XLII.
- Nu, taiculita, fu de parere popa Tuica, toate relele omului vin numai de la diavol. El e pricina a toata neputinta si vrasmasia. Sa ma chemi pe mine sa-ti citesc blestemele Marelui Vasile, sa vezi cum foloseste. Maica, maica, fuge dracul sfaraind, si lasand fum si miros de pucioasa indarat, cum zici ca e doftoria aia. De apa sfintita plesneste impielitatul. Iau colea busuiocul si-l var in agheasma si-l ard cu ea de-i iese sufletul, maica ploii lui.
- Cuvioase, se ruga iar parintele, privegheaza la cele ce spui.
- Lasa, taica, sa invat pe aceste fiice cum se izgoneste raul din casa; si zic asa: "Blestemu-te pre tine, incepatorul rautatii si al hulei, incepatorul impotrivirii, si izvoditorul vicleniei; blestemu-te pre tine, cel lepadat din puterea luminii cei de sus si surpat jos intru intunericul adancului pentru inaltare; blestemu-te pre tine si pre toata puterea cea cazuta urmatoare voii tale; blestemu-te pre tine, duh necurat cu Dumnezeu Savaot, si cu toata oastea ingerilor lui Dumnezeu, cu Adonai, cu Eloi, Dumnezeu cel atotputernic; iesi si te departeaza de la robul lui Dumnezeu, carele prin cuvant toate le-a zidit."
Vazand ca batranul e cam ametit, parintele se ridica de pe scaun:
- Hai sa mergem, cuvioase, ca e tarziu si lumea e mahnita, ca dupa intamplari de astea.
Popa Tuica bau restul de vin din pahar si se porni cu regret spre usa. Apoi se opri si spuse din nou Aurichii:
- Cand vei aduce la dreapta cale a credintei pe ovrei, vino, fiica, cu el sa te sfintesc cu sfanta taina a cununiei.
- Ce tot spune? intreba Aglae, intrigata de misterioasele lui vorbe.
- Nimic, mama, asa vorbeste el, nu stii ca e batran si glumeste?
Cateva zile Aglae nu mai calca prin casa lui mos Costache, iar Felix si Otilia isi continuara existenta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Apoi Aglae puse o femeie sa curete casa, spala pe jos, dadu afara toate lucrurile. O parte le lua la ea, altele le vari inapoi, ingramadindu-le intr-o odaie.
- Cu pianul asta ce faci? intreba ea pe Otilia. Otilia ridica din umeri. Aglae se purta deferent, dar rece, ca fata de un chirias care e pe cale sa se mute. Intr-o zi intreba iarasi pe Otilia:
- Tu ce faci? Ca sa stiu! Poti sa stai acum cat vrei, dar sa stii ca eu la primavara repar putin si inchiriez casa. Nici nu e de tine odaia de sus. Ma mir de ce nu-ti iei in oras o odaie mobilata!
Din toate cuvintele Aglaei rezulta ca Otilia era socotita ca o straina tolerata. Otilia nu se astepta la alte purtari din partea Aglaei si stia ca nu trebuia sa fie ingrijorata de viitor. Ar fi putut pleca oricand, insa ascultase sfatul lui Pascalopol si un instinct de inertie. Ii era greu sa-l paraseasca pe Felix, cu el impreuna avea sentimentul ca nimic nu s-a schimbat. Felix, de asemeni, nu se hotara sa plece, de teama sa nu se desparta de Otilia si nu indraznea nici s-o mai intrebe asupra intentiilor ei. Astepta miracolul ca ea sa deschida gura. Lui Felix, Aglae ii facu, ispititoare, o propunere:
- Dumneata, cum esti singur, ai nevoie de-o familie, altfel e greu. Ce plateai lui Costache, poti sa-mi dai mie si stai la noi sau, daca vrei, ramai acolo, unde nu te supara nimeni si poti sa faci ce poftesti.
- Am sa ma gandesc, zise Felix prudent, e posibil sa fac serivicul militar.
Otilia se hotari sa duca provizoriu pianul la o prietena; nu din simt de proprietate, ci fiindca fusese al mamei sale. O ruga pe Marina sa-i gaseasca un camion. Marina, care era un fel de post telegrafic de interceptare, comunica intentia in casa Aglaei. Aglae nu proteste:
- Sa si-l ia, e al ei!
Aurica incepu sa planga. Declara ca pe ea a neglijat-o toata viata, ca n-a avut o fericire in viata, ca o fata fara pian, in ziua de azi, nu se poate marita. Mai curios era ca nici nu stia sa cante.
- Draga, zise agasata Aglae, pianul nu pot s-o impiedic sa-l ia. E prea de tot. Trebuie sa-si castige si ea o paine cu el.
Marina destainui Otiliei cele petrecute dincolo, si Otilia renunta sa mai mute pianul.
- Uite, arata ea instrumentul Aurichii, ti-l dau tie, daca vrei.
Aurica holba ochii de surpiza, o saruta zgomotos pe Otilia pe amandoi obrajii si-i marturisi patetic:
- Totdeauna te-am iubit pe tine, ca ai fost sincera, si n-am aprobat-o pe mama. Sper ca n-ai sa ne parasesti, cel putin asa curand. Te fericesc, in fond, ca esti libera si poti sa faci ce vrei. Daca n-aveam eu familia pe cap, azi eram fericita.
Stanica nu spuse nimic Olimpiei de banii smulsi de la batran. Toate temerile lui mos Costache trecusera asupra lui. Tinea banii sub camasa, pe piele, nu fara primejdie, fiindca Olimpia se uita foarte scrutator:
- Dar ce-ai tu acolo Stanica, de-ti sta camasa asa umflata?
- Nimic, ce sa am, a iesit ea asa! si Stanica isi incheia strans scurtucul.
De cand avea bani, din care nu cheltuia deocamdata, Olimpia il plictisea, iar cand Olimpia incepu sa-i tot puna intrebari, care i se pareau, pe drept sau pe nedrept indiscrete, o uri de-a binelea. Cauta un pretext sa se scape de ea. Incepu s-o certe:
- Madam, te rog sa nu ma spionezi. Eu sunt avocat, sunt mai mult un duhovnic. Cine-mi incredinteaza un secret il inmormanteaza in mine. Pricepi? Mie mi se incredinteaza acte, acte, madam, de care depinde onoarea indivizilor, averea lor. Daca dumneata umbli prin hartiile mele si arunci, Doamne fereste, una pe foc, ai nenorocit un client si m-ai nenorocit si pe mine. In lucrurile mele sa nu umbli absolut deloc. Iti interzic formal. De altfel trebuie sa fac imposibilul sa-mi gasesc un birou, ca sa lucrez in liniste.
Ca sa simuleze lipsa de bani, Stanica se facu ca cere imprumut Aglaei o suta de lei, se multumi cu jumatate, minti ca a mai capatat din alta parte si-si lua cu chirie doua odai, prin jurul Cismigiului, mobilandu-le, si punand afara o firma aurita: "Stanica Ratiu, avocat". Absenta tot mai des de acasa si, foarte adesea, lipsea chiar noaptea. Felix il zari odata la brat cu Georgeta, foarte radios.
Într-o noapte, Stănică veni acasă târziu de tot şi, cam aţâţat de băutură, intră în dormitor cu o idee fixă, de mult nutrită, şi cu dorinţe conjugale. Olimpia dormea, horcăind uşor, cu plapuma pe jumătate căzută. Stănică se aşeză pe marginea patului şi o bătu posesiv cu palma pe umărul gras. Olimpia sări în sus.
- Ce-nseamnă asta, de mă sperii în toiul nopţii?
- Femeie scumpă! declamă Stănică. Olimpia se întoarse pe partea cealaltă şi căută să adoarmă din nou.
- În definitiv, zise Stănică, încercând s-o ia în braţe, tu eşti tovarăşa mea, tu eşti prima mea dragoste.
- Dar ce ai, mă rog, în noaptea asta? Ai chef de vorbă?
- Sunt un soţ iubitor, sentimental, îndulci Stănică glasul, încercând să sărute pe Olimpia.
- Fugi, de-aici, eşti nebun? Lasă-mă să dorm!
Stănică se-nfurie:
- Ascultă madam, scopul căsătoriei este procreaţia, şi când o femeie nu procrează, decade din drepturile ei. De vreme ce nu-mi dai o familie, nu mă faci util patriei, mă laşi să mă pierd în negura uitării, fără urmaşi, care să-mi poarte numele, nu mai eşti, de fapt, soţia mea. Eu sunt un sentimental, un om bun; mi-am zis că poate eşti în neputinţă fiziologică de a-mi da un fiu, şi cum ai făcut tot ce-ai fost în stare, născând un copil neviabil, am fost învins de caritate, de amorul spiritual pentru tine, de amorul steril. Dar văd că nu e aşa. Dumneata eşti încă capabilă de a da fii şi te sustragi îndatoririlor morale faţă de societate. Sunt sigur că ai recurs şi la droguri, ca să distrugi sforţările mele pentru crearea unei familii. Din momentul acesta, mi s-a luat de pe ochi o perdea, văd limpede şi înfrâng sentimentalismul. Nemaifiind soţia mea "de facto", voi face ca, în curând, să nu mai fii nici "de jure".
Zicând acestea, Stănică ieşi pe uşă, trântind-o. Olimpia, încă somnoroasă, şi neînţelegând bine ce urmăreşte Stănică, îşi închipui că bate câmpii, ca de obicei, căscă leneşă şi adormi adânc. A doua zi nu-l văzu pe Stănică şi se miră. Acesta nu veni nici la masa de prânz, nici seara, nici noaptea, nici două zile consecutive. Olimpia îngrijorată, alergă la Aglae şi se întrebă dacă nu i s-a întâmplat ceva lui Stănică, plecând cu chef de acasă. Dar Aurica, în turneul ei zilnic, îl văzuse chiar cu o oră mai înainte. Niciodată Stănică nu se supărase cu atâta obstinaţie. Olimpia îşi zise însă că o să-i treacă şi aşteptă iarăşi, câteva zile, fără ca Stănică să apară. Atunci, îngrijorată de atâta nebunie, cum o socotea ea, descoperi cealaltă locuinţă a lui Stănică şi-l prinse acolo:
- Ce e asta, Stănică? Glumă e asta, să lipseşti atâta vreme de acasă?
Stănică luă un aer solemn:
- Doamnă, v-am spus că în urma încetării de fapt a convieţuirii noastre, prin însăşi voinţa dumitale, al luat măsuri să ne despărţim legal.
- Se vede că te-a ameţit cineva. Haide acasă şi nu te mai maimuţări aşa.
Stănică nu se îmbânzi în ruptul capului, şi Olimpia se întoarse plângând la Aglae:
- E nebun? zise Aglae supărată. N-are ce mânca şi face pe independentul? Ori a dat de bani?
De la Stănică veni un fel de scrisoare-notificare, în tonul acesta:
"Stimată doamnă,
Vă comunic şi în scris ceea ce v-am notificat prin viu grai, că orice legături între noi au încetat, urmând ca să recurgem la despărţirea legală. Motivul este imposibilitatea în care mă aflu de a avea copii, care să-mi păstreze numele, imposibilitatea, probabil fiziologică, întrucât un copil s-a născut neviabil, agravată şi de rea-voinţă şi dovezi jignitoare de repulsie faţă de mine. De altfel, vă aflaţi şi în culpa de neurmare a soţului în domiciliul conjugal, întrucât acest domiciliu se află de mult în strada..... etc. Este în interesul dumitale să tranşăm această chestiune, fără zgomot, prin consimţământul ambelor părţi.
Vă salut cu mult respect,
Stănică Raţiu"
- N-am avut noroc cu copiii şi pace! se căină Aglae. Am să mă duc să-i dau una, să mă ţină minte. Supărarea are şi ea marginile ei. Să zic că i-ai făcut ceva. Bine! Oamenii se ceartă şi se-mpacă. De ce nu l-ai luat şi tu mai cu binişorul?
- Dar, mamă, zise Olimpia, plângând cu multă abundenţă de secreţii nazale, dar nu i-am zis nici pâs, pentru numele lui Dumnezeu, asta pică aşa, din senin. Nu m-am certat cu el aproape niciodată. Să ştii că are pe cineva şi caută pricină de despărţire. Sunt rudele lui care-l tot îndeamnă să facă o căsătorie mai bogată. Doar i-ai văzut! Toţi cu trăsuri, cu diamante.
Aglae se duse la Stănică:
- I-ascultă omule! Ce te-a apucat? Ne râde lumea! N-au eu destulă supărare, de la o vreme încoace, cu Simion, cu Titi, cu Costache, mi-a mai venit şi asta pe cap? Ce-ai cu fata? Spune-mi!
- Am explicat tot ce era de explicat!
- Fleacuri! Dacă Olimpia ţi-a spus ceva, ori ţi-a făcut vreo supărare, spune-mi să ştiu şi eu, să ştie şi ea. Oamenii uită, nu se duşmănesc aşa, fără sfârşit. Ce fel de recunoştinţă e asta? Te-am ţinut aproape numai eu, atâta vreme, ţi-am dat de mâncare şi bani de buzunar, ţi-am dat casă, ţi-am dat tot ce-ai vrut, mai mult decât copilului meu, fiindcă n-ai avut nicio meserie. Acum, fiindcă ai dat poate de bani, îmi plăteşti cu mofturi?
Stănică luă o atitudine demnă:
- Doamnă, nimeni mai mult ca mine nu cultivă recunoştinţa. Ştiu tot ce-aţi făcut pentru mine şi nu tăgăduiesc nimic, în mine se dă o luptă dureroasă între sentiment şi datorie. Sentimentul îmi dă brânci către aceea care a fost soţia mea şi către dumneata care mi-ai fost ca şi o mamă, iar datoria către societate mă îndeamă să caut fericirea paternităţii, de care sunt privat de la moartea lui Relu. Îţi voi păstra recunoştinţă eternă, iar Olimpiei respectul ce datoresc unei femei care mi-a fost scumpă. Dar nu insista, nu căuta să te foloseşti de slăbiciunea mea. Dumneata însăţi ar trebui să mă încurajezi să fac ceea ce fac.
Aglae se exasperă:
- Eu să te îndemn să laşi pe Olimpia, după ce te-am luat zdrenţăros?!
- Doamnă! protestă cu dignitate Stănică.
- Banditule!
Aglae şi Olimpia consultară un avocat. Acesta le vorbi aşa:
- Fără îndoială că doamna e aceea care are dreptate şi soţul caută numai pricini de divorţ. Motivele invocate sunt neserioase, în speţă, fiindcă nu se pot controla. Dar ce puteţi obţine? Cel mult divorţul să se pronunţe în favoarea dumneavoastră, căci altă cale nu e. Nu puteţi trăi cu un om hotărât să divorţeze, care va căuta mereu pricini de ceartă. Aşa că în loc de a vă expune unor confruntări penibile, e mai bine să consimţi. Altă cale, omeneşte, nu văd.
Bunul-simţ al avocatului era evident, şi Olimpia se decise să divorţeze. Bucuria lui Stănică fu aşa de mare, încât, înduioşat, ceru învoirea să-şi ia o ultimă oară adio de la acelea care-i fuseseră mamă şi scumpă soţie. I se răspunse că va fi aruncat pe uşă afară, cu sergentul, ceea ce îi dădu sentimentul că e o victimă.
Stănică se îmbrăcă din ce în ce mai luxos şi, cerând deocamdată o trăsură de la rudele sale, trecu mândru de câteva ori de strada Antim.
Felix aşteptă ca Otilia să spună ceva, dar fata tăcea ca şi mai înainte. I se păru nedelicat să mai deschidă vorba, acum când doliul era încă proaspăt. Fata şedea încuiată în odaie şi părea că se plictiseşte. Îi era silă să iasă în oraş îmbrăcată în negru, iar să iasă altfel o împiedica superstiţia că făcea un rău. Se dăduse odată jos, să încerce pianul, dar la prima notă se înspăimântă de ecoul gol, închise capacul şi renunţă. Acum îşi cercetă, stând în mijlocul canapelei, toate nimicurile din odaie şi făcea mormane, pe categorii. Intră odată la Felix, cu o fotografie a ei, făcută la Paris:
- Asta ai văzut-o?
- Nu! E foarte reuşită.
- Ţi-o dau ţie!
Felix stătu o clipă nedumerit, înfricoşat să mulţumească.
- Pentru ce mi-o dai? stărui el.
- Aşa.... credeam că ţii să ai fotografia mea.
- O fotografie se dă cuiva de care te desparţi ca amintire!
Otilia îşi lăsă mâinile subţiri peste umerii lui Felix:
- Nu, nu ţi-am dat-o pentru despărţire. Mi-a venit aşa să ţi-o dau.
Felix ii saruta mana ajunsa in dreptul gurii si Otilia il atinse usor cu buzele pe obraz. Tanarul se intoarse si apuca de maini pe fata, intr-un gest mai viu. Aceasta se apara bland:
- Felix, e pacat acum, sa fim cuminti. Mai bine spune-mi ce faceai aici?
Felix ii arata groasele tratate. Otilia se uita in unul, rasfoindu-l cu degetele ei subtiri, si zise:
- Trebuie sa muncesti foarte mult!
- Da, vreau cu orice chip sa ies bine la examene!
- Si ai sa fii multi ani ocupat asa?
- Cativa ani si din ce in ce mai mult. Cu toate astea, adevarata munca productiva, stiintifica, nu va incepe decat dupa ce voi termina studiile. Am de gand sa ma specializez, sa devin un nume.
Felix privi cu hotarare calma, neorgolioasa, pe Otilia. Aceasta isi trecu degetele prin parul lui:
- E foarte frumos ceea ce faci tu, te admir. Cand ma gandesc ca altii la varsta ta, chiar si fara sa aiba viitorul asigurat, se tin de petreceri.
- Daca ai sti, Otilia, de ce energie sunt in stare, de ce abnegatie, daca as avea cui sa inchin aceasta forta! Numai munca goala nu-mi ajunge, imi trebuie dragostea.
- Dar daca eu iti spun, nu te iubesc decat pe tine si, orice s-ar intampla, tu ai sa ramai prietenul meu adevarat, ai putea sa-ti realizezi idealurile?
- Ce sa se intample?
- Stiu eu? Parca putem sa facem tot ce ne trece prin cap?
- Putem! afirma darz Felix.
Otilia ii incurca parul:
- Poti tu, acolo, in studiul tau, in cariera ta barbateasca, dar sunt si alte lucruri care nu se pot, in viata.
- Ce anume?
Otilia schimba vorba:
- Cati ani ai tu, Felix, acum? Douazeci si unu si ceva! Nu?
Felix consimti cu capul. Fata il stranse usor de gat:
- Tu stii ca eu sunt mai batrana decat tine? Da, asta e tristul adevar!
- Si ce are a face? Crezi ca.... asta e o piedica..... in......
- As! N-am vrut sa spun asta! Cat esti de banuitor! Am spus doar ca sunt batrana.
- La varsta asta? Dar ai fizionomia unui copil.
Otilia trecu in fata oglinzii si se contempla. Observatia lui Felix era intemeiata. Otilia avea fata neschimbata, de totdeauna, si nu parea mai mult de optsprezece ani.
- Tu nu cunosti viata, Felix, relua Otilia ideea, pentru o fata, reusita in viata nu e chestuine de studiu si de energie. Admir inteligenta si vointa ta de barbat, dar astea nu sunt bune si pentru o femeie. Rostul femeii este sa placa, in afara de asta nu poate fi fericire!
- Ai dreptate, asa e, confirma Felix, ea trebuie sa placa barbatului energic, ca sa-i dea gustul de a lupta.
- Nu stiu cui trebuie sa placa, stiu insa ca o femeie ignorata de un barbat e un monstru. Priveste pe biata Aurica. Singura noastra forma de inteligenta, mai mult de instinct, e sa nu pierdem cei cativa ani de existenta, vreo zece ani cel mult. Cat crezi tu ca mai am de trait, in sensul adevarat al cuvantului? Cinci, sase ani! Pe urma, am sa capat cearcane la ochi, zbarcituri pe obraz, o sa devin agitata ca Aurica, imposibila. Cand ai venit tu eram o fetita, si acum, dupa atat de scut timp, sunt batrana. Tu nu te pricepi la lucrurile astea, Felix. Voi la douazeci si unu de ani sunteti copii, si la treizeci de ani abia va insurati. Cand voi avea treizeci de ani insa, pentru mine a inceput declinul. Pascalopol (nu te supara ca pronunt numele) e cam de varsta tantei Aglae, si el este elegant si cu suflet tanar, si te asigur ca place la multe femei, iar Aglae e o baba. Succesul nostru in viata e o chestiune de viteza, iubite Felix. Ah, ce rau imi sta negrul, ma invineteste la fata.
Otilia dadu sa plece. Dar mai intai intreba:
- Tu esti ocupat, nu?
- Ai nevoie de mine? Sunt la dispozitia ta!
- Nu vreau nimic! Te-am intrebat daca tu esti intr-o epoca de studiu, cand trebuie sa citesti mult, sa lucrezi.
- Asta, da! marturisi Felix.
- Ei, bine, lucreaza, e singurul mod de a-mi face placere! Nu uita ca mi-ai fagaduit ca vei face cariera!
Otilia incepu sa imparta in dreapta si in stanga lucruri pe care nu le mai gasea utile (si aproape totul nu-i mai trebuia), si Aurica avu lotul cel mai mare din aceasta distributie.
- De ce-ti imparti lucrurile? intreba Felix.
- Ce mai lucruri! Rochii vechi, sticle goale de parfum, ilustrate, manusi, fleacuri de astea.... O femeie nu are, propriu-zis, nimic, decat rochiile de pe ea. Si astea inca trebuie sa fie de ultima moda.
Din prada lua si Aglae. Purtand manusile si ciorapii Otiliei, manda de acest mic desfrau senil, nu inceta de a ocari pe fata, din doua puncte de vedere: intai ca cumpara numai lucruri scumpe, ca si cand ar fi milionara, al doilea ca nu e strangatoare si arunca obiecte in buna stare. Plictisita de doliu, Otilia, ingenunchind intr-o seara inainte de culcare in pat, se ruga in gand astfel: "Papa, tu stii bine ca te iubesc, dar negrul nu-mi sta bine. Tu m-ai lasat totdeauna sa ma-mbrac cum vreau si m-ai aparat de altii, de ce vrei ca acum sa-mi fie sila de mine? Pentru tine n-are nicio inseamnatate daca eu ma-mbrac in alb sau negru. Si intr-un fel, si-ntr-altul tot trista sunt fara tine."
Otilia îşi făcu cruce şi se culcă, iar a doua zi aruncă doliul şi umblă după jurnalele de mode.
- Na, zise Aglae, zărind-o pe fereastră, ţi-am spus eu că nu ţine doliul! "Papa în sus, papa în jos." Toate numai maimuţăreli. Se vede că i-a dat Costache bani pe furiş, că altfel de unde-ar avea?
În fond, Otilia se plictisea şi ar fi voit să iasă în oraş însoţită de cineva. Se temea să nu-l tulbure pe Felix şi-l întrebă într-un chip cu totul vag:
- Ce mai citeşti! Ai să te-mbolnăveşti.
Se aşteptă ca Felix să răspundă: "Dacă vrei, pot întrerupe puţin lectura." Însă Felix confirmă:
- Într-adevăr, am mult de lucru!
- Atunci, zise Otilia, te las să-ţi vezi de treabă.
.......................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu