Maitrey, Mircea Eliade

.......................................
                      III.

              - Cine n-a citit Almayer`s Folly nu cunoaste inca talentul lui Conrad, spusei eu tare catre doamna care isi continua lectura cu fata intoarsa  catre fereastra.
      - Dumnezeule! Vasazica, n-ai surzit?! exclama surprinsa la culme doamna, apropiindu-se de mine si sunand. Vrei ceva?
     - Vreau sa ma rad, spusei eu calm, mangaindu-mi obrajii, pe care-i simtii scofalciti sub barba crescuta in voie. Va rog sa ma iertati ca ma prezint astfel in fata domniei voastre. Cred ca am fost adus aici in timp ce aiuram. Va rog inca o data sa ma iertati.
     Femeia rase cu pofta. Apoi, serioasa deodata:
     - Bine ca v-ati venit in fire. Desperasem. Ar trebui sa telefonez domnului Carr. Bietul baiat a intrebat inf iecare zi de dumneavoastra......
     Gandul ca Harold s-a interesat de mine m-a miscat atat de profund, incat ma podidira lacrimile. Mi se parea ca sunt singur, parasit undeva fara prieteni si fara cunoscuti, si mi-era teama de moarte. Ma vedeam mort aici, la cinci saptamani departare de tara mea, si gandul acesta ma paraliza, frica imi inghetase obrajii.
     - Ce ai? intreba ciudat doamna.
     - Nimic; vreau sa ma rad, mintii eu, caci mi se parea ca n-are sa ma inteleaga.
     Dar lacrimile nu conteneau, si atunci o intrebai soptit:
     - Credeti ca am sa ma fac bine, ca am sa mai vad New York-ul si Parisul? Am sa mai fiu iarasi zdravan?
     Nu-mi aduc aminte ce a raspuns, desi ziua desteptarii mi-a ramas bine fixata in minte. Au venit cativa doctori, europeni, apoi a intrat Harold, care mi-a strans mana doua-trei minute in sir.
     - Bine, ma?! Bine, ma?! intreba el, privindu-ma.
     Mi-a spus o multime de lucruri care m-au amuzat: Geurtie flirteaza acum cu un manager de la "Middle Bank", un tip subtire, care nu indrazneste decat s-o sarute si-o duce la cinema in locuri de trei rupii si opt annas. Norinne, casatorita, e mai putin frumoasa. In odaia mea din Wellesley Street s-a mutat o familie de anglo-indieni sarmani; el, tanar, aduce fetite de scoala in odaie si le pipaie in fata nevestei, insarcinata in ultima luna, care ii spune:
     - Jack, iar ai sa te turburi.....
     In timp ce noi vorbeam prostii, veni inginerul, care imi stranse mana cu caldura si ma mangaie pe frunte, privindu-ma lung. I-l prezentai pe Harold, care-i raspunse obraznic:
     - Incantat sa va cunosc, mr. Sen.
     - Allan, ai intrecut masura lucrand. De aceea ai si cazut bolnav, ma consola inginerul. Sa n-ai nicio grija, am aranjat eu totul. Vedeam ca e stanjenit de Harold si ca mi-ar fi spus mai multe, daca am fi ramas singuri. A fagaduit sa revina a doua zi, pe seara, dupa ce va termina lucrul.
     - Tipul asta e groaznic, reflecta Harold. Ma mir de ce-ti poarta atata interes. Nu cumva vrea sa te insoare cu fiica-sa?
     - Esti absurd, Harold, ma revoltai eu ipocrit, rosind.
     Imaginea Maitreyiei, de care ma despartisem de mult, imi aparu iarasi in fata ochilor, de asta data mai calda, mai umana, aproape zeflemitoare cu zambetul ei fardat (caci, ceea ce e curios, fata ei si fata doamnei Sen se implineau una pe alta in memoria mea, si gura inrosita de pan a mamei trecea alaturi de ochii mari si parul negru, adunat la ceafa, al fetei). Ramasei cateva clipe contempland-o, cu o mirare si o dulce suferinta ispitindu-mi sufletul (sa fi fost absenta ei? sa fi fost teama ca in curand va trebui s-o vad si poate sa-i vorbesc?). Prezenta lui Harold mi se paru deodata o impietate, si nu stiam cum sa-mi explic sentimentul acesta ciudat; nu era in niciun caz dragoste, si nici respect nu era, fiindca Maitrey mi se paruse pana atunci o bengaleza ingamfata si stranie, care dispretuieste albii si e atrasa totusi de ei. Tot ce mi-a spus Harold nu m-a mai interesat. As fi vrut sa plece, sa pot ramane singur. Se intamplau prea multe intr-o singura zi.
     Printre acele  multe ghiceam prea bine ca se afla si imaginea Maitreyiei, rasarita deodata intr-o constiinta scapata de febra, imagine pe care nu stiam unde s-o asez si ce sa-i spun cand ea va ajunge la prezenta.
     Nu fusesem niciodata bolnav, si covalescenta aceasta, care se vestea lunga, ma nelinistea. As fi vrut sa zvarl de pe mine cearsaful, , sa-mi caut pe undeva hainele si s-o pornesc hai-hui prin Calcutta, de luminile careia mi-era dor. As fi vrut sa ajung in "orasul chinezesc" si sa mananc ciau - acei taietei fierti in unt, cu praz si vegele multe, cu homari si galbenusuri de oua - si sa ma opresc la intoarcere la "Firpos", sa ascult jazz-ul cu un cocktail bun in fata. Toata sanatatea mea de alb orgolios se impotrivea regimului anost al sanatoriului. Nu puteam face nimic, nici cel putin fuma.
     Ma plangeam a doua zi fetelor, Geurtie si Clara, care venisera cu ciocolata, tigari si fructe:
     - As vrea sa fug de aici si sa-mi fac de cap.
     Harold planuia un chef monstru, cu prelungire la Lacuri, in noaptea cand voi iesi din sanatoriu. Geurtie, precisa, cauta o bucata de hartie si un creion, ca sa faca lista invitatilor. Pe cei doi Simpson nu ii va chema, pentru ca Isaac se ascunde prin colturi si bea whisky pur, iar Gerald fura tigari; l-a vazut chiar ea la logodna Narinnei. Va trebui, neaparat, s-o invitam pe Catherine, care a intrebat tot timpul de mine si i-a parut atat de rau cand a aflat ca sunt bolnav la sanatoriu. Despre fratii Huber, cu frumoasa Ivy, vom mai vorbi. Ceilalti se stiu. Ascultand-o cum inseamna nume si decide pentru mine, nu stiam daca trebuie sa ma intristez sau sa ma amuz. O priveam si ochii imi alunecau adesea de pe chipul ei in gol.
     - Domnul Sen, anunta sora.
     Am avut atunci aceeasi dezorientare  pe care o am de cate ori trebuie sa pun fata in fata un indian pe care il respect cu tineri sau tinere eurasiene. Fetele au intors curioase capetele catre usa. A intrat, cu acelasi zambet largindu-i gura, Narendra Sen; iar dupa el, cu ezitari si pasi moi, Maitrey. Am simtit cum mi se opreste inima si mi-am dat indata seama ca sunt nebarbierit de o zi, ca ma aflu intr-o pijama streina care ma defavorizeaza, ca, in sfarsit, sunt ridicul. Am strans mana inginerului, prefacandu-ma suferind (ca sa-mi acopar orice eventuala ineptie) si am dus palmele la frunte, salutand cu o comica seriozitate pe Maitrey. Dar care nu-mi fu mirarea cand, prezentand-o fetelor, se indrepta hotarat catre ele si le stranse mainile, intrebandu-le politicos:
     - How do you do?.....
     - Fiică-mea cunoaşte două coduri de eleganţă, râse inginerul (trăgând cu ochii la Geurtie, pe care a spionat-o apoi tot timpul, mai ales după ce spunea ceva de spirit). Codul acesta, occidental, îl aplică însă numai faţă de doamne şi domnişoare.Eu stam ca pe ghimpi. Fetele începură să vorbească între ele, chemându-l şi pe Harold, iar inginerul explică ceva în bengali fiicei sale, care privea jur-împrejur cu o curiozitate aprinsă şi zeflemitoare totodată. Atunci am observat că, de câte ori ascultă atent ceva care i se spune cu seriozitate, pe buzele Maitreyiei flutură un imperceptibil zîmbet de ironie, de sălbatec sarcasm, pe care anevoie l-ai fi crezut aievea pe faţa aceea atât de inocentă şi înspăimântată. Mă întrebam atunci puţin mâniat de stângăcia mea, ce mă turbură în prezenţa acestei fete, care nu are nimic fascinant, pe care n-aş putea-o iubi niciodată, cu care mă voi întâlni sporadic şi inutil.
     - Când veniţi la noi, domnule Allan?
     Glasul ei sună straniu şi cei trei întoarseră capetele s-o privească.
     - Îndată ce mă voi face bine..... (şi ezitai, căci nu ştiam cum să-i spun: miss nu se potrivea, devi nu îndrăzneam; încurcătura mă făcea să roşesc şi începui să mă scuz.) Iertaţi-mă dacă m-aţi găsit nebărbierit şi odaia aşa cum e, deranjată.M-am simţit atât de rău astăzi (şi schiţai acelaşi gest fals, de extenuare, rugându-mă în gând să plece odată şi să curme o situaţie care mi se părea insuportabilă).
     - Ştii, Allan,  că m-am hotărât să te invit să locuieşti la mine, vorbi inginerul. Soţia mea mi-a dat ideea. Dumneata nu eşti obişnuit cu mâncările acestea de la noi şi, dacă va trebui să rămâi în Calcutta, mi-e teamă că viaţa de aici, aşa cum eşti slăbit de boală, te va ruina. Apoi, mai e un lucru; ai economisi o sumă importantă de bani şi, după un an, doi, ai putea pleca să-ţi vezi familia. Pentru noi, prezenţa dumitale cred că nu mai e nevoie să-ţi spun.....
     Îşi încheie vorba cu acelaşi zâmbet umed şi lung de broască. Maitrey mă privi drept în ochi, fără să-mi spună ceva, fără să întrebe, aşteptând. Ce ciudă mi-e acum că n-am notat îndată după plecarea lor foarte turburătoarea stare de suflet pricinuită de cuvintele lui Narendra Sen. Mi-aduc aminte vag (şi vagul acesta se datoreşte nu atât depărtării în timp, cât nenumăratelor sentimente şi revolte pe care le-am încercat eu de-atunci şi care aproape au neutralizat, au estompat în cenuşiu şi banal preliminariile), mi-aduc aminte că strigau în mine două suflete; unul mă îndemna către viaţa nouă, pe care niciun alb, după ştiinţa mea, nu o cunoscuse de-a dreptul din izvor, o viaţă pe care vizita lui Lucien mi-o relevase ca pe o minune, pe care prezenţa Maitreyiei o făcea mai tainică şi mai fascinantă ca o legendă, către care mă simţeam atras şi dezarmat; şi celălalt suflet se revolta împotriva conspiraţiei acesteia din umbră a şefului meu pentru a-mi paraliza libertatea şi a mă implica într-o existenţă cu rigori şi mistere, unde petrecerile mele tinereşti vor trebui sacrificate, băuturile excluse, cinematografele rărite. Simţeam tot atât de organic şi tot atât de "ale mele" ambele îndemnuri. Dar nu puteam întârzia peste măsură răspunsul şi mulţumirile mele.
     - Vă rămân atât de îndatorat, mr. Sen. Dar mi-e teamă să nu vă deranjez, îngânai eu cu ochii la fete, care savurau cu ciudă prizonieratul meu (inginerul şi cu Maitrey erau chiar lângă pat,  Harold şi fetele aproape de fereastră).
    - Nu vorbi prostii, râse Narendra Sen. Sunt atâtea odăi libere, jos, lângă bibliotecă. Şi apoi, prezenţa dumitale va fi încă un ferment în opera de civilizare a familiei mele, crede-mă. (A spus asta pe un ton ironic? mă întrebam)
      Îmi aduc aminte că, vorbind odată cu fetele despre inginer şi despre frumoasa lui fiică, le-am spus în glumă că am nevoie de ajutorul lor, şi iată cum: dacă ne vom întâlni, - fiind de faţă şi inginerul, şi ele, şi eu - Geurtie să mă întrebe inocentă: "Allan, ce-ţi mai face iubita?" Eu mă voi preface stingherit, voi încerca să fac semne, dar Geurtie va vorbi înainte: "Haide, nu te mai preface că nu ştii despre cine e vorba! Te întreb ce mai face Norinne (sau Isabel, sau Lilian, orice nume de fată îi va veni în minte)?"
     Uitasem aproape de gluma aceasta, când Geurtie se îndreptă către mine şi mă îndreptă, clipind şireată din ochi:
     - Allan, ce-ţi mai face iubita?!
     Şi fără să mai aştepte un răspuns (inginerul rămase cu zâmbetul îngheţat pe buzele lui groase, Maitrey ridică uşor capul s-o privească) Geurtie continuă, pare-se bine dispusă:
     - Haide, nu te mai preface! Trebuie s-o întrebi şi pe ea înainte de a te muta la mr. Sen, nu e aşa?
     - Fără îndoială, încuviinţă, încercând să rânjească, inginerul. Maitrey o privea cu o oarecare mirare, apoi îşi pironi privirile în ochii tatălui.
     - Ţi-am adus ceva de citit, Allan, vorbi inginerul repede, ca să curme scena. Fiica mea a ales "Out of the East" al lui Lafcadio Hearn. Dar acum e prea târziu ca să-ţi mai citească.
     - N-am să pot ceti deloc, baba, vorbi Maitrey. Englezeasca mea e incomprehensibilă (spuse cuvântul acesta cu o vădită grijă de pronunţie şi accent).
     - Dar, Allan, nu mi-ai spus nimic despre iubita ta, reveni Geurtie, nemulţumită că intervenţia ei n-a corespuns aşteptărilor.
    - Oh. Lasă-mă, că n-am nicio iubită! strigai eu înfuriat şi de prostia mea şi de prostia ei.
    - Minte, spuse ea mai încet, aproape confidenţial, către inginer. E un mare crai.....
    Scenă. Inginerul îşi privea fiica zăpăcit şi încurcat. Maitreyi îi privea pe toţi cu ochii ei absenţi, inumani. Harold credea că bătălia a fost câştigată şi-mi făcea semne de lângă fereastră. Mie mi se părea totul ridicul la culme; şi, cum într-o situaţie ridiculă sunt incapabil să iau vreo hotărâre, ci aştept să intervină vreo minune s-o curme, îmi fixasem ochii într-un punct fix şi-mi frecam fruntea, să mă scot astfel din eventual printr-o durere mimată.
     - E timpul să-l lăsăm pe Allan să se odihnească, spuse mr. Sen, strângându-mi mâna.
     - Venim şi noi acum, adăugă Harold luându-şi rămas-bun de la inginer şi de la Maitrey (pe care, de altfel, nu ştia cum s-o salute).
     După ce plecară, fetele se apropiară bufnind pe patul meu şi începură să mă felicite ironic.
     - Hei, Allan, eşti pierdut, băiete! vorbi Geurtie.
     - Dar nu e urâtă, spuse în treacăt Clara, numai că mi se pare murdară, ca orice indiană. Cu ce-şi dă pe păr?
     Pe mine, laşitatea mă cuceri deodată. Începui să bârfesc şi pe inginer, şi pe Maitreyi, fără să cred un cuvânt din cele ce spuneam, dar ascultând amuzat cele ce-mi vorbeau fetele şi Harold. Orice urmă de fascinaţie şi respect pieri din conştiinţa mea. Mai ales că nu înţelegeam nimic din cele ce se petrecuseră.
     - Hai să revedem lista, îşi aminti Geurtie. Cred că ar fi bine să-i invităm şi pe fraţii Huber. Cel mare, David, are maşină... Apropos, ce zici de prezenţa mea de spirit cu "iubita"? Te-am salvat, Allan, să ştii.....

                            IV.

               Mă deşteptam în fiecare dimineaţă cu o nouă mirare. Patul meu de campanie se afla chiar lângă uşă, şi cele dintâi priviri descopereau o încăpere ciudată, cu fereastra înaltă şi zăbrelită, pereţii vopsiţi în verde, un vast fotoliu de paie şi două taburete, alături de o masă de lucru, câteva litotipii bengalice, bătute în ţinte de partea dreaptă a bibliotecii. Îmi trebuiau câteva minute ca să-mi amintesc unde mă aflu, să înţeleg acele zgomote surde care veneau de afară, pe fereastra deschisă, sau de pe coridor, prin uşa lată, pe care o închideam noaptea cu o bară de lemn. Dedeam la o parte învelitoarea spumoasă care atârna deasupra patului şi plecam să mă spăl în curte, într-o cabină de tablă care acoperea cada de ciment, în care servitorii turnau de cu seară câteva duzini de găleţi cu apă. Era un ceremonial nou şi reconfortant duşul acesta improvizat în mijlocul curţii. Scoteam apa cu o cană şi o zvârleam pe trup, tremurând tot, căci era iarnă şi curtea pietruită. Dar eram mândru de curajul acesta al meu; ceilalţi aduceau cu ei şi câte o găleată cu apă caldă şi, când au aflat că îmi iau întotdeauna duşul rece, nu şi-au putut ascunde mirarea şi admiraţia. Câteva zile, toată casa n-a vorbit decât despre baia mea de dimineaţă, fără apă caldă. Aşteptam să-mi spună ceva şi Maitreyi, pe care o întâlneam devreme de tot, la ceai, într-o sari albă, simplă, şi cu picioarele goale. Şi într-o zi mi-a spus (primele ei cuvinte neoficiale):
     - În ţara dumneavoastră trebuie să fie foarte frig. De aceea sunteţi albi.....
     A pronunţat cuvântul "alb" cu oarecare invidie şi melancolie, uitându-şi fără voie câteva clipe mai mult privirea pe braţul meu, aşa cum se rezemase de masă, jumătate goi în bluza de lucru. Am fost şi surprins, şi încântat ghicind invidia aceasta, dar zadarnic încercam să continuu conversaţia. Maitreyi şi-a sfârşit ceaiul ascultându-ne, pe mine şi pe inginer, şi aprobându-mă de cîte ori o întrebam direct.
     Nu vorbeam aproape niciodată împreună. O zăream trecând pe coridor, o auzeam cântând, ştiam de ea că îşi petrece o bună parte din zi închisă în odaie sau pe terasă şi mă înciuda grozav fiinţa aceasta atât de aproape de mine şi totuşi atât de streină. Mi se părea, de altfel, că eram tot timpul observat, nu din cine ştie ce bănuială, ci pentru că se temeau toţi să nu fiu stingherit în noua mea locuinţă. Când rămâneam singur, râzând de tot ceea ce îmi apărea straniu şi neînţeles, primeam la fiecare ceas prăjituri şi fructe, ceai cu lapte sau nuci de cocos bine curăţite. Mi le aducea un servitor, cu bustul descoperit şi păros, singurul cu care puteam schimba câteva cuvinte în  hindusthani. Îl observasem cum priveşte lacom lucrurile mele, aşa cum sta turceşte lîngă uşă şi mă sorbea din ochi, neîndurându-se să plece, întrebându-mă dacă patul e destul de bun, dacă învelitoarea mă apără bine de ţânţari. dacă îmi place laptele crud, dacă am fraţi şi surori, dacă mi-e dor de ţară, şi ştiam că într-o cameră de sus îl aşteaptă d-na Sen şi celelalte femei (pe care nu le cunoscusem), şi lor le va repeta cuvânt cu cuvânt tot ceea ce vorbisem.
     Maitrey mi se părea mndră şi dispreţuitoare. Adesea, la masă, îi surprindeam un zâmbet distant şi puţin răutăcios. Pleca întotdeauna mai devreme, ca să mănânce pan, şi cum trecea într-o odaie vecină începea să râdă şi să vorbească Bengali. Cu mine nu vorbea niciodată când ne aflam mai mulţi laolaltă; iar dacă o întâlneam singură, nu îndrăzneam eu. Mi-era teamă să nu calc vreo regulă din acel necunoscut ceremonial al bunei-purtări indiene. De aceea mă prefăceam adeseori că n-o văd şi mă retrăgeam în odaia mea. Mă întrebam câteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub expresia aceea atât de schimbătoare a feţei (căci erau zile când se urâţea şi zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o). Mă întrebam, mai ales, dacă e stupidă ca toate celelalte fete sau dacă e, într-adevăr, simplă ca o primitivă, aşa cum îmi închipuiam eu că sunt indienele. Şi apoi, ca să nu mă las furat de gânduri inutile, scuturam cenuşa pipei şi mă reîntorceam în lectură. Biblioteca inginerului ocupa două odăi la parter, şi în fiecare zi aduceam pe masa mea alte cărţi.
     O dată - trecuseră numai câteva săptămâni de la venirea mea în Bhowanipore - m-am întâlnit cu Maitreyi în randă. O salutai aproape automat, împreunând palmele în dreptul frunţii, căci nu ştiu de ce mi se părea stupid să ridic cascheta colonială în faţa unei indiene (poate credeam că aş putea-o jigni cu un salut strein rasei ei; sau poate o salutam aşa ca să-i capăt încrederea).
     - Cine v-a învăţat salutul nostru? întrebă ea, zâmbindu-mi neaşteptat de prieteneşte.
     - Dumneata. (îmi amintii scena, penibilă, a întâlnirii din maşină) 
     Mă privi o clipă, figura i se descompuse de o frică aproape carnală, buza îi tremură şi fugi pe coridor, fără să-mi spună un alt cuvânt. Intrai în cameră stânjenit. Mă hotărâi să-i spun inginerului toate astea, să-i mărturisesc cât de încurcat sunt, să-i cer să mă înveţe ceva.
     La câteva zile după aceea, când eu mă întorsesem de în birou şi stăteam trântit pe pat, obosit, fără gânduri, Maitreyi a bătut la uşa mea.
     - Va rog sa-mi spuneti cand se intoarce tata, vorbi ea, rezamandu-se intimidata de usa.
     Sarii in sus zapacit (marturisesc ca nu stiam cum sa ma port cu fata aceasta) si-i spusei tot ce stiam, in mai multe cuvinte decat ar fi fost nevoie si fara sa indraznesc s-o poftesc inauntru, sa sada.
     - Mama m-a trimis sa va intreb, adauga ea, timida, tinduindu-si totusi privirile in ochii mei. Nu va distrati destul in casa noastra si de aceea ramaneti ceasuri intregi aici singur in odaie. Mama spune ca, daca lucrati dupa apusul soarelui, va imbolnaviti.
     - Ce-as putea face altceva? o intreb.
     - Daca vreti, vorbiti cu mine..... Sau va plimbati.
     - Nu mai am prieteni, ii spun sincer, apropiindu-ma de usa, nu mai am la cine sa ma duc. Ma plimb destul cand ma intorc de la lucru.
     - Va distrati mult mai bine acolo in Wellesley Street, vorbi ea, zambind. Apoi, parca si-ar fi amintit ceva, se indrepta catre veranda. Ma duc sa vad daca au venit scrisori.
     Ramasei rezemat de usa, asteptand-o. Fredona un cantec fara melodie, asa cum auzeam serile, inainte de a adormi, din odaia ei. Stiam ca sus, cu ferestrele in ulicioara ce strabate maidanul
si cu o usa in balconul bine invesmantat in glicine cu floare roşie, se afla odaia ei. O auzeam cantand si certandu-si sora cea mica, o simteam vag cand iesea in balcon, si de acolo venea glasul scurt, de pasare surprinsa, cand raspundea la vreo chemare de jos: "Giace!"
     Se intoarse cu cateva scrisori si se opri in fata mea, incercand sa lege cheia de coltul sari-ei.
     - Eu am grija cutiei de scrisori, spuse mandra. Dar mie nu-mi scrie nimeni, adauga, putin intristata, privind numele pe plicuri.
     - Cine sa va scrie?
     - Oamenii. De ce mai e posta, daca nu primesc scrisori de la oameni pe care nu-i vad?
     O privii fara sa inteleg. Ramase si ea, cateva clipe, gandindu-se speriata la ceva si inchizand ochii.
     - Mi s-a parut c-am facut o greseala de gramatica, isi marturisi ea tulburarea.
     - N-a fost nicio greseala.
     - Atunci de ce ma priveati asa?
     - Nu prea intelegeam. Cum sa va scrie oameni necunoscuti?
     - Nu se poate, nu e asa? Si tata spune acelasi lucru. Tata spune ca sunteti foarte inteligent, e adevarat?
     Zambii prosteste si incercai sa fac o gluma, dar ea continua:
     - Vreti sa vedeti terasa?
     Acceptai cu bucurie, caci tanjeam sa ma tolanesc acolo, pe acoperisul casei, sa privesc in voie cerul, grupurile de cocotieri si gradina, sa vad de sus cartierul acesta numai parcuri si vile, in care ma rataceam la inceput aproape in fiecare zi.
     - Pot veni asa cum sunt?
     Ma privi mirata. Explicai:
     - Sunt in pantofi de tennis, fara ciorapi, n-am guler, n-am haina.
     Continua sa ma priveasca. Apoi intreba deodata, straniu de curioasa:
     - La dumneavoastra cum se suie lumea pe terasa?
     - Noi n-avem terase.
     - Deloc, deloc?
     - Deloc.
     - Trebuie sa fie trist. Cum vedeti, atunci, soarele?
     - Pe strada, la camp, cum se vede soarele.
     Se gandi o clipa.
     - De aceea sunteti albi. Sunteti foarte frumosi. Si eu as vrea sa fiu alba, nu se poate asta, nu e asa?
     - Nu stiu, dar banuiesc ca nu. Pudra.
     Avu o uitatura de dispret.
     - Pudra de spala. Dumneavoastra v-ati pudrat cand erati mic?
     - Nu, nimeni nu se pudreaza cand e mic.....
     Ma privi fericita.
     - Daca va pudrati, va imbolnaveati. Si Tolstoi spune asa.
     Iarasi ma mirai, si o priveam probabil foarte amuzat, caci numaidecat deveni serioasa.
     - Nu cunoasteti pe contele Lew Tolstoi (pronunta pe Lew in englezeste: Liu), marele scriitor rus? Scrie foarte frumos; si a fost bogat, dar la batranete a lasat totul si s-a retras in padure; parca ar fi fost indian.....
     Isi aduse aminte de terasa si ma pofti. Urcaram amandoi scarile, eu putin indimidat, pentru ca trebuia sa trec prin fata odailor femeilor, ea incercand sa vorbeasca tare, ca s-o auda maica-sa si - cum mi-a marturisit in urma - sa stie ca "ma distreaza". (Gazda mea nu dormise cateva nopti gandindu-se cat de greu imi va fi mie fara "distractii": fara muzica, fara prieteni, fara patefon) Cand ajunsei sus, ma cuprinse deodata o nemarginita bucurie. Niciodata n-as fi ghicit cat de schimbata se vede lumea de pe acoperisul unei case, cat de linistita apare cetatea, cat de verde e cartierul nostru. Treceam in fiecare zi pe langa arborii din Bhowanipore, dar niciodata n-as fi crezut ca sunt atat de multi. Ma rezemai de parapet si privii in jos, in curte. Imi amintii ziua cand am vazut-o pe Maitrey trantita pe trepte si razand. Mi se parea c-au trecut ani de-atunci. Trecusera ani si de cand Maitrey venise sa ma intrebe, fricoasa, la usa odaii mele: "Va rog sa-mi spuneti cand se intoarce tata"... N-o intelegeam; mi se parea ca e un copil, o primitiva. Ma atrageau vorbele ei, ma incantau gandirea ei incoherenta, naivitatile ei si, multa vreme, mai tarziu, mi-a placut sa ma consider om intreg alaturi de aceasta barbara.
     - Sora mea nu vorbeste bine englezeste, imi spuse venind cu Chabu de mana, dar intelege totul. Va roaga sa-i spuneti o poveste.... Si mie imi plac povestile.
     Ramasei iarasi sec si inert in fata fetelor acestea, care se tineau de mana, sub cerul unui inceput de seara asa cum niciodata nu vazusem. Am avut o senzatie ciudata de vis, de decor schimbat intr-o clipita. Parca s-ar fi ridicat de undeva o cortina. Sau poate ma schimbasem eu; nu stiu.
     - N-am mai citit de mult povesti, raspunsei dupa o destul de lunga pauza. Si apoi, mai e ceva: eu nu stiu sa povestesc. E un dar asta al povestilor. Nu-l are oricine.
     Se intristara amandoua, atat de spontan si de sincer, incat ma simtii vinovat si incepui a ma gandi daca nu cumva tot imi aduc ceva aminte din toate povestile pe care le citisem in copilarie. Nu-mi venea niciuna in minte. Ma simteam neghiob si constiinta opacitatii mele ma paraliza. Trecui repede in revista: Perrault, Grimm, Andersen, Lafcadio Hern. Mi se pareau toate cunoscute. Mi se parea ca as fi ridicol sa le spun povestea Scufitei Rosii sau a pricipesei adormite, sau a comorii fermecate. As fi vrut sa stiu o poveste minunata, cu aventuri si complicatii multe, care sa-i placa si Maitreyiei. Sa fie, in sfarsit, demna de un tanar inteligent si cetit; sa fie originala, impresionanta, simbolica. Si nu-mi trecea prin minte nicio astfel de poveste simbolica.
     - Spune-mi o poveste cu un pom, vorbi Chabu, privindu-si sora ca sa inteleaga daca se exprimase bine.
     Ma gandii ca as putea improviza ceva si incepui:
     - A fost odata un pom si, la radacina pomului, se afla ascunsa o comoara. Un cavaler....
     - Ce e aia cavaler? intreba Chabu.
     Sora-sa o lamuri in bengali, in timp ce eu incercam sa ghicesc ce am sa spun mai departe.
     - Un cavaler visa intr-o noapte ca o zana ii arata locul comoarei (mi se paru atat de ridicol ceea ce spusesem, incat imi fu rusine sa privesc fetele si ma aplecat sa-mi innod sireturile pantofilor) Cu ajutorul unei oglinzi fermecate, cavalerul gasi comoara (imi era peste putinta sa continuu. Mi se parea ca Maitreyi intelege jena mea, dar cand ridicai ochii, o vazui ca asculta foarte atenta si, aparent, foarte interesata de cele  ce vor urma) Care ii fu insa mirarea, cand peste comoara descoperi un balaur viu, cu ochi de jaratec si gura de foc. (rosii pronuntand ultimele cuvinte) Atunci......
      - Dar pomul? intrerupse Chabu.... Ce-a zis pomu;?
      - Acela nu era un pom fermecat si n-avea darul vorbirii: asa ca n-a zis nimic.
      - Dar de ce trebuia sa fie fermecat ca sa poata vorbi? intreba Chabu.
      Ma simtii putin incurcat si-mi spusei in gand: panteism.
      - In sfarsit, asa e povestea; nu toti pomii au suflet, numai cei fermecati.
      Chabu vorbi ceva foarte aprins cu Maitreyi, si pentru intaia data regretai ca nu le inteleg deloc limba. Erau sunte dulci, italienesti, si vocale prelungite, parca dintr-un moment in altul ar fi trebuit sa se continue in cantec.
     - Ce spune? ma adresai eu catre Maitreyi.
     - Ma intreaba daca pomul ei are suflet. Eu i-am spus ca toti pomii au suflet,.
     - Dar are ea un pom al ei?
     - Nu e chiar pom. E arbustul din curte, acela cu ramurile pe balustrada verandei. Chabu ii da ii fiecare zi de mancare: turta si prajituri, si firmituri din tot ce mananca ea.
     Eram fericit si-mi repetam in gand: panteism, panteism. Ma gandeam ce documente rare am eu in fata.
     - Bine, Chabu, dar pomul nu mananca turte.
     - Dar eu mananc! raspunse ea foarte mirata de observatia mea.
     Mi se parea ca descoperirea aceasta nu trebuia pierduta, si, pretextand ca ma duc sa fumez o pipa, ma coborai in odaia mea. Inchisei usa cu bara si scrisei in jurnal: "Prima discutie cu Maitreyi. De remarcat privitmismul gandirii ei. Un copil care a cetit prea multe. Astazi, pe terasa, o intamplare penibila cu povestitul. Sunt incapabil sa spun povesti; probabil, jena mea de tot ce era inocent si naiv. Revelatia a fost Chabu, un suflet panteist. Nu face deosebirea dintre sentimentele ei si ale obiectelor; de pilda, da turte la un pom, pentru ca ea mananca turte, desi stie ca pomul nu poate manca. Foarte interesant."
     Dupa ce am insemnat in jurnal acele cateva linii, m-am intins pe pat si m-am lasat in voia gandurilor. Nu stiu ce indoieli m-au strabatut atunci, caci m-am ridicat dupa cateva minute, am redeschis jurnalul si am adaugat: "Poate ma insel...."

or................................