IV.
Seara am lucrat cu inginerul in biroul lui. Inainte de a ne desparti, isi rezema mana de umarul meu si-mi spuse:
- Sotia mea tine foarte mult la dumneata, Allan. Vreau sa te simti aici ca la dumneata acasa. Poti circula in voie prin toate odaile. Noi nu suntem ortodocsi si nu avem gineceu. Daca ai nevoie de ceva, te rog spune-i sotiei mele sau Maitreyiei. Cred ca sunteti destul de buni prieteni.....
Intamplarile acestei zile ma ispiteau sa spun "da". Ii marturisii totusi dificultatile mele.
- Orice fata indiana se poarta asa cu un strein.....
Incepu apoi sa-mi povesteasca. O data, trebuind sa ia ceaiul la legatia italiana, consulul a vrut sa ajute pe Maitreyi sa traverseze o curte interioara - caci ploua si nu aveau decat o singura umbrela - si i-a luat bratul. Atat a speriat-o pe Maitreyi gestul acesta al unui necunoscut, incat a rupt-o la fuga prin ploaie, a iesit in strada, a sarit in masina si nu s-a oprit din plans pana in Bhowanipore, dupa ce s-a repezit in bratele mamei. Si asta se intamplase numai cu un an inainte, cand Maitreyi avea aproape 15 ani si trecuse examenul de matriculatie la Universitate, si se pregatea pentru "Bachelor of Arts." Alta data, cand o familie europeana ii invitase in loja la opera si un tanar elegant incercase sa-i apuce mana, in intunerec, Maitreyi ii spuse la ureche, destul de tare ca sa auda vecinii: "Am sa te bat cu papucul peste gura!" Panica. Loja, in picioare. Doamna X (numele ei este prea cunoscut in Calcutta pentru a-l mentiona aici) a intervenit. Discutii, explicatii, scuze.
- Am facut vreo greseala de gramatica? intreba Maitreyi.
Aceasta ma facu sa rad cu pofta, desi ma intrebam daca fata aceasta ascunde inocenta ori un perfect rafinament, cultivand humorul si amuzandu-se pe spinarea noastra. Gandul acesta imi venea mereu in minte de cate ori, in urma, o ascultam vorbind sau ii auzeam rasul in celelalte odai.
- Nu stii ca Maitreyi scrie versuri? ma intreba, foarte mandru, inginerul.
- Imi inchipuiam numai, i-am raspuns.
Descoperirea aceasta mi-o facu oarecum antipatica.
Toate fetele scriu versuri, si toti copiii-minune. Intelesem ca inginerul vrea sa-si scoata fata un soi de copil-minune, si aceasta ma dezgusta. De cate ori mai inainte imi spusese: "Maitreyi are geniu!" si in acele zile o priveam cu oarecare ciuda. Poate de aceea e atat de increzuta, reflectam eu.
- Scrie poeme filozofice, care ii plac foarte mult lui Tagore, adauga, observandu-ma.
- Da? (ma prefacui cat mai indiferent)
Cand coboram scarile o intalnii pe Maitreyi iesind din biblioteca.
- Nu stiam ca esti poeta, vorbii cu un ton pe care il voiam ironic.
Se rosi si se rezema de zid. Incepea sa ma supere sensibilitatea aceasta bolnavicioasa.
- La urma urmelor, nu e nimic rau daca scrii versuri, adaugai. Totul e sa le scrii frumoase.
- De unde ştiţi că nu sunt frumoase? mă întrebă jucându-se cu volumul pe care îl adusese din bibliotecă.
- Nu mă îndoiesc. Mă întrebam numai ce poţi şti dumneata din viaţă ca să scrii poeme filozofice.
Se gândi o clipă, apoi începu să râdă. Râdea tot mai sincer, apăsându-şi braţele pe sâni cu un gest ciudat de pudoare.
- De ce râzi?
Se opri deodată.
- N-ar trebui să râd?
- Nu ştiu. Nu înţeleg nimic. La urma urmelor fiecare face ce-i place. Te-am întrebat de ce râzi; credeam că poţi să-mi spui.
- Tata spune că sunteţi foarte inteligent. (schiţai un gest de nerăbdare) De aceea vă întreb mereu; mi-e teamă să nu fac greşeli, să nu vă supăr.
Avea o expresie care mă făcu fericit.
- Şi de ce nu vrei să mă superi?
- Pentru că sunteţi oaspetele nostru. Un oaspete e trimis de Dumnezeu.....
- Şi dacă oaspetele e om rău? o întrebai aşa, ca pe un copil, deşi faţa ei ajunsese serioasă, aproape încruntată.
- Dumnezeu îl cheamă înapoi, răspunse ea prompt.
- Care Dumnezeu?
- Dumnezeul lui.
- Cum, fiecare om are un Dumnezeu al lui?
Accentuai ultimele cuvinte. Mă privi, se gândi, închise ochii şi-i deschise cu o privire nouă, umedă, calină.
- Am greşit, nu e aşa?
- Cum vrei să ştiu eu? vorbii, ca să-mi ascund încurcătura. Eu nu sunt filozof.
- Eu sunt, spuse ea repede, fără să clipească. Îmi place să gândesc, să fac versuri, să visez.
Îmi spusei în gând: "Habar n-are de filozofie!", şi zâmbii.
- Aş vrea să fiu bătrână, începu ea deodată, cu un glas cald, melancolic, care mă străbătu. Bătrână ca Robi Thakkur.
- Cine e Robi Thakkur? întrebai, turburându-mă fără înţeles.
- Tagore. Aş vrea să fiu bătrână ca el. Când eşti bătrân, iubeşti mai mult şi suferi mai puţin.
Apoi se ruşină de cele spuse şi făcu un gest de fugă. Se opri şi se controlă, căci mă privise şi înţelese probabil cât eram de stânjenit, acolo, rezemat de scară şi neştiind cum trebuie să mă port cu ea.
- Mama a fost foarte supărată: a cetit într-o carte că în Europa se serveşte supă în fiecare seară. La noi n-aţi avut niciodată supă, de aceea aţi slăbit. Noi nu păstrăm fiertura aceea, o dăm la paseri.
- Nici mie nu-mi place supa, încercai eu să o liniştesc.
- Aş fi vrut să-ţi placă! spuse şi-i sclipiră o clipă ochii.
- La urma urmelor ce importanţă ar fi avut?
- Pentru mama......
Ar fi vrut să spună ceva, dar se opri. Eram şi eu stingherit de această întrerupere şi nu ştiam ce să cred despre lucirea aceea mânioasă a ochilor. "Poate că am supărat-o", îmi spusei în gând.
- Te rog să mă ierţi dacă am greşit cu ceva vorbii eu blând. Nu ştiu cum să mă port cu indienii.....
Când i-am vorbit, ea deja se pregătea să urce scările, dar s-a oprit să mă asculte. Mă privi iarăşi, de astă dată atât de straniu (ah! cum am să pot eu sugera privirile ei, niciodată aceleaşi, niciodată) încât rămăsei şi eu cu ochii deschişi, sorbind-o.
- De ce mi-aţi cerut iertare? De ce vreţi să mă faceţi să sufăr?
- Nici gând, mă scuzai eu zăpăcit. Mi s-a părut că te-am supărat şi atunci.....
- Cum poate să ceară iertare un bărbat unei fete?
- Când greşeşti ceva, trebuie..... În sfârşit, aşa se obişnuieşte......
- Unei fete?
- Şi unui copil, mă lăudai eu. Cel puţin.....
- Aşa fac toţi europenii?
Ezitai:
- Adevăraţii europeni, da.
Se gândi şi închise o clipă ochii, dar numai o clipă, căci izbucni în râs şi iarăşi îşi prinse sânii sub braţe, sfioasă.
- Poate că îşi cer iertare numai între ei, albi între albi. Mie mi-ar cere cineva iertare?
- Desigur.
- Şi lui Chabu?
- Şi ei.
- Chabu e mai neagră decât mine.
- Nu e adevărat.
Îi străluciră iarăşi ochii.
- Ba da. Eu şi cu mama suntem mai albe decât Chabu, şi cu tata. N-aţi observat?
- Ei şi, ce are a face?
- Cum, asta e indiferent? Chabu are să se mărite mai greu, pentru că e mai neagră şi va trebui să i se dea mai mulţi bani......
Spunând asta, se roşi şi se turbură toată. De fapt, şi eu eram destul de încurcat, căci acum ştiam mult mai mult despre căsătoria indiană decât ştiam pe vremea vizitei lui Lucien şi înţelegeam cât e de penibil pentru o fată indiană să vorbească despre asemenea târguri. Norocul nostru că pe Maitreyi o chemă doamna Sen de sus, şi alergă atunci fericită, cu cartea subsuoară, strigând:
- Giace!
Mă întorsei în odaia meacu desăvârşire încântat de tot ce descoperisem în acea zi. Mă spălai, căci se apropia masa, (mâncam foarte târziu, pe la 10-11, după obiceiul bengalez, iar după masă toţi se duceau să se culce), şi deschisei jurnalul ca să adaog ceva. Aşteptai câteva secunde cu stiloul în aer, apoi închisei caietul, spunându-mi: "Prostii...".
V.
Aş vrea să mărturisesc de la început şi răspicat că niciodată nu m-am gândit la dragoste în cele dintâi luni petrecute în tovărăşia Maitreyiei. Mă ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat şi fascinant în viaţa ei. Dacă mă gândeam adesea la Maitreyi, dacă în jurnalul meu din acei timp se găsesc notate o seamă din cuvintele şi întâmplările ei, dacă, mai ales, mă turbura şi mă neliniştea, aceasta se datora straniului şi neînţelesului din ochii, din răspunsurile, din râsul ei. Este adevărat că spre fata aceasta mă simţeam atras. Nu ştiu ce farmec şi ce chemare aveau până şi paşii ei. Dar aş minţi dacă n-aş spune că întreaga mea viaţă din Bhowanipore - nu numai fata - mi se părea miraculoasă şi ireală. Intrasem atât de repede şi fără rezervă într-o casă în care totul mi se părea neînţeles şi dubios, încât mă deşteptam câteodată din acest vis indian, mă întorceam cu gândul la viaţa mea, la viaţa noastră, şi-mi venea să zâmbesc. Ceva se schimbase, desigur. Nu mai mă interesa aproape nimic din vechea mea lume, nu mai vedeam pe nimeni în afară de musafirii familiei Sen şi începusem aproape să-mi schimb chiar lecturile. Încetul cu încetul, interesul pentru fizica matematică a scăzut, am început să citesc romane şi politică, apoi tot mai multă istorie.S-a întâmplat însă altceva. Maitreyi mă întrebă într-o zi dacă vreau să învăţ bengaleza, mi-ar da ea lecţii. Eu îmi cumpărasem deja, din cea dintâi săptămână, un manual simplu pentru conversaţia bengaleză, din care citeam pe ascuns, trudindu-mă să prind înţelesul acelor cuvinte pe care le striga Maitreyi când era chemată sau când se supăra. Învăţasem, astfel, că giace înseamnă "vin acum"; iar ki vishan! - pe care îl auzeam în orice discuţie - un fel de exclamaţie şi mirare, ceva cam "ce extraordinar!". Manualul meu nu prea m-a învăţat mult şi, când Maitreyi mi-a propus să luăm lecţii împreună, am primit. În schimb, eu trebuia să-i dau lecţii de franceză.
Chiar în acea zi, imediat după masă, ne-am aşezat la lucru în odaia mea. Mă sfiisem întâi să luăm lecţiile în odaia mea şi propusesem biblioteca, dar inginerul m-a sfătuit să rămânem la mine, unde e mai multă linişte. (Eforturile vizibile pe care le făcea Sen ca să mă împrietenească cu Maitreyi şi toleranţa excesivă a d-nei Sen mă stinghereau tot mai mult, mă făceau bănuitor, răutăcios. Câteodată mă întrebam chiar dacă nu şi-au pus în gând să mă căsătorească cu fata lor, deşi, logic, lucrul acesta era o imposibilitate, şi ei toţi şi-ar fi pierdut casta şi numele dacă ar fi îngăduit o asemenea nuntă).
Ne-am aşezat amândoi la masă, eu destul de departe de ea, şi Maitreyi şi-a început lecţiile. Am înţeles îndată că nu voi putea învăţa bengaleza decât singur. Îmi explica atât de frumos şi mă privea atât de aproape, încât o ascultam fără să reţin nimic. Spuneam numai, din când în când: "Da!"
O observam şi mă lăsam prins de privirile mele, de acea voinţă fluidă, care nu are nimic de-a face cu ochii, deşi porneşte prin ei. N-am văzut niciodată o figură mai insurgentă, refuzându-se cu mai multă îndârjire plasticiei. Păstrez încă trei fotografii de ale Maitreyiei, dar când le scot din sertar şi le privesc, nu o recunosc în niciuna.
A urmat după aceea, aşa cum ne-a fost vorba, lecţia de franceză. Eu am început să-i explic pronumele şi pronunţia alfabetului, dar Maitreyi mă întrerupse.
- Cum se spune: "Sunt o fată tânără?"
I-am spus cum se spune, şi repeta fericită:
- Je suis jeune filles, je suis jeune filles!
Pronunţa cu o precizie uimitoare. Dar lecţia mea era zadarnică, pentru că mă întrerupea mereu ca să-i spun franţuzeşte o sumă de propoziţii şi cuvinte fără nici un rost.
- Vorbiţi ceva, îmi traduceţi şi eu repet, găsi ea metoda cea mai bună.
Am început atunci o serie de conversaţii foarte ciudate, pentru că Maitreyi mă întreba mereu dacă îi traduc exact cele ce îi spuneam întâi în frantuzeşte.
- Eu as spune ceva si as traduce altceva, imi marturisi.
Dupa cateva lectii nu ma mai privea, ci se juca cu creionul pe caiet in timp ce ii vorbeam. Scria de zeci de ori: Robi Thakkur, Robi Thakkur. Apoi se iscalea, desena o floare, caligrafia "Calcutta", "Imi pare rau", "De ce?" sau improviza versuri in bengaleza. Iar eu, cand nu-i puteam privi ochii, vorbeam ca in fata unei streine. Totusi nu cutezam sa o rog sa inceteze.
- De ce nu vrei să-mi spui că nu-ţi place să scriu în timp ce dumneata vorbeşti? mă întrebă ea brusc, privindu-mă drept în ochi şi cu un glas de o feminitate care m-a surprins.
Am răspuns ceva în treacăt şi am continuat stingherit, e drept, dar şi puţin înfuriat. Ea şi-a plecat din nou ochii pe caiet şi a scris: "E târziu, prea târziu, dar nu e târziu."
- Ce înseamnă asta? o întrebai, căci nu mă putui opri să nu-mi arunc ochii pe caiet.
- Mă jucam numai, răspunse ea, ştergând cele scrise literă după literă şi desenând câte o floare deasupra fiecărui cuvânt. Mi-a venit ceva în cap: am să dau lecţii de franceză lui Chabu. Îmi amintesc că m-a apucat un râs nebun, care a înveselit-o şi pe ea.
- Crezi că n-aş putea? Aş fi un profesor mai bun decât dumneata, chiar la franceză....
Vorbi cu o seriozitate şăgalnică, privindu-mă pe furiş aşa cum nu o văzusem niciodată mai înainte, şi aceasta mă făcu să tresar şi să mă bucur, căci mi se părea mult mai feminină, mai a mea astfel. O înţelegeam mai bine când se juca femeieşte decât atunci când rămânea o barbară fără început şi fără sfârşit,o "panteistă", cum o numeam eu. Nu ştiu ce i-am spus pe franţuzeşte şi n-am vrut să-i traduc. Aceasta a însufleţit-o, s-a roşit şi m-a rugat să-i repet încă o dată fraza. A memorat-o perfect şi a luat de pe masă dicţionarul englez-francez, începând să-l răsfoiască la cuvintele care i se păreau ei că sunt în acea frază misterioasă, pe care nu voiam s-o traduc. (De fapt, nu era nimic; îi spusesem o banalitate oarecare.) N-a găsit nici unul din acele cuvinte din fraza mea, şi aceasta a nemulţumit-o grozav.
- Nu ştii să te joci, îmi spuse.
- Nici nu vreau să mă joc la lecţie, răspunsei eu, încercând să par mult mai sec decât eram.
Asta i-a dat de gândit şi a închis o clipă ochii, după obiceiul ei.
Avea pleoapele mai palide, cu o foarte uşoară şi fermecătoare umbră viorie.
- Mă duc să văd dacă au venit scrisori, spuse ea şi se ridică repede de la masă.
O aşteptai puţin cam plictisit; căci vedeam că nu învăţa nimic şi mă temeam să nu creadă ingienrul că din vina mea nu învăţa. Se întoarse foarte repede, foarte abătută, cu două flori rupte din glicina verandei. Se aşeză şi mă întrebă:
- Nu reîncepem lecţia? Je suis jeune fille.....
- Bine, văd că ştii asta, dar mai departe?.....
- J'apprend le francais.....
- Asta e de săptămâna trecută.
- Pe fata aceea din maşină o învăţai franţuzeşte? mă întrebă ea din senin, privindu-mă iară, oarecum înspăimântată.Înţelesei că se gândeşte la Geurtie, pe care o văzuse stând în braţele mele, şi roşii.
- Ar fi fost foarte greu, mă apărai eu. Fata aceea era foarte proastă. Chiar dacă aş fi învăţat-o cinci ani.....
- Câţi ani ai avea peste cinci ani? mă întrerupse Maitreyi.
- Treizeci pe treizeci şi unu, răspunsei măgulit.
- Nici jumătate cât el, şopti mai mult pentru sine.
Plecă ochii în caiet şi începu să scrie "Robi Thakkur", şi în caractere bengaleze, şi în caractere europene. Aceasta mă enervă din mai multe motive; întâi, pentru că mă intriga pasiunea ei pentru un bărbat de şaptezeci de ani; al doilea, pentru că se depărtase discuţia de la Geurtie (prin care, crezui eu un moment, aş fi făcut-o un pic geloasă); în sfârşit, pentru că bănuiam că îşi bate joc de mine şi se preface mai naivă decât este. N-aş fi suportat pentru nimic în lume să-şi bată joc de mine o fată de 16 ani, pentru care nu simţeam niciun fel de dragoste, ci numai delicii intelectuale. De aceea nu i-am luat în seamă multă vreme o serie de acte foarte abile şi discrete, prin care ea poate încerca să mă prindă în cursă şi să mă facă ridicul. La urma urmelor, gândeam eu, sunt cel dintâi tânăr pe care Maitreyi îl cunoaşte mai de aproape, locuiesc alături de ea, sunt alb, şi ar avea atâtea motive să mă placă. Gândul acesta îmi da curaj. Îmi plăcea să-l cultiv, pentru că mă ştiam imun, simţeam că voi putea rămâne deasupra jocului, implicat în eventuala ei pasiune, dar liber faţă de mine însumi. Jurnalul acelor săptămâni dovedeşte îndeajuns aceasta. Urmăream jocul Maitreyiei cu multă luciditate. Pentru că, într-adevăr, de când îi pierise timiditatea de la început şi începuse să vorbească deschis cu mine, Maitreyi îmi făcea impresia că se joacă. Se ridică strângându-şi cărţile şi luă în mână o floare.
- Le-am ales pe cele mai roşii, spuse ea, privind ciochinele glicinii.
Se pregătea să plece.
- Ia-le pe amândouă, îi atrăsei eu luarea-aminte, înfundându-mi tutun în pipă, ca să-i arăt cât de puţin ţineam la florile ei.
Se întoarse şi o luă şi pe cealaltă, îmi mulţumi pentru lecţie şi plecă. Dar se întoarse repede în usă, zvârli o floare pe masa mea (pe cealaltă o şi pusese în păr) şi fugi. O auzeam cum urcă scările, patru cât patru. Nu ştiam ce să cred: declaraţie? Deschisei jurnalul şi însemnai scena cu un comentariu stupid.
A doua zi, la ceaiul de dimineaţă şi înainte de a pleca la birou, Maitreyi mă întrebă în treacăt ce-am făcut cu floarea.
- Am presat-o, minţii eu, ca s-o fac să bănuiască cine ştie ce idilă incipientă în sufletul meu.
- Eu am pierdut-o pe scară, mărturisi întristată.
M-am gândit toată ziua la această scenă şi-mi imaginam o serie de întâmplări cu desăvârşire absurde. Când m-am întors de la birou, m-am privit în oglindă şi, pentru întâia oară în viaţa mea, mă voiam mai frumos. Dar am un rest de humor care nu mă părăseşte niciodată şi, surprinzându-mă în faţa oglinzii, aşa cum mă maimuţăream ca un actor de cinema, începui să râd cu poftă şi mă trântii pe pat, fericit că sunt totuşi un tânăr inteligent şi lucid. Atunci intră şi Maitreyi, cu cărţile la braţ.
- Facem lecţie astăzi? mă întrebă ea, foarte timidă.
Am început cu bengaleza, la care eu progresam mult, pentru că învăţam serile singur şi vorbeam tot timpul cu Chabu, numai în bengali. Ea îmi dete o temă de tradus şi, în timp ce eu scriam, mă întrebă:
- Unde ai pus floarea?
- Am presat-o.
- Arată-mi-o şi mie.
Eram destul de încurcat, pentru că, de fapt, zvârlisem floarea pe fereastră.
- Nu pot, mă prefăcui eu.
- O ţii într-un loc ascuns de tot? mă întrebă ea extrem de interesată.
Tăcui, lăsând-o să creadă asta, şi continuarăm lecţia. După ce a plecat, am ieşit pe verandă, am rupt o floare care mi se părea mie că seamănă mai mult cu cea primită şi am presat-o, ofilind-o puţin cu cenuşa de la pipă, ca şi cum ar fi fost culeasă cu o zi mai înainte. Intâlnii pe Maitreyi la masă. Îi luceau ciudat ochii, îi venea mereu să râdă.
- Mama spune că ne ţinem de prostii.....
O privii îngheţat şi-mi oprii apoi ochii pe doamna Sen, care surâdea foarte mărinimoasă. Gândul că ni se încurajează şi glumele sentimentale mă dezgusta. Mi se părea că e un complot general la mijloc, ca să mă îndrăgostesc de Maitreyi. Aşa îmi explicai atunci de ce suntem lăsaţi mereu singuri, de ce inginerul se retrage tot timpul în odaia lui, cetind romane poliţiste, de ce nici o femeie din câte stau sus nu coboară niciodată să ne spioneze. Îmi venea chiar atunci să fug din casă, căci nimic nu-mi repugnă mai profund decât un complot matrimonial. Plecai ochii în jos şi mâncai tăcut. Eram numai noi trei: Maitreyi, doamna Sen şi cu mine. Inginerul cina la prieteni. Maitreyi vorbi tot timpul cât a durat masa. De altfel, observasem de mult că nu tace decât când e de faţă tatăl sau vreun bărbat strein. Cu noi, ceilalţi din casă, era foarte vorbăreaţă.
- Ar trebui să te plimbi puţin serile, vorbi Maitreyi. Mama spune că iar ai slăbit...
Răspunsei ceva indiferent şi pe un ton distant, ceea ce observă numaidecât doamna Sen. Începu s-o întrebe pe Maitreyi în bengali, şi ea răspundea îmbufnată, dând din picioare pe sub masă. Mă prefăcui că nu bag nimic în seamă, dar mă durea s-o văd întristată pe doamna Sen, pe care o iubeam ca pe o mamă, deşi arăta atât de tânără şi de sfioasă. Când plecai, Maitreyi veni după mine pe coridor. Aceasta nu se mai întâmplase niciodată, să se apropie de odaia mea, noaptea.
- Te rog să-mi dai înapoi floarea.
Observai numaidecât că era emoţionată. Făcuse chiar o foarte serioasă greşeală de gramatică. Nu îndrăzneam s-o poftesc înlăuntru la mine, dar ea intră direct, fără să aştepte. Îi arătai floarea presată şi o rugai să mi-o înapoieze, căci eu vreau totuşi s-o păstrez (sau cam aşa ceva; spusei în orice caz o stupiditate, care se voia misterioasă şi oarecum sentimentală). O luă tremurând în mână, o privi puţin şi apoi începu să râdă, cu atâta poftă, încât trebui să se rezeme de uşă.
- Asta nu e floarea mea, spuse ea foarte fericită.
Probabil pălii puţin, căci mă privea biruitoare.
- Cum îţi vine să spui asta? mă prefăcui eu indignat.
- Floarea aceea avea împletit un fir din părul meu......
Mă privi încă o dată, pasemite foarte amuzată şi fugi. O auzii, până târziu după miezul nopţii, cântând în odaia ei.
VI.
Într-o zi, domnul Sen bătu la uşa mea. Ieşii în prag şi îl văzui gata de plecare, iar pe Maitreyi înveşmântată în cea mai frumoasă sari pe care o avea, de culoarea cafelei crude, cu şal maron şi papuci de aur.
- Fiică-mea ţine o conferinţă despre esenţa frumosului, îmi spuse.
Eu îi privii surprins şi zâmbii cu o mirare şi încântare prefăcute. Maitreyi se juca indiferentă cu şalul. Avea un sul manuscris în âînă şi coafura foarte îngrijită. Fără îndoială că se parfumase cu "Keora atar", pentru că pătrundea până la mine esenţa aceea zăpăcitoare.
- Îţi urez din inimă tot succesul. Numai să nu se intimideze, adăugai eu, privind-o.
- Nu e întâia dată când vorbeşte, lămuri domnule Sen, orgolios. Păcat că nu pricepi destul de bine bengaleza ca s-o asculţi şi dumneata.....
Am intrat în odaia mea oarecum intimidat, cu o turbure dezamăgire în suflet. Mi-am reluat lectura cu greu, căci figura Maitreyiei conferenţiind despre frumos mă obseda. Ori e o farsă la mijloc, ori eu sunt un dobitoc, îmi spuneam. Niciodată n-aş fi crezut că fata aceasta poate gândi probleme atât de responsabile. Repetam prostit: esenţa frumosului...
Când am auzit maşina oprindu-se în faţa casei, peste vreo două ceasuri, am ieşit într-adins pe verandă ca să-i întâmpin. Maitreyi mi s-a părut puţin cam tristă.
- Cum a fost? întreb eu, adresându-mă amândurora.
- Nu prea au înţeles-o toţi, răspunse inginerul. A fost prea profundă, a vorbit despre lucruri prea intime: despre creaţiune şi emoţie, despre interiorizarea frumosului, şi publicul n-a putut-o urmări întotdeauna.
Am crezut o clipă că Maitreyi se va opri să mai stea cu mine de vorbă, dar a trecut prin faţa uşii fără să mă privească şi a alergat sus. Am auzit-o închizând ferestrele în odaia ei. Nu-mi găseam locul, şi atunci mi-am luat cascheta şi am pornit să mă plimb în parc. Coborând treptele verandei, mă auzii chemat din balcon.
- Unde te duci?
Maitreyi sta aplecată pe balustradă, într-o sari albă, de casă, părul lăsat pe umeri şi braţele goale. Îi spusei că mă duc să mă plimb prin parc şi să-mi cumpăr tutun.
- Poţi trimite un servitor să cumpere tutun.
- Şi eu ce să fac? întrebai.
- Dacă vrei, vino sus să stăm de vorbă....
Invitaţia aceasta mă turbură mult, pentru că, deşi puteam circula liber prin toată casa, nu fusesem încă niciodată în odaia Maitreyiei. Ajunsei acolo într-o clipă. Mă aştepta la uşă, cu o faţă obosită, ochii rugători şi buzele straniu de roşii. (Amănuntul acesta m-a frapat: am aflat mai târziu că, de câte ori ieşea în oraş, îşi vopsea buzele cu pan, după ceremonialul eleganţei bengaleze.)
- Te rog să-ţi laşi pantofii aici, îmi spuse ea.
Rămăsei în ciorapi, şi aceasta mă făcu să mă cred ridicul, zăpăcindu-mă şi mai mult. Mă pofti să stau lângă uşa ce da în balcon, pe o pernă. Odaia părea mai degrabă o celulă. Deşi era tot atât de mare ca şi a mea, nu avea decât un pat, un scaun şi două perne. În balcon mai era o măsuţă de scris, care aparţinea probabil tot odăiei. Nicio cadră pe pereţi, niciun dulap, nicio oglindă.
- În pat doarme Chabu, spuse ea, zâmbind.
- Şi dumneata?
- Pe rogojina asta.
Mi-o arata de sub pat; o rogojina subtire ca panza, facuta din pai de bambu. Eram emotionat; parca m-as fi aflat dintr-o data in fata unei sfinte. Am adorat-o aproape in acea clipa. Dar ea avu un ras ascuns si-mi spuse aproape de ureche:
- De multe ori dorm in balcon: bate briza si aud strada, jos.
O strada pe care nu mai trecea nimeni dupa ora unu seara, mai mult un colt de parc decat o strada.
- Imi place sa aud strada, vorbi ea, peste balustrada. Drumul asta de jos cine stie unde duce?
- In Clive Street, spusei eu, crezand ca fac o gluma.
- Si din Clive Street?
- La Gange.
- Si apoi?
- La mare.
Tresari si se apropie iar de mine.
- Cand eram mica de tot, mai mica decat Chabu, mergeam in fiecare vara la Puri, pe malul marii. Bunicul avea un hotel acolo. Valuri ca la Puri nu cred ca mai exista in alte mari. Cat casa asta.....
- Imi inchipui! Valurile cat casa si Maitreyi alaturi conferentiind despre esenta frumosului. Nu-mi putui stapani un zambet superior, de luciditate.
- De ce razi? ma intreba trista.
- Mi se parea ca exagerezi.
- Si atunci trebuia sa razi? Bunicul meu a exagerat mai mult ca mine: a facut unsprezece copii....
Se intoarse iar pe balcon. Crezui ca am suparat-o si mormaii o scuza oarecare.
- Degeaba, acum nu-mi ceri iertare ca intaia oara, vorbi ea zambind rece. Nici dumneata nu crezi ce spui. Iti place Swinburne?
Eram obicinuit cu vorbirea ei dezordonata, si i-am raspuns ca-mi place destul Swinburne. Imi aduse de pe masuta un volum uzat si imi indica un pasagiu din "Anactoria", subliniat cu creionul. Il cetii tare. Dupa cateva versuri, imi lua cartea din mana.
- Poate iti place alt poet, caci Swinburne nu-ti place indeajuns.
Eram jignit, si incepui sa ma scuz, pretextand ca intreaga poezie romantica nu valoreaza cat un singur poem al lui Valery. Ma asculta foarte atenta, privindu-ma in ochi, ca la cele dintai lectii de franceza.
- Vrei sa bei o ceasca cu ceai? ma intrerupse ea tocmai cand criticam "poemul filozofic" ca atare, numindu-l hibrid si ineficient.
Amutii, putin plictisit de intrerupere. Ea iesi pe coridor si striga jos, in curte, la bucatar, sa pregeatsca ceaiul.
- Sper ca n-ai sa mi-l versi mie pe pantaloni, cum l-ar varsat anul trecut pe pantalonii lui Lucien!
.......................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu