Enigma Otiliei, George Calinescu

............................................
                        XXXIV. 

              In ziua urmatoare, mos Costache goni pe toti din casa rugand chiar pe Felix si pe Otilia sa plece pana seara. Otilia se duse vesela, cu sentimentul ca batranul se facuse bine, insoti pana la un loc pe Felix, apoi se desparti si Felix avu incredintarea ca fata merge la Pascalopol. Batranul inchise usile si ferestrele, trase perdelele si, intocmai ca in randul trecut, se auzira bocanituri de ciocan in sufragerie. Stanica nu mai pandea la geam, fiindca era chiar in casa. Intrase in odaia lui Felix, putin dupa plecarea acestora si, inainte de a inchide usile, se coborase in ciorapi pe scara si privise in sufragerie pe gaura cheii, unde nu vazuse mare lucru, dar putu sa faca unele deductiuni dupa natura zgomotelor. Apoi, gasind usa din dos inchisa, fiindca batranul uitase s-o descuie, se urca din nou in odaia lui Felix si se culca de-a binelea in patul lui. Tanarului ii spusese ca venise de vreun ceas, sa-l mai intrebe de una, de alta, si adormise. Felix nu pomeni nimic de asta batranului, nevazand nimic suspect si, chiar daca batranul ar fi aflat, crezand ca a deschis usa inainte, n-ar fi banuit nimic. Stanica fu discret de data asta, si Olimpiei, care acum isi luase cartier in casa parinteasca, pana la noi dispozitii, nu-i pomeni nimic de intamplare. Mos Costache sedea acum numai in sufragerie, a carei canapea o decretase pat, imbracat si invelit cu o patura, cu cheseaua de tutun langa el, cu cheile si cu tinicheaua de bani. Incuiase usile de la toate odaile si, cand avea nevoie de ceva, trimitea pe Otilia si pe Felix, in care avea incredere. Cu Aglae se impacase, dar o privea piezis cand aceasta, de cateva ori pe zi, pretextand solicitudinea, venea si casa si dadea ordine. Ceilalti veneau si ei, din cand in cand, trimisi de Aglae. Stanica, insotit adesea de Vasiliad, era nelipsit si se afla prin preajma chiar cand s-ar fi crezut ca nu este. Otilia il gasi intr-o zi in bucatarie, band cafea. Zicea ca numai Marina e in stare sa respecte aroma cafelei; a soacra-si e infecta. Pascalopol, din tact, venea mai rar si convenise cu mos Costache sa-l cheme atunci cand are nevoie de serviciile lui. Nu voia sa destepte banuieli in Aglae ca ar urmari ceva, si de aceea afecta oarecare raceala ceremonioasa fata de Otilia, a carei liniste mai trista, ce e drept, dar increzatoare, ii dovedea lui Felix ca se-ntalnea cu Pascalopol. In cele din urma, Otilia insasi, vazandu-l pe Felix adumbrit, marturisi:
      - Felix, am observat ca ma suspectezi! Nu esti cuminte deloc. Eu sunt trista de papa si foarte greu m-as obisnui cu ideea de a-l pierde. Oricat de independenta as fi, ca fata, simt nevoia unei ocrotiri. Nu ma pricep in nimic, papa nu mi-a dat nicio experienta. Tu, tu esti altceva. De devotamentul tau nu ma indoiesc o clipa. Dar tu insuti esti fara experienta, amandoi avem nevoie de un prieten mai in varsta, cum e Pascalopol. El n-are niciun folos din toate astea, ba isi face si vorbe, insa are autoritate, si chiar tantei Aglae ii e rusine de el. Tu nu stii  cum sunt astia (Otilia facu semn spre casa Aglaei), si de ce m-am speriat eu. Pentru mine este indiferent, ma duc sa dau lectii de pian, poate ma iei tu (Felix facu un gest de consimtire exaltata, in vreme ce Otilia continua grav, fara a da importanta propozitiei) dar mi-e mila de papa. Daca papa ar fi bolnav, sa nu se mai poata misca din pat, stii de ce sunt in stare? Sa-i ia toate lucrurile din casa si sa-l lase pe scandura goala. Tu singur, cu ochii tai, ai vazut cum s-au asezat la masa, fara sa le pese de noi. Le era rusine deocamdata, fiindca nu stiau cum au sa iasa lucrurile, dar ne dadeau afara si pe mine si pe tine. Tu trebuie sa ai rabdare, sa ti se dea conturile. Cu mama lor asa au facut. A fost bolnava multa vreme, paralitica, si, vazand ca nu mai moare, i-au scos toate mobilele din casa si au lasat-o singura. Papa a mai avut o sora, mai mica, care a ramas vaduva si s-a imbonavit de hemiplegie, se vede ca asta e in familie. Nevand nicio avere, a fost internata in spital, unde a murit aproape de foame. Doctorii au aflat ca avea frate si sora bogati si au silit-o sa le ceara ajutor. Ba i-au platit trasura si au venit pana al Aglae, in curtea careia a fost data jos. Aglae a vazut, insa a tipat la toti sa se ascunda in casa si n-a iesit, cu toate vaietele bolnavei. Birjarul, induiosat, i-a blestemat pe toti si a dus-o inapoi la spital. Ca sa nu se mai intample sa le vina pe cap, au ticluit o scrisoare, ca din partea unor cunoscuti care au aflat de escapada bolnavei de la vecini, dar comunicau ca nu mai traieste nicio ruda de aproape si ca ei, ca sa-si faca pomana, au sa-i trimita, din cand in cand, cate un pachet de alimente. Si stii ce faceau? Duceau pachetul la nu stiu cine, la Chitila, acela il da unui ceferist, ceferitul il dadea unui birjar care avea pe cineva la spital, asa ca niciodata n-au putut sa afle la spital cine trimitea pachetul si de unde. Asa sunt astia, scumpul meu. Insa, daca apelez la un prieten in varsta, cu experienta, o fac in interesul lui papa si al tau, mai mult decat in al meu. Uite, acum te rog chiar sa te duci la Pascalopol si sa-l rogi sa vina dupa-amiaza, ca l-a chemat papa, cum a fost vorba.
     Pascalopol veni, si batranul puse pe Otilia si pe Felix sa pandeasca intai prin toata curtea si apoi sa se duca sus. Apoi, sugand un muc de tigara, mos Costache vorbi vaietaret:
     - Am strans niste bani si nu stie nimeni, pentru Otilica, daca eram sanatos ii faceam o casuta colea, poate tot i-o fac. Dar ce-i al ei e pus deoparte.
     - Asa? Bravo, stiam eu ca esti om de isprava! Dar cum ii lasi? Stii, tu ai sa traiesti inca multa vreme, doar mi-a spus Stratulat ca n-ai nimic, insa vezi, de la o varsta oarecare, omul isi pune lucrurile in ordine, iata, eu am facut de mult testamentul.
     - Nu vreau testament, se indigna batranul, n-am murit, sa-mi fac testament, ce trebuie sa stie si altii ce-i dau eu fe-fetitei? Am pus trei sute de mii de lei la o parte din vanzarea caselor. Aglae o sa aiba casa asta si ce-o mai fi, sa nu spuna ca n-am grija de nepoti. O s-o aiba tarziu, incolo, cand oi muri si eu, dar Otilichii vreau sa-i dau acum, sa nu stie nimeni, decat eu si dumneata. Ti-i dau dumitale sa-i pui la banca, pe numele ei, in secret.
     - Bine, Costache, si asa e bine, chiar mai bine, fiindca nu se mai face discutie!
     - Asa ca, batranul trase un fum din tigara, fe-fetita are zestrea ei.
     - Foarte frumos! si cand ai de gand sa-i dai la banca? Batranul facu un semn speriat lui Pascalopol sa taca, il trimise cu gestul la fereastra, sa priveasca in curte, ceea ce acela facu insa cu obisnuita lui demnitate.
     - Vino-ncoace, sopti batranul.
     Pascalopol se apropie de canapeaua pe care fusese aruncata o saltea. Batranul apuca un colt al saltelei dinspre perete si-l ruga din ochi pe mosier sa traga si el. Mosierul trase, rasturnand putin pe mos Costache, care nu voia sa se dea jos de pe canapea cu indaratnicia unei closti, si descoperi un pachet de jurnal legat cu sfori, il trase afara si-l dadu batranului. Acesta il desfacu multumit, umplandu-si plapuma cu sfori de carpe si jurnale, si scoase trei pachete de bancnote, legate si ele cu sfori:
     - Astia sunt! murmura batranul, examinand atent cotoarele, cu teama de a nu se fi rupt ceva.
     - Foarte bine, Costache! Ma duc la banca mea, cu care lucrez, banca solida, pun sa deschida un cont discret si-ti aduc maine scrisoarea bancii, adresata Otiliei, sa nu fie nicio incurcatura.
     - Nu-nu-nu! Nu a-acum! protesta Costache, spre surprinderea mosierului. Maine am sa primesc niste bani si vreau sa-i ducem odata, poate c-o sa merg si eu. Nu e nicio graba. Banii astia ii tin aici cu mine, sa nu ma fure pungasii astia, tu singur stii unde sunt. Cand oi vedea eu ca nu mi-e bine, iti fac semn, si tu ii iei si faci ce ti-am spus eu.
     - Sa fie cum zici tu, Costache, zise Pascalopol, deziluzionat, insa cum iti inchipui ca pot eu oricat am fi de prieteni vechi, sa vin sa-ti iau banii de sub saltea, daca, Doamne Fereste, ai fi bolnav? Cand ti-a fost rau, a fost aici paza militara in regula. Doar cumva sa-mi dai o scrisoare ca ai in depozit de la mine atatia bani, ca sa-i pot sustrage de la ..... de la succesiune..... Si apoi si asta e suspect. Asa, eu nu intru deloc in combinatie. Doar ma fac purtatorul sumei la banca. E mai sigur, Costache draga, e si mai onorabil, mai potrivit pentru delicatetea fetei. Cum o s-o conving eu sa primeasca de la mine o suma de bani, cand cu nimic nu pot s-o conving ca sunt intr-adevar ai ei? Doar sa-i spui si ei!
     - Nu-nu-nu! Fe-fetita sa nu stie, , sa afle si ceilalti si sa-i spuna vorbe grele!
     - Atunci?
     Mos Costache medita catava vreme, sugand din tigara, apoi paru convins:
     - Am sa ti-i dau, mai tarziu, sa-i mai numar odata, sa-mi fac bine socotelile, dar ti-i dau maine, poimaine, cand mai treci pe aici. Ii stii unde sunt, aici sub saltea. Acum ma simt bine, sunt sanatos, poate gasesc salahori, sa fac si casa cum stiu eu.
     Batranul isi lega din nou hartiile in jurnale si sfori si depuse pachetele sub saltea, cu ajutorul lui Pascalopol, care, dupa putina vreme, nemaiavand niciun rost, dadu sa plece. Cand deschise usa, se izbi, piept in piept, cu Stanica. Mos Costache izbucni:
     - Ce tot pandesti dumneata pe la usi, n-am nevoie de spioni in casa la mine, fiecare sa stea la casa lui, ce, poate crezi ca am bani in casa?
     Stanica facu un gest jignit, privind cu subinteles spre Pascalopol:
     - Vezi cum esti dumneata, iubite unchiule, fiindca pot sa-ti spun, imi esti ca un adevarat unchi, am slabiciunea asta. Adineauri picai, dar tocmai adineauri, sa vad ce mai faci, doar oameni suntem, nu salbatici. Insa vezi, eu nu ma supar, dimpotriva. Vioiciunea dumitale e semn de sanatate. Jos doctorii idioti! Da-te jos din pat mai bine, sa mergem la plimbare, sa-ti pui oasele-n miscare, sa bei un pahar de vin bun. Dar poate nu te inlesnesti, n-ai bani in casa, se-ntampla, te-nprumut eu, cu toata saracia mea, iti fac rost, doar dumneata esti cel mai solvabil om din lume.
    La aceste cuvinte, aprehesiunea zugravita pe fata batranului se sterse in buna parte.
    - Cand mi-o trebui o sa-ti cer, se vaieta el, ca n-am bani in casa decat ce-a fost in cutie, o sa-ti cer eu, daca n-oi putea sa merg in oras.
    In loc sa raspunda, Stanica se-ntoarse spre Pascalopol si zise:
    - Domnule, ce toamna superba, altdata la vremea asta ningea. Totul se schimba, pana si clima!
    Dar mosierul facu un semn de adio, cu bastonul, si iesi pe usa.
    In trasura, Pascalopol medita indelung, cu barbia rezemata in manerul de argint al bastonului, care infatisa capul unui ogar. Purtarea batranului era ca intotdeauna generoasa, sentimentala, insa plina de intortocheri avaritioase in latura materiala. Se putea foarte bine intampla ca Costache sa moara inainte de a fi decis sa faca o situatie fetei. El, Pascalopol, tinea la Otilia pana la sacrificiu si se bucura de afectiunea neanalizata, dar sigura, a ei. Ar fi vrut-o sotie, ar fi vrut-o fiica sau ceva intre aceste doua ipostaze, care sa-i asigure dreptul de a o pastra. Prin capul lui Pascalopol trecea chiar si extravaganta idee a unei casatorii numai de forma, protectoare, cu toate libertatile pentru Otilia. Ar fi putut cel putin iesi la brat o data pe saptamana cu o fata asa de gratioasa. Insa cum ar fi fost cu putinta acum, in imprejurarea ca batranul ar fi murit, sa se ocupe de Otilia, fara jena din partea acesteia si fara barfeala din partea celorlalti? Daca mos Costache nu-i lasa nimic fetei, el, Pascalopol, nu putea s-o ocroteasca si s-o intretina ca pe fiica lui, nu putea sa-i faca nici macar acele capricii pe care i le satisfacuse in calitate de vechi prieten al casei, fiindca Otilia ar fi simtit caritatea si ar fi voit sa traiasca prin propriile mijloace. S-o ceara in casatorie, ar fi fost un mijloc nedelicat. Poate ca Otilia, exasperata, iubitoare de lux, ar fi primit, in cele din urma, dar mereu cu sentimentul constrangerii. El, Pascalopol, nu si-ar fi putut da seama atunci daca Otilia il iubea cu adevarat, sau numai accepta asistenta lui acoperita. Numai libera, avand o zestre a ei, prietenia sau iubirea fetei era mangaietoare. Atunci o putea chema oricand in casa lui, ca si in vizita, deoarece ea n-ar mai fi avut banuiala constrangerii prin caritate. Costache vrea cu tot dinadinsul sa-i dea banii Otiliei: trei sute de mii e o suma considerabila. Chiar si o suta de mii de lei ar fid e ajuns pentru ea, fiidca doar avea sa se marite. O suta de mii de lei cu cinci la suta dobanda face un venit anual de cinci mii de fraci, suficient pentru o fata ca Otilia, care poate da si lectii de pian. Dar daca batranul amana mereu si moare intr-o noapte si vine Aglae si-i gaseste banii? "Ce om, ce om, Costache asta!" Pascalopol se duse de-a dreptul acasa, isi puse halatul chinezesc, ceru o sticla de Vichy, pe care-l indulci cu putin sirop, se plima prin casa, canta putin din flaut, cu intreruperi, menuetul din "D dur- Divertimento" de Mozart, apoi trecu la registrele lui, le consulta bine, iar se plimba, cu mainile la spate, lovind palmele una intr-alta, in prada celor mai adanci preocupari, umplu din nou un pahar de Vichy si trecu hotarat la birou, in fata masinii de scris, la care incepu sa bata urmatoarea scrisoare:

                                                        "Bucuresti, 9 octombrie 1910
              Onor. Banca "AGRARA"
                                                                   Loco
        Va rog, in chip absolut confidential, sa deschideti un cont la banca d-v. pentru domnisoara Otilia Marculescu, virand in creditul acestui cont, prin debitul contului meu, lei 100.000, depozit caruia ii veti acorda, sper, acelasi procent de 5% ca si depozitului meu. Imi rezerv dreptul de a va comunica data cand veti putea plati dobanzi sau acorda retrageri de capital posesoarei fondului, pe care nu o veti aviza pana atunci. Originea creditului ramane strict secreta. Voi avea onoare de a va da unele lamuriri personal.
                                             Cu deosebita stima,
                                                  Leonida Pascalopol"

      Leonida trase hartia din masina  si o iscali cu mana, o puse in plic, scrise adresa, apoi puse plicul deoparte. Lua apoi alta foaie de hartie, o vari in masina si scrise:

                                                   "Bucuresti, 9 octombrie 1910
              Onor. Banca "AGRARA"
                                                                      Loco
        Va autorizez prin aceasta, la data cand dispozitiunea va va fi comunicata de mine personal sau de lagatarul meu, sa avizati pe domnisoara Otilia Marculescu de existenta la banca dv. a creditului de 100.000 de lei si sa-i platiti procente sau chiar  sa-i inapoiati depozitul care ii apartine in deplina proprietate, ca fiind facut din sume numai incredintate mie, care insa ii apartin de drept.

                                             Cu deosebita stima,
                                                  Leonida Pascalopol"

      Pascalopol facu alt plic, suna feciorul, ii dadu intaia scrisoare s-o duca la banca si-i ordona sa cheme pentru a doua zi pe avocat. Apoi lua flautul, se aseza turceste pe sofa, sub candela, si canta mai cu ravna Menuetul lui Mozart.
      O zi, doua dupa aceasta, mosierul trecea din nou pe la batran si-l ruga s-o lase pe Otilia sa se plimbe cu el pe sosea, ca s-o distreze putin, dupa atata ingrijorare. Mai mult in gluma, Pascalopol intreba pe mos Costache:
     - Hei, cand ma chemi sa-mi dai zestrea Otiliei?
     - Te chem, te chem, zise Costache, cu ochii in jos, rasucind tigari.
     - Mai Costache, glumi Pascalopol, tie ti-e frica sa scotii banii din mana. Tu n-ai auzit ca oamenii care-si fac cosciugul din viata sau mormant de veci nu mor curand? Scapa-te de o grija, traieste si tu ca un tanar!
     - Dau, dau, bombani batranul, ce-i al ei e pus deoparte!
     - Asta asa e, zise Pascalopol, gandindu-se la contul de la banca.
     Costache zambi satisfacut, crezand ca e vorba de pachetul de sub saltea.
     In trasura, mosierul lua o mana a Otiliei intre mainile sale si-i vorbi asa, semiglumet, semiserios:
     - Am a-ti fac o comunicare, cu totul confidentiala, cu conditiunea sa-mi fagaduiesti ca nu vei spune nimic nimanui. Costache e un om de isprava, cum m-asteptam, si a fagaduit sa-ti puna la o banca, prin intermediul meu, o suma de bani mai mult decat bunicica. De case n-ai nevoie, de surpaturi de celea. In chipul acesta nu te certi cu cucoana Aglae si nimeni nu face nicio opozitie, nestiind de existenta banilor. Mi-a fagaduit, iti zic, dar stii cat de greoi e Costache, desi are inima buna. Totusi am smuls un acont bun, inca odata te rog sa nu-i spui nimic lui, nici nimanui, altfel strici totul, am capatat de la el o suta de mii de lei, cu insarcinarea de a-i pune la o banca pe numele dumitale. Nu te vei folosi de ei, deocamdata, fiindca daca vede lumea ca ai bani, intra numaidecat la banuieli si-i bate capul lui Costache sa nu-ti mai dea nimic. Dar ii vei folosi exact in momentul cand iti va lipsi sprijinul altora. Esti deci o fata independenta, cu zestre deloc neglijabila. Ce nu poti cumpara cu o suta de mii de lei? O mosie strasnica. Acum pot sa-ti fac curte ca orice pretendent, adauga Pascalopol galant, sarutandu-i mana si pe o parte si pe alta. Acum esti o partida buna. Daca nu ma vrei ca pretendent, raman bunul prieten al dumitale ca totdeauna cu care nu te sfiesti sa faci escapade. Poti fi pupila mea, putem sa ne aventuram in lume, cum am mai facut. Nu mi-ai datora nimic, fiidca ai avea atatia bani cati trebuiesc pentru intretinerea gratioasei dumitale persoane. Esti multumita?
