Micile ticăloase, Alex Marwood

 ................................................

4-6

 

               Amber e întinsă pe pat, moțăind de oboseală când aude cheia în ușă. Se ridică în șezut și își coboară picioarele din pat, dar amețește și trebuie să se oprească.

   Se apucă de cuvertură și închide ochii până trece, apoi strigă:
   - Vic?
   Nimic. Îl aude în bucătărie, cum deschide și închide ușile dulapurilor și umple fierbătorul.
   - Vic?
   Nu-i răspunde. Se ridică din pat și coboară la parter. În bucătărie îl vede cu spatele la ușă, uitându-se la cana de ceai, ca în transă.
   - Ai ajuns! Slavă Domnului! exclamă ea.
   El nu zice nimic o vreme.
   - Vrei o cană? o întreabă în cele din urmă.
   Se abține să nu facă o criză.
   „Fir-ar mama ei de cană!”
   - Nu, nu vreau. Vreau să știu ce s-a întâmplat.
   Vic ridică din umeri și mușchii i se umflă sub tricou. Ea se duce spre el, dar nu prea știe ce să facă. Să-l ia în brațe? Să-l atingă pe umăr? El îi respinge gestul, când vede că vrea să-l atingă.
   - Nu, miros urât, spune el. N-am făcut duș de ieri.
   Ea își trage brusc mâna și rămâne fără rost în mijlocul bucătăriei. El are spatele inert, dar Amber observă că bate din picior neliniștit, în timp ce așteaptă să fiarbă apa.
   „E încordat. Știe că trebuie să vorbim despre asta. Chiar cu mine, femeia care nu pune niciodată întrebări”.
   - Ai mâncat? întreabă ea.
   - Da. Au comandat de la Antalya. Ți-aduc ce vrei. Nu știam asta. Știai?
  - Nu, spune ea. Oricât de ciudat pare, nu știam.
   Începe să turuie cu o intensitate și un neastâmpăr care sugerează că e pe cocaină.
   - Ei bine, da, de-acolo comandă. Că au mâncare halal, așa că nu trebuie să își facă griji în privința asta. Nu știu ce fac dacă mănânci kosher. Probabil că nu le pasă. Mă rog, știi care-i diferența de fapt? Între kosher și halal? Mă rog! Am mâncat un burger de miel. A fost OK. Și un mic dejun englezesc complet. Pe ăsta îl comandă de la Koh-Z-Nook. Dacă nu știai, ăia pun ardei iute pe ouă.
   - Vic! îl întrerupe ea.
   El se întoarce, în sfârșit. Îi sclipesc ochii, parcă a petrecut toată noaptea și încă nu și-a revenit. Zici că a câștigat lozul cel mare.
   - Ce?
   - Ce s-a întâmplat?
   Așteaptă de la el ceva, o reacție, de disconfort, jenă, rușine, nevoie de a-i da explicații. În schimb îi vede dinții albi, buza superioară ridicată ca într-un mârâit care simulează un zâmbet și ochii complet goi. E rânjetul rechinului.
   - Știi ce s-a întâmplat, Amber! spune el calm. De ce mai întrebi?
   Ea nici nu suflă și nu vrea să întrebe. El presupune că ea știe răspunsul.
   - N-ai dormit deloc?
   Se uită intens la ea în timp ce o măsoară din cap până-n picioare.
   - Nu.
   - Și la ce te-ai gândit?
   - La ce crezi că m-am gândit?
   Vic se întoarce spre cana electrică.
   - Nu știu niciodată ce-i în capul tău, Amber! Pentru că nu-mi spui niciodată. Doar ești deținătoarea de secrete numărul unu, nu-i așa? Ar fi trebuit să te înrolezi în MI5.
   „Nu, nu, nu scapă el așa ușor. N-o să... Există un motiv pentru care l-au reținut și vreau să știu care-i ăla”.
   - Îmi datorezi o explicație, spune ea. Spune-mi! N-am dormit deloc toată noaptea. O să-mi pierd mințile!
   El se întoarce și râde batjocoritor. Se sprijină de blat, cu cana în mână, și își încrucișează gleznele.
   - Cum poți să fii așa...?
   Vrea să continue, dar nu e în stare.
   - De ce te porți așa?
   - Arăți ca dracu’! spune Vic. Nu mă mir, de fapt.
   - Nu te miri?
   Își aude panica din glas.
   - Vic, ce-ai făcut?
   El trântește cana de blat și ceaiul fierbinte sare în toate părțile. Amber tresare, apoi își dă seama că ceea ce face nu se potrivește cu ce exprimă.
   „Se joacă cu mine”, își spune ea. „Se preface supărat. Nu simte absolut nimic”.
   - Sigur vrei să știi? Dacă-ți spun, asta e, Amber! Odată ce afli, vei rămâne cu informația asta pe veci.
   - Da, vreau! Pentru numele lui Dumnezeu!
   El face o pauză teatrală și se uită zglobiu la ea.
   - Tu chiar crezi asta. Crezi că le-am omorât pe fetele alea, nu?
   Parcă i-a tras un pumn în burtă. Nu mai poate respira și își aude dinții scrâșnind. Numai la asta s-a gândit toată noaptea și toată ziua de când l-au reținut. Evident, cum altfel? Numai un dement ar refuza să se gândească la asta, având în vedere circumstanțele.
   - Nu știu, răspunde ea cu atenție. Ți s-ar părea aiurea?
   El râde amar și trist.
   - Dragoste adevărată, nu, Amber?
   - Tu ce-ai crede? Dacă ai fi în locul meu?
   El rânjește triumfător, gata de atac.
   - Deci vrei să știi? întreabă din nou.
   - Da, vreau.
   - Bine, hai, întreabă-mă!
   Ea se zbate în sine ca să recapete controlul, fiindcă lui îi place jocul ăsta.
   „Nu știu de ce, dar îl adoră”.
   Își face curaj și întreabă:
   - De ce te-a arestat poliția?
   Iar rânjește.
   - Nu m-au arestat.
   Inspiră adânc și numără încet până la 5.
   - Bine. De ce a vrut să te interogheze poliția?
   Vic își ia ceaiul care se răcește și soarbe încet din el, fără să-și ia ochii de la ea.
   - De ce crezi că au vrut să mă interogheze?
   - Pentru că ți-au găsit amprentele pe oglinzi.
   - Exact. Și dacă știai asta, de ce mai întrebi?
   - Căcat! îi scapă. Nu fi așa, am dreptul să știu! adaugă ea.
   Vic râde. Tensiunea e insuportabilă. Are senzația că o să-i plesnească tendoanele gâtului, așa că trage aer în piept și numără din nou. Vic pare drogat. Poate adrenalina îl face așa. O ia de la capăt.
   - Bine, îi spune. Am înțeles. Pot să te întreb de ce ți-au dat drumul atunci?
   - Fiindcă le-am zis de ce mă duceam acolo, spune el.
   - Mă căutai pe mine? întreabă ea sarcastic.
   - Ha! Nu, dar căutam ceva, latră el în timp ce râde.
   - Mai dă-o-n mă-sa de treabă, Vic, lasă glumele!
   - Stai jos mai bine, o sfătuiește el.
   - De ce?
   Nu-ți spune nimeni să stai jos când vrea să-ți dea o veste bună.

   Se sprijină cu cotul de masă și-și privește lacrimile care-i cad pe blat.
   - De ce? îl întreabă deznădăjduită. De ce, Vic? Nici măcar nu-ți place de ea.
   Nu și-a dat niciodată seama că ar putea fi atât de crud. Ce-o să zică acum toți oamenii ăia care îi spun de obicei că el e un domn, că e o norocoasă că a pus mâna pe el? Oare Jackie s-ar mai întinde pe oglinzile alea cu poatele-n brâu, dacă l-ar vedea acum, rezemat de aragaz, zâmbind în timp ce ea plânge, de parcă a ieșit victorios din luptă?
   - Ce-i cu tine? strigă ea. Ești psihopat?
   Vic ridică din umeri. Zâmbește în continuare.
   - De ce? Chiar nu înțeleg!
   - Pe bune că nu știu, răspunde el. Pentru că era la îndemână? Nu, îți zic eu de ce. Pentru că era altcineva decât tine. De-aia! Pentru că era altcineva și nu tu.
   Își aude bocetul ca dintr-un capăt îndepărtat al unui tunel, ca de pe fundul apei. Cățeii se agită în pragul ușii, neștiind dacă să se ducă la ea sau să fugă.
   - Dar nici măcar nu-ți place de ea, repetă Amber.
   - Nu trebuie să-ți placă o femeie ca s-o fuți, spune el cu cruzime. Bănuiesc că ai învățat asta până la vârsta ta.
   - Vic! protestează ea.
   Ridică iar din umeri.
   - Ți-am spus că nu vreau să stea aici.
   - Dar nu aici i-ai tras-o.
   Liniște. Ridică privirea. El nici măcar nu are decența să pară jenat.
   - Aoleu, nu în patul meu! Spune-mi că nu ai făcut-o... în patul meu!
   - Nu, răspunde el. Nu în patul tău. Până și ei i s-a părut aiurea.
   „De ce plâng? De ce dracu’ plâng? Ar trebui să urlu, să țip, să sparg, nu să mă port ca o frunză în vânt”.
   Trage aer în piept și se cutremură toată.
   - Deci, spune el, acum știi. Ți-am zis că n-o vreau aici.
   - De când?
   El clatină din cap.
   - Nu contează.
   - Pentru mine contează.
   - Nu contează, Amber.
   - Băga-mi-aș picioarele! strigă ea, în timp ce îi înșfacă din mână cana și-i azvârle ceaiul în față.

   Lacrimile încetează să mai curgă din clipa în care se închide ușa. E șocată de viteza cu care i se usucă. Se uită după el pe alee și trage perdelele. Nu vrea ca lumea să se uite în casă.
   Se prăbușește pe canapea, se întinde cu totul și își ridică picioarele, cu pantofi cu tot, pe brațul canapelei. Lui nu-i place chestia asta, i se pare insuportabilă. Așa, și cui dracu’ îi pasă? Își trage păturica albastră de pe spătar, se învelește cu ea și rămâne cu ochii în tavan, extenuată și fără să mai verse o lacrimă.
   În mintea ei rulează un film de care nu se poate debarasa.
   Jackie Jacobs în sala oglinzilor, țintuită de perete de partenerul de viață al lui Amber. Cumva, în mintea ei, a îmbrăcat-o în rochia aia pe care o purta Marilyn Monroe, doar că roșie și cu picățele. Are unghiile roșii și se ține de gâtul lui puternic și familiar. Se strâmbă în timp ce se împinge în el, într-o infinitate de orgasme și o infinitate de funduri în mișcare.
   Futu-i!
   Închide ochii și-și lipește palmele de ei.
   Încetează! Nu așa era.
   N-a prea văzut-o pe Jackie altfel decât în trening și tricou. În seara în care au ieșit în oraș de ziua lui Vic purta o fustă scurtă și strâmtă de blugi. Trebuia să fie albă, dar era mai degrabă cenușie. Nu avea o viață dublă de super gagică, o identitate secretă care să-l fi sedus pe neașteptate.
   Futu-i!
   O vede cu ochii minții, cu fusta aia ridicată peste șolduri. Nici măcar nu și-a scos chiloții de tot, doar și-a scos tocul cui al pantofului roz dintr-un crac, ca să intre mai ușor și acum face a-a-a-a-a-a-a-a-a în timp ce el i-o trage.
   Încetează! Nu te mai tortura! De ce sunt femeile așa? De ce nu ne desprindem de chestiile astea, când faptele sunt suficiente și fără detalii?
   Nu are nevoie de imaginile alea pe care le invocă din creier și care n-o lasă să gândească și să ia decizii.
   Ce mă fac? Măcar îmi pasă? Dacă dau deoparte umilința, furia, dezgustul că un om bun ca mine a putut fi abuzat în felul ăsta, îmi mai pasă?
   E șocată câtă indiferență simte în realitate, în sinea ei. O parte din ea se privește fascinată ca un om de știință care studiază o insectă: șase ani pierduți. O altă parte din ea știe foarte bine că lacrimile pe care le-a vărsat mai devreme nu aveau de-a face cu durerea, ci cu faptul că asta ar fi trebuit să facă.
   Futu-i!
   Mary-Kate vine și se așază lângă canapea. O adulmecă.
   - Hei, drăguță!
   Cățeaua se ridică pe picioarele din spate și se chinuie să urce lângă ea. Amber se întinde, o apucă de burtica rotundă și o pune pe pieptul ei. Mary-Kate dă din coadă și rânjește de bucurie. Amber o mută după o vreme, fiindcă îi apasă cu laba pe vânătăile făcute de Vic alaltăieri, în timpul partidei de sex-viteză.
   „Îl urăsc. Serios? Sau asta îți spui fiindcă așa ar trebui să gândești? Pe bune, îți pasă cât să-l urăști? Poate ai rămas aici doar de dragul de-a sta locului o vreme. Doamne! Poate are dreptate. Poate nu spune asta ca să se justifice. Poate chiar mi-am cerut-o”.
   Apoi aude o voce din trecut, a mamei sale, care spune: „La ce te-aștepți, Annabel? Câte am făcut pentru tine și uite cum ne răsplătești! Copil rău și nerecunoscător ce ești!”
   Amber închide ochii și scarpină câinele după urechi.
   - Cel puțin acum pot s-o dau afară fără să mă simt de rahat pentru asta, nu, Mary-Kate?
   Cățeaua vine repede spre ea și o linge pe față.
   - Cățea nenorocită! spune Amber, cu toate că nu știe la cine se referă.

25

   Cu toate că i se pare că se pricepe destul de bine la asta, Martin hotărăște să nu urmeze cariera de detectiv privat, fiindcă descoperă foarte curând că e destul de costisitor să urmărești oameni pe stradă. Meseria a avut oricum de pierdut brusc după scandalul Milly Dowler.
   Kirsty Lindsay este o femeie foarte ocupată. De când a localizat-o la conferința de presă din fața sediului poliției, a urmărit-o prin tot orașul și a constatat ce înseamnă să irosești bugetul pentru o săptămână pe intrări în diverse locuri și pe cheltuieli aferente. S-a ținut după ea în parcul de distracții, s-a dat cu trenulețul pe ponton, așezat la 3 vagoane în spatele ei, a cumpărat 5 căni de ceai, 2 pahare cu cola, un sandviș cu bacon, un burger de pui, fise pentru jocuri mecanice în valoare de 3 lire, 2 ziare și 4 bilete de autobuz și deja, după ce a fost la bancomat, a cheltuit 15 lire ca să intre la Danceattack. Încă nu și-a făcut curaj să vorbească cu ea, și spre surprinderea lui, ea parcă nici nu l-a observat.
   Acum stă lângă ringul de dans și se uită la ea. Se detașează ca o călugăriță într-o berărie în mulțimea asta, în care vârsta medie abia dacă atinge limita legală. Dă din cap mulțumit că și-a cumpărat de la bar o apă gazoasă. Orice om mai slab decât ea sau decât el ar avea nevoie să se pună-n cap ca să suporte bubuitul muzicii, mirosul de transpirație care se ridică spre tavanul foarte scund, luminile intermitente, cerceii lungi, sticlele albastre cu alcopop, ochii mici cât gămălia de ac, pelvisurile agitate și vaga senzație de amenințare ce caracterizează clubul ăsta ori clonele sale din țară. Zgomotul și izolarea în mulțime l-ar duce în mod normal la disperare, dar în seara asta nu e singur.
   Cu toate că ea este. Colegii ei au lăsat-o singură. Au trecut patru zile de la ultima crimă și acum, că Vic Cantrell - Vic Cantrell, cine ar fi zis? - a fost eliberat, națiunea își întoarce atenția din nou spre Britney și Katie, la reducerea abuzivă a bugetelor și la jafurile din centrele orașelor. Mai e un sfert de oră până la miezul nopții, iar ea stă la marginea ringului, vizavi de el, și se uită la ceas. Se pare că în curând urmează să se alăture colegilor ei. Trebuie să ia măsuri acum, altfel riscă să o piardă.
   Traversează ringul de dans spre ea, vede că l-a observat - îl recunoaște, presupune. El nu întoarce privirea cum ar face un străin, îi susține privirea până când un grup de adolescente îi taie calea și o pierde din vedere. Când dă cu ochii de ea, tocmai îi curge apa pe jos și doi puștani nesimțiți se clatină lângă ea, încălțați cu niște teniși prea mari pentru picioarele lor, ținându-se unul de celălalt și dând din mâini. Kirsty gesticulează, le sugerează că scuzele sunt acceptate, ridică din umeri și îi trimite la plimbare. Amabil, plăcut. E mult mai binevoitoare decât ar fi reușit el.
   Acum e ocazia de care trebuie să profite, să facă pe cavalerul salvator. Se aruncă spre ea, în timp ce Kirsty scoate un șervețel din geantă și încearcă să se șteargă. Se așază atât de aproape în fața ei, încât, atunci când se îndreaptă de spate, să-l vadă doar pe el. Când saltă capul, Kirsty se sperie și face un pas mic în spate. Îl vede zâmbind, se calmează și se uită serios la el.
   - Bună, Kirsty! strigă el.
   Kirsty face un pas în spate și el, după ea. Nu-i răspunde imediat. Nu-i e frică, e ușor distantă, totuși politicoasă.
   - Salut! spune ea precaut.
   - Dă-mi voie să-ți mai iau o apă, spune el cât poate de suav.
   - Nu, mersi! Oricum beam din... politețe.
   Așteaptă să spună și el ceva. Se privesc în timp ce muzica tehno face aerul să vibreze.
   - Cu ce te pot ajuta? îl întreabă în cele din urmă.
   E calmă, sigură pe ea. Se așteptase totuși să fie mai bucuroasă că-l vede, așa că nu-și poate ascunde mirarea.
   - Nu mă mai știi? o întreabă.
   E de neconceput ca întâlnirea lor de pe plajă să nu fi avut niciun impact asupra ei, având în vedere cum a insistat să comunice cu el. Un licăr, nu-și dă seama exact. Dacă n-ar ști mai bine, ar zice că femeia nu știe despre ce vorbește.
   - Ne-am mai văzut... dă să spună ea.
   - Pe plajă, o ajută el, cu un substrat care o face brusc să-și amintească.
   - A, da! spune ea.
   Se uită peste umăr, de parcă așteaptă pe cineva, apoi se uită din nou la el, aparent indiferentă. Își joacă bine mâna. E și normal.
   - Mi-aduc aminte. Erai și la primărie mai devreme.
   El e în sfârșit mulțumit. Știa el că-și va aminti.
   - Exact. Eu sunt.

   Kirsty se simte din ce în ce mai vulnerabilă. Nu se întâmplă prea des să te întâlnești față în față cu un green-inker, mai ales unul care pare să te fi urmărit.
   - Îhî, murmură ea în timp ce mai face un pas în spate.
   Se uită din nou peste umăr, în speranța că cineva vede prin ce trece, dar, pierduți în mulțime, ea și conlocutorul ei nedorit nu ies în evidență. Gorilele s-au dus în cealaltă parte a ringului și stau cu brațele încrucișate lângă niște tipi care par că vor să sară la bătaie. Barmanii, transpirați, nici nu ridică ochii din robinetul de bere, mai puțin atunci când vor să verifice dacă nu cumva clientul din fața lor are de gând să fugă fără să plătească.
   Se întoarce spre el și observă că are ochii lui Simon Cowell și gură de castor.
   - Mmmbine... păi, mă bucur că te-am revăzut.
   - Dă-mi voie să-ți cumpăr ceva de băut. Avem multe de povestit, se roagă el și face un gest expansiv pe care-l vezi doar în serialele proaste, ceea ce e o greșeală în mulțimea asta, fiindcă ce i-a mai rămas din băutura maronie ajunge pe spatele gol al unei tinere și, astfel, urmează țipătul de rigoare.
   Se întoarce și se uită amuzat la ea, apoi se întoarce din nou spre Kirsty, aplecându-se spre fața ei scârbită.
   - O târfă proastă, spune el.
   Preț de o clipă, crede că la ea se referă, apoi își dă seama că se așteaptă ca ea să-i împărtășească insulta. E clar că tipul nu face diferența între un comentariu în ziar și viața reală. Se adună și forțează un zâmbet.
   - Mersi, dar nu-mi trebuie, nu beau în seara asta. Oricum plec într-un minut. Termen de predare, știi cum e.
   - A!
   Pare ofensat. Kirsty zâmbește cu toată gura acum.
   - Dar, mulțumesc, apreciez.
   Merge bine treaba. Ea încearcă din nou să facă un pas în spate și dă peste niște oameni. El se încruntă, nedumerit.
   - Dar trebuia să stăm de vorbă, îi spune el.
   Ea se miră:
   - Da?
   - Trebuia să-ți arăt împrejurimile.
   Tot are impresia că nu face decât să-i reamintească lucrurile astea, ca și cum ar trebui să știe bine la ce se referă.
   - A! spune ea și încearcă să pară convingătoare în sinea ei, ca să poată minți mai bine. Știu. Dar am un termen-limită. Poate altă dată. Dacă-ți dau numărul de la birou... N-o să fiu acolo, adaugă, lucrez de-acasă.
   Acum știe clar că vrea să scape de el.
   - Nu, protestează. Acum. Am așteptat toată ziua să vorbesc cu tine.
   „Futu-i! Deci chiar m-a urmărit. Sper că nu m-a văzut cu Bel. N-are cum să se prindă care-i faza cu noi. Nu?”
   - Nu poți pleca la Londra încă.
   - Farnham, îl corectează ea. Nu stăm toți în Londra. Jurnaliștii. N-avem toți mansarde la doc.
   - Mă rog, la Farnham, spune el, cu alt ton. Credeam că ești altfel.
   - Dar...
   - Sunteți toți la fel. Puțin vă pasă ce credem noi, restul, nu?
   - E doar o slujbă, îi explică ea. Așa ne câștigăm existența.
   - Te crezi celebră pentru că apari în ziare!
   - Nu, îl corectează din nou. Îi fac pe alții celebri scriind despre ei în ziare.
   Știe că a făcut o mare greșeală când vede cum dă capul pe spate, ofensat.
   „Doamne, Kirsty, ar trebui să știi deja să nu faci pe deșteaptă cu clienții când nu ai sprijinul colegilor! Uită-te la el! E praf! Un pitic dubios care n-are de gând să se care”.
   - Aaa! rage el ca să acopere muzica. Deci chiar te crezi importantă!
   - Uite care-i treaba, spune ea cu indiferență, îmi pare rău. N-am vrut să te insult și dacă am făcut-o, îmi cer scuze. Atâta pot să spun.
   El scoate un teanc de hârtie mototolită din buzunar și i-o vântură în față. Are o bășică plină cu sânge sub unghia degetului mare, probabil și l-a prins în ușă. Se uită la titlul articolului ei din weekendul trecut: DOUĂSPREZECE STICLE DE ALCOPOP, UN KEBAB ȘI O CRIMĂ: O SEARĂ OBIȘNUITĂ ÎN ZONELE RĂU-FAMATE DIN WHITMOUTH. Tipul l-a luat de pe internet și l-a scos la imprimantă. E conștientă că e un titlu de doi lei, dar nu ea scrie titlurile și nici nu alege fotografiile.
   - Asta e casa mea! țipă el, cu precipitații care ajung pe fața ei. Cum îndrăznești? Dacă n-ai de gând să vorbești cu oameni adevărați, care locuiesc aici, nu ai niciun drept să judeci!
   I se face rău. Știe că are dreptate într-un fel. Dintre toți, Jade Walker, ticăloasa, copilul lipsit de conștiință, ar fi de acord cu el.
   Dar Kirsty are același mod de gândire duplicitar, ca orice alt ziarist: își aduce aminte doar de articolele de calitate, le neagă pe cele proaste, ia banii, evită responsabilitatea. Ca oricine altcineva, de la orice redacție.
   - Nu e vina mea!
   - Ba e vina ta și știi asta! strigă el. Locul ăsta trebuie reabilitat. Am crezut că ai înțeles asta. Așa părea, cel puțin. Din ce-ai scris aici. Dar nu ai priceput nimic, nu? Nu faci decât să te piși pe...
   Din spatele lui Martin se aude o voce profundă și încrezătoare, care o face brusc să se simtă ușurată:
   - Te supără tipul ăsta?

   Martin se uită peste umăr și i se taie picioarele. Victor Cantrell. Gagiul lui Amber Gordon. E o glumă, îl cunoaște pe Victor Cantrell? De unde îl știe ea pe Vic Cantrell?
   Se întoarce din nou spre ea și o vede studiindu-i trăsăturile cizelate, părul negru și dens, cămașa de Elvis, barba tunsă frumos, și pare să-i fie recunoscătoare pentru prezență.
   - Cred că trebuie s-o lași în pace pe doamna, Martin! spune Vic.
   „Nu se poate. Cum e posibil? Asta e conspirație. E un complot prin care vor să mă facă cu nervii”.
   - Ce cauți aici?
   - Nu contează ce fac eu aici, spune Vic calm. Ce contează e că-ți spun să o lași pe doamna în pace.
   - Marș de-aici! spune Martin. Nu știi nimic.
   - Știu destule, Martin! Nu mai fi așa o pacoste.
   - Fac ce vreau!
   Vic face un gest care-l sperie. Îl trage ușor de cot în spate, în timp ce face un pas în față. Gestul e prea subtil ca să atragă gorilele, dar intenția e destul de evidentă. Martin sare înapoi, speriat și frustrat.
   - Dar o cunosc! strigă el.
   Chiar simte că o cunoaște după ce a urmărit-o în ultimele două zile, după ce a citit tot ce a scris ea vreodată, o știe la fel de bine ca toată lumea.
   - Ba n-o cunoști, spune Vic. Doar o necăjești.
   „Băga-mi-aș picioarele, Vic o cunoaște, sigur o cunoaște, că altfel nu ar zice asta!”
   Mintea lui Martin zboară la ziua de ieri, când se uita prin vitrina barului Kaz, ca să vadă ce face. Are impresia că pricepe când își dă seama cu cine era, deși nu se vedea foarte bine în bezna aia, doar la lumina lumânărilor și cu ochelarii de soare după care se ascundea. Amber Gordon.
   „O, Doamne! Se cunosc. Sunt implicați cu toții în chestia asta”.
   - Uite care-i treaba, spune Vic, te-am mai scos o dată afară. Nu vreau s-o mai fac o dată. Ești o pacoste și trebuie să te potolești.
   Deodată, lui Martin îi dau lacrimile. Se întoarce și se șterge cu mâneca. Nu e drept. Toată lumea se coalizează împotriva lui, îi înscenează tot soiul de chestii și îl fac cu capul. Orașul ăsta e de vină. Oamenii care locuiesc aici. Sunt toți bolnavi. Conspiră cu toții să-l izoleze, să-l pună la pământ, să refuze să-i recunoască importanța. Iar ea a făcut mereu parte dintre ei, de la bun început.
   Se întoarce și strigă neputincios la Kirsty Lindsay. Ea s-a
retras și probabil că nu prea mai are cum să-l audă, cu muzica
atât de tare, dar și-a pierdut controlul.
   - Vită nenorocită! Pun eu mâna pe tine! O să vezi! Las că vezi tu, nenorocito!
   Victor Cantrell repetă gestul cu cotul și râde în nasul lui Martin care se sperie. Martin se retrage în mulțime. Știe că n-are rost să se lupte, dar cineva o să plătească pentru asta. Cineva. Își simte sudoarea pe frunte și tremură. Vrea să apuce un pahar și să-l izbească într-una dintre mutrele care râd în jurul lui.
   Se abține deocamdată și se îndreaptă spre ieșire, nu înainte de a da câteva coate în stânga și-n dreapta. Deocamdată.

   Se uită la tipul care pleacă și își dă seama că tremură. Ridică ochii la salvatorul ei.
   - Mulțumesc, îi spune.
   - Nu-i nimic, răspunde el. E o pacoste. Hărțuitor profesionist.
   - Da, mersi. Mi s-a părut și mie că am dat de bucluc.
   Omul ridică din umeri.
   - N-ar trebui să fii aici, îi spune el.
   Kirsty suspină.
   - Da, știu. Cred că tocmai am încheiat seara asta.
   - Nu arăți ca și cum ai fi vreo boarfă. Dar na, de ce altceva ai fi aici? Ești boarfă? În ziua de azi nici nu mai știi. Poate că ești.
   E șocată. Vede un soi de rânjet de hienă, care nu-i place. Nu mai suportă locul ăsta și vrea să se care de tot din Whitmouth.
   Se înroșește și se îndepărtează de el fără să-i mai adreseze niciun cuvânt.

26

   „O să-mi placă s-o fac. Chiar o să-mi placă”.
   Amber stă în biroul ei și se fardează încet și cu grijă. S-a încuiat acolo de când a început tura. S-a arătat la față foarte puțin, stând la umbră în zona principală în timp ce-i soseau angajații, apoi a luat-o la picior spre clădirea administrației, ca să se izoleze de restul lumii.
   Acum se machiază, așa cum face zi de zi. Fond de ten, roșu în obraji și creion dermatograf, prin care anulează ridurile și umbrele, la fel cum închipuirile îi șterg trecutul. Nu-și vor da seama. Nu-i mai tremură mâinile și nici ochii, pe care i-a acoperit ore întregi cu plicuri de ceai, nu trădează faptul că au fost umflați de plâns.
   E aproape ora două și se apropie ritualul ceaiului. Amber termină cu dermatograful și așteaptă momentul răzbunării.

   Cantina e plină când ajunge ea. Abur, miros de mâncare și alte chestii care țin de lumea înconjurătoare, cea obositoare. O noapte ca oricare alta.
   Dar nu. În seara asta e Noua Amber: gata cu aiurelile, nu mai profită nimeni de ea. Oamenii de serviciu au impresia că pot face ce vor cu ea, că e șefa înțelegătoare care trece cu vederea orice abuz ca să-și vadă liniștită de viață. Ei bine, până aici!
   Toată viața ei de adult a fost cea care s-a supus, s-a dat peste cap și s-a lăsat călcată în picioare, dar nu mai acceptă așa ceva.
   Vic, personalul de la Blackdown Hills, Suzanne Oddie, mama și tatăl ei vitreg, fiecare bărbat de rahat pe care l-a urmat până s-a săturat de ea, fiecare proprietar, fiecare angajator, fiecare femeie care i-a făcut favoarea să-i fie prietenă... niciunul dintre ei nu a ajutat-o să evolueze. Mai degrabă i-au stat în cale.
   Doamne! De nu i-ar fi ascultat orbește pe Deborah Francis și pe Darren Walker într-o zi de vară cu 25 de ani în urmă, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. Până aici! După ziua de azi, a terminat cu toate astea!
   - Moses! strigă ea.
   El ridică ochii rânjind, așteptând să fie certat cu aceeași timiditate cu care s-a obișnuit, și îi pică fața când îi vede expresia.
   - A?
   - Nu se fumează aici.
   - Da’ nu...
   Dă să protesteze, însă se pierde când vede că ea vorbește al naibii de serios.
   - Îmi pare rău, murmură el.
   Amber își încrucișează brațele. Numără până la 3.
   - E momentul să încetezi. Puțin îmi pasă ce faci cu plămânii tăi, dar înăuntru e interzis de lege. Nu mai ai voie să fumezi. Ai un parc întreg la dispoziție. Fumezi afară sau îți dau avertisment în scris. Pricepi?
   El îi aruncă o privire tăioasă de sub sprâncenele groase. Apoi, fără să spună nimic, se ridică în picioare și își ia afectat pachetul cu tutun și paharul de carton plin și iese din cafenea.
   Își dă seama că s-a lăsat liniștea la mesele din jur. Oamenii insistă să nu se uite la ea.
   „Foarte bine!” își spune. „Deci așa e să fii șef. Nu te plac. Ce să zic... Oricum nu te plăcea nimeni nici înainte. Nu în sensul sincer, în care își aduc aminte de tine după ce ai ieșit pe ușă. Nu în sensul în care te sună să vadă dacă ești OK când ai dat de dracu’, ca ieri. Prea ai făcut tuturor pe plac toată viața în speranța că te vor plăcea și rezultatul e că te disprețuiesc. Au impresia că pot profita de tine și de ospitalitatea ta...”
   Înaintează cu mapa strânsă la piept ca un scut. Aude în spate cum încep să șușotească brusc și zâmbește neîndurător.
   „Stai să vezi! Dacă nu vă place asta, stați să vedeți ce urmează!”
   Jackie e la masa ei obișnuită și pălăvrăgește cu Blessed. Uite cum stă cu geaca ei de piele și pantalonii roz de trening - cei care par să-i scoată fundul stafidit în evidență - imitațiile de Nike, cerceii de aur rotunzi și un lanț cu un J cu strasuri între sâni.
   - ... și Tania a vorbit cu el și l-a întrebat ce fel de tipe îi plac și el a zis că alea slabe cu ten măsliniu, așa că m-am gândit că am și eu o șansă...
   Amber simte că-i plesnește o venă și se miră că există ceva asemenea unui buton pe care-l apeși și mila se transformă în dispreț. Își păstrează o expresie constantă, neutră, dar serioasă.
   Nu are de gând să-și lase emoțiile să-i strice răzbunarea.
   Plăcerea va fi mult mai mare dacă vestea vine din senin.
   - ... s-a dovedit că avea penisul cât un braț de bebeluș, încheie Jackie.
   Blessed se ridică de la masă de parcă Jackie i-a azvârlit o găleată cu gheață în față.
   - Jacqueline! Te rog! protestează ea. Nu vreau să aud așa ceva.
   Jackie face pe nevinovata și rânjește la ea.
   - Ce?
   Blessed își dă ochii peste cap, apoi coboară privirea și își țuguiază buzele. Jackie continuă, plină de dispreț:
   - Așa că l-am luat la mine și drept să-ți spun parcă era pe pilot automat. Toată noaptea, de nici dimineața n-am putut să scap de el. Am vânătăi peste vânătăi...
   Amber s-a săturat și nu vrea să mai audă. Își drege glasul.
   Jackie ridică privirea. Mutra ei afișează un soi de bun-venit.
   Acum că Amber știe, disimularea e evidentă. Are o urmă imperceptibilă de triumf pe buze și în felul în care clipește.
   Jackie e genul de femeie pentru care sexul constă la fel de mult în acumularea punctelor, cât și în plăcere pură. Amber trebuia să fi bănuit că n-o să fie imună.
   - Bună! spune Jackie.
   - Vrei niște cheesecake? îi oferă Blessed.
   - Nu, mulțumesc! răspunde. De fapt voiam să vorbesc cu Jackie dacă se poate.
   Aceeași privire și Jackie știe că știe.
   - Sigur.
   - Între patru ochi, poate?
   - Nu, e OK, spune Jackie.
   O întărâtă.
   „Amber Gordon, știi foarte bine că nu o să te faci de râs în public! Haide, te provoc!”
   - Sunt sigură că orice ai de zis, poți să zici și aici.
   Amber nu ezită. Se așază imediat și pune mapa pe masă, cu fața în jos. Fișa lui Jackie e prinsă dedesubt, dar nu vrea s-o vadă încă.
   - Foarte bine. Mi-e teamă că am vești proaste.
   Jackie se încordează.
   - Ce?
   Blessed se apleacă peste masă.
   - Păi...
   A tot repetat în birou, singură, privindu-se în oglindă să nu-i scape vreo expresie greșită.
   - Am avut o ședință cu Suzanne Oddie acum câteva zile.
   Jackie se uită cu suspiciune la ea.
   - Și o să-ți spun verde-n față. Șefii sunt îngrijorați în privința costurilor.
   - Mda...
   Jackie tresare, fiindcă știe despre ce e vorba.
   - Știi că e criză, continuă Amber.
   Ridică tonul că să audă toată lumea.
   - Mă rog, n-are sens să ne învârtim în jurul cozii. Mi-e teamă că vrea să fac economie și încă mare. Am făcut toate calculele posibile și imposibile și nu am de ales.
   Jackie tace. Blessed se foiește. Amber observă cu plăcere că în jurul lor s-a lăsat liniștea și că toată lumea e atentă. Știe că o parte dintre ei sunt speriați de moarte.
   „Dă-i dracului! Nu-s prietenii mei. Acum știu asta”.
   Își continuă discursul, conform planului de comunicare pe care l-a găsit pe internet.
   - Mi-e teamă că nu am de ales decât să economisesc prin concedieri, spune ea.
   Așteaptă câteva clipe să priceapă toată lumea. Așteaptă reacțiile de rigoare, întoarce mapa și se uită pe listă.
   - Jacqueline, mi-e teamă că trebuie să te dau afară!
   Se bucură de senzația pe care i-o provoacă spusele ei.
   - Ce??
   Amber ridică ochii și zâmbește, o expresie pe care doar Jackie o poate înțelege.
   - Îmi pare rău, am încercat să găsesc alte soluții, dar e imposibil.
   - De ce eu? întreabă Jackie.
   S-a înroșit toată. Amber zâmbește în continuare, întinde mâna și, cu un gest de îmbărbătare, atinge mâna care se joacă pe masă cu telefonul Nokia negru și vechi. Jackie își trage mâna, de parcă îi e frică să nu ia râie.
   - Îmi pare rău, spune Amber.
   Toată lumea e conștientă că în fața lor are loc o dramă. Tac, ba chiar își țin respirația.
   - Nu-i nimic personal. Am formularul tău P45 și până la sfârșitul săptămânii o să-ți primești banii.
   - Nu poți face asta, protestează Jackie.
   Amber se face că nu pricepe.
   - Păi sigur că dacă nu vrei, nu trebuie să te plătim. În fond, faci parte din personalul provizoriu. Nu ai chiar nicio calificare, dar nu vreau să rămâi fără niciun ban.
   Nici cel mai gros strat de fard nu poate masca faptul că Jackie a pălit de tot. Începe să tremure.
   - De ce eu? întreabă din nou.
   - Vrei să discutăm asta aici? În fața tuturor?
   - Da, asta vreau!
   Amber ridică din umeri.
   - Bine, atunci. Cum vrei. Te-am ales pe tine pentru că ești singura care nu face chiar niciun efort. Am văzut ce face toată lumea și tu prestezi cel mai puțin în orele pentru care ești plătită. Și ești prima, Jackie, dar mi-e teamă că nu și singura!
   Îi apucă pe toți tremuratul de data asta.
   „Așa! Fac pariu că n-o să mai frecați menta așa mult în următoarele săptămâni”.
   - Credeam că suntem prietene! spune Jackie.
   Aproape că izbucnește în râs. Aproape că-i vine să zică: „Ce mai prietenă, Jackie Jacobs!” în schimb clipește și o imită pe Suzanne Oddie:
   - Îmi pare rău, dar emoțiile nu au ce căuta în afaceri.
   Scoate formularul P45, plicul cu bani și le împinge pe masă.
   - Sigur, o să înțeleg dacă nu vrei să-ți termini tura.
   „Doamne”, își spune în gând, „ce ușor e să fii al dracului! Mi-a luat ani de zile ca să aflu asta”.
   Jackie, ca și cum îi aude gândurile, își împinge scaunul de sub ea și spune încet:
   - Nenorocito!
   Amber ridică din umeri.
   - Înțeleg că ești supărată, îi răspunde, cu stilul de la resurse umane pe care l-a repetat toată ziua în birou.
   A fost de multe ori concediată în viața asta, dar nu a observat niciodată că discursul ăsta specific e calculat să producă supărare.
   - E neplăcut pentru toată lumea.
   - Nenorocita naibii! ridică Jackie glasul.
   Brusc, toate șușotelile din încăpere încetează și toți ochii sunt ațintiți asupra lor.
   - Amândouă știm de ce faci asta.
   „Pe bune? Chiar are de gând s-o spună de față cu toată lumea?”
   - Te descotorosești de mine pentru că mi-am tras-o cu iubitul tău, declară Jackie.
   În spatele ei, colegii își țin respirația. Tadeusz și Blessed încremenesc. Amber clipește. Nu zice nimic, nu reacționează în niciun fel.
   - Nu te preface că nu știai! continuă Jackie.
   Amber se distrează și o imită dușmănos:
   - Dar, Jackie, credeam că suntem prietene!
   Nu se aude nici musca.
   - Ai aflat și acum te răzbuni pe mine! spune Jackie.
   „Și ce te-așteptai? Să primești flori?”
   - Crede-mă, Jackie, spune ea cu o doză de umor care ar înfuria și un sfânt, dacă, așa cum îi zici tu, i-ai tras-o prietenului meu, nu înseamnă decât că nu ești doar leneșă! Ești o curvă leneșă.
   Jackie parcă a primit o palmă. Amber e tentată să întindă mâna și să-i închidă gura. În schimb, ia formularul și plicul și le aruncă pe masă.
   - Oricum, ești concediată!

   Ora 12.30 după-amiaza
 
   - Mamă, Doamne, câtă distincție pe tine! spune Jade.
   Bel nu s-a gândit deloc la alee, la casă sau la efectul pe care-l vor avea toate astea asupra lui Jade. În fond, nu sunt ale ei, ci ale lui Michael, iar viața ei depinde dintotdeauna de alegerile pe care le fac Michael și Lucinda.
   - Ba nu, răspunde ea. Ce te face să zici asta?
   Jade râde tare și disprețuitor.
   - Ai înnebunit?
   Se uită la fagii bătrâni de 200 de ani, care, plantați în linie perfectă, la aceeași distanță unul de altul, de-a lungul aleii, ascund casa de la capătul lor. Și casa ei e ascunsă de privirile mașinilor care trec, doar că la capătul drumului înnămolit și înecat de tufe spinoase de porumbar, mure și soc. Pentru ea, distincție înseamnă să ai un cap de duș la capătul furtunului din baie în loc de cana cu care te clătești pe păr, să mănânci chestii pe care să le și recunoști din reclamele de la televizor, să-ți duci mașina la fier vechi când nu mai e viabilă, în loc să o folosești ca seră pentru bălării. Pentru Jade, copiii de cealaltă parte a satului, din zona modernă, sunt distinși. Pentru Jade, asta e o insultă, pe când familia lui Bel își exprimă aspirația în felul ăsta.
   - Și ai piscină? întreabă ea.
   - Nu.
   - Ponei?
   - Miranda are un ponei. Michael spune că n-are rost să-mi ia și mie, că dacă nu începi să călărești de la vârsta Mirandei, e degeaba.
   Până și Jade consideră că asta e o scuză ca să fie nedrept cu ea. Mijește ochii la Bel, care e impasibilă. „Ia uite ce distinsă e!”, își spune ea. Numai oamenii distinși pot să aibă mutra aia care nu trădează niciodată nimic. Găsește un băț în pietrișul de pe alee și încep să sară în buruienile de pe margine.
   - Mor de foame, spune.
   - Aproape am ajuns, o încurajează Bel.
   - Până la urmă, cine e Miranda?
   - Sora mea vitregă. Are 6 ani. E a lui Michael, îi explică Bel.
   Nu observă buzele țuguiate cu care sunt primite cuvintele ei.
   Fiecare familie are un cod etic și părinții multipli reprezintă violarea codului familiei lui Jade. O fi tatăl ei bătăuș, dar n-a călcat în străchini niciodată. Nici nu s-a gândit vreodată cine ar vrea să calce în străchini cu un porcar care își leagă halatul cu sfoară.
   Intră pe poarta din zidul înalt, pe sub privirile încruntate ale leilor de piatră și apare casa.
   - Câți stați aici? întreabă Jade.
   - Patru. Și Romina. Ea stă în apartament, îi explică Bel și arată spre grajdurile din dreapta, unde se află o casă din cărămidă roșie, care o imită întru totul pe cea mare, cu tot cu hornuri înalte canelate și nefuncționale.
   I se face jenă în timp ce vorbește și speră ca Jade să n-o judece pentru excesele nerușinate ale tatălui ei vitreg. Se bucură că mașinile sunt în garaj, fiindcă deduce că Jade nu are nici Range Rover, nici Porsche și niciun Golf GTI aliniate pe aleea pietruită din fața casei.
   - Distins, spune Jade și pornește spre ușă.
   - Pe-aici.
   Bel ocolește casa.
   - Nu intri prin față?
   - La țară nu intră nimeni prin față, spune Bel grandios, imitând adulții, după care se înroșește. N-nu. Eu intru mereu prin spate.
   Jade ridică din umeri și se ține după ea. Oricum nu-i place fațada. Obloanele sunt trase toate și ochii morți ai casei se uită în curtea goală fără să vadă nimic. Ajung pe o alee rece și după o vreme în care trec prin frunziș și umezeală, dau de intrarea servitorilor.
   Bel pune mâna pe clanța mare de alamă și împinge, dar ușa nu se deschide.
   - Fir-ar să fie!
   - Ce-i?
   - E încuiată.
   - Noi nu ne încuiem ușile, o anunță Jade.
   Nici n-ar avea nimeni ce fura și oricum câinii ar goni orice intrus care s-ar apropia de casă, iar dacă nu, lătratul lor tot l-ar alerta pe Ben Walker și pe cei 12 porci ai lui, înainte să ajungă la frânghiile de rufe.
   Bel mai încearcă o dată să deschidă ușa, apoi pornește spre grajduri. Jade o urmează cuminte.
   - Cine-i Romina?
   - Bona Mirandei. Trebuie să stea cu ochii pe mine. Haide! Probabil că e în apartamentul ei.
   O ia din nou înaintea ei pe alee și pe sub arcada grandioasă, până ajung la grajduri, unde e liniște și umbră și de unde apar două capete curioase și inteligente, doi murgi, din care unul cu coamă neagră, și le urmăresc cu privirea. Bel îi salută și ei nechează prietenos.
   - Trigger și Missy, îi prezintă ea.
   Jade se duce și întinde mâna spre botul lor. Le simte gura catifelată, umedă și caldă pe degete.
   - Ea e Trigger, spune Bel.
   - Salut, Trigger! spune Jade și mângâie botul calului, în timp ce se uită în jur.
   E un grajd mare, care inițial a fost construit pentru trăsuri. O ușă elegantă, arcuită, care seamănă cu arcada turnului pentru clopote pe sub care tocmai au trecut, duce spre șopron.
   „Ciudat”, își spune ea. „Întotdeauna am crezut că e o casă veche, dar pare nou-nouță. Totul e la locul lui aici”.
   Fiecare ușă, în afară de cele de la boxele cailor, e închisă și are zăvorul tras. Îi sare în ochi o alarmă în grajdul turcoaz, pe peretele cu harnașamente.
   „Foarte bizar, adică mă așteptam să văd o roabă sau plasele pentru fân sau unelte de grădinărit. Dar locul ăsta pare dezinfectat, ca și cum aici nu are ce să se întâmple și să strice ordinea. Parcă a venit cineva cu o sticlă de Domestos și l-a frecat cu periuța de dinți”.
   Trigger, văzând că Jade nu-i dă nimic de ronțăit, îi molfăie degetele. Ea își trage mâna și îi împinge ușor botul cu pumnul strâns.
   - Care e al Mirandei? întreabă ea, deși amândoi caii par să aibă cam 1 metru 60 înălțime.
   - Niciunul. Trigger e al lui Michael și Missy a Lucindei. Tocmai au fost aduși ca să fie pregătiți pentru vânătoare. Poneiul Mirandei e pe câmp.
   - Aha! face Jade. Ar face bine să nu intre pe terenul tatei, că nu știu ce vă face.
   - Nu cred că vrea cineva să vâneze pe terenul lui taică-tu, spune Bel. Îți pierzi simțul mirosului prin cocina aia.
   Se uită pieziș la Jade în timp ce spune asta, ca să vadă ce reacție are. Testează terenul, ca să vadă cât de departe poate merge cu tachinatul. Jade râde.
   - Asta așa e, spune ea, și cre’ că nici sârma ghimpată nu-i prea pe gustul nimănui. Deci unde e apartamentul?
   - Uite-acolo!
   Bel o ia înainte, către o ușă cu îmbinare nut-feder, frumos vopsită în alb și cu ornamente din fier forjat negru, identice cu restul care decorează ușile și ferestrele complexului.
   - Nu-i văd mașina, spune ea. Nu ar fi parcat în hambar. Nu o bagă înăuntru când Michael și Lucinda sunt plecați.
   Sună la ușă și așteaptă, în timp ce ascultă ecoul la etaj. Nu se aude nimic altceva. Undeva, pe câmpul cu porumb, se trezește o ciocârlie, care își ia zborul ciripind, spre cerul foarte senin.
   - Nasol, spune Bel.
   - Ce? E plecată?
   - Nu știu. Așa se pare.
   - Mor de foame, ce naiba! se plânge Jade.
   - Da, îmi pare rău. Și eu.
   - Nu mai e nicio cheie nicăieri?
   Bel se uită la ea.
   - Hai că nu mă întorc să te jefuiesc!
   - Trebuie să promiți! spune Bel.
   - Știi ceva? Mă duc acasă dacă vrei.
   - Nu, spune Bel repede. Nu face asta. Nu am vrut... doar că dacă află cineva, intru în... cachi.
   - Cachi? Cachi? râde Jade.
   - Taci din gură! spune Bel. Haide! Dar dacă se întâmplă ceva, te spun! Nu-mi pasă dacă intru în bucluc.
   Bel intră în hambar și o conduce. În întuneric, Jade vede aceeași ordine perfectă și aici: o colecție de mașini frumoase, cromate și curate care sclipesc, fără o pată pe ele, aranjate la milimetru una de alta. Pereții și grinzile sunt vopsite în alb și fără urmă de pânză de păianjen. Niciun pic de ulei sau urmă de cauciuc pe pavajul auriu impecabil.
   - Mama naibii! exclamă Jade. Câte mașini are?
   - Zece. Michael e colecționar.
   - Și merg toate? întreabă Jade, cu gândul la colecția tatălui ei.
   - Așa cred. Nu le conduce. Merge cu ele doar la expoziții. Le duce să le expună, dar le transportă cu platforma. Range Roverul e la aeroport. Și da, mașina Rominei nu e aici. Locul ei e acolo.
   Face semn spre un colț întunecat.
   - Doamne, cred că muncește de rupe!
   - De ce?
   - Ca să țină toată curățenia asta.
   - Nu fi proastă, spune Bel. Romina e bona. Ramon și Delicious se ocupă de casă.
   - Delicious?
   Jade începe să râdă.
   - Delicious? Ce nume e ăsta?
   - Filipinez, răspunde Bel cu trufie. Pe-acolo numai nume dintr-astea au.
   - Unde e Filipinul?
   - Filipine. Lângă Hongkong. De-acolo i-a adus Michael. Din Hong Kong. Acolo locuia înainte. Acolo și-a făcut banii.
   Jade ridică din umeri. Hong Kong, Franța sunt totuna pentru ea: ambele, țări îndepărtate, știe asta, doar că ea mai departe de Oxford nu a fost, dar acolo a ajuns de două ori. Până și Londra e străină și necunoscută - și la fel de neinteresantă - pentru ea ca oricare dintre țările astea pe care le-a numit Bel.
   - Așa, și de ce nu-i suni ca să-ți deschidă?
   - Au plecat acasă la ei, că e vacanță și casa e goală.
   - Dar nu e!
   - Știi ce vreau să spun, îi explică Bel și se îndreaptă spre colțul în care se află un morman ordonat de cauciucuri curate și nemarcate, de parcă nu au văzut drum până acum.
   - Și cine are grijă de cai?
   - Suzi Booker, spune ea.
   - Și ea nu ne poate da drumul?
   Bel țâțâie.
   - Face parte din personalul care nu intră în casă. Nici grădinarii nu au chei.
   Duce mâna la anvelopa din vârf și pipăie pe margine.
   - Dacă spui cuiva, jur că mă răzbun! o avertizează.
   - Nu spun nimănui, o asigură Jade.
   Îi chiorăie mațele și se simte slăbită. Nu se poate gândi decât la mâncarea de lux pe care și-o imaginează în frigider.
   „Cred că au șuncă adevărată, pe os”, își spune în gând. „Și Coca-Cola, nu imitație”.
   Bel răscolește și se uită mirată. Are în mână o bucată de hârtie.
   - Hm...
   Desface biletul și citește mesajul Rominei.
   - Nuuu...
   - Ce mai e? întreabă Jade.
   Bel împinge biletul spre ea, dar Jade îl respinge.
   - Nu știu să citesc, spune ea.
   - De ce nu?
   Bel se uită o clipă la ea, apoi se prinde și, cu o expresie care sugerează că nu-i în regulă, întreabă:
   - Nu știi să citești?
   - Ba normal că știu, se înroșește Jade. Dar nu știu să citesc scrisul ăla de mână. Citește tu!
   Bel se uită la literele de tipar de pe pagină. Nici Romina nu scrie bine, mai ales într-o limbă străină.
   - „Tu zis că întorci unșpe”, citește cu voce tare, „și nu întors. Eu duc Bicester. Luat cheie. Știi că nu voie în casă fără mine. Tu copil rău. Acum aștepți eu întorc. Ca să vede cum e”.
   - Mama naibii!

27

   Nivelul zgomotului s-a înjumătățit până ajunge la colțul străzilor Mare cu Fore, unde pare deja că s-a sfârșit lumea și că ea e singura supraviețuitoare. E în zona pietonală, cu magazine de firmă, amanet și farmacii care oferă reduceri, toate închise de la ora 6. Mai sunt și birourile de la etajele superioare, dar altfel e un deșert bine împărțit, creat de idealiști, într-o epocă îndrăgostită de motorul cu combustie internă și de suburbiile cu grădini.
   Nicio lumină la nicio fereastră. Vitrinele sunt protejate de obloane și grilaje, de parcă așteaptă protestul împotriva globalizării. Whitmouth a scăpat ușor cu revoltele, mai mult din cauză că nu e genul de oraș care să-și permită să aibă un magazin ca Foot Locker. Niște corpuri de iluminat cu sodiu sunt singurele surse ale luminii care pătrunde slab prin frunzișul puieților năpădiți de buruieni și opriți din creștere de aerul sărat.
   Se uită la ceas. E trecut de 12 și e destul de frig încât să fie toamnă.
   O ia la picior, neliniștită că e singură și dornică să ajungă cât mai repede la mașină. Întâlnirile din seara asta la Danceattack au înspăimântat-o și acum tresare și la umbra ei. A trecut ceva timp de cât n-a mai atras o astfel de dușmănie la întâmplare și amintirea o tulbură la fel de mult precum experiența. I se aud pașii pe piatra cubică și ecoul se lovește de fațadele goale. De câteva ori ecoul o face să creadă că mai e cineva în preajmă, așa că se oprește de două ori și se uită peste umăr, ca să se asigure că nu e cazul.
   „Ce proastă sunt! Cum să mergi singură noaptea în orașul Strangulatorului de la mare? Trebuia să aștept în stația de taxi la coadă. Am destul timp. Nu-i ca și cum trebuie să ajung la oră fixă acasă. Nu erau decât 20 de oameni în fața mea, ce naiba!”
   Aude valurile mării lovind pietrele în partea cealaltă a orașului, dar nu aude nicio voce de 3 minute încoace. Cum e posibil? Într-un oraș atât de plin încât îți ia 10 minute să faci 100 de metri, unde locurile de parcare sunt la fel de rare ca diamantele, cum să dispară mulțimile așa?
   Tot așa cum au dispărut și femeile alea. Toată lumea speculează când vine vorba de etică, și de prostie, și de felul în care omul ăsta, oricine ar fi, poate fi atât de obișnuit, încât fetele astea să ajungă singure cu el, când până la urmă e o chestiune de organizare. Iei un orășel vechi, îi îngrămădești pe toți în centru, îl împărți pe regiuni, îl controlezi, îl faci pietonal, muți oamenii dintr-o parte în alta și brusc, când se lasă seara, ești pe platoul de filmare de la Legenda vie. Cum să te simți în siguranță când nu e nimeni în jur să-ți audă țipetele?
   Mai are de mers aproape 1 kilometru și, în timp ce grăbește pasul, bagă mâna în geantă și caută cheia și portofelul. Le bagă în sutien ca, în caz că se întâmplă ceva, să se poată urca în mașină, să cumpere benzină și să se ducă acasă. E un vechi obicei de când era mai tânără și locuia anonim în Stockwell Park Estate, completa cereri de locuință la consiliul local Lambeth ziua și se ducea la Open University la cursurile de noapte. Pe vremea aia nu prea ieșea noaptea, dar dacă o făcea, se asigura că ea și nu vreun drogat putea să intre în casă.
   Se întreabă ce-i cu piticania dubioasă. Ăștia atrag mereu atenția poliției. Supără vecinii, stau în umbră, pândesc și necăjesc femeile, se joacă cu pistoale de jucărie și acum mai au și „comunități” cu care împărtășesc micile lor fantezii pe internet. Nu își pun ei fanteziile astea în acțiune, dar te fac să te simți aiurea și asta e suficient. Nu poți schimba natura umană.
   Străinii au mereu probleme din cauza lor. Deranjează oamenii, pur și simplu.
   Găsește portofelul la locul lui, în buzunarul cu fermoar din interior. Cheia a reușit să se piardă undeva în geantă. Devine din ce în ce mai frustrată pe măsură ce sapă după ea, ba o atinge, ba o scapă, ba o prinde, ba o pierde din nou.
   „Cine e? Ce voia? Aș fi aflat dacă nu se băga celălalt? Bănuiesc că nici el nu știe. E unul dintre țicniții singuratici care caută să îți spună ceva. Futu-i! Sper că nu mă urmărește din nou”.
   La jumătatea străzii Fore ajunge la piață. Poate s-o ia pe scurtătură, să urce dealul, încă 1 kilometru de pustietate până la capăt. Ar putea să facă la stânga, pe Tailor’s Lane, și să meargă la lumină printre oamenii de pe Brighton Road. E mai lung drumul, un ocol destul de nasol, dar măcar sunt oameni acolo și exact de asta are nevoie în momentul ăsta.
   Se uită pe furiș în bezna din Tailor’s Lane și încearcă să-și amintească ce impresie i-a lăsat strada în timpul zilei. Nu e tocmai o stradă, ci mai degrabă o alee dezvoltată: îngustă, cu un cot în mijloc. O sută de metri până la colț, apoi altă sută de metri până la drumul principal. În spatele ei e liniște și strada însăși pare să ciulească urechile.
   Nu vrea să se ducă acolo. Nu-i place ideea de a se afunda în întuneric. Câteva mici garaje - dacă așa se pot numi depozitele de gunoi pentru magazinele din jur - în stânga și în dreapta: depozite dubioase, luminate doar când sunt deschise magazinele. Mulțumită pereților principali goi și containerelor de gunoi, drumul e luminat superficial. Vede felinarul din colț și raza de lumină a celui din mijloc, dar sunt corpuri de iluminat vechi, victoriene, care arată ca atunci când au fost convertite prima oară la electricitate. Între ele e o beznă adâncă și urât mirositoare.
   „Poate fi orice și oricine acolo, Kirsty! Da, dar... cel puțin știi ce e la celălalt capăt. Strada Fore e 1 kilometru de necunoscut, nu ai unde te duce dacă intri pe ea. Ori înainte, ori înapoi, și oricum, ai mult de alergat. Două sute de metri, Kirsty! O plimbare de 2 minute. Du-te cu încredere! Nu te uiți nici în stânga, nici în dreapta, nu arunci un ochi în beznă. Să nu te gândești ce e pe aleile lăturalnice. Mergi și fii sigură pe tine. De ce s-ar ascunde cineva pe un drum pe care nu merge nimeni? Două minute și ajungi la oameni”.
   Începe să meargă. Asfaltul e prost, deteriorat de camioanele care ridică gunoiul și neglijat fiindcă nu e suficient de circulat.
   Până să ajungă la garaje, de 2 ori e gata să-și sucească glezna. Tot nu reușește să pună mâna pe cheie și devine neatentă la drum. Lanțul s-a înfășurat pe cine știe ce și cheia îi tot scapă printre degete când trage de ea. Urăște să înainteze în beznă fără confortul acestui obiect metalic între degete.
   - Futu-i! spune cu voce tare.
   Se oprește. Undeva, în bezna din spatele ei, se aude un singur pas. Frica se târăște ca un șarpe rece pe ceafa ei. E încordată, își simte fiecare mușchi în parte și s-a lipit cu spatele de zid înainte să-și dea seama că s-a clintit. E rigidă, cu ochii cât cepele și urechile ciulite. Se chinuie să vadă drumul parcurs.
   Nimic.
   În lumina stradală, tomberoanele se conturează asemenea unor dragoni ghemuiți. Habar n-are ce zace în beznă. Știe doar că trebuie să meargă mai departe. Să se afunde în întuneric.
   Pornește hotărât, forțat, constant, cu toate că o lasă picioarele și îi tremură mâinile. Își strecoară cheia între degetele și strânge palma în jurul inelului care ține cheia de breloc. O armă inutilă, dar poate fi suficientă pentru șoc și lasă urme pe față. În felul ăsta, păstrează ADN-ul între șanțurile metalice.
   „Aoleu, încetează! Nu-ți mai face planuri cum o să ajuți tu poliția de dincolo de mormânt”.
   Sunetele exterioare sunt blocate de vuietul sângelui în vene și de șuierul respirației. Inima îi bate ca unui animal feroce înfuriat și pare că o să-i spargă plexul.
   „Respiră. Respiră și mergi”.
   Își numără pașii, ba chiar se concentrează să îi măsoare, să se echilibreze, să proiecteze calm și control. Dacă el nu știe că ea a auzit pașii, ar câștiga teren.
   „Respiră. Respiră. Un pas, încă unul”.
   Lumina din colț dansează în fața ochilor ei, într-o beznă totală.
   În spatele ei, cineva lovește o cutie de tinichea, care zboară pe asfalt, mai aproape decât și-ar fi imaginat că e posibil.
   Kirsty o rupe la fugă. Aude un sunet - ca un geamăt, ca un țipăt - care-i iese chiar ei din gâtlej. Calcă într-o groapă, se clatină, se lovește cu umărul de perete, dar nu se oprește. Aude niște pași grei, care nu numai că nu se mai ascund, ci năvălesc de-a dreptul spre ea, apoi zgomotul apei în clipa în care urmăritorul calcă într-o baltă și lipăitul jilav după ce iese din apă.
   Pe măsură ce se apropie de ea, în mintea ei se înalță. Se transformă dintr-un șobolan pitic într-un căpcăun de 2 metri și jumătate, care, în loc de dinți, are lame. Geanta o trage în jos și i se tot lovește de fund. Îi dă prin cap s-o abandoneze, dar hotărăște că poate va fi primul lucru de care se va agăța el, primul la care poate ajunge, lucru care îi va da timp, poate câștiga cel puțin o secundă prețioasă.
   „Ajutor!” își imploră creierul. „Ajută-mă!”
   Inerția o duce dincolo de colț și se lovește de peretele din față când dă să schimbe direcția. Bărbatul din spate câștigă teren în timpul ăsta. Deja îi aude respirația grea, dar lipsită de efort, nu chinuită, ca a ei. Alte obstacole aici, gunoaie, mormane de cutii de carton, paleți de lemn, iar luminile din strada Brighton sunt foarte departe.
   „Dacă mă prinde aci, nu mă vede nimeni din stradă”.
   Niște degete îi ating geanta, ca o promisiune că urmează să o prindă. Kirsty icnește și mai găsește un pic de energie să gonească și să se arunce înainte.
   „Doamne, Dumnezeule, ajută-mă! Să țip? Să strig după ajutor?”
   Aude zgomotul infernal din strada Brighton - urlete, râsete și cotcodăcit - și știe că de-acum se face auzită.
   - FUTU-I MAMA MĂ-SII! țipă ea fără să vrea.
   În clipa aceea simte niște degete care îi agață bareta genții.
   Mâna se încordează și o smucește cu totul înapoi. În consecință, are o reacție de pură mânie. Îi e frică, da, dar mai mult de-atât are o furie animalică în ea. Zbiară cât o țin plămânii, se răsucește cu brațul întins complet și lovește cu cheia, care atinge un scalp și simte părul aspru sub degete. Aude un geamăt și cealaltă mână a lui dă s-o apuce de cap.
   Kirsty dă drumul baretei de pe umăr și își scutură părul ca un cal. E prima oară când e recunoscătoare pentru tunsoarea ei pragmatică. El nu o poate prinde ca lumea de păr. Degetele lui puternice încearcă să i se înfigă în podoaba capilară, dar alunecă, se agață într-un nod și îi smulg câteva fire din rădăcină, apoi îi scapă în cele din urmă. Ea îi împinge geanta în față și fuge. Șchioapătă pe drum, vede asfaltul înainte și, încet-încet, lumina își face loc în întuneric.
   În plin galop, cu toate că știe deja că nu mai e în spatele ei și că faza cu geanta a fost ultimul lui efort, aleargă în continuare, sare peste o groapă cât roata de camion și se minunează cum aterizează ca o felină dincolo de ea. Nu încetinește până nu ajunge la lumină, în mijlocul unui grup de burlaci petrecăreți.

28

   Amber e șocată să vadă cât de simplu e să facă schimbarea, acum că a început. Până în acel moment s-a temut de furia ei, de incapacitatea de a o controla dacă îi dă frâu liber și acum e uimită cât de reținută poate fi, odată ce o lasă să-și facă de cap.
   În loc să umple saci de gunoi cu lucrurile lui, în loc să-i arunce hainele pe geam și să le dea foc, asemenea oricărui om slab care se lasă pradă orgoliului, s-a dus cuminte acasă și l-a așteptat pe Vic să se trezească, ca să-i spună să se care. Fără țipete, fără urlete și lacrimi, pur și simplu i-a prezentat faptele calm. Ipoteca e pe numele ei și, măcar de data asta, în loc să fugă când se încurcă treaba, a rămas pe loc și a acționat.
   Nu l-a aruncat în stradă cu o valiză, nu a schimbat yala - cu toate că probabil o va face după ce își ia lucrurile - și nici nu a golit conturile bancare. I-a spus doar că trebuie să își găsească alt loc și că trebuie să plece imediat ce se întâmplă asta, după care, destul de relaxată, s-a dus la culcare.

   E ora prânzului când se trezește. Nu a dormit decât câteva ore, dar a avut parte de un somn profund, fără vise, care a făcut-o să-și revină, așa cum nu s-a mai întâmplat nici nu mai știe de când. În casă e liniște. Mary-Kate și Ashley s-au ghemuit una în jurul alteia pe cuvertură, cu botul pe labe, și se uită. În clipa în care se ridică ea, se mișcă o coadă și cățeii sar din pat, ca să coboare odată cu ea.
   Îl găsește acolo unde l-a lăsat, la masa din bucătărie, uitându-se în gol, inexpresiv, ca și cum își reinițializează programele, cu palmele întinse pe masă. Amber are ciudata senzație că el a rămas aici, și-a oprit creierul și așteaptă un stimul. N-o vede când intră, și, din câte își dă ea seama, nici măcar nu clipește în timp ce ea traversează încăperea să pună de ceai. Câinii îl ocolesc de departe, cu ochii pe umerii lui rigizi, ca și cum se așteaptă să atace ca o felină mare. Ea deschide ușa din spate ca să-i lase afară și se duce la frigider să ia laptele.
   El sare în picioare, de parcă o mână invizibilă i-a apăsat butonul de trezire.
   - Dă-mi mie voie! spune el.
   - Nu, lasă! răspunde ea și încearcă să se așeze între el și frigider.
   El însă nu se oprește și îi smulge laptele din mână. Ea îi dă drumul ca să evite mizeria pe care ar trebui să o curețe după aceea și el duce laptele pe blat, după care deschide dulapul și scoate cănile.
   - Earl Grey?
   În spatele lui, ea ridică din umeri.
   - Earl Grey, răspunde.
   PG nu i-a plăcut niciodată.
   - Mersi! adaugă.
   N-are rost să nu fie politicoasă în continuare, când oricum, mai devreme sau mai târziu, toate astea se vor termina.
   Vic pune plicurile în căni și toarnă apă.
   - Vrei ceva de mâncare? Sigur ți-e foame.
   - Nu, mersi! Îmi fac singură ceva imediat.
   El pune lapte și amestecă zahărul.
   - Haide, pot să-ți fac un sandviș cu bacon!
   Ea clatină din cap.
   - Nu, mersi!
   - Amber, ar trebui să mănânci! spune, cu vocea lui rezonabilă.
   Se răstește fără să vrea.
   - Nu, Vic, am zis nu!
   El ridică din umeri, în modul ăla enervant care sugerează că femeile sunt nebune. Își ia ceaiul și se așază la masă.
   - Cum ai dormit?
   Dispoziția ei se deteriorează rapid. Mârâie și se duce cu ceaiul la ușă, ca să se uite la cățelușele care adulmecă și dau din coadă în jurul gropii de sub poartă.
   „Trebuie să le scot la plimbare”, își spune ea. „Bietele de ele nu fac destulă mișcare”.
   - Mă gândeam, spune el, să construiesc un grătar ca lumea. Știi tu, cu cărămizi și una-alta. Ca să putem invita oameni la noi și să nu trebuiască să ieșim mereu în oraș.
   „Futu-i! Se preface că nu s-a întâmplat nimic”.
   - Ce părere ai? o întreabă. Mi se pare că nu prea dăm petreceri. Nu ți-ar plăcea?
   Amber suspină și se întoarce în cameră.
   - Nu, Vic, nu mi-ar plăcea! Nu vreau să mai faci nimic de genul ăsta, nici să-mi faci de mâncare, nici să încerci să fii amabil. Mulțumesc, dar nu are rost!
   Vic ridică din sprâncene.
   - Uau!
   - Am spus ce aveam de spus, continuă ea. Nu vreau să crezi că sunt nesigură în privința asta.
   - Și nu am dreptul la replică?
   Ea își varsă ceaiul în chiuvetă. Nu mai are chef.
   - Nu. Ai renunțat la dreptul ăsta când i-ai tras-o prietenei mele.
   - O singură greșeală, se scuză el.
   Îi vine să urle. Îi pare rău că a aruncat ceaiul, fiindcă ar fi avut o satisfacție mai mare dacă i-l arunca, așa fierbinte, în ochi. În schimb, pune cana în chiuvetă cu un gest violent și înșfacă lesele câinilor de la ușă.
   - Mă duc la plimbare.
   Iese și se ghemuiește lângă câini. Îi e greu să le prindă lesele pentru că îi tremură mâinile, iar câinii se agită de nerăbdare. Îl simte în spatele ei, în prag, cum o privește. Amber o smucește pe Mary-Kate de zgardă ca s-o potolească.
   - Aoleu, dar ce ranchiunoasă ești! comentează el.
   - N-am de gând să vorbesc despre asta, chiar n-am!
   - Măcar atât îmi datorezi, insistă el.
   Se ridică violent și țâșnește spre poartă.
   - Ba nu-ți datorez nimic, mârâie la el.
   Se agită să scoată zăvorul. Nu prea e folosit, pentru că de obicei intră și ies prin față, dar n-are chef să treacă pe lângă el, să se afle cu el între cei patru pereți, până nu își recapătă controlul.
   - Stai să te ajut! se oferă el.
   - Nu! Lasă-mă-n pana mea în pace!
   Nici nu-și da seama că țipă.
   - Amber!
   Are un ton calculat, rezonabil, menit s-o scoată din minți.
   - Hai, draga mea, calmează-te!
   Zăvorul cedează în sfârșit, brusc, și o rănește la degetul mare.
   - Futu-i mama mă-sii! zbiară ea. Băga-mi-aș picioarele!
   - Aoleu, dă să văd ce-ai pățit!
   Face un pas în față, foarte îngrijorat în glas, dar foarte bucuros prin expresie. Ea nu înțelege ce-i în capul lui. Tot ce știe e că nu-l vrea lângă ea. Smulge poarta și iese cu spatele în drum, țipându-i în față.
   - Stai dracului departe de mine! Scutește-mă în puii mei! Să nu te-atingi de mine!
   Se întoarce pe călcâi și o vede pe vecina Shaunagh pe marginea drumului, cu căruțul și cu hoașca de Janelle Boxer, de la numărul 10, cu ochii ei sfredelitori. Par foarte încântate amândouă. Puțin îi pasă.
   - Vreau să te cari din casa asta, Victor Cantrell! strigă ea. Cară-te din casa mea!
   Se întoarce spre cele două femei.
   - La ce vă uitați? mârâie la ele.

29

   - Luke, te rog! Oprește sunetul!
   - Dar am nevoie de sunet! protestează copilul. Dacă n-am sunet, de unde să știu când apare trollul?
   - Ai jucat jocul ăsta de cel puțin o mie de ori, spune Kirsty. Sunt sigură că-ți aduci aminte.
   Zgomotul o scoate din minți. Țiuitul și bipăitul îi torturează urechile ca niște săgeți minuscule în flăcări. Mai e și bâzâitul care vine din căștile lui Sophie, Jim își drege glasul, iar ea simte că e asaltată din toate părțile. Are umărul înțepenit de când s-a smuls și vânătaia de pe coapsă o obligă să stea incomod pe scaun, iar mișcarea o supăra și mai tare, fără a mai pune la socoteală că era presată de un termenul-limită și că uitase să plătească asigurarea pentru mașină.
   Luke nici nu-și ridică ochii din ecran.
   - Stai să termin asta... spune el, înainte să își arunce brațele în aer, supărat că a apărut un pitic de după stâlp și a dat în el cu otravă.
   - Hai, mă, mamă, uite ce-ai făcut! se plânge el.
   - Du-te și joacă-te sus! îi ordonă ea.
   E a nu știu câta oară când își dorește să fi fost genul de părinte care să își pună copiii să împartă o singură cameră, ca să aibă și ea loc de birou. E ca o adolescentă care-și face temele, n-ai zice că e principala sursă de venituri a familiei.
   „Sunt singura de-aici care nu are un loc al ei. Până și Jim are garajul, fir-ar mama ei de treabă!”
   - Imediat, spune Luke.
   - Acum! Am treabă.
   - Nu-i vina mea că nu ți-ai făcut treaba la timp, protestează Luke, în timp ce apasă în mod repetat pe butonul de explozie.
   Sare de pe canapea și lovește cu pumnul în aer.
   - Daaa!
   Kirsty trântește capacul laptopului.
   - Luke! strigă ea.
   - Bine, bine, se supune el și apasă ostentativ pe butonul volumului. Nu te mai înfoia așa!
   Se reazemă din nou și se apleacă peste ecran. Kirsty trage aer în piept, numără până la 10 și expiră. Deschide computerul și se uită la textul jigărit pe care a reușit să-l compună de la 9 dimineața. Parcă niciodată nu i-a fost atât de greu să-și găsească cuvintele ca până acum, dar pe de altă parte, nici n-a mai fost nevoită să scrie în asemenea condiții de stres.
   Jim a tăcut și a fost umil toată ziua, a făcut în așa fel încât să nu-i stea deloc în cale și îi aduce din oră în oră câte o cafea, dar cu toate astea, nu reușește decât s-o enerveze.
   „Nu e cazul să-l disprețuiesc. Nu e vina lui. Face ce poate, fără îndoială, dar nu se poate duce în garajul lui să mă lase și pe mine singură un pic? Fac atâtea lucruri pentru familia asta și ei habar n-au. Dar de ce naiba am rămas acolo? Nu trebuia să mă duc în clubul ăla stupid. Am văzut destule la viața mea ca să știu cum e. Puteam să vin acasă cu o zi mai devreme și să-mi folosesc imaginația, în loc să trag o sperietură soră cu moartea pentru niște amărâți de bani”.
   A scăpat ușor din experiența asta, e perfect conștientă, dar nu ajută. Burlacii care petreceau pe strada Brighton năvăliseră pe alee, dar atacatorul dispăruse de mult, iar geanta și tot ce avea în ea erau împrăștiate pe jos. Așa că și-a recuperat telefonul, agendele, reportofonul și restul lucrurilor. Nu poate fi sigură în momentul ăsta că scopul tipului nu era jaful. Nu i-a spus nimic lui Jim. Nu a spus nimănui. A naibii să fie dacă o să depășească termenul-limită, ca în schimb să se ducă la poliție și să stea la coadă ca să raporteze incidentul.
   Recitește ce a scris, se joacă cu cursorul, de parcă ar fi putut apărea în mod miraculos cuvintele pe ecran și își dă seama că până și pentru standardele de la Tribune e o mizerie. O mizerie care se repetă. Fiecare expresie, observație și adjectiv în parte le-a folosit și săptămâna trecută. Asta e partea de jurnalism pe care o detestă: temele obscure care nu se mai termină. Nu mai vrea să se gândească la Whitmouth, nu vrea nici să se mai ducă vreodată acolo, nici măcar cu gândul. Și totuși, acum, automat, din cauza unui coleg care preferă dramele constante din Sleaford, ea e expertul și trebuie să debiteze un material de rezervă până se mai întâmplă ceva.
   „Urăsc locul ăla. Nu-mi vine să cred că mi-a plăcut prima oară când am ajuns acolo. Și nu e vorba doar de seara trecută, ci de tot, începând cu faptul că m-a azvârlit într-un trecut peste care credeam că am trecut cu bine - datoria mea de neplătit - că oamenii îmi aduc aminte de familia pe care n-o s-o mai văd niciodată sau că simt cum fac fundul mare cu fiecare masă grețoasă pe care o iau. Ar mai fi și ploaia care mi-a pătruns în piele cu toată sarea mării, faleza pe care aluneci mereu, drumul obositor până la capătul pontonului, scaunele de plastic din restaurante, duhoarea copleșitoare de ulei de gătit. Ce mai e de zis? Tot ce era de spus, am spus săptămâna trecută. Locul ăla nu s-a schimbat deloc”.
   Se apucă să recitească:
   În ciuda întâmplărilor, mulțimile încă se revarsă în Whitmouth.
   Utilajele de curățenie ale consiliului municipal ridică zilnic 5 tone de gunoi numai din coșurile și tomberoanele de pe faleză: 8.000 de cutii de suc, 5.000 de caserole de polistiren pentru mâncare, 30 de pantofi pierduți și 220 de scutece folosite. Niciun patron nu este dispus să ofere detalii despre venituri, dar este evident că afacerile merg bine. Funnland, parcul de distracții în care a fost găsit în urmă cu trei săptămâni cadavrul Hannei Hardy, presupusă a cincea victimă, este vizitat de aproximativ 3.000 de persoane pe zi. Se vând 1250 de bilete pentru trenulețul electric care merge până la capătul pontonului, din care jumătate doar dus, iar Old-Fashioned Sweet Emporium vinde peste zece kilograme de acadele rock candy.
   Bla bla bla. Selectează, șterge, apoi apasă Control+Z, fiindcă s-a răzgândit. Sunt 126 cuvinte și are nevoie de 1.500. Nu poate pierde nimic. Deschide fișierul intitulat DIVERSE și copiază textul în el. Salvează și o ia de la capăt cu un nou text.
   În 2007, cel mai recent an din care avem statistici, 1,37 milioane de oameni au vizitat Whitmouth și au cheltuit în medie 46 de lire de persoană pe zi. Dintre aceștia, 236.000 au stat peste noapte, un weekend sau o săptămână - în medie, 4 nopți de persoană - în cele 4 campinguri pentru rulote ale orașului, 17 hoteluri și 87 de pensiuni. Cu totul, orașul a avut un venit de peste 95 de milioane de lire. Turismul este o mare afacere în Whitmouth - de altfel, singura industrie semnificativă.
   Din populația de 67.000 de persoane cu drept de muncă, jumătate - majoritatea cu salariul minim pe economie și, în general, muncitori sezonieri - lucrează în turism. Astfel încât, oamenii s-ar aștepta ca impactul terorii provocate de
   „Strangulatorul de la mare” să afecteze mai mult decât familiile devastate, precum și prietenii victimelor. S-ar fi zis că Strangulatorul putea amenința însăși viață întregii comunități.
   Ei bine, după câte se pare, nu se întâmplă nimic de felul acesta.
   Se foiește pe scaun și simte că și-a mai spart niște vase de sânge. Mormăie pe înfundate și numără cuvintele: 160.
   „Ce prostie! De ce mă mai strofoc? Mi-a luat 20 de minute să schimb tot și asta a fost partea ușoară. Și pentru ce? Știu că n-o să-l publice. Știu că se va întâmpla ceva mai interesant altundeva în țară până vineri, când finalizează grupajul de știri. În cazul în care Strangulatorul nu mai dă lovitura, Whitmouth nu va mai fi de actualitate, de nici la ambalat mâncarea proastă n-o să mai fie bun ziarul care scrie despre el”.
   - Căcat! spune cu voce tare.
   Jim ridică ochii din revista lui de știri satirice Private Eye.
   - Îmi pare rău, spune ea.
   Au o înțelegere să nu vorbească urât în familie.
   - Nu merge?
   Ea îi confirmă.
   - Sunt obosită. Și nu mă ajută faptul că sunt aproape sigură că nu îl vor folosi.
   - Mai vrei o cafea?
   - Am băut așa de multă, că-mi iese pe nas.
   - Cu ce pot să te ajut?
   - Scoate-i pe ăștia afară și aruncă-le bățul.
   Și-a pierdut răbdarea și nu mai are tact. Luke pufnește și își aruncă Nintendo pe masă.
   - Luke! rage Jim.
   Kirsty își pune mâinile la urechi și se abține să nu urle și ea.
   - Să nu îndrăznești să te porți așa cu lucrurile tale! Știi cât am dat pe ele?
   - Da’ nu e vina mea! țipă Luke. Din cauza ei!
   - Altul nu mai vezi dacă se strică ăsta.
   Sophie își scoate căștile și se uită cu o expresie poruncitoare la familie.
   - Alo! Am nevoie de liniște! spune ea.
   Kirsty simte că o să-i plesnească o venă în cap.
   „Asta-mi mai trebuie. Să vedem de unde mai faci rost de bani pentru Nintendo dacă fac un atac cerebral acum”.
   - Mergem la plimbare, îi spune Jim.
   Sună telefonul.
   „Să ne ferească Dumnezeu de copii! Nu mă mir că unii își iau chihuahua în schimb”.
   - Nu pot să răspund, îi spune soțului ei. Dacă e de la muncă, spune că sunt în trafic.
   Jim răspunde.
   - Plimbare? întreabă Sophie. Cine a zis că merg la plimbare?
   - Alo? răspunde Jim.
   Lui Kirsty îi bubuie capul.
   - Hei, salut, Lionel! Mersi că m-ai sunat. Nu, nicio problemă. E greu să muncești ca lumea în vacanța de vară. De-asta avem birouri, nu? Nu, stai așa, să mă mut mai la liniște.
   Iese din cameră.
   - Nu înțeleg de ce trebuie să plec eu din casă, doar pentru că nu-ți faci tu treaba la timp, spune Luke și se uită urât la ea.
   Kirsty trântește capacul laptopului și urcă apăsat la etaj, unde trântește ușa dormitorului, ca să se facă înțeleasă. Se urcă în pat și începe să scrie din nou.
   Ei bine, după câte se pare, nu se întâmplă nimic de felul acesta. Triumful straniu al firii umane asupra instinctului de supraviețuire face ca orașul Whitmouth să se bucure de un an fenomenal, cum nu s-a mai văzut de la inventarea pachetelor de vacanță. Este un fenomen care dovedește încă o dată vechea zicală care spune că nu există publicitate proastă.
   Becca Stoker, 23 de ani, venită aici cu un grup de prieteni din Coventry, sintetizează: „Veneam aici cu mama și cu tata când eram mică și pe vremea aia îmi plăcea. Pe urmă am citit toate chestiile astea din ziare, așa că eu și prietenii mei ne-am gândit: Ha, ca să vezi! Habar n-aveam că sunt atâtea cluburi de noapte și cazarea în camping e atât de ieftină. Așa că ne-am gândit să venim într-un weekend să vedem și noi cum e...”
   „Nu pot”, își spune Kirsty, „nu pot încuraja oamenii să se ducă acolo. Sunt ipocrita ipocriților. Scriu reprobator despre un fenomen pe care îl și cultiv de fapt. Nu e bine. De câte ori oamenii citesc astfel de statistici și văd câți oameni se duc în locul ăla, în capul lor își fac calculele că sunt în siguranță acolo. Doar că el e în libertare și umblă printre ei și nimeni nu știe cine e”.
   Se uită la ceas. Poate să mai încerce să scrie timp vreo oră, după care fiecare zece minute înseamnă încă un an pierdut din carieră. Apoi se gândește: „Nu-mi iese chestia asta cu «echilibrul». Toată lumea e obsedată să găsească un echilibru și uită că uneori adevărul e simplu, în alb-negru. Whitmouth e un loc oribil. E periculos și vai de el și oamenii ar trebui să știe asta. Nu-i pot lăsa să creadă că pot umbla beți pe-acolo. Eu însămi sunt martoră”.
   Apoi aude o voce care zice: „Da, și dacă o spun ca lumea, poate n-o resping din motive de veridicitate și câștig spațiu pe pagină. Îmi trebuie bani pentru asigurare. Musai. Mai sunt două zile și gata, nu mai câștig niciun ban. La dracu’ cu Whitmouth! La dracu’ cu echilibrul! Aseară m-am speriat de moarte și jur că oamenii vor afla asta. Iar dacă citește șobolanul ăla despre el și nu-i place, atunci poate învață ceva din asta”.
   Selectează din nou și taie textul până rămâne pagina goală. O ia de la capăt:
   În Whitmouth mor femei. Luni seara, era să fiu una dintre ele...

30

   Ashok are gura mânjită de maioneză. Vorbește în timp ce mănâncă, drept care îi sare o bucată din salata verde din gură.
   - Nu pot să cred că au intrat fără noi!
   - Normal c-au intrat, îi răspunde Tony. Abia așteptau să scape de tine, labagiule!
   Rav și Jez râd, în timp ce Ash îi înjură cu un gest. Niciunul dintre ei nu se ține bine pe picioare, iar Rav alunecă de pe trotuar în strada Brighton, cât pe ce să dea peste el o mașină care îl claxonează și trece mai departe, în timp ce ei urlă și își arată pumnii în urma ei.
   - Aoleu, e mort totul pe-aici! se plânge Jez.
   - E două noaptea, spune Tony. Ce-ai vrea?
   Ash ciugulește ultimele firimituri de pui din kebab, mototolește hârtia și o aruncă pe jos.
   - Ce să zic, nu ne lasă să intrăm în teniși... Ăștia au costat mai mult de-o sută de lire.
   - Ce? face Rav. Te-au jecmănit pe față, băi, nene!
   - Dă-te-n mă-ta! înjură Ash și se agață cu brațul de gâtul lui.
   Pornesc la drum, clătinându-se. Mai au aproape 1 kilometru până la pensiune. Pe lângă ei trec și alți rătăciți, care și-au cheltuit toți banii și nu-și mai permit un taxi, oameni care nu au mai fost primiți în cluburi ori s-au plictisit să stea la coadă, în timp ce alții se îndreaptă în direcția opusă, în speranța că vor intra în club. Tony își termină falafelul și mototolește hârtia, pe care o bagă în buzunar.
   - Asta se face cu gunoiul, îi spune lui Ashok.
   - Căcat! ripostează Ash. Dacă nu scoteau coșurile de gunoi de pe stradă, o aruncam și eu.
   - Ha! exclamă Jez. Dacă neamul tău nu slobozea mereu chestii în aer, nu le scotea nimeni.
   - Mda... spune Rav în timp ce râgâie cu damf de bere. Cam nașpa exploziile de la Diwali, nu?
   Presiunea familiară a berii asupra vezicii întrece orice limită.
   Ashok își dorește să fi folosit toaleta aia jegoasă din sala de jocuri, dar s-a distrat mai bine cu moneda aia de 10 pence. Se uită la Tony și la Jez cu invidie, pentru că educația lor le-a permis să nu aibă inhibiții și să se elibereze lângă bancomatul gol, puțin mai în spate. Va trebui să se ușureze și el înainte să ajungă la cazare. Nu se împacă bine cu berea lager, dar nici nu bei vodcă-tonic la petrecerea burlacilor dacă vrei să scapi întreg.
   Trec pe lângă fațada baricadată a unei fierării care a dat faliment și își aduce aminte că a observat pe drum, când veneau în oraș, că mai încolo, înainte de centrul de angajări, e un teren viran. Doar resturi de șantier, copaci de soc și urzici în spatele unui gard de sârmă.
   „Merge”, își spune el. „N-au decât să mă aștepte”.
   - Tre’ să mă piș, anunță el când ajung la gard.
   Se apucă de sârmă și o scutură. E desprinsă de stâlpul de beton care o ancora la capăt. Evident, nu e primul chefliu care a avut ideea asta în drum spre casă.
   - Țineți de șase, le zice el.
   - De ce? întreabă Tony care își aprinde un Marlboro. Crezi că vine vreun degenerat după tine?
   Fumul de țigară se ridică. Ashok se apleacă și se strecoară prin gaura din gard. Terenul viran e întunecat și pute. E clar că funcționează ca veceu public pentru petrecăreții din Whitmouth de ani de zile.
   „Tre’ să-mi spăl tenișii când ajung”, își spune el. „Sper doar să nu calc în ceva mai solid”.
   Cinci metri mai departe, un arbust mare de soc împiedică lumina din stradă să ajungă aici. E foarte bine. Merge cu grijă printre cărămizi și sticlă spartă - nu vrea să-și piardă echilibrul tocmai în jungla asta infectă - și se așază în spatele copacului.
   Se simte ușurat numai când își desface nasturii blugilor și geme de plăcere când jetul care duhnește a bere țâșnește din el în aerul nopții.
   - Parcă te pișai, nu făceai laba! strigă Rav. Nu poți aștepta până acasă?
   Pare să dureze o veșnicie. Ashok se clatină și așteaptă să i se golească vezica. Acum că a trecut peste stresul inițial, ar vrea să se oprească și să se țină până ajunge în baia din camera de la Seaview. Nu-i place să stea cu spatele spre întuneric așa, tot are impresia că nu e singur. Se străduiește să se oprească, dar degeaba. Jetul încetinește, dar nu se oprește și orice-ar face, tot durează.
   Dinspre stradă aude gardul mișcându-se și niște pași care derapează și hârșâie în molozul peste care tocmai a trecut.
   - Unde ești? se aude vocea lui Tony, tare și amețită.
   - Aici, răspunde el.
   - Aha! exclamă Tony.
   Ashok îl vede în lumina slabă și vine lângă el.
   - Dă-te mai încolo! îi zice.
   - Nu pot, protestează Ash.
   - N-ai decât! Da să nu te plângi dacă dau pe tine!
   - N-ai făcut adineauri, în stradă? îl întreabă Ashok.
   - Bere, ce vrei? explică Tony.
   Îl aude pe Tony cum își desface fermoarul, apoi, deodată, în spatele lor, ceva sau cineva se zbate în beznă, în tufișuri, în dreptul zidului gol al fierăriei.
   Ashok și Tony se privesc în întuneric și se trezesc brusc din beție, șocați.
   - Ce-a fost asta? întreabă Tony și face ochii mari.
   - N-am idee, răspunde Ashok.
   - O vulpe, ceva, își dă Tony cu părerea.
   - N-am idee, repetă Ashok. Părea mai mare parcă.
   Tony încuviințează, a uitat de vezica plină. Îi aude pe ceilalți în stradă, râzând și glumind.
   - Haideți odată! răsună vocea lui Rav prin frunziș.
   - Șșș! șuieră Tony excesiv.
   Se întorc și se uită spre terenul viran.
   - E cineva? strigă Tony timid.
   Liniște. Stau unul lângă altul și ciulesc urechile.
   „Cam ciudat”, se gândește Ashok. „Ca mai devreme, când eram singur, parcă e cineva care stă și ne ascultă”. Tony clatină din cap.
   - E un bursuc.
   - Bursuc?
   Lui Ashok nu-i vine să creadă.
   - De când sunt bursuci la oraș?
   - Habar n-am, da? spune Tony, apoi se uită la pantaloni și își trage fermoarul. Haide!
   Se întoarce și pornește spre gard.
   Ash așteaptă câteva secunde cu urechile ciulite. Nu se mai aude nimic în afară de pașii de pe stradă și foșnetul frunzelor lângă el.
   „N-are ce să fie”, își spune. „Sunete ambientale. Chestii care se mișcă, se așază, alunecă de pe acoperișuri”.
   Deodată, bezna e cutremurată de un țipăt înspăimântat, gâlgâit și întrerupt. Nici vorbă de bursuc. E o fată. Vocea unei femei. Acolo, undeva.
   Îl aude pe Tony înjurând și pe ceilalți care încep să se agite. În tufișuri se zbate ceva, se luptă înainte să cadă.
   - Futu-i pe mă-sa, asta a fost... Aoleu! țipă Tony.
   Rav și Jez năvălesc prin gard și smulg cu totul plasa din stâlp.
   - Ce-a fost asta? întreabă Jez.
   - Nu... cred că... se bâlbâie Ash.
   Tony aleargă stângaci prin mormanele de cărămizi din mijlocul terenului, în fața lor.
   - Hei! strigă el. Unde sunteți?
   În colțul îndepărtat se aude o luptă și o suflare întreruptă brusc. Cei trei mocăiți pornesc în căutarea prietenului lor, se despart și aleargă spre zgomot.
   „Mi-e frică”, își spune Ash. „Nu-s erou. Nu fac eu d-astea”.
   Își prinde un picior în ceva ascuțit, se împiedică și se lovește cu umărul de brațul lui Jez. Simte o mână care țâșnește și-l ridică.
   Tony urcă povârnișul spre tufișurile dincolo de care vede ceva, ceva nefiresc de alb, ceva care nu are ce căuta acolo.
   „Se mișcă! Mama naibii! E un bărbat! E un bărbat acolo!”
   - Aici! strigă el.
   Nu mai gândește, doar acționează. Dă la o parte crengile, timp în care aude pașii celorlalți venind spre el. Cineva se azvârle în el, îl apucă de genunchi și Tony cade. Începe să țipe de șoc, apoi de furie, lovește din picioare și simte un ciob de sticlă ascuțit cum îi sfârtecă pielea. Tipul e deasupra lui, dar nu are de gând să rămână acolo. Se chinuie să se desprindă de el și se folosește de organele genitale ale lui Tony ca tracțiune, în timp ce se pregătește să fugă.
   - Morții mă-tii! urlă Tony.
   Doare. Nenorocitul se sprijină cu genunchiul în șoldul lui și alunecă. Tony încearcă să-l apuce de cămașa albă, cade și se rostogolește. Ajunge peste celălalt exact în clipa în care ajung ceilalți și reușește să-l țintuiască. Îi vede părul negru și un cercel auriu. Apoi apare Jez, care îl dă la o parte pe individ și îl pune la pământ.
   În spatele tufișurilor, femeia face eforturi să respire. Ash și Rav își fac loc să ajungă la ea și Tony le aude vocile agresive de frică, dar încercând să sune calm și să o liniștească:
   - E OK, nu-i nimic, te-am găsit, n-o să pățești nimic.
   E palidă, durdulie și vag conștientă. Se face ghem în rochia ridicată peste șolduri și duce mâinile la față.
   - E OK, spune Ash și încearcă să întindă mâna spre ea.
   Când îi vede mâinile, femeia începe să zbiere răgușit, spart, de parcă i-au fost afectate coardele vocale și îi dă peste ele cu unghiile rupte. O apucă de încheieturi ca s-o oprească, îngenunchează în fața ei și pune un genunchi între coapsele ei goale. Ea urlă ca din gură de șarpe.
   Lumina pală pătrunde în umbră și îi vede figura aproape de a lui. E carne vie și sângerează. Îi curge sânge din nas și are un ochi atât de umflat că nu se vede nimic dincolo de pleoapă.
   - Gata, gata, îi spune din nou, mecanic. Ești în siguranță. E OK. Am ajuns.
   În spatele lui, aude loviturile de picioare pe care prietenii lui i le aplică bărbatului căzut la pământ.

31

   Martin știe că trebuie să facă ceva, dar nu știe ce. Șocul de noaptea trecută a fost prea puternic, descoperirea lanțului de conexiuni și complotul înfiorător pe care nu îl înțelege îl lasă fără puteri, îl înfurie și îl îneacă în neputință. A fost atât de nervos și de excitat din cauza asta, că era să se ducă pe Strada Mare ca să vadă dacă nu cumva i-a luat cineva locul Tinei, dar instinctul de conservare l-a oprit în cele din urmă. Sâmbăta trecută a avut noroc, dar nu se poate aștepta să aibă în continuare bafta aia.
   Dacă e să repete experiența, trebuie să aibă mai multă grijă.
   Așa că se gândește și își face calculele, iar între timp își vede de rutina lui, care, duminica dimineața, înseamnă un cârnăcior în chiflă și o ciocolată pe care le mănâncă în timp ce așteaptă la spălătorie.
   Duminica dimineața e cel mai bun moment să se ocupe de rufe. Turiștii și familiile care au mașinile de spălat stricate nu vin duminica dimineața aici, așa că prinde imediat una liberă. În plus, e o atmosferă intimă și plăcută de la aburul cald. O dată chiar a legat o prietenie cu o tânără pe nume Carly, care lucra la casieria sălii de jocuri de pe ponton. Au stat de vorbă 3 duminici la rând, dar tocmai când s-o invite la cină, ei i s-a schimbat tura și odată cu ea și orele dedicate spălătoriei. S-a dus pe la sala de jocuri de câteva ori, în speranța că o va găsi la lucru, dar nu a mai văzut-o niciodată.
   E o dimineață frumoasă. Razele fragile ale soarelui străpung norii care părăsesc cerul și roua sclipește în milioane de picuri pe balustrada promenadei. E una dintre zilele alea în care orașul e curățat bine de ploaie și strălucește tot. Martin saltă pe umăr sacul cu așternuturi și pornește grăbit în aerul tăios. E uimitor de multă lume pe stradă. În fața poliției se află un grup de oameni care se uită la ușă, de parcă urmează să sară în aer. N-are nicio părere despre asta. Secția de poliție a avut un efect magnetic asupra presei vara asta, de dimineața până seara. Merge mai departe, intră pe Strada Canalului și ocolește un morman de cutii de carton din fața magazinului de suveniruri de pe colț.
   Spălătoria e goală. Câteva mașini rumegă în mijlocul rândului, dar nu e nimeni în jur. Prin ușa cu geam givrat a biroului vede o versiune pixelată din românca în salopetă care ține locul ăsta.
   Vorbește la telefon și o vede cum își dă capul pe spate și râde.
   Martin își alege o mașină în care deschide gura sacului și varsă rufele. Nu stă să sorteze, că faci asta doar dacă nu te organizezi dinainte. Tot ce are, a ales în mod intenționat să se încadreze în spectrul îngust de bleumarin, gri și negru. Adaugă doza exactă de detergent, pe care-l scoate din buzunarul hanoracului, și setează timpul la șaizeci de minute. E gata să trântească ușa, când simte un damf din hanorac și își dă seama că a trecut 1 an de când l-a cumpărat. Scoate tot din buzunare pe bancă - monezi, niște lame de gumă pe care știe că le-a cumpărat înainte de prima întâlnire cu Jackie Jacobs și o mini furculiță din lemn, de rezervă, după care aruncă haina peste celelalte. Apoi se duce la magazin ca să-și cumpere desertul pentru ziua de azi.
   Ciclul de spălare durează o oră. Martin nu ar cheltui aiurea la spălătorie, dar nici n-ar pierde timpul.
   Cum iese pe stradă, e cât pe ce să dea peste cineva care gonește: Amber Gordon, dar o alta decât cea pe care o cunoaște el. Are o paloare cenușie bizară și e nepieptănată. Merge atât de repede, încât aproape că nu se ferește de el. Preț de o clipă, îi trece prin cap că o face din dispreț, dar apoi își dă seama că nici nu l-a văzut la față. Se așteaptă la o reacție și e intrigat că ea nu are niciuna. Are ochii roșii și pare că n-a văzut ce-a pus pe ea.
   - Scuze! murmură ea absent și își vede de drum.
   El clatină din cap și pleacă mai departe. Nu-i pasă prin ce trece femeia asta, dar se bucură să știe că nu-i merge bine.
   „Sper că ai pățit ceva! Așa meriți! Să revii cu picioarele pe pământ!”
   Chioșcul pare că a rămas fără ziare, ceea ce e neobișnuit pentru momentul ăsta al zilei. Mai sunt doar câteva exemplare din Mail on Sundays și unul din Tribune. Nu înțelege de ce. Într-unul dintre ele, titlul principal vorbește despre imigranți și prețurile caselor, iar în celălalt, ceva mai pe stânga, despre un mic scandal legat de partidul Tory. Înșfacă Tribune, exact înainte să pună altcineva mâna pe el. Moare de curiozitate să vadă ce mai are de zis Kirsty Lindsay săptămâna asta.
   Își cumpără cârnăciorul în chiflă și o sticlă de Sunny Delight pe care o scoate din frigider, apoi stă 5 minute întregi să se hotărască ce ciocolată să-și ia. În cele din urmă optează pentru Snickers pentru că primește cu 20% mai multă ciocolată pe care n-o plătește, iar asta îi ocupă mai mult timp cât așteaptă să se termine de spălat rufele.
   Trebuie să aștepte până se termină tranzacția din fața lui. E o femeie solidă care-și numără mărunțișul pe care trebuie să-l plătească pentru o sticlă de doi litri de Coca Cola, în timp ce doamna Todiwallah stă impasibilă la casă.
   - Ați aflat cine e? întreabă femeia vajnică.
   Găsește o monedă de 5 pence în colțul portofelului și continuă:
   - Și un pachet de tutun Amber Leaf și filtre mentolate, dacă tot sunt aici.
   - Nu, răspunde doamna Todiwallah. 
   Se întoarce spre rafturi și ia tutunul.
   - Să știți că eu am chioșc de ziare, nu agenție de presă. Asta vindem noi. Informațiile sunt la ei.
   - Și filtrele? întreabă femeia.
   Doamna T. se apleacă, scârțâie din țâțâni în șalvarii ei gigantici și ia cutia.
   „De-asta se duc oamenii la supermarket, ca să nu stea la taclale”, își spune Martin. „Îți iei marfa și te cari”.
   - Nu. Se îndreaptă de șale, lent, trântește filtrele pe tejghea. La radio n-au zis nimic. Doar că au interogat un bărbat, care probabil va fi acuzat azi.
   - Și dintre cei implicați nu știe nimeni nimic?
   - Io zic că, dacă ar ști, mai degrabă s-ar duce pe la ziare înainte să vină la chioșcul meu. Eu nu plătesc pentru știri, doar le vând.
   Martin se întreabă oarecum despre ce vorbesc. Nu e genul care să se bage în vorbă. Se bâțâie de pe un picior pe altul și își dorește ca vânzătoarea să servească clienții mai departe, chiar dacă are chef de bârfe.
   - Mă rog, tot e o veste bună, spune femeia solidă.
   - Da, asta așa e, spune doamna T. 5,23, vă rog.
   Femeia solidă începe din nou să-și numere banii, monedă cu monedă. Martin se uită la ziar și vede în colțul de jos-dreapta, un titlu mic, care ar putea explica discuția de mai devreme:
   NOUTĂȚI ÎN CAZUL CRIMELOR DIN STAȚIUNEA DE VACANȚĂ. Știri de ultimă oră, 3 a.m. Textul spune: „Poliția din Whitmouth a arestat un suspect în cazul Strangulatorului de la mare. Mai multe detalii la pagina 2”.
   Arde de nerăbdare să citească în clipa asta, dar așteaptă cuminte să plătească și să plece. Are destul timp. Articolul nu fuge nicăieri dacă așteaptă încă 5 minute. Totuși, începe să grăbească pasul pe stradă, dornic să se adâncească în el.
   Se așază pe o bancă, își desface chifla și mușcă din ea.
   Deschide ziarul și vede, spre dezamăgirea lui, că detaliile sunt prea puține. Azi-noapte la ora 1, poliția a arestat un bărbat suspectat că ar fi Strangulatorul de la mare, spune reporterul de serviciu.
   Polițiștii au fost chemați pe terenul viran din Whitmouth, unde a avut loc un incident pentru care au arestat un bărbat reținut de niște trecători. O tânără femeie a fost dusă la un spital din apropiere în stare de șoc, plină de vânătăi și rănită. După ce a primit tratament în același spital, bărbatul a fost dus la secția de poliție din Whitmouth și acuzat de atac, vătămare corporală gravă și comportament periculos și va fi trimis în arest preventiv pentru următoarele patruzeci și opt de ore. Niciun nume nu a fost făcut public.
   „Asta-i tot? Trebuie să mă duc la secție să văd ce mai pot afla. De-asta erau toți acolo. Chiar e înăuntru, oricine ar fi el”.
   Recitește știrea, mușcă din chifla cu cârnăcior și o dă pe gât cu suc. Cu litere bold, în partea de jos, următoarele cuvinte îi atrag atenția: Noaptea mea de groază pe străzile lăturalnice și soioase din Whitmouth, pagina 27.
   „Așa, asta e!” își spune el. Răsfoiește printre articolele cu celebrități până ajunge la pagina 27 și simte cum îl cuprinde un fior. Iat-o, cum rânjește ea în poza de profil de lângă titlu. E și un desen care ilustrează ceafa unei femei care privește în lungul unei alei, cu geanta strânsă la piept. Nici măcar nu reprezintă Whitmouth, sau cel puțin nicio zonă cunoscută de el. Seamănă cu aleile alea din nord, pline de gunoaie, începe să citească și se înfierbântă tot când se vede pe el - portretul lui, deloc măgulitor - înfățișat în desen.
   În Whitmouth mor femei. Luni seara, era să fiu una dintre ele...

32

   - Mișto articolul de ieri, spune Stan.
   Kirsty se înroșește.
   - Mersi! răspunde. Acum, bineînțeles că sunt în rahat până-n gât.
   - Cam da, confirmă el. Nenorocitul ăla nesocotit care s-a lăsat prins după ce s-au culcat știriștii. Putea naibii să mai stea un pic, ca să nu fie așa evident. Mă rog! Nu pot fi așa ofticați, că altfel nu mai erai aici.
   - N-aș zice asta. Sunt aici deoarece cotidianul și suplimentul de duminică nu fac schimb de informații. Dar nu cred că mai pup eu spațiu în supliment. Iar Dave Park nu lucrează lunea. După ziua de azi mă bagă iar la starea vremii.
   Stan își trage bareta genții pe umăr.
   - Nu-i vina ta, K! În afară de faptul că ai arătat cu degetul spre un nevinovat, e bine scris. Dramatic.
   - Mda...
   Ridică din umeri nefericită.
   - Acum par o cretină isterică.
   Stan râde. Înaintează încet, în vreme ce Nick de la Mirror își face loc în mulțime și vine lângă ei.
   - Kirsty Lindsay! spune el. Aș fi venit în hanorac dacă știam.
   - Du-te-n mă-ta! mormăie ea.
   „Sinceră să fiu, ne bucurăm de răul altuia între colegi, la fel de mult cum ne bucurăm de răul civililor”.
   - Stai calm! o sfătuiește Stan. O mai dăm și-n bară. Doamne! Adu-mi aminte să-ți povestesc într-o zi cum l-am calomniat pe șeful poliției din Humberside. N-am dormit o vreme dup-aia, îți zic. Trebuie să mai scrii vreo 10 articole și uită toată lumea.
   - Sper, zice Kirsty. Fiindcă altfel am dat de dracu’.
   Nick o bate pe umăr.
   - E scris bine, dacă te ajută cu ceva. Mi s-a sculat păru-n cap, asta contează. Și poți să mai speculezi o vreme la partea aia cu întrebarea dacă e singur sau are vreun complice, până uită toată lumea de povestea asta.
   - Mersi, Nick!
   - Hai, nu-mi mulțumi acum, zice el, n-am chef să mă hărțuiești!
   Ea îl pocnește în braț.
   - Deci care-i treaba?
   Sunt în fața sediului poliției. Nimeni nu știe de ce de fapt și e evident că nu va ieși nimeni prea curând să le zică ceva. Dar cârciumile nu se deschid până la prânz, așa că e totuna unde stau.
   - Absolut nimic deocamdată, spune Stan. E acuzat pentru măgăriile de sâmbătă noaptea, așa că practic pot să ne țină în aer cât au chef. Bănuiesc că până mâine ne bazăm doar pe speculații și pe zvonuri.
   Un car de televiziune de la BBC oprește pe cealaltă parte a drumului.
   - O-o! face Stan. Vin regii.
   - Nu-i lăsați pe nenorociții ăștia să treacă! spune Nick. Dacă nu catadicsesc să vină la timp, n-au decât să stea la coadă.
   - Nu le zice nimic, îl sfătuiește Stan.
   - Pe mine oricum nu mă întreabă niciodată, spune Kirsty. Așa că, zi, Stan! Ia zi ce speculații și zvonuri ți-au ajuns la urechi?
   Stan cunoaște pe toată lumea și cei pe care nu-i cunoaște îi cunosc pe cei pe care-i cunoaște el. Dacă e să afle cineva ceva, el e ăla.
   Coboară tonul. Nu-și divulgă secretele obținute cu greu în fața întregii lumi. Mai ales în fața reporterilor de la BBC.
   - Nu mă citați, dar am auzit că e același tip pe care l-au interogat săptămâna trecută.
   - Pe bune? Parcă avea alibi.
   - Mai degrabă explicație decât alibi, spune Stan. Doar pentru că avea un motiv să se afle acolo altă dată, nu înseamnă că nu a fost la momentul ăla.
   - Știu câțiva scriitori politici care ar trebui să țină minte asta, spune Nick.
   - Ha! râde Stan.
   - Și fata? întreabă Kirsty.
   - Tot la terapie intensivă. Bătută bine. Are gâtul umflat și vânăt, așa că o țin pe tub până își revine. Se pare că și-a pierdut și un ochi. Parcă devine din ce în ce mai violent, pe măsură ce acumulează victime.
   - Dacă poți merge mai departe de crimă... Biata fată! spune Kirsty.
   - A avut noroc, o corectează Stan. Dacă nu erau puștii ăia băuți, era moartă.
   - Știi numele salvatorilor?
   El își verifică notițele.
   - Ashok Kumar, 23 de ani, Anthony Langrish, 22, Ravinder Doal, 24 și încă unul. Nu i-au lăsat să intre în Stardust pentru că purtau teniși, binecuvântați fie portarii de pe coasta sudică.
   - Deci... Victor Cantrell, spune Kirsty. Ăsta era numele lui, nu? Al tipului pe care l-au interogat?
   - Da, răspunde Stan, dar nu l-aș menționa încă. Numai de un proces pentru calomnie n-avem nevoie acum.
   - Mai ales tu, spune Nick.
   Ea își dă ochii peste cap.
   - Ușurel. Bine, dar... pot să zic că e angajat la Funnland, că locuiește în oraș, că bea la Cross Keys, că e popular, că n-ar fi bănuit nimeni, nu? Ai aflat adresa înainte să fie eliberat?
   - Da, spune Stan. Mă întorc acolo mai târziu. Zic că cel mai simplu să verificăm e să vedem dacă e acasă.
   - Și cum reacționează consoarta lui, spune Nick.
   - Deocamdată nu deschide nimănui, spune Stan. Stă cu perdelele trase.
   - Biată proastă! spune Kirsty. Mă întreb cum i-o fi azi.
   - Bănuiesc că se simte vinovată, își dă Nick cu părerea. Tu cum te-ai simți?
   - Păi de ce?
   - Ei, hai, sigur a bănuit ea ceva!
   - Cum așa? Nu ești cam aspru?
   Își aduce aminte privirea nedumerită a mamei ei când a văzut mașina de poliție venind pe aleea lor. Își amintește groaza ei când și-a dat seama, s-a întors, s-a uitat la fiica ei și a înțeles de ce veniseră. Se gândește la Jim și la copii și i se face rău.
   - Mulți parteneri nu au nici cea mai vagă idee.
   - Cred și eu că asta ar zice ei... răspunde el.
   - Mulțumim pentru ironie, spune Stan. În orice caz, urmează să se distreze. Mă cam îndoiesc că localnicii știu ce-i aia empatie.
   Cineva se agită în mulțime și reporterii închid rândurile instinctiv, fiindcă nu vor să vină alții să le fure știrile. Kirsty își lungește gâtul și vede calota unui cap blond, care încearcă să înainteze în rândurile din spate. Vede ramele unor ochelari mari de soare și își spune: „Doamne, îmi sunt cunoscuți!”
   - Vine cineva, spune ea. Nu-i de-a noastră.
   - Mda... bălmăjește Stan și dă să-i facă loc.
   Știe că dacă lumea îl ține minte ca fiind de ajutor, asta poate fi în avantajul lui mai târziu.
   - Hai, oameni buni! strigă el. Faceți loc doamnei!
   Mulțimea mormăie și se dă la o parte din calea blondei care înaintează. Blitzurile câtorva aparate foto se declanșează pentru a imortaliza imaginile, în caz că pot fi relevante mai târziu, fiindcă în fond, în epoca digitală, nu-ți mai faci griji că nu-ți ajunge filmul.
   - Hai să-mi bag! spune Stan, care e mai înalt și vede mai bine.
   - Ce?
   - La fix, ca întotdeauna, se laudă. E iubita lui Victor Cantrell. Fără doar și poate.
   Așa cum bănuiește Kirsty, căreia i se taie picioarele de groază înainte ca figura palidă și înlăcrimată să apară complet în câmpul ei vizual, iubita lui Victor Cantrell este Amber Gordon.

   Ora 1.30 după-amiaza

   - Mi-e foame!
   Debbie Francis îi aruncă surorii ei o privire plină de venin.
   - Taci, Chloe! îi ordonă.
   Chloe se ghemuiește ca un pitic pe marginea drumului, cu acadeaua în gură.
   - Mama a zis să ai grijă de mine, spune ea.
   - Aoleu, m-ai înnebunit! spune Debbie și se dă jos din poala lui Darren Walker.
   Își trage tricoul în jos pe sub geaca de piele. E prea cald ca să poarte piele, dar chestia asta neagră și cu ținte e cel mai tare articol de îmbrăcăminte pe care l-a avut vreodată și preferă disconfortul de dragul stilului vestimentar. Traversează drumul pe tocurile ei de zece centimetri și se apleacă asupra surorii ei.
   - Dacă nu taci, te ciupesc! Mama mi te-a lăsat în grijă și asta înseamnă că faci ce zic eu. Ne-am înțeles?
   - Dar...
   Fetița voia să protesteze, dar Debbie întinde două degete și o ciupește de cot. Chloe țipă și începe să plângă. Debbie a pus-o să-și scoată hanoracul cu o oră în urmă și s-a pârlit de la soare, așa că o ustură suficient cât să-i dea lacrimile.
   - Acum taci! Că altfel vezi tu!
   Aude vocea lui Debbie în toiul torturii.
   - Dar așa a zis! Așa a zis! ripostează fetița.
   Vede degetele care se apropie și simulează atacul și se face mică în iarbă.
   - Iar eu sunt al naibii de ocupată! se răstește Debbie. Stai cuminte și mănâncă-ți acadeaua și când termin ce am de făcut, îți dau să mănânci, bine?
   Întoarce spatele copilului care plânge, iar mersul ei țanțoș devine și mai exagerat când îl vede pe Romeo al ei, cu picioarele desfăcute pe bancă și brațul întins pe lungimea spătarului. Are pelvisul împins în față și îi vede conturul erecției, lucru care îi inflamează orgoliul adolescentin. Nu oricine pune mâna pe Darren Walker. O fi el dur, dar și mofturos. Ajunge la bancă și îi observă zâmbetul mulțumit, în timp ce îl încalecă. „N-ar trebui să-mi placă de el”, își spune fata, „dar îmi place, nu mă pot abține. Nu știu ce-mi face”.
   Cu Darren nu merge cu subtilități și amabilități. Băieții pe care i-a cunoscut până la el sunt nesiguri, defensivi și timizi. Nu știu să se întoarcă pur și simplu în locul în care au fost întrerupți. În 10 secunde, mâna lui și-a găsit locul sub bluză, în sutien, și acum se joacă cu sfârcul ei. E obișnuită ca băieții s-o strângă, s-o pipăie, să-i umble cu degetele peste tot. Se topește la atingerea lui și se așază mai comod în poala lui, ca să-i simtă umflătura. Aude un sunet surprinzător, delicat, în parte suspin, dar și geamăt în străfundurile ei, și se întreabă de unde și până unde așa senzație. Îi vede zâmbetul și privirea triumfătoare, și apoi îi simte mâna liberă îngropându-i-se în păr. Miroase a fum de țigară și a gumă de mestecat.
   Își desface coapsele și se lipește cu pelvisul de al lui, ca să perceapă senzația familiară în profunzime.
   - Mișto, spune Darren Walker. Deci unde eram?
   - Ce faceți? întreabă Chloe și își trage mucii, ca să se facă înțeleasă.
   - N-ai tu treabă, spune Darren și se mișcă pe bancă, sub Debbie.
   Duce mâna la spate ca să-i desfacă sutienul, dar ea îi dă peste mână.
   - Ne vede careva, spune ea.
   Darren râde ca un nesimțit.
   - Cam târziu să-ți faci griji. Și-apoi sunt toți la râu, nu?
   Majoritatea localnicilor profită de balta din Evenlode, lângă calea ferată, nu foarte departe, care s-a transformat în piscină comunală dacă tot nu-i bun terenul decât pentru oile care pasc.
   - Nu toți, spune Debbie.
   - Mda... murmură el și se uită dezgustat la sora ei.
   Nu mai are motive s-o impresioneze pe Debs și s-o dea pe sor-sa în leagăn sau să-i cumpere acadele de doi bani. Fetița și-a jucat rolul, acum doar îl enervează.
   - Dacă vrei, putem să mergem în hambarul lui Chapman, se oferă el.
   Debbie se uită pe furiș în jur, ca să-și mascheze entuziasmul.
   Hambarul lui Chapman este unul dintre cele mai vestite locuri printre adolescenții din sat și adulții nu prea ajung acolo. Știe că locul ăsta e cel în care își duce Darren Walker cuceririle și că fetele mai mari și mai experimentate decât ea au fost țintuite de el pe căpițele de fân prăfuite. Și tocmai fiindcă știe asta, numai când aude numele se excită. Știe că va fi un contact sexual scurt și animalic, fără pic de afecțiune ori vreun efort din partea lui să o satisfacă, dar gândul că Darren Walker o va penetra cu penisul lui gros, că o vor zgâria paiele pe fund și că nu va putea respira sub greutatea lui o face vulnerabilă și îi deschide pofta de el, nerăbdătoare să încerce toate senzațiile astea. Are 16 ani, de 1 an ia anticoncepționale și e timpul să înceapă să se bucure de viață.
   El pare că-i citește gândurile, fiindcă împinge brusc în pelvisul ei și o face să scâncească.
   - Ce faceți?
   - Taci! exclamă ei în cor.
   - Băiatul ăla e Darren Walker, o anunță Chloe. Mama a zis să nu te apropii de el.
   Se desprind unul de celălalt, se așază furioși unul lângă altul pe bancă și se uită urât la ea.
   - N-ai tu treabă, Chloe Francis! spune Debbie. Ține-ți gura că o pățești!
   - Du-mă acasă! cere fetița. Mi-e foame.
   Darren mârâie.
   - Mai dă-o-n mă-sa de treabă! exclamă el. Nu poți scăpa de ea?
   - Știi că nu.
   - Câți ani are?
   - Patru, răspunde Chloe.
   - Tu-i pe mă-sa, înjură el.
   - Mi-e sete, spune Chloe. Vreau să mănânc.
   Darren bagă mâna în buzunarul interior al jachetei și scoate o singură țigară. O aprinde cu un Zippo și stă și se uită la soare, în timp ce se joacă cu capacul brichetei.
   - Mie să nu-mi dai... îi reproșează Debbie.
   - Nu ești destul de mare să fumezi, răspunde el.
   - Ba da, din aprilie-s majoră, protestează ea.
   Darren trage lung din țigară și ține fumul în plămâni, de parcă fumează marijuana, și expiră prelung în aer.
   - Șaișpe, nu? Deci nu mai fac pârnaie dacă e.
   Debbie nu știe dacă să râdă sau să mârâie, așa că reacționează intermediar. Chloe se uită urât la ei de pe marginea drumului, timp în care își înfige călcâiele sandalelor în mod repetat în țărână, până face șanțuri. E o fetiță frumușică, blondă, cu gropițe în obraji, în niște haine roz fără nicio formă, dar care acum arată ca un monstruleț nervos, care se încruntă din tufiș.
   - Te spun lu’ mama! o amenință ea.
   - Ce-o să-i spui? Pe cine o să creadă, ia zi?
   „Doamne, am șaișpe ani și în 2 luni încep munca! Ar trebui să fie cea mai tare vară pentru mine și în schimb stau să fac pe bona, că n-a avut mama chef s-o ia cu autobuzul la Chipping Norton. Nu trebuia să mai facă un copil dacă nu poate avea grijă de el”. 

 .................................................