Doar o altă regăsire, Dama de Treflă

 1-6

               Era Ajunul Crăciunului la unitatea de primi urgențe a spitalului St. Anne.

   Ar fi putut să fie o seară liniștită. Dar nu a fost, bineînțeles că nu a fost. Prin împrejurimi se jucau de-a v-ați ascunselea miracole și regăsiri. Și, după cum bine știm cu toții, deși pare mereu haotică sau întâmplătoare, viața funcționează, de fapt, exact ca mecanismul unui ceas, iar uneori, pentru ca acest mecanism să funcționeze, unele lucruri trebuie să se strice.

   Pentru ca acest mecanism să funcționeze e nevoie, uneori, ca un băiat cu inima frântă să fugă încotro îl poartă sufletul; e nevoie ca o fată să îl urmeze, pentru că asta fac surorile, aleargă după tine atunci când fugi de probleme; e nevoie de un bărbat care a continuat să creadă în visul lui, chiar și atunci când nimeni altcineva nu a mai putut să creadă; de un polițist care se simte imcompplet de când a rămas singur într-un apartament cu televizor mult prea mare; de un Moș Crăciun zgârcit și morocănos; de un hastag viral, o concediere, o pisică bolnavă, un accident auto, o despărțire, o aproape crimă, un șobolan, o poveste de dragoste trăită doar pe jumătate, un vânzător care își iubește ferestrele magazinului, o cutie goală de lapte, multă iubire și încă alte câteva lucruri.

   Și e nevoie, bineînțeles, de puțină, foarte puțină magie.

   Era Ajunul Crăciunului la unitatea de primiri urgențe a spitalului St. Anne și, din fericire, firele subțiri care legau atâția oameni între ei se scurtaseră suficient de mult încât ei să se poată strânge în brațe.

   Clinchete de clopoței cântau în surdină, iar inimi pline de iubire se zbăteau haotic în piepturi care le țineau captive.

   Seara s-ar fi putut transforma într-o tragedie, o pisică putea să ucidă un șobolan și cel puțin două sau trei persoane ar fi putut muri, accidental sau nu, dar să fim serioși, dacă există un Dumnezeu, cu siguranță prima Lui grijă, cu o zi înainte să își sărbătorească ziua de naștere, nu era să lase astfel de tragedii să se întâmple.

   Au și catastrofele o limită, totuși.

Partea I

Fire care se încurcă

Liber nu înseamnă singur

      S-a dat jos din pat simțindu-și capul greu.

   Era încă devreme, soarele arunca lumini palide peste clădirile care se vedeau de la fereastra lui. Poate că nu fusese o idee prea bună să bea atât de mult cu o seară în urmă. Sau poate că nu fusese o idee prea bună să vină acasă după ce băuse.

   A deschis fereastra, și-a așezat o țigară între buze și a aprins-o cu grijă, după două încercări nereușite. Frigul de afară l-a făcut să se simtă mai bine, i-a limpezit puțin gândurile, dându-i pentru o clipă impresia că durerea de cap avea să-l mai slăbească din strânsoare.

   Afară, câțiva fulgi de nea se jucau în lumina dimineții. Abia când și-a luat ochii de la ei a văzut că mâinile îi tremurau. I-ar fi plăcut să poată da vina pe frig pentru asta, însă nu putea să o facă, pentru că toată vina era a lui.

   „Te autodistrugi”, îi reproșase Lily când ajunsese acasă cu privirea tulbure, chitara ruptă în două și buzunarele goale.

   Dar Lily nu îl înțelegea. Nimeni nu îl înțelegea.

   Ei nu știau că peste tot în jurul lui era prea mult zgomot de fond, prea multă gălăgie inutilă, și nu știau că nu putea să își asculte gândurile. Ei nu știau că el avea nevoie de liniște ca să poată lega cuvintele cu nodurile potrivite, altfel ele se desfăceau și îi alunecau printre degete; altfel nu aveau putere să ajungă la inimile celor care îl ascultau.

   Ei nu știau. Iar el nu le spusese pentru că l-ar fi crezut nebun. Ei nu auzeau acea zarvă constantă din jur sau poate că nu cunoscuseră niciodată liniștea, așa că habar nu aveau în ce haos trăiau.

   Era aproape gata, iar când avea să fie gata, toți cei care îi spuseseră că era nebun s viseze atât de departe ar fi fost obligați să își înghită vorbele.

   Nimeni nu crezuse în el sau în visul lui. Absolut nimeni. Îl sprijiniseră câțiva, e adevărat, îi împrumutaseră bani și îi stătuseră alături o scurtă vreme, însă nimeni nu crezuse cu adevărat în visul lui.

   La început îl duruse neîncrederea, îl răniseră reproșurile.

   Mai târziu învățase să îi ignore, să se concentreze pe ce avea de făcut fără să mai pună la suflet dezaprobările și respingerile, dar și după atâția ani, încă îl mai râcâia pe dinăuntru când constata cu tristețe că tot mai mulți renunțau să viseze.

   „E ușor să visezi”, ni se spune adesea, „dar e dificil să alergi după visurile tale și doar cei dispuși să munceasă ajung să le atingă”.
   Însă nu e întotdeauna așa, nu e mereu ușor să visezi, nu când toți cei din jur te forțează să alegi visuri care sunt confortabile și la îndemână, nu când ești obligat să alegi dintre zeci de visuri care sunt ale altora, nu ale tale.

   Nu e deloc ușor să visezi atunci când ți se spune constant că ar fi mai bine să renunți și să faci „altceva” cu viața ta.

   Jackson învățase toate astea pe propria piele.

   Nimeni nu crezuse în el sau în visul lui, absolut nimeni, și ani întregi nu îi păsase, numai că toate eșecurile își puseseră amprenta asupra lui, lăsaseră urme, și începea să simtă cum rugina înflorea în acele urme.

   Asta se alesese de visul lui strălucitor în ultimii 12 ani, ruginise.

   A stins țigara în zăpada căzută pe pervaz. Ar fi trebuit să se schimbe, să își repare chitara, să își repare relația și, poate, să încerce să își repare visul, lovit din toate părțile de oricine avusese chef. Ar fi trebuit să se adune, însă și-a mai aprins o țigară și a încercat din răsputeri să facă liniște.

   Știa că în acea liniște mult râvnită avea să găsească refrenul care îi lipsea.

   Știa că de acel refren depindea succesul lui.

   Când a terminat de fumat a doua țigară, nu își mai simțea degetele. A închis geamul înjurând când acesta i-a opus rezistență. Uitase că trebuie să îl ridice puțin și abia apoi să coboare mânerul. A forțat în geam până a reușit să îl închidă și s-a mințit pentru a mia oară că îl va repara.

   Închizătoarea avea să cedeze mai târziu în acea zi, dar el nu putea ști asta, căci viața pare mereu haotică, deși, de fapt, funcționează ca mecanismul unui ceas, iar uneori, pentru ca acest mecanism să funcționeze, unele lucruri trebuie să se strice.

   A privit camera goală, chitara ruptă din colț, partea de pat a lui Lily, unde Lily nu mai dormea liniștită, cu o mână sub cap și pătura înfășurată bine în jurul ei.

   S-a străduit să renege durerea din piept în timp ce se îndrepta cu pași nesiguri spre baie.

   Nu s-a mai obosit să închidă ușa în urma lui, în mare parte din cauză că mirosul era insuportabil.

   A șters voma de pe vasul de toaletă și s-a spălat pe dinți evitând să se privească în oglindă. Sângele de pe buza de jos se transformase într-o crustă peste noapte și îl ustura la fiecare mișcare a periuței de dinți.

   Nu era asta viața pe care o visase, era doar prețul pe care trebuia să îl plătească pentru că fusese suficient de naiv încât să creadă că putea reuși, când i se spusese atât de clar că era imposibil.

   Își spunea adesea că mai îndrăzniseră și alții să viseze, la fel ca el, departe, și că reușiseră, devenindu-i idoli, numai că existau momente în care îndoielile îl cuprindeau în strânsoarea lor și uitau să îi dea drumul.

   Soarele continua să urce pe cer în dimineața rece de iarnă când Jackson a ieșit din baie.

   Avea de gând să mănânce ceva, să încerce să repare chitara și să facă ce făcea în fiecare zi pentru a trăi. Să cânte.

   Dar, înainte de asta, trebuia să strângă cioburile.

   „Nu mai merge așa”, strigase Lily înainte să trântească ușa de la sufragerie. „Nu vei ajunge nicăieri în felul acesta. Păcat că ești singurul care nu o vede.”

   Iar el lovise cu pumnul în geamul de pe mijlocul ușii, nu pentru că ea nu avea dreptate, ci tocmai pentru că dăduse glas adevărului.

   Adevărul durea.

   A strâns cu un prosop murdar cioburile, și-a croit drum printre lucrurile care aterizaseră pe jos noaptea trecută și s-a înecat cu fumul gros de îndată ce a pășit în bucătărie.

   - Sper că mi-ai păstrat și mie una, a glumit, dând fumul la o parte.

   - Și eu care credeam că mai ai tu câteva.

   El și Lily nu își ceruseră niciodată iertare, deși greșiseră amândoi de un milion de ori. Erau de părere că scuzele nu ajută pe nimeni și că părerile de rău sunt mai sincere atunci când le păstrezi doar pentru tine. Dar, cum niciodată nu le împărtășiseră cu celălalt, nu putea ști cu siguranță dacă aveau dreptate sau nu.

   - Nu mai e cafea, l-a informat ea de parcă i-ar fi părut puțin rău.

   Jackson și-a vârât capul în frigider, neștiind ce caută sau dacă l-a deschis doar pentru o gură de aer curat. Lily nu fuma iarna cu geamul deschis, era prea frig și dacă era ceva ce ura mai mult decât iresponsabilitatea lui Jackson, acel ceva era frigul.

   - Nu credeam că te vei trezi atât de devreme.

   A sesizat reproșul din vocea ei și a intuit acel „după noaptea trecută” pe care nu l-a mai rostit.

   - Nu credeam că vei fi aici ca să observi.

   Lily a zâmbit, deși nu i se păruse nimic amuzant și probabil așa ar trebui să zâmbim cu toții când suntem pregătiți să punem punct la finalul unei relații în care ne e greu să ne mai regăsim.

   - M-am gândit că vrei să-ți iei rămas-bun.

   - Tu vrei?

   Și-a scos capul din frigider și a privit-o prin stratul gros de fum care îi despărțea.

   Lily nu și-a dat seama dacă era furios sau rănit. După aproape 2 ani petrecuți împreună cu el, nu a reușit să înțeleagă că, de fapt, era vorba de ambele.

   - Vorbesc serios, Jack.

   - La fel ca data trecută?

   - Nu mă crezi, așa-i?

   - Cred că îți pasă mai mult de atât. De noi. De mine.

   S-a întins după pachetul ei de țigări și a prins una între degete. Lily i-a aruncat bricheta de parcă ar fi fost o dimineață obișnuită de iarnă, nu dimineața despărțirii lor.

   - Știi... toată chestia asta n-a fost niciodată despre cât mi-a păsat sau nu mi-a păsat mie. A fost despre tine.

   - Crezi că mie nu îmi pasă? a întrebat-o înainte să își aprindă țigara.

   - Cred că nu îți pasă destul.

   A lăsat cuvintele să plutească între ei, printre rotocoale de fum.
   Jackson nu era de acord. Doar pentru că nu o arăta, nu avea dreptul să îl acuze că nu îi păsa suficient. Făcea tot posibilul. Se străduia. Chiar se străduia.

   - De data asta e definitiv.

   - Lily, hai să nu ne pripim. În plus, piesa e aproape gata și o să rupă topurile în două, iar după asta nu vom mai avea probleme, nu va mai trebui să îți faci griji pentru chirie și facturi. Nu va mai trebui să îți faci griji pentru nimic. Îți promit!

   - Jackson... asta spui de fiecare dată.

   - Nu e adevărat!

   - Nu e? Cum rămâne cu celelalte piese care se presupune că „au rupt” deja? Cum rămâne cu chiria pe luna asta și cu facturile neplătite de luna trecută? Cum rămâne cu veșnica promisiune că va fi mai bine și că în curând nu ne vom mai face griji pentru nimic?

   Jackson s-a simțit dezgolit în fața atacului ei, așa că ceva din el nu s-a mai putut stăpâni, a trebuit să riposteze.

   A lovit cu pumnul în ușa frigiderului și a urlat de durere, doar că nu durerea pe care o resimțea la încheieturile degetelor era cea care îl sfâșia pe el în bucăți, ci alta, mai adânc îndărăcinată.

   - De data asta e altfel, a strigat suficient de tare cât să aibă mai apoi impresia că pereții îl îngână în șoaptă.

   Lily a stins ce mai rămăsese din țigara ei în scrumieră. Nu era prima dată când îl vedea pe Jackson furios. Furia făcea parte din el, ardea mocnit, iar din când încând se mai aprindeau vâlvătăi care mistuiau totul în jur.

   Îi plăcuse să creadă în visul lui, îi plăcuse mult, numai că obosise să muncească 10 ore pe zi pentru a reuși să-i întrețină pe amândoi și să vadă că tot ce câștiga el într-o lună se ducea într-o singură seară de băutură și nimicuri lipsite de importanță.

   Vedea scânteile care i se aprindeau în priviri de fiecare dată când vorbea despre o melodie nouă sau despre un posibil contract, dar la fel de bine vedea și prăpastia în care se afunda atunci când lucrurile nu mergeau așa cum plănuise sau, mai bine spus, cum visase el.

   Și niciodată viața lor nu mersese cum visase Jackson.

   - Poate că ar trebui să-ți iei o slujbă adevărată, i-a aruncat în treacăt, în timp ce ieșea din bucătărie.

   L-ar fi putut răni în multe feluri, însă îl alesese pe cel mai dureros dintre toate.

   Jackson și-a lipit fruntea de ușa frigiderului și a început să înjure printre dinți. A auzit pașii lui Lily în hol. A auzit bagajul târât pe podea. Și a auzit ușa închizându-se în urma ei.

   Erau încăpățânați amândoi, atât de încăpățânați încât nimeni nu dăduse vreo șansă relației lor încă de la început. Și totuși, iată-i, aproape 2 ani mai târziu, în pragul despărțirii, e adevărat, dar erau aproape 2 ani în care ei le demonstraseră celorlalți că se descurcă și că viața nu e făcută din șabloane care se potrivesc atât de simplu oricui.

   După câteva clipe în care n-a reușit să vadă și să simtă nimic, Jackson a alergat după ea, era tot ce îi mai rămăsese, iar fără ea se simțea deja pierdut și singur.

   A ajuns-o din urmă în stradă, înainte să se urce în mașinp.

   Era îmbrăcat așa cum dormise, doar în blugi și tricou și fără șosete. Zăpada a fost rece sub tălpile lui pentru câteva secunde, apoi a început să îl ardă de parcă s-ar fi prefăcut în cărbuni încinși.

   Lily l-a privit nedumerită, un zâmbet trist i-a încolțit în colțul gurii.

   - Te rog, i-a spus el când, poate, mai potrivit ar fi fost un „îmi pare rău”.

   Dar niciunul dintre ei nu credea că părerile de rău ajută, căci niciunul dintre ei nu-și ceruse vreodată iertare.

   - E prea târziu, Jack...

   - Nu e, s-a împotrivit cu încăpățânare. Nu e deloc târziu.

   Lily și-a aruncat lucrurile în portbagaj. Deși nu era prima oară când o făcea, ceva din hotărârea gesturilor ei l-a obligat pe Jackson să admită că putea fi ultima. De data asta o credea.

   De data asta nu mai era o simplă ceartă.

   Lily s-a sprijinit de mașină și i-a evitat privirea. Aștepta ceva ce Jackson nu ar fi putut să îi ofere, ceva ce știuse de la început că nu putea primi de la el, dar asta nu o oprise să spere că într-o zi așteptările ei nu vor mai fi inutile.

   Văzându-l acolo, desculț în zăpada înghețată, și-a amintit de ce se îndrăgostise nebunește de el, și-a amintit ce iubise cu atâta îndârjire, zi de zi, la bărbatul acela cu privire tristă.

   Ambiția.

   Jackson era ambițos, nu se lăsa niciodată descurajat și credea cu tărie în visul lui. Vorbea în fiecare seară despre acel vis, când se sprijineau unul de altul privind pe fereastra îngustă.
   La puțin timp după ce s-au mutat împreună visul lui a devenit visul lor, iar Lily a făcut tot ce i-a stat în puteri să îl ajute și să îl înțeleagă, să îi ofere un umăr pe care să își poată odihni capul și gândurile și sufletul.

   Așa vedea ea iubirea, ca pe un umăr gol pe care îți sprijini tâmpla la finalul zilei, după ce o lume întreagă a făcut tot posibilul să lupte împotriva ta.

   Ei doi trăiau într-o lume care continua într-un ritm neobosit să le pună piedici și să le ridice obstacole în cale. Numai că, în ultima vreme, nu îl mai simțea atât de prezent lângă ea și începuse să aibă impresia că lupta de una singură pentru un vis care, în definitiv, îi aparținea doar lui.

   Mica scânteie de ambiție pe care o vedea strălucind în lumina reflectată de zăpadă nu însemna prea mult pe lângă umbrele lungi pe care dezamăgirea le arunca asupra ei.

   Ar fi vrut să rămână. Nu îi plăcuse niciodată să facă planuri pe perioade nedeterminate de timp, nu era suficient de naivă încât să viseze la „până la adânci bătrâneți”, dar cu Jackson își îngăduise, pentru o scurtă vreme, să riște.

   Alături de Jackson visase departe.

   Nu își putea da seama dacă acele planuri năruite îi aruncau praf în ochi, făcându-i privirea să se încețoșeze sau dacă de vină era conștientizarea separării definitive de omul alături de a cărui inimă bătuse, în același ritm, inima ei.

   Și nu își putea da seama ce o durea mai tare, singurătatea care o aștepta pe ea sau singurătatea care îl aștepta pe el.

   Cert e că Lily nu a putut îndura să prelungească prea mult despărțirea. Voia să simtă toată durerea odată, apoi să își dea voie să se vindece.

   Jackson a încercat să protesteze, însă ceva îi legase corzile vocale într-un mod pe care nu l-a putut înghiți.

   Lily s-a urcat în mașină, a strâns volanul în mâini, a rotit cheia în contact și s-a străduit din răsputeri să își păstreze cumpătul, să nu clacheze.

   - Lily, te rog...

   Bătăile în geam nu au ajutat-o. Și nici vocea frântă a lui Jackson nu a ajutat-o.

   Îl rănea. Îl rănea cu bună știință, dar era singura soluție pe care o găsise după tot ce se întâmplase în ultima vreme și în special în ultima noapte.

   Nu l-a putut privi. Mașina nu a vrut să pornească la prima cheie și nici la a doua. De vină trebuia să fie gerul de afară.

   Sau destinul.

   - O să-mi iau o slujbă adevărată, a strigat Jackson de cealaltă parte a geamului. Te iubesc, Lily... Nu-mi face asta...

   Mașina a pornit în sfârșit, iar Lily și-a îngăduit să respire. Nu s-a gândit la nimic înainte să apese pedala de accelerație, dacă ar fi făcut-o, ar fi găsit cu siguranță motive să rămână, ar fi împins la o parte motivele care o determinaseră să își îngrămădească toate lucrurile într-o valiză, fără ca măcar să clipească.

   Așa că nu s-a gândit, doar și-a văzut de drum, privind înainte.

   - Lily, îți promit, voi...

   Nu a reușit să audă continuarea, dar nu era nevoie să audă ca să-și dea seama că Jackson o pusese pe ea pe primul loc pentru prima oară. Iar asta, deșiar fi trebuit să o bucure, făcea durerea să muște cu mai multă putere din sufletul ei pentru că plecarea aceasta o făcea nedemnă de iubirea lui, făcea ca sacrificiul pe care era dispus să i-l închine să devină inutil.

   Lacrimile erau sărate și calde când i-au ajuns pe buze. Conturul lui Jackson nu se mai vedea în oglindă dincolo de mașinile parcate pe marginea străzii și grămezile înalte de zăpadă.

   - Știm amândoi că e o minciună, a șoptit printre suspine. Nu ai iubit niciodată pe cineva mai mult decât iubești muzica. Pe nimeni, Jack.

   Jackson a rămas singur în mijlocul străzii, privind dezamăgit în urma lui Lily. Nu plecarea ei îl dezamăgise, ci propria ignoranță. Se așteptase la acest final. Era finalul obișnuit al relațiilor lui. Mai devreme sau mai târziu, cineva pleca. Doar că era mai ușor atunci când acel cineva era el.

   Deja nu mai simțea frigul când s-a trântit înapoi pe marginea patului. Nu mai simțea nimic. În el era atâta zarvă încât nu mai reușea să audă, nici gânduri, nici șoapte sfidătoare din trecut, nici murmurul acela blând pe care îl scot sentimentele când ni se zvârcolesc fără astâmpăr în suflet.

   Și-a sprijinit coatele de genunchi, încă tremurând, și simțea că aerul pe care îl inspira nu îi era de ajuns, de parcă Lily i-ar fi găurit pieptul înainte să plece, iar aerul care trebuia să îi aline plămânii ar fi ieșit prin acea gaură lăsată amintire de ea.

   Jackson nu plângea niciodată sau nu plânsese niciodată, până în acea dimineață.

   Lacrimile i se scurgeau pe obraji, una câte una, și odată pornite, au fost greu de ținut în frâu.

   Și-a privit mâinile rănite, cuvintele lui Lily l-au pălmuit dintr-un colț îndepărtat al conștiinței.

   „Te autodistrugi”, îi spusese de atâtea ori pe bună dreptate.

   Avea degetele vineții, pielea tăiată, încheieturile lovite, iar acestea erau doar semnele ultimelor zile. Avea și cicatrici mai vechi care îi aminteau că așa fusese dintotdeauna, că simțise o atracție irezistibilă față de dezastru și haos. Sau o nevoie.

   Jackson avea nevoie să fie distrus.

   Nu spusese nimănui, firește, l-ar fi crezut nebun, l-ar fi închis într-un ospiciu, departe de chitară și l-ar fi uitat acolo.

   Nu spusese nimănui că pentru el arta însemna ceva care consumă, ceva pentru care trebuia să te sacrifici.

   Era liniște în casă și atâta zgomot în el însuși. Contrastul dintre cele două îi zgâria sufletul, deschizând răni mai vechi și altele mai noi.

   Nu a suportat să își privească mâinile mai mult de câteva secunde. S-a ridicat furios și a apucat chitara de pe jos.

   Griful era frânt la jumătate, Jackson și-a amintit exact felul în care celălalt bărbat o rupsese pe genunchi, ca și cum ar fi fost doar o bucată de lemn. Și-a amintit și loviturile care s-au împărțit mai apoi. A atins cu limba rana de pe buza de jos, gustul metalic al sângelui i-a limpezit mintea.

   Cântase jumătate de noapte într-un club, i se promisese o sumă frumușică de bani. Ar fi fost suficient să ajungă la zi cu cheltuielile, ar fi fost suficient să o facă pe Lily să aibă mai multă încredere în el.

   Poate că băuse prea mult, poate de vină fuseseră, de fapt, pastilele. Nu își amintea exact cum izbucnise scandalul. Își amintea pumnul încasat în plex, sunetul de lemn frânt, își amintea că s-a luptat și el și că nu era capabil să gândească coerent.

   Își amintea cearta de după, când a ajuns acasă băut și fără bani.

   - Nu mai suport viața asta, spusese ea.

   - E visul meu, Lily, îi răspunsese el, de parcă nu visul i-ar fi aparținut lui, ci invers.

   Atunci îl lovise prima dată.

   - Ce mai vis...

   El nu a suportat să-și vadă visul călcat în picioare pentru a mia oară. Nu și de către ea. Crezuse că Lily era altfel, că îl iubea fără să vrea să îl schimbe. Crezuse că ea reușise să vadă dincolo de eșecuri și de obstacole. Dar se înșelase.

   Lily era ca toți ceilalți.

   - Am obosit, Jack. Am obosit să mai trăiesc nebunia asta, să cred promisiuni, să aștept rezultate, să fiu dezamăgită, să mă mint că următoarea zi nu va fi la fel. Am obosit să fiu mereu pe locul al doilea.

   Jackson a vrut să se revolte în fața acelei amintiri. A vrut să strige, între pereții goi, că ea contase cel mai mult pentru el. Dar nu a putut, oricât și-ar fi dorit, pentru că Lily avea dreptate.

   Toți aveau dreptate.

   Iar la final rămânea singur, îmbrățișându-și cu toată ființa visul.

   Și-a șters lacrimile cu dosul mâinii și a încercat să alunge amintirile. A răsturnat casa cu susul în jos în căutarea tubului de lipici pentru lemn. A turnat substanța cleioasă pe marginile rupte, apoi le-a legat împreună cu o eșarfă, lăsând timpul să facă magia.

   Jackson își reparase chitara, dar nu avea habar cum să își repare sufletul, viața, cum să repare relația cu Lily.

   Nu avea habar dacă mai merita să încerce.

   Și-a potrivit chitara în brațe, a învârtit cheițele ciupind corzile până când vibrațiile acestora au scos sunetele corecte, apoi, cu un singur gest, a făcut liniște.

   Credea că după ce o va repara se va simți mai bine. Credea că va putea să mai reducă zgomotul acela care vuia în interiorul lui ca o uzină în care se fabricau numai griji și nesiguranțe.

   Se înșelase.

   Pentru prima oară în 12 ani, chitara nu a mai putut să completeze golul acela imens pe care nu știuse cu ce altceva să îl umple. Pentru prima oară, atingerea aspră a corzilor nu îl mai alina.

   Le-a ciupit de câteva ori și a așteptat ca vibrația lor să se propage până în străfundul ființei lui. A așteptat degeaba. Vibrația s-a pierdut undeva pe drum și nu a mai reușit să îl atingă cum o făcea înainte.

   Era o altă treaptă de pe fundul prăpastiei, probabil. De fiecare dată credea că mai jos de atât nu se putea ajunge, iar viața îi demonstra cu fiecare ocazie că se înșela.

   „E prea târziu”, spusese ea înainte să plece.
   Și avea dreptate, Jackson își dădea seama de asta, deși nu voia să o recunoască. S-a întrebat dacă vorbise serios, dacă crezuse cu adevărat în acele cuvinte pe care i le spusese ca pe o ultimă încercare sau dacă disperarea fusese cea care vorbise în locul lui.

   S-a întrebat dacă era dispus să renunțe la un vis de o viață și să le dea satisfacție celor care îi spuseseră cu nonșalanță că nu va reuși.

   Nu reușise. Întrebarea era dacă avea să reușească vreodată sau dacă doar se amăgea, alergând după himere.

   S-a întins după grămada de foi care zăcea pe noptieră de zile întregi.

   A recitit cuvintele scrise, chiar și pe cele de sub tăieturile furioase. Ceva nu se lega așa cum ar fi vrut, nodurile dintre cuvinte nu erau strânse, dacă ar fi tras de ele, s-ar fi destrămat înainte să ajungă la sufletele celor care îl ascultau.

   Încă îi lipsea refrenul, încă nu știa dacă negativul era cel potrivit, însă avea încredere în melodia aceea, avea încredere în ea cum nu avusese în nimeni și nimic înainte. Își agățase visul în întregime de acea piesă.

   A așezat foile una peste alta, cu grijă, și le-a pus înapoi de unde le luase. Și-a găsit un tricou curat în dulap, l-a tras neglijent peste cap, răvășindu-și părul și a privit chenarul roșu din calendar.

   23 decembrie

   L-a mutat la dreapta, pe numărul 24 și a oftat. Nu era cel mai grozav început pentru un Ajun al Crăciunului.

   Și-a aprins o țigară, a fumat-o în timp ce aduna câteva lucruri răsturnate pe jos și a încercat să vadă partea bună a ceea ce i se întâmplase. Încerca să găsească una.

   Era liber din nou, s-a gândit. Pentru o clipă, gândul acesta l-a liniștit, însă liniștea nu putea să dureze, nu dura niciodată prea mult.

   Era liber din nou, doar că nu se simțea deloc așa, se simțea doar singur. Se mințise ani întregi că era liber atunci când chitara era singura pe care o putea strânge în brațe și nu făcuse altceva decât să se îndepărteze de toți cei care țineau la el, în timp ce căuta cu disperare un sentiment pe care îl înțelesese greșit.

   Nu fusese niciodată cu adevărat liber, fusese sclavul unui vis care ar fi trebuit să îl aline, dar care, în loc de asta, îl mânca în fiecare secundă de viu.

   Fusese doar singur.

   Și-a luat geaca din cuier, cheile, pachetul de țigări, mănușile și chitara de pe pat.
   Pentru Jackson, Crăciunul nu însemna mare lucru, era doar o altă zi din an. Singura parte bună era că oamenii își deschideau inimile mai larg în preajma sa și, odată cu ele, și portofelele.

   A ieșit fără să încuie, oricum nu avea nimic de valoare în casă. S-a urcat în primul autobuz care ducea către centru și s-a pierdut în mulțime.

   Nimeni nu l-a observat pe bărbatul care își căra chitara în brațe în acea dimineață înghețată de decembrie, însă într-o zi aveau să-l vadă toți.

   Jackson își dorise mereu să vadă lumea, dar, mai presus de toate, își dorise ca lumea întreagă să-l vadă pe el.

   Asta nu înțelesese nimeni, nu era vorba doar despre faimă și bani, despre turnee și fani, era despre a fi văzut și despre a nu fi uitat.

   Autobuzul 246 a ajuns cu întârziere în centrul orașului, oamenii deja roiau pe străzi când Jackson și chitara lui au coborât cele două trepte alunecoase.

   Locul în care obișnuia să cânte era ocupat de un grup de copii care agitau clopoței în aer și falsau pe melodii de sărbătoare.

   Într-o altă zi, una care să nu fi început atât de prost, s-ar fi revoltat, însă în acea dimineață a ales să meargă mai departe în căutarea unul alt loc.

   Cu toții știm că se întâmplă miracole de Crăciun sau, în fine, cei care încă mai credem în ele știm. Câteodată, o mică întârziere a unui autobuz poate fi un miracol de Crăciun.

   În cazul lui Jackson a fost.

   S-a instalat la un colț de stradă, și-a suflat în mâini și a început să cânte.

   Mai târziu în acea zi, cineva avea să îi schimbe viața, însă, înainte de asta, s-au întâmplat multe alte lucruri.

Avalanșă, lasagna și turbulențe

      Cine spune că sărbătorile petrecute în familie sunt minunate cu siguranță nu le-a petrecut așa cum ar trebui. Sau are o familie, extrem, extrem de plictisitoare.

   Sărbătorile petrecute în familie sunt un adevărat dezastru, mereu se găsește cineva să le strice și asta într-o familie obișnuită.

   Familia Davis nu era, în niciun caz, o familie obișnuită, așa că fiecare a reușit să găsească o cale prin care să contribuie la dezastrul care s-a creat în acel an de Crăciun.

   Era noaptea de dinaintea Ajunului.

   Delilah, Max, Viollet și Harry așteptau să se îmbarce în avion. O mulțime de oameni se plimbau încoace și încolo fără a avea vreo destinație anume, de parcă podeaua era făcută din cărbuni încinși și toată lumea se străduia să rămână cât mai puțin în același loc.

   Max făcea ture prin fața părinților lui, ceva îl râcâia pe dinăuntru, dar a preferat să tacă. Încercase de câteva ori să vorbească cu tatăl său, însă nu se descurcase prea bine, mereu intervenea altceva, iar el nu reușea să ajungă la subiect, așa că, în cele din urmă, o lăsase baltă.

   Delilah citea de zor dintr-o carte groasă, dând paginile una după alta. Își țuguia buzele și își încrețea fruntea din când în când, scoțând sunete dezaprobatoare.

   Harry făcea ceea ce făcea el de obicei, citea e-mailuri de pe telefon. Avea atât de multe încât se întreba adesea când mai aveau timp să și trăiască cei care îi scriau la nesfârșit.

   Viollet își masa tâmplele cu mâinile. Durerea de cap pe care o resimțea de câteva ore bune era de-a dreptul înfiorătoare și, pentru că nu era de ajuns, lasagna de la cină dădea semne că ar fi vrut să se întoarcă.

   Nu fusese de acord cu vacanța, dacă ar fi fost după ea, ar fi petrecut Crăciunul acasă, împreună cu Nora și Noel, însă Harry insistase, promisese că se va ocupa singur de tot și că la final îi vor mulțumi, așa că a acceptat, nu a vrut să fie ea cea care îi strica entuziasmul.

   Și iată-i în aeroport, împrenă, dar foarte departe unul de altul, fiecare afundat în propriile gânduri, adică exact așa cum nu ar fi trebuit să se întâmple într-o vacanță obișnuită cu familia.

   - Așa nu se mai poate! a strigat Delilah și toți au fost de acord cu ea, inclusiv cei care nu o cunoșteau.

   A închis furioasă cartea și s-a apucat să caute în rucsacul roz în care îngrămădise toate lucrurile pe care Viollet nu le crezuse suficient de importante pentru a fi puse în bagaj, dar de care Delilah avea cu adevărat nevoie.

   Oricine poate supraviețui fără a zecea pereche de șosete de schimb și cu siguranță oricine poate supraviețui fără rochiile acelea groaznice de ocazie cu un milion de volănașe în care nu mai reușești să îți găsești propriile picioare, darămite să mergi la baie atunci când le porți.

   Delilah putea să trăiască fără ele, putea chiar foarte bine, dar nu putea să trăiască fără o mulțime de alte lucruri, cum ar fi carnețelul ei de detectiv, markere colorate și câteva sute de post-ituri.

   Descoperise de curând romanele polițiste, între ea și ele fusese dragoste la prima vedere. Se hotărâse că asta va face atunci când va crește, va deveni detectiv și va arunca în spatele gratiilor toți infractorii din lume.

   Delilah avea visuri mărețe.

   A pescuit cu îndemânare carnețelul din rucsac și l-a deschis la jumătate.

   - Așa nu se mai poate, a murmurat iarăși, notându-și ceva, pesemne că nu e chiar atât de ușor să îți dai seama cine a comis o crimă, asta dacă nu ești unul dintre aceia care încalcă regulile și sari direct la ultima pagină, distrugând plăcerea și suspansul.

   Delilah nu era un astfel de om, nici măcar atunci când curiozitatea o pișca de vârfurile degetelor.

   - Pasagerii zborului AA2328 către New York sunt rugați să se prezinte la poarta 7 pentru îmbarcare, s-a auzit prin difuzoarele aeroportului.

   Harry a sărit ca ars de pe scaunul lui și a început să se agite. Viollet a oftat adânc în timp ce se ridica, iar Max s-a oprit din marșul lui calculat. Singura căreia nu a părut să-i pese de anunțul din difuzoare era Delilah. Avea treburi mai importante. Când ai aproape 12 ani, e extrem de palpitant să încerci să găsești făptașul într-o carte polițistă.

   De fapt, la orice vârstă e.

   - Scumpo, ia-ți bagajul, trebuie să mergem, a zorit-o Harry.

   - Încă două rânduri.

   - Acum, Delilah, altfel pierdem avionul.

   Harry știa că nu e așa o mare tragedie să pierzi un avion în preajma sărbătorilor, dar chiar nu voia să îl piardă pe acela, i-ar fi dat toate planurile peste cap.

   Fata a închis cartea, deși ura să o facă înainte să ajungă la finalul paginii.

   S-au grăbit cu toții spre poarta 7, așa cum le ceruse femeia aceea necunoscută cu doar câteva clipe în urmă. La fel au făcut alte câteva zeci de pasageri.

   Max ura aeroporturile, erau aglomerate și gălăgioase și, în general, erau locuri în care oamenii se despărțeau. Unii se și regăseau, e adevărat, dar alții... alții plecau și nu se mai întorceau niciodată, iar asta i se părea atât de trist pentru că nu întotdeauna știi că vezi pe cineva pentru ultima oară.

   Și e nedrept, foarte nedrept.

   La fel se întâmplase și cu bunica lui, în urmă cu 4 ani. Își luaseră la revedere, își promiseseră că se vor revedea în vacanța de primăvară și se îmbrățișaseră scurt înainte ca ea să se piardă în mulțimea de străini, se îmbrățișaseră ca atunci când ai de gând să te revezi cu celălalt, nu ca atunci când îți iei adio.

   Dacă ar fi știut ce avea să se întâmple două luni mai târziu, Max nu i-ar fi dat drumul bunicii din strânsoarea brațelor lui mici, s-ar fi agățat de ea și ar fi rămas așa până în ultima clipă.

   Ar trebui să nu spună cineva când ne luăm adio de la cei pe care îi iubim, nu doar rămas-bun, așa credea Max.

   După un scurt război de piatră, foarfecă, hârtie în care s-a decis că Delilah era cea care putea să ocupe locul de la fereastră, s-au așezat cu toții jos.

   Max nu era deloc fericit că pierduse, Viollet își înconjurase talia cu mâinile, de parcă i-ar fi fost teamă că putea să se frângă de la jumătate. Harry s-a foit de câteva ori în scaun, căutând o poziție confortabilă, apoi și-a deschis din nou lista interminabilă de e-mailuri. Iar Delilah avea de prins un criminal, concurența era acerbă, însă ea era încrezătoare, dacă un detectiv scund cu cap în formă de ou era capabil să își pună celulele cenușii în mișcare, atunci și ea era.

   Nimeni n-a fost atent la instructajul stewardeselor pentru că, să fim serioși, dacă există un Dumnezeu, cu siguranță prima lui Lui grijă, cu două zile înainte să își sărbătorească ziua de naștere, nu era să prăbușească un avion. Au și catastrofele o limită, totuși.

   După aproape jumătate de oră de zbor liniștit, beculețul care îi anunța pe pasageri că își puteau părăsi locurile s-a aprins.

   Viollet era aproape verde la față și a fost prima care s-a ridicat, lovindu-l de câteva ori pe Harry peste picioare ca să și le dea la o parte și să-i facă loc. După ce a trecut de el, s-a grăbit pe culoar, până la baie, iar cina ei s-a revărsat în vasul de toaletă cât ai spune „lasagna”.

   N-a fost un început extraordinar de vacanță, dar așa obișnuiesc vacanțele cu familia să fie, un dezastru.

   Între timp, cât Delilah își tocea nervii întorcând replici și acțiuni pe toate părțile, iar Harry se chinuia să găsească formulări diplomatice pentru cuvinte nu tocmai drăguțe, Max lovea cu picioarele în spătarul scaunului din față.

   Am fi tentați să credem că dorul nu e atât de usturător când ai 10 ani. Și ne-am înșela.

   Sentimentele sunt precum fulgii de zăpadă, se aduncă unele peste altele în grămezi inimaginabil de mari, iar la un moment dat, când ne așteptăm mai puțin, se întâmplă ceva care ne zdruncină și se nasc avalanșe.

   Max nu știa, nu avea de unde, dar în sufletul lui se adunaseră grămenzi imense de sentimente și era pe cale să se producă o avalanșă.

   Harry nu a putut găsi un mod diplomatic prin care să îi spună unui partener de afaceri să se ducă dracului, așa că, frustrat și furios la culme, și-a închis telefonul și a jurat că nu îl va deschide până după Crăciun, jurământ pe care l-a încălcat câteva zeci de minute mai târziu, dar asta nu contează.

   Contează că a observat absența prelungită a lui Viollet și că s-a hotărât să meargă după ea. Nici lui nu îi picase prea bine lasagna de la cină. Noel și Nora se înscriseseră împreună la un curs pretențios de bucătari și în ultima vreme se lăsa cu multe experimente culinare ciudate.

   Viollet nu a părut prea încântată de bătaia timidă în ușă.

   - Sunt eu, a informat-o Harry.

   De cealaltă parte s-a auzit un murmur greu de descifrat.

   - Ești OK?

   - Ți se pare că sunt OK?

   Durerea de cap și răul de zbor nu au ajutat-o pe Viollet să fie prea drăguță, însă pe Harry nu l-a deranjat, nu foarte tare.

   A găsit un loc de care să se sprijine în timp ce Viollet se asigura că nu mai rămăsese nicio bucățică de lasagna în stomacul ei; în timp ce Delilah lovea cu vârful creionului în numele unui personaj pe care nu știa dacă să îl scoată din calcul sau să îl pună în capul listei cu suspecți; în timp ce Max își făcea dușmani de moarte.

   Nu e ceva tocmai drăguț să lovești cu picioarele în scaunul din fața ta, iar dacă o faci de câteva zeci de ori, nu e deloc drăguț, e chiar foarte enervant.

   Așa se explică de ce bărbatul de pe locul din fața lui Max se ridicase și îl privea cu iritare, ca și cum ar fi vrut să îi lipească picioarele de podeaua avionului cu super glue.

   Disputa s-ar fi rezolvat de la sine, înainte să înceapă, dacă Max și-ar fi cerut scuze, numai că Max nu era în dispoziția potrivită pentru a-și cere scuze, era furios din cauză că pierduse locul de la geam și era furios că viața avea modul ăsta nepăsător de a merge mai departe, chiar dacă el nu era pregătit să meargă cu ea.

   - Încetează! s-a răstit bărbatul.

   - Că altfel? i-a întors-o Max, ceea ce nu a ajutat deloc.

   Ar fi ajutat niște scuze. Întrebarea lui nu semăna cu niște scuze, nici dacă o auzeai de foarte, foarte departe. Bărbatul s-a înfuriat și mai tare. Niciodată nu se întâmplă lucruri bune când doi oameni furioși se privesc de aproape, așa cum se priveau ei, de obicei unul sfârșește prin a încasa o lovitură în mutră.

   N-a fost și cazul lor, dar ar fi putut să fie, dacă avionul nu s-ar fi zguduit zdravăn din cauza unor curenți de aer.

   - Doamnelor și domnilor, vă rugăm să rămâneți calmi și să vă întoarceți la locurile voastre.

   Max s-a prăbușit în scaun fără voia lui. Bărbatul din fața lui s-a lovit cu nasul de spătarul scaunului. De vină nu a fost nasul prea mare, au fost turbulențele sau poate o glumă inofensivă a sorții. Cert e că tensiunea dintre ei se mai risipise și s-ar fi risipit de tot, dacă Max ar fi tăcut.

   - Fraier, a murmurat suficient de tare cât celălalt să îl poată auzi.

   Max își dădea seama că întrecuse limita și că devenise obraznic, dar se acumulaseră prea multe, viața nu e întotdeauna perfectă, de fapt, viața nu e niciodată perfectă, nici măcar când toți cei din jur și-ar dori să fie în pielea ta.

  Ceilalți îl întrebau adesea cum era viața lui într-o casă atât de maresau dacă avea propriul valet. Un coleg de la școală îi spusese că „noua lui mamă e beton” de parcă ar fi vorbit despre o mașină sau despre ultimul joc cu Spider Man. Will îl întrebase dacă Delilah avea un iubit și a amânat câteva meciuri de Fifa doar ca să se poată uita la ea în timp ce citea una dintre cărțile ei plicticoase, ignorându-l complet.

   Existau multe părți bune și de obicei se simțea bine în pielea lui, dar nu mereu și cu siguranță existau părți mai puțin bune pe care ceilalți refuzau să le vadă.

   De pildă, oricui i s-ar părea minunat să plece într-o vacanță de Crăciun cu familia, să se cazeze la un hotel scump, într-un oraș mare și să poată comanda orice de la room-service. Însă Max nu își dorise nimic din toate astea, el își dorise să rămână.

   Își dorise atât de mult să rămână.

   Străinul din fața lui nu știa asta, pentru el, Max era doar un copil răsfățat, scăpat complet de sub control.

   - Dacă pun mâna pe tine... a răcnit el.

   Max nu a mai așteptat continuarea, știa că nu urmează nimic bun, așa că a făcut singurul lucru pe care îl putea face. A fugit.

   S-a oprit la câțiva pași de locul în care se afla Harry, însă acesta nu l-a văzut din cauză că avea capul băgat în deschizătura dintre ușa de la baie și prag.

   Băiatul s-a asigurat că inamicul său nu îl urmase și a încercat să găsească o explicație bună pentru ce se întâmplase. Cum pentru obrăznicie nu există o explicație suficient de bună, și-a schimbat greutatea de pe un picior pe altul, așteptând ca tatăl său să scoată capul din baie.

   Avionul continua să se zguduie și să tremure. Max s-a sprijinit de perete. Echipajul îi sfătuia pe toți să rămână la locurile lor și nimic nu mergea cum ar fi trebuit.

   Harry o privea neputincios pe Viollet. Turbulențele înrăutățeau și mai mult situația și poate că a prăbuși un avion cu două zile înainte de ziua Lui de naștere se afla totuși pe lista de priorități a lui Dumnezeu.

   - Cred că cineva ar trebui să le spună Norei și lui Noel că lasagna nu e tocmai punctul lor forte.

   - Nu cred că lasagna e de vină, i-a răspuns sâtnd încă aplecată deasupra toaletei.

   - Atunci burgerul de la prânz?

   - Harry....

   - Știu, nici faptul că suntem într-un avion care se mișcă mai ceva decât un shakker nu ajută, dar...

   - Harry!

   - Ce-i? Ai tu vreo explicație mai bună?

   - Cred că sunt însărcinată, a strigat exasperată.

   Harry a rămas nemișcat, privind-o de parcă tocmai i-ar fi spus că și-a cumpărat un bilet pentru un sejur all inclusive pe Marte și nu pentru că ar fi primit vestea în cel mai nepotrivit moment, ci pentru că era o veste de-a dreptul șocantă, iar Harry nu se pricepea să primească astfel de vești.

   Câțiva pași mai departe, Max auzea aceleași cuvinte și era la fel de șocat. Pentru o secundă, ninsoarea liniștită a continuat să aștearnă fulgi de sentimente peste grămezile adunate deja, însă echilibrul e ceva al naibii de fragil, iar câteodată, un singur sentiment, puțin mai greu decât celelalte, e suficient pentru a provoca o întreagă avalanșă.

   Ceva s-a surpat în interiorul lui Max, ceva foarte greu căruia nu era pregătit să îi facă față.

   El dorise doar să rămână acasă, dacă ar fi rămas, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.

   Și-a târât pașii până la scaunul lui și, după ce și-a fixat centura de siguranță, a privit pe fereastră, pe deasupra capului surorii lui tot zborul, fără să mai scoată vreo vorbă.

   Nu era pregătit pentru o astfel de veste. Și nici nu voia să fie.

   Harry a deschis gura, apoi a închis-i, apoi a deschis-o din nou, dar niciun cuvânt nu voia să i se articuleze pe buze.

   Viollet a mai scuipat ceva în WC, fapt care nu a ajutat prea mult momentul emoționant pe care îl trăiau, nu că ar mai fi contat.

   - Ești... sigură? a reușit Harry să întrebe în cele din urmă.

   Viollet și-a dat ochii peste cap, în timp ce se întreba dacă mai rămăsese vreo urmă de mâncare în stomacul ei.

   - Am zis „cred”.

   - OK.

   Acel OK a îngrijorat-o. Nu își dădea seama ce sentimente și ce gânduri se ascundeau în spatele lui, dar i-a fost teamă să întrebe. S-a hotărât să îi lase timp, ea însăși avea nevoie de timp să se gândească mai bine la tot ce avea să se întâmple mai departe.

   Au mai rămas o vreme acolo, neștiind ce să își spună și au păstrat tăcerea când s-au întors la locurile lor. Amândoi ar fi vrut să vorbească celălat primul pentru nu știa niciunul cum să înceapă.

   În spatele tăcerii lui se ascundeau temă și fericire, dar și multe nesiguranțe, însă atunci când mâna lui Harry a cuprins-o pe a lui Viollet, au înțeles amândoi că uneori cuvintele sunt de prisos.

   Fusese un zobr agitat pentru toată lumea, se zdruncinaseră multe lucruri, atât din exterior, cât și din interior, mai puțin în ceea ce o privea pe Delilah, ea avea un criminal de prins și nu putea lăsa nimic să o distragă, nici măcar haosul obișnuit al vieții.

Un Moș Crăciun care își ura meseria

      În mod ironic, pentru Nicholas, Crăciunul își pierduse magia în primul an în care îmbrăcase costumul roșu. Ca multe alte lucruri, să fii Moș Crăciun e mult mai interesant dacă privești din exterior și nu din interior.

   Privit din interior, a fi Moș Crăciun înseamnă să zâmbești de un milion de ori în fotografii la care nu se va uita nimeni, să asculți liste de dorințe interminabile și să ții pe genunchi, zilnic, câteva sute de copii.

   Asta în zilele bune.

   În zilele proate, a fi Moș Crăciun înseamnă că seara, după ce ajungi acasă sleit de puteri, trebuie să cureți urmele de ciocolată și de pipi de pe costum, să scoți acadele din păr și barbă, iar la final să verifici dacă ți-a mai rămas suficient păr în perciuni după ce absolut fiecare nesuferit pe care l-ai ținut în brațe a vrut să se asigure că ești adevăratul Moș Crăciun.

   Nicholas își ura slujba. Din fericire pentru el, nebunia de Crăciun dura doar câteva zile. Din nefericire pentru el, nici să fie contabil în restul anului nu îi plăcea prea mult, dar măcar ajungea acasă cu hainele curate și nu încerca nimeni să îi smulgă fără milă vreun fir de păr de pe față.

   Totul era mai simplu când era lăsat în pace și rămânea singur cu calculele lui.

   Totul era mai simplu când nu i se amintea în fiecare clipă că eșuase.

   Viața e puțin... complicată când ai 52 de ani, locuiești singur într-un apartament mare pe care nu știi cu ce să îl umpli, iar toate programele de la TV țin să îți reamintească cu încăpățânare că dincolo de pereții în care tu doar exiști ceilalți fac tot posibilul să trăiască.

   Nichols și-a scos cizmele din picioare, promițându-și, așa cum făcea în fiecare seară, ca va începe să țină o dietă. Le-a aruncat la întâmplare în hol, a aruncat și carnețelul în coșulețul cu chei, apoi a bâjbâit prin întuneric după papucii de casă din cauză că uitase din nou să cumpere becuri din acelea ultra economice de aer, nu de electricitate.

   Nicholas nu credea în minciunile de pe ambalaje, nu în totalitate, își rezervase încă din tinerețe dreptul de a fi sceptic și îi plăcuse atât de mult încât rămăsese sceptic pentru tot restul vieții. Știa că producătorii au prostul obicei de a rotunji cifre și valori în avantajul lor, doar ca să poată umfla prețurile și să te jefuiască în perfectă legalitate.

   Avea pe undeva prin debara un bec mai vechi incandescent, dar Nicholas simțea cum îi crește factura la curent numai gândindu-se la el, așa că nici nu se punea problema ca acel bec să își părăsească cutia și să fie înfiletat în dulia din hol. Nici vorbă.

   Nu a reușit să își găsească papucii, a mers desculț până la baie. Deghizarea lui a aterizat pe gresia rece, apoi direct în mașina de spălat. A mai îngrămădit câteva haine din coșul cu rufe peste costumul de Moș, căci ar fi fost păcat să pornească mașina de spălat pentru atâta lucru.

   S-a privit în oglindă, analizând pagubele, și s-a bucurat că nu îi lăsase nimeni cadou o gumă de mestecat în breton.

   O durere ascuțită i-a străbătut maxilarul pentru câteva clipe, dar a trecut la fel de repede cum apăruse, așa că Nicholas a ignorat-o, că doar ce rău ar putea să facă o durere micuță de dinți?

   Și-a jurat că era ultimul an în care mai făcea asta. Nu îi păsa că îl plăteau cu 3 dolari în plus pe oră, nu îi păsa că era singurul care arăta ca adevăratul Moș Crăciun și nu îi păsa de scuzele pe care le inventau ceilalți.

   Nicholas nu avea nicio problemă și nu trebuia să se schimbe. Ceilalți erau problema. Ei trebuiau să se schimbe.

   S-a așezat pe fotoliu, cu o bere în mână și telecomanda în cealaltă. Imediat cum a pornit televizorul, a început obișnuitul maraton printre filme de Crăciun, muzică de Crăciun, campanii caritabile de Crăciun, desene animate de Crăciun și multe altele de Crăciun.

   „Atâta risipă”, gândea încrețindu-și fruntea.

   A închis televizorul fiind foarte dezamăgit. Până și pe canalul lui preferat cu documentare rula o emisiune despre reni. Asta îi pusese capac.

   A stat singur, pe întuneric, gustând de câteva ori din vere, până când mașina de spălat și-a terminat treaba, apoi a întins rufele la uscat fără chef.

   Când s-a întins în pat, a sperat că va adormi repede, resimțea în oase oboseala ultimelor zile, însă insomniile nu-s ceva de care poți scăpa așa, cu una, cu două. Insomniile sunt niște nenorocite care îți agață privirea în tavan pentru câteva ore, chiar dacă tu ai impresia că încă o secundă fără somn te-ar putea ucide.

   Insomniile lui Nicholas și-au făcut treaba și în acea noapte. L-au obligat să se rotească de pe o parte pe alta a patului până când pătura a ajuns să îl sufoce.

   Era vina nesuferiților acelora mici, a zâmbetelor, poeziilor și privirilor inocente, a vocilor mieroase și lacrimilor vărsate fără motiv.

   Teatru!

   Nu era decât teatru! Se prefăceau, de la cel mai mic la cel mai mare, că spiritul sărbătorilor îi făcea oameni mai buni, mai darnici, mai sinceri și mai naiba să îi ia pe toți! Nicholas nu mai putea să suporte.

   A azvârlit pătura pe podea și s-a întors pe spate, enervat la culme.

   „Mai buni”, auzi. Pretindeau că sunt mai buni și încercau să se mintă între ei, dar Nicholas știa adevărul, pe el nu puteau să  îl mintă.

   Ce rost are să fii mai bun dacă nu îi pasă nimănui de bunătatea ta, nici măcar acelora cărora ar trebui să le pese? Ce rost are să fii mai bun dacă bunătatea ta nu reușește să schimbe nimic? Ce rost are să fii mai bun, să te străduiești, să te zbați, să încerci, să te schimbi și să depui atâta efort pentru oameni care într-o zi se urcă în mașină, pleacă fără să privească înapoi și nu se mai întorc niciodată?

   Ce rost mai are?

   Nicholas ura Crăciunul pentru că e perioada aceea atât de nesuferită din an în care familiile se reunesc în jurul aceleiași mese, spun glume și povești și se tolerează cu zâmbetul pe buze, căci, în mare parte, despre asta e iubirea, despre toleranță, îți dă putere și motive să îi strângi în brațe pe acei oameni pe care, în alte circumstanțe, ai vrea să îi strângi de gât.

   Nicholas ura Crăciunul pentru că e perioada aceea atât de nesuferită din an în care nu se aduna nimeni în jurul meseisale și toată lumea voia cu tot dinadinsul să îi amintească asta când lui i-a fi plăcut atât de mult să uite.

   - Te oferi voluntar și anul acesta pentru rolul de Moș Crăciun, așa-i, Nico? Aș face-o eu, zău că da, dar familia se adună la mine de Crăciun și ar fi foarte dezamăgiți dacă aș lipsi atât.

   - Nicholas, amice, cum mai merge dieta? Sper că nu prea bine, ar fi păcat de vechiul costum, nu crezi?

   - Sper că ne putem baza pe tine și de data asta, le-am promis copiilor că mergem în vizită la bunici.

   I-a fost greu la început, când a fost nevoit să se ofere voluntar pentru că nimeni altcineva nu putea. Obișnuia să își strângă pumnii și să inspire adânc, apoi a încetat să se mai împotrivească, a acceptat că așa stăteau lucrurile și a găsit un loc în dulap în care să păstreze costumul, chiar dacă nu îi fusese încredințat definitiv.

   S-a întors pe partea dreaptă, țintuind peretele de lângă pat de parcă ar fi fost vina lui că nu putea să doarmă.

   Dacă s-ar fi uitat cineva foarte atent în sufletul lui Nicholas, cu o lupă sau cu un microscop, ar fi reușit poate să vadă durerea care săpase gropi adânci pe drumul spre inima lui, pentru că Nicholas nu era un om lipsit de inimă, ba dimpotrivă, avea o inimă mare și încăpătoare... și goală, atât de goală, iar el nu știuse cu ce să o umple, gropile adânci săpate în drumul care duceau la ea îi ținuseră la distanță pe ceilalți și îl ținuseră pe el departe de ei.

   Dar nu se uitase nimeni atât de atent în sufletul lui, nici măcar de Crăciun, pentru că nimeni nu era destul de bun sau mai altfel, erau cu toții aceeași oameni din restul anului și nu le păsa cu adevărat, era doar teatru ieftin pe o scenă imensă, plină de actori slabi.

   În mod ironic, pentru Nicholas, Crăciunul își pierduse magia în primul an în care îmbrăcase costumul roșu pentru că acela fusese anul în care Sophia urcase copiii în mașină și ieșise definitiv din viața lui, lăsând în urma ei o masă în jurul căreia nu se mai aduna nimeni de Crăciun, o parte goală de pat, o casă goală, o inimă goală și încă alte câteva lucruri pe care Nicholas nu mai știuse cu ce să le umple.

   Nu se pricepuse niciodată să completeze, fusese mereu acela care trebuia completat și așa se născuseră insomniile lui, în serile în care se simțea gol pe dinăuntru și le dăduse voie lighioanelor mincinoase să îi agațe privirea de tavan în speranța că va reuși cândva să găsească acolo, pe suprafața întunecată, răspunsuri care l-ar fi ajutat să se simtă mai plin.

   I-a amorțit umărul cât aștepta să îl cuprindă somnul, s-ar fi întors pe cealaltă parte, dar era târziu în noapte, era ora aceea la care cu greu reușești să suporți priveliștea unei părți goale de pat.

   A reușit să adoarmă târziu, mult mai târziu, în timp ce mintea lui cocea gânduri care nu îi dădeau pace, iar inima, consolări care erau inutile.

   Așa se încheiau zilele lui Nicholas de când Sophia plecase și, drept vorbind, se cam săturase.

   Dacă l-ar fi întrebat cineva ce își dorea cel mai mult, nu și-ar fi dorit ca ea să se întoarcă, știa că dorințelenu funcționează astfel, și-ar fi dorit o mână de vată sau câteva ghemotoace de bumbac pe care să și le strecoare în piept, ca să micșoreze golul, să aline dorul cumva, nu în totalitate, dar măcar puțin, cât să nu se mai simtă atât de pustiit, cât să poată dormi noaptea mai ușor, iar visele să îi fie mai dulci.

   Pentru Nicholas, Crăciunul își pierduse magia, dar asta doar din cauză că el refuza să o mai vadă și să mai creadă în ea, nu din cauză că s-ar fi stins definitiv.

   Magia nu se stinge niciodată definitiv, plutește în jur sub formă de scântei și nu are nevoie de prea multe pentru a se aprinde.

   În sufletul lui Nicholas era pustiu și era uscăciune, exact ce aveau nevoie micile scântei pentru a prinde viață.

Dorințe și specificații

      Niciun avion nu s-a prăbușit în noaptea de dinaintea Ajunului.

   Delilah, Max, Viollet și Harry au ajuns în siguranță la hotel. Puțin șifonați, ce-i drept, dar în siguranță.

   Recepția hotelului părea desprinsă din basme, arăta suficient de spectaculos cât să o facăpe Delilah să își ridice nasul din carte. Bradul era împodobit cu globulețe și îngerași argintii, luminile calde ardeau ca niște lumânări în el, iar steaua din vârf era atât de strălucitoare, încât îți tăia respirația.

   Scara care se curba în spatele bradului arăta ca un câmp plin de licurici pâlpâitori, în aer se simțea iz de portocale, iar angajații hotelului purtau căciuli roșii pe cap.

   Focul ardea liniștit în șemineul înalt și, împreună cu liniștea târzie, crea o atmosferă magică.

   Delilah nu știa cum arăta casa lui Moș Crăciun și nu se grăbea să creadă imaginația regizorilor de film, dar s-a gândit că Moșul s-ar fi simțit probabil ca acasă în acel hotel.

   Coloanele de piatră care se întindeau până în tavan erau împodobite cu ghrlande luminoase și crăciunițe roșii, dar ce i-a pus capac lui Delilah a fost candelabrul de deasupra. Arăta de parcă cineva ar fi cules toate stelele de pe cer și le-ar fi așezat cu îndemânare acolo.

   - Haide, a zorit-o Max, împingând-o de la spate spre lift.

   Viollet nu arăta cu mult mai bine decât în avion, se sprijinea de brațul lui Harry în timp ce el se chinuia să găsească butonul potrivit pe care să apese.

   Nu și-au spus prea multe pentru că fiecare se gândea la altceva.
   Max se gândea la conversația pe care o auzise în avion, Delilah se gândea la lista de suspecți, Viollet se întreba dacă își va mai regăsi vreodată echilibrul, iar Harry încerca să înțeleagă ce simte.

   După câteva runde de piatră, hârtie, foarfecă, Max și-a ales dormitorul care avea vedere spre bulevard, Delilah s-a suspus cu greu, însă învățase să piardă, chiar dacă e mai greu să pierzi atunci când miza e o priveliște minunată.

   În acea noapte, insomniile au legat multe priviri de tavan, însă cel mai afectat a fost, cu siguranță, Max.

   Se schimbase în pijamale, dar nu își despachetase lucrurile din bagaj. Scosese doar mapa în care ținea hârtia lui preferată și tocul stiloului. Le așezase în partea stângă a mesei din cameră și se întinsese în pat, încercând să își facă ordine în gânduri.

   Avalanșa se încheiase la fel de repede cum pornise, însă nu avalanșa în sine îi dădea lui bătăi de cap, ci dezastrul rămas în urmă.

   Se simțea sufocat și nu avea habar cum să facă față unei asemenea vești.

   Singura parte bună pe care reușea să o vadă la finalul zilei era că își alesese camera cu cel mai frumos tavan. De jur-împrejur, pe margini, era desenat un chenar cu frunze aurii de stejar, iar din loc în loc se putea zări câte o ghindă.

   Orele par a se scurge mai ușor când tavanul de care ți-e agățată privirea e atât de frumos.

   Max a numărat ghindele până a ajuns la 14, apoi le-a mai numărat de câteva ori pentru că îl liniștea.

   Din camera alăturată se auzeau șușoteli, însă lui nu îi păsa, putea să intuiască subiectul și nu era unul plăcut.

   I-a trecut prin minte gândul că o familie nu e nici pe departe ceva atât de minunat, că vine la pachet cu multe inconveniente, cum ar fi faptul că nu poți să îți alegi mereu scaunul de la geam și nici camera de hotel, nu fără să lupți pentru ele, iar el nu era obișnuit să lupte, nu era obișnuit să împartă și cu siguranță nu era obișnuit cu atâtea schimbări într-un timp atât de scurt.

   Se întâmplaseră multe în ultimul an.

   Mai întâi, Viollet și Delilah se mutaseră la ei, apoi se mutase și Noel pentru că s-au gândit că ar fi fost o idee minunată și că așa nici el, nici Nora nu s-ar mai fi simțit singuri.

   Urmaseră apoi câteva mici modificări prin casă menite să îi facă pe toți să se simtă mai confortabil, mici modificări care duseseră la modificări mai mari, până când Max a ajuns să aibă impresia că și el se mutase într-o casă nouă.

   În vacanța de primăvară tatăl său cumpărase un inel pe care îl așezase cu emoții pe degetul lui Viollet și atunci a început, cu adevărat, să își dea seama că ceva îl sâcâia, chiar dacă nu putea spune ce.

   A urmat nunta, un eveniment, din fericire, restrâns la care au participat rudele și câțiva prieteni, iar după nuntă au tot continuat să se întâmple schimbări.

   Max a sperat că la un moment dat vor înceta și începuse să creadă că viața se așeza în sfârșit pe un făgaș cât de cât liniștit, asta până să se producă o altă schimbare, una uriașă care avea să îi dea viața peste cap.

   Se învățase să împartă lucrurile cu Delilah, Nu îi plăcea să o facă, dar se obișnuise. Oricum în majoritatea timpului erau ocupați și se cam ignorau.

   Dar un alt copil? Un al copil ar fi fost prea mult și ar fi fost... serios.

   Trecuseră 2 ani de la moartea Amandei, 2 ani în care se întâmplaseră multe, atât bune cât și rele. Max învățase să nu se împotrivească, să accepte că viața merge mai departe, însă i se părea că se mișca puțin cam prea repede și că îl dusese puțin cam prea departe.

   Înțelesese că tatăl lui avea nevoie de iubire și că Viollet îi oferea acea iubire, avea și el nevoie de ea și se bucura că nu mai trebuia să tânjească după îmbrățișări și afecțiune. Înțelesese mutarea, schimbările, înțelesese într-o oarecare măsură căsătoria, dar un copil ar fi împins situația la un alt nivel, ar fi transformat situația în ceva mai serios, mai... capabil să înlocuiască.

   Schimbările din ultimul an nu făcuseră decât să o înlocuiască pe Amanda.

   Tablourile alese de ea dispăruseră, la fel și perdelele, până și culoarea pereților fusese schimbată. Hainele lui Viollet înlocuiseră hainele Amandei din dulap, haine pe care Harry le depozitase în pod, așa că Max trebuia să urce acolo de fiecare dată când voia să simtă parfumul mamei sale, de fiecare dată când voia să atingă ceva ce atinsese și ea cândva.

   În noua ordine a lucrurilor nu a mai fost capabl să își amintească momentele trăite alături de mama lui, nu a mai reușit să îi simtă prezența. Și l-a durut. S-a simțit de parcă ceilalți s-ar fi încăpățânat să i-o smulgă din piept, când lui îi făcea atât de bine să o știe acolo, să o poarte cu el.

   Ținea la Viollet, era mereu drăguță cu el și îl iubea, dar el nu putea să o iubească așa cum o iubise pe Amanda, pur și simplu nu putea și se simțea vinovat pentru asta, dar se simțea și bine căci avea impresia că era singurul care nu avea să o uite pe Amanda.

   La nuntă nu s-a putut bucura, a zâmbit în toate fotografiile și s-a străduit să nu strice ziua, dar la finalul ei s-a ascuns în dormitor și a plâns în timp ce îi scria mamei sale.

   Nu a spus nimănui, firește, doar Amandei îi mărturisea gândurile care îl chinuiau în lungile scrisori pe care continua să i le scrie săptămână de săptămână. Avea impresia că nu era îndreptățit să aibă astfel de sentimente, avea impresia că era un trădător și că, indiferent ce ar fi ales, să uite sau să își amintească, ar fi rămas un trădător.

   Adânc în sufletul său sperase că Harry își va da seama ce făcea și că se va opri, sperase că mai departe de atât nu se va merge.

   Și totuși...

   Amanda îi dăruise lui Harry un copil, iar acum Viollet urma să îi dăruiască și ea unul.

   S-a ridicat plângând din pat și s-a întreptat cu pași nesiguri spre birou. Când a scos capacul stiloului să scrie, foaia din fața lui era deja plină de lacrimi.

   A privit pe fereastră luminile de afară, până când păienjenișul care îi acoperea ochii s-a mai rărit și a început să scrie de zor, dând voie cuvintelor să îl elibereze.

      Bună, mama!

   Sper că ești bine și că nu ți-e atât de dor de noi. Mie mi-e foarte dor de tine, dar mă descurc, promit!

   Tocmai am ajuns la hotel, arată minunat, ți-ar fi plăcut aici, au un șemineu mare la recepție, iar mocheta de pe jos e atât de moale încât ai impresia că mergi pe nori.

   Știu ce ai zice acum: „Maxi, dacă e ceva la care tatăl tău se pricepe cel mai bine, acel ceva e să aleagă chestii care te fac să te simți că trăiești în nori” și ai avea dreptate, se pricepe foarte bine la asta, numai că în ultima vreme, nu știu... alegerile lui nu au mai avut efectul ăsta, înțelegi?, dar eu nu vreau să trăiesc în nori, vreau doar să fiu cât mai aproape de tine.

   Mi-ar fi plăcut să rmânem acasă. Nu e la fel fără tine și sincer, nu știu dacă Nora are dreptate, nu știu dacă ești mereu cu mine pentru că... îți simt lipsa, mama. Mereu. Totul e altfel fără tine, iar acum...

      Și-a șters lacrimile cu mâneca bluzei de pijama, a inspirat profund. Păienjenii se întoarseră să țeasă pânze dese pe sub pleoapele lui.

   Nu știa cum să îi spună și nu știa nici cum să facă să se obișnuiască cu adevărul.

      ...nu mă mai descurc, mama. Încerc să fiu puternic. Călătoria cu avionul a fost cea mai urâtă din viața mea. Am pierdut locul de la geam, iar bărbatul din fața mea era foarte rău, apoi au fost turbulențe și Viollet se simțea rău și a trebuit să fug când bărbatul s-a înfuriat și apoi am auzit-o. E însărcinată, mama, am auzit-o, iar eu nu știu ce să fac pentru că vreau ca Viollet și Delilah să fie familia mea, dar nu vreau asta dacă trebuie să te înlocuiască pe tine.

   Nu vreau.

   Îi pare rău, mama! Îmi pare atât de rău!

   Te iubesc!

      Cerneala înflorise în crizanteme albastre acolo unde întâlnise lacrimile lui Max.

   Ar mai fi fost multe de spus, însă băiatul nu își mai găsea cuvintele și era confuz încă, rămăsese prins sub zăpadă și se chinuia să se elibereze.

........................................