Dacă e să trădez, Elizabeth Renier

 .........................................................

1-3
Capitolul 1

      Caroline Penwarden se întoarse pe partea cealaltă, își așeză capul pe pernă și încercă să adoarmă la loc. Apoi își aminti ce zi era azi. Se trezi imediat, ridicându-se din patru cu 4 stâlpi, și privi obloanele trase.

   Toată noaptea vântul zgâlțâise ferestrele, urlase pe horn și foșnise prin ulmii din spatele grajdurilor. Acum era liniște: doar apa de ploaie curgea prin burlane și un sturz cânta în stejarul din grădină.

   Caroline își puse un halat și încălță niște papuci, apoi deschise obloanele. Soarele ieșea dintre nori. Nu putea spune ce o făcea să tremure, aerul rece sau emoția.

   Făcu o bezea sturzului și-i spuse veselă:

   - Ești ecoul cântecului din inima mea, domnule Sturz, căci azi sunt veselă. Știi ce de? E data de 20 mai a anului Domnului 1774, a optspprezecea aniversare a mea. Astăzi, Timothy îi va cere tatălui meu să fiu logodnica lui, așa cum a promis acum două luni, când a plecat la Londra. Tata va fi de acord, ca să-mi îndeplinească dorința, iar mama se va îndoi întâi, apoi va zâmbi și ne va binecuvânta. Va fi exact cum am plănuit, vei vedea.

   Parăsea se întoarse spre ea, cu capul pe-o parte, ca și cum s-ar fi îndoit. Dar văzuse un vierme în grădină, spre care zbură.

   Râzând, Caroline închise fereastra și privi mulțumită camera ei. Pe pereți erau tapiserii, perdelele patului erau brodate. Bibelouri adunate de căpitanul Penwarden din toate părțile globului erau peste tot. Totul pentru confortul și plăcere ei, dăruite de Nicholas și Amelia Penwarden.

   Ieși pe hol și se îndreptă spre un dormitor mare care dădea spre curte.

   Aici se născuse. Aici, acum 18 ani, mama ei leșinase la auzit veștii morții soțului ei pe mare. Caroline rămase orfană la o oră după naștere.

   Amelia Penwarden, care nu putea avea copii la 30 de ani, își ținuse prietena muribundă de mână și-i promisese că va avea grijă de fetiță ca și cum ar fi fost a ei.

   Depășise fragilitatea copilăriei, trecuse de neliniștile adolescenți și acum radia de fericire și sănătate, căci toate dorințele i se împlineau: era o lume de frumusețe și dragoste, de siguranță și pace. Căpăta tot ce-și dorea. Toate i se ofereau. Căsătorindu-se cu Timothy, va fi tot lângă părinții ei adoptivi. Când ei vor muri, ceea ce spera să fie cât mai târziu, îi va rămâne Trendarrow.

   Aici, în pădure, la cotul râului Tamar, își va trăi viața, înconjurată de familia ei, departe de greutățile lumii. Dacă va tânji vreodată spre locuri îndepărtate, ca tatăl ei, îi va trece repede. Bărbații erau făcut pentru aventuri depărtate. Pentru femei, căminul era busola vieții lor.

   Privi patul în care murise mama ei, încercând să sufere, să regrete. Totuși, nu-i știa fața și nu-i auzise vocea. Fusese fericită ca singurul copil de la Trendarrow.

   Ieși, simțindu-se puțin vinovată că nu avea gânduri triste. Privind în casa scărilor, văzu figura ascuțită a Ameliei Penwarden la o fereastră. Studia un portret de pe perete. De sub bonetă îi ieșeau șuvițe albe și avea mâinile împreunate a rugăciune.

   Caroline așteptă, tăcută și nemișcată, nevrând s-o întrerupă. Când Amelia se întoarce, Caroline alergă pe culoar, spunându-i „bună dimineața”. Făcu o plecăciune și își sărută mama adoptivă pe obraz.

   - La ce portret te uitai, mamă? La cel cu tine la 18 ani, sau la cel al tatei în uniformă, sau..?

   Se opri, urmărind privirea Ameliei.

   - L-ai agățat aici? șopti. Portretul meu, printre adevărații Penwardeni!

   - Dar unde altundeva, copilă?

   Vocea Ameliei era aspră, ca atunci când era impresionată.

   - De 18 ani te-am privit ca pe fata noastră. Sper ca portretele copiilor tăi și ale copiilor lor să atârne curând aici.

   Caroline privi portretele care atârnau pe ambii pereți ai galeriei. Și apoi pe al ei.

   Fusese dificil să pozeze. Nu avea răbdare să stea mult timp nemișcată. Acum văzu că meritase.

   Arăta neprihănită în rochia albastră. Artistul redase rozul din obrajii ei, roșul buzelor. În ochii cenușii de după genele negre prinsese ceva din expresia tatălui ei iubit. Părul ei castaniu, dar după urechi, era prins într-o plasă aurie.

   Era mai scundă ca femeile Penwarden. Era un avantaj să fii scundă, îi spusese doica. Îi făcea pe bărbați să se simtă protectori, superior. Nu că așa era relația ei cu Timothy. Mai degrabă ea conducea.

   Vocea Ameliei îi întrerupse gândurile.

   - Am o critică de făcut. Probabil pentru a-și satisface propria idee de frumusețe feminină, nu pentru că așa am vrut eu, ți-a făcut bărbia mai delicată și ți-a făcut gura mai mică. Semeni cu mama ta, dar ai trăsăturile tatălui tău. E bine să moștenești atât blândețea ei, cât și curajul lui.

   Instinctiv, Caroline o luă de braț.

   - Mamă, sunt ceea ce m-ați făcut tu și tata. Ceea ce-mi va aduce viitorul depinde de ce m-ați învățat voi că e drept și cinstit.

   - Copilă, nu am încercat niciodată să te conving că e drept să te măriți cu Timothy Brencombe.

   - Dar îl iubesc, exclamă Caroline. Îl știu de când eram mică și...

   Mama ei continuă, imperturbabil:

   - Nici nu te-am învățat să te legi de o casă, de un loc.

   - Trendarrow e căminul meu. De ce să nu-l iubesc și să-mi doresc să trăiesc mereu aici?

   Amelia răspunse grav:

   - Pentru că e datoria unei femei să-și urmeze soțul, acasă la el, nu invers.

   - Asta intenționez și eu, mamă, pentru un timp. Vom trăi la conacul din Sampford Folliott, pe care tatăl lui Timothy i l-a dat. Mai apoi...

  Se opri la timp să nu amintească de moartea părinților ei și termină veselă:

   - Timothy va fi de acord, vei vedea.

   - Sunt sigură, remarcă Amelia. El și tatăl tău îți îndeplinesc toate dorințele.

   Caroline se dădu înapoi, șocată.

   - Mamă, vocea ta e atât de rece. Nu ești de acord?

   Zâmbind, Amelia se aplecă și o sărută pe frunte.

   - Nu. Deși câteodată ești încăpățânată, mi-ai îndeplinit toate așteptările. Ești sănătoasă și frumoasă, ești iubitoare și cred că ai curaj. Dacă vei continua să dorești această căsătorie, te voi binecuvânta.

   Deveni din nou rece.

   - Dar te avertizez, copilă, gândește-te bine. Odată măritată, nu mai e drum de întoarcere.

      Căpitanul Penwarden stătea la fereastră în biblioteca înaltă, lambrisată, cu picioarele depărtate ca și cum ar fi fost pe punte.

   Bătea cu un document sigilat în degetul mare în timp ce reflecta asupra unei decizii pe care o luase în această cameră în urmă cu 18 ani; o decizie care atunci părea să fie doar un sacrificiu, renunțarea la orice speranță a unui moștenitor la Trendarrow.

   Ajunsese la Playmouth cu o corabie avariată și jumătate din echipaj ucis sau rănit. Trimisese un mesager la Trendarrow cu știrea despre moartea tânărului ofițer a cărui soție stătea cu Amelia și altul cu raportul la Amiralitate. Mai târziu, când plecase spre casă cu o barcă Tamar, era descurajat.

   Chiar vederea coșurilor casei sale printre copaci pe un deal de lângă râu, nu-l bucurase. Viitorul apropiat părea sumbu. Două femei înlăcrimate care-l așteptau la Trendarrow și curând convocarea la Amiralitate; un inverviu care, fără îndoială, îi va încheia cariera.

   Pe micul chei, fiica hangiului venise să-l salute. Băuse la han și se pregătise pentru săptămânile grele ce aveau să urmeze.

   La intrarea în Trendarrow apăruse Amelia, iar în spatele ei era o doică cu un nou-născut în brațe. Se oprise, nevenindu-i să creadă, apoi își îmbrățișase soția.

   Adevărul fusese la fel de dureros ca o lovitură fizică, după scurta lui speranță.

   Inspectase proprietatea, bucurându-se că servitorii se fereau din calea lui; își striga ordinele mai tare ca de obicei ca un protest împotriva casei îndoliate.

   La sfârșitul săptămânii se hotărâse să-și recunoască fiul din flori făcut cu o femeie de la han și s-i aducă acasă la el. Vor fi o companie mai veselă decât soția îmbrăcată în negru, preocupată să aibă grijă de țâncul plângăcios de care ar fi vrut să scape. O adusese pe Amelia în bibliotecă să-i spună planul lui. Iar ea, mândră de obicei, îngenunchease cu copilul în brațe.

   - Umilește-mă dacă așa vrei, dar lasă-mă să păstrez acest copil. Altul nu voi mai avea.

   Văzuse disperarea în ochii ei, cum ținea copilul ca o leoaică protectoare și fusese șocat. Niciodată în supărarea lui că nu-i dăruise copii nu se gândise ce simțea ea.

   Îi spusese să se ridice și cu reținere dădu la o parte șalul și privise pentru prima oară copilul care era atât de mic. Copilul deschisese ochii și-l privise direct; întinsese mâna mică și-l prinsese de deget, ca și cum ar fi avut încredere în el.

   Furios pe el însuși că se lăsase impresionat, lăsase responsabilitatea deciziei asupra Ameliei, subliniind că doar generozitatealui îl făcea s-o primească pe Caroline cea orfană în casă, un mare sacrificiu. Ani de zile simțise un sentiment de vină către fiul lui natural. Dar acesta murise la 9 ani, iar fragila orfană supraviețuise.

   Se întoarse când se deschise ușa, ținând documentul la spate.
   Caroline traversă camera în foșnetul rochiei de mătase lila și, râzând, se întinse să-i aranjeze peruca.

   - Probabil iar ai picat pe gânduri, tată. Câteodată cred că-ți scoți peruca de tot când problemele ți se îngrămădesc pe cap.

   - Ai ghicit bine, admise el, zâmbind. Sper să nu intri până nu mi-o pun la loc.

   - Aș privi în altă parte. Capul gol al unui domn nu e o priveliște plăcută. Odată l-am văzut pe Timothy fără perucă. Puah!

   Tremură exagerat.

   - Când ne vom căsători...

   - Deci ești hotărâtă, domnișoară? Nici tu, nici Timothy, nu mi-ați cerut permisiunea.

   Caroline îi mângâie degetele scurte și butucănoase.

   - Timothy mă va cere astăzi. Mi-a promis înainte să plece la Londra că o va face de ziua mea. Sunt motive să nu-l refuzi. E o partidă bună, căcu nu sunt de origine înaltă să sper la mai mult decât al doilea fiu al unui pair. Al doilea. Timothy e major și a moștenit conacul de la Sampford Folliott la o zi de drum de Trendarrow. Trei, e chipeș, vesel și...

   - Îl iubești?

   - Bineînțeles că-l iubesc. Mi-a fost ca un frate.

   Nicholas spuse gânditor:

   - Așa e. Am observat la voi aceeași relație fericită ca între mine și sora mea Mary.

   - Încă te mai gândești la ea, tată?

   Fața căpitanului Penwarden se înnegură.

   - Adesea. Când îmbătrânești, amintirile din copilărie devin mai vii. N-am mai văzut-o de 25 de ani. Nu știu dacă e încă în America, sau măcar dacă mai trăiește. A sosit doar o scrisoare, apoi... tăcere.

   Caroline se ridică pe vârfuri și-l sărută cu simpatie pe obraz.

   - Nu-mi pot imagina cum tatăl tău a fost atât de nesimțitor s-o desmoștenească doar pentru că dorea să se mărite cu cineva pe care el nu-l dorea. Mă bucur că nu ești ca el, tată.

   Fața lui Nicholas se însenină. O luă de mijloc.

   - Dar te-am așteptat mult și ai bunul simț să alegi un soț care nu te va duce departe de casă.

   Caroline se eliberă ușor și-l privi în ochi, întrebând:

   - Nu regreți nimic, tată?

   - Am un singur regret, scumpo. Că nu ești fiica mea naturală.

   Își plecă fruntea și murmură tristă:

   - Și eu regret. În dimineața asta am încercat să-mi plâng părinții, să mă gândesc la ei ca fiind reali. Dar nu am putut. N-am dorit niciodată alți părinți decât pe tine și pe mama, sau alt cămin. Tot ce sunt și voi fi e datorită vouă.

   Nicholas îi luă bărbia mică și încăpățânată în mâinile lui puternice.

   - Iubești locul ăsta, nu-i așa?

   Aprobă din cap cu putere.

   - Toate cărămizile, toți copacii, toate colțurile. Dacă ar fi să fiu exilată din Trendarrow, ca sora ta...

   Tatăl ei îi puse un deget pe buze.

   - Să nu mai vorbim de lucruri triste. Astăzi trebuie să fii fericită. Uite ce am aici.

   Îi arătă documentul.

   - Acesta e testamentul meu, Caroline. La moartea mei, tu vei fi stăpână la Trendarrow.

   După un moment de surpriză și șoc, protestă:

   - Dar, domnule, dacă mama...

   - Tu vei fi stăpână, repetă el ferm. Vei locui aici cu soțul tău. Copiii tăi vor fi moștenitorii mei. Amelia îmbătrânește. Dacă trăiește mai mult decât mine, va fi scutită să administreze casa.

   Ezită un moment, apoi continuă repede:

   - Iar Timothy va avea grijă de moșie.

   Caroline ezită.

   - Dacă ești sigur, tată. Nu vreau s-o supăr pe mama în vreun fel. Ar putea fi rănită.

   - Știu, știu, spuse Nicholas. De multe ori am nedreptățit-o. Dar ne-am împăcat și acum ne înțelegem unul pe altul. Fii sigură că în privința asta am aprobarea ei deplină.

   Ochii cenușii ai Carolinei erau încă triști.

   - Dar de ce ți-ai făcut testamentul, tată. Vrei să mori?

   - Prostii. Am doar 50 de ani și nicio boală, doar un ochi de sticlă, amintire a anilor petrecuți pe mare. De fapt, dacă n-ar fi pace aș fi la bordul unui crucițător, nu trândăvind cu jumătate de salariu. Așa că nu mai fi neliniștită. Vom ascunde testamentul în birou și nu vom mai vorbi despre asta.

   Caroline bătu din palme.

   După ce încuiară documentul, îl luă de mâini și dansară prin bibliotecă până ce el se trânti, cu răsuflarea tăiată și fața roșie de efort, în fotoliul mare de piele de lângă șemineu.

   Sprijinindu-se de spătar, cu mâinile după gâtul lui, îi spuse blând:

   - Dragă tată, e cea mai fericită zi din viața mea. Portretul meu atârnă acum pe culoar lângă al tău, și mama m-a gătit. M-ai asigurat că mă iubești și că Trendarrow va fi mereu casa mea. Și acum...

   Se roti prin cameră, rochia lila umflându-i-se.

   - Acum trebuie să mă pregătesc să-l primesc pe Timothy. Ce frumoasă e viața!

      Servitoarea Carolinei, o tânără din Playmouth al cărei soț murise în ultima acțiune navală a căpitanului Penwarden, își împreună mâinile în extaz.

   - Arătați atât de bine, domniță! Inima domnului Brencombe va sări în sus.

   Caroline se privi critic în oglindă.

   - Ești sigură că nu poți să mai strângi corsetul?

   - Nu, domniță, nu veți mai putea respira.

   Îi făcu cu ochiul.

   - Deși n-ar fi rău să leșinați în brațele domnului Brencombe.

   Caroline chicoti.

   - Nu, n-ar fi bine. Domnul Brencombe se va speria, mă va lăsa pe podea și va fugi după ajutor. Așa făcea mereu când leșinam, dar mi-a trecut de mult. Acum, dă-mi eșarfa și pălăria.

   Polly îi puse eșarfa galbenă pe umeri, îi legă panglica pălăriei de pai sub bărbie și oftă satisfăcută.

   - Frumos. Îmi aduc pelerina și suntem gata, domniță.

   - Nu trebuie să vii cu mine, Polly.

   - Vă întâlniți cu domnul Brencombe la capelă, domniță?

   - Da.

   - Nu vă veți aventuriza acolo singură, nu-i așa?

   - Aventura, o corectă Caroline. Ba da. Am fost acolo de multe ori.

   Polly își frânse mâinile.

   - O, domniță. Știți că doamna Penwarden nu va fi de acord. E pustiu acolo. Mie îmi dă fiori când merg la vechea capelă.

   Caroline spuse sever:

   - Nu fi proastă, Polly. E o casă a Domnului.

   - S-ar putea. Dar îmi amintesc povestea pe care mi-ați spus-o despre cum a fost construită într-un loc atât de straniu. Am fost înspăimântată când am văzut-o prima oară și jur că sunt ochi care te privesc din pădure, fantome, cred.

   Râzând, Caroline se întoarse spre ușă.

   - Ești doar o fată prostuță, deși ești cu câțiva ani mai mare ca mine. Capela are o legendă minunată și sunt sigură că nu voi păți nimic rău.

   Cinci minute mai târziu, era pe drumul abrupt care ducea spre pădure. Era umbră; stejari și pini opreau lumina soarelui. Ferigile se ridicau până deasupra capului ei; parcă era în jungla despre care povestise tatăl ei.

   Se opri ascultând cu atenție, de parcă era într-adevăr în pericol. Un porumbel zbură printre frunzele copacilor, iar Caroline se dădu înapoi speriată. Apoi, râzând, își continuă drumul.

   În afara granițelor moșiei tatălui ei, știa că lumea era plină de pericole. Dar aici la Trendarrow nu avea de ce să se teamă.

   Oftând mulțumită, dădu colțul și zări capela. De mult timp povestea acesteia făcea parte din viața ei și n-o mai mira capela mică, situată pe o stâncă deasupra râului.

   Deschise ula de stejar țintuit cu fier și fu orbită de lumina reflectată de pereții albi. Înăuntru erau doar două bănci de lemn și o masă acoperită cu o pânză de in, pe care stătea o cruce de aur. Pe pereți erau lumânări în suporturi de fier și o statuie de lemn a Fecioarei cu Pruncul. Prin vitralii intra lumină roșie și albastră.

   Stătea tăcută, simțind senzația familiară de siguranță și pace absolute. Apoi îngenunche și începu să se roage.

   Câte clipe mai târziu, auzi cizme grele venind pe drum. Își ținu răsuflarea în timp ce pașii se opriră la ușă; apoi se îndepărtă spre marginea stâncii.

   Dragul de Timothy, se gândi ea. Deși nu era credincios, aștepta ca ea să-și termine rugăciunile.

   Nemaiputându-se concentra, se ridică, făcu o plecăciune de scuze spre altar și ieși. Își aranjă fista verde și un cârlionț rebel. Apoi ocoli clădirea mică de piatră.

   Soarele o lovi în ochi. Îl vedea pe Timothy ca prin ceață. Stătea pe marginea stâncii și privea râul. Nici nu se mișcă la apropierea ei.

   Se gândi că o necăjea, cum făcea mereu, și-i trecu prin minte să se ascundă. Dar nu-l mai văzuse de 3 luni și nu se mai gândi la asta.

   Întinse mâinile și strigă veselă:

   - Timothy. O, Timothy, cât mă bucur să te văd!

   El se întoarse încet. Își scoase tricornul și făcu o plecăciune. Când se îndreptă și ieși din lumina orbitoare a soarelui, Caroline văzu că greșise.

   Acesta nu era Timothy.

   Dezamăgită, își lăsă brațele în jos și-l privi pe străin.

   Mai înalt decât media, o privea amuzat cu niște ochi căprui. Părul lui blond, legat la ceafă; nu avea cârlionți; fața era bronzată, ca a unui marinar. Nu se potrivea cu peisajul de vară. Culorile lui erau ale toamnei. Era îmbrăcat în maro, cu nasturi auriți. Stătea cu o mână sprijinită de zidul capelei, relaxat, ca și cum ar fi avut tot dreptul să fie acolo.
   Caroline se dădu înapoi, cu mâna la gât. Nimeni nu purta săbii la Trendarrow, acum că nu mai erau în război cu Franța.

   - Am... am greșit, domnule.

   Se întoarse și vru să plece, nerăbdătoare să-i povestească tatălui ei despre intrus.

   Tânărul o prinse de braț.

   - Te rog, nu te teme. Poate că am greșit luând-o pe poteca de lângă râu. Dar am vrut să văd cu ochii mei...

   - Ce să vezi? întrebă ea.

   - Capela și locul unde Harry Penwarden și-a salvat viața cu ingeniozitate.

   - De unde știi tu, un străin, povestea asta?

   Își luă mâna de pe a ei și răspunse simplu:

   - De la mama ea.

   Frica îi fu înlocuită de curiozitate și nu mai încercă să plece. Era intrigată. Vocea lui era gravă și blândă și vorbea rar și tărăgănat. Totuși, nu părea să fie un străin.

   Străinul se duse pe marginea stâncii.

   Impulsiv, ea întinse o mână.

   - Nu sta acolo, te rog. E periculos.

   El zâmbi cu toată fața.

   - Mă mișcă grija ta, domniță. Mai ales că acum o clipă ai fi vrut să pic în râu. Sunt la fel de dezamăgit ca dumneata că nu sunt eu cel pe care îl așteptai.

   Roși.

   - Ești impertinent, domnule.

   - E considerată o impertinență în Anglia să faci un compliment? Oglinda ta probabil ți-a spus cât de frumoasă ești. Eu doar confirm acest fapt.

   - Ești un străin, domnule.

   - Sper că voi remedia asta curând. Locuiești aici, domniță? Vreau să spun, la Trendarrow?

   - Da.

   - Atunci, îmi poți spune. Chiar ăsta e locul?

   Știa că ar fi trebuit să plece, dar ochii lui o opreau.

   - Da, acesta e locul. Harry Penwarden era urmărit de dușmani și a fost încolțit în propria casă. A scăpat prin tunelul secret de sub fermă. Când a ajuns aici, și-a auzit urmăritorii prin pădure. Și-a luat pălăria, a pus o piatră în ea și a aruncat-o în râu; apoi s-a ascuns în tufișuri. Dușmanii au auzit zgomotul și văzând pălăria pe apă, au crezut că s-a înecat și nu l-au mai căutat. Harry a fugit în străinătate. Mai târziu, când s-a întors, a construit această capelă în semn de mulțumire.

   Străinul se sprijini de zidul capelei.

   - Exact cum mi-a spus mama. Pot să mă uit înăuntru? Îmi cer scuze că te-am deranjat din rugăciune.

   - Am crezut că ești...

   - Timothy, care presupun că e iubitul tău?

   Roși din nou și se duse la ușa capelei.

   - Cum e o casă a Domnului, nu-ți pot interzice să intri. Deși modul tău de a intra în Trendarrow e dubios, iar atitudinea ta...

   - Un moment, te rog, o întrerupse el amuzat. Cred că acum tu ești prost crescută. Nu știu să am vreo vină. Dar tu ce faci? Dacă vine Timothy, nici nu mă poți prezenta, căci nu-mi știi numele.

   Dar nu de reacția lui Timothy se temea ea. Dacă afla Amelia...

   - Nu, asta nu trebuie să se întâmple! exclamă ea. Te rog, domnule, pleacă imediat.

   Cum el nu se clintea, Caroline bătu din picior.

   - Domnule, te rog să pleci.

   Zâmbind, el dădu din cap că nu.

   - Mi-ai dat voie să intru în capelă.

   Străinul deschise ușa. Caroline puse brațele de-a curmezișul intrării. El începu să râdă.

   - O iapă nărăvașă, o femeie înțepată - amândouă sunt pe gustul meu.

   Caroline își strânse pumnii și voia să-l lovească în piept.

   - E proprietate particulară. N-ai niciun drept.

   Străinul zâmbi superior, ceea ce o înfurie.

   - Atâta ferocitate într-o făptură atât de mică. Hai să fim rezonabili. Dacă o iau în jos pe cărare, mă voi întâlni cu Timothy, ceea ce-l va face la fel de bănuitor ca dacă ne-ar vedea aici; dacă o iau în sus, ajung la casă.

   - Dacă o iei într-acolo, te vei întâlni cu tatăl meu, și el...

   - Va pune câinii pe mine? Deja tremur.

   Printre copaci, văzu o haină muștar.

   - Vei afla imediat ce va face, domnule.

   Imperturbabil, tânărul dădu ochii cu căpitanul Penwarden care venea alunecând pe poteca noroioasă. Cu suflarea tăiată când ajunse lângă ei, îl fixă cu privirea pe intrus.

   - Cine e bărbatul ăsta, Caroline? Ce caută aici? Cum îndrăznești s-o jognești pe fiica mea, domnule?

   Străinul spuse calm:

   - N-am jignit-o, domnule. Voiam doar să văd capela. Sunteți căpitanul Penwarden?

   - Da.

   Tânărul o privi pe Caroline. Spre dezamăgirea ei, nu era impresionat de mânia tatălui ei. Făcu o plecăciune și spuse:

   - Numele meu este Miles Courtenay, domnule. Numele de fată al mamei mele era Mary Penwarden. De aceea cred, domnule, că am onoarea de a vă fi nepot.

Capitolul 2

      Era ora 3. Trei ore de când căpitanul Penwarden îl primise pe nepotul său la Trendarrow.

   Uimirii îi luase locul bucuria. Îi arătă lui Miles casa. Îi arătă portretul lui Mary Penwarden și află că murise. Apoi îl bătu pe Miles pe umăr și ceru ca la cină să fie servit vinul cel bun.

   Se întinse masa. Aveau somon, carne și fructe. Sticla venețiană se reflecta pe mobila de mahon și o vază mare cu trandafiri se afla în mijlocul mesei.

   Miles stătea pe locul de onoare, iar lângă el băiatul Piers, finul lui, care venise cu el din America. Caroline era în fața lui, încercând să-și ascundă dezamăgirea că uitaseră de ziua ei de naștere. În plus, nu primise vești de la Timothy, care nu venise.

   Miles își povestise viața de o duzină de ori și totuși Nicholas îl descosea.

   - Spui că mama ta a murit acum 2 ani?

   - Așa e. De gripă.

   Nicholas oftă.

   - Sărmana Mary. Mi-am iubit mult sora.

   - Și ea pe dumneavoastră, domnule. Vorbea adesea despre dumneavoastră și despre Trendarrow. Totuși, niciodată despre părinții ei.

   - Asta pot înțelege. Tatăl nostru era aspru. Dorința lui era lege. Nu ne lăsa mână liberă, nici măcar să ne căsătorim cu cine voiam.

   Caroline observă că gura Ameliei se crispase, dar tăcu în timp ce Nicholas își continua întrebările:

   - Tatăl tău a murit de moarte bună?

   - A fost omorât de indieni.

   - Totuși, descrii Virginia ca un loc liniștit și prosper, protestă Caroline.

   Miles își lăsă furculița jos.

   - Așa e acum, domniță. Dar când francezii i-au instigat pe indieni să-i atace pe coloniști la vest de noi, tatăl meu s-a înrolat în miliția trimisă în ajutoru lor.

   Piers făcu semn cu cuțitul în jurul capului și exclamă:

   - A fost scalpat. Voi ucide și voi scalpa un indian când voi fi mare.

   - Nu vei face asta, îl certă blând Miles. Acum e pace.

   - Nu va ține. În plus, un bărbat trebuie să lupte.

   Piers se întoarse spre Nicholas.

   - Nu-i așa, domnule?

   Căpitanul Penwarden zâmbi indulgent spre băiat.

   - Trebuie să-ți slujești patria, sunt de acord. Ca soldat sau marinar, vei fi chemat să lupți la vremea ta.

   Miles spuse:

   - Sper că nu vă jignesc, domnule, dacă sugerez că sunt și alte moduri în care un bărbat își iubește patria...

   - Puah! întrerupse Nicholas, disprețuitor. Politica, bănuiesc.

   Piers remarcă mândru:

   - Miles e membru al Casei Comunelor din Virginia. A venit în Anglia să spună guvernului vostru cât de rău vă purtați cu noi.

   Râsul tolerant al bărbaților fu retezat de vocea de gheață a Ameliei:

   - Credeam că domnul Courtenay a venit să te însoțească la școală, unde ar trebui să fii în clipa asta, învățând să-i asculți pe cei mai în vârstă.

   Ochii băiatului se măriră de uimire. Miles spuse repede:

   - Vă rog să nu-l judecați prea aspru, doamnă. Într-o țară în care adesea băieții de vârsta lui au îndatoriri de bărbat, e natural să se creadă îndreptățit să ia parte la conversația adulților.

   Caroline, văzând că Amelia se mâniase, întrebă repede:

   - Ce vrei să spui, domnule Courtenay? De ce să-și asume asemenea responsabilități?

   O studie peste masă și spuse:

   - Nu e un subiect plăcut, domniță. Indienii au fost liniștiți la graniță mulți ani. Mai bine să uităm...

   - Vă voi spune, interveni Piers, neluând în seamă cenzura Ameliei. Sălbaticii au ucis bărbatul din casă și a devenit răspunderea băieților să-și apere mama și surorile de...

   - Destul, Piers, îl admonestă Miles pe finul său.

   - Chiar e destul, spuse Amelia rece, ridicându-se. E evident că vreți să discutați subiecte nepotrivite pentru urechile doamnelor. Eu și Caroline ne vom retrage.

   Se întoarse spre Miles, cu bărbia ridicată.

   - Fără îndoială, domnule Courtenay, femeile pionier din colonia dumneavoastră se distrează la auzul acestor povești de groază. Dar în țara asta nu e ceva obișnuit.

   Miles roși.

   - Cum ați remarcat, doamnă, Piers are multe de învățat.

   Ridicându-se, făcu o plecăciune, dar avea un aer de aroganță care îi contrazicea cuvintele.

   Jumătate de oră mai târziu, Caroline, plimbându-se prin grădină și ascultând să audă calul și Timothy și privind spre pădure să-i vadă haina albastră, se întâlni cu Piers. Băiatul, privind porumbeii din porumbar, era la fel de trist ca ea.

   Nu se mișcă în timp ce ea se apropie, ci remarcă, de parcă ar fi vorbit singur:

   - Aș vrea să am aripi ca o pasăre. Atunci, aș putea zbura înapoi în America. Urăsc Anglia.

   - Nu poți spune asta doar după câteva zile petrecute la un han din Playmouth.

   Se întoarse spre ea.

   - O urăsc înainte să vin. Tata o asculta prea mult pe mama, care vrea să fiu educat ca un gentleman englez. La ce-mi folosește, când sunt american?

   - E vreo diferență? întrebă ea.

   - Nicio diferență!

   Ochii îi erau la fel de disprețuitori ca vocea.

   - Trăiești într-o colonie britanică. Părinții tăi, ca și cei ai domnului Courtenay, sunt englezi. Atunci, cum...?

   - Bineînțeles că nu vei înțelege, o întrerupse băiatul grosolan. Ești doar o femeie.

   - Piers!

   Vocea lui Miles îl sperie. Venise pe iarbă și nu-l auziseră. Cu fața severă, îi ordonă lui Piers să-și ceară scuze.

   Băiatul își mușcă buza, apoi, roșind, murmură o scuză.

   Caroline spuse, împăciuitoare:

   - Nu prea-i place aici. Cu inteligența lui, se va adapta curând.

   - Nu vreau să mă adaptez, protestă Piers.

   Cu o privire, Miles îl făcu să tacă.

   - Totuși, vei face ceea ce ți se cere.

   - De către mama mea, murmură băiatul.

   Miles îi spuse Carlinei:

   - Mă tem că sunt în mare măsură responsabil pentru că e atât de rebel. Căci nu sunt de acord ca un viitor cetățean american să fie educat într-o școală englezească.

   - Totuși, ne-ai spus că tatăl tău era un profesor englez, îi aminti ea.

   - Asta a fost demult. Timpurile se schmbă. Oamenii se schimbă. Dar Parlamentul Britanic rămâne închistat.

   Piers exclamă sălbatic:

   - Mi-ar plăcea să fac precum Guy Fowkes și să vă arunc în aer parlamentul vostru prostesc.

   Caroline privi de la unul la altul.

   - Nu înțeleg. Vorbiți ca și cum ați fi din altă șară, dușmani aproape.

   Miles ridică din umeri.

   - S-ar putea ajunge și la asta, într-o zi. Hai că suntem spre solemni. Soarele strălucește și am aflat că e ziua ta. Spre regretul meu, n-am niciun dar de oferit decât pe mine însumi, un văr pe care nu știai că-l ai. Și de acum încolo, servitorul tău credincios.

   Făcu o plecăciune, zâmbind cum făcuse lângă capelă, iar ea crezu c-o ironiza din nou. Apoi deveni brusc serios.

   - Verișoară Caroline, ai bunătatea să-mi arăți eleșteul cu nuferi din grădină și foișorul de vară? Și mă duci prin tunelul de sub fermă?

   Îl privi uimită.

   - De unde știi de astea? N-ai mai fost pe aici.

   - Așa cum ți-am spus, de la mama. Cred că m-aș descurca la Trendarrow și legat la ochi.

   Privi spre Piers.

   - Vei găsi grajdurile în spatele casei, îi spuse acestuia. Îți va plăcea mai mult decât grădina. Dar ai grijă să-ți spui opiniile numai cailor.

   Râse în timp ce finul său fugi de acolo. Apoi privi casa. Vocea lui deveni gravă.

   - Credeam că mama exagera, că nu poate exista o casă atât de frumoasă, de liniștită.

   Caroline îi studie fața. Profilul lui avea linii clare și era chipeș. Gura lui era la fel de senzuală ca a tatălui ei și nu avea asprimea sinceră a căpitanului Penwarden.

   Se simți geloasă, mai ales că Miles spuse:

   - Patru sute de ani Trend arrow a aparținut familiei noastre, fără să se piardă continuitatea naturală.

   Îi zâmbi.

   - Deși sunt rebel, sunt mândru de moștenirea mea, de sângele Penwarden. Nu simți la fel, verișoară?

   Roși. Cu capul plecat, murmură stângace:

   - N-aș vrea alt cămin.

   El privea casa și nu observă stânjeneala ei. Spuse blând:

   - Face parte din viața mea, deși n-o văzusem până azi. Când eram copil îmi imaginam că mă joc în această grădină. De sute de ori m-am prefăcut că sunt Harry Penwarden și că scap de urmăritori. Îmi imaginam că mă ascundeam în porumbar, cum făceau mama și unchiul Nicholas. Era la fel de adevărat pentru mine ca și casa mea din Virginia.

   Se întoarse spre ea, cu ochii triști, deși buzele îi zâmbeau.

   - Totuși, cât greșeam în visele mele. Căci nu vedeam alt copil, o fetiță brunetă.

   Caroline simți din nou gelozia. Trăia o minciună, îl lăsa să creadă că era o Penwarden veritabilă.

   Din cauza durerii pe care o făcuse s-o simtă, vru să-l rănească și ea. Spuse rece:

   - Nici nu ai visat un băiat cu ochi albaștri, glumeț.

   - Ai avut un frate? întrebă Miles surprins.

   - Nu. Timothy nu e fratele meu, deși câteodată îl consider așa.

   - Și acum vrei să te măriți cu el? Norocosul de Timothy, să împartă cu tine copilăria și viitorul tău. Urât din partea lui că întârzie azi.

   - Sigur are un motiv serios.

   Miles spuse împăciuitor:

   - Bineînțeles. Nu trebuia să te provoc. Poate așteaptă fluxul sau...

   - Nu vine pe râu. Casa lui e peste graniță, în Devon. Nu e departe, dar drumul e prost.

   Miles își desfăcu brațele.

   - Atunci, poate că șchioapătă calul lui, și-o fi pierdut vreo potcoavă.

   - Mi-a scris că pleacă în zori, reflectă ea tristă. Sunt case, ferme pe drum, unde ar putea împrumuta alt cal dacă s-a întâmplat asta.

   - Nu-ți fie teamă, va veni curând, o asigură Miles. Un bărbat adevărat ar merge pe jos 30 de kilometri și ar înota printr-un torent furios, numai ca să aibă parte de o primire cum mi-ai făcut mie din greșeală. Sunt alături de tine, verișoară. Dar cum eu sunt aici și el nu, te mai rog o dată să-mi arăți eleșteul cu nuferi.

   O privi blând în timp ce-i întinse brațul.
   Uită de gelozie și-l duse la gura tunelului. Ca întotdeauna când se află în acest loc, vorbi în șoaptă.

   - Fără îndoială, mama ta ți-a povestit despre cei doi veri ai lui Harry Penwarden, care au fost prinși aici?

   - Da, așa e. Un om n-ar avea șanse de scăpare aici, cu dușmanii la ambele capete. Dușmanii au păzit doar intrările, ca să nu riște să lupte în semiîntuneric.

   - Cei doi i-au obligat să lupte. Au năvălit asupra dușmanilor.

   - Sigur, Niciun Penwarden nu s-ar preda fără luptă.

   Iritată de aroganța lui, sublinie rece:

   - Tu nu ești un Penwarden. Nici nu e război civil în Anglia, acum.

   Simți că brațul lui înțepenește.

   - Nu port numele ăsta. Totuși în vene îmi curge același sânge ca al tău, din partea mamei.

   Caroline inspiră repede. Educația Ameliei o îmboldea să-i spună lui Miles adevărul. Totuși, dacă tatăl ei nu-i spusese, de ce ar face-o ea?

   Miles spuse:

   - E ciudat să ne gândim că mama a părăsit o casă ca aceasta pentru a deveni servitoare.

   Ușurată de schimbarea subiectului, Caroline spuse repede:

   - Nu eram în cameră când le-ai povestit părinților... părinților mei despre această perioadă din viața ei. A fost obligată să facă asta?

   Miles își puse un picior pe marginea de piatră a eleșteului, privind în apă. Spuse rar:

   - Așa cum ți-am zis, tatăl meu era fiul unui funcționar, de familie bună, dar sărac. Era profesor la Londra când mama l-a cunoscut mergând în vizită la o mătușă. S-au îndrăgostit imediat unul de altul. Tatăl ei, bunicul nostru, nu era de acord și i-a cerut să se întoarcă acasă imediat și să se mărite cu cel pe care-l alesese el, cu 20 de ani mai în vârstă decât ea. Era curajoasă chiar și pe vremea aceea și a fost toată viața. Și-a vândut bijuteriile pe care le avea cu ea, s-au căsătorit în secret și au plecat în America. Acolo, el a obținut un post de perceptor pentru copiii unui plantator bogat, iar mama mea a devenit servitoarea soției lui. Stăpânii i-au tratat pe părinții mei ca membri ai familiei. Domnul Nicholson l-a învățat pe tatăl meu tot ce știa despre tutun și mai târziu l-a împrumutat ca să înceapă să cultive și el tutun. A fost greu, dar s-au descurcat. Iar acum...

   - Acum ești un om bogat, important, în colonie?

   - Am o plantație de sute de mii de acri și depozitele mele; joagăre, ateliere de pielărie, o trăsură frumoasă, un grajd plin de cai purânsge, 300 de sclavi.

   - Sclavi? întrebă ea oripilată.

   - Sigur. Toți oamenii bogați au sclavi.

   - E crud.

  Tremura de indignare și își ridică bărbia mică.

   - Nu vei găsi cruzime pe plantația mea, o asigură el. Negrii sunt bine hrănți și nu-i biciuiesc. Și eu lucrez la fel de mult ca și ei.

   - Tu ești liber. Poți trăi cum vrei.

   - Nu crezi că e bine pentru ei să trăiască pe plantația mea, siguri că au adăpost și hrană, îngrijiți când sunt bolnavi, decât printre pericolele junglei africane?

   - America nu e țara lor de baștină. Am auzit că sunt transportați ca vitele.

   - Nu eu îi aduc în America, domniță, nici nu-i prind eu. Dar cum sunt de vânzare și am nevoie de mână de lucru, ce rău fac?

   - Dacă nu-ți dai seama....

   - Ai o mare admirație pentru tatăl tău. Te-ai întrebat vreodată care sunt condițiile în care trăiesc marinarii lui pe vapor și ale pionierilor?

   Furioasă, ea răspunse:

   - Cum poți sugera că există comparație? Că tatăl meu ar contribui la o asemenea... asemenea...

   O mângâie pe mână ca pe un copil.

   - Nu am scuze, verișoară. Ești îngrădită într-o mică lume protejată, confortabilă, în valea asta liniștită. Am fost rău să-ți tulbur liniștea.

   Își trase mâna.

   - Întâi râzi de mine. Apoi mă disprețuiești. Probabil că te bucuri că ai descoperit o verișoară, domnule Courtenay. Eu nu.

   Se întoarse pe călcâie și, în foșnetul rochiei verzi, porni în sus pe cărare. O provocase. Timothy o întărta adesea, dar nu o rănea și era blând, pe când acest străin îi strica ziua de naștere...

   Se opri cu mâna pe clanța portiței care separa grădina în două. Dacă era cinstită, nu persoana lui o deranja, ci ceea ce reprezenta el. Era un moștenitor direct, în timp ce ea n-avea sângele familiei Penwarden în vene.

   Când va afla asta, nu va voi să-și ceară moștenirea? Ce va putea ea face? Dacă tatăl ei, nu, dacă domnul Penwarden îi va cere să renunțe la dreptul ei asupra moșiei Trendarrow... Dreptul ei? Nu avea niciun drept. Prin naștere, Trendarrow îi aparținea de drept lui Miles Coutrtenay, dacă voia.

   Se întoarse la el, lângă eleșteu. Cu ochii în pământ, spuse:

   - Iartă-mă, domnule. Tatăl meu s-ar supăra dacă ar afla că am fost nepoliticoasă cu tine.

   - Nu reacția căpitanului Penwarden mă îngrijorează. M-am gândit cum te-am jignit atât de tare încât ai plecat. Poate că doamnele pe care le cunosc eu trăiesc într-o lume mai realistă, poate că în Anglia trebuie să mă port altfel. Dacă ți-am greșit cu ceva, îmi cer scuze. Mă ierți?

   Întinse mâna a împăcare. Ea ar fi vrut doar să i-o atingă, dar el i-o ridică la buze și i-o sărută, apoi i-o ținu cum ambele mâini.

   - Să mă înveți, verișoară mică, în ce fel trebuie să mă port în Anglia. Și dacă sunt un elev silitor, poate mă inviți la nunta ta, vrei?

   - Am... am înțeles că stai doar puțin în Anglia.

   Ridică din umeri.

   - Cine știe? Întâi trebuie să-l dau pe Piers la școală, apoi am afaceri la Londra, și să încerc să obțin o audiență la unii miniștri, ca să vorbesc în numele concetățenilor mei din Virginia. După aceea, dacă unchiul mă mai primește, aș vrea să mă întorc la Trendarrow. Locul acesta m-a fermecat.

   Caroline își trase mâna și-și întoarse fața de la el, ca să nu i-o vadă, căci era sigură că în ochii ei se citea consternarea. Își dorea din tot sufletul să vină Timothy, s-o înveselească, să-i risipească temerile. Involuntar, îi rosti numele.

   Zâmbind, Miles spuse:

   - Gândurile tale sunt la acest tânăr norocos. Te invidiez că ești atât de îndrăgostită. M-am distrat, am cunoscut multe fete frumoase. Dar nicio relație n-a fost atât de serioasă ca să ducă la căsătorie.

   Aroganța lui o făcu să răspundă.

   - Ai 24 de ani, o vârstă la care ar trebui să te gândești serios să te însori. Majoritatea oamenilor bogați își doresc moștenitori.

   - Firește, fu el de acord. Cu timpul, voi face acest pas înspăimântător. Nu vreau să-mi moștenească străinii averea strânsă cu greu de familia mea.

   Privi coșurile casei.

   - Cu timpul, o soție îi va da un fiu pentru Trendarrow, Trendarrow al meu.

   Caroline îngheță. Străinul acesta voia să aibă Trendarrow, să-i ia căminul drag în care trăise 18 ani.

   Caroline se sprijini de zidul porumbarului și-i venea să leșine, ca în trecut. Lumea se învârtea în jurul ei.

   Ca de la mare distanță îl auzea pe Miles vorbind. Ca prin ceață îl văzu pe Thomas, slujitorul. Cu un mare efort, se concentră asupra mesajului pe care i-l aducea.

   - Căpitanul Penwarden m-a trimis, domniță, să vă spun că furtuna de noaptea trecută a măturat podul. Râul e umflat și repede, cine ar vrea să-l treacă s-ar îneca. Domnul Brencombe nu va ajunge la Trendarrow astăzi, domniță.

   Încercă să rămână conștientă. Dar această nouă dezamăgire era prea mult pentru ea. Întunericul o cuprinse ca o ușurare, ca o evadare. Îl zări ca prin ceață pe Miles cum o prindea în brațe.

   Capul îi căzu pe umărul lui și nu mai știu nimic.

      - Să fiți sănătoasă, domniță, exlamă Polly, aranjând pernele. De ce ați leșinat așa?

   Indignată, Caroline spuse:

   - Doar nu crezi că am vrut să leșin, mai ales în fața domnului Courtenay? Îmi e rușine că m-am purtat prostește.

   -Nu vă agitați. V-am spus azi dimineață că aveați corsetul prea strâns. Trebuia să-l slăbiți după masă.

   - Nu corsetul e de vină. Am avut un șoc.

   Servitoarea o mângâie pe mână.

   - Probabil ați crezut că domnul Brencombe s-a înecat în râu. Thomas v-a transmis mesajul în mod stupid.

   Caroline fu de acord.

   - Da, cred că acesta a fost motivul.

   Polly se dădu înapoi și făcu o plecăciune în timp ce Amelia intră în cameră, cu un pahar cu doctorii. Se așeză, spunându-i servitoarei să plece și-i dădu amestecul Carolinei să-l bea.

   Fața Ameliei era aspră. Totuși, fata aflase de mult că sub masca rece era o femeie cu emoții adânci pe care le controla permanent, care suferise mult.

   - Acum îmi vei spune de ce ai leșinat.

   Caroline se sprijini de perne.

   - Îți voi spune, mamă. Vreau să-ți  spun. Dar întâi, te rog, spune-mi opinia ta despre domnul Courtenay.

   Amelia își împreună mâinile osoase, încruntându-se.

   - Îl consider un tânăr ambițios, foarte încăpățânat. Nu te lăsa păcălită de eleganța lui, de vorba expresivă sau de complimentele lui. Sunt doar o coajă, sub care se ascund hotărârea și cruzimea, la fel ca tatăl tău.

   - Tata nu e crud, protestă Caroline.

   - Când vrea să-și îndeplinească un scop, este. Marina franceză mi-ar da dreptate. Dar ne îndepărtăm de subiect. De ce ai leșinat?

   Caroline se sprijini pe un cot și privi fața mamei ei.

   - Domnul Courtenay a recunoscut de ce a venit aici.

   - Și care e motivul lui?

   - Să moștenească Trendarrow.

   Amelia se ridică și se duse la fereastră, bătând cu degetele în pervaz.

   - De asta mă temeam și eu, de când a venit. Intenționat l-a făcut pe tatăl tău să devină sentimental, referindu-se la mama lui, spunând ce devotată îi era lui Nicholas și moșiei. Devotată! O singură scrisoare în 25 de ani, nicio vizită. A rupt toate legăturile cu familia ei și cu Trendarrow când a fogut cu soțul ei, împotriva dorinței tatălui ei.

   Șocată, Caroline șopti:

   - Mamă! Tu... ai urât-o!

   - Nu, n-am urât-o. Mai degrabă am invidiat-o și am dezaprobat-o. Pentru mine, nici nu se punea problema să nu ascult dorințele tatălui meu. Nu puteam să-l refuz, chiar dacă inima mea... Ei, asta nu mai contează acum. Spune-mi ce a spus de ai ajuns la concluzia asta despre el.

   După ce Caroline îi relată conversația cu Miles, Amelia rămase pe gânduri. În cele din urmă spuse:

   - Și are avantajul de a arăta ca un Penwarden, așa blond cum e. De fapt, are multe avantaje.

   Caroline sugeră, ezitând:

   - Atât de multe încât Trendarrow să fie al lui?

   Amelia se întoarse repede, încruntată.

   - Al lui? A venit ca un străin, de la mii de kilometri, neinvitat și neanunțat. Iar tu ești fiica noastră de 18 ani. Iubești Trendarrow, copilă, nu-i așa?

   Caroline dădu din cap că da.

   - Sunt conștientă că tu crezi că o astfel de dragoste pentru o casă e puțin prostească, mamă.

   - Prostească sau nu, Trendarrow va fi al tău, nu te teme.

   - Dar dacă tata s-ar răzgândi? Dacă mi-ar cere să renunț în favoarea nepotului lui?

   - Vei spune „nu”. Stai să mă gândesc.

   Se așeză cu bărbia în mâini.

   - Nu trebuie să pari prea încăpățânată, căci asta nu te va ajuta... A, știu. Îi vei spune că deoarece nu te mai măriți cu Timothy Brencombe, casa e unicul tău cămin.

   - Dar, mamă...

   - Vrei să te ajut în roblema asta, ca acest... acest străin să nu-ți uzurpe locul aici?

   - Da, mamă, te rog.

   - Atunci, nu mă mai contrazice.

   Câteodată, ca acum, afecțiunea și gratitudinea Carolinei pentru mama sa vitregă erau amestecate cu teamă și respect. Atinse ușor mâna Ameliei.

   - Bine, mamă. Deși m-am învățat să nu spun niciodată lucruri neadevărate, dacă așa crezi tu...

   - Neadevărate? Unde e minciuna?

   - Că nu mă voi mărita cu Timothy.

   Mama ei o trase de mână, întorcând-o cu fața spre ea.

   - A, da. Va fi adevărat, parțial, căci îți vei amâna logodna până ce domnul Courtenay va fi din nou în America. Și tu și Timothy, sunteți destul de tineri să așteptați.

   - Ce-i voi spune lui Timothy, cum îi voi explica?

   - Îi vei spune că nu ești sigură de sentimentele tale față de el, că...

   - Dar, mamă, nu se putu opri Caroline să protesteze. Asta chiar ar fi o minciună.

   Amelia întoarse capul încet. O privi grav pe Caroline.

   - Chiar ești sigură? întrebă Amelia. Chiar ești? Vom vedea.

   Se ridică și ieși, și când ușa se închise, Caroline închise ochii și strânse la piept cuvertura patului. În dimineața asta deschisese larg obloanele pentru a intra soarele, pentru a-i împlini visurile de viitor.

   Până în clipa aceea, când la capelă, în loc de Timothy, se întâlnise cu Miles Courtenay. Odată cu venirea lui, suspiciunea, îndoiala, anxietatea îi cuprinseseră gândurile. Îndoiala că dragostea tatălui ei pentru ea se va dovedi mai puternică decât legăturile și afecțiunea lui de sânge; suspiciunea asupra motivelor mamei ei, care îi cerea să mintă, anxietatea că propria ei conștiință o va face în cele din urmă să cedeze Trendarrow, deși nu-și putea imagina viitorul în altă parte.

   Măcar dacă ar fi venit Timothy. El nu-i putea rezolva problemele; nici nu ar fi încercat, se gândi ea tristă.

      În acea seară, Caroline coborî din camera ei îmbrăcată cu o rochie vișinie de mătase cu dantelă.

   Se gătise cu grijă. Rochia era favorita tatălui ei.

   Își recăpătase curajul și hotărârea și era gata de luptă pentru Trendarrow.

   Bănuise că Miles, venind dintr-o colonie de la mii de kilometri depărtare, va avea doar haine simple. Deși el și Piers se instalaseră în casă, nu văzuse bagaje sau servitori de-ai lor.

   Se înveseli văzând încântarea de pe fața tatălui ei când se ridică și o conduse către un scaun, tandrețea cu care o mângâie pe mână și o întrebă dacă și-a revenit pe deplin.

   În timp ce Piers făcu o plecăciune, observă admirația invidioasă din ochii lui, iar privirea mamei ei era una de aprobare.
   Sigură pe ea, așteptă ca Miles să se apropie din colțul opus, de lângă clavecin.

   Când el se apropie și făcu o plecăciune, ea își ținu respirația. Croiala hainei lui purpurii era la modă. Avea pantaloni și șosete albe, imaculate, catarame de argint la pantofii negri. Avea o cravată cu dantelă și o vestă gri, brodată cu purpuriu și verde. Părul lui auriu era legat la ceafă. Își dădu seama că la Londra, femeile ar fi întors capul după el.

   Caroline își plecă privirea în timp ce el îi sărută mâna, ca să nu vadă că era atrasă de el. Astfel, văzu pe mâna lui un inel cu pecete cu blazonul Penwarden, pe care probabil i-l dăduse tatăl ei.

   Oricât de chipeș și de elegant, Miles Courtenay era dușmanul ei.

   Politicos, el spuse:

   - Sunt încântat să-ți văd iar obrajii rumeni, domniță, și că ți-ai revenit. Mă speriaseși.

   Răspunse rece:

   - Fără îndoială, domnișoarele pe care le cunoști sunt mai zdravene și nu leșină.

   Văzând dezaprobarea de pe fața tatălui ei, adăugă repede:

   - Am înțeles că m-ai dus în casă, domnule. Îți sunt îndatorată.

   - N-ai fost o povară. Ești mai ușoară ca Piers.

   Băiatul exclamă indignat:

   - Nu m-ai dus în brațe de ani de zile. O asemenea slăbiciune e pentru fete doar.

   Miles se încruntă spre el, dar Nicholas sări în sprijinul Carolinei.

   - A fost o fetiță delicată.

   - Asta a fost demult, protestă ea. Acum pot călări mult și țin pasul cu tata când inspectează câmpurile.

   Tatăl ei își ridică sprâncenele stufoase.

   - Hai, copilă, nu te mai lăuda atât.

   Miles se aplecă spre ea, vorbind încet.

   - Să nu te stingherească prezența mea, verișoară. Dacă aș fi suferit o dezamăgire la fel de mare ca a ta astăzi, și eu aș fi fost supărat.

   Îl privi, pregătită să vadă ironie în ochii lui. În locul ei văzu simpatie și blândețe. Dacă l-ar putea considera rău, ca să-l poată urî cu adevărat...

   Dar el nu era așa. Îi vorbea din nou, politicos:

   - Dacă ești destul de odihnită, vreau să te rog ceva. Am observat printre partiturile de lângă clavecin câteva cântece pe care la cânta mama. Da, continuă el, văzându-i surpriza. Avea și ea un clavecin din Anglia. În ultimul timp, spre regretul meu, n-a mai cântat nimeni la el.

   Nicholas exclamă, mândru:

   - Caroline cântă excelent și are o voce mai frumoasă decât sărmana mea soră. Cântă ceva vesel pentru ziua ta, copilă.

   Era încântată că-și amintise că era ziua ei și se duse la clavecin, veselă.

   Miles aprinse lumânările în suporturi de argint de pe clavecin și-i trase scaunul. Apoi îi înmână o partitură. Citind titlul, ea dădu din cap în semn că nu, căci nu era ceea ce ceruse tatăl ei. Miles i-o luă din mână și o puse pe suport.

   - Te rog, spuse el. Ca să-mi arăți că m-ai iertat.

   Ochii lui erau rugători. Brusc, îi păru mult mai tânăr, lipsit de aroganță. Ridică din umeri, își aranjă rochia și-și duse mâinile la claviatură.

   Muzica era melancolică. Cuvintele spuneau despre un cămin lăsat în urmă, peste mare. În timp ce cânta, era ca și cum spiritul femeii care cântase demult la acest instrument intrase în ea, umplându-i vocea de melancolie.

   Când cântecul se termină, îl auzi pe Miles oftând.

   - Mulțumesc din inimă, verișoară. Ai cântat atât de frumos, cu înțelegere, parcă mama ar fi trăit din nou.

   Politicoasă, ea murmură:

   - Ești amabil, domnule. Bănuiesc că mamei tale îi plăcea cântecul acesta deoarece redă tristețea de a fi departe de casă.

   El dădu din cap că nu.

   - Unde era tata, acolo era casa ei, fericirea ei. Dar își amintea mereu de Trendarrow și câteodată, când el era absent...

   Menționarea Trendarrow-ului o readuse la realitate, la faptul că acest bărbat era rivalul ei. Observă și tăcerea stranie din cameră. Apoi scaunul tatălui ei scârțâi în timp ce el se ridică.

   Vocea lui tună:

   - Ești binevenit, băiete, deși ai întârziat.

   Caroline privi spre ușă, apoi se ridică repede.

   - Timothy, strigă veselă și se îndreptă spre el cu brațele întinse.

   Dar se opri brusc, lăsă brațele jos și-l privi mirată.

   El poza în ușă, sprijinindu-se într-un baston. Avea o haină de satin bleu, pantaloni legați la genunchi cu panglici, ca și pantofii ascuțiți. Avea o eșarfă enormă sub bărbie, avea părul buclat, cu o mică și absurdă pălărie în vârf. Fața lui era machiată și obrajii rumeni de fard.

   Făcu câteva plecăciuni și murmură stupid:

   - Iartă-mă, domniță, iartă-mă, domnule. Nu știam că aveți oaspeți.

   Caroline, împreunându-și mâinile încântată, râse.

   - Timothy, ce-i cu prostia asta?

   Expresia feței lui se schimbă. Era încurcat.

   - Care e problema? întrebă ea.

   Roși sub fard.

   - Nu voiam să te fac de râs. A fost doar o glumă.

   - Știu. Dar de ce?

   Își dădu seama că doar ea vorbise în ultimele clipe.

   Tatăl ei privea încruntat, pieziș, spre Miles. Fața Ameliei părea de gheață. Piers stătea cu gura căscată, cu ochii plini de neîncredere și repulsie. Iar Miles...
   Privirea rece a lui Miles îl cântărea pe Timothy, de la peruca pudrată la pantofii cu cioc. O sprânceană era ridicată. Era evident că-l disprețuia.

   Roșind la fel ca Timothy, Caroline îl luă de mână și spuse:

   - Cum tatăl meu n-a făcut-o, permiteți-mi să vi-l prezint pe onorabilul Timothy Brencombe. Timothy, el e domnul Courtenay din Virginia.

   Timothy făcu o nouă plecăciune.

   - Am onoare, domnule, murmură el. Fără îndoială, credeți că sunt cam ciudat. Am făcut-o ca s-o distrez pe Caroline. Așa se îmbracă unii tineri din Londra. Se numesc „macaroane”. Pe mine m-au amuzat.

   Miles zâmbi doar cu buzele. Murmură rece:

   - Al dumneavoastră, domnule.

   Caroline, strângându-l mai tare pe Timothy de degete, remarcă rece:

   - Nu te aștepta ca domnul Courtenay să-ți aprecieze gluma. Viața în America e mai simplă. Nu prea cunoaște manierele londoneze.

   Cu altă ocazie, cuvintel ei, tonul insolent, i-ar fi adus mustrările Ameliei. Dar nu acum.

   Timothy se relaxă.

   - Atunci, mai bine să explic...

   - Nu e nevoie, îl opri Caroline. Cum gluma ta a fost menită să mă distreze pe mine, cum ai făcut un efort atât de mare să fii aici de ziua mea...

   - A fost un drum greu, spuse el. Ai auzit că s-a rupt podul? Am rătăcit mult până am găsit pe cineva care să mă treacă în barcă. Dar îți promisesem.

   Ochii lui albaștri îi priveau pe ai ei, căutând aprobare.

   Piers exclamă, incredul:

   - Ați călărit și ați fost într-o barcă, îmbrăcat așa?

   Timothy râse.

   - Sigur că nu. M-am schimbat la han.

   - Sunteți un gentleman englez? întrebă băiatul, cu mâinile la spate.

   Miles îl prinse de umăr.

   - Dacă mai ești obraznic, te bat.

   Totuși, Caroline nu scăpă privirea complice dintre cei doi.

   Caroline simțea că o cuprinde mânia. Dacă cei doi n-ar fi fost de față, reacția la prostioara lui Timothy ar fi fost diferită. Nicholas ar fi râs în hohote. Amelia ar fi zâmbit tolerant și l-ar fi servit imediat cu ceva de mâncare. Iar ea l-ar fi pus să-i maimuțărească pe acei tineri. Camera ar fi răsunat de râsete.

   Dar în loc de asta...

   Văzu că nu era nevoie ca Miles să fie urât sau rău. Îi stricase ziua de naștere și-l umilise pe Timothy, care făcuse atâta efort s-o distreze. Știu brusc, venirea lui le va tulbura viața. Prezența lui amenința pacea din Trendarrow.

   Îl privi direct în ochi și se bucură când el se dădu înapoi și ridică o mână, ca pentru a se feri de o lovitură. Chiar că era dușmanul ei și nimic n-o mai putea face să-l ierte.

Capitolul 3

      - Da, înțeleg, spuse Timothy, deși nu părea convins. Dar nu ar fi mai simlu să-i lași domnului Courtenay Trendarrow dacă el și tatăl tău vor asta?

   Caroline, cu un picior pe scăunel, își trecu poalele rochiei de călărie peste un braț.

   - Dacă ei vor asta? Tata deja a trimis după notar.

   Ajutând-o să încalece, Timothy sugeră, plin de speranță.

   - Am putea trăi destul de bine la Sampford Folliot. Tatăl meu folosește rar casa de la oraș, acum că a îmbătrânit, iar fratele meu are casa lui pe Berkeley Street. Deci când mergem la Londra...

   - Cât de des va fi asta?

   - Majoritatea timpului, răspunse el. Nu te poți plictisi de Londra. Pe când la țară, mai ales când plouă...

   - Dacă n-ar ploua, n-am avea atâta frumusețe aici. Valea, râul, copacii.

   Arătă cărarea cu paltini care ducea de la casă la cheiul râului. Apoi îl întrebă:

   - Fără îndoială, glumești despre Trendarrow, nu-i așa?

   - Nu în întregime. Cred că o asă la țară ne-ar fi suficientă.

   - Foarte bine, Instalează un chiriaș la Sampford Folliott și vom locui la Trendarrow.

   - Trendarrow e mai departe de Londra, spuse el încăpățânat. Și când râul nu poate fi traversat, ca acum...

   Îl privi incredulă.

   - Sugerezi să renunț la Trendarrow? Tu, care mă cunoști atât de bine, care știi că e viața mea? Am fost fericiți aici.

   - Nu neg. Dar mai sunt și alte case.

   Privirea ei îmbrățișă încet, cu dragoste, pietrele cenușii, acoperite de licheni ale zidului, tufele de trandafiri galbeni și pajiștea din fața casei.

   - Pentru mine, nu există altă casă. Credeam că ai înțeles asta.

   Timothy sări din șa și o luă de mână.

   - Iartă-mă. Cred că Londra m-a făcut insensibil.

   Caroline se întoarse spre el, zâmbind.

   - Nu vreau să te opresc să te distrezi. Dacă voi avea Trendarrow, voi fi o soție supusă.

   Timothy izbucni în râs.

   - Asta nu-ți pot promite. Nici să mă impun în fața unei Penwarden.

   - Știi că nu sunt cu adevărat...

   - Spiritul tău e Penwarden, chiar dacă ai alt sânge, spuse el amuzat.

   Miles sosi călare, cu Piers alături.

   - Spuneți-ne și nouă de ce râdeși, să râdem și noi.

   Timothy arăta jenat. Caroline spuse rece:

   - Mă tem că nu, domnule. Era ceva personal.

   Miles ridică din umeri și-i zâmbi lui Piers.

   - Se pare că te-am ofensat iar, domniță, voi încerca să îndrept lucrurile.

   Se întoarse spre Timothy.

   - Îmi cer scuze, domnule. Am fost atât de impresionat de înfățișarea dumneavoastră ieri, încât am fost nepoliticos. Văzându-vă în dimineața asta îmbrăcat normal, apreciez simțul umorului de aseară.

   Timothy întinse mâna, cu ochii albaștri strălucitori.

   - Nu e nevoie de scuze, spuse el. M-am purtat prostește și v-am surprins. Sper că finul dumneavoastră apreciază că acum arăt mult mai bine ca un gentleman englez, nu-i așa?

   Piers remarcă cu îndrăzneală:

   - Arătați foarte chipeș, domnule. Dar de ce purtați perucă. Credeam că doar domnii în vârstă fac asta.

   Timothy spuse solemn:

   - Ai dreptate. Dar părul meu e de culoarea noroiului și aspru ca o coadă de cal.

   Piers se răsuci în șa ca să examineze coada calului pe care îl călărea. Luând o șuviță între degete, îl privi pe Timothy, nevenindu-i să creadă că era adevărat.

   - Chiar așa, domnule? N-am văzut niciodată un bărbat cu un astfel de păr.

   Miles și Timothy râseră. Apoi, Miles spuse:

   - Domnul Brencombe face glume, Piers. Nu uita asta.

   Caroline nu era sigură dacă tonul lui era sarcastic, sau era doar imaginația ei. Îi privea fiecare remarcă, suspicioasă și ostilă, de când Polly îi raportase arțial conversația pe care o auzise.

   - Treceam, doar treceam, domniță, de-a lungul culoarului, iar căpitanul Penwarden și domnul Courtenay vorbeau mai încolo. Tatăl tău a spus că va trimite un băiat să cheme notarul. Apoi americanul a spus ceva, dar n-am auzit decât numele dumneavoastră. Atunci, tatăl tău s-a înfuriat și a strigat: „Nu accept contrazicere, domnule. Problema se va rezolva în seara asta”.

   Tatăl ei nu-i spusese nimic despre planurile lui. De fapt, în dimineața asta, era atât de preocupat de nepotul lui că aproape nici nu o băgase în seamă.

   Îl văzuse călărind dinspre grajduri, vesel și satisfăcut. Își îndemnă calul, făcându-i semn lui Timothy s-o urmeze.

   - Hai s-o luăm înainte, sugeră cu falsă veselie, să nu-l mai audă pe băiatul ăla lăudându-se. Imită vocea lui Piers: câmpurile din Anglia sunt cât niște batiste. În Virginia se întind pe mii de acri. Servitorii voștri sunt cu duzinile, ai noștri cu sutele. Îmi vine să-i trag una cu biciul.

   Timothy numără pe degete:

   - Regulile unei căsătorii fericite. Numărul unu, locuim la Trendarrow. Numărul doi, niciodată nu trebuie să mă laud.

   Caroline se relaxă și puse cu tandrețe o mână pe brațul lui.

   - Ești atât de bun cu mine, Timothy. Doar vederea feței tale mă înveselește.

   - Fiindcă e fața unui clovn?

   - N-am spus asta, protestă ea.

   - Unele domnișoare din Londra păreau să gândească faptul că nu am creier și mă tratau ca pe un negru.

   - Dacă se poartă așa când sunt eu prezentă...

   Roși și-și ridică bărbia.

   Timothy o întrebă:

   - Caroline, ești sigură că vrei să te măriți cu mine? Eu... eu nu sunt un bărbat ambițios. Nu mă voi remarca în societate, sau...

   Era uimită.

   - Să nu mă mărit cu tine? Am hotărât asta de când eram copii. A, înțeleg. Ai luat în serios motivul pe care ți l-am spus de a ne amâna logodna. Dar ți-am spus, mama mi-a zis să declar că sunt nesigură de sentimentele mele. Știi că nu e adevărat.

   Cum el nu se însenină, cum se așteptase, adăugă încet, surprinsă:

   - Tu ești nesigur de sentimentele tale.

   Așteptă ca el să nege, dar rămase tăcut și roși. Atunci, ea exclamă:

   - Așa deci. Îți place mai mult de vreo fată din Londra.

   Era rândul lui să fie șocat.

   - Nu-i adevărat. Am cunoscut multe tinere frumoase. Dar niciuna nu se compară cu tine. Sunt insipide. La Londra e apreciat spiritul în conversație. Dar niciodată nu m-am depărtat de tine, declară el sincer.

   - Atunci, ce ai, Timothy? De ce te îndoiești?

   - Câteodată cred că nu sunt pe măsura așteptărilor tale. Când vom uita amintirile copilăriei...

   - Niciodată, protestă ea. Nu le vom uita niciodată. Le vom retrăi în copiii noștri, care vor crește la Trendarrow, lângă noi. Timothy, ce ai? Ți-am dat vreun motiv? Am sugerat eu vreodată, până să mă oblige mama în dimineața asta, că...

   - Nu. Îndoiala e înăuntrul meu.

   Tristă, văzu în ochii lui rugămintea unui copil care caută aprobare. Scoțându-și mănușa, îl mângâie ușor pe obraz și spuse:

   - Atunci trebuie să ți-o risipesc.

   Nepăsându-i de ceilalți călăreți se aplecă și-l sărută pe gură.

   Ochii lui se înseninară. Îi sărută degetele.

   - Iartă-mă că am fost un prost. Voi face tot ce voi putea să te fac fericită, Caroline.

   Apoi chicoti.

   - Bănuiesc că Piers nu se aștepta la asta de la un gentleman englez.

   - Nu-mi pasă ce gândesc Piers sau domnul Courtenay.

   De fapt, nu putea ghici ce gândea Miles despre acțiunea ei impulsivă.

   Nicholas se apropie, zâmbind. Această partidă de călărie pe moșie fusese ideea lui și a lui Miles, se gândi ea amar, ca să-i arate viitoarea proprietate.

   Pe chei, muncitorii încărcau cărbunele ce fusese adus cu corabia ieri. Doi pescari trăgeau plasele pline cu somon.

   Miles se întoarse spre gazda lui.

   - Viața lângă râu e aceeași în toată lumea, bănuiesc. Toate proviziile mele sunt aduse pe râu. Tutunul meu pleacă la distribuitori de pe cheiuri.

   Piers declară disprețuitor:

   - Nu poți compara cheiurile tale, Miles cu acestea minuscule. Râul James are 4 kilometri și jumătate lățime în unele locuri.

   Exasperată, Caroline exclamă:

   - Nu mai spune prostii, Piers. Un râu nu poate fi atât de lat.

   Văzând că finul lui roșise, Miles interveni:

   - Băiatul e cam lăudăros, domniță. Dar nu minte. Fără îndoială, tatăl tău a văzut astfel de râuri mari, când a călătorit în jurul lumii.

   - Așa e, fu de acord Nicholas, descălecând. Totuși nu le-aș schimba cu Tamar-ul. Marea e la doar 18 kilometri de aici. Câteodată jur că se simte mirosul ei.

   Muncitorii se opriră să-l salute. O bătrână ieși din casă și duse mâna streașină la ochi, cu un copil mic agățat de fusta ei. Nicholas o salută.

   - Bess, el e domnul Courtenay, fiul surorii mele Mary și a venit din America.

   Bătrâna îl privi uimită pe Miles. Apoi își ridică un colț al șorțului și-și șterse ochii de lacrimi.

   - Iartă-mă, domnule. Am fost dădaca lui Mary, era o femeie frumoasă. A fost o zi tristă la Trend arrow când a plecat. Dar asta a fost atât de demult.

   Miles sări din șa și-i luă mâinile. Uitat, copilul fugi după un fluture. Muncitorii se apropiară să-l studieze pe Miles. Bătrâna îl privea în ochi pierdută.

   Caroline își dădu capul pe spate. Cu amărăciune, se gândi că-l acceptau deja. Deoarece era un Penwarden, nepotul căpitanului. 

   Îl privi pe Timothy, care urmărea cum scoteau somonul la mal. Oare avea dreptate, era mai bine să renunțe la Trendarrow fără luptă și să trăiască împreună la Samford Folliott? Nu asta se aștepta de la o fată, când se mărita? Să uite restul... chiar Trendarrow?

   Nu, strigă inima ei. Nu era destul. Îl voia pe Timothy și Trendarrow.

   Își privi rivalul. Se plimba pe chei cu Nicholas, observând și comentând, salutându-se cu sătenii cu superioritatea unui bărbat obișnuit cu bogăția și puterea. Avea deja destul. Cum va putea avea grijă de Trendarrow și de marea lui plantație din Virginia?

   Îi veni în minte o armă pe care o putea folosi.

   Strigându-l pe Timothy s-o ajute să descalece, se alătură celor doi pe chei.

   - Ai sugerat, domnule Courtenay, că munca pe chei e la fel oriunde în lume. Totuși, cred că observi o diferență. Muncitorii pe care îi vezi aici sunt liberi. Nu folosim sclavi în Cornwall.

   Înainte ca Miles să poată răspunde, se întoarse spre Nicholas.

   - Știai că domnul Courtenay are mai mult de 300 de sclavi, tată? Spune că n-o duc mai rău decât marinarii de pe corăbiile tale.

   Fața lui Nicholas se înroși. Ochiul lui negru aruncă flăcări spre Miles. Tânărul spuse repede:

   - Nu am spus chiar așa, domnule.

   - Nu-mi pasă ce ai spus, domnule. Ești stăpân de sclavi?

   - Sigur. Toți moșierii mari sunt.

   - I-am văzut în porturile din Africa. I-am văzut înlănțuiți și bătuți, îndesați în calele vaselor ca vitele, bărbați, femei, chiar și copii. Îndrăznești să-i compari cu marinarii care sunt plătiți să-și apere țara, bine hrăniți, îngrijiți, liberi să-și vadă nevestele și copiii când ajungem în port. Și când marinăria lor se încheie, le dau multora de lucru la Trendarrow. Thomas, care și-a pierdut un braț, tăiat de o macetă spaniolă. Samuel, lucrează grădina, deși are un picior de lemn. Samuel, barcagiul, toți au fost pe mare cu mine și...

   - Asta spuneam și eu, domnule, interveni Miles. Oamenii dumneavoastră sunt bine tratați, ca sclavii mei. Dar veți admite că există ofițeri cruzi, așa cum există stăpâni de sclavi cruzi. E la fel în viață; sunt stăpâni buni și stăpâni răi.

   - Sistemul e rău, declară Nicholas. Întegul sistem de a stăpâni alți oameni ca pe vite, obligându-i să facă ceea ce nu vor.

   - Așa cum fac cei care îi iau cu arcanul pe oameni să-i facă marinari, spuse Miles calm.

   Fața lui Nicholas vedeni atât de roșie, încât Caroline se temu de consecințe. Îi puse o mână pe braț.

   - Mai bine să nu continuăm discuța asta, sau poate mai târziu, tată.

   Își trase brațul.

   - Discuție! N-am mai auzit așa o neobrăzare. Și tocmai de la fiul surorii mele!

   Făcu un pas spre Miles.

   - Vrei să-mi spui că era de acord cu un astfel de obicei revoltător?

   Miles nu cedă.

   - Am avut servitori negri în casă ani de zile, inclusiv propria mea doică, la care am ținut mult. Când a murit, deși mama avea grijă de mine, mi s-a frânt inima.

   Nicholas îl privea, dădu din cap și murmură:

   - Propria mea soră. Atât de blândă.

   - Așa a rămas mereu, iubită de toți sclavii. Dacă tatăl meu sau eu îi exploatam mai mult decât puteau...

   Se întrerupse, căci Caroline țipă alarmată. Copilul alergând după fluture, se apropia de marginea cheiului. Trecu pe lângă mâna întinsă a ei și căzu în apă.

   Caroline se apropie.

   - Timothy! Timothy, repede!

   El își scoase haina și pălăria, îi ceru unui munctor să-i scoată cizmele și plonjă în apă. Caroline stătea cu mâinile împreunate, rugându-se în tăcere. Miles își scoase și el haina.

   Fără să-l privească, ea spuse:

   - N-are rost să încerci să-i ajuți. Curentul e înșelător. Timothy o va salva, vei vedea.

   Își puse haina la loc și spuse resemnat:

   - Ai dreptate. Nu știu să înot.

   Copila era luată de apă. Capul lui Timothy era la câțiva metri de ea când se scufundă. Se scufundă și el după ea. Se ridică, în brațe cu fetița. O luă spre chei. Curentul era puternic.

   Unul dintre pescari își dezlegase barca și vâslea spre Timothy. Trase fetița în barcă. Barca îl lovi pe Timothy în cap și se scufundă.

   În timp ce Caroline suspină disperată, Miles se aruncă îmbrăcat în apă.

   - Nebunule, exclamă ea involuntar. Vă veți îneca amândoi.

   După clipe lungi, capul lui Timothy ieși iar la suprafață. Se prinse de barcă. Miles se zbătea în apă, îngreunat de hainele ude. Doi barcagii îl scoaseră și pe el.

   O femeie ieși în fugă din căsuță și luă fetița în brațe. Apoi, văzându-l pe Miles scos afară din apă, îngenunche în fața lui, sărutându-i mâna.

   Uitând de teamă, Caroline se mânie de greșeala femeii. Luând mâna lui Timothy, îl trase în față.

   - Greșești, Nancy, spuse ea. Domnul Brencombe ți-a salvat fiica.

   Femeia îi privea confuză pe amândoi. Apoi își exprimă gratitudinea față de Timothy.
   Jenat, el murmură:

   - Hai, ai grijă de fetiță. Apa e rece.

   Nicholas îl bătu pe umăr.

   - Bravo, băiete. Și tu, Miles. Curajos, dar prost, cum a spus fata mea.

   Sătenii se strânseră în jurul lor. Unul aduse caii, altul îi aduse cizmele lui Timothy. El respira greu, Sângele care îi curgea din cap se amesteca printre picăturile de apă, iar în păr avea alge.

   Totuși, Caroline se gândi că niciodată nu-l mai iubise ca acum.

   - Dragă Timothy, du-te acasă și schimbă-te. Spune-i lui Thomas să aprindă focul în camera ta.

   Piers se apropie cu un obiect zdrențuit de capătul unei vâsle.

   - Cred că e a dumneavoastră, domnule.

   Timothy examină peruca distrusă. Apoi, învârtind-o pe deget, râse.

   - La naiba, nu ajunge să mă pudrez ca să arăt iar bine.

   Se întoarse spre Miles, al cărui păr ud se cârlionțase deja lângă urechi.

   - Acest domn e în avantaj. Vino domnule Courtenay, ne vom zvânta împreună.

   Sătenii se dădură la o parte, lăsându-i pe cei doi să plecă.

   Urmându-i mai încet alături de tatăl ei, Caroline încerca să-și pună ordine în sentimente. Era mândră de Timothy, se bucura că Miles văzuse curajul lui, și la fel și Piers. Cât despre Miles... Fusese nebun. Dar curajos. Și pentru căpitanul Penwarden, curajul scuza multe defecte.

   Ar fi vrut ca Miles să fi privit neajutorat, ca și ea, iar Timothy să nu împartă triumful cu nimeni; ca acest om care era dușmanul ei să nu-i trezească admirația și respectul.

      Amelia era încruntată în timp ce cosea. Caroline nu era surprinsă.

   Nicholas nu anunțase pe nimeni în afară de Miles că venea notarul și Caroline, nevrând să-i cauzeze neplăceri lui Polly, nu menționase subiectul. Amelia avu astfel un oaspete în plus cu 5 minute înainte de cinp, iar Nicholas insistă ca notarul să rămână la ei peste noapte.

   După cină, Nicholas îi invită pe Miles și pe notar să vină cu el în altă cameră.

   Timothy, bine dispus ca întotdeauna, nu se supărase că fusese exclus, ci își exprimă ușurarea de a nu fi obligat să asculte discuții despre legi. Faptul că nu-l invitase și pe el era, după ea, o confirmare a intenției lui Nicholas, iar mai târziu îl văzu pe tatăl ei îndesâng un document în buzunar la vederea ei.

   Cum îi putea face asta? Să-și încalce promisiunea, să-i înșele încrederea? Oare legăturile de sânge erau atât de puternice încât să șteargă în 48 de ore 18 ani de devotament?

   Nu crezuse că era ceva ce Nicholas n-ar fi făcut pentru fericirea ei, nicio dorință pe care să nu i-o îndeplinească. Și acum, fără să-i spună nimic, își schimba testamentul în favoarea străinului, a unui om care nu cunoștea Anglia sau Wales-ul și nu vorbea corect. Și care avea deja o sută de mii de acri de pământ.

   Timothy sugeră vesel:

   - Jucăm cărți? Bănuiesc că e vreun jos pe care-l știe și Piers.

   - Știu să joc orice, declară băiatul. Și vă garantez că voi câștiga.

   - Atunci să nu jucăm pe mize mari, râse Timothy. Nu mă dau banii afară din casă, momentan.

   Văzu privirea de avertizare a Carolinei și murmură:

   - Am uitat că mamei tale nu-i plac jocurile de noroc. În Londra, un bărbat nu e văzut bine dacă nu riscă din când în când la masa de joc.

   Amelia lăsă cusutul.

   - Voi doi puteți juca, dar nu pe bani. Vreau ca Piers să-mi povestească despre țara lui, despre care știu atât de puțin și de care e atât de mândru.

   Bătu cu mâna pe scaunul de lângă ea și Caroline fu la fel de uimită ca băiatul de această schimbare bruscă de atitudine. Nu se putea concentra să joace și Timothy, tachinând-o, îi spuse că Piers ar fi jucat mai bine.

   Dar Piers se simțea în largul lui. Vocea lui era sigură și răsuna clar.

   - Guvernul britanic e atât de încăpățânat și nu cunoaște problemele americane, încât Miles crede că va fi o revoltă.

   - O revoltă? repetă Amelia, oripilată.

   - Cu muschete, săbii și tunuri, adăugă Piers încântat. Dacă are loc în timp ce sunt aici la școală, voi fugi și...

   - Vrei să spui că domnul Courtenay se va ridica împotriva guvernatorului, reprezentantul coroanei, împotriva regelui însuși?

   Piers era puțin jenat, dar răspunse cu îndărătnicie:

   - Dacă regele greșește, atunci Miles și ceilalți conducători și toți americanii, nu vor avea de ales, nu-i așa?

   Caroline auzi inspirația Ameliei, văzu privirea de triumf pe fața mamei ei și-și dădu seama ce voia să obțină. Aveau o armă cu care să-l înfrângă pe Miles.

   Nicholas putea trece cu vederea sclavia. Dar trădarea, în această casă care-și dovedise loialitatea față de coroană de-a lungul vremurilor, nu ar fi tolerat-o.

   Caroline se înveseli. Un cuvânt de-al Ameliei și Miles va cădea în dizgrație și va fi probabil dezmoștenit. El și lăudărosul de Piers vor pleca de la Trendarrow și toate vor fi ca înainte, ca și cum n-ar fi venit niciodată.

   Nu, nu va fi chiar la fel. Căci apăruse îndoiala, gelozia și mai ales durerea trădării de către tatăl ei.

   Se duse să se culce curând după ce Piers fusese trimis la caulcare. Dar nu adormi. Privea în întuneric, auzind-o pe Amelia trecând pe lângă ușă, apoi pasul greu al tatălui ei, voci de bărbați.

   În dormitorul părinților, Nicholas va spune ce făcuse; iar mâine va repara totul.

   Ce făcuse Nicholas în seara asta? Ce fusese scris, semnat și pecetluit, lângă paharele de vin de Porto și pipele de tutun de Virginia?

   În bibliotecă, în sertarul secret al tatălui ei...

   Se dădu jos din pat și-și căută halatul și o lumânare. Deschise ușa cu grijă și ascultă. Se auzeau mici zgomote de noapte. Cum era desculță, nu făcu niciun zgomot când merse pe scări.

   Casa scărilor era întunecată, misterioasă. Începu să coboare, cu inima bătându-i cu putere. O treaptă scârțâi în tăcerea nopții. Simți pe cineva în spate.

   Se întoarse și deschise gura ca să țipe. O mână i-o acoperi.

   O față neagră, cu ochii strălucind, era deasupra ei. Scăpă lumânarea din mână. Când bărbatul o prinse, văzu strălucirea unui cuțit. Se ținu de balustradă și simțea că întunericul se învârtea în jurul ei.

   Auzi vocea bărbatului în ureche:

   - Nu te teme, domniță. Benjamin nu lovește pe tine. Benjamin n-a lovit niciodată o femeie în viața lui.

    Înghițind în sec, încercă să se controleze. Leșinul trecu.

   Când el ridică lumânarea, văzu că purta o livrea albastră cu fața argintie și o perucă albă pudrată; ochii lui negri erau îngrijorați.

   - Promiți să nu țipi? întrebă el.

   Dădu din cap că da și el îi luă mâna de la gură. Îi ceru scuze.

   - Eu scuze că te-am speriat, domniță. Am crezut că ești un dușman al domnului Courtenay. Prietenii domnului Courtenay spun că are dușmani în toată Anglia, din cauza politicii.

   Începând să înțeleagă, Caroline întrebă:

   - Ești servitorul domnului Courtenay?

   - Da, domniță.

   Îl studie cu atenție.

   - Ești sclav?

   - Un sclav eliberat, domniță. Domnul Courtenay m-a eliberat.

   - Ești.. ești educat? întrebă neîncrezătoare.

   - Da, domniță. Știu să citesc și să scriu. Știu ceva greacă și latină.

   Degetele ei se strânseră pe balustradă.

   - Ce faci aici, la ora asta?

   - Dorm în fața ușii stăpânului, domniță. El dat libertate, tratat ca om alb. Eu vreau murit pentru el.

   Caroline îl privi uimită. Apoi, brusc conștientă de felul cum era îmbrăcată, îi smulse lumânarea și fugi în camera ei.

       Casa era ciudat de liniștită când, după ce dormise până târziu, Caroline coborî scările a doua zi dimineață.

   Află de la Polly că Amelia era încuiată cu tatăl ei. Timothy și Piers jucau cărți. Miles nu se vedea.

   Apăru servitorul negru. Zâmbi, făcu o plecăciune și ar fi vorbit cu ea. Dar ea plecă, jenată de ceea ce se întâmplase noaptea trecută.

   Deci, deja se întâmplase.

   Nu se îndoia că Nicholas aflase de părerile anti-regale ale nepotului lui și-l gonise. Deși nu știa cât de mânios putea fi tatăl ei, știa la ce să se aștepte. Când era furios, toți se fereau din calea lui. Doar Amelia avea curajul să stea lângă el.

   Sigur că acum Nicholas avea motiv de supărare și pentru prima oară simțea că-l înțelegea. Să descopere că unicul fiu al surorii sale iubite era nu numai un proprietar de sclavi, dar și un rebel!

   Încă nu voia să-l întâlnească. Nu voia să fie prezentă când Miles și finul lui vor pleca. Nu voia să-i mai asculte vocea profundă care o atrăgea, împotriva voinței ei; nici să-și amintească faptul că o dusese în brațe, cu capul pe umărul lui.

...........................................................