tine. Daca zici ca ma iubesti, atunci tu imi vei spune ce sa fac. Daca nu......
- Ai dreptate! Te iubesc, nu te indoi. Voi decide eu ce e de facut.
Afara era primavara timpurie, si zapezile se topisera inundand totul. Vrabiile se lasau in banda sa culeaga ceea ce gaseau dupa moina. Un fior de energie trecea prin trupul lui Felix. Intr-o seara de la inceputul lui martie, Felix statu pana tarziu, citind. Auzea alaturi pasi in odaie, zgomot de lucruri miscate. Apoi totul se potoli si i se paru chiar ca ghiceste stingerea lampii. Traziu de tot, spre miezul noptii, auzi o scartaitura a usii de alaturi, pasi usori de picioare goale care mersera pana in dreptul usii lui.
- Felix, se auzi glasul soptit al Otiliei, tu dormi?
- Nu!
- Stinge lampa.
Cu senimentul unui lucru neasteptat, Felix sufla pe deasupra sticlei. Usa se deschise si se-nchise la loc, si in slaba lumina aruncata de flacara din soba tanarul zari pe Otilia, cu picioarele goale, in camasa ei lunga de noapte. Parea o papusa marita. Toata convorbirea se urma mai in soapta.
- Draga Felix, m-am gandit foarte bine, bine de tot. In interesul meu si al tau, acum nu ne putem casatori.
Dezolarea lui Felix se simti in intuneric, in destinderea muschilor. Otilia il stranse tare de gat, apropiindu-se de el.
- Nu ne putem casatori acum, am zis, dar mai pe urma, da. Ca sa-ti dau o dovada ca te iubesc, am venit la tine. Putem fi barbat si sotie si fara binecuvantarea lui popa Tuica.
Felix o lua in brate (era foarte usoara), o inabusi in sarutari, primite fara impotrivire, apoi se aseza pe fotoliu, cu fata la pieptul ei:
- Otilia, sopti el solemn, m-am incredintat. Ceea ce faci tu acum, numai o fata cu suflet fin putea sa faca. Iarta-ma ca am pus la indoiala dragostea ta si bunele tale intentii. Nu, nu trebuie sa ma lasi tu sa fiu nedelicat. De acum incolo cred ca vei fi odata sotia mea si te voi astepta oricand.
Otilia il saruta o data, apasat, apoi sari in picioare.
- Stii ce? Vreau cel putin, daca tu esti atat de leal, sa dorm noaptea asta la tine. Sa vad cum e in patul unul baiat.
Se arunca in patul lui Felix, ghemuindu-si picioarele subtiri in poalele camasii, si tanarul o inveli bine si apoi merse el insusi si se-ntinse pe o canapea mica, langa soba.
- Otilia, sopti el, in chip de "noapte buna", sunt foarte fericit. Noaptea asta e solemna in existenta mea.
Dimineata Felix se scula sprinten si privi spre pat. Plapuma forma un cuib gol. Tanarul isi inchipui ca Otilia a trecut in camera ei, se spala repede pe fata, cantand, se pieptana si iesi in geamlac sa bata sa usa fetei.
- Otilio, Otilio?
Nu raspunse nimeni. Trase clanta si vazu ca usa se deschide. Inauntru nu era nimeni, odaia era aproape goala, geamantanele lipseau. Felix alerga ca un nebun pe scari, cautand prin toate odaile, si o descoperi pe Marina in bucatarie:
- Unde e domnisoara Otilia?
- Pai, nu stii? A plecat in zori, cu trasura, cu geamantane cu tot. S-a dus unde-o fi urma ei.
Multa vreme Felix statu intr-o prostatie totala, apoi, venindu-si putin in fire, simti nevoia sa alerge, colinda strazile si Soseaua si, in sfarsit, se hotari sa mearga ca Pascalopol. Acolo afla ca mosierul este plecat la Paris cu "domnisoara". Peste doua saptamani primi o carte postala ilustrata cu aceste randuri:
"Cine a fost in stare de atata stapanire, e capabil sa invinga si o dragoste nepotrivita pentru mare lui viitor.
Otilia"
De atunci Felix n-o mai vazu niciodata pe Otilia. Afla numai ca se casatorise cu Pascalopol, pe care-l uri din nou. Razboiul dadu lui Felix, peste cativa ani, prilejul de a se afirma inca de tanar. Dupa incepierea pacii fu aproape numaidecat profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii si comunicari stiintifice, colaborator la tratate de medicina cu profesori francezi. Se casatori intr-un chip care se chema stralucit si intra, prin sotie, intr-un cerc de persoane influente. Stanica se insura cu Georgeta, cu care nu avu "fii", dar avu protectori asidui, facu politica, declara ca "simte un ritm nou", fu chiar perfect intr-o scurta guvernare, si acum este proprietarul unui blockhaus, pe bulevardul Tache Ionescu. Unele gazete de santaj il acuza ca patroneaza tripouri si cercuri de morfinari. Felix l-a intalnit odata, si Stanica, batandu-l pe umeri familiar, il felicita:
- Bravo, stiu ca te-ai ajuns. Era si de prevazut, Stii ca Otilia nu mai e cu Pascalopol?
Felix nu indrazni sa intrebe ce s-a facut, dar astepta totul de la limbutia lui Stanica:
- A divortat de Pascalopol, dupa ce l-a tocat, si acum e prin Spania, prin America, nu stiu pe unde, nevasta unui conte, asa ceva. Si aia s-a ajuns.
Pe Pascalopol, Felix il intalni odata, in tren, in drum spre Constanta. Era batran de tot, uscat la fata, dar tot elegant, si aproape nu mai semana cu cel de altadata. Falcile ii tremurau cand vorbea. Fu Pascalopol acela care recunoscu pe Felix.
- Ma mai cunosti? Eu sunt Pascalopol!
Dupa cateva vorbe banale, mosierul scoase din buzunar o fotografie care infatisa o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta, si un barbat exotic, cu floare la butoniera. Fotografia era facuta la Buenos Aires.
- Nu stii cine e? intreba Pascalopol pe nedumeritul Felix. Otilia!
Speriat, Felix se mai uita odata. Femeia era frumoasa, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatica. Un aer de platitudine feminina stingea totul. Avusese dreptate fata: "noi nu traim decat cinci-sase ani!"
- Si.... si de ce v-ati despartit?
- O! pentru nimic. Eram prea batran, vedeam ca se plictiseste, era o chestiune de umanitate s-o las sa-si petreaca libera anii cei mai frumosi. S-a casatorit bine si-mi scrie, uneori. Pe dumneata te-a iubit foarte mult si mi-a spus chiar ca, daca ar sti ca suferi, nu s-ar da inapoi de a ma insela cu dumneata. Mi-a spus aceasta.... dar n-a facut-o. A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o engima.
Felix se inchise in biroul lui si scoase vechea fotografie pe care i-o daruise Otilia. Ce deosebire! Unde era Otilia de altadata? Nu numai Otilia era o enigma, ci si destinul insusi. Dinadins, intr-o duminica, o lua pe strada Antim. Prefacerile nu schimbasera cu totul caracterul strazii. Casa lui mos Costache era leproasa, innegrita. Poarta era tinuta cu un lant, si curtea era napadita de scaieti. Nu mai parea sa fie locuita. Cele patru ferestre din fata, de o inaltime absurda, inaltau rozetele lor gotice prafuite, iar marea usa gotica avea geamurile plesnite. Felix isi aduse aminte de seara cand venise cu valiza in mana si trasese de schelalaitorul clopotel. I se paru ca teasta lucioasa a lui mos Costache apare la usa si vechile vorbe ii rasunara limpede in ureche:
"Aici nu sta nimeni!"
SFARSIT
..................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu