......................................................
4-6
A deschis iarăși ușa frigiderului, și-a luat o sticlă de bere și a desfăcut-o forțând capacul într-o spiță a suportului pentru farfurii.
......................A deschis iarăși ușa frigiderului, și-a luat o sticlă de bere și a desfăcut-o forțând capacul într-o spiță a suportului pentru farfurii.
Ar fi băut-o privind pe fereastră, ascuns pe după perdele, dacă priveliștea nu s-ar fi rezumat la un perete roșu din cărămidă.
Pentru o clipă, inima i s-a zbătut în piept ca o pasăre prinsă în capcană, dar nu a băgat-o în seamă. Când ai 52 de ani și atâtea doruri în suflet pe câte avea Nicholas, e firesc ca inima să ți se mai agite câteodată între coaste.
A deschis un sertar de lângă aragaz și a scos de acolo un pachet vechi de țigări. Se lăsase cu mulți ani în urmă de fumat, la insistențele Sophiei, pe vremea când astfel de vicii nu i se păreau o risipă de timp și de bani.
De fapt, așa începuse stilul acela de viață calculat până la ultima zecimală. De la ea pornise zgârcenia lui.
Obișnuia să îi cumpere câte un trandafir galben în fiecare joi, ziua în care se întâlniseră pentru prima oară, dar a a pus capăt acestui obicei imediat după nuntă, când el a așteptat-o cu un buchet întreg în prag în timp ce ea dădea jos din mașină valizele în care își îngrămădise viața.
- Nicholas, scumpule, știi deja cât de mult te iubesc, așa-i? l-a întrebat ea strângând la piept o geant verde dintr-un material tricotat cu fir gros.
El i-a răspuns cu un zâmbet și roșeață în pbraji, nu și-a dat seama că ea începea să-l modeleze, să-l schimbe după bunul plac.
- Nu trebuie să faci asta în fiecare săptămână, trandafirii sunt atât de scumpi și, în plus, mie nu îmi plac florile.
I-a luat buchetul din mâini, sărutându-l pe obraz, și l-a așezat într-o vază de sticlă pe masa din bucătărie. Nicholas a rămas pe loc, simțindu-se de parcă ar fi greșit cu ceva.
Șase zile la rând a privit cum florile iubiri lor s-au desfăcut, iar mai apoi s-au ofilit. Dacă ar fi crezut în semne subtile oferite de soartă, poate și-ar fi pus niște întrebări, dar el nu credea în multe lucruri, așa că a renunțat să mai cumpere trandafiri.
De-a lungul timpului a renunțat la multe alte lucruri, a renunțat să meargă în weekend la meciurile de baseball pentru că era mai ieftin să le privească de acasă, a renunțat la colecția de discuri, la țigări și la multe altele.
De fiecare dată când renunța la ceva, o făcea pentru ea, îi spunea „te iubesc” fără să se folosească de cuvinte și o vreme a crezut că era de ajuns, că asta o făcea fericită, până într-o zi când s-a hotărât că îl modelase perfect, dar că nu era ceea ce își dorea ea, până într-o zi în care el nu a mai avut ce să schimbe, iar Sophia încă nu era pe deplin mulțumită.
Poate o iubise prea mult sau poate îl iubise prea puțin, nu ar fi știut să răspundă dacă l-ar fi întrebat cineva. Știa doar că, înainte de plecare, ea îl sărutase pe obraz.
- Suntem prea... diferiți, îi spusese prin geamul mașinii, în loc de rămas-bun.
Iar lui i-ar fi plăcut să o creadă, ar fi fost un motiv suficient de bun să se despartă, dar nu a putut, cci în sufletul său știa că, în realitate, se asemănau prea mult. Și era doar vina ei.
Îl modelase în așa fel încât să îi semene și, fără să își dea seama, dăduse la o parte toate acele straturi care o făcuseră să îl iubească.
Existaseră și momente frumoase între ei, schimbările se petrecuseră în timp, nu toate odată, însă tristețea care umplea pereții între care Nicholas trăia singur făcea amintirile să doară, indiferent dacă erau plăcute sau nu.
De când rămăsese singur, încerca să se schimbe înapoi, să se regăsească pe el, cel dinainte, numai că nu reușea să își amintească prea bine cum era viața înainte de ea.
În ultimii 5 ani nu fumase mai mult de 7 sau 8 țigări. Pachetul era încă pe jumătate plin. Îl acundea într-un sertar, lângă ustensilele de bucătărie pe care nu le folosea niciodată, iar când avea câte o zi proastă, își îngăduia să fumeze.
Unul dintre lucrurile care îi plăceau la țigări era că nu aveau termen de valabilitate. Lui Nicholas îi plăceau toate lucrurile care nu aveau termen de valabilitate. Era de părere că și iubirea ar fi trebuit să fie un astfel de lucru.
În acea seară ar fi fumat toate țigările rămase în pachet și poate câteva în plus.
A deschis pachetul, și-a așezat o țigară între buze și a căutat bricheta în fiecare colțișor al bucătăriei.
Maxilarul i-a fost străpuns de o durere ca un cuțit. Nicholas nu era unul dintre acei oameni care se plâng din orice, ba dimpotrivă, credea că, cu cât acorzi mai multă atenție unei suferințe, cu atât te chinuie mai mult.
A găsit bricheta într-un târziu, ascunsă într-o cutie metalică de biscuiți împreună cu alte fleacuri pe care nu le prea folosea.
Și, cum spuneam, ar fi fumat-o privind pe fereastră, ascuns pe după perdele, dacă priveliștea nu s-ar fi rezumat la un perete roșu din cărămidă.
Cândva, de la acea fereastră putea să vadă până departe, în josul străzii, acolo unde arhitectura podului se înălța către cer. Lui Nicholas îi plăcea să își ba cafeaua privind soarele răsărind din spatele podului. Razele roșietice care se strecurau printre ochiurile metalice scăldau orașul în jocuri calde de lumină și îi încălzeau sufletul.
Privise răsăritul de al acea fereastră în fiecare dimineață, până când un constructor nesuferit se hotărâse să ridice ditamai clădirea chiar lângă casa lui.
Și-ar fi dorit să facă scandal, să dea pe cineva în judecată, ar fi vrut să lupte pentru acea priveliște, era, cu siguranță, o priveliște pentru care merita să lupte, dar Sophia fusese de părere că nu ar trebui să se pună rău cu oficialii de la primărie, așa că renunțase la luptă, acceptase soarta crudă pe care urmau o să aibă diminețile lui liniștite, înghițind în sec de fiecare dată când un nou strat de cărămizi mari și pătrățoase era adăugat la construcție.
Nicholas se săturase să privească acel zid.
A luat berea de pe masă și a ieșit, încălțat cu o singură cizmă, mutând țigara dintr-un colț în altul al gurii. S-a așezat pe treptele de la intrare, a aprins-o tacticos și s-a rezemat de ușă, trăgând în piept fumul greu.
Oricare ar fi fost aparențele care pluteau în jurul lui, nu îi era dor de Sophia, doar de copii. Îi era dor de sentimentul acela de împlinire care îl îmbrățișa la orice oră din zi sau din noapte când era tentat să cadă în patima melancoliilor amare dintr-un motiv sau altul.
A mai tras un fum, adâncindu-se în gânduri.
Nu foarte departe de el, la un colț de stradă, trei băieți nedumeriți se întrebau încotro să o apuce.
Max ar fi vrut să meargă înainte, așa cum îi îndruma GPS-ul, însă Luke pretindea că știe o rută mai scurtă și nu a durat prea mult până să înceapă cearta.
Jake a rămas deoparte, lui nu îi plăcea să se certe. Pentru el nu conta dacă alegeau ruta ocolitoare sau cea mai scurtă, voia doar să ajungă la stația de autobuz, să părăsească orașul și să fie așteptat la sosire cu mâncare caldă și jucării, așa cum i se promisese.
- Fie! a strigat Max. Mergem pe unde vrei tu.
- N-o spune de parcă ar fi ceva rău.
- N-o spun nicicum, s-a apărat băiatul, încrucișându-și mâinile la piept.
- Scutește-mă, bine?! Cunosc orașul ăsta mult mai bine decât tine. Dacă mergem pe unde zice chestia aia din...
- Băieți!
Privirea lui Jake a fost captată de o pată roșie de culoare, în josul străzii. Cei doi erau absorbiți de argumente irelevante și nu l-au auzit.
- Chestia asta e proiectată să calculeze cea mai rapidă rută. Nu spun că nu ai dreptate, spun că poate s-a blocat strada sau un elicopter a aterizat în mijlocul ei sau că...
- Băieți!
- Un elicopter în mijlocul străzii ar putea categoric să ne încetinească, mai ales dacă au ajuns polițiști acolo.
- Băieți, uite!
- Ce-i? au strigat la unison Luke și Max.
Când s-au oprit din vorvit, Jake deja se îndepărta, alergând cât putea de repede, însuflețit de ceva ce doar iubire sau magie putea fi.
E ușor să crezi în povești, dorințe și magie când sufletul ți-e fraged, iar inima nebună, când de ani întregi tânjești după miracole care se lasă așteptate.
Jake nu a fugit pentru că a vrut să o facă, a fugit pentru că așa a simțit. A fugit pentru că el încă mai credea în magie.
#CăutândulPeMax
Trecuseră exact 23 de minute de când postase fotografia pe internet și adunase, în total, vreo 7 like-uri, două comentarii care nu erau de niciun ajutor de la părinții unor colegi de clasă și o singură distribuire a postării. Mai rău de atât nici că se putea.
A apăsat pe hashtag, a reîncercat pagina și... nimic. Nimeni nu folosea hashtagul ei. Nu îi păsa nimăui că Max dispăruse și că ea nu reușea să-l găsească.
Nu doar că se îndoia se aptitudinile ei de detectiv, era gata să renunțe.
- Știi care e cel mai trist lucru Hastings?
Jackson i-ar fi putut face o listă întreagă de lucruri care i se păreau triste. În ultima vreme nu i se prea întâmplase nimic care să îl bucure, aproape că uitase cum să fii fericit.
Cum nu a răspuns, Delilah a continuat să vorbească, mintea îi lucra într-un ritm frenetic încercând să găsească o soluție.
- Că uneori nu e de ajuns să încerci. E trist, nu-i așa?
Era, într-adevăr, al naibii de trist, iar Jackson o știa cel mai bine, el încercase toată viațăa, încercase să compună o piesă pe care să nu o poată ignora nimeni, încercase să își urmeze visul, să găsească fericirea, încercase din răsputeri să iubească așa cum „trebuia”, nu așa cum știa el să o facă.
Se întreba adesea dacă încercase destul, dacă era ceva ce ar fi putut face și nu făcuse. Dar adevărul e că Delilah avea dreptate, uneori nu e de ajuns să încerci, chiar dacă toți acei oameni de la televizor și din cărți spun că e.
- Știi, Hastings... mama mi-a spus întotdeauna că, dacă îmi pun ceva în minte, nimic nu mă va opri să obțin acel ceva.
- E un sfat bun, a mormăit Jackson, amintindu-și de propria mamă, de țipetele din noaptea în care a plecat și de anticiparea sumbră pe care i-o strigase din prag: E un vis prostesc, Jackson, alergi după năzuințe. Să nu te întorci la mine când vei da greș.
El nu se oprise din drum să îi răspundă, aruncase bagajul pe bancheta din spate și plecase fără să privească înapoi. Își dorise de un milion de ori să se întoarcă, dar nu era pregătit să recunoască că ea avusese dreptate, că alergase după un vis prostesc și dăduse greș.
- Mama mereu dă sfaturi bune.
- Vorbești mereu despre ea și... pare o femeie pe cinste, dar tatăl tău?
Nu își dădea seama de unde pornea junghiul acela de curiozitate care care îl îndemna să pună astfel de întrebări. Cuvintele îl pișcau de limbă și nu le putea opri să ajungă pe buze.
În sufletul fetei nu s-a cutremurat nimic, auzind această întrebare care înainte îi făcea inima să tresalte nebunește în piept. În sufletul ei nu s-a mai mișcat nimic.
Viollet evitase să spună lucrurilor pe nume, preferase să ambaleze totul frumos și să țeasă povești capabile să nu dezamăgească, însă Delilah știuse dintotdeauna adevărul, știa că el nu le iubise suficient de mult, știa că ele nu fuseseră de ajuns.
Îl așteptase ani întregi, era cadoul pe care și-l dorea în fiecare an de Crăciun și dorința arzândă pe care și-o punea când pândea stele norocoase pe cer, dar în ultimul an ceva se schimbase.
Harry.
Harry apăruse în viețile lor și făcuse toate așteptările să fie uitate de parcă ar fi fost un magician. Nu se potrivea perfect în locul acela pe care i-l rezervase tatălui ei, însă încerca, el chiar încerca și poate că uneori nu e de ajuns să încerci, dar poate că alteori e.
Nu poți să completezi aproape 12 ani de absență ai altcuiva într-unul singur, dar sentimentul pe care Harry i-l oferea prin simpla sa prezență era unic și minunat, dincolo de toate micile sale imperfecțiuni.
În preajma lui, Delilah nu se simțise niciodată nesigură și nu simțise niciun gol adânc pe care să nu știe cu ce să îl completeze. În preajma lui simțise că poate și că atunci când nu va putea, cineva va fi în spatele ei să o sprijine.
Cu 1 an în urmă, răspunsul pe care l-ar fi dat ar fi fost cu totul altul, despre un bărbat pe care visuri mărețe îl chinuiau, chemându-l spre ele, după cum o femeie, iubindu-l prea mult, nu a vrut să îl țină legat de ea, însă se întâmplaseră prea multe în ultimul an, iar Delilah începea să înțeleagă că nu putea rămâne pe loc la nesfârșit, să aștepte ca niște simple povești să devină într-o bună zi realitate.
A privit în zare, la șirul de lumini aprinse dinaintea lor și a ales să spună adevărul, spusese prea multă vreme povești.
- Tata mă mai strânge o secundă în brațe după ce eu sunt gata să îi dau drumul și are răspunsul la întrebări la care mama nu ar ști să răspundă, cum ar fi „ce e curentul continuu?” sau „cum funcționează un motor?”, chestii din astea pe care le știu tații de obicei.
Jackson nu a reușit să stârpească acea urmă de gelozie care se lupta să crească, așa că și-a afundat mâinile mai adânc în buzunare și a privit luminile colorate agățate la geamurile clădirilor.
„Tata mă mai strânge o secundă în brațe după ce eu sunt gata să îi dau drumul”, spusese fata, un lucru pe care Jackson nu știuse niciodată să îl facă. El îmbrățișa adesea o secundă mai puțin.
Asta să fi iubit Viollet la acel bărbat, oare?
- N-o să-l găsim, a oftat Delilah, mai mult pentru sine.
Jackson încă se mai gândea la acele îmbrățișări care durează o clipă mai mult. I-ar fi plăcut să fie și el așa, capabil de gesturi mărunte, dar pe care cineva să le observe și să le pună bine, într-un colț de suflet, la păstrare.
Și-a privit ceasul, încruntându-se. Mai aveau vreo două ore la dispoziție pentru a ajunge la timp la postul de radio.
Încercase întreaga zi să se convingă că acea carte de vizită pe care o păstra în buzunar era răsplata pentru anii în care muncise fără pauză pe nimic, dar trebuia să recunoască, deși nu îi făcea plăcere, că totul i se datora lui Delilah. Ea era scânteia de noroc care îi lipsise mereu.
S-a simțit brusc dator să o ajute să își găsească fratele, numai că nu își dădea seama cum.
- Dacă eram una dintre acele vedere de pe Instagram, cu siguranță l-am fi găsit până acum, a încercat să glumească.
Fata nu a râs pentru că o idee tocmai i se aprinsese în minte.
- Asta e! Hastings, ești un geniu, a strigat. Avem nevoie de o vedetă!
- Cunoști vreuna?
- Cred că da.
Delilah nu fusese niciodată cu adevărat mândră de protestul ei. Poate doar puțin, la început. Încadrase, în secret, acea zi la categoria dezastre, deși se întâmplaseră o mulțime de lucruri bune atunci.
Chiar dacă nu reușise să obțină acea zi liberă pentru Viollet, obținuse multe alte lucruri, printre care și o prietenie destul de ciudată cu o oarecare jurnalistă care își dorea cu ardoare să aibă ceva de spus.
Adele profitase la maximum de momentul ei de glorie, știa mai bine decât oricine că lumea te uită repede dacă te scapă din vedere chiar și pentru o singură clipă. Ea nu le dăduse voie să o uite.
Își lua munca de jurnalist independent în serios și devenise acea voce tăioasă, dar sinceră, de care mass-media avea nevoie. Articolele ei erau citite de zeci de mii de oameni pentru că, spre deosebire de mulți alții, Adele avea ceva de spus și merita să fie ascultată.
Ea și Delilah își mai scriau uneori, nu te debarasezi prea ușor de oamenii cu care ai împărțit cândva o celulă în arestul poliției, iar ele nu își doreau să se debaraseze una de alta.
Adele era, cu siguranță, răspunsul problemelor ei, numai că, înainte să apuce să îi scrie, i-a mai venit o idee.
A scos din rucsac un marker roșu și un bloc întreg de post-ituri colorate. A scris ceva pe prima bucată de hârtie, apoi a lipit-o pe peretele de alături.
Jackson încerca să se prindă ce face, i se părea important, deși nu își dădea seama cum ar putea un simplu bilețel să fie important.
Delilah a fotografiat bucata de hârtie și i-a trimis fotografia lui Adele.
„Nu e chiar un protest”, a scris ea la început, „dar e ceva ce îmi doresc să ajungă la cât mai mulți oameni...”
Într-un alt oraș, la sute de mile distanță, Adele își bea a treia cafea din acea zi în fața monitorului. Nici nu își dăduse seama când întunericul luase loc luminii plăcute din biroul ei. Era un singur om care muncea cât zece, dar nu se putea opri, erau atâtea lucruri importante care meritau să se facă auzite, încât ea nu își permitea să piardă vremea.
Când a deschis mesajul primit de la Delilah, a refuzat pentru o clipă să creadă că era adevărat. A apăsat pe numele fetei și a ajuns instantaneu pe profilul ei. Abia atunci s-a convins că nu i se juca o festă.
Din obișnuință, a aruncat o privire spre ușă, sperând că se va deschide, lăsând să intre în birou acel zâmbet timid după care se topea, dar partea rațională din ea a trezit-o la realitate, în acea seară nimeni nu avea să deschidă ușa biroului sau să îi ceară să lase muncă deoparte, printre săruturi.
A bătut cu degetele în lemnul zgâriat al biroului de câteva ori, întorcând situația pe toate părțile, în căutarea cuvintelor potrivite. Delilah se pricepea să iasă în față, dar avea nevoie de un mic imbold pentru a se face auzită.
Și-a apăsat palmele reci pe obrajii fierbinți citind pentru a zecea oară cele trei cuvinte de pe bilețelul din fotografie. Fata asta știa cum să atragă atenția. Ea nu a făcut decât să o ajute puțin.
A descărcat ambele fotografii și, după un scurt schimb de mesaje în care a cerut câteva lămuriri, s-a apucat să își scrie postarea.
Când a pus ultimul punct, a zâmbit satisfăcută, dându-și seama că îi lipsise doza aceasta de nebunie. Să facă auzite problemele usturătoare ale lumii era scopul ei și o împlinea, dar parcă simțea nevoia să iasă din tipar câteodată.
„Cu toții simțim nevoia uneori să fugim departe fără să privim înapoi, nu-i așa?! Ei bine, azi, Max a simțit la fel. E doar un copil, pierdut în imensitatea unui oraș care ar putea să îl copleșească. Ajutați-ne să-l găsim pe Max.
Chiar dacă nu l-ați văzut, ne puteți ajuta să ducem acest mesaj la el.
Haideți să împlinim, împreună, un miracol de Crăciun.
#CăutândulPeMax #PierdutÎnNewYork”
A postat mesajul împreună cu cele două fotografii și s-a lăsat pe spate în scaun. Era tot ce putea să facă, dar spera că ceilalți puteau face mai mult.
Delilah a citit postarea de pe pagina oficială a site-ului de știri coordonat de Adele cu un nod în gât. Reacțiile se dublau de la o secundă la alta, iar ea nu se putea sătura să reîncarce postarea iar și iar.
- Ești un geniu, Hastings, a strigat, sărindu-i lui Jackson în brațe.
El a cuprins-o cu brațele și a strâns-o ușor la piept. Avea atâta nevoie de o îmbrățișare și nici nu își dădea seama.
- O să-l găsim, a șoptit.
- Știu, i-a răspuns fata, pentru că ești cel mai bun ajutor de detectiv.
Când i s-a desprins din brațe, Jackson s-a simțit ceva mai gol decât înainte sau poate doar mai ușor.
- Acum haide, nu putem sta degeaba.
I-a întins jumătate din teanctul de post-ituri și un marker negru și a pornit înainte, scriind de zor.
Jackson a privit primul bilețel lipit de perete, i se părea în continuare important, deși tot nu reușea să-și dea seama cum ar fi putut un simplu bilețel să fie atât de important.
A copiat cele trei cuvinte străduindu-se să scrie cât mai clar cu putință. Când a ridicat Markerul de pe hârtie, s-a declarat mulțumit de rezultat și a înaintat cu pași măsurați spre clădirea următoare. A găsit un loc care i s-a părut potrivit și a lipit acolo marginea de sus a pătratului verde, apoi a mers mai departe, în urma fetei, împrăștiind în același ritm un mesaj care urma să capete un ecou răsunător.
„Întoarce-te acasă, Max.”
Lumini care se sting
Lumea părea scufundată într-un borcan cu apă când Iris a reușit să își elibereze piciorul de sub bordul mașinii. Îi țiuau urechole și totul în jur se auzea înfundat, iar capul îi pulsa mai tare decât o făcuse după cea mai cruntă beție.
Luminile orașului se jucau prinselea prin fața ochilor ei și nu reușea să focalizeze.
Îi tremurau genunchii și fiecare pas era ca un maraton.
Și-a prins capul în mâini, încercând să își limpezească gândurile, apoi luminile s-au stins, iar ultimul lucru pe care l-a simțit a fost atingerea rece a asfaltului de sub obrazul ei.
Adevăratul Moș Crăciun
Nicholas abia așezase sticla de bere pe treaptă. A închis ochii și a inspirat aerul rece amestecat cu fum de țigară. Simțea furnicături în piciorul acoperit de șosetă, dar nu putea să se plângă, era răul cel mai mic din acea zi.
Dacă asculta cu atenție, putea auzi ritmul grăbit în care timpul se scurgea pe lângă el, semăna cu un vuiet subtil sau cu un șuierat de săgeată.
O pisică a mieunat pe un acoperiș, nu foarte departe. Un clopoțel a sunat vesel atunci când cineva a intrat într-un magazin. De la balconul unui apartament au răsunat colinde.
Numai la el acasă era liniște mereu. Lui Nicholas i-ar fi plăcut să fie și la el acasă gălăgie uneori.
Lumina felinarului din stradă s-a aprins, portocalie și blândă și, o clipă mai târziu, brațele copilului s-au prins în jurul gâtului bărbatului.
Nicholas s-a speriat. Ar fi vrut să se apere în vreun fel, din instinct, să îl dea la o parte și să restabilească singurătatea firească în care își ducea zilele, însă suspinele adânci ale băiatului l-au zguduit și pe el, iar inima nu i-a îngăduit să se împotrivească.
Și-a așezat mâna pe spatele băiatului și l-a tras încet mai aproape de el, așa cum ar trebui să se întâmple mereu când cineva plânge, iar altcineva se întâmplă să se afle prin preajmă.
- Ești Moș Crăciun adevărat? l-a întrebat copilul, plin de speranță, printre suspine.
- Sunt, i-a răspuns Nicholas, fără să stea pe gânduri, alegând minciuna în locul adevărului, căci reușea să își dea seama că adevărul nu ar fi făcut niciun bine.
Jake și-a ascuns fața în catifeaua moale a costumului și a zâmbit printre lacrimi, așa cum nu își amintea să fi zâmbit de când își lăsaseră părinții în urmă. Putea să audă pașii grăbiți ai fratelui său și ai lui Max apropiindu-se, dar nu îi păsa, nimic nu l-ar fi putut desprinde din acea îmbrățișare caldă. Îl găsise în sfârșit pe Moș Crăciun.
I-a șoptit ceva la ureche, atât de încet, încât șoapta a părut a fi mai degrabă un vis sau o închipuire și totuși ochii bărbatului s-au umplut de lacrimi pentru că numai realitatea putea fi suficient de crudă cât să dea naștere unor dorințe atât de sfâșietoare.
Luke și-a mușcat buza de jos, într-o încercare disperată de a opri lacrimile care se luptau să îi împăienjenească ochii. Nu recunoștea niciodată, nici măcar față de el însuși, dar Jake era încă un copil pe ai cărui umeri firavi viața pusese prea multe greutăți, însă asta nu îl împiedicase să își păstreze inocența și sufletul nevinovat.
Pe Nicholas, căldura îmbrățișării și moliciunea blândă a băiatului l-au purtat departe, cu ani în urmă, până în acele seri de iarnă în care Zoey îi făcea loc în patul îngust, iar el se așeza lângă ea și îi citea povești ore întrego, chiar dacă adormise de mult. Sophia privea adesea pe furiș din prag, zâmbind, iar el iubea acele zâmbete și o iubea pe ea, mai mult ca niciodată.
Când se preschimbaseră, oare, acele zâmbete în gânduri de despărțire? Când îl schimbase ea pe el atât de mult încât să nu îl mai poată iubi?
I-ar fi plăcut să existe o linie, să existe mereu o linie între prea mult și prea puțin, între fericire și regret, între mai stau și plec. I-ar fi plăcut al naibii de mult, însă...
Poveștile din fiecare seară pe care le citea copiilor fuseseră înlocuite cu filme și documentare privite în sufragerie, până târziu, iar zâmbetele Sophiei, de o singurătate cu care el nu reușea să se obișnuiască.
Jake și-a tras nasul printre suspine, iar Nicholas și-a dres glasul, puțin stânjenit de propriile sentimente.
- Sper că nu ai de gând să îți sufli nasul pe costumul Moșului, l-a atenționat cu blândețe, abia l-am spălat.
- Dar doamna Crăciun? a șoptit băiatul cu fața ascunsă încă în catifea.
- Pe doamna Crăciun nu am spălat-o, i-a răspuns de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. Nu cred că mai încape în mașina de spălat.
Max și Luke s-au tras mai aproape, înăbușindu-și chicotelile naive, în timp ce Jake se foia în brațele Moșului.
În mod normal, Nicholas s-ar fi simțit sufocat, invadat și în multe alte feluri în care te fac să te simți, de obicei, acele trăiri intense pe care te-ai dezobișnuit să le trăiești din cauză că cei care ți le ofereau s-u hotărâtsă plece și să lase în urma lor un gol. Dar nu și în acea seară rece de decembrie.
În acea seară, lui Nicholas i-ar fi plăcut ca băiatul să rămână în brațele lui pentru totdeauna, să înghețe împreună în gerul de afară, ca într-o poveste veche și tristă.
Inima îi tresărea în piept, dezmorțindu-se, iar fericirea părea să se strecoare printre crăpăturile insesizabile ale carapacei în care se închisese în ultimii ani.
- Te-am găsit, Moșule. Te-am găsit.
- Așa-i, copile, m-ai găsit.
Luke și-a pus o mână pe umărul fratelui său, sub privirile curioase ale bărbatului care pretindea că e adevăratul Moș Crăciun. El nu mai credea în astfel de povești, nu mai putea să creadă, viața îl lovise în multe feluri, îi scuturase de pe suflet stratul acela subțire de praf pe care îl suflă nevoia de magie peste noi.
- Trebuie să mergem, Jake.
- Vreau să rămân, s-a tânguit băiatul.
- Știu, dar trebuie să mergem, altfel nu o să ajunge la timp.
L-a privit peste umăr pe Max, neîncrezător încă în viața minunată pe care le-o promisese.
- Vino.
Jake s-a desprins ascultător din brațele Moșului, iar Basam i s-a zvârcolit pe sub haine, îi plăcuse să fie prins la mijloc în acea îmbrățișare.
- Vreau să rămân, a strigat cu lacrimi în ochi. Vreau să rămân cu Moș Crăciun!
- Nu e adevăratul Moș Crăciun!
- A spus că e!
- Ei bine, te-a mințit.
- Moșul nu minte! a stăruit.
- Toată lumea minte.
- Moșul nu minte...
- Ah, da? Atunci unde sunt renii? Unde sunt spiridușii? Unde e fabrica de jucării? Crezi că toate astea se întâmplă cât ai pocni din degete? Nu fi naiv, Jake, lasă prostiile, e doar un impostor cu o singură cizmă.
Ochii înlăcrimați ai băiatului au întâlnit privirile triste ale lui Nicholas, implorându-l să intervină, să îi demontreze lui Luke că se înșală. Bărbatul și-a privit pe rând șoseta și cizma.
Un hotot greu de stăpânit a tăiat în două tensiunea care crescuse în jur. Poate că de vină a fost o simplă coincidență sau poate a fost ceva mai mult, dar hohotul lui Nichilas s-a asemănat mai degrabă cu un „ho, ho, ho” decât cu un „ha, ha, ha”.
Cu doar câteva momente în urmă rămăsese împotmolit în propria minciună, dar, privind țesătura rară a șosetei și luciul minunat al cizmei, și-a dat seama că, uneori, minciunile nu-s decât un adevăr ponosit încălțat în cizme frumoase.
- Adevărul e, băieți, că până și viața lui Moș Crăciun e un dezastru câteodată.
Vocea i s-a poticnit la ultimul cuvânt într-o răgușeală groasă. Nu știa el cum să traseze linii precise în viață, dar ceva tot învățase în cei 52 de ani ai săi: putea să împletească adevăruri și minciuni astfel încât să nu-l poată nimeni acuza de ceva.
- Vedeți voi, viața lui Moș Crăciun nu e făcută numai din turtă dulce, zâmbete de copii, cadouri și... miros de scorțișoară proaspăt măcinată. Uneori e... ciudată, ca o mâncare de mazăre în care arunci din întâmplare și câteva boabe de năut.
Băieții au aprobat cu mișcări nu prea convinse ale bărbiilor. Nu înțelegeau ce voia Nicholas să le spună, dar părea important. Cel puțin, pentru el.
- Uneori, copiii nu sunt cuminți, părinții lor nu sunt cuminți, nimeni nu e cuminte, iar lumea o ia razna de-a dreptul. Nu o să vă spună nimeni asta, în nicio poveste, pentru că e trist și, serios acum, cine vrea să fie întristat? Dar adevărul e că în unele povești doamna Crăciun pleacă de acasă și nu se mai întoarce niciodată, renii sunt, de fapt, o mașină leneșă, iar spiridușii, o.. metaforă pentru tot ce face Moșul de unul singur. Câteodată, viața are gust de mâncare ținută în frigider două sau trei zile la rând și miros de șosete uitate în coșul de rufe.
A apucat gâtul sticlei de bere și a dus-o la gură, dar și-a amintit la timp că nu se cade să bea în fața copiilor, așa că a ascuns sticla la spate, rușinat.
- Nu ai nevoie de cizme negre strălucitoare și o sanie magică trasă de reni ca să fii adevăratul Moș Crăciun și știți de ce? Pentru că singurul lucru pe care trebuie să îl faci pentru ca ceva să devină real este să... crezi în el.
I-a măsurat pe toți trei cu ochii încărcați de speranță. Era Nicholas un morocănos și jumătate în cea mai mare parte a timpului, dar nu atât de morocănos încât o îmbrățișare sinceră ca cea oferită de Jake să nu îi înmoaie sufletul.
- Deci, nu ești adevăratul Moș Crăciun, a concluzionat Luke, deloc impresionat de discursul bărbatului.
Și-a tras fratele mai aproape, strângându-și mâna pe umărul lui.
- Să mergem!
Max nu știa ce să creadă, privea de undeva din spate întreaga scenă, și nu se putea convinge de nimic. Siguranța lui Luke nu era deloc convingătoare, în timp ce discursul ținut de bărbatul care pretindea că e Moș Crăciun îi ridica o mulțime de semne de întrebare.
Felinarul de deasupra lor a pâlpâit ca flacăra unei lumânări sau ca atunci când, dintr-odată, cineva aruncă pulbere de magie în foc.
Max era prea mare să mai creadă în reni zburători și spiriduși cu urechi ascuțite, dar îi era ușor să creadă că, uneori, doamna Crăciun pleacă de acasă, iar viața miroase a șosete nespălate și i-a plăcut ce a spus bărbatul la final, că „singurul lucru pe care trebuie să îl faci pentru ca ceva să devină real este să... crezi în el”.
A pășit cu reținere înainte, până a ajuns în dreptul umărului lui Luke.
Nicholas arăta, cu siguranță, ca cel mai jalnic Moș Crăciun pe care îl văzuse vreodată, însă lumea s-ar duce de râpă cu totul dacă noi nu am reuși, din când în când, să aruncăm priviri pe furiș în sufletele celor care îndrăznesc să se deschidă în fața noastră.
- Eu cred că ai putea fi... cel adevărat, a șoptit.
Pentru Luke, cuvintele lui semănau cu o trădare. A înghițit în sec, dorindu-și să se întoarcă în micul subsol care le devenise casă.
- Și eu, s-a grăbit Jake să completeze cu vocea tremurându-i.
Nicholas nu și-a putut găsi cuvintele, iar „mulțumesc” i s-a părut prea mic, de parcă toată recunoștința pe care o simțea dintr-oată intrase la apă și fusese îngrămădită într-un cuvânt cam strâmt. Cum vorbele nu au vrut deloc să îl ajute, și-a întins brațele înspre băieți, sperând că brațele-i obosite și mari vor putea să exprime ce simțea el cu adevărat în acea inimă care bătea ca nebuna în piept.
Jake a alergat la el, la fel ca prima oară, iar Max l-a urmat, căci îmbrățișările erau unul dintre acele lucruri care îi lipseau cel mai mult de când Amanda nu mai era. Nu se sătura niciodată să fie strâns la piept, ținut laolaltă de brațe blânde și încăpătoare. Căldura celorlalți nu îi era niciodată de ajuns.
Felinarul a pâlpâit din nou deasupra capetelor lor. Luke și-a strâns pumnii, nu pentru că ar fi fost furios, ci pentru că se simțea lăsat pe dinafară, deși nu îi ceruse nimeni să rămână deoparte.
Ochii bărbatului i-au întâlnit pe ai lui și s-au privit câteva clipe intens, de parcă ar fi înțeles fiecare ce abisuri și temeri se ascundeau în sufletul celuilalt.
- Știi care-i partea cea mai frumoasă, băiete? Câteodată nici măcar nu e nevoie să crezi cu adevărat, i-a spus bărbatul, desfăcându-și braâele. E suficient să vrei să o faci.
O lacrimă mare s-a scurs pe obrazul lui Luke, iar după ea, multe altele. Voia să creadă. Voia atât de mult să poată crede, dar după câte se întâmplaseră, îi era greu să se mai lase convins că viața oferă surprize care te fac să zâmbești când viața lui continua să îl oblige să își încleșteze pumnii.
Nu mai era copil și nici bătrân nu era, pentru el, magia se asemăna cu o mână de nisip aruncată într-un morman imens de zăpadă. Dar i-ar fi plăcut să creadă și, văzându-l pe Nicholas cu mâinile întinse spre el, și-a dat voie să o facă.
Lumina caldă a ținut întunericul și temerile care îi pândeau la distanță.
Câteva străzi mai departe, autobuzul pe care ar fi vrut băieții să îl prindă își închidea ușile, pornind la drum, și, în același timp, se mai petreceau multe altele.
Cineva executa o manevră stângace de resuscitare, iar altcineva lipea cu entuziasm bilețele pe ste tot.
De fapt, o mulțime de oameni începeau să lipească bilețele pe clădiri pentru că nimeni nu poate rămâne indiferent în fața strigătului de ajutor al unei fete care își caută cu disperare fratele. În special atunci când fata a avut geniala idee de a crea un hashtag viral.
Nicholas și-a îndreptat spatele înțepenit când băieții s-au retras din brațele lui.
Ar fi putut să îi lase să plece și să își petreacă restul zile în fața televizorului, enervându-se de fiecare dată când mașina de spălat acoperea sonorul documentului la care se uita, însă carapacea lui se făcuse bucăți, iar singurătatea începea să îl îngrozească, ala că, fără să își pună întrebări firești precum „ce vor spune părinții copiilor dacă aceștia lipsesc de acasă în seara de Ajun?”, Nicholas s-a lăsat dus de val.
- Ce ați spune dacă am lua cina împreună? i-a întrebat emoționat pe băieți.
Cei trei s-au privit pe furiș, așteptând să se împotrivească cineva, dar nimeni nu s-a împotrivit pentru că tuturor le era foame, iar speranța care se citea pe chipului bărbatului era de-a dreptul copleșitoare.
Basam și-a scos capul prin mâneca lui Jake la auzul cuvântului „cină”, iar mustățile lui s-au mișcat în sus și în jos cu entuziasm.
Așa că s-a stabilit că cei trei, adică patru, vor rămâne să ia masa împreună cu Nicholas și nimeni, nici măcar șobolanul, nu a știut în acel moment că o decizie simplă ca a rămâne acasă la cineva pentru cină poate salva o viață.
Post-ituri și vitrine
Dă-le oamenilor o cauză pentru care să lupte, iar ei vor lupta pentru ea.
Un copil pierdut în Ajunul Crăciunului într-un oraș necunoscut e, cu siguranță, o cauză bună pentru care să lupți.
Mai întâi a fost valul de reacții din online, apoi au fost oamenii care s-au hotărât să-și încalțe ghetele după ce au căutat prin birouri post-ituri și pixuri colorate.
Un simplu bilețel, pe atâtea străzi, atât de mari, nu ar putea să fie prea important. Dar mii și mii de astfel de bilețele cu siguranță ar putea.
Jackson a înțeles asta când, în mai puțin de o oră de la postarea făcută de Adele, deja se întâlneau cu primul om care lipea pe unde apuca pătrate de hârtie pe care scrisese același mesaj înduioșător.
„Întoarce-te acasă, Max.”
Iar după acesta, au urmat mulți alții.
Se salutau din priviri și își zâmbeau, erau adulți și copii și oameni în vârstă, cu toții complici ai aceleiași fapte bune.
Inima fetei se umplea de bucurie și speranță pe măsură ce tot mai mulți oameni ieșeau afară din casă pentru a o ajuta să își găsească fratele. Spiritul sărbătorilor începea să se joace prin lume.
Lui Jackson i se părea de-a dreptul nebunesc ce se întâmpla, el nu credea în spiritul sărbătorulor, nu credea în oameni care devin peste noapte mai buni sau în povești nebunești care iau naștere cât ai bate din palme, pentru că în viața lui nu se întâmplaseră prea des miracole, dar pe măsură ce înaintau pe străzi, își dădea seama că, poate, se înșelase în privința multor lucruri.
A atins peretele de alături cu degetele înghețate. Delilah a făcut la fel. Cineva fixase pătratele roz de hârtie cu bandă adezivă transparentă ca să se asigure că vântul nu le va sufla de acolo.
- Nu e minunat? a întrebat fata, lăsând entuziasmul să îi răzbată în glas.
- Este, a recunoscut Jackson surprins.
Și chiar era. Lor le-ar fi luat zile întregi să lipească atâtea mesaje pe ziduri, să acopere atâtea străzi, iar acei necunoscuți își părăsiseră casele călduroare pentru a-i ajuta să reușească totul într-un timp atât de scurt.
Însă viața are adesea un simț al umorului greu de înțeles. Când crezi că ai găsit toate soluțiile pe care le căutai, ea îți scoate în cale alte probleme.
Delilah scria și lipea, apăsând cu grijă pe marginea de sus ca să se asigure că hârtia se lipise bine, apoi trecea mai departe, însuflețită de entuziasmul proaspăt recăpătat. Jackson o urma îndeaproape, făcând același lucru, nevenindu-i încă să creadă de câte lucruri era fata în stare.
Îi amintea tot mai mult de Viollet, iar el înepea să se întrebe ce fusese în mintea lui când o părăsise. Știa răspunsul, desigur, își urmase visul, așa cum îi era scris să facă, însă o mulțime de „dacă” i se strecurau în suflet ca o urticarie care îl obliga să râcâie tot mai adânc.
A răsucit în buzunar cartea de vizită, simțind apăsarea datorată apropierii iminente a momentului în care trebuia să își privească visul de o viață în ochi. Putea fi un eșec, la fel cum putea foarte ușor să fie un succes. Nu știa ce i se rezervă, însă, privind-o pe Delilah, a prins curaj. Dacă un copil putea să își facă vocea auzită, putea și el. Era dator să încerce, măcar.
Un bărbat și o chitară, un vis și câteva versuri. Cât de greu să fie? În niciun caz imposibil.
Dar cum spuneam, viața are adesea un simț al umorului greu de înțeles, iar Jackson tocmai era pe punctul să afle asta.
Delilah s-a oprit în fața unui magazin de jucării luminat frumos de becuri colorate. A privit înăuntru fermecată de toate minunățiile care stăteau cuminți în vitrină.
- Am vrut unul din ăsta când era mică, i-a mărturisit lui Jackson lipindu-și degetul de geam în dreptul soldatului care stătea țeapăn în poziția drepți, dar am primit o păpușă în schimb.
- Păpușile sunt frumoase.
- Așa-i, dar eu am vrut un spărgător de nuci, a repetat, privind jucăria în ochi.
Teancul de post-ituri se micșorase considerabil. A mai desprins o foaie din el și a lipit-o cu atenție pe geamul magazinului, neștiind că un astfel de gest se putea solda cu o crimă.
Înăuntru, domnul Miller aranja cutiile păpușilor Barbie. Se vindeau foarte bine în acel an, ca în fiecare an, de altfel. Nu îi plăcuseră niciodată prea mult acele păpuși, i se păreau că îi priveau pe toți de sus, dar aduceau profit mai ceva decât oricare altă colecție de jucării, așa că nu se putea plânge.
Tocmai cobora de pe scara lui îngustă de lemn când s-a uitat din obișnuință, spre ecranul sistemului de securitate și, din fericire, s-a prins bine cu mâna de scară atunci când piciorul i-a alunecat, altfel ar fi căzut ca un bolovan.
Așa ceva nu putea fi posibil. Era strigător la cer!
A inspirat adânc, a expirat prelung, dar anxietatea a rămas aceeași. Afară, cineva îi atingea minunata vitrină. Era un dezastru! Un adevărat dezastru!
Despre domnul Miller nu se puteau spune prea multe lucruri. Deținea un magazin de jucării, era un bărbat mărunțel care avea mai mult chelie decât păr în cap și nu îi plăcea, de fapt, detesta ca cineva să îi atingă minunata vitrină. Petrecea ore întregi lustruind sticla de sus până jos, pe dinafară și pe dinăuntru, iar la finalul zilei, înainte să închidă, își rezerva câteva minute pentru a admira frumusețea muncii sale prin geamul curat.
A coborât grăbit ultimele trepte și aproape s-a împiedicat la ultima. Nu putea permite nimănui să îi vandalizeze în asemenea hal magazinul.
Când a ieșit pe ușă, clopoțelul agățat deasupra a scos un clinchet vesel, fapt care pe domnul Miller l-a înfuriat și mai tare.
- Oprește-te! i-a poruncit fetei care lipea deja a doua bucată de hârtie pe geamul din partea strângă a ușii. Cum îndrăznești?!
- Bună seara și dumneavoastră! l-a salutat ea de parcă venise să împartă bomboane de ciocolată, nicidecum să-și bată joc de munca lui.
- Da, da, da, lasă politețea, copilă. Fața asta nevinovată nu merge cu mine, să îți intre bine în cap.
Delilah l-a privit nedumerită. În spatele ei, Jackson îl măsura din priviri pe bărbatul mărunțel, pregătindu-se să ia atitudine.
Domnul Miller și-a trecut mâna pe deasupra capului, într-un gest care amintea de un bărbat mai tânăr și cu ceva mai mult păr.
- Dă-le imediat jos, s-a răstit, pierzându-și cumpătul. Dă-le jos acum!
- Amice, nu cred că e cazul să facem scandal.
- Ba exact asta e cazul să facem!
- Domnule, a intervenit Delilah politicoasă, știți, fratele meu a fugit, iar noi încercăm să îl găsim și...
- Prostii! Nu vreau să aud nicio scuză. Vreau ca bazaconiile astea să dispară imediat din vitrina mea, iar voi să dispăreți odată cu ele!
A apucat un bilețel și l-a strâns în pumn ca pe o insectă enervantă care nu îi dădea pace.
Delilah s-a înfuriat văzând ghemotocul de hârtie cum se rostogoolea în zăpada murdară de pe jos, dar înainte să apuce să ia atitudine, Jackson și-a așezat mâinile pe umerii ei.
- Hai să mergem, nu merită să-ți pierzi vremea cu... oameni ca el.
I-au întors spatele domnului Miller, crezând că asta avea să rezolve situația, numai că nu știau nimic despre bărbatul mărunțel pe care îl lăsau în urmă, nu știau, de pildă, că una dintre cele mai mari dorințe ale acestuia era să fie respectat.
Pare un lucru atât de firesc, atât de banal, pentru unii, dar pentru domnul Miller era ceva pentru care luptase întreaga sa viață.
Găsise mulți vinovați de-a lungul timpului, atât în ceilalți, cât și în el însuși. Copiii îl priveau ca pe un spiriduș îmbrăcat în haine nepotrvite, iar părinții... Ei bine, părinții îl priveau cam în același fel.
E al naibii de greu să fii respectat când măsori puțin peste 1 metru 60, iar fața ta arată de parcă tocmai ai spus cea mai amuzantă glumă din lume.
Domn ul Miller nu își dorise niciodată să schimbe lumea, își dorise doar să fie respectat, în acel fel destinat de obicei oamenilor impozanți care impresionează prin simpla lor prezență.
- Nu pleacă nimeni până nu strângeți mizeria!
S-a prins de griful chitarei lui Jackson, încercând să îi țină pe loc, ceea ce nu a fost o idee bună, la fel cum nu a fost nici smucitura violent a lui Jackson când a încercat să se elibereze.
Sunetul pe care l-a scos lemnul când vechea crăpătură a reapărut i-a făcut pe cei doi bărbați să înghețe în loc pentru o clipă.
De obicei, o chitară e un lucru foarte util, te poate ajuta să cucerești fata pe care o place, să dai glas acelor trăiri intense care amenință să îți despice pieptul în două, arată foarte bine în fotografii și, dacă ești suficient de norocos, te poate ajuta să devii celebru.
Dar câteodată, doar câteodată, o simplă chitară se poate transforma în multe alte lucruri.
Jackson nu s-a înfuriat. Sau s-a înfuriat, dar nu suficient de tare cât să vrea să îl lovească pe domnul Miller cu ce mai rămăsese din chitară în cap.
Altfel s-au petrecut lucrurile între cei doi.
Jackson s-a întors furios, simțind cum inima i-o lua razna, înțelegând catastrofa pe care o trăia. Știa că zilele acelei vechituri sunt numărate, dar sperase că putea să o mai strângă în brațe o singură seară, cât să mai încerce pentru ultima oară să prindă din urmă un vis după care alergase ani întregi, zi de zi.
Domnul Miller s-a speriat de privirea dementă a bărbatului, așa că s-a dat un pas înapoi și încă unul, iar la al treilea, când era gata să facă o întoarcere grațioasă spre ușa magazinului, a călcat cu pantofii lui de firmă, total nepotriviți pentru o zi de decembrie, pe o bucată de gheață și a alunecat.
Degeaba a încercat Jackson să îl prindă; înainte să întindă mâna spre el, domnul Miller deja ateriza pe trotuar, lovindu-se cu ceafa de beton.
Delilah și-a ascuns fața în palme, privind timid printre degete. Și-a ținut respirația câteva clipe, sperând că bărbatul se va ridica și va alerga după ei, dar nu s-a întâmplat nimic, a rămas pur și simplu lungit pe trotuar de parcă s-ar fi gândit că un somn liniștit era tot ce îi lipsea.
- Crezi că e... mort? a întrebat speriată.
- A fost un accident, s-a bâlbâit Jackson, nevenindu-i să creadă ce se întâmplase. Jur că a fost un accident.
S-a aplecat asupra trupului inert. Respira greu și transpira abundent.
- A fost un accident, continua să repete. Nici măcar nu l-am atins.
- Ar trebui să sunăm la 911, a propus fata, venindu-și în fire.
Și exact asta au făcut, au sunat la 911.
O chitară e un lucru foarte util, câteodată poate fi un bilet dus spre spital. Sau spre închisoare.
Invitații care salvează vieți
Cei trei băieți își legănau picioarele la marginea scaunelor înalte din bucătăria lui Nicholas.
Luke hotărâse că ar fi fost mai bine ca Basam să rămână ascuns, nu știau dacă bărbatului îi plăceau șobolanii sau dacă era măcar dispus să accepte că nu sunt animale atât de respingătoare pe cât pretindeau ceilalți că sunt.
Nicholas continua să pună pe masă feluri de mâncare pe care uitase până și el că le cumpărase. Se mirase că pe raftul de sus, undeva în spate, avea o întreagă plăcintă cu mere, iar el o abandonase acolo. Era înnebunit după plăcinta cu mere.
Jake și-a umplut farfuria fără să clipească, în timp ce fratele lui a așteptat până ce ușa frigiderului s-a închis. Voia să se asigure că nu rata nimic. Max avea impresia că se afla din nou în restaurantul hotelului și, deși stomacul lui ar fi înfulecat orice, nu simțea prea mare tragere de inimă să se întindă după ceva.
- Haideți, băieți, nu fiți sfioși, i-a îndemnat Nicholas punându-și în farfurie o pulpă mare de curcan.
Atmosfera dintre ei era ciudată, fiecare se întreba ce căuta acolo și cum ajunsese mai exact pe scaunul de sub el. Se întâmplaseră multe. Se spuseseră multe. Iar ei nu știau dacă se bucură pentru alegerile făcute sau dacă le regretă.
Max era cel mai afectat. Pe de o parte, îi era dor de Amanda, un dor arzător, chinuitor chiar. Pe de altă parte, se simțea vinovat pentru problemele pe care le crease. Era convins că din cauza lui se iscaseră o mulțime de probleme. Însă răul era deja făcut, așa că nu îi rămânea decât să meargă înainte, tot înainte, până avea să ajungă acolo unde îi dicta inima.
Luke era nesigur, se trezise dintr-odată aruncat într-un vârtej de întâmplări împreună cu speranțe care i se păreau mai degrabă niște vise mult prea frumoase pentru a se putea adeveri. Îi era teamă de ce avea să urmeze, la fel cum îi era mereu când pleca dintr-un loc în altul, însă își dorea ce era mai bun pentru fratele lui, iar sticla goală de lapte și jumătatea de cutie de fulgi de porumb nu erau, nici pe departe, ceea ce voia el să își amintească Jake că îi fusese oferit când era copil.
Jake nu se gândea la lucruri complicate, el era doar fericit, se bucura de moment. Lua cina împreună cu Moș Crăciun și cu greu își putea stăpâni entuziasmul. Îl frământa totuși ceva, adânc în interior, acolo unde ascunsese o dorință pe care nu îndrăznise să o destăinuie nimănui, nici măcar lui Luke, pentru că i se părea minunată și, în același timp, imposibil de îndeplinit. Dar pentru asta există Moș Crăciun, așa-i? Să îndeplinească astfel de dorințe pe care nimeni altcineva nu ar putea.
Era convins că Moșul ar fi făcut tot posibilul să îi îndeplinească dorința. Faptul că i-o destăinuise făcuse povara ei mai ușoară, creând astfel loc pentru speranțe noi.
Nicholas mesteca cu băgare de seamă, evitând locul acela din gingie care îl durea de ceva vreme. Ar fi trebuit să meargă la doctor, dar ar fi trebuit să facă o mulțime de alte lucruri și alesese să le amâne pe toate. Cum nu se întâmplase nicio tragedie între timp, s-a convins că vizita la stomatolog nu era o chestiune atât de urgentă. Oricum, nu îi făcea plăcere să meargă acolo, mirosea puternic a dezinfectanți și pilitură de dinți. Îi întorcea stomacul pe dos. Iar asta era partea cea mai ușor de suportat.
Și-a mai răsturnat câțiva cartofi copți în farfurie și i-a îndemnat pe copii să îi urmeze exemplul.
Jake nu i-a dat voie fratelui său să îl ajute, credea că se descurcă și singur, iar Luke nu s-a împotrivit pentru că și el credea că Jake se descurcă, numai că băiatul nu prea s-a descurcat, iar asta a iscat ceva probleme mai apoi.
De vină nu a fost el, au fost masa prea înaltă și faptul că a trebuit să se ridice pe vârfuri ca să ajungă la farfuria cu cartofi din mijlocul mesei. De vină a mai fost și furculița aceea scandalos de mare cu doar doi dinți, la rândul lor scandalos de mari și de ascuțiți.
Jake încercase să o înfigă într-un cartof apetisant, dar cartoful tot aluneca prin farfurie, așa că l-a prins pe nesuferit cu o mână, iar cu cealaltă încerca să îl străpungă folosind furculița și totul ar fi decurc conform planului, dacă nu s-ar fi prăbușit peste masă de îndată ce genunchii i-au cedat.
Un țipăt ascuțit i-a făcut pe ceilalți să tresară. Nicholas s-a ridicat speriat. Nu ar fi trebuit să lase ceva atât de ascuțit la îndemâna unui copil, oricine știe asta.
L-a ridicat pe băiat de pe masă, iar lacrimile care îi șiroiau pe obraji i-au făcut inima să se strângă până a ajuns la dimensiunile unui fulg de zăpadă.
- Ce s-a întâmplat? a întrebat speriat.
Jake și-a ridicat mâna rănită. Picături mari de sânge i se prelingeau pe piele până la manșeta puloverului, îmbibându-se în țesătură.
Nicholas a răsuflat ușurat, nu pentru că ce se întâmplase nu era un lucru rău, ci pentru că ar fi putut fi mai rău. Pentru o clipă se văzuse deja în fața judecătorului, când vocea aceea tăioasă îl declara vinovat pentru neglijență.
Încă se simțea vinovat, dar mai puțin, cât să poată trăi cu acea vină.
A curățat cu băgare de seamă rana de la degetul lui Jake. Între timp, sângerarea se oprise, lăsând în urmă doar o linie roșie usturătoare pe pielea băiatului.
- Lipim un plasture și totul o să fie bine, a constatat bărbatul cu ușurare.
Și ar fi fost într-adevăr bine, dacă cutia cu plasturi s-ar fi aflat în trusa de prim ajutor, acolo unde îi era locul, nu într-un sertar plin de fleacuri în care Nicholas obișnuia să arunce o mulțime de lucruri cărora nu le găsea locul sau nu avea chef să îl caute.
A smucit cu putere de mâner, mai să tragă sertarul cu totul afară și, bâjbâind orbește după o cutie cu plasturi care ar fi putut și nu ar fi putut să se afle acolo, degetele lui au întâlnit suprafața catilefală a unei alte cutii, iar amintirile s-au trezit instantaneu la viață.
Se întâmplă să trăiești ani întregi cu impresia că ai zăvorât, undeva în uitare, momente care dor de fiecare dată când îndrăznești să le privești fără ocolișuri, iar când dai peste ele, din întâmplare, să îți dai seama că uitaseși să tragi zăvorul, iar ele umblaseră nestingherite în căutarea ta în tot acest timp.
Nicholas crezuse că uitase povestea închisă în cutia învelită în catifea roșie, dar adevărul era că o purtase cu el mereu, în fiecare zi, în fiecare clipă, chiar și atunci când Sophia dormea liniștită lângă el.
Era nedrept, atât pentru ea, cât și pentru el, să fie nevoit să poarte atâția ani povara unei povești neîncheiate, dar ce era să facă?
A mângâiat în treacăt, cu vârfurile degetelor, catifeaua moale și nu s-a mai împotrivit, era oricum inutil, o luptă pierdută dinainte să înceapă. A dat voie amintirilor să îi inunde sufletul.
Repetase cuvintele de un milion de ori sau poate chiar de un milion și jumătate. Le repetase atât de mult încât ajunsese să nu le mai înțeleagă, de parcă ar fi început să vorbească într-o limbă străină pe care n-o mai vorbea nimeni altcineva.
O invitase la cină, la restaurantul ei preferat, și se îmbrăcase în costumul acela incomod care îl făcea să arate ca un pinguin ceva mai înalt. Ea era atât de frumoasă în seara aceea, iar el simțea broboane de sudoare cum i se prelingeau pe spate de fiecare dată când o privea în ochi.
Din când în când, verifica dacă încă avea cutia în buzunarul pantalonilor și nu își dădea seama dacă aștepta ca aceasta să dispară în mod misterios sau dacă era ușurat când constata că nu se evaporase.
Continua să repete în gând cuvintele și nu mai avea răbdare până la desert, însă ea a început să își privească dintr-odată mâinile, iar el a înțeles că ceva nu era în regulă.
- Cred că voi pleca, i-a răspuns ea, dar pentru Nicholas a sunat mai mult cu un „vreau să ne despărțim”.
Totuși, nu a fost vorba despre o despărțire, bineînțeles că nu a fost.
Ei i se oferise șansa să plece într-o țară străină, pe un alt continent, într-un schimb de experiență la care visa dintotdeauna, iar el s-a bucurat, s-a bucurat sincer, doar că a fost și puțin trist, căci acest vis și el nu puteau fi împachetați în același bagaj.
Nicholas nu era genul acela de om care îți cere să renunți la visurile tale pentru iubire, era genul acela de om care ascunde mai adânc în buzunar cutia inelului de logodnă, apoi comandă un pahar de șampanie și, în loc să rostească cuvintele pe care le repetase de mai mult de un milion de ori, îți urează noroc și te strânge tare în brațe, străduindu-se să zâmbească, chiar dacă, de fapt, ar vrea să plângă.
A încercat să se bucure pentru ea, chiar a încercat, dar nu a putut să nu fie puțin egoist și să nu îi pară rău pentru el însuși, chiar dacă nu a fost vorba despre o despărțire.
Nu atunci.
La aerport și-au promis că va fi bine, că nu vor lăsa distanța să îi separe și pentru o vreme așa a fost, apoi au început să apară certurile, perioadele lungi de tăcere, iar într-un final, niciunul nu a mai găsit calea spre telefon sau cuvintele potrivite prin care să spună că îi pare rău, deși amândurora le părea rău.
Ea a trebuit să plece. El a trebuit să rămână. Așa s-a încheiat povestea lor la jumătate.
Nicio poveste nu ar trebui să se încheie la jumătate, pentru că ajungi să te întrebi în fiecare zi, în fiecare clipă, cum s-ar fi continuat.
A împins cutia în partea din spate a sertarului, sperând că și amintirile se vor îngrămădi, printre șurubelnițe mici și papiote de ață, tot acolo.
Păstrase inelul, bineînțeles că îl păstrase. Nu avea de gând să renunțe la ea, era pregătit să o aștepte, să îi ofere timpul de care avea nevoie pentru a-și îndeplini visul. Când ruptura dintre ei s-a întâmplat, era oricum prea târziu.
La magazin nu au vrut să i-l primească înapoi fără bon fiscal, iar el nu păstrase bonul pentru că îi măsurase alte inele de zeci de ori și îi știa perfect mărimea și pentru că atunci când cumperi un inel de logodnă nu îți trece prin cap că s-ar putea să ai nevoie să îl returnezi.
Așa că a păstrat inelul. L-a aruncat într-o cutie în care ținea șurubelnițe mici și a uitat de el pentru că nu avusese niciodată nevoie de o șurubelniță mică.
Nu îl lăsase sufletul să îi ofere Sophiei același inel, inelul ei, nu ar fi fost corect, așa că se dusese la magazinul de bijuterii, cumpărase alt inel, o întrebase, printre noduri pe care se chinuia să le înghită, dacă vrea să fie soția lui, iar ea acceptase.
Și, pentru o vreme, a uitat se ea.
Dar relația cu Sophia se încheiase cu 5 ani în urmă și e mai ușor să faci pace cu o poveste pe care ai trăit-o în întregime decât cu una pe care ai trăit-o doar pe jumătate și uite așa, ea îi revenea când și când printre gânduri.
Prima oară se întâmplase când cântarul de bucătărie rămăsese fără baterie, din cauză că un inginer genial se gândise că ar fi fost o idee minunată să prindă acel mic capac care protejează bateria cu un șurub și mai mic, pentru că de ce nu?!
Sophia era plecată deja de mai bine de 1 an, iar el a fost nevoit să întoarcă toată casa cu susul în jos după vechea lui cutie cu șurubelnițe mici. Reușise să schimbe bateria, în cele din urmă, dar nu mai avusese chef sau energie să strângă dezastrul rămas în urmă, așa că aruncase tot ce îi căzuse în mânăă la întâmplare prin diverse sertare.
Zărise și atunci cutia îmbrăcată în catifea, dar evitase să o privească mai mult decât era cazul, știind ce răni adânci ar fi deschis.
Suspinele lui Jake l-au trezit la realitate. Și-a revenit repede în fire, scotocind agitat printre fleacuri pe care nu înțelegea de ce le mai păstra.
- În sfârșit, a oftat când în mână i-a picat cutia cu plasturi.
S-a lăsat în genunchi în fața băiatului și a înfășurat cu grijă plasturele în jurul degetului rănit.
- Ar trebui să se vindece curând. Când eram eu copil, nici nu băgam de seamă astfel de zgârieturi.
A luat o bucată de turtă dulce de pe masă și a mușcat cu poftă din ea. I s-a părut cam tare, ce-i drept, iar durerea ascuțită din partea dreaptă a maxilarului ar fi trebuit să îl pună pe gânduri, însă Nicholas nu fusese unul dintre acei copii care se plângeau din cauza unor zgârieturi banale și nu era, în niciun caz, unul dintre acei adulți care se plâng din cauza unei dureri de dinți.
- E important să înveți să strângi din dinți în viața asta atât de anapoda, copii.
S-a chinuit să mestece până când o durere cruntă l-a săgetat. S-a simțit brusc sufocat de ceva, iar creierul lui, sub presiunea momentului, a luat singura decizie care i s-a părut corectă. A încercat să înghită. Ar fi fost o idee mult mai înțeleaptă să scuipe tot afară, în mod clar, dar știm foarte bine că în momentele de criză nu avem întotdeauna cele mai strălucite idei.
Nicholas s-a chinuit să înghită. A simțit cum bucățele aspre de turtă dulce îi zgârâiau esofagul în coborârea lor lentă, însă ceva rămăsese blocat și îi dădea impresia că se sufocă.
A încercat să tușească, fără succes. Se înroșise la față atât de tare, încât abia se mai distingea unde se termina catifeaua și unde începea pielea lui.
Băieții s-au ridicat speriați de pe scaune, neștiind ce să facă.
- Ești bine, Moșule? a întrebat Jake cu vocea stinsă.
- Cred că are un atac de cord, și-a dat Max cu părerea, amintindu-și de o rudă îndepărtată care reacționase la fel cu câțiva ani în urmă, în timpul unei petreceri aniversare.
Diagnosticul medicilor fusese atac de cord. Din fericire, bărbatul era bine, condamnat să trăiască pe viață fără grăsimi și țigări, dar bine.
Luke s-a simți obligat să ia atitudine, înainte să emită ipoteze care l-ar fi putut costa pe Moș Crăciun viața; era cel mai mare dintre ei, era de datoria lui să găsească o soluție.
- Trebuie să chemăm ambulanța, a strigat, încercând să rămână calm.
Max a scos cât a putut de repede telefonul din rucsac și a tastat numărul de urgență fără să clipească. A vorbit politicos cu doamna de la dispecerat, apoi au așteptat cu toții îngroziți ca autoritățile să își facă treaba, sperând că nu va fi prea târziu.
L-au ajutat să se așeze pe scaun și l-au bătut cât au putut de tare pe spate, dar mai mult de atât nu știau ce să facă.
Nicholas ar fi susținut, cu ceva timp n urmă, că în clipele dinaintea morții îți trec prin fața ochilor toate momentele importante pe care le-ai trăit, ca într-un trailer de film care dezvăluie prea multe, însă prin fața ochilor lui nu s-a derulat nimic, nu a putut fi conștient decât de senzația de sufocare și de presiunea care continua să crească în interiorul său, făcându-i urechile să țiuie.
Ar fi trebuit să meargă la dentist înainte să fie prea târziu. Nici lovitura primită de la tatăl lui Karl nu fusese de ajutor, la fel cum nici turta dulce uscată nu fusese, dar ar fi trebuit să meargă la afurisitul de dentist, nu să amâne, crezând că era doar o pierdere de timp și de bani.
Singurul lucru la care s-a gândit înainte să leșine a fost că ultimele sale cuvinte erau, probabil, cele mai neinspirate, ironice și amuzante ultime cuvinte din istorie.
Dacă nu s-ar fi stins lumina atât de brusc în mintea lui, aproape că ar fi râs.
Jefuitor care se pricepe la prim ajutor
Când s-a trezit, era cutremur. Sau asta a crezut ea.
Polițistul își lipise genunchii de coastele ei și o apăsa ritmic cu mâinile pe piept. A deschis ochii buimăcită și a gemut, deși, de fapt, încercase să îi ceară să înceteze odată.
El nu părea să fi băgat de seamă că se trezise, continua să o apese pe piept, de parcă de asta ar fi depins viața lui. Sau a ei.
S-a oprit abia când l-a lovit, iritată, peste mâini.
- Slavă Domnului! a răsuflat el.
Iris s-a întors pe o parte, nu o mai durea doar capul, o durea și pieptul.
- Ești bine?
- Îhî, a bâiguit.
Singurul lucru pe care și-l dorea era să dea timpul înapoi cu o zi și să refuze invitația la nenorocita aia de petrecere de Crăciun. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi ales să facă o baie lungă acasă și să adoarmă înainte de miezul nopții cu o carte bună în brațe.
- Ești arestată!
Îl auzea înfundat, ca și cum i-ar fi separat un perete de sticlă pe care sunetele nu reușeau să îl traverseze în totalitate.
- Sunt ce?
- Ești arestată pentru jaf, conducerea unui autovehicul peste limita de viteză maximă admisă, pentru...
- Stai, stai, stai! N-am comis niciun jaf.
Nu comisese, așa-i? Nu era sigură, nu în totaliate, dar nu părea ceva ce ar fi făcut ea.
- Ai dreptul să nu spui nimic. Orice spui va fi folosi împotriva ta în instanță. Ai dreptul să discuți cu un avocat înainte de a răspunde oricărei întrebări adresate de poliție. Dacă nu îți poți permite un avocat..
- Oprește-te.
- Dar...
- Oprește-te!
A încercat să se ridice. Pe măsură ce își revenea, începea să resimtă dureri în fiecare parte a corpului. Polițistul a ajutat-o, oferindu-i sprijin, iar Iris i-a fost recunoscătoare, chiar dacă el voia doar să o aducă într-o poziție din care i-ar fi putut pune cătușele mai ușor.
- Nu am comis niciun jaf! Trebuie să fie o greșeală.
Și-a masat pieptul cu mișcări energice. Amintirile din ultima oră erau neclare, la o aruncătură de băț distanță și totuși prea departe ca ea să poată ajunge la ele.
Eddie a privit-o cu îndoială pe femeia aceea ciudată și nerecunoscătoare. După ce că îi salvase viața, ea îndrăznea să îl trateze ca pe un nimeni. Un alt el, mai tânăr, nu s-ar fi oprit nicio clipă să asculte, faptele vorbeau de la sine, dar acest nou Eddie era cu mult mai matur.
Îi scosese deja pe Harry și pe Viollet din mașina de poliție. Lui îi ceruse să sune după o ambulanță, ea nu se trezise încă. Știa că toate serialele acelea cu doctori urmau să îi fie de folos într-o zi și uite să nu se înșelase.
- Doamne, ce durere groaznică, s-a plâns femeia, masându-și în continuare pieptul în dreptul inimii.
- E de la masajul cardiac, a înștiințat-o Eddie cu un aer de expert.
- De la ce?
- Masaj cardiac, a repetat, mai puțin convins.
- Asta făceai mai devreme când am crezut că e cutremur?
- N-a fost niciun cutremur mai devreme.
- Oh, acum îmi dau și eu seama că nu a fost.
- Te-am salvat, s-a apărat polițistul.
- De la ce?
- De la moarte!
Nu e frumoas să țipi la femei, e aproape la fel de urât ca fluieratul în urma lor pe stradă, Eddie știa asta și în mod normal nu ar fi țipat la o femeie, nici măcar la una pe care urma să o aresteze pentru jaf, depășirea limitei de viteză și Dumnezeu mai știe ce infracțiuni, dar femeia asta era de-a dreptul enervantă, așa că a fost nevoit să țipe.
- Nu eram pe moarte, idiotule, doar îmi pierdusem puțin cunoștința.
- Oh, sigur, știi asta, deși îți pierduseși puțin cunoștința. Ar trebui să îmi mulțumești, ți-am salvat viața.
- N-ai salvat nimic. Joaca asta a ta nici nu se poate numi masaj cardiac.
- Iar tu știi asta pentru că...?
- Pentru că îmi îndoiai costele de parcă ar fi fost din plastilină și pentru că apăsai în locul nepotrivit, mult mai sus decât trebuia.
- Sigur, acum jefuitorii se pricep și la prim ajutor.
Femeia asta era incredibilă, îl scotea din minți. Chiar așa, de când se pricepeau jefuitorii la prim ajutor? El se documentase, văzuse sute de episoade din seriale cu doctori. Sute! Și în fiecare episod trebuia să facă cineva un stop cardio-respirator, altfel unde ar mai fi fost suspansul, unde ar mai fi fost clipele acelea tensionate în care uitai să respiri, întrebându-te dacă bunicuța simpatică avea să își revină? Îi văzuse de atâtea ori pe actori, adică pe doctori, făcând masaj cardiac încât ar fi putut să îi imite până și în somn.
Asta se pregătea să îi spună jefuitoarei enervante când Harry l-a distras.
- Eddie, se întâmplă ceva cu Viollet!
S-a grăbit înspre ei, auzind în urma lui pașii enervanți ai femeii care nu îi recunoștea meritele.
Ceva se întâmpla, într-adevăr cu Viollet. Scuipase sânge, murdărindu-și hainele și tușea spasmodic.
- Dați-vă la o parte, oameni buni, a strigat însuflețit, deși nu îi bloca nimeni calea. Trebuie să începem imediat procedura de respirație gură la gură.
Vorbea cu atâta siguranță încât Harry era convins că avea dreptate și că acela era singurul lucru pe care trebuiau să îl facă.
Iris și-a dat ochii peste cap și a oftat. Pierduse multe în cei 53 de ani ai săi, dar cel mai mult ducea dorul răbdării. Altădată ar fi amuzat-o eforturile polițistului, agitația pe care o crea în jur, dar în ultima vreme, toate astea reușeau doar să o enerveze și să o obosească.
Eddie se așezase în genunchi lângă Viollet, trăsese aer în piept și era gata să își apese gura peste a ei când Iris l-a tras, fără nicio urmă de blândețe, în spate.
- La o parte, prințule, nu are nevoie de un sărut, are nevoie să fie ridicată, se îneacă cu propriul sânge.
În acel moment Harry nu a mai fost la fel de sigur de cunoștințele medicale ale lui Eddie și s-a repezit să o ajute pe Iris să îi salte de jos soția.
Viollet a mai tușit de câteva ori cantități impresionante de sânge, apoi a început să respire regulat, recăpătându-și cunoștința.
Ambulanța a ajuns câteva momente mai târziu, iar paramedicii nu au vrut să audă de arestări și căutări importante de copii rătăciți, i-au urcat pe toți în spate și au pornit în drum spre spital pentru mai multe investigații.
Eddie era foarte supărat, mai supărat decât fusese în acea după-amiază de toamnă enervant de frumoasă când Ed îl anunțase că se mută din apartamentul lor cu televizor OLED și se certaseră până târziu în noapte pentru ca, într-un final, Ed să iasă furios pe ușă cu ultimele bagaje și, în același timp, din viața lui Eddie.
Cine părăsește atât de ușor un frate geamăn cu care a împărțit aproape fiecare clipă din viață și un televizor OLED cu diagonală de 164 de centimetri?
Nu era corect!
- Ți-am salvat viața, i-a repetat femeii fără să o privească în ochi.
- Nu eram în stop!
- De unde știi? Nici măcar nu erai conștientă.
- Știu, bine?! Pentru că, dacă aș fi fost cu adevărat în stop, la cât de jalnice sunt manevrele tale de resuscitare, probabil aș fi murit acolo.
Eddie s-a simțit profund jignit de acele cuvinte. Cu ultima fărâmă de încredere în sine, și-a ridicat privirea din podea și a vorbit apăsat.
- Nu e adevărat. Iar tu nu ești doctor, spui asta doar ca să câștigi.
Iris i-a înfruntat privirea. Pentru ea, Eddie era un copil care avea impresia că le știe pe toate și simțea o plăcere ciudată să îi demonstreze că se înșală.
- De fapt, chiar sunt doctor, i-a răspuns, iar tistețea adâncă din ochii lui, felul în care parcă se prăbușise pe interior lăsând în văzul lumii o carcasă goală, o făcu imediat să își regrete cuvintele.
În adâncul sufletului său, Eddie era un simplu băiețel care încă mai spera că într-o zi lumea îl va iubi și îl va aprecia pentru cine era. Și era un simplu băiețel care voia să schimbe lumea, măcar puțin, prin gesturi mici, ca prinderea unui criminal în serie sau salvarea unei vieți. Credea că așa oamenii și-l vor aminti.
Credea că asta l-ar fi putut ajuta să se simtă mai bine în propria piele.
Tăceri și gânduri
Jackson își apăsa podurile palmelor pe tâmple și își privea cu mare atenție vârfurile bocancilor. Delilah știa la ce se gândește, se gândea la vânzătorul de la magazinul de jucării care zăcea inconștient pe targa dintre ei.
Le spusese paramedicilor de o sută de ori că fusese un accident și că nici măcar nu îl atinsese, iar ei îl crezuseră de prima dată și totuși insistase să le-o repete de încă 99 de ori, poate încercând să se convingă pe el însuși că nu era vinovat de nimic.
Chitara stătea abandonată într-un colț al ambulanței, undeva unde să nu încurce. Părea extrem de tristă, așa ruptă pe din două cum era, ca un animal rănit, lăsat în pustiu de stăpâni.
„Nu e vina ta”, ar fi vrut Delilah să îi spună pe deasupra picioarelor domnului Miller, însă nu credea că asta ar fi putut să schimbe ceva.
A răsfoit paginile blocului de post-ituri. Pe cea de deasupra apucase să scrie doar „Întoarce-te acasă”. A scos markerul din buzunar și a completat mesajul, apoi a desprins foaia de celelalte și a lipit-o de tabla ambulanței.
Nu știa dacă așa ceva era permis sau dacă era ilegal, dar nu credea că și-a făcut cineva vreodată timp să scrie o lege care să interzică așa ceva, apoi să se luote pentru ea în Parlament. I se părea absurd, așa că nu s-a îngrijorat prea tare.
Max nu avea să vadă mesajul din acea ambulanță pentru că el deja era în drum spre spital, într-o altă ambulanță, împreună cu doi prieteni noi și un Moș Crăciun care pretindea că era adevăratul Moș Crăciun.
Speranța e doar o altă formă de magie
Max netezea marginile pătratului de hârtie pe care îl găsise la intrarea în clădirea în care locuia Moș Crăciun.
„Întoarce-te acasă, Max”, a citit iar și iar.
Era un scris mare și lăbărțat pe care îl descifrase cu greu, dar îi trezise fiori pe șira spinării. A încercat să se mintă că nu despre el era vorba, însă Max nu prea credea în coincidențe, iar când ai o soră ca Delilah, ți-e și mai greu să crezi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu