I.
Am sovait atata in fata acestui caiet, pentru ca n-am izbutit sa aflu inca ziua precisa cand am intalnit-o pe Maitrey. In insemnarile mele din acel an n-am gasit nimic. Numele ei apare acolo mult mai tarziu, dupa ce am iesit din sanatoriu si a trebuit sa ma mut in casa inginerului Narendra Sen, in cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a intamplat in 1929, iar eu intalnisem pe Maitrey cu cel putin zece luni mai inainte. Si daca sufar oarecum incepand aceasta povestire, e tocmai pentru nu stiu cum sa evoc figura ei de-atunci si nu pot retrai aievea mirarea mea, nesiguranta si turburarea celor dintai intalniri.Îmi amintesc foarte vag că, văzând-o o dată în maşină, aşteptând în faţa lui "Oxford Book Stationary" - în timp ce eu şi tatăl ei, inginerul, alegeam cărţi pentru vacanţele de Crăciun - am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreţ. Mi se părea urâtă - cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară. Pe atunci locuiam încă în Wellesle'y Street, la Ripon Mansion, şi vecinul meu de cameră era Harold Carr, impiegat la "Army and Navy Stores", a cărui tovărăşie o cultivam pentru că avea o sumă de familii prietene în Calcutta, unde îmi petreceam şi eu serile şi cu ale căror fete ieşeam săptămânal la dancinguri. Acestui Harold încercai să-i descriu - mai mult pentru lămurirea mea decât a lui - braţul gol al Maitreyei şi straniul acelui galben întunecat atât de tulburător, atât de puţin feminin, de parcă ar fi fost al unei zeiţe sau al unei cadre decât al unei indigene.
Harold se bărbierea în oglinda cu picior de pe măsuţa lui. Văd şi acum scene: ceştile cu ceai, pijamaua lui mauve mânjită cu cremă de ghete (a bătut sângeros pe boy pentru întâmplarea aceasta, deşi o murdărise chiar el, când se întorsese într-o noapte beat de la balul Y.M.C.A.), nişte gologani de nichel pe patul desfăcut şi eu încercând zadarnic să-mi desfund pipa cu un sul de hârtie, pe care îl răsuceam până se subţia ca un chibrit.
- Nu zău, Allan, cum de-ţi poate plăcea ţie o bengaleză? Sunt dezgustătoare. M-am născut aici, în India, şi le cunosc mai bine decât tine. Sunt murdare, crede-mă. Şi apoi, nu e nimic de făcut, nici dragoste. Fata aceea n-are să-ţi întindă niciodată mâna....
Ascultam toate acestea cu o nespusă desfătare, deşi Harold nu înţelesese nimic din cele ce-i spusesem eu şi credea că, dacă vorbesc de braţul unei fete, mă şi gândesc la dragoste. Dar e ciudat cât de mult îmi place să aud vorbindu-se de rău de cei pe care îi iubesc sau de care mă simt aproape, sau care îmi sunt prieteni. Când iubesc cu adevărat pe cineva, îmi place să ascult lumea bârfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conştiinţei mele, pe care nu le pricep şi de care nu-mi place să-mi aduc aminte. S-ar spune că, paralel cu pasiunea sau interesul meu sincer faţă de cineva, creşte şi o pasiune vrăşmaşă care cere suprimarea, alterarea, detronarea celei dintâi. Nu ştiu. Dar surpinzându-mă plăcut impresionat de critica idioată pe care Harold - prost şi fanatic ca orice eurasian - o făcea femeilor bengaleze, mi-am dat îndată seama că ceva mai adânc leagă încă amintirea Maitreyei de gândurile sau dorurile mele. Lucrul acesta m-a amuzat şi m-a turburat totodată. Am trecut în odaia mea, încercând automat să-mi desfund pipa. Nu ştiu ce-am mai făcut după aceea, pentru că întâmplarea nu se află notată în jurnalul meu de-atunci, şi nu mi-am adus aminte de ea decât cu prilejul coroniţei de iasomie a cărei poveste am s-o scriu eu mai departe în acest caiet.
Mă aflam, atunci, la începutul carierei mele în India. Venisem cu o sumă de superstiţii, eram membru la "Rotary Club", foarte mândru de cetăţenie şi descendenţa mea continentală, citisem mult despre fizica matematică (deşi în adolescenţă visasem să mă fac misionar) şi scriam aproape zilnic în jurnal. După ce am predat reprezentanţa locală a uzinelor "Noel and Noel" şi fusesem angajat pentru desen tehnic la noua societate de canalizare a deltei, am cunoscut de mai aproape pe Narendra Sen (care de pe atunci încă era foarte cunoscut şi respectat în Calcutta, fiind cei dintâi inginer laureat din Edinburgh), şi viaţa mea a început să se schimbe. Câştigam mai puţin acum, dar îmi plăcea munca. Nu eram nevoit să mă coc în birourile din Clive Street, să semnez şi să descifrez hârtii şi să mă îmbăt în fiecare seară de vară ca să mă feresc de neurastenia. Eram plecat la fiecare două-trei săptămâni, aveam iniţiativa lucrărilor din Tarnluk, şi creştea inima în mine când vedeam construcţia înălţându-se de câte ori trebuia să vin de la centru şi să lucrez pe teren.
Lunile acelea au fost, într-adevăr, fericite pentru mine, căci plecam în zori cu expresul Howrah-Madras şi ajungeam înainte de prânz pe şantier. Mi-au plăcut întotdeauna călătoriile în colonii. În India, cele în clasa I sunt chiar o adevărată vacanţă. Gara o simţeam prietenă de câte ori scoboram din taxi şi alergam vioi pe peron, cu casca maron trasă bine pe ochi, cu servitorul după mine, cu cinci reviste ilustrate subsuoară şi două cutii de tutun "Capstan" în mâini (căci fumam mult la Tamluk şi, de câte ori treceam prin faţa tutungeriei din Howrah, mi se părea că nu cumpărasem destul "Capstan", iar amintirea unei nopţi fără tutun de pipă, silit să fumez mahoarca lucrătorilor, mă înfiora). Nu intram niciodată în vorbă cu vecinii mei de compartiment, nu-mi plăceau acei hara-sahib cu studii mediocre, nici tinerii cu romane poliţiste în buzunări, nici indienii bogaţi, care învăţaseră să călătorească în clasa I, dar încă nu învăţaseră cum să-şi poarte vestonul şi cum să se scobească în dinţi. Priveam pe fereastră dropiile Bengalului - niciodată cântate, niciodata plânse - şi rămâneam apoi mut faţă de mine, fără să-mi spun nimic, fără să-mi cer nimic.
Pe şantier eram singurul stăpân, pentru că eram singurul alb. Cei câţiva eurasieni care supravegheau lucrările aproape de pod nu se bucurau de acelaşi prestigiu; veneau la lucru în clasa a III-a, îmbrăcaţi în obişnuitele costume kaki - pantaloni scurţi şi bluze cu buzunare largi la piept - şi înjurau lucrătorii într-o hindusthani fără greş. Perfecţiunea aceasta în limbaj şi bogăţia vocabularului de insulte îi scoborau în ochii lucrătorilor. Eu, dimpotrivă, vorbeam prost şi fără accent, şi asta le impunea, căci dovedea originea mea streină, superioritatea mea. De altfel, îmi plăcea mult să stau cu ei de vorbă, serile, înainte de a mă retrage în cort, ca să scriu şi să fumez ultima pipă, pe gânduri. Iubeam bucata aceasta de pământ aproape de mare, câmpia aceasta plină de şerpi şi dezolată, în care palmierii erau rari şi tufele parfumate. Iubeam dimineţile, înainte de răsăritul zorilor, când tăcerea mă făcea să chiui de bucurie; o singurătate aproape umană, pe acest câmp atât de verde şi atât de părăsit, aşteptându-şi călătorul sub cel mai frumos cer care mi-a fost dat să-l văd vreodată.
Mi se păreau zilele de şantier adevărate vacanţe. Lucram cu poftă, porunceam în dreapta şi în stînga plin de voie bună şi, dacă aş fi avut un singur tovarăş inteligent pe acolo, sunt sigur că i-aş fi spus lucruri minunate.
S-a întâmplat să întâlnesc pe Lucien Metz chiar într-una din zilele când mă întorceam - ars de soare şi cu o poftă nebună de mâncare - de la Tamluk. L-am întâlnit pe peron, în timp ce aşteptam ca servitorul să-mi găsească un taxi (venise tocmai expresul de Bombay, şi era o afluenţă neobişnuită). Pe Lucien îl cunoscusem cu doi ani mai înainte, la Aden, când eu ma coborâsem acolo pentru câteva ceasuri - în drum spre India - iar el aştepta un vapor italian ca să-l ducă înapoi în Egipt. Mi-a plăcut de la început acest gazetar incult şi impertinent, cu mult talent şi multă perspicacitate, care scria un reportaj economic frunzărind pe bordul unui vapor listele de preţuri şi comparându-le cu cele din port, şi era în stare să-ţi descrie perfect un oraş numai după un ceas de plimbare în goana unui automobil. Când l-am cunoscut eu, vizitase de mai multe ori India, China, Malaya şi Japonia şi era unul din aceia care vorbeau de rău pe Mahatma Gandhi, nu pentru ceea ce făcea el, ci pentru cele ce nu făcea.
- Hei, Allan! mă strigă el, câtuşi de puţin uimit că mă întâlnise. Tot în India, mon vieux? Ia spune, te rog, tipului ăsta - care se preface că nu-mi înţelege englezeasca - să mă ducă la Y.M.C.A., nu la hotel. Am venit să scriu o carte despre India. O carte de succes, politică şi poliţistă. Am să-ţi spun... Într-adevăr, Lucien venise să scrie o carte asupra Indiei moderne şi se afla de vreo cinci luni aici, luând interview-uri, vizitând închisorile, fotografiind. Mi-a arătat chiar în acea seară albumul lui şi colecţia de autografe. Ceea ce îl încurca oarecum era capitolul asupra femeilor; nu văzuse încă adevăratele femei indiene. Ştia foarte vag despre viaţa lor în purdah, despre drepturile lor civile şi mai ales despre căsătoriile între copii. M-a întrebat de mai multe ori:
- Allan, e adevărat ca tipii ăştia se însoară cu fetiţe de opt ani? Ba da, am citit eu o carte a unui tip, unul care a fost pe aici treizeci de ani magistrat.
Am petrecut o foarte agreabilă seară împreună, pe terasa căminului, dar cu toate eforturile mele nu i-am putut spune prea mare lucru, căci nici eu nu cunoşteam îndeaproape viaţa interioară a indienelor şi nu le văzusem, până atunci, decât la cinematograf şi la recepţii. M-am gândit însă că l-aş putea ruga pe Narendra Sen să-l invite o dată la ceai şi să-l lămurească. Poate m-am gândit că, cu acest prilej, voi putea şi eu privi mai îndeaproape pe Maitrayi, pe care nu o mai văzusem de-atunci, deoarece excelentele mele raporturi cu Sen se reduceau la munca noastră în comun la birou şi conversaţiile în maşină. Mă invitase până acum de două ori să iau ceaiul cu el, dar, cum îmi preţuiam mult timpul liber, dedicându-l în întregime fizicii matematice, îl refuzasem.
Când i-am spus că Lucien scrie o carte despre India, pe care o va tipări la Paris, şi când i-am mai spus anume ce capitol îi e greu să scrie, Sen m-a rugat să-l chem îndată la ceai, chiar în după-amiaza aceea. Bucuria mea, urcând scările la cămin, să-i împărtăşesc vestea! Lucien nu fusese până atunci într-o casă de indieni bogaţi şi se pregătea să compună un reportaj desăvârşit.
- Sen ăsta al tău, din ce castă e? se informă el.
- Brahman veritabil, dar câtuşi de puţin ortodox. E membru fondator la "Rotary Club", e membru la "Calcutta Club", joacă tennis perfect, conduce automobilul, mănâncă peşte şi carne, invită europeni la el în casă şi îi prezintă nevesti-si. Are să te încânte, sunt sigur.
Trebuie să mărturisesc că surpriza mi-a fost tot atît de mare ca şi a lui Lucien. Casa inginerului, în Bhowanipore, o cunoşteam, căci fusesem o dată acolo, cu maşina, să ridic nişte planuri. Dar niciodată n-aş fi bănuit că în interiorul unei case bengaleze se pot găsi asemenea minunăţii, atâta lumină filtrată prin perdele transparente ca şalurile, atât de dulci la pipăit covoare şi sofale din lână de Kashmir, şi măsuţe cu picior asemenea unui talger de alamă bătută, pe care se aflau ceştile de ceai şi prăjiturile bengaleze, aduse de Narendra Sen pentru lămurirea lui Lucien. Stam şi priveam încăperea, parcă atunci aş fi picat în India. Vieţuisem doi ani aici, şi niciodată nu fusesem curios să pătrund într-o familie bengaleză, să le cunosc viaţa lor interioară, să le admir cel puţin lucrăturile, dacă nu sufletul. Trăisem o viaţă de colonii, singur cu munca mea pe şantier sau în birouri şi citind cărţi sau văzând spectacole pe care le-aş fi putut foarte uşor afla şi în continentele albe. În după-amiaza aceea am cunoscut cele dintâi îndoieli şi îmi aduc aminte că m-am întors puţin abătut acasă (Lucien era entuziasmat şi îşi verifica impresiile, întrebându-mă pe ici, pe colo dacă a înţeles bine tot ceea ce îi spusese gazda) şi cu o sumă de gânduri pe care niciodată nu le adăpostisem pînă atunci. Totuşi, n-am scris nimic în jurnalul meu şi astăzi, când caut în acele caiete orice urmă care să mi-o poată evoca pe Maitreyi, nu găsesc nimic. E ciudat cât de incapabil sunt să prevăd evenimentele esenţiale, să ghicesc oamenii care schimbă mai târziu firul vieţii mele.
Maitrey mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuţi în argint, cu şalul asemenea cireşelor galbene, şi buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii creau parcă o viaţă mai puţin umană în acest trup înfăşurat şi totuşi transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin mira nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înţeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mişcările ei moi, de mătase, în zâmbetul timid, preliminar de panică, şi mai ales în glasul ei atît de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete. Vorbea o englezească fadă şi corectă, de manual, dar, de câte ori începea să vorbească, şi eu, şi Lucien nu ne puteam opri să n-o privim; parcă ar fi chemat vorbele ei!
Ceaiul a fost plin de surprize. Lucien lua note după ce gusta din fiecare prăjitură şi întreba necontenit. Pentru că vorbea prost englezeşte şi pentru că inginerul îl asigurase că înţelege franceza (fusese de două ori la Paris, la congrese, şi avea în biblioteca lui nenumărate romane franţuzeşti, pe care, de altfel, nu le citea), el întreba din când în când în argot-ul lui parizian, şi atunci inginerul îi răspundea zâmbind: "Oui, oui, c'est ca" privindu-ne apoi extraordinar de satisfăcut. Lucien s-a rugat să-i fie îngăduit să privească mai de aproape costumul Maitreyiei, bijuteriile şi ornamentele, şi inginerul a acceptat cu humor, aducându-şi fata de mână, căci Maitreyi se rezemase de fereastră, cu buza de jos tremurând şi cu şalul căzându-i pe frunte. A fost o scenă neasemuită acel examen al veştmintelor,acea cântărire în mâini a bijuteriilor, urmată de exclamaţii şi entuziasm, de întrebări şi răspunsuri transcrise stenografie de Lucien în carnetul lui de note, în timp ce Maitreyi nu mai ştia unde să se uite şi tremura toată, palidă, înspăimântată, până ce mi-a întâlnit ochii, şi eu i-am zâmbit, şi atunci parcă ar fi găsit un ostrov pe care să se odihnească şi şi-a fixat privirile în ochii mei, liniştindu-se lin, fără spasme, firesc. Nu ştiu cât a durat privirea aceea, dar ea nu se asemăna cu nicio privire întâlnită şi îmbrăţişată până atunci, şi după ce a încetat examenul şi Maitreyi a fugit iar lângă fereastră, ne-am sfiit amândoi să ne mai privim, într-atât fusese de clandestină şi de caldă comuniunea noastră.
Pentru că nu o mai puteam privi pe ea, am privit - cu alţi ochi - pe inginer şi m-am întrebat cum poate fi un om atât de urât şi atât de inexpresiv părintele Maitreyiei. Acum puteam vedea şi eu, mai de-aproape şi în voie, faţa inginerului, care se asemăna atât de mult cu o broască, ochii atât de bulbucaţi şi gura atât de mare, într-un cap rotund şi tuciuriu, cu fruntea joasă şi părul negru, încreţit, iar trupul scund, umerii încovoiaţi, pântecul diform şi picioarele scurte. Simpatia şi dragostea pe care le răspândea acest patron al meu erau cu atît mai greu de înţeles. Cel puţin pentru mine, Narendra Sen era un bărbat seducător, deştept şi subtil, instruit, plin de humor, blând şi drept.
Cum stam şi-l priveam aşa, intră - aducând cu ea o atmosferă stranie de căldură şi panică - soţia inginerului, Srimati Devi Indira, îmbrăcată într-o sari albastră cu şal albastru muiat în aur şi cu picioarele goale, tălpile şi unghiile roşite. Doamna nu ştia aproape deloc englezeşte şi zâmbea întruna. Probabil că
mâncase în acea după-amiază mult pan, căci avea buzele sângerii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu