Micile ticăloase, Alex Marwood

 .............................................

2-6

 

          Ușa se lovește de perete și Jim intră cu un zâmbet social care-i piere în clipa în care trece pragul. Lasă ușa să se închidă înainte să zică orice.

   - Futu-i mama ei de viață, Kirsty! murmură el. Ce naiba faci?
   Simte că are carne vie pe față sub stratul gros de fard pe care l-a aplicat ca să-și ascundă paloarea.
   - Scuze, zice. A trebuit să iau ceva de cap.
   Jim încleștează maxilarul în timp ce smulge pungile de salată.
   - Băga-mi-aș picioarele! înjură el. Lasă că mă ocup eu. Tu desfă somonul.
   Se întoarce cu spatele și rupe pachetele cu lăstari de mazăre, măcriș și rucola, combinația de vis a oricărui bucătar de la televizor. Lângă bolul de salată e un vas de ceramică în care se află sosul pe care l-a făcut azi. Pune frunzele în el și le amestecă. Kirsty, complet nefericită, găsește foarfecă și începe să desfacă somonul din pachet. Se vede că-i tremură mâinile.
   - Îmi pare rău, Jim! spune ea, pentru a optsprezecea oară, în timp ce așază feliile de pește cât poate de frumos pe platouri. Îmi pare tare rău. N-am vrut.
   În timp ce pune salată lângă pește, e atât de furios încât nici nu se poate uita la ea.
   - Nu prea cred că-mi ajung scuzele în momentul ăsta. Știai cât de importantă era seara asta. Ești pur și simplu... egoistă.
   Alt cuvânt nu-mi vine în minte.
   - Al naibii de egoistă.
   - Da, știu, spune spăsită. Așa e, ai dreptate. Și chiar îmi pare foarte rău.
   Distrusă, taie un plic cu sos de muștar primit la pachet cu somonul și îl stoarce peste o porție de pește.
   - NU!
   O apucă de mână. Sigur l-au auzit de dincolo, căci murmurul vocilor încetează. Cineva chicotește.
   - Ce-am făcut?
   - Nu pune din pachet, idioato! Am făcut eu sos.
   Îi vântură în față un vas cu sos galben identic, pe care îl ia de lângă chiuvetă.
   - Aoleu, scuze!
   El clatină iar din cap, abținându-se cu greu.
   - Uite care-i treaba, dă-te la o parte. Mă ocup eu. Nu pot să cred că-mi faci una ca asta. Ăștia-s oameni care mănâncă numai la restaurant. Crezi că nu se prind că e sos de la pachet?
   - Scuze, repetă ea automat.
   Îi e așa de rău, că nu știe cum de mai stă în picioare. Nu vrea decât să se ghemuiască în fața televizorului și să moțăie.
   „Nu mai beau în viața mea”, își zice pentru a 763-a oară în viață.
   Jim toarnă sosul, se întoarce și îi dă două farfurii.
   - Ia. Du-le pe-astea. Tu-l mănânci pe ăla cu sosul cumpărat. Îl aduc eu la sfârșit. Și, pentru numele lui Dumnezeu, adună-te!
   Kirsty înghite în sec și se întorc împreună la oaspeți.

   - Hai la mai mare! exclamă Lionel Baker și ea tresare.
   Chiar și în starea asta fragilă, unele expresii îi displac profund.
   - Noroc! răspunde și ridică paharul neatins.
   Îl duce la gură, dar nu soarbe. În parte pentru că îi e teamă că o să-i explodeze ficatul dacă mai pune picătură de alcool în gură, dar mai mult din cauza ochilor sfredelitori ai lui Jim care o ard ca laserul de câte ori duce mâna spre pahar.
   Sue Baker chicotește și ciocnește.
   - Ce expresie simpatică! zice.
   Sue e femeie adevărată, o femeie care a ales să se așeze la casa ei în clipa în care a pus mâna pe un agent de bursă și ultima idee originală pe care a avut-o a fost la nunta ei, când a decis să pună varză ornamentală în centrul meselor.
   „Trebuie să fiu amabilă”, își spune Kirsty. „Ca să primească un job la ei, oamenii ăștia trebuie să țină minte ce gazde bune suntem”.
   Lionel e cu 10 ani mai mare decât Jim, 10 centimetri în plus la talie și de 10 ori mai mulțumit de sine. Însă e și partener la Marshall & Straum de ani de zile și toată lumea știe că face recrutări din nou, acum că s-a terminat criza. Jim și Gerard Lucas-Jones, celălalt soț de la masă, au fost în echipa lui când a fost promovat. Toată lumea se preface că sunt prieteni vechi.
   Sue pune paharul pe masă și ridică cuțitul și furculița.
   - Încântător, spune ea cu un ton de superioritate. N-am mai mâncat somon afumat de ani de zile. Tu l-ai afumat?
   „Evident că n-ai mâncat”, își spune Kirsty enervată. „Somonul afumat nu mai e la modă din 1980, dragă! Îmi pare rău că nu am mai găsit sashimi din cod negru când am ajuns la Waitrose”.
   - Mi-e teamă că nu, spune Jim. Kirsty a fost plecată cu munca. Dar sosul e făcut de mine.
   Ea zâmbește tăcută. Jim e mândru că „se ocupă de casă”, mereu a fost așa, dar își aduce aminte că nu e cea mai bună imagine pentru Stăpânul Universului.
   - E unul dintre cele mai mișto lucruri când lucrezi de-acasă, adaugă repede. Câștigi 2 ore pierdute cu naveta pe zi.
   - Și le petreci gătind, glumește Kirsty experimental.
   - Păi, răspunde Jim cu răutate, mai bine decât să beau până cad în cap, nu?
   Râd toți, dar nu s-a prins nimeni de înțepătură.
   - Norocosule! exclamă Lionel Baker, care sună exact ca soția lui. Sigur că-mi doresc să petrec mai mult timp acasă, dar spune-mi...
   Se întoarce spre Kirsty și e clar că ceea ce a auzit nu beneficiază de aprobarea lui. Lionel e un dinozaur. Nevestele care muncesc nu sunt pe placul lui.
   - Plecată cu munca? Superb... Călătorești mult?
   - Nu se cheamă tocmai călătorit, răspunde ea.
   Se străduiește să găsească o modalitate de a minimiza importanța slujbei care le pune mâncarea pe masă, ca să pară numai toleranța unui soț indulgent față de un hobby al nevesticii lui.
   - Dar na, trebuie să mai rămân câte o noapte pe ici, pe colo.
   Își dă seama că o vede ca pe o vânzătoare din ușă în ușă. N-ar deranja-o în mod special, doar că vânzările nu sunt tocmai jobul ideal pentru o nevestică. Jim intervine.
   - Kirsty e cronicar la Tribune.
   - Ce-i aia? întreabă Penny Lucas-Jones, care predă franceză și italiană la o școală de fete lângă Salisbury, treabă care i se potrivește de minune, fiindcă nu o împiedică în îngrijirea copilului.
   - Jurnalist, îi explică Jim. Se ocupă de o anumită zonă din sud-est ca să nu trebuiască să plece personalul din Londra.
   - Gazetar! exclamă Lionel. Măi, măi! Te duci și stai la ușa celebrităților? Le interceptezi telefoanele?
   - Nu, zice Jim. Au specialiști pentru asta.
   - Scriu mai mult despre infracțiuni, spune Kirsty. Și despre londonezi care se duc în provincie.
   Gluma e răsuflată.
   „O ia literal, evident. A fost aproape imposibil să-l scoatem din Belgravia și-acum o dau în bară”.
   Îi vine iar să vomite și se abține.
   „Pun pariu că-s verde la față. Măcar nu se mai vede că-s lividă, cu ficatul praf”.
   - Extraordinar! spune Gerard Lucas-Jones. Culmea e că noi citim Tribune. Mă rog, cel puțin Penny. Eu sunt mai degrabă genul Financial Times.
   - Nu ți-am văzut numele, spune Sue. Cât de des ți se publică articolele?
   - Săptămâna asta a avut chiar două, intervine Jim. Azi, o pagină întreagă, iar duminică, două.
   - Fată deșteaptă! își dă Lionel cu părerea, condescendent.
   Sue are decența să pară ușor jenată.
   - Pe ce subiect? întreabă ea.
   - A, niște țicniți dintr-o mișcare religioasă și spirituală, care s-au lansat azi. Mai degrabă un pamflet, sinceră să fiu. Iar celălalt e despre Whitmouth. Crimele din Whitmouth. Încă scriu la asta.
   - A, da, zice Lionel. Parcă erau prostituate, nu?
   „Nu trebuie să mă cert”, se gândește. „Suntem aici de dragul carierei lui Jim. Și sincer, nici n-am energie pentru asta. Mi-am vărsat toată bila azi-noapte”.
   - Nu, răspunde, erau niște fete în vacanță, atâta tot. Niște adolescente care se distrau.
   Mintea-i aduce în față o imagine cu sora lui Nicole Ponsonby, pe treptele secției de poliție din Whitmouth, plângând în spatele unui buchet de microfoane, implorând ca cineva, undeva să ofere informații despre vinovat. Familiile întotdeauna cred că durerea trece dacă e prins ucigașul. Că se împacă într-un fel cu ideea. Asemenea marinarilor care se îneacă, se agață de un fir de pai, orice le-ar putea sugera că nu vor avea parte veșnic de suferința asta. Kirsty i-a tot văzut de-atâtea ori cum se chinuie să scoată două cuvinte, cum se sprijină unul pe altul și le tremură picioarele, încât știe că plânsul nu se termină niciodată.
   - O latrină Whitmouth ăsta, nu? întreabă Lionel și își îndeasă jumătate din apetitiv în gură.
   - Cam da, depinde de ce-ți place. Eu zic că are... nu știu, un farmec ponosit.
   - Am fost în Southend o dată, zice el. A venit cineva cu ideea ironică să petrecem un weekend de burlaci acolo. Acolo să vezi latrină. E la fel de rău?
   Ea se gândește. A tot fost prin Southend. E o stațiune rodnică dacă urmărești infracțiuni.
   - Da, zice, dar pietrele sunt ca în Bognor.
   - O, Bognor! exclamă el, ca și cum mai mult n-are nevoie să zică.
   Conversația se poticnește. Kirsty se uită în farfurie și se chinuie să schimbe subiectul. Și să nu vomite. Simte că Jim abia așteaptă să deschidă subiectul slujbelor disponibile, dar e prea devreme. Trebuie să aștepte până ajunge desertul pe masă. Nu poți discuta afaceri până nu mănânci creme brulee. Simte că se încinge numai atingând vinul cu buzele. E posibil să o apuce transpirațiile.

   Sună ceasul cuptorului. E timpul să scoată carnea și să pună desertul mange-tout. Se scuză și se duce în bucătărie. Scoate carnea de vită din cuptor, o pune pe farfurie, apoi se duce la frigider și scoate un pachet de mazăre pe care și-l lipește de cap. Are mai mult spre 40 decât spre 30 de ani, dar petrecerile formale tot i se par un chin. Și asta fără prezența doamnei de profesie, Sue Baker, la masă. Kirsty a văzut-o cum se uită în toate părțile prin casă după nereguli și urme de murdărie.
   „Hai, Kirsty, ai treabă! Ce trebuia să fac?”
   Își lipește punga rece de ceafă și se uită în bucătărie dacă e ceva nelalocul lui. Sue e genul de om care o să insiste să ajute cu farfuriile, ca să mai poată trage cu ochiul. Bilețele, liste, poze lipite de ușa frigiderului cu magneți de la Capela Sixtină. Un panou de plută pentru orarul copiilor: Sophie, pian marți, 5; Luke, fotbal, miercuri, 6; înot, sâmbătă, 9. Sophie a aranjat restul piunezelor în formă de inimă, imaginea ei preferată, în afară de cea a lui Justin Bieber. Au ascuns cutiile cu cereale pentru micul dejun și ghiozdanele de pe blat și acum mai e o sticlă de vin excelent, Claret (care face cât două uniforme școlare la Tesco), care răsuflă deschisă sub suportul de condimente proaspăt lustruit, în timp ce mașina de spălat vase zumzăie dedesubt.
   „O bucătărie normală pentru clasa de mijloc”, își spune ea, „împopoțonată ca să impresioneze familiile Lucas-Jones. Mama ar zice că sunt o snoabă, fiindcă nu am găini sub masă”.
   Își aduce aminte ce mai are de făcut. Umple o oală cu apă fiartă din cana electrică și o pune pe aragaz.
   „Dumnezeu știe ce-ar zice despre mine dacă ar vedea că servesc mange-tout”.

   În salon, conversația continuă cu alt subiect și Lionel spune:
   - Chiar nu înțeleg de ce să aibă parte de anonimitate. Asta e vina societății, nu? Totul în favoarea infractorului și niciun gând pentru victimă. Ai scris despre asta?
   Se întoarce spre Kirsty, care se așază la masă.
   - Scuze, răspunde ea, despre ce vorbeam?
   - Copilul F și Copilul M.
   - A! Nu. Mi-e teamă că Sleaford nu intră în zona mea de acoperire. Am un prieten care se ocupă de asta și i se pare foarte deprimant.
   - Păi după cum ziceam. E dezgustător.
   - Da... spune ea vag. Înfiorător. Bietul copil!
   - Nu, nu doar asta, ci felul în care s-au gândit ei să-i protejeze pe...
   Se oprește. În mod evident vrea să spună „rahați”.
   - ... nătărăii ăia.
   - Totul e „sub judice”, spune Jim. Doar vrem să aibă parte de o judecată corectă, nu?
   Lionel pufnește.
   - Judecată corectă? E înregistrat pe film, ce naiba?
   Kirsty simte cum se încinge la față. Tipul ăsta de conversație i se pare întotdeauna dificil, fiindcă se simte expusă și în pericol.
   O mică parte paranoică din ea se întreabă dacă s-a deschis subiectul pentru că cineva știe mai multe despre ea decât lasă să se vadă.
   - Au frați, protestează. Doar nu vrei ca ceilalți copii să fie linșați pentru ce-au făcut frații lor.
   Lionel pufnește din nou.
   - Sentimentalismul liberal incert e cel care duce la astfel de situații.
   Vede că incert-liberalul Jim se înfurie.
   „Nu, te rog eu. Nu te poți certa acum. Nu-l poți oftica, lasă-l să creadă că-i admiri fiecare perlă pe care-o scoate pe gură. Nu după toate eforturile pe care le-am făcut”.
   - Mai vrea cineva vin? întreabă ea repede.
   Cele două femei răspund volubil, laudă alegerea făcută și umplu paharele soților. S-au prins și ele că începe cearta și se alătură forțelor de ordine. Lionel nu se potolește. Kirsty se întreabă dacă se amuză, dacă știe oare de ce se află aici și profită pe deplin de neputința lor de a-l contrazice.
   - Chestia e că pentru binele întregii societăți ar trebui să îi identificăm pe micii monștri criminali și să-i băgăm în închisoare și să facem asta înainte să mai omoare alt copil. Parcă nu ne mai pasă de victime. Criminalul are prioritate. Bietul criminăluț, hai să-i găsim scuze! Și da, de fapt, publicul trebuie protejat de ei și de frații lor sălbatici.
   Cuvintele-i ies pe gură înainte să le mai poată opri și simte că o să-i sară inima din piept.
   - Dar au 12 ani!
   - Exact! răspunde el. Asta dovedește ce spun. O iau de mici. Nu poți să zici „Vai, sărăcuții copii”, pentru că a murit un biet copil care avea niște părinți.
   - Dar frații și surorile lor nu au făcut nimic!
   - Încă, spune în timp ce o fixează cu privirea. Încă! repetă el.
   Se lasă liniștea.
   „Trebuie să-mi țin gura, altfel explodez”, își spune ea.
   Sue are aceleași gânduri și ia repede ultima gură de somon.
   - Păi, trebuie să recunosc că a fost delicios! spune veselă. Să nu uit să iau și eu dintr-ăsta.
   - Ia, spune Jim posomorât, în timp ce se ridică în picioare, dă-mi mie farfuria.

   Îl urmează în bucătărie cu restul vaselor. El varsă desertul în apa fiartă. Îi țiuie capul cu o durere sfredelitoare. Mai golește un pahar cu apă cu speranța că o mai lasă.
   „Nu mai pun gura pe alcool”, își mai promite o dată.
   - Cu ce pot să te-ajut? întreabă.
   - Să nu-ți mai dai în cap ca să nu mai fi bună de nimic a doua zi, murmură el.
   - Aoleu, Jim, mi-am cerut scuze! Îmi pare rău, fac tot ce pot.
   - Da, mă rog, zice el, nu e prima dată, nu?
   - Nu-i drept. E foarte nedrept, Jim!
   - Nu și dacă ești în locul meu.
   - Te rog, hai să nu facem asta acum!
   Apa i-a dat stomacul peste cap și îi vine să vomite.
   „Mama naibii!” își zice. „Jur că nu mai beau niciodată. Niciodată. Jur”.
   - Trebuie să discutăm despre faptul că bei, spune el.
   - Haide, parcă tu n-ai fost mahmur niciodată!
   Jim trântește desertul în sită.
   - Știai cât de important era să dăm bine astă seară. Chiar încerci să mă sabotezi??
   I se ridică stomacul în gât și își pune palma la gură înainte să fugă din bucătărie, timp în care îl aude murmurând:
   - Of, Doamne!

   Ajunge la baia de la parter în ultima clipă. Vomită în vasul de toaletă și se lasă în genunchi în timp ce din ea explodează un amestec de alcool învechit, apă, cârnatul din sandvișul de dimineață și apetitivul din seara asta. Probabil că, la un moment dat, de dimineață, digestia s-a oprit. După ce varsă se simte mai bine. Din fericire a învățat să vomite fără zgomot după ce a început să lucreze la Mercury, lucru care i-a prins bine.
   Se sprijină puțin de vas și așteaptă să se oprească din transpirat. E slăbită și obosită, dar amețeala începe să-i treacă.
   „Aoleu, ce nevastă lamentabilă sunt! Și are dreptate. Trebuie să mă potolesc cu băutura. E un mod infantil de a scăpa de stres”.
   Se ridică și se uită în oglindă. I s-a întins ușor fardul la ochi, dar îi revine culoarea la față. Se spală cu apa de gură de după perdea și răsuflă aromă de frezie. Își dă cu ruj și plesnește din buze.
   „Așa. E mai bine. Pot ieși în lume acum”.
   Se întoarce în bucătărie și vede că nu mai e nimic, carnea a dispărut, iar legumele au fost pregătite, așteaptă doar să fie duse. Le ia și intră în salon zâmbind luminos.

   - Kirsty, spune Penny, după ce e toată lumea servită și la locul ei, mă întrebam dacă pot să-ți cer o favoare!
   - Ia zi.
   Probabil că favorurile pe care le face ea ar trebui să-i ofere un avantaj lui Jim.
   - Cu ce te pot ajuta?
   - Păi, ne place să chemăm oameni care să țină discursuri despre cariere la școală. Ce părere ai? Ai vrea să vii să vorbești despre jurnalism la un moment dat?
   - Dar...
   Nu prea vrea. Nu-i place pe scenă, în fața publicului.
   - Știu că ești ocupată, spune Penny, dar te-aș anunța din timp. Acum trebuie să anunți orice din timp, că durează luni de zile să fie verificat la serviciul de cazier.
   Se înroșește brusc și începe să se bâlbâie. E eliberată condiționat. Un formular cu informații de interes public n-o s-o dea de gol, dar se va vedea că are cazier. Jim nu știe nimic, nici despre trecutul ei, nici despre realitatea prezentului ei.
   Penny zâmbește.
   - Știu. E ridicol, nu? Mulți se simt ofensați, dar sincer e doar o chestiune de birocrație.
   - Altă șmecherie care creează locuri de muncă, spune Jim.
   Lionel ia o gură de vin.
   - Exact asta zic. Acum totul e cu susul în jos. Guvernul risipește milioane de lire din banii noștri ca să facă oameni nevinovați ca tine să pară suspecți, când știm cu toții unde e problema de fapt.
   - Mă rog, nu știi sigur, glumește Jim. Soția mea ar putea avea un istoric infracțional.
   Lionel îl privește cu îngăduința omului lipsit de umor.
   - Zic și eu, spune încet, că așchia nu sare departe de trunchi.
   Kirsty prinde ideea din zbor și profită de șansa de a schimba subiectul cu școala.
   - Serios? V-ați debarasa de ei?
   - Păi, să fim serioși, îți cam poți da seama ce copii devin violenți numai dacă te uiți la părinții lor.
   - Uau... Uau...
   - Pe bune, continuă el. N-ai cum să negi. Fac pariu că și la școala voastră aveți parte de apartheid. Nu zice că nu.
   - Dar...
   - Nu-i ca și cum e un fenomen nou. Sunt generații întregi așa. Dacă ai o mamă șleampătă și obeză care își hrănește copiii cu McDonald’s și țipă la personalul școlii, garantat există o bunică șleampătă și obeză, care bea cidru și se ceartă cu vecinii.
   - Doamne... exclamă Kirsty din nou.
   Își aduce aminte de căsuța ordonată a bunicii ei din partea mamei: balerine de ceramică aliniate pe pervaz, pic de praf nicăieri. Probabil crede - credea? Habar n-are nici măcar ce membri ai familiei mai sunt în viață - că problema era că fiica ei se înhăitase cu o „cioară”. Cu siguranță nu ar fi observat vreo legătură între rigiditatea ei de enoriaș respectabil și copiii nespălați și hoți care viermuiau la ferma de porci a lui Ben Walker.
   - Vrei să spui că e genetic?
   - Nu poți să negi că se transmite.
   Kirsty își aduce brusc aminte că e muștar în bucătărie, se scuză și se duce să-l aducă. În momentul ăsta nu mai suportă să audă nimic.

   Ora 11 dimineața

   - Nu! Afară!
   Bel ridică privirea, crezând că a intrat un câine în magazin. În prag stă o fată de vârsta ei, mai scundă decât ea, trasă la față și cu o mutră indignată.
   Doamna Stroud iese de după tejghea și vine spre ea, vânturând mâna spre tavan.
   - Afară! latră ea.
   - Haide, spune fata, nu voiam decât un Kit Kat!
   - Da, sigur că da. Afară! strigă doamna Stroud.
   Fata e durdulie, cu toate că pare nehrănită. Poartă o fustă roșie, decolorată, cu buline și volane, cu franjuri deasupra genunchilor și o bluză în dungi, cu bretele legate după gât. De urechi îi atârnă o pereche de cercei rotunzi din aur de calitate slabă. Are părul șaten, ușor unsuros, tăiat grosolan cu foarfecă de bucătărie în dreptul bărbiei. Bel își tot alege bomboane de diverse feluri în timp ce se desfășoară scena de față. Încearcă să mascheze faptul că se uită, dar nu-i iese prea bine.
   - Nu, uite!
   Fata deschide palma și îi arată o monedă de 20 de pence. Îi ajunge de un Kit Kat și, probabil, câteva bomboane cu aromă de fructe.
   - Am bani.
   - A, da?
   Femeia a ajuns la ușă și o ține deschisă.
   - P-aia de unde-ai mai furat-o?
   Fata e lividă.
   - Haide, afară! Știi că-n magazinul ăsta n-are voie niciun Walker.
   Aha, acum înțelege Bel. E din familia Walker. Nu a mai văzut până acum niciunul de aproape, în afară de grăsana enormă de mamă deșănțată, care, din când în când, împinge un cărucior gol spre stația de autobuz, dar tot satul știe cine sunt Walkerii.
   - Haide... mai încearcă fata.
   - Nu! Afară!
   Fata se întoarce pe călcâi și iese din magazin abătută.
   Doamna Stroud trântește ușa după ea tare, destul cât să sune clopoțelul 3 secunde. Apoi se strecoară cu greu în spatele tejghelei, se cocoață pe scăunel și începe să răsfoiască un exemplar din „True Life Stories” care nu a fost încă luat de abonat.
   - Ce fac mama și tata? întreabă deodată.
   - Tata vitreg, o corectează Bel.
   - Mă rog! face doamna Stroud.
   E o scorpie de femeie și fără să fie de față cea care a enervat-o mai devreme. Zice despre locul ăsta că e „inima satului”.
   Adică de-aici se adună și se diseminează răutățile și zvonurile locale și, ca proprietar al singurului magazin din sat, știe că are un public care trebuie să îi țină partea și să-i tolereze prețurile mari și limba ascuțită, pentru a fi convenabil.
   - În Malaysia, zice Bel.
   - Malaysia, hm? Adică? În vacanță?
   Bel mormăie.
   - Păi, și? Au luat-o și pe sor-ta?
   Bel suspină.
   - Da, răspunde. Sora vitregă, adaugă.
   - Mă mir că nu te-au luat și pe tine, ce să zic?
   O întrebare răutăcioasă, tăioasă. Ce-i mai place să se ia de copii... Bel e iritată.
   - Mă rog! spune ea. Nu cred că intenționau să vă facă dumneavoastră vreo favoare.
   Doamna Stroud e ofensată. Ofensa e poziția ei de bază.
   - Ei! Nu-i nevoie să vorbești așa!
   Bel nu zice nimic. Doamna Stroud își linge un deget și dă paginile zgomotos.
   - Pot să-ți interzic și ție să mai vii aici, ca și familiei Walker, izbucnește. Să nu crezi că dacă vii de la conac mă impresionezi.
   Cu spatele întors, Bel își dă ochii peste cap. Se întoarce cu fața spre magazin și îi zâmbește larg zgripțuroaicei.
   - Îmi pare rău, doamnă Stroud! gângurește ea, numai lapte și miere.
   - Ei, așa da! spune doamna Stroud. Nu cred că i-ar plăcea lu’ taică-tu să te-audă vorbind așa cu un adult.
   - Vitreg, insistă Bel.
   - Mă rog! face doamna Stroud și își sprijină falca în mână, încruntându-se la revistă.
   Bel se uită la ea pieziș, se întoarce cu spatele și duce geanta spre raft ca să-și mascheze mișcările mâinii. Ia un Curly Wurly și îl pune peste grămada de bomboane de la automat. Apoi, repede și pe furiș, înșfacă un Kit Kat și îl îndeasă în fundul genții.
   - Cât costă farfuriile zburătoare? întreabă calm.
   - Doi pence, spune doamna Stroud, fără să ridice ochii.
   Doi pence? Costă un singur penny la Great Barrow. Vai de mine, se pare că doamna Stroud chiar se pricepe să jefuiască tinerii care nu au permis de conducere încă! Bel alege câte una din fiecare culoare și le pune în găleată, apoi se duce la casă să plătească. Are emoții din cauza Kit Kat-ului din geantă. Are bani să-l plătească, dar nu asta e ideea.
   Afară, în satul tăcut - pentru tineri e prea devreme, adulții sunt la muncă sau deretică obsesiv prin case - o găsește pe fata Walker care stă pe bancă și își bălăngănește picioarele în aer.
   Se așază lângă ea.
   - Salut! îi zice.
   Fata o ignoră. Bel bagă mâna în geantă - în afară de portofel și o revistă nu are mare lucru - și apucă ciocolata furată. O scoate și i-o oferă.
   - Ce-i asta? întreabă fata. 
   Se uită suspicios și se încruntă la Bel.
   - Pentru?
   - Nimic. Vrei sau nu?
   - Cât costă? întreabă șovăitor.
   - Nu fi fraieră.
   - Am bani, spune agresiv. N-am nevoie de caritate, ce naiba!
   - Mda, spune Bel, doar că, vezi tu, n-am plătit-o.
   Fata se miră, apoi se uită admirativ la ea, apoi curioasă.
   - Vită proastă, zice Bel.
   Fata râde și repetă după ea.
   - Da, o vită proastă.
   Ia ciocolata, caută șanțul sub ambalaj și își trece degetul mare pe dedesubt, apoi rupe o bucată.
   - Vrei? întreabă lipsită de entuziasm.
   Nu-i vine ușor să ofere ceva altcuiva. Nu prea are ocazia să exerseze chestia asta.
   - Nu, mersi, spune Bel eteric și îi arată punga cu dulciuri. Am de toate.
   Fata se simte ușurată, dar nu mărturisește. Cele două stau liniștite o vreme în soarele puternic și savurează zahărul, plăcere la fel de mare ca cea a vacanței.
   - Eu sunt Jade, spune fata în cele din urmă.
   - Eu sunt Bel.

11

   Martin o sună din nou pe Jackie. A sunat toată ziua și toată seara, de când a dispărut cu taxiul. Știe că o să răspundă până la urmă. Iar dacă nu, se duce înapoi și o așteaptă până se întoarce acasă.
   Își mai umple câteva ore căutând-o pe Kirsty Lindsay pe Google, jurnalista care a încercat să vorbească cu el pe plajă. O parte din el se așteptase să afle că doar se prefăcuse că e jurnalistă, că nu mai auzise de ea și i se păruse destul de lipsită de profesionalism, cum venise ea așa să vorbească cu el, fără să se legitimeze, numai că, spre mirarea lui, află că există într-adevăr și că, de fapt, are destul de multe articole publicate și însoțite de fotografia ei.
   Accesează toate linkurile ca să afle cu ce fel de monstru are de-a face, în timp ce așteaptă să răspundă Jackie la telefon. Știe că-i merge telefonul, pentru că a format numărul o dată când o urmărea pe strada Fore și i-a auzit telefonul sunând în buzunar.
   Ea a scos atunci telefonul și s-a uitat la ecran.
   „E doar o chestiune de timp până răspunde”, își spune el.
   Toate femeile își doresc un bărbat fidel, doar asta pretind tot timpul. Păi, dacă vrea fidel, îi arată el fidel. Oricât durează. Telefonul sună întruna. Se întreabă dacă ea știe că are căsuța vocală dezactivată.
   Își pune tot soiul de întrebări despre ziariști în timp ce citește, despre intruziunile și presupunerile lor, despre felul în care damnează de-a dreptul categorii întregi printr-o singură propoziție. Scandalul telefoanelor interceptate a fost doar vârful icebergului. Lindsay nu pare mult mai rea sau mult mai bună decât restul. Nu pare să aibă cunoștințele vreunui specialist ori să scrie despre vreun subiect anume, în afară de faptul că în cea mai mare parte scrie despre ce se întâmplă în sud-est. Dar, cu siguranță, are părerile ei și alea nu-s puține.
   O sună pe Jackie. A rămas pe loc după ce a urcat ea în taxi, până s-a întunecat, până când s-au aprins toate luminile în blocul ei și s-au închis toate ușile, după care a plecat. Nu renunță el așa ușor, dar nici prost nu e. Nu se întoarce în noaptea asta. Oare și-a găsit pe altul? L-a înlocuit pur și simplu, fără nicio scrupul? Nu. N-are cum. Îi știe obiceiurile deja și e clar că nu se duce la întâlniri, cel puțin în ultimul timp.
   Stă jos, cu telefonul între genunchi, și se uită la ceasul-radio: 10:45, știrile s-au terminat și „Question Time” e în toi. O mai sună o dată și, dacă nu răspunde, se uită la emisiune până la sfârșit, apoi încearcă încă o dată. Până la urmă răspunde ea.
   În timp ce emisiunea se desfășoară în fundal, continuă să citească articolele lui Lindsay. Observă că pe alocuri se pricepe.
   Uneori pare capabilă să-și facă treaba și să prezinte știrile, dar de multe ori o vezi cum se dă de gol cu părerile ei partizane, ba chiar și cu glume. Și, mai observă el, tocmai acele articole vin însoțite de poza ei.
   - Neprofesional, murmură în timp ce dă clic cu mouse-ul.
   „Felul în care sapă, expune și crede că e în regulă să nu-ți respecți subiectul articolelor. Poate ar trebui să mă apuc de jurnalism. Poate ar trebui să încep cu un articol în care s-o expun pe ea”.
   Jackie tot nu răspunde. Pune telefonul pe speaker și formare automată și continuă cercetările. Kirsty Lindsay nu are pagină Wikipedia, înainte de 1999 nici nu pare să fi existat, a terminat Open University în 1998. Mai apar apoi niște articole semnate de ea într-un ziar local din Midlands. Se apucă să caute în urmă: Facebook, Myspace, Friends Reunited, Genes Reunited, dar nu o găsește pe niciuna dintre aceste platforme sociale. Numele ei nu e legat de nicio școală, nicio reuniune, nicio rudă. Nu a câștigat niciun premiu, nu a ieșit în niciun fel în evidență și nu e căutată de nimeni.
   Deodată își dă seama că se aude o voce în receptor. A răspuns. Înșfacă telefonul și îl duce la ureche:
   - Alo?
   Aude vocea unei femei, rece și dură. Cam suspicios.
   - Cine e?
   - TU cine ești? întreabă el.
   - Cu cine vrei să vorbești?
   - Cu Jackie. Jackie Jacobs, răspunde el. Am format greșit?
   Pauză foarte scurtă.
   - Cine o caută?
   - Martin, spune el.
   - Care Martin?
   - Martin Bagshawe.
   Îi aude respirația femeii și vocea îi pare oarecum cunoscută. O cunoaște sigur, a cunoscut-o. Nu bine, dar în realitate nu prea cunoaște bine pe nimeni.
   - Bine, Martin, spune femeia, fii atent, vreau să mă asculți cu foarte mare atenție.
   Un val de adrenalină îl amețește. A murit. A pățit ceva.
   - A pățit ceva? întreabă el. Care e problema?
   - N-a pățit nimic, spune ea tăios. Și, Martin, ca să-ți răspund la întrebare, TU ești problema.
   Femeia schimbă tonul, ca și cum citește o predică pregătită dinainte de pe o bucată de hârtie.
   - Auzi, Martin, trebuie să înțelegi! Jackie nu e iubita ta. Nici prietenă nu-ți e. De fapt, ea consideră comportamentul tău agresiv și înfricoșător.
   - Dar...
   Dă să protesteze, însă ea continuă vehement, ignorându-l.
   - Martin, vreau să ciulești bine urechile! Jackie nu vrea să aibă de-a face cu tine. Ceea ce faci tu, faptul că o urmărești constant, se numește hărțuire. Nu e o dovadă de devotament și nu o vei convinge să se răzgândească. Trebuie să încetezi. Acum.
   „Cine e femeia asta?”
   Îi cunoaște vocea, e înnebunitor de familiară. Acum își aude propria respirație și începe să gâfâie.
   - Nu știu cine ești... dă să zică.
   - Nu contează cine sunt. Tot ce trebuie să știi e că Jackie e la adăpost și vrea s-o lași în pace.
   - Adăpost... Ce tot...?
   - M-ai auzit bine, Martin! Și ai face bine să iei seama la ce îți spun. Trebuie s-o lași pe Jackie în pace. Trebuie să încetezi.
   - Dacă Jackie vrea asta, se răstește el, brusc înfuriat, să-mi spună ea. Tu cine ești? Cine ești tu să-i spui ce să facă?
   - Nu, nu o să vorbească cu tine, îi răspunde femeia. Acum o să închid, Martin, iar tu nu o să mai suni niciodată la numărul ăsta! Nu vei mai suna, nu vei mai trimite niciun mesaj la numărul ăsta. Nu te vei mai apropia de casa ei, nu te vei mai duce după ea la serviciu, nu o vei mai urmări pe stradă. Înțelegi? Fiindcă altfel o să chemăm poliția. Pricepi?
   Nu mai e în stare să bălmăjească nimic. Are buzele reci și amorțite și i s-a strâns gâtul.
   - Da, murmură.
   Femeia asta, oricine ar fi ea, nu va asculta glasul rațiunii. I-a sucit mințile lui Jackie și o să distrugă tot, o să spună vrute și nevrute până nu mai înțelege nimeni nimic. Nu are chef să se certe cu ea. Oamenii ăștia nu merită niciun efort.
   Convorbirea se întrerupe. Formează din nou. Răspunde robotul cu o voce caldă de femeie care îl anunță: „Căsuța poștală a fost dezactivată”.
   Îi tremură mâinile.

12

   Mersul țanțoș, curbura prețioasă a gurii și felul în care poartă șapca, ușor descentrată, ca și cum are ceva de demonstrat, o face pe Kirsty să-și dea seama că e un prostovan înfumurat. Mai și patrulează cu bastonul fosforescent la vedere și-l plesnește în palmă, ritmic, în timp ce se holbează la femei cu o expresie libidinoasă, dar și disprețuitoare. În fiecare oraș există dintr-ăștia. Parcă e fratele ei, Darren, cu aerul lui de prădător sexual.
   E un tinerel nesuferit, dar s-ar putea dovedi util până la urmă.
   Abia așteaptă să termine de scris articolul ăsta. Vrea să se ducă acasă și să rezolve problemele cu Jim. Încă se resimte după două zile de mahmureală și nu-și dorește decât să se întoarcă în Farnham, la masa din sufragerie care îi ține loc și de birou, cu o ceașcă de cafea ca lumea, laptopul deschis și soțul împăcat. Mai e puțin. Trebuie doar să se împrietenească, la fel ca restul haitei de jurnaliști, cu primii turiști care se întorc în Funnland și pe urmă poate să plece. Are de trimis 1 500 de cuvinte până mâine la prânz, așa că trebuie să se pună pe scris.
   Coada înaintează lent. Se amuză că o parte dintre colegii ei se dau civili printre civili în speranța că pot obține niște citate picante și utile, fără să ceară permisiunea, timp în care se ignoră unii pe alții cu mare atenție, cu toate că în câteva ore își vor cumpăra de băut unii altora. Stan apare amețit, la fel de mahmur ca ea. În condițiile astea probabil că proprietarul de la White Horse își va putea lua liber până la sfârșitul verii. Puțini clienți cheltuiesc la fel de mult cum o fac ziariștii pe banii redacției.
   Trece pe lângă coada întortocheată și vine drept la ea.
   - Scuze, spune el tare, de dragul celor din spate. Mi-a luat foarte mult timp să găsesc loc de parcare.
   Se bagă lângă ea la coadă și coboară tonul.
   - Evident că nu coada, ci compania contează.
   - Așa știi tu să faci pe escrocul? îl întreabă.
   Stan își coboară ochelarii pe nas și clipește peste ei.
   - N-aș ști cum să fac asta.
   Îi oferă o bomboană de mentă și înaintează împreună.
   - Ai ajuns cu bine în cameră alaltăieri noapte? îl întreabă.
   - Eu ar trebui să te întreb pe tine asta. Erai așa de țăndări, c-am crezut că o să-ți mătur cioburile din tot orașul. Cum ți s-a părut camera, dacă tot ai scăpat de Spintecător pe drum?
   - Apreciez, domnu’ Iarbă! A fost foarte tare. Am avut și chiuvetă în colț, ca să vomit. Faza e că am cam dat de dracu’ acasă și sunt pe muchie de cuțit. Am uitat complet că trebuia să vină niște maimuțoi de la oraș la cină, ca să ne dăm bine pe lângă ei și să-i dea un job lui Jim.
   - Vai!
   - Am fost așa de mahmură, că am vomat.
   - Sper că nu pe masă, spune Stan.
   Ea râde.
   - Fata mea, las’ că te facem profi!
   - Mă rog, schimbă ea subiectul, nu cred că-l poți numi Spintecător, nu? Poate Strangulator.
   El pare să contempleze porecla.
   - Strangulatorul din Whitmouth. Parcă nu e prea sonor, nu?
   - Strangulatorul de la mare?
   - Frumos. Îmi place. Eu am găsit un fel de muci uscați pe cearșaf, ceea ce nu prea m-a lăsat să dorm bine.
   - Acuma știi și tu că sunt din ce în ce mai multe ploșnițe, la nivel global.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, îmi iau duba aia! Oricum nu prea mai ajung acasă.
   - Așa ai putea să te duci în fiecare zi la mare, spune ea.
   - A, ce frumos ar fi... Trebuie să recunosc, îmi cam place șederea asta.
   - Și mie, confirmă ea. Parcă sunt în vacanță. Te dai cu roller coasterul?
   - N-aș rata ocazia. Tu?
   - Încă mi-e un pic rău. Mi-e teamă că trebuie să zic pas.
   - Amatoare... râde Stan și clatină din cap. Merge articolul?
   Kirsty ridică din umeri.
   - Ei, știi și tu! Găsești ce vrea redactorul să găsești, și Jack vrea numai chestii demne de al treilea cerc din iad. Așa că asta-i dau.
   - De-asta am intrat în presă, mărturisește Stan. Pentru neobosita aventură în căutarea echilibrului. Lui Jack îi cam place să râdă de proletari, nu?
   - Exagerezi. Nu vezi ce zice Guardian în ultimul timp?
   - Da, dar e Guardian. Ori asta, ori vor trebui să găsească un motiv pentru care Israelul e de vină. Zi, cum a fost conferința de presă?
   - Aoleu, nu m-am dus! Mă așteptam să te duci tu.
   - Aha! Păi, tot o să aflăm de la Associated Press. Te duci acasă azi?
   Ea încuviințează.
   - Dacă n-a schimbat yala. Mă urc în mașină cum termin aici. Abia aștept.
   Surprinde privirea femeii din spatele ei, genul care o bănuiește de snobism britanic și se corectează, ridicând tonul:
   - Urăsc să nu dorm acasă, îi spune lui Stan, în timp ce se uită în ochii femeii. Oriunde aș fi. Mi-e dor de familia mea, înțelegi?
   Stan încuviințează.
   - Da. Mi-amintesc când aveam și eu o familie de care să-mi fie dor.

   Jim o sună exact în clipa în care se deschid porțile la Funnland.
   - Hei, ce faci? întreabă ea.
   - Zi mai bine ce faci tu? întreabă el. Nu ți-ai luat la revedere la plecare.
   - Mmm, murmură ea, nu eram prea sigură dacă vrei să mă vezi.
   - Mda. Ești o nesimțită, să știi.
   Ea se simte ușurată. Dacă începe iar să o insulte pe față, înseamnă că au trecut hopul.
   - Înțeles și acceptat, spune ea.
   - Asta s-o spui în fața instanței. Mai vii acasă azi?
   - Crede-mă, n-am băut decât o sticlă și jumătate de Chardonnay. Pot să conduc și legată la ochi.
   Râd amândoi. Coada se apropie de porți și ea își prinde telefonul sub bărbie ca să poată scoate portofelul. Paznicul tânăr și nesuferit a ajuns lângă chioșc și rânjește disprețuitor la cei care trec pe lângă el, ca și cum știe câte un secret obscen despre fiecare în parte.
   - OK, ne vedem mai încolo. Și, Kirsty?
   - Ce?
   - Mi-ai lipsit azi-dimineață. Data viitoare să nu mai pleci fără să-ți iei rămas-bun, bine?
   Cuvintele lui o îmbrățișează ca o pătură călduroasă.
   - Bine, răspunde. O să țin minte să nu mai repet greșeala.

   De ce-ar vrea cineva să se dea cu mașinuțele electrice la 10 jumătate dimineața? Ba mai e și coadă, deși probabil că asta se întâmplă din cauză că jumătate dintre atracțiile parcului și chioșcurilor nu sunt deschise încă, nu fiindcă își dorește cineva să fie hâțânat. Tipul care lucrează aici arată uluitor de bine: brunet, grațios ca o panteră, curat, fără piercinguri, fără tatuaje la vedere cum te-ai aștepta să vezi pe brațele unui individ care își face veacul într-un astfel de loc. Kirsty se întreabă într-o doară cum de a ajuns cineva așa de arătos să muncească aici și nu ca manechin, de exemplu, după care trece mai departe.
   Majoritatea ziariștilor se duc țintă spre zona administrației, în speranța că o vor găsi pe Suzanne Oddie. Kirsty rămâne în urmă, în timp ce Stan se îndreaptă spre cafenea, unde îl vede că se așază și se uită fix la una dintre mesele de-afară. Nu știi niciodată că lucrează, dar el e cel care află ce-i mai interesant.
   Profită de faptul că cei tineri au impresia că bărbații devin niște copii nevinovați imediat ce albesc și face chelnerițele să bârfească într-un fel în care ea nu ar reuși.
   Un alt paznic de securitate a primit sarcina de a sta la intrarea în Innfinnityland, unde a fost găsit cadavrul. Se ceartă cu un ziarist de la Star, cu brațele ferm încrucișate la piept, și dă din cap dintr-o parte în alta, încet, dar vehement. Normal. Acolo e închis „din respect”. Echipa de legiști a plecat, dar nu intră nimeni acolo unde a avut loc crima, oricât ar plăti.
   În afară de Kirsty.

   Îl găsește pe paznicul țanțoș de la poartă. Bea o cutie de Fanta în spatele Ceștilor-de-Ceai. Ei bine, ăsta are tatuaje. Nu tocmai „LOVE” și „HATE” pe articulațiile degetelor, dar din spatele gulerului albastru scrobit se vede o parte dintr-o pânză de păianjen.
   Se oprește lângă el.
   - Bună! îl salută.
   Lasă cutia mai jos și se uită la ea. Seamănă cu un ogar, numai că niciun ogar nu are ochișorii albaștri și umezi așa de răi ca el.
   - Fac pariu că te bucuri că te-ai întors la muncă, îi zice.
   El o mai măsoară o dată din cap până-n picioare și se prinde.
   - A, da, ești ziaristă, e concluzia lui.
   - Da.
   Întinde mâna și se prezintă.
   - Kirsty Lindsay.
   Îi strânge mâna fără putere, cum se aștepta.
   - Cum te cheamă?
   - Jason, răspunde el nesigur.
   - Încântată de cunoștință, Jason, spune ea în timp ce scoate portofelul. Fac pariu că ai toate cheile de pe-aici, nu?

   Se întâlnesc în spatele cafenelei, pentru că omul nu vrea să riște să fie văzut alături de ea prin parc. Lângă buda pentru persoanele cu handicap e o ușă care duce la magazie. Aleea până acolo trece printre gardul parcului și spatele unor tarabe și corturi cu tot soiul de jocuri: inele hoop-la de modă veche, poligon de trageri, „Locul de joacă al doctorului Malefic”, „Aventuri cu NASA”, „Casa Groazei” și Innfinnityland.
   La prima vedere, aleea pare plină de cadavre. Corpuri goale și moarte. Kirsty se cutremură de groază, până își dă seama că sunt doar rebuturi de ceară, aruncate aiurea și lăsate să se degradeze la lumina soarelui.
   Jason apare dintre poligonul de trageri și trenul fantomelor.
   Pare duplicitar și mulțumit de sine în aceeași măsură. Pentru el, să-și prostească șefii, crede ea, e la fel de important ca bancnota de 20 de lire care-l arde acum în buzunar. Îi face semn cu capul și se îndreaptă spre partea din spate a sălii oglinzilor. Ea se grăbește să-l prindă din urmă. Aflată aici, unde nu s-a obosit nimeni să vopsească sau să decoreze, observă că atracțiile se află de fapt în niște cabine portabile ponosite și, în partea dinspre gard, se vede izolația acolo unde se desprind plăcile, iar din cutia de racord curg noduri groase de cabluri negre.
   - Cinci minute, zice, atât ai.
   - Nu-mi trebuie mai mult, răspunde ea.
   Vrea să facă niște fotografii, să absoarbă puțin atmosfera, atâta tot. Nu durează. Ce nu ține minte, poate inventa. În fond, n-o să vină nimeni s-o corecteze.
   - Și n-am nicio legătură cu asta. Vin să te iau, dar dacă apare careva, am venit să te zbor, clar?
   - Normal. Mulțumesc.
   El mormăie și se oprește la piciorul scării de metal.
   - Bine, aici e, sus.
   Trece pe lângă el și pune mâna pe balustrada tubulară. Jason se îndepărtează repede. E la jumătatea treptelor în clipa în care se deschide ușa de sus. Încremenește. Nu are unde se duce. E prinsă asupra faptului. Din clădire iese o femeie înaltă, cu părul vopsit blond, tuns scurt, practic, pielea nu foarte îngrijită, cu mănuși de cauciuc și cu o găleată plină de materiale de curățenie, agățată de braț. Are o aluniță mare și neagră acolo unde i se termină zâmbetul. Se oprește nedumerită și întreabă:
   - Pot să vă ajut cu ceva?
   - Tocmai...
   Kirsty caută o scuză. Mama naibii! A pierdut 20 de lire.
   - E închis, spune femeia. Ce căutați aici? Nu aveți ce căuta aici.
   Kirsty se bâlbâie din nou, apoi se gândește: „Ce naiba, tot sunt aici. Ce-o să facă? Să mă aresteze?”
   Ia o mutră extrem de convingătoare, prietenoasă și conspirativă.
   - Voiam să arunc o privire înăuntru, îi spune. Aș putea oare...? Doar o clipă...
   Femeia o privește ca pe un gândac.
   „O știu de undeva”, își spune Kirsty. „De unde?”
   Îi zâmbește cu toată gura, în timp ce se întreabă dacă nu cumva mai are douăzeci de lire în portofel.
   - Haideți, doar un minut! se roagă.
   Femeia se încruntă și strigă spre alee la paznicul care vine degrabă.
   - Jason! S-a rătăcit cineva!
   Kirsty îl vede pe Jason venind șovăitor spre ele. Are doar câteva clipe la dispoziție ca s-o convingă.
   - Haide, fii amabilă. Ce rău pot să fac...
   - Dumnezeule, sunteți dezgustători. Pe bune! Chiar nu vă dați seama? A murit o fată aici, nu o marionetă într-un film! O fată! O adolescentă scumpă, care respira și râdea! Era în viață și acum e moartă și există oameni distruși din cauza asta...
   Se oprește înainte să termine și Kirsty aude un icnet, ca și cum tocmai a izbit-o cineva în plex. Ridică privirea spre ea și o vede palidă, cu ochii ieșiți din orbite, gura deschisă de i se văd dinții strâmbi.
   - Ce-i? întreabă.
   - Nu, răspunde femeia. Nu, nu, nu! Futu-i, nu, nu, n-ai ce căuta aici! Pleacă! Futu-i, trebuie să pleci!
   Se prinde de balustradă, de parcă au lăsat-o picioarele.
   - Doamne, Dumnezeule! continuă ea, aproape plângând. Doamne, Dumnezeule, te rog, nu! Jade, pleacă! Trebuie să pleci acum!

13

   Abia acum înțelege Amber ce înseamnă să ți se urce sângele la cap. Simte o presiune în craniu și se teme că o să i se spargă țeasta ca o coajă de ou. Inima îi bubuie bum-bum-bum, o lasă puterile, vede negru în fața ochilor. Nu se poate așa ceva. Sunt 60 de milioane de oameni în țara asta, care erau șansele să fie... ea, aici??
   Jade, acum că a auzit-o pe Amber pronunțându-i numele, pare să treacă prin același travaliu. Se leagănă pe scară, albă la față.
   O fixează cu privirea pe Amber, de parcă a văzut o stafie. Într-un fel, asta a și văzut. De zeci de ani sunt amândouă moarte și îngropate. Annabel Oldacre și Jade Walker au încetat să existe, din toate punctele de vedere, în clipa în care au dispărut în sistem. Nu era sănătos să își păstreze numele în detenție, chiar atunci când s-a presupus că erau nevinovate. N-or fi primit ele vizite, dar golanii de-acolo primeau și se făceau bani buni și atunci dacă vindeai povești interne celor de la News of the Screws, mai ales povești despre „Fetele Ticăloase și faptele lor îngrozitoare”.
   Jason Murphy, micul șacal și soț al Mariei, se apropie încet, șovăitor.
   - Bel! spune Jade.
   Amber se cutremură. Nu i s-a mai adresat cineva așa de zeci de ani. Nu mai e fata aia. Nu mai e nimic la fel. Doar continuitatea te ține la fel, iar ea e Amber Gordon aproape de când se știe.
   - Te rog, spune din nou Amber, trebuie să pleci!
   „Arată cu 10 ani mai tânără decât mine!”
   Simte deodată un dispreț cumplit față de femeia asta. Are părul tuns frumos, deloc ostentativ, ci mai degrabă așa cade singur, cu șuvițe foarte subtile și strălucitoare. Nu are riduri deloc, hainele nu-i sunt în mod evident scumpe, dar sigur nu și le ia din piață. Bocancii negri de piele sunt stilați totuși și nu iei de la Primark genul ăla de piele fermă, dar moale.
   „Se pare că ție ți-a priit închisoarea”.
   Ridică privirea. Jason Murphy e aproape și stă ca un vulpoi bătrân acolo. Oare s-a prins că e ceva în neregulă? Că nu la asta se aștepta? Întotdeauna a avut impresia că indiferența asta studiată a lui Jason față de lume ascunde de fapt un ochi de vultur, cel puțin atât timp cât are ceva de câștigat din asta.
   Se adună și spune sever:
   - Nu e voie în zona asta. Chiar dacă situația ar fi diferită, tot nu ați avea voie în spate. E intrarea personalului.
   Jade nu și-a regăsit vocea încă. Amber se uită spre alee și încuviințează spre Jason.
   - Nu știu cum a ajuns aici și nici n-o să întreb, îi spune ea, dar ia-o de-aici!
   Jason vine și o apucă pe Jade de braț. Ea tresare, de parcă e luată prin surprindere și își smulge brațul din strânsoarea lui.
   - Hai, n-are sens să ne certăm! spune Jason.
   Ea se întoarce și se uită cu ochii cât cepele la Amber.
   - Bel! repetă.
   Amber se preface că o ignoră. De fiecare dată când aude numele tresare.
   „Încetează! Încetează! Vrei să afle toată lumea? Asta vrei? Vrei lume la ușa ta și mizerii prin cutia poștală?”
   Se întoarce cu spatele și se retrage înăuntru.

   Odată ce se află la adăpost, lui Amber i se taie picioarele. Se prăbușește în peretele cu oglinzi, alunecă la podea și își privește părul grizonant în reflexie. Are mâinile și picioarele reci.

   - Ce să vezi! zice Jason, care îi dă drumul lui Kirsty în clipa în care știe că nu se uită nimeni la ei. Ghinion!
   E pregătit să se certe cu ea dacă-și vrea banii înapoi, dar femeia pare foarte distrasă și vine după el ca un zombi. Nu prea înțelege el la ce a fost martor, dar știe că nu e în starea asta doar pentru că a fost prinsă. Sigur a detectat ceva între cele două femei, poate chiar faptul că s-au recunoscut. Poate se înșală. Tipa asta e scundă și firavă, n-are nicio șansă cu Amber Gordon. Poate doar s-a speriat când a văzut-o.
   Mulți s-ar speria, crede el și chicotește în sinea lui. Femeia avea o mutră așa de fioroasă adineauri, încât putea juca în „Stăpânul inelelor” fără machiaj, chiar dacă nu ar avea gogoloiul ăla pe buza de sus. Naiba știe ce vede Vic Cantrell la ea. Poate că seamănă cu maică-sa, că sigur, sigur nu pentru sex stă cu ea.
   Doar știe după atâtea nopți în care el și Vic au bătut cluburile de noapte de pe faleză, trăgându-și-o cu turistele destrăbălate.
   „Trebuie să-l întreb într-o zi”, își spune el, „dacă ea știe ce face el când ea lucrează. Poate că-l lasă. Poate își zice că e singura cale să-l țină lângă ea”.
   Tăcerea jurnalistei îl neliniștește. S-a făcut pământie la față și se ține de bareta genții ei ca de o bară de protecție.
   - Stai calmă! încearcă el s-o liniștească în timp ce ajung în parc. N-o să spună nimănui. Nici n-o să știe de la ce ziar ești.
   Ea înghite în sec. Se uită cu ochii cât cepele la el, de parcă tocmai l-a observat și pornește spre cafenea, nesigură pe picioare.
   El observă că Vic îi urmărește din spatele unei mașinuțe electrice, de care se ține relaxat cu o singură mână. I-a văzut ieșind de pe alee și pare amuzat. Jason rânjește la el și, în urma ei, face gestul universal cum că i-ar trage-o pe la spate. Vic râde și îl încurajează cu un gest. Sare ca un acrobat în spatele altei mașinuțe și le dă fiori fetelor.

   Vrea cafea tare. Îi tremură mâinile și, în ciuda spuselor obsedaților de sănătate, cofeina o calmează. Dar, evident, cafeaua de la Funnland n-a văzut boabă de cafea în ultimele 18 procese de fabricare. Pune frișcă și trei plicuri de zahăr și se duce spre o bancă. Se uită la ceas și se miră că n-au trecut decât cincisprezece minute de când a vorbit cu Jim.
   Parcul s-a umplut. Merg și instalațiile pentru copii acum și, lângă ea, pe masa de lemn, cineva schimbă un scutec. Își dă seama că încă tremură. Scoate capacul cafelei, soarbe și se opărește. Uitase cât de fierbinte e cafeaua instant față de aia adevărată. Își aduce aminte de schimbările care au avut loc în viața ei de când a văzut-o ultima oară pe Bel Oldacre: face parte din clasa consumatoare de oțet balsamic, care bea espresso și mănâncă pesto. Acasă, pe vremea care pentru ea e „înainte”, o masă însemna ceai cu pâine albă prăjită și gem, cartofi și macaroane și, din când în când, ceva carne de porc, când se ducea tatăl ei cu pușca la cocinile din barăcile prefabricate din fier ruginit, care țineau loc de cocină. Un loc ca ăsta ar fi fost raiul pe pământ pentru ea, ceva ce vezi la televizor și doar îți dorești să vizitezi.
   „Chiar să fi fost Bel? Pe bune? Cum să fie posibil așa ceva? Cu pielea aia ridată, părul sârmos, tuns militărește, și salopeta de poliester pătată? Aoleu, arată cum trebuia să arăt și eu!”
   Kirsty nu crede că ar fi recunoscut-o, dacă nu ar fi fost ea însăși recunoscută, cu toate că nu se miră că nu s-a gândit nimeni să elimine cusurul ăla atât de recognoscibil și de criticat de pe fața lui Bel, când o pregăteau de schimbarea identității.
   Probabil că, fără să-și dea seama, și pe propria ei față, cu sau fără aluniță, se pot regăsi trăsăturile copilului care a fost, iar gândul ăsta o înfioară. Bel, până acum, a rămas un copil de 11 ani în mintea ei. Sincer, abia dacă-și aduce aminte de ea. Mai familiare îi sunt trăsăturile ei din fotografiile alea nenorocite de la școală, cele pe care cineva le scoate din arhivă de câte ori e vreo aniversare, de câte ori mai câștigă un copil calificativul „înfiorător”. S-au cunoscut o singură zi. Iar apoi s-au văzut doar când au mai stat una lângă alta, tăcute, în boxa acuzaților, fără să se privească, mai puțin atunci când una dintre ele depunea mărturie. Nu-i ca și cum au fost cele mai bune prietene. Nici măcar prietene obișnuite.
   Dar, iată-le aici și, în mințile oamenilor, numele lor sunt legate inextricabil între ele. Legea le-a interzis să se mai vadă vreodată, cât or trăi. Venables și Thomson; Mary Bell; Walker și Oldacre. Pe vremea când Protecția Copilului nu ascundea publicului numele copiilor criminali, acestea erau la fel de cunoscute, uneori chiar mai cunoscute decât cele ale victimelor.
   Dacă ar cita numele lor la cină, majoritatea musafirilor ar confirma atotștiutori. Chloe Francis? Probabil ar fi trebuit să li se sufle din culise.
   Are gura uscată rău. Ridică ochii și mai ia o gură de lichid opărit, pe care-l ține pe limbă, în timp ce trage aer în gură, ca să-l răcească.
   „E o condiție a eliberării tale, Kirsty”, își spune ea. „Nu știe nimeni că există un asemenea ordin pe numele tău, dar el există. Cât vei trăi. Nu aveți voie să vă vedeți, să vă vorbiți și niciun alt fel de contact vreodată. De parcă ți-ai și dori asta...”
   „Of, dar vreau!” strigă o voce slabă, dar furioasă în ea.
   „Vreau! mai mult decât orice. Mai mult decât orice pe lumea asta. E singura care știe. Singura care știe cum e. Singura pe lumea asta ca mine. Am ținut asta în mine 25 de ani, am trăit cu vina asta și am ajuns să stăpânesc arta disimulării. Douăzeci și cinci de ani fără familie, în care mi-am mințit prietenii, l-am mințit pe Jim, pe copii. Cum s-ar uita la mine dacă ar ști? El e un tip iertător, dar m-ar mai putea iubi dacă ar ști că s-a căsătorit cu cel mai detestat copil din Marea Britanie?”
   Bel Oldacre. Kirtsy nici nu-i știe măcar noul nume.

   Până când își face Amber curaj să plece de la muncă, deja plouă. Stă ascunsă de câteva ore. Mai întâi în labirintul pustiu de oglinzi, apoi în biroul ei, printre dosare și cutii cu cârpe pentru curățenie, până se termină tura de după-amiază. Îi e frică să iasă și să-și arate fața în parc. Afară, zgomotul roller coasterului și țipetele turiștilor, înăuntru doar urletul mut din capul ei. Apoi, în vreme ce se pornește o furtună englezească de vară, zgomotele încetează și muzica e oprită la fiecare instalație în parte. N-are sens să pierzi curent, dacă mulțimea pleacă atunci când începe ploaia. Mușteriii care vor să rămână își primesc banii înapoi sau intrare liberă în altă zi. Majoritatea nici nu se gândesc să întrebe, doar o iau la goană spre arcadele care-i adăpostesc pe Cornișă, cu copiii care urlă după ei.
   Îi e frică. Se furișează din birou spre poartă, de parcă se așteaptă s-o vadă pe Jade pândind în umbră. Își strânge jacheta pe ea și își pune eșarfa pe cap să-și ascundă fața. În Whitmouth toată lumea are o eșarfă la îndemână, chiar și în arșița verii. E o nebunie, da: chiar dacă Jade s-ar fi învârtit pe-aici, ar fi fost obligată să iasă odată cu restul clienților, dar îi e frică.
   Cu picioarele pe masă, Jason Murphy se adăpostește în ghereta lui, unde mănâncă un pateu cu brânză și ceapă. Se uită la ea cu obrăznicie, în timp ce ea își trece cardul pe cititor și înregistrează ora plecării. E îmbrăcat cu puloverul lui bleumarin și și-a dat șapca pe spate.
   - Toate bune? întreabă el.
   Simte că o cuprinde furia. Știe foarte bine cum a reușit Jade Walker să ajungă la sala oglinzilor, iar faptul că el și-a dat seama că mai e ceva la mijloc îi dă o stupidă senzație de putere.
   Rânjește la ea.
   - Nu, răspunde ea în timp ce se întoarce spre el. Nu-s toate bune, Jason!
   Privirea aia a lui, sentimentul oribil că i se cuvine totul, nu înțelege că „respectul” trebuie să fie reciproc. Jason vrea mereu să fie respectat, l-a tot văzut provocând vecini, copii, oameni aiurea pe stradă ca să ceară respect, dar nu-l vede niciodată făcând ceva ca să-l câștige.
   - Dacă mai faci vreodată așa ceva, îi spune ea, am să te raportez.
   Nu e șefa lui directă, dar face parte din conducere și are o oarece autoritate asupra celorlalți. Și să fie a naibii dacă o să-l lase să uite asta.
   - Ce să fac? chițăie el, cu toate că știe foarte bine despre ce e vorba.
   - Știi foarte bine ce, se răstește ea. Ești aici ca paznic, nu ca să iei mită de bere de la oricine e dispus să-ți ofere. Aici sunt computere, Jason, și bani, și e treaba ta să nu fie furate!
   - A trecut pe lângă mine, răspunde el posomorât.
   Ea mai stă două clipe săgetându-l cu privirea.
   - Fără vrăjeală, îi spune. Dacă te mai prind vreodată că te dedai la așa ceva, te raportez, ți-e clar?
   El încearcă să se uite urât la ea, dar nu reușește. Amber a învățat la centrul de detenție Blackdown Hills cum să câștige un concurs de priviri străpungătoare. Atunci era o chestie de supraviețuire și nu și-a permis să piardă această capacitate.
   - Și ia-ți picioarele de pe masă!
   Încet și supărat, el coboară un picior, apoi pe celălalt. Își încrucișează degetele deasupra șlițului vulnerabil. Amber nu mai zice nimic, iese în stradă și închide poarta după ea.
   - Târfă proastă! murmură Jason, în timp ce își ridică din nou picioarele pe masă și își ia pateul în mână. Târfă proastă! repetă și mușcă furios.

   Pe Cornișă plouă orizontal și nu se vede picior de om. Amber face dreapta și gonește spre stația de autobuz. Aude o voce care o strigă pe nume. Pe numele vechi. Încremenește.
   - Bel! aude din nou.
   Jade Walker iese de la The Best Fish and Chips on the South Coast și vine spre ea. A așteptat-o să iasă.
   „Fir-ar să fie!”
   Amber mărește pasul, se face că nu aude. Jade strigă mai tare:
   - Bel! Te rog!
   Se întoarce și ploaia o lovește în față. Pentru o clipă, nu mai vede nimic, iar când i se ajustează privirea, Jade stă în fața ei, clipind, cu părul lipit de obrajii rozalii.
   Amber trebuie să o oprească. S-o facă să-și țină gura. Femeia asta și-a pierdut mințile, nu mai gândește. Trebuie s-o bage în stare de șoc ca să înțeleagă. Gonește spre ea furioasă și o vede cum se face mică. Foarte bine. Jade e mai scundă decât ea și știe că o poate doborî cu un singur pumn. O apucă de braț și o strânge ca o menghină, înfigându-și ghearele în ea, ca să doară mai tare.
   - Pleacă! șuieră. Auzi? Să nu mai aud numele ăla! Nu mă urmări! Cară-te dracu’! Nu avem ce discuta!
   - Bel...
   Amber scutură din cap ca un câine turbat. Începe să zbiere ca să acopere vântul.
   - Nu! Nu cunosc numele ăsta! Nu așa mă cheamă! Taci! Taci! Știi că nu avem voie să ne vedem! Știi asta! Ești nebună? Cară-te!
   Azvârle brațul femeii de pe ea, ca pe un os de pui și o împinge, ca să priceapă. Jade se clatină și se uită la ea cu disperare. Bun. Așa-i trebuie.
   Încearcă să-și controleze vocea, fiindcă nu-și permite genul ăsta de agitație. Chiar și aici, pe bulevardul ăsta gol, le poate vedea cineva și nu poate permite asta. Și în fața serviciului, pentru numele lui Dumnezeu! Ce-o fi în mintea ei?
   - Nu sunt Bel! repetă. Nu sunt Bel de ani de zile și știi asta. Nici tu nu ești cine erai. Ce-i în capul tău?
   - N-am vrut... începe Jade. Dacă aș fi știut, aș fi...
   - Și? Acum ce-i în capul tău? Trebuia să fi plecat. Ce crezi că o să se întâmple dacă...? Băga-mi-aș picioarele! Pleacă! Nu mă urmări! Cară-te naibii înapoi de unde ai venit!
   Se întoarce pe călcâi și se duce spre stație. Trebuie să vină un autobuz în 3 minute și să fie a naibii dacă are de gând să-l piardă.
   Până ajunge la adăpostul stației deja tremură de furie, de frică, de șoc. Toate s-au transformat în adrenalină. Are glasul răgușit și trebuie să se așeze pe banca cu graffiti. Din fericire nu-i nimeni aici. Oricum n-o cunoaște nimeni, în afară de doi copii mânați de poftele adolescenței, într-un colț, care ridică ochii o secundă, apoi, indiferenți, revin la mâna lui în jacheta ei.
   Amber răsuflă și întinde mâinile, cu palmele în jos, uitându-se cum îi tremură.
   „Nu pot”, își spune. „E prea mult. Nu pot renunța la viața asta, nu din cauza unei coincidențe stupide. N-o să creadă nimeni că ne-am întâlnit întâmplător. Ar fi imposibil. Futu-i mama mă-sii! Iar trebuie să o iau de la capăt? Ce caută aici de fapt? Ce naiba caută aici?”
   Vede autobuzul apropiindu-se, se ridică și iese să-i facă semn.
   Autobuzul oprește în stație și e aglomerat. Mirosul de păr ud și de Persil dă năvală când se deschid ușile.
   Cineva o apucă de braț.
   - Nu vreau... spune Jade, nu-s... Uite...
   Îi pune ceva în mână. Amber se uită. E un pachet vechi de țigări, cu un număr de telefon scris cu pix negru.
   - Vreau doar...
   Jade se uită în ochii ei.
   Amber se scutură de atingere și urcă în autobuz.

14

   Treabă, treabă și iar treabă. Asta face mereu când vrea să-și evite gândurile, găsește ceva de făcut în schimb. De-asta, dintre toate, casa sare în ochi între vecini, fiindcă este o oază de curățenie și ordine, într-o lume în care mașinile de spălat stricate ajung să decoreze grădinile. Geamurile sunt spălate, plasele albe imaculate, pervazurile și lemnăria proaspăt vopsită și coșuri colorate pe care le atârnă de primăvara până iarna.
   Vic zice că atrage atenția, că a ieși în evidență într-un astfel de loc nu e un lucru bun, dar nu se poate abține. În zilele în care nu poate dormi, muncește. Iese și freacă aleea și treapta de la intrare, trage mobila și aspiră pe dedesubt, se duce de jur-împrejurul casei cu mănușile de cauciuc și cu un sac de gunoi și adună ambalaje de pateu cu cârnat.
   Mai sunt câteva pe care le plimbă vântul pe trotuar, în fața porții. Amber stă în ploaie și se luptă cu impulsul de a le strânge și pe astea. Până la urmă cedează, scoate sacul de plastic pe care îl poartă de obicei în geantă și se apucă să le strângă, în timp ce ploaia o biciuiește pe spate și are părul lipit de față.
   Se deschide ușa vecinilor și Shaunagh Betts iese cu micuța
   Tiffany, ancorată bine în căruț.
   - O, Amber, spune Shaunagh, iar ne umilești pe toți!
   Amber se îndreaptă de spate și zâmbește forțat.
   - Ei, trebuie s-o facă cineva, spune ea.
   Își dă seama că Shaunagh s-a supărat, luând comentariul ca pe o critică, nicidecum auto-justificare.
   - Mă rog, pufnește Shaunagh, îmi pare rău că nu avem toți timp pentru asta.
   - Nu, nu...
   Amber dă să se scuze, dar mama și copilul au plecat deja.
   Amber suspină și intră la adăpostul casei sale.

   Ușa din spate e deschisă și Jackie stă ghemuită în grădină.
   Amber are un moment de panică absurdă când îi zărește silueta.
   Uitase că are un oaspete în casă. Mary-Kate și Ashley au intrat în casă și s-au așezat una lângă alta pe canapeaua din sufragerie. Când o văd că intră, câinii ridică privirea vinovată la ea.
   „Bine că am ajuns acasă înaintea lui Vic”, își zice ea, gonindu-i spre coșul lor. „Și-așa nu prea suportă că are un intrus în casă, dar dacă mai vede și câinii pe canapea...”
   Din fericire, Jackie nu e un bun observator și nu-și dă seama de starea încordată a lui Amber, așa că ridică mâna s-o salute.
   - Te-ai udat.
   - Și tu, spune Amber. Hai în bucătărie, ce naiba...
   - Nu, șezi blând, zice Jackie, mai stau să termin asta.
   - Haide, o încurajează Amber, Vic nu vine în următoarele câteva ore.
   - Da? OK.
   Recunoscătoare, intră și rămâne udă leoarcă pe preș, cu țigara în mână. Pe spătarul scaunul e un prosop umed. E clar că a tot intrat și ieșit toată dimineața. Amber îi dă prosopul și ea își șterge părul fără chef. Bucătăria începe să miroasă a tutun și păr nespălat.
   - Cum ți-a fost dimineața? întreabă Amber.
   Jackie saltă din umeri.
   - OK. M-am cam plictisit. M-am uitat la Trisha și la Jeremy Kyle.
   - Mai bine stăteai la geam și făceai economie la curent.
   Jackie râde.
   - Deci începem munca astă seară?
   Amber încuviințează.
   - Ce bine! se bucură Jackie. E nasol oricum că nu mă pot duce acasă, dar să mai fiu și falită...
   - Mda, îmi imaginez, zice Amber, care a plătit fiecare masă a lui Jackie de când stă la ea, în afară de punga de chips pe care a cumpărat-o ieri și pe care a lăsat-o pe masa din bucătărie, desfăcută și neterminată.

   La ora ceaiului, ia cheile lui Jackie și scoate câinii la plimbare până la apartamentul ei, ca să-i ia niște haine de schimb. De două zile poartă treningul în care a sosit, iar acum, că mai e și ud, nu mai poate ignora problema. Oricum îi prinde bine să facă o plimbare. Ai mereu ce vedea și face pe Wordsworth, stradă generoasă cu stimuli externi care-i țin gândurile departe.
   Literele stacojii de plastic ce fac blocul lui Jackie să sară în ochi printre structurile cenușii identice care o înconjoară s-au descompletat de mult. 1 3 - 19 - - OLE-IDGE - ESCEN - scrie. O saltea veche, pătată cu aer salin și mii de incidente nocturne, se sprijină de zid lângă tomberoane. Toată lumea știe că și dacă nu plătești uriașa taxă pentru deșeuri, tot vine consiliul și le ia până la urmă. După o așteptare de șase luni, la fiecare jumătate de an, trotuarele orașului sunt pline de paturi fără picioare, canapele fără arcuri și măsuțe arse. Tinerii se adună în jurul lor la fel cum făceau în Long Barrow.
   Liftul nu merge, așa că urcă pe jos cele 3 etaje până la apartamentul 191. Miroase a rânced, cu toate că Jackie e plecată de-acasă de numai 3 zile. Tutun, mâncare stricată și același miros slab de putregai care se simte și în părul ei când e cald, amestecat cu aroma sintetică din sticluța băgată în priză pe hol. La ușă e un sac de plastic desfăcut, cu rufe murdare, care așteaptă să fie dus la spălătorie. Amber leagă sacul la vârf.
   Ar putea foarte bine să coboare cu el, că tot trece pe lângă spălătorie în drum spre casă. Se duce în sufragerie. O scrumieră uriașă dă pe dinafară în mijlocul unei măsuțe din MDF. Alături, câteva farfurii, cu urme de ketchup și grăsime, plus un pahar, în care sigur a fost bere, după urmele de spumă uscată pe interior.
   În bucătărie sunt câteva tigăi în chiuvetă și o cutie de carton veche de mâncare gata preparată pe blatul galben. Nu e Jackie cine știe ce gospodină, dar nici foarte murdară nu e. În plus, nu poți judeca oamenii după felul în care își întrețin casa în momente de criză. Amber a văzut destule case în viața pe care a dus-o în căminele de nefamiliști, după ce au scăpat de la Blackdown, ca să știe că Jackie are multe trepte de coborât pe scara trufiei. Strivește cartonul și spală repede oalele și farfuriile, pe care le lasă la uscat.
   În dormitor nu prea e lumină, doar un bec de 40 de wați, prea slab ca să vezi ceva. Amber dă perdelele la o parte.
   Se uită în stradă și tresare în clipa în care observă silueta în haină de ploaie a lui Martin Bagshawe, care stă vizavi, lângă tufele de forsiția. Probabil că a apărut după ce a intrat ea, că sigur nu l-a văzut la venire. O fi văzut-o când venea și s-a ascuns?
   „Nu, nu fi paranoică. Nu știe că tu erai la telefon”.
   Privirile li se întâlnesc o clipă și ea se retrage repede.
   „Ba da, acum știe”.
   Se uită în jur, la lucrurile lui Jackie, cu un sentiment de vină, ca și cum ar fura sau i-ar citi jurnalul. Haine de dormit aruncate în dezordine, un pahar cu apă plin pe jumătate, o revistă, o veioză stil Tiffany, nu prea multă mobilă: doar patul, o noptieră și un dulap în perete. Se uită la hainele de pe umerașe și se miră că Jackie are șase rochii drăguțe, de bumbac, cu bretele subțiri și fuste largi. De obicei o vede doar îmbrăcată de serviciu sau cu veșnica fustă de blugi mini, dar nu credea că mai poartă și altceva. Pune câteva în valiza roșie pe care o scoate de sub pat, două perechi de blugi din teancul de sub calorifer, două perechi de pantaloni cu elastic și niște tricouri. Îi ia apoi cosmeticele și cremele de pe raftul din baie și vede că periuța de dinți e în cana ei. O ia fără să se întrebe cum s-a spălat Jackie pe dinți de când stă la ea.
   „Poate nu s-a spălat deloc”, își spune repede. „Aoleu, sper că nu s-a spălat!”

   Tot acolo stă, în burniță. Îi evită privirea cu grijă, trece repede pe lângă el de parcă nu l-a văzut nicio clipă. Îi simte ochii sfredelindu-i spatele, în timp ce se îndreaptă cu pași mari spre spălătorie, cu sacul de plastic în mână și târând valiza în urma ei, cu lesele câinilor prinse peste braț. Martin nu o abordează.

   Ora 5 după-amiaza

   - Ce facem? Ce facem?
   - Taci! Taci! Stai să mă gândesc!
   Se holbează la cadavru.
   - Nu mai sângerează.
   - Știu.
   - Asta-i bine, nu? Nu sângerează. Poate...
   - Nu, spune Bel. Nu prea cred.
   Jade își privește mâinile de parcă le vede pentru prima oară, ca și cum sunt atașate de ea printr-o magie. Se șterge de noroi, sânge și alge pe fustă și își dă seama că n-a făcut bine.
   - Futu-i! exclamă.
   Corpul arată ca o sperietoare de ciori smulsă din mijlocul câmpului și azvârlită la marginea râului: flasc, murdar, răvășit.
   - Chloe? încearcă Bel cu timiditate, cu toate că știe cât de inutil e.
   O împunge cu vârful degetului de la picior.
   - Futu-i! Am dat de dracu’! se plânge Jade.
   Bel saltă brusc capul.
   - Taci! Taci odată! Cui îi pasă de tine? Cui? Uită-te la ea!
   Jade se uită din nou, apoi se apleacă și ridică un braț moale, pe care-l apucă de încheietură și-l lasă să cadă în noroi, moale ca de cocă.
   - Chloe?
   Numele răsună ca un ecou în urma lui Bel, ca o incantație care va readuce viața în trup dacă îl pronunță suficient de des.
   Are o gaură mare în scalp. Nici n-a prea sângerat.
   „Nu, nu, nu. Oamenii nu mor așa. Doar n-am făcut mai nimic. Bunicii i-a luat 6 luni să moară în camera ei de sus, de unde i-am auzit fiecare pas spre moarte. Cum să moară așa repede?”
   - Chloe? spune cu voce tare.
   Nu se mai vede urmă de furie pe fața lui Bel, e pământie pe sub bronzul tenului. Jade se uită la cei câțiva pistrui de pe nasul ei și la negul ăla oribil, care arată ca o pată de cerneală. Vrea să miște mâna inertă din nou. Bel o apucă de încheietură.
   - Nu face asta.
   - Trebuie să vedem, spune Jade. Doar n-o putem lăsa așa.
   Chloe zace ca o marionetă de cârpă cu picioarele în apă. Lui Bel îi lasă impresia că se bălăcește. Aude vocea lui Jade de departe, ca prin zgomotul valurilor. Se uită din nou la corpul micuț, cu fața lipită de mal, în locul unde au întors-o cu disperare, în speranța că s-a scurs apa din ea.
   - Hai s-o întoarcem! propune ea.
   E și mai rău când îi văd fața. Acum le e clar că e moartă.
   Noroiul i-a pătruns în ochii deschiși, care nu clipesc, ci se uită drept în soare, printr-un film de mâl. Pe față are un mozaic de noroi, pietriș, frunze și petale micuțe, iar în păr i s-a prins lintița, ca o funie împletită cu buruieni.
   „Doamne, ce ochi are! Asta n-o să uit niciodată. N-o să uit cât oi trăi cum arată ochii ei acum”, își spune Jade.

15

   Buimac de indignare, îi fierbe creierul și se clatină pe picioare.
   Scrâșnește din dinți de nervi, în timp ce lungește pașii, plecând din Wordsworth spre centru, pe London Road. Nu prea vede pe unde merge din cauza adrenalinei, așa că se împleticește pe trotuar de două ori, de simte cum își atinge mâneca de nailon de vitrinele magazinelor somnolente.
   „Amber Gordon. Vita aia nenorocită de Amber Gordon! Cine se crede? Și se mai și face că nu mă cunoaște!”
   Acum îi e clar ca bună-ziua. Amber Gordon este motivul pentru care Jackie nu se mai vede cu el. E șefa lui Jackie, asta își aduce aminte. Și e combinată cu Vic Cantrell, neclar în ce fel de relație, fiindcă târfa aia neîndurătoare în niciun caz n-are cum să prostească pe cineva că un bărbat ca Vic o vrea pentru altceva decât ce obține de la ea. Numai dacă te uiți la ea, când stă lângă el - vopsită ieftin, cu o geacă de piele veche de douăzeci de ani, cu rahatul ăla de neg în mijlocul feței - e evident că nu se potrivesc.
   Iar Jackie? Acum chiar că pricepe, cel puțin parțial. Jackie e slabă, lacomă, o lașă. Puterea tronului o deține vaca aia de Amber Gordon.
   I-a înghețat sângele în vine. Dă din coate ca să treacă printre cei care stau la coadă la DanceAttack, de nici nu aude strigătele de protest în urma lui.
   „O urăsc”, își spune. „Nu merită. Habar n-am de ce am crezut că merită”.
   Fetele au ieșit masiv la dans în seara asta. Încă o noapte de petrecere în Whitmouth. Blonde, brunete sau roșcate, au părul ba prins în vârful capului, ba întins cu placa, ba umflat, ba cu extensii. Când trece pe lângă ele, îl lovesc în față cu cosițele lor de plastic, își lipesc poșetele de doi lei de buricul străpuns de strasuri și își strecoară cardurile de credit în sutienele căptușite, ca să nu le piardă. Ca de obicei, el e invizibil. Toate fetele astea caută distracții și totuși niciuna nu-i aruncă măcar o privire.
   „Cine e? Cine pizda mă-sii e? Cine pizda mă-sii se crede?”
   Acum știe sigur că o disprețuiește. Nu ea e șansa lui de izbăvire. E o scursură mediocră și lacomă.
   „Nu știu de ce mi s-a părut că ar fi diferită. Trebuie să mă caut la cap. Trebuie să plătească”, își mai spune el.
   Nu prea știe însă la care din ele două se referă.
   „Trebuie s-o fac să plătească pentru asta”.

   E atât de înverșunat și așa de tare îl dor mușchii de la adrenalină, încât vrea să ajungă acasă, să se închidă între pereții ăia sufocanți și să se fâțâie de colo colo prin dezordinea lucrurilor aruncate pe jos, în vreme ce petrecerea continuă în oraș. Dacă într-o noapte normală se simte destul de izolat, într-o astfel de seară simte că o să-și piardă mințile. E conștient și stânjenit, fiindcă furia i-a declanșat o erecție bleagă, îndoielnică, care i se lovește penibil de șlițul pantalonilor în mers, dar pe care o ascunde cu mâinile băgate în buzunarul frontal de la hanorac de oamenii care îl ignoră oricum: se uită tot atât la el, pe cât se întreabă ce-ar zice mamele lor dacă i-ar vedea în clipa asta. Îi pulsează tâmplele de frustrare, de neacceptare și de furie. Nu se poate duce acasă. O să se sufoce între pereții ăia.
   Se caută în buzunar și găsește 15 lire și o mână de mărunțiș. Nu-i ajung banii de club, oricare ar fi acela. Până și la Stardust trebuie să plătești 12 lire intrarea, iar un pahar cu Cola costă 3 lire.
   „Îmi iau niște chips și mă duc la memorialul războiului. E liniște pe Strada Mare la ora asta. Poate dacă stau destul acolo, se mai domolește zgomotul până mă întorc acasă. Și dacă mai e și Tanqueray Tina la locul ei, aș putea să obțin ceva de cele 10 lire”.
   La toneta Death Burger cumpără un babic - care pare să-și bată joc de sfrijitura din pantalonii lui - pe care să-l mănânce cu chips, înșfacă o furculiță din lemn cu 2 dinți, furca dracului în miniatură, și o mână de șervețele și se duce repede spre Cornișă.

   Așa cum se aștepta, Strada Mare e liniștită și zgomotele mulțimii din spatele lui rămân în urmă rapid, până se dizolvă la un nivel de fundal sonor de film. Centrul orașului e doar pentru pietoni acum și strada nu duce nicăieri anume, așa că nu dă nimeni pe-aici după ce se închid magazinele. Își continuă drumul alene, atent la căldura care emană din cutia de polistiren cu mâncare și dă colțul spre strada Fore, tânjind brusc după gustul de carbohidrați cu sare al cartofilor prăjiți. Se oprește lângă vechea adăpătoare și desface un colț al pungii cu chips. Nu vrea s-o deschidă de tot, că nu-i plac oamenii care mănâncă pe stradă. Vrea s-o desfacă numai cât să ia unul doi.
   În fața lui tușește cineva. Tina stă în penumbră la intrarea pe alee, îmbrăcată cu o fustă mini, o geacă de blugi cu strasuri și franjuri, pantofi albi cu toc gros și fără ciorapi. Are o poșetă neagră gigantică, genul de geantă pe care l-ar purta o mamă.
   De ce ai căra așa ceva, dacă nu ai înăuntru o tonă de șervețele umede și biscuiți mâncați pe jumătate? Dar iată, îi atârnă pe umăr bunicii alcoolice care vrea să facă un troc.
   - Bună, drăgălașule! îi zice ea. Nu te-am mai văzut în ultimul timp.
   Martin simte cum i se urcă sângele la cap auzind cât de familiar i se adresează. Nu contează că a mai apelat și altă dată la serviciile ei, e ofensat că-l tratează ca pe un client obișnuit.
   Palmează furculița și se duce la ea.
   - Aaa, mi-ai adus chips!
   El nu răspunde. Strânge punga mai tare la piept.
   - Ai ieșit să te distrezi? continuă femeia.
   Martin se uită la ea. Părul roșcat i s-a rărit, se vede chiar și strâns în coada de cal, iar ochii ridați și inflamați de la tiroidă îi ies din cap. Îi adulmecă aburii ginului și de la un metru. Și totuși.
   Erecția îi pulsează insistent în pantaloni și se teme că nu se liniștește până nu scapă de ea.
   Vine spre el, întinde mâna și-i atinge umflătura.
   - Ooo! exclamă. Așa se pare. Hai, dă-mi un cartof! Mor de foame.
   - Nu-i deschid încă, răspunde el.
   - Mă rog! Deci ce vrei, Mart?
   „De unde știe cum mă cheamă? Nu i-am zis niciodată. Sunt absolut sigur de asta”.
   Simte că-l cuprinde din nou furia și că-l roade. O întreagă rețea de vrăjitoare care știu totul.
   Clatină din cap și dă să plece, dar ea îl strânge mai tare, într-un fel care îl și enervează, dar îl și excită.
   - Hai, drăguță, ce sens are să nu profiți? Te ajut eu, repejor.
   Fir-ar să fie! Degetele ei cu unghii roșii cojite, lungi și ascuțite ca de luptă sunt înspăimântătoare, dar îl înnebunește gândul că-i vor masa penisul în sus și-n jos, îl vor strânge și trage și-l vor răsuci cu o mână de profesionistă.
   - Nu prea am bani, îi răspunde.
   Îi dă drumul și face un pas înapoi.
   - Cât ai?
   - Treișpe lire.
   - Treișpe lire??
   El încuviințează febril. Știe că până și pentru cineva care a ajuns să se dedea la astfel de chestii, 13 lire e un preț jalnic.
   - Lasă! îi spune.
   Pleacă mai departe, deși pare că penisul lui a prins viață proprie. La memorial sigur nu e nimeni. Dacă trebuie, se eliberează singur repede și se șterge cu șervețelele.
   Face 5 pași pe trotuar și o aude:
   - Hei!
   Se oprește, se întoarce și vede că și-a pus mâna în șold și geanta mai sus pe umăr, ca cineva care vrea să negocieze.
   - Treișpe lire și chips, zice ea, da nu primești nicio limbă.
   Martin o urmează pe alee.
   Îl duce în adâncurile beznei - mai departe decât consideră el că e necesar ca să se ascundă de potențiali privitori - și se bagă după un tomberon. Zâmbește și pune cartofii pe capac, face un pas în față ca o hienă și pune o mână - în care încă ține furculița - pe peretele din spatele ei.
   - Haide! îl îndeamnă ea și trage de nasturi.
   Martin nu vrea să o privească, n-are chef să-i vadă mutra sulemenită și părul nevopsit la rădăcină pe capul aplecat spre el. Ridică ochii și se uită la peticul de cer cenușiu printre acoperișuri, în timp ce-i simte mâna în pantaloni, cum îi atinge pielea sensibilă.
   „Da...”
   Femeia îi scoate membrul în răcoarea nopții, scuipă în palmă și începe să-l manevreze.
   „Treișpe lire bine cheltuite. Nu am nevoie de Jackie Jacobs. De ce-oi fi crezut c-o vreau pe ea și...?”
   Își aduce aminte. O parcare, Jackie care trage de el la fel cum face femeia asta acum, în timp ce-i scapă o înjurătură abțiguită, de frustrare. Îi moare.
   - Ce-i? întreabă femeia. Hai, iubire, că nu stau toată noaptea!
   Martin simte că încep să-i ardă obrajii iar. S-a terminat. Nu mai simte nimic acolo. Femeia apucă de organul leșinat ca de ugerul vacii, trage mai tare, îi plesnește capul și renunță.
   Izbucnește în râs.
   - Poate ai mai mult noroc data viitoare. N-am mai câștigat treișpe lire așa repede până acum.
   El se înfurie.
   - Ce?
   - Doar nu stau toată noaptea aici, îi răspunde femeia.
   - Doar nu crezi că te plătesc pentru asta?
   S-a încins de furie și dorință dusă. E umilit. Se întoarce și-și bagă apendicele insignifiant în pantalonii umezi.
   - Da normal! 
   Ridică vocea.
   - Am făcut ce-ai vrut. Nu-i vina mea că nu ți-o poți ține sculată.
   - Evident că n-am putut, mormăie el.
   Nu-și mai simte degetele în timp ce încearcă să se încheie la nasturi și furculița din mână îi zădărnicește eforturile. Iar s-a înfuriat. E dezamăgit. Avusese nevoie să ejaculeze repede și pervers și acum e livid de frustrare.
   - Te-am văzut la față, da?
   Se întoarce și pornește spre strada Fore.
   - Hei! strigă ea din nou.
   - Du-te-n mă-ta! îi zice el peste umăr. Ți-am dat cartofii, da?
   După o clipă de liniște, femeia zbiară din nou furioasă:
   - Bă!
   În spatele lui se aud niște pași grăbiți și nesiguri. Martin se răsucește s-o înfrunte și ridică pumnul cu furculița minusculă de lemn în fața ei. Ea se oprește brusc, se uită speriată la el, apoi observă arma cu care o amenință și izbucnește în râs.
   - Aoleu, vai de curu’ tău...
   I se scoală din nou și simte adrenalina gonindu-i în sânge.
   - Să nu râzi de mine! o avertizează. Te ia mama dracului dacă mai râzi de mine...
   - Că ce-o să faci...?
   Face ochii mari, amuzată și arată spre pumnul lui.
   - O să mă înjunghii cu furculița asta?
   Martin se uită la mâna ridicată asupra ei și vede arma de lemn. Se gândește puțin, ca și cum ideea îi vine de departe, neclar.
   Da, ce pizda mă-sii...
   Brusc, i-o înfige în gât. Face un pas înapoi, șocat de propria putere și se încordează în anticiparea luptei, fiindcă își imaginează că asta urmează.
   Femeia își dă cu mâna peste gât de parcă tocmai a înțepat-o o viespe și simte bucățica de lemn care-i iese din carne. Se uită șocată, apoi înfuriată și, în cele din urmă, turbată.
   - Căcăciosule! Băi, căcat nenorocit ce ești!
   Pipăie în jurul obiectului, îl prinde între degetul mare și arătător și îl smulge. Îl vântură spre el, în timp ce își arată colții îngălbeniți.
   - Căcatule! zbiară din nou.
   Apoi vede sângele care-i țâșnește pe asfalt, stropește peretele și înțelege ce se întâmplă.
   - Să-mi fut una...
   Își acoperă rana cu mâna. E o amărâtă de rană, două punctulețe, dar pielea e smulsă și carotida ruptă, îi alunecă mâna în sângele negru, care îi țâșnește repede printre degete, i se prelinge pe gât și îi îmbibă geaca pe umăr.
   - Ce-ai făcut?
   Martin stă și se uită. Nu se aștepta la asta, dar acum că se întâmplă, simte un fior de plăcere surprinzătoare, un sentiment de putere cum n-a mai simțit niciodată.
   „Uită-te la ea! Uite târfa proastă, plină toată de sânge! Eu am făcut asta! Eu i-am făcut asta!”
   - Aoleu, ajută-mă! strigă ea și ridică cealaltă mână.
   Se uită rugător la el, dar înțelege că nu va primi ajutor.
   - Doamne, o, Doamne!
   Face un pas spre el, iar el o privește cum începe să se clatine.
   „Doar nu sângerează de moarte”, își spune el. „De la panică face așa. E speriată. Da, da. Vita asta nenorocită e speriată. Eu am făcut asta. Eu! Eu am speriat-o cu ce am făcut”.
   - Trebuie să chemi salvarea, îl roagă. Sunt rănită rău.
   Nu simte nimic în afară de erecția magnifică și triumfătoare.
   Ridică din umeri, indiferent.
   - N-am telefon, zice el, în timp ce se îndepărtează.

16

   Nu s-a dezbărat niciodată de obiceiul de a spera. De când se știe, Amber se trezește cu același gând: azi va fi bine. A învățat să facă asta când locuia în casa tatălui ei vitreg, iar la Blackdown s-a ținut cu dinții de el. Chestia asta i-a marcat viața cu repere de fericire - câinii, Vic, casa și retușurile pe care i le tot face, petrecerile aniversare, micile gesturi de prietenie - și refuză să se agațe de orice e negativ.
   Stă pe spate, cu brațele întinse pe patul gol și se uită la lumina zilei, care pătrunde printre perdele și se întinde pe tavanul dormitorului. Încep să se întoarcă acasă cei care muncesc ziua. Se aud motoarele mașinilor și portierele, saluturile în strada mare. Patul e încins, camera înăbușitoare.
   Azvârle cearșaful de pe ea și se răcorește, nemișcată. Evident, cât a dormit ea, a ieșit soarele.
   „Iar am mai pierdut o zi de vară, dar mulțumesc, mulțumesc că am parte de vară! O să fie bine, simt eu asta. Îmi fac prea multe griji, asta e problema. N-are ce să se întâmple, am ajuns prea departe”.
   Amber se ridică, face un duș și își spală părul care miroase a munca de noaptea trecută. Apa călduță o trezește puțin. Aude niște sunete la parter. Vic nu a plecat încă, o fi ziua lui liberă, dar cum nu aude voci, presupune că Jackie a ieșit deja.
   Își șterge părul cu un prosop și se uită la ceasul de pe noptieră. Cinci după-amiaza. Mai are câteva ore până pleacă la serviciu. De data asta nu-i nicio problemă dacă își pune niște haine de casă. Caută în dulap și scoate o rochie cu un imprimeu vesel cu păsări și cu frunze tropicale. Și-o trage peste cap și se bucură de senzația de a purta ceva drăguț, apoi coboară la partenerul ei.
   El stă la masa din bucătărie. Toate geamurile și ușa din spate sunt deschise larg. În fața lui se află geanta ei, deschisă. Ține ceva în mână. Îl salută bucuroasă. El abia ridică ochii la ea, fără să zică nimic. Lui Amber îi piere zâmbetul. Ziua se înnorează.
   - Ce-i? întreabă ea.
   El deschide mâna și îi arată.
   - Cu ce m-ai mai mințit? o întreabă el cu răceală, reptilian.
   Ea se albește. S-a întors Celălalt Vic.
   Ține în mână pachetul de țigări pe care i l-a dat Jade cu forța, ieri. L-a băgat în geantă și a uitat de el. Se uită la pachet asemenea unui iepure prins în lumina farurilor.
   - Nu, Vic... nu-s ale mele! se bâlbâie ea.
   El ridică din sprâncene, apoi își coboară privirea.
   - Mincinoaso! o acuză. Ce ți-am zis să nu mă minți? Ți-am zis, Amber! Întotdeauna o să te prind!
   - Vic...
   Urăște minciuna cu toată ființa lui și mereu susține că asta e cea mai mare trădare dintre toate.
   - Vic, nu te mint!
   - Atunci? Crezi că-s prost? Nu mă subestima, Amber!
   - Nu...
   - Casa asta pute a fum de țigară. Crezi că nu-mi dau seama?
   - Din cauza lui Jackie. Haide, că știi că fumează ca un turc! Îmi pare rău. Ploua și am lăsat-o să fumeze în bucătărie.
   - Da, cum să nu...
   - Nu, protestează ea, cu toate că știe că o face degeaba.
   Odată pornit, nu se mai oprește. O să-i răstălmăcească vorbele până când orice spune va suna a minciună. O face cam o dată pe lună și o lasă mască, tremurând. Și totuși, de câte ori o face, ei tot îi vine să se împotrivească, să încerce să-l asigure că se înșală, tot speră că într-o zi va obține un alt rezultat, așa cum făcea în copilărie. E un soi de dans ritualic pe care trebuie să-l repete odată cu lăsarea serii. Pe urmă el își cere scuze, imploră iertare, dar urmează niște zile distante, otrăvitoarele priviri acuzatoare, în timp ce o trage la răspundere, fără să-i adreseze un cuvânt.
   - Nu, ai înțeles greșit. Jur, Vic!
   - Dacă mi-ai spune adevărul, ar fi altceva, spune el, ignorând-o. Tocmai asta nu pot să înțeleg. De ce trebuie să mă minți, când știi ce înseamnă asta pentru mine?
   E conștientă că el însuși minte de rupe.
   „Haide, că nu crezi ce spui! Dacă aș veni la tine și ți-aș zice «Hei, Vic, am hotărât să nu-ți mai fac hatârul ăsta și să mă apuc iar de fumat», nu e ca și cum ai spune «A, bine, iubito, nu-i nimic atât timp cât mi-ai zis». Știi foarte bine că m-am lăsat doar pentru că așa ai vrut tu. Din cauza mutrelor tale și a remarcilor tăioase că miros urât și pentru că nu mai voiai să mă săruți, de-asta am cedat. Și cel mai tâmpit lucru e că știu, în sinea mea, că de fapt nici nu-ți pasă. Că motivul pentru care te deranja fumatul nu avea legătură cu toate astea, ci cu controlul. Nu vrei decât să te impui și să vezi cum câștigi”.
   - Nu mint! repetă.
   Îi înșfacă pachetul din mână și îl întoarce, ca să-i arate numărul de telefon al lui Jade.
   - Uite! De-asta îl am. Vezi?
   Își dă imediat seama de greșeala pe care tocmai a făcut-o. Se întreabă dacă o să învețe vreodată din greșeli. A prins-o la mijloc și poate trece direct la acuzații.
   El îi smulge pachetul.
   - Ce-i asta?
   - Un număr de telefon, îi explică șovăitor, dorindu-și să-și poată retrage cuvintele. Știi că oamenii lasă numere de telefon pe pachete de țigări.
   - Oamenii?
   Începe să rânjească disprețuitor în colțul gurii.
   - Care oameni, Amber? Nu mi-ai zis nimic de niciun „om”.
   „Of, Doamne, acum chiar trebuie să mint!”
   Știe că pare la fel de vinovată pe cât o face el să se simtă, în timp ce își caută cuvintele. Vic tot întoarce pachetul în mâini, în timp ce o ascultă.
   - ... o gagică pe care o știam mai demult.
   Se bâlbâie în timp ce el o privește atent ca să-i poată interpreta expresia.
   - ... adică... demult de tot.
   - Gagică... repetă el.
   „Nu. Nu-l lăsa să facă asta. Știi că de câte ori face asta, interpretează orice scuză, orice explicație și oricum ajunge la concluzia că prea te împotrivești”.
   - Da, o gagică, insistă ea, încercând să pară mai fermă, în timp ce se aude apărându-se. O tipă din Liverpool. Stătea la două case de mine.
   El tace.
   - A venit la Funnland, continuă, și ne-am întâlnit întâmplător. Vic...
   El clatină din cap lent, ca să-i arate că nu o crede.
   - Sigur că da...
   - Ce??
   - Bine. Deci te întâlnești întâmplător cu o gagică și nu-mi zici nimic?
   - Aoleu, doar tu nu-mi spui fiecare lucru pe care-l faci, nu?
   - Ți-aș zice dacă s-ar întâmpla așa ceva.
   - Îmi pare rău, minte ea. Am uitat. Nu-i mare lucru, cum faci tu să pară.
   Evident că n-a uitat. Nu șocul de a fi dat peste Jade, nici neplăcerea de a încerca să scape de ea, ci de bucata de carton din fundul genții pline a uitat. Da. Poate că uitatul are ceva freudian și e un mod inconștient de a evita să se gândească la întâlnire, dar e clar că uitase până când a văzut pachetul în mâna lui Vic.
   - Bine, zice el. Și cum o cheamă atunci? Pe gagica asta?
   Amber intră în panică. Nu-i poate da numele ei real. Probabil că, în ultimii 25 de ani, în afară de Jade însăși, l-a pronunțat cu voce tare mai puțin decât oricine din generația ei.
   În sinea ei se zbate să găsească o alternativă, dar parcă toate numele de femei pe care le-a auzit vreodată au dispărut din mintea ei.
   - Jade, răspunde.
   Gura lui, prinsă într-un zâmbet inert, tresare. O reacție puternică reprimată, ca ea să n-o poată interpreta. Amber observă că numele îi sună cunoscut, dar nu poate să-și dea seama de ce.
   - Mda, cam greu, Amber! Ți-a luat cam mult să inventezi numele ăsta.
   - Nu, se împotrivește din nou. Jade. Nu-mi aminteam numele de familie. Locuia mai încolo, știi...? Nici măcar nu-mi dau seama dacă i-am știut vreodată numele de familie. Îți jur, Vic, spun adevărul!
   - Mă rog! spune el, în timp ce ia telefonul în mână. Numai așa putem afla.
   Formează numărul. În bucătărie s-a lăsat liniștea. Vic îi zâmbește cu răceală, în timp ce telefonul sună la celălalt capăt.
   Apasă pe difuzor și așteaptă, privind-o ca o panteră la pândă.
   „Ce naiba caut aici? Oare îmi place omul ăsta, de fapt? Uneori am impresia că nici nu-l cunosc”.
   La celălalt capăt răspunde un bărbat.
   - Alo?
   Vic tresare, gest subtil, dat extrem de semnificativ.
   - Cine e? întreabă.
   - Jim, spune celălalt.
   - Jim! repetă Vic și ridică cinic din sprânceană la ea.
   - Cu cine vorbesc? întreabă Jim.
   - Vic. Scuze, Jim, o căutam pe Jade!
   Bărbatul de la celălalt capăt al telefonului e calm, relaxat, neimpresionat.
   „Nici tipul ei nu știe”, își spune Amber. „Viața ei e o minciună la fel de mare ca a mea”.
   - Îmi pare rău, amice, cred că ai alt număr! Nu-i nicio Jade aici.
   - A! face Vic. Bine, mersi, Jim!
   Pronunță apăsat silaba, cu înțeles.
   - Nu-i nimic, spune Jim și închide.
   Vic închide telefonul și îl pune pe masă.
   - Jim, repetă el.

   Mai stă 10 minute și urcă după el. S-a încuiat în baie. Aude apa curgând. Bate în ușă și ascultă. Nu răspunde.
   - Vic? strigă timid.
   Aude apa dată mai tare.
   În dormitor vede o cămașă pe pat. Una dintre cămășile lui de ieșit în oraș. I se strânge inima. Mereu face asta când se supără.
   Pleacă fără un cuvânt și, de multe ori, nu se întoarce toată noaptea. De zile întregi își amplifică starea asta. Prezența lui Jackie, cu prosoapele ei aruncate, cănile de ceai nespălate și scrumiera plină în grădină l-au tot iritat. Regretă că a invitat-o să stea la ei. Nu ajută deloc faptul că Jackie, mereu prezentă cât a stat la ei, s-a dovedit a fi unul dintre oamenii ăia cărora nu le pasă decât de sine, care nu se uită deloc în jur. Vorbește nonstop, spune imediat ce-i trece prin cap fără să treacă prin filtrul gândirii, enumeră sursa și costul fiecărui lucru cumpărat, numără cu voce tare calorii - pe ale ei și pe ale altora - și repetă fiecare detaliu în parte al fiecărui răhățel care i se întâmplă în viață.
   „A găsit o scuză și profită de asta. Serios, se răzbună pe mine fiindcă am adus un musafir pe capul lui fără să-l consult și pentru că nu am tupeu să-i cer să plece. Dar ca să rezolvăm problema asta, ar trebui să și vorbim, iar Vic face orice ca să evite asta. Preferă întotdeauna să argumenteze prin absență”.
   Aude ușa de la baie deschizându-se, se întoarce și îl vede ieșind fără cămașă, cu mușchii pocnind pe el deasupra blugilor.
   S-a ras și s-a dat cu gel. Se șterge pe ceafă cu prosopul. Cu un prosop curat, observă ea. L-a scos special din dulap. Trece pe lângă ea și intră în dormitor. Aruncă prosopul explicit într-un colț.
   - Vic...
   O ignoră. Se duce la pat și își ia cămașa.
   - Ieși în oraș?
   El își desface bufonii sidefați pe rând, refuzând să se uite la ea.
   „EU am călcat nenorocita aia de cămașă”.
   - Da.
   - Vic...
   Nu știe ce să zică. Vrea să-l convingă să se răzgândească, dar știe că n-are sens. El stă cu spatele la ea, se îmbracă și se încheie la nasturi. După cum își ține umerii încordați e clar că e nervos și-i mai și place asta.
   „Ce-i mai rău?” se întreabă. „Un tip ca Vic, care-și exprimă furia în tăcere și izolare sau unul care, asemenea bărbaților de pe-aici, o fac vocal, uneori fizic”.
   Se mai întreabă câteodată, în timp ce se învârte în jurul lui pe vârfuri, ca să nu-l deranjeze, cu nervii la pământ, neștiind unde se duce când pleacă de-acasă, dacă nu cumva ar prinde bine o mică criză de furie, scurtă și la obiect.
   - Te rog, hai să vorbim!
   Se întoarce cu profilul spre ea, cu colțurile gurii coborâte.
   - N-avem ce discuta, îi spune. Nu vreau să mai aud minciuni. Nu te mai ascult.
   - Dar nu mint! protestează pentru a mia oară. Vic! De ce nu mă crezi?
   El se răsucește și atacă precum cobra. Ea se face mică și încearcă să scape, dar o apucă de braț ca o menghină și își împinge fața într-a ei. A mijit ochii care-i lucesc ca diamantele. Îi simte aroma de mentă din gură, de la pasta de dinți.
   „Și-a pus în cap să agațe în seara asta. Să se răzbune pe mine. Crede că nu știu? Sau din contră? O face ca să vadă cât mai rezist înainte să cedez?”
   - Să nu îndrăznești să-mi vorbești! șuieră la ea. Te știu eu pe tine, Amber! Mincinoaso! Mincinoasă nenorocită și jegoasă! Toată viața m-ai mințit, nu? Te știu eu pe tine! Ești ca toate și vă știu eu pe voi! Credeam că ești altfel, dar nu, nu-i așa? Ești o târfă nenorocită, ca celelalte - îi dă drumul la braț și se îndepărtează - ca toate celelalte. O târfă mincinoasă! continuă, în timp ce se încheie la nasturi și cuvintele îi ies cu calm și firesc.
   O împinge spre coridor. Ea se sprijină, șocată, de balustradă.
   Vic trece pe lângă ea hotărât, cu fața împietrită. Câteva clipe mai târziu aude ușa trântindu-se.

   Ora 11.30 dimineața

   - Ai vreo cicatrice? întreabă Jade.
   Caruselul încetinește și nu știe dacă să se obosească să sară din el și să-l mai împingă puțin. E ciudat cât de plictisitor devine un carusel. În leagăne nu se plictisește niciodată.
   - Cicatrice? Da.
   - Și eu, spune Jade.
   Își ridică bluza și îi arată o linie imprecisă de puncte care-i traversa toracele.
   - Sârmă ghimpată, îi explică lui Bel. De când aveam 3 ani.
   - Tare! Cum? întreabă Bel.
   - Am căzut.
   - Ai avut copci?
   Jade scutură din cap.
   - Tata a zis că a fost vina mea c-am fost proastă.
   - Îhâm! murmură Bel, ca și cum înțelege logica.
   - N-o să mă-nvăț niciodată minte dacă nu mă gândesc la consecințe, spune Jade. Haide! Arată-mi!
   Bel se gândește și își suflecă mâneca, scoțând la vedere cicatricea de pe interiorul brațului superior.
   - De la operație, mi-am rupt mâna. Am un șurub metalic înăuntru. Se declanșează detectoarele de bombe dacă mă duc la aeroport. Mi-a ieșit osul și toate alea prin piele.
   - Mișto! Și cum ai reușit? se minunează Jade.
   Caruselul se oprește de tot. Bel se gândește cum să spună povestea.
   - Am căzut pe scări, când aveam 4 ani, spune cu calm, fără să adauge detalii.
   Sunt lucruri pe care nu le spui oricui, a învățat asta demult.
   Jade își scoate o sanda ca să-i arate o tăietură între degetul mare și cel de lângă el, care pătrunde un centimetru în laba piciorului cu o cicatrice roșie pe margini.
   - Pfuai de mine, cum ai făcut asta? exclamă Bel, impresionată.
   Jade țâțâie.
   - Eu și Shane ne jucam cu cuțitul lui Darren, ca să vedem care-i mai șmecher și nu m-am dat la o parte. Tata zice că nu-s normală.
   - Păi și te-ai dus la spital?
   - Pe bune? Ar chema imediat SS dacă ar vedea un membru al familiei Walker cu o rană de cuțit.
   - Ce-i SS? întreabă Bel.
   - Serviciile sociale. Sunt unii care vin și iau copiii de la părinți, îi explică Jade. Nu îngăduie oameni ca noi. Numele meu e în registrul „cu risc”, adaugă cu mândrie. Din cauza lui Shane. Că a căzut de pe acoperișul garajului când nu era mama atentă și de-aia e cum e.
   - Pe bune?
   Bel e încântată.
   - O prostie, se putea întâmpla oricui. Mai ai și altele? întreabă Jade.
   - Nu am unghie la un deget, spune Bel și își aruncă pantoful din picior.
   Jade se uită atent și admirativ la degetul mare.
   - Uau...
   Bel pare mândră. Era prea mică atunci când a pierdut-o și nu-și aduce aminte cum s-a întâmplat, iar lipsa ei o agită când se află în mulțime, de teamă că o pot călca oamenii din greșeală, însă faptul că impresionează un Walker e mare lucru. Se întreabă dacă să-i arate cicatricea de pe scalp, dar decide că nu vrea. Știe și ea deja că nu e bine să dai prea multe informații și-apoi nici pentru asta nu s-a dus la spital.
   - Vrei să ne dăm în leagăne?
   - Normal.
   Sar amândouă din carusel și traversează peticul de iarbă.
   - Sunt cam de rahat leagănele acum, spune Jade. S-au apucat și au pus limitatoare ca să nu ajungi prea sus. Steph zice că înainte te puteai da peste cap.
   - Cine-i Steph?
   Jade își dă ochii peste cap de parcă e cea mai stupidă întrebare din lume.
   - Sora mea. Locuiește în Carterton acum.
   - Unde-i Carterton?
   Jade dă din cap din nou. Fata asta pune întrebări tâmpite.
   - Departe, zice, dar are un Ford Cortina. Numai că prietenul ei n-o lasă să conducă fără el, așa că trebuie să aștepte până să vină aici. Zice că leagănele erau pe inele și dacă îți făceai vânt ca lumea, puteai să te tot dai peste cap.
   - Uau, cred că era mișto, minte Bel.
   - Da, și se întreceau ca să vadă care putea sări mai departe după ce-și dădeau drumul din leagăn în vârf. Zicea că ajungea până la groapa cu nisip. Numai că Debbie Francis a căzut pe balansoar și și-a spart dinții în el și pe urmă a venit primăria și a făcut în așa fel încât să nu mai poți urca mai sus de jumate.
   Se oprește în timp ce își alege leagănul și se urcă pe cel galben.
   - Debbie Francis a stricat distracția pentru toată lumea, declară ea.
   Bel alege leagănul roșu și se așază. Își face vânt și începe să se înalțe în aer.
   - Și câți frați și surori ai? întreabă.
   - Șase, anunță Jade dându-și importanță. Shane, Eddie, Tamara, Steph, Darren și Gary.
   - Sunteți catolici?
   - Nu, spune Jade cu suspiciune, ca și cum întrebarea era menită s-o prindă în plasă. Suntem creștini. N-ai cum să zici că nu suntem, că mergem la biserică de fiecare Crăciun.
   - Nu, nu, zice Bel. N-am vrut să zic asta... ziceam că... lasă.
   - Eu sunt cea mai mică, spune Jade cu mândrie. Mama zice că nu-s preferata ei.
   Bel își face vânt mai tare. De sus, vede peste gardul viu și observă un grup de adolescenți care se îndreaptă spre ei, pe alee. După ei se ține un pici, la care tot țipă că nu ține pasul cu ei.
   - Ei bine, eu sunt copil din flori, declară ea.
   Jade se încruntă cu reproș.
   - Cine zice asta?
   Bel ridică din umeri.
   - Toată lumea. Așa e.
   - N-ar trebui să lași lumea să zică chestii d-astea despre tine, spune Jade. Tata zice că dacă vrea cineva să se poarte urât cu tine, să faci și tu la fel, ca să vadă și el cum e.
   - Nu, spune Bel. Chiar sunt din flori, pe bune. Mama m-a făcut când era nemăritată.
   Jade e scandalizată.
   - Cred că glumești! Știi ce înseamnă asta? Tocmai ai făcut-o târfă pe maică-ta.
   - Ba nu, zice Bel.
   - O, ba da. Aoleu! Asta ai zis.
   - Avea nouășpe ani și a făcut o greșeală.
   Bel repetă ca un papagal ce a auzit toată viața.
   - Și sora aia a ta? Tot din flori?
   - Soră vitregă, o corectează Bel. Nu. Ea e o fiică adevărată.
   - Și tatăl tău nu e tatăl tău?
   - Normal că nu. Tatăl meu așa-zis adevărat ține un bar în Thailanda. Am două surori din flori, dar cu asta se pare că n-are nimeni nicio problemă.
   - Le-ai cunoscut?
   - Nu fi proastă! Nici pe el nu l-am cunoscut. Lucinda le zice Nong și Pong.
   - Cine e Lucinda?
   - Mama.
   - Uau, spune Jade, mama m-ar pocni de nu m-aș vedea dacă i-aș zice Lorraine!
   - Lucinda m-ar omorî dacă i-aș zice mami, spune Bel. Zice că oricum o fac să se simtă bătrână.
   Adolescenții ajung la poartă. Sunt 7 cu totul, și băieți, și fete, toți îmbrăcați în uniformă, cu părul lung și machiați cu dermatograf, dați cu roșu în obraji, cu bentițe pe frunte și creion corector care le acoperă craterele de pe ten. Băieții poartă cămăși fără guler, băgate în blugii atât de strâmți, încât probabil că le amenință viitorul fertilității, iar fetele și-au pus pe ele tot dulapul, strat peste strat, ca Madonna.
   „Le pun invers, de fapt, cu sutienul peste maioul care e pus peste tricou”, își spune Bel.
   - Băga-mi-aș picioarele, e Darren! exclamă Jade.
   Bel ridică privirea curioasă. Până și ea a auzit de Darren Walker. Are șaisprezece ani și este celebru în sat. Și nu în sensul bun. De când a fost exmatriculat de la Chippin Norton Comprehensive la cincisprezece ani, cu șase luni înainte să poată părăsi legal școala de capul lui, se plimbă între bancă, monumentul războiului și terenul de joacă, cu mici pauze - după cum umblă vorba - pentru a da câte o spargere în casele de pe drum, ca să facă rost de bani de țigări și băutură. Așa cum se zice în sat, e echivalentul unui gangster și, prin nu se știe ce mister, câștigător la loteria genetică, fiind binecuvântat cu aspectul bărbatului puternic, dar tăcut, care face fetele să se bată pentru el în toaleta școlii din sat. În ciuda reputației pe care o are familia lui când vine vorba de mirosuri și păduchi, Darren s-a încurcat cu jumătate dintre colegele lui de an și cu jumătate din anul mai mare.
   Bel îi studiază structura osoasă, similară cu cea a lui Adam Ant, o claie de păr castaniu, trupul lung, slab și musculos și se întreabă cum de este zeitatea asta înrudită cu fata cu mutră de mops de lângă ea. Nefiind printre norocoșii care devin populari, Bel își face deja calculele că Jade ar putea deveni Cea Mai Bună Prietenă a ei. Dar chiar și așa, trebuie să recunoască faptul că fata pare modelată din slănină. Darren o ține lejer, pe după umeri, pe Debbie Francis, fata care a intrat cu capul în balansoar, și Bel devine geloasă. Apoi, băiatul rânjește și fantezia ei temporară se dizolvă.
   - Marș! exclamă el.
   Jade se prinde de lanțul leagănului și se uită urât la el.
   - Du-te-n mă-ta, Darren!
   - Ooo! fac acoliții lui.
   - Am venit s-o dăm pe Chloe în leagăn, spune Debbie.
   Jade ridică din umeri.
   - Sunt destule leagăne.
   - Da, dar noi pe ăla îl vrem, insistă Darren posesiv.
   Și abia atunci pare că o vede pe Bel. Își întoarce privirea mieroasă spre ea și o măsoară din cap până-n picioare. Fata se înroșește de furie și își fixează ochii de turla bisericii din depărtare.
   - Cine-i prietena ta?
   - N-ai tu treabă, Darren Walker! strigă Jade.
   - Las’ c-o știu eu...
   Un băiat cu cercei de pirat ca George Michael înaintează și se uită lung la ea, cu brațele încrucișate. Bel îl recunoaște pe Tony Dullond, fiul proprietarului garajului, care și-a lăsat barba să-i crească, rară și moale. Tatăl ei vitreg se ceartă de 2 ani prin tribunale cu tatăl lui din cauza unei cereri de planificare. Acum trebuie să se ducă în Chippy după benzină.
   - E Annabel Scaramanga.
   - Ba nu, protestează ea. Nu mă cheamă Scaramanga, ci Oldacre. Annabel Oldacre.
   - Uuu! fac băieții din nou.
   Soarele dispare după un nor. Fetița a rămas în urmă și se uită mirată la Bel, de parcă vorbește limbi străine.
   - Ete na! exclamă Debbie. Ia zi „s-în”.
   - S-în, repetă Bel cu suspiciune.
   - Zi „gâm”! strigă Tony.
   Leagănul încetinește sub ea. Nu poate să-și facă vânt în timp ce încearcă să se prindă ce se întâmplă.
   - „Gâm”, repetă ea.
   - Zi „fată”! mai strigă cineva.
   Cuvântul iese imediat, dar simte că i se strepezesc dinții.
   - Acum zi-le deodată, spune Darren, în timp ce se apropie.
   - Nu, protestează Bel.
   - Foarte bine. Jos din leagăn.
   - Nu, intervine Jade. Du-te dracului, Darren!
   El țâșnește, apucă leagănul lui Jade și îl oprește brusc, violent.
   Jade nu se mai poate ține de lanțuri și cade pe spate, cu picioarele în aer, în țărână. Rămâne blocată și se chinuie să tragă aer în piept.
   - Doar ți-am zis, spune Darren.
   - Du-te dracului, Darren! înjură din nou.
   Se îneacă și inima stă să-i sară din piept.
   - În locul tău m-aș ridica, dacă nu vrei să te lovești la cap cum te-ai lovit la fund. Hai, Chloe!
   Se întoarce spre fetița de 5 ani, căreia i se vede mutrița prin gluga hanoracului roz de nailon pe care a strâns-o bine la gât, cu toate că e foarte cald afară. E îmbujorată de căldură și în spatele lui Debbie uitându-se fix și curios la Jade.
   - Hai! ordonă Debbie.
   - Nu vreau, spune Chloe.
   - Las-o, insistă Darren, ea face cum îi zic eu.
   O împunge pe Jade cu piciorul.
   - Haide! Nu vezi c-o sperii?
   Jade se ridică în fund și se uită fulgerător la copil, în timp ce își masează brațul pe care și l-a lovit într-o piatră. Chloe înțelege semnificația privirii și se ascunde și mai mult în spatele surorii ei.
   - Nu te mai da mare, Darren! spune Jade. Nu impresionezi pe nimeni.
   - Haide, Jade! spune Bel. Hai să plecăm!
   - Uuu! răspund copiii mai mari în cor la vocea ei.
   Ea îi ignoră cu un dispreț imperial. Jade fierbe de furie și umilință, dar nu e proasta satului.
   - Hai, Chloe! insistă Darren din nou.
   Fetița vine șovăitor spre el, mânată din spate de sora ei.
   Debbie poartă un maiou strâmt, cu dungi, un sarafan pe deasupra, iar pe brațe și-a tras crăcii unei perechi de colanți tăiați. Pe umeri îi atârnă stângaci o geacă de piele cu ținte. Și-a strâns părul în coadă de cal și și-a lipit gene false de cele blonde și boante ale ei, iar acum le flutură la Darren. De urechi îi atârnă niște cercei cu crucifix.
   - Nu fi egoistă, îi spune pios lui Jade. E mai mică decât tine.
   O ridică pe Chloe în brațe și o așază pe leagănul încălzit de Jade, pe care începe să-l împingă.
   - Mi-e foame, spune Chloe.
   - Aoleu, m-ai înnebunit! Te-am adus la leagăne, da? se răstește Debbie.

17

   - Îmi pare rău, amice, cred că ai alt număr! Nu-i nicio Jade aici, spune Jim.
   Lui Kirsty îi alunecă mâinile pe volan și mașina apucă să vireze un pic spre stânga, înainte să preia controlul.
   - Mami! protestează Sophie în spate.
   A vărsat sucul de portocale peste echipamentul de tenis.
   - Nu-i nimic.
   Jim încheie convorbirea și închide.
   - Scuze, scuze, nu știu ce s-a întâmplat, am derapat.
   - Sunt udă toată, se plânge Sophie.
   - N-are nimic, spune Jim. Până luni se usucă.
   „Calm. Trebuie să-mi păstrez calmul”.
   - Cine era? întreabă Kirsty.
   Se apropie de un giratoriu și bagă într-a treia.
   - Greșeală, spune Jim. Voia să vorbească cu Jade.
   - A...
   - Ce-avem la gustare? întreabă Sophie.
   - Nu știu, răspunde ea vag. Crochete de pește?
   „Jade. Un tip care voia să vorbească cu Jade. Nu era ea, nu era Bel, ci un bărbat. Doamne! E cineva pe urmele mele? O fi fost o coincidență? Fir-ar să fie! M-au prins ăștia de la Mail on Sunday până la urmă?”
   - Crochete de pește? Dar e sâmbătă! protestează Sophie.
   - Și ce?
   - Alții comandă mâncare sâmbăta! Chinezească, de exemplu.
   - Da, spune Jim, alții nu primesc lecții de tenis și de pian. Ai de ales, Sophie! Nu suntem bogați. Oamenii în situația noastră nu primesc și una, și alta.
   Sophie mârâie.
   - Mâine fac friptură, o încurajează Kirsty. Pui și toate alea. Nu mai da cu piciorul în scaun, Sophie!
   - Dar sunt vegetariană! țipă ea.
   - Pe bune?
   Jim se întoarce la ea.
   - De când?
   - Niciodată nu mă ascultați!
   - Ba sigur că da, Sophie! o tachinează el. Fiecare cuvințel în parte. Nu mă mir că nu vrei crochete de pește. Ce părere ai, draga mea?
   Se întoarce spre Kirsty.
   - Să-i facem o salată?
   - Normal, răspunde Kirsty. Avem o grămadă de salată verde în grădină, numai bună de mâncat. Îmi pare rău, Sophie, dacă știam, îți culegeam zilnic!
   Sophie mormăie.
   - Nu-s genul ăla de vegetarian. Nu d-ăla care mănâncă salată.
   Jim se uita la Kirsty.
   - A, tu ești de-aia care mănâncă ciocolată.
   Sophie se uită urât pe geam.
   - Nu-mi plac crochetele de pește.
   „Dacă ajungem acasă și sunt fotografi la ușă? Ce mă fac? O să-i termine, nu doar revelația, ci minciuna în sine. El o să afle că-n toți anii ăștia a trăit cu o străină. O să creadă că dacă i-am tras o minciună atât de mare, probabil că mint în orice privință. O să se întrebe dacă l-am iubit vreodată”.
   - Nicio problemă, draga mea! răspunde Kirsty. Ce zici de un sandviș cu salată verde?
   - Asta nu-i cină! protestează copila.
   - O să mănânci o grămadă de salată dacă vrei să fii vegetariană, ai face bine să te obișnuiești cu asta.
   - Și fasole, adaugă Jim. Nu uita de fasole. 

 ............................................