     - Bietul papa, zise Otilia induiosata, stiam eu ca el e un om bun! Nu-mi trebuie niciun ban, dar imi pare bine ca se gandeste la mine. Deseara am sa-i cant la pian!
     Acasa, Felix sedea cu capul in palme, la masa, in fata caietului, in care scrisese, preocupat ca si Pascalopol de problema Otiliei, urmatoarele randuri:
     "Am jignit-o pe Otilia vorbindu-i mereu de protectie si de bani. Nu trebuie sa fiu asa de orgolios de averea mea, pe care n-am meritat-o, si sa scot ochii lumii cu ea. Trebuie sa ma port modest, discret, spre a nu scoate in evidenta situatia critica a Otiliei. Trebuie sa-i spun adevarul, ca am nevoie de prezenta ei."

                                                  XIX.

               - Nu stiu ce-am sa ma fac cu Costache asta, zicea Aglae la masa, unde erau adunati toti ai ei, inclusiv Stanica, niciodata n-am fost suparata ca acum. Moare, Doamne Fereste, maine-poimaine, caci la altceva nu te poti astepta cand un om a cazut odata lovit de dambla, si eu nu stiu deloc cum stau lucrurile lui. El a vandut localul lui Iorgu, ce-a facut cu banii? Unde-i tine? Daca i-a pus la vreo banca, cine-o stie? Ori ii tine in casa si-i fura cineva, in zapaceala. Pe Marina nu pun eu temei, e in stare sa si fure, am mai prins-o eu. Te faceai tare si mare, domnule, zise Aglae catre Stanica, ca afli toate, si vad ca n-ai facut nicio isprava.
      - Recunosc, spuse Stănică, modest ca niciodată, n-am putut să aflu nimic.
      - Pe urmă, aş vrea să ştiu şi eu, a făcut vreun testament, n-a făcut? De unde să-l iau eu testamentul, dacă el nu spune nimic? Dacă nu-l găsesc sau i-l fură cineva?
     - Atunci dumneata, mamă-soacră, zise Stănică, fiind unică moştenitoare de drept, iei tot, vreau să zic tot ce se vede.
     - Lasă-mă în pace, se răsti Aglae, ca şi când Stănică era vinovat de lipsa testamentului, iau casa, că nu-mi închipui c-o să aibă neobrăzarea s-o lase pe mâini străine, dar banii, bănişorii pe care  i-a cules el vânzând bunătate de acareturi, cine-i ia?
     - Îi ia Otilica! declară Stănică, imperturbabil şi cu diminutiv intenţionat.
     - Ba te rog să laşi gluma, e în joc viitorul, viitorul copiilor şi al Olimpiei dumitale. Dacă ai fi mai conştient, n-ai face haz.
     - Eu nu sunt conştient? observă cu umor Stănică. Îmi pare rău! Eu păzesc zi şi noapte, dar nu pot să fac imposibilul, în definitiv am şi eu puţină jenă, sunt uman, ce vrei, nu pot să mă duc să-i vorbesc bătrânului de testament şi de moştenire. E ca şi cum l-aş întreba cum vrea să-i fie coşciugul.
............................................