......................................................
2-4
A numit-o Delilah pe fetiță, pentru un tată care nu știa că ea există, iar când a strâns-o prima dată la piept, și-a dat seama că va face orice ca să-i aducă fericire.
- Nu ne trebuie așa ceva, îi spusese fetei atunci când a insistat să îl cumpere, în urmă cu 4 ani.
Voiam să îți spun că îmi pare rău pentru Și de probleme. - Play Station-ul îi revine lui Will, la fel și colecția de jocuri. Cât despre noi...
Cu drag,
De ce nu l-ai învățat și pe el cum se face? Mi-a promis că va veni la serbarea de Crăciun. Anul acesta ne-au dat voie să punem în scenă „Cum a furat Grinch Crăciunul?”, după ce am fost de acord să îl facem puțin mai drăguț pe Grinch și să nu folosim niciun cuvânt urât în piesă. Mi-a spus „Nu aș rata niciodată serbarea asta, Maxi. Pentru nimic înlume. Voi fi acolo. Promit!”. Dar n-a venit, să știi. L-am așteptat până în clipa în care a început piesa. Apoi l-am așteptat până în clipa în care s-a sfârșit.
Una singură.
Îmi doresc O FAMILIE. Consideră această scrisoare o provocare.
P.S. Mi-e dor de tine.
Să nu te superi pe mine, te rog. Poți să te superi pe tata. Din cauza lui se întâmplă toate astea. Din cauza lui nu va mai exista Crăciunul și nici vreun cadou. Din cauza lui nu voi mai avea niciodată o familie.
......................................................A numit-o Delilah pe fetiță, pentru un tată care nu știa că ea există, iar când a strâns-o prima dată la piept, și-a dat seama că va face orice ca să-i aducă fericire.
A crescut-o singură, și-a luat viața în mâini. A refuzat ajutorul celorlalți.
S-au mutat împreună în chirie, într-un apartament înghesuit de la ultimul etaj și au făcut din el „acasă”. S-a angajat ca vânzătoare la un supermarket, a terminat un curs de contabilitate, apoi și-a depus CV-ul la o bancă. A fost angajată, deși n-avea deloc experiență, și a muncit pe brânci ca să demonstreze că e capabilă, că-și merită locul. A demonstrat mai mult de atât.
A fost avansată și a câștigat respectul unor oameni greu de impresionat. Iar în toți acești ani, 10 la număr, a fost mamă pentru o fetiță a cărei inteligență o surprindea adesea.
Mai era o săptămână până la cel de-al unsprezecelea Crăciun al lui Delilah.
Viollet intrase și ea în febra cumpărăturilor, la fel ca toți ceilalți. A ajuns acasă încărcată cu pungi de hârtie. Și-a lipit spatele de ușa abia închisă și a trântit pe podea toate cumpărăturile.
- Am ajuuuuuns! a strigat cu entuziasm din hol.
Cumpărase decorațiuni și luminițe, pe care aveau să le agațe împreună pe pereți, pe marginea patului și la fereastră. Cumpărase brioșe cu portocale confiate, preferatele lui Delilah. Și vâsc.
- Nu ne trebuie așa ceva, îi spusese fetei atunci când a insistat să îl cumpere, în urmă cu 4 ani.
- Dar oamenii se sărută sub el și le aduce noroc, a protestat Delilah din spatele unui fular cu reni.
- De unde știi?
- De la desene. Ne trebuie vâsc, mami.
- De ce?
- Pentru că, dacă se întoarce tata, vă puteți săruta sub el ca să vă aducă noroc.
Cedase în fața argumentului, deși o frânsese pe din două. De atunci cumpăra în fiecare an o crenguță de vâsc. Nu credea că Jackson avea să se întoarcă, cu toate astea, când privea mănunchiul verde agățat de tocul ușii, speranța creștea în interiorul ei.
Din apartament n-a răsunat niciun răspuns, așa cum obișnuia să se întâmple.
- Delilah?
S-a grăbit să-și scoată botinele din picioare.
- Delilah!
Atunci când duci mâna la buzunar, iar telefonul nu e, deși îți amintești foarte bine când l-ai pus acolo, inima îți tresare de nebună, ca un arc întins la maxim.
Atunci când ajungi acasă, iar copilul tău nu îți răspunde, deși ar trebui să se afle înăuntru, inima ți se oprește în loc. Iar timpul se oprește și el.
- Delilah, nu e amuzant.
A căutat-o peste tot în mai puțin de un minut. Delilah nu obișnuia să lipsească de acasă, în special după lăsarea întunericului. Obișnuia să-i trimită un mesaj, oriunde ar fi plecat, pentru că își promiseseră una alteia că se vor găsi oricând, oriunde, că nu își vor ascunde pașii una de cealaltă, că nu vor pleca, așa cum plecaseră alții.
Și-a scos telefonul, disperată. La celălalt capăt, persoana căutată nu putea fi contactată.
S-a sprijinit de marginea patului, amețită, încapabilă să se redreseze.
Delilah era lumea ei, era soarele în jurul căruia gravita cu drag și iubire. Ar fi făcut orice pentru ea. Și tot ce făcea era pentru ea. Nu-și imaginase niciodată cum ar fi fost lumea ei fără Delilah, așa ceva nu putea exista.
A început să plângă, incapabilă de altceva din cauza disperării. Și-a îngropat fața în pumni, lăsând să iasă o parte din dezastrul care nu îi dădea pace.
O pereche mică de brațe s-a strâns în jurul ei, iar un hohot haotic de lacrimi și ușurare a cuprins-o. Nu auzise ușa de la intrare. Nu auzise pașii ușori ai fetei.
A strâns-o tare în brațe, așa cum numai un părinte o poate face, și a privit-o în ochi, printre lacrimi.
- Unde ai dispărut? a întrebat-o acuzator.
Delilah nu înțelegea ce se întâmpla. Inima îi bătea cu putere în piept și voia cu orice preț să își facă mama fericită.
- Scrisoarea... am fost să...
Viollet a strâns-o iarăși în brațe, pentru a se convinge că era reală. Un hohot de ușurare a străbătut-o când și-a dat seama cât de nebună trebuia să pară în fața fetei, reacționând exagerat din cauza unei absențe de numai două minute.
Delilah nu ar fi înțeles oricum, căci numai un părinte poate înțelege suferința altui părinte, în special atunci când sursa suferinței este propriul copil.
- Să nu mai dispari așa! S-a înțeles?
- Mami, am fost până la cutia poștală.
- Parcă trebuia să ne spunem întotdeauna unde mergem.
- Mami...
- Delilah...
- Era pentru Moșul.
- Aș fi putut să o las mâine dimineață, în drum spre serviciu.
- Ai fi citit-o.
- Nu e adevărat.
- Știm amândouă că e.
Era adevărat. Viollet nu era unul dintre acei părinți care neagă adevărul în fața copiilor atunci când îl descoperă de unii singuri.
Când Delilah a întrebat-o dacă ea e cea care îi pune darurile de Crăciun sub brad, a recunoscut că e adevărat și i-a explicat că Moșul lucrează cu ajutorul altor oameni. Fata i-a vorbit atunci despre sclavie, dar Viollet a negat cu vehemență orice aluzie la încălcarea drepturilor omului.
Viollet a privit-o cu blândețe, punându-și palmele în jurul feței sale.
- Bine. Poate că aș fi aruncat o privire înăuntru.
- Ai auzit de violarea corespondenței?
- Aha. Sunt curioasă de unde ai auzit tu.
- Nu schimba subiectul, mami. Să știi că se pedepsește cu închisoarea.
- Oh. Serios?
- Foarte serios.
- Ai de gând să mă reclami?
- Nu cred.
- Foarte bine. Pentru că nu știu dacă există reglementări clare în legătură cu scrisorile pentru Moș Crăciun.
- Ar trebui să existe, a protestat Delilah.
- Mmm. Nu prea cred.
Viollet i-a atins nasul cu degetul, apoi s-a ridicat de pe pat. Zâmbetul pe care i l-a oferit a fost sincer, încărcat de fericire, acea fericire despre care fata credea că dispăruse.
Avea o grămadă de treburi, multe lucruri de despachetat, decorațiuni de aranjat.
- Vrei să mă ajuți?
- Întotdeauna te ajut.
- Așa e. Nu știu ce m-aș face fără tine.
Într-adevăr, nu știa. Dar știa că nu vrea să trăiască într-o lume fără Delilah. Și nici nu putea.
Și-au petrecut întreaga seară aducând în mica lor casă spiritul sărbătorilor. După ce au agățat luminițe la fereastra dormitorului, Viollet s-a aruncat în pat mulțumită de sine.
- Mami, n-am terminat. Încă n-am pus vâscul.
A oftat obosită, apoi s-a ridicat fără chef și a legat de cuiul din prag sfoara vâscului.
- Mulțumită?
- Îhî. Anul ăsta cineva se va săruta sub el.
Ochii fetei priveau cu încântare crenguța, de parcă ar fi fost magică.
- Să știi că ești prea mică să aduci băieți acasă. Mai vorbim peste 20 de ani.
- Mami... Nu mă refeream la mine.
- Nu se va întoarce, Delilah... Hai să ne obișnuim cu asta.
Dar Delilah știa deja că nu se va întoarce de când îl rugase pe Moș să îl aducă înapoi, iar dorința îi rămăsese neîndeplinită. A mai privit o dată crenguța firavă, cu încredere. Părea o crenguță foarte norocoasă. Poate era suficient de norocoasă cât să se sărute cineva sub ea.
După ce s-au schimbat în pijamale, s-au înghesuit împreună la fereastră. Viollet fuma o țigară, lasând în aer rotocoale de fum, iar Delilah încălzea aer în plămâni, eliberând nori albi de abur.
- Ar trebui să te lași, i-a sugerat mamei sale. Poți face cancer de la ele.
- Mă bucur că măcar una dintre noi e responsabilă.
- Vorbesc serios, mami.
- Și eu.
- Îți fac rău.
- Doamne, Delilah, când ai sărit de la copilărie la maturitate? De ce îmi iei plăcerea de a mă certa zilnic cu o adolescentă încăpățânată și iresponsabilă?
Fata n-a prins gluma, nu mai era pe deplin atentă. Se holba la stelele palide de pe cer.
- Uite! a strigat entuziasmată, arătând cu degetul o stea căzătoare. Pune-ți o dorință!
Viollet s-a gândit o fracțiune de secundă la toate acele lucruri care îi lipseau, dar niciunul nu era suficient de important. Avea tot ce era mai de preț chiar lângă ea.
- Pune-ți tu una.
- Ne punem amândouă, bine?
- S-a făcut.
Delilah a închis ochii, plină de speranță. Și-a dorit același lucru pe care i-l ceruse și Moșului, fericire pentru mama sa, doar ca să fie sigură. Două șanse sunt mai bune decât una.
Viollet a închis și ea ochii, mai mult de dragul momentului. Și-a dorit tot fericire, dar pentru Delilah.
- Ce ți-ai dorit?
- Of, mami! Dacă îți spun, nu se mai îndeplinește.
- OK. Cum zici tu. Dacă tot ești atât de bine informată, de ce ne punem dorințe când vedem stele căzătoare?
- Pentru că atunci când se stinge o stea, se aprinde o dorință. Și e de datoria celui care o vede să-i facă un cuib în inima sa, a explicat Delilah de parcă ar fi fost ceva foarte evident.
- Unde ai citit asta?
- Nicăieri. E o teorie proprie.
- Ai crescut atât de repede... Ai chiar și propriile teorii despre stele.
- De ce o spui de parcă ar fi ceva rău?
Viollet n-o spunea de parcă ar fi fost ceva rău, o spunea de parcă în curând cineva avea să o forțeze să recunoască faptul că Delilah a crescut și continuă să crească, având din ce în ce mai puțină nevoie de ea.
Max
„Dragă tată, îți scriu pentru că
Doamna Walker spune „Cea mai ușoară cale să scapi de o problemă e să nu dai de ea niciodată. Dar, dacă totuși ți se aruncă înainte, atunci nu îți rămâne decât să fugi.”, ceea ce cred că are logică numai atunci când o spune ea, având în vedere cum o cheamă, avându-i în vedere numele.
M-am gândit mult la problemele mele în ultima vreme, mi-a rămas mult ceva timp liber după ce ai plecat, deși cred că nu e vorba despre chiar atât de mult timp, nici înainte nu te vedeam prea des.
Vei citi aceste rânduri și vei gândi „Ce probleme ai tu la aproape 10 ani, Maxi? Doar oamenii mari au probleme.” Dar te înșeli, tată. Am și eu probleme. Ai fi știut dacă te oboseai să mă întrebi sau să asculți.
Oricum, m-am hotărât să fug cu ele. Mă sperie să o fac, a fost o decizie greu de luat, știi că nu îmi place să mă pripesc, însă altfel nu se mai poate.
Voiam să te rog să ai grijă de Ollie. Și ține minte: îi plac morcovii, castraveții, salata și urăște broccoli.
În afară de asta, mă gândeam că ar fi bine să îmi scriu și testamentul.
Nu e ca și cum aș muri, nu-ți face griji, dar n-am găsit un cuvânt care să descrie suficient de bine acea hârtie acel document în care scrii cui lași toate lucrurile pe care le ai, fără loc de îndoieli sau discuții între rude, după ce fugi de acasă.
Așa că iată testamentul meu:
- Camera mea îți va rămâne ție, pentru că și casa îți aparține deja și nu vreau să ai probleme cu locatarii indiscreți.
- Ollie îți rămâne tot ție, dacă promiți să nu uiți să-l hrănești și să-i faci curățenie în cușcă. În cazul în care nu te învoiești să ai grijă de el sau se dovedește că îl neglijezi în vreun fel, ceea ce, hai să reunoaștem, e foarte posibil, custodia lui Ollie va fi câștigată de doamna Waker, oricum deja are grijă de el.
- Trenulețul electric cer să fie depozitat pe o perioadă nedeterminată la subsol.
- Toate hainele îmi vor fi donate unui orfelinat. Mai puțin acel costum pe care mama îl păstra pe raftul de sus în dulapul ei ca să-l poată mirosi din când în când. Acela îți rămâne ție.
- Jucăriile vreau cer să fie și ele donate.
- Colecția de cartonașe de baseball am hotărât să o păstrez, așa că nu o căuta.
- Play Station-ul cred că este bun comun, din moment ce l-am cumpărat împreună ca să ne jucăm tot împreună sau poate că nu e chiar atât de comun din moment ce m-am jucat singur de fiecare dată, așa că, dacă ești și tu de acord, mi-ar plăcea să îi revină lui Will. La fel și jocurile. S-ar bucura foarte extrem de tare.
- Cărțile vor fi donate bibliotecii școlii, cu mențiunea că Rebecca nu va avea voie să împrumute niciuna dintre ele din cauză că a spus că, le-ar prinde bine să mai diversifice puțin opțiunile de pe rafturi.
- Lucrurile pe care nu le-am menționat rămân în custodia ta. Tu decizi ce se întâmplă cu ele.
Astea fiind spuse, închei documentul și declar că nu am fost forțat constrâns să fac vreuna dintre alegerile mai sus menționate.
Mi-a părut bine, tată! Au fost cei mai buni aproape 10 ani din viața mea. Pe cuvânt! Dar cred că te cam încurc acum și am citit în multe cărți că, atunci când iubești ții la cineva, trebuie să iei anumite decizii, deși par greșite.
Poate mă voi întoarce într-o zi și vom bea împreună whisky în biroul tău până târziu, așa cum faci făceai cu prietenii, deși promiseseși că ne vom juca pe PS.
Maximilian.”
Aceasta era scrisoarea pe care Max ar fi trebuit să o pună în cutia poștală. Scrisese caligrafic pe plic adresa și numele tatălui său la destinatar, iar la expeditor își trecuse propriul nume, fără adresă, pentru că deja se considera un copil fără casă.
Lui Max nu îi plăcea să folosească pixuri din acelea a căror cerneală se șterge ușor cu capacul sau creioane, pentru că și ele pot fi șterse cu ușurință. Max credea că ar trebui să lăsăm cuvintele în pace atunci când le scriem, să iasă din noi în ordinea dictată de acele celule mici, responsabile de aranjarea literelor în cuvinte și a cuvintelor în propoziții. Credea că e minunat să vezi forma inițială a gândurilor cuiva.
Și-ar fi dorit cu ardoare să vadă cum arătau cărțile lui favorite la început, atunci când autorii le-au gândit prima dată, cu linii subțiri care ar tăia timid ideile și cuvintele care nu se regăsesc în lucrarea tipărită. Max știa că gândurile celor care scriu sunt sălbatice și nebune, neastâmpărateși volatile, i-ar fi plăcut la nebunie să arunce o privire pe gaura cheii din ușa ce le ținea captive.
Bine, poate nu știa că sunt volatile, pentru că „volatil” nu era încă un cuvânt din vocabularul său, avea să-l învețe mai târziu, dar știa că gândurile vin și pleacă, iar după ele vin altele noi, mai bune, adesea, și că unele dintre cele care au plecat nu se mai întorc niciodată.
Cum autorii sunt, în general, lipsiți de curaj, o astfel de carte cu idei neîmblânzite n-a fost și, cel mai probabil, nu va fi niciodată tipărită, așa că s-a hotărât să fie el primul care scrie o asemenea carte. Cândva. Nu știa când.
Scrisoarea care ajunsese însă în cutia poștală suna altfel. Avea mai puține tăieturi, datorită faptului că lui Max îi era mai ușor să converseze cu destinatarul ei fără ocolișuri, fără să se întrebe dacă a spus ceva greșit sau nelalocul său.
Scrisoarea care ajunsese în cutia poștală nu era sortită să ajungă pe mâini străine, să fie rătăcită și, poate, citită de alții.
Cu siguranță ar fi fost rătăcită, pentru că nu avea adresă în dreptul destinatarului. Și cu siguranță ar fi fost citită de alții pentru că scrisorile fără destinatar ajuns într-o ladă mare de plastic, împreună cu alte scrisori, fără destinatar, toate adresate, de fapt, lui Moș Crăciun. Știa că la fiecare oficiu poștal din lume există un om curios care nu se poate abține să citească dorințele copiilor, hrănindu-și curiozitatea fără margini.
Nu i-ar fi plăcut ca cea de-a doua scrisoare a lui să ajungă pe mâinile unui astfel de om, căci scrisese acolo gânduri mult prea personale.
„Va trebui să plec.
Tata nu mai e deloc fericit fără tine. Îmi place să cred că nu va fi fericit nici fără mine, deși cred că asta se cheamă că sunt egoist, dar nici cu mine nu e fericit, iar asta înseamnă că nu e nicio diferență, că-i sunt indiferent. Așa-i, mamă?
De când am rămas noi doi, s-a schimbat. Sau am început eu să îi simt absența mai mult din cauză c nu mai ești tu aici ca să o umpli.
Adesea vine târziu acasă, mult peste ora mea de culcare. Iar când ajunge mai devreme, se închide îi biroulsău și cere să nu fie deranjat. Eu nu insist la ușa lui niciodată.
Ce fel de copil e acela care-și deranjează părinții?
Am crezut că acum va fi altfel și că va încerca să te înlocuiască așa cum și tu îl înlocuiai pe el, dar cred că nu se pricepe prea bine la chestii din astea.
Am fost Grinch, mama. Eu am fost Grinch! Ți-ar fi plăcut să mă vezi. Tu ai fi venit, mi-ai fi aranjat căciula mai bine pe cap în culise, înainte de spectacol, apoi te-ai fi așezat pe locul tău din primul rând, unul dintre acele locuri destinate părinților personajelor principale. Tata n-ar fi venit nici dacă ai fi fost tu aici, dar eu n-aș fi observat, pentru că m-aș fi uitat latine, mi-aș fi citit replicile de pe buzele tale și aș fi știut că totul va merge bine.
Am avut o mulțime de replici. Prea multe.
Pe locul tău a fost doamna Walker. Se străduiește, face și ea ce poate, dar nu vă poate înlocui pe amândoi. Pe locul tatei n-a stat nimeni. În loc să mă uit la doamna Walker, în timp ce spunea replicile odată cu mine, m-am uitat la scaunul gol și am greșit de câteva ori. De multe ori. A fost în regulă totuși, toți ne-am încurcat; dar dacă tu erai aici, atunci spectacolul ar fi mers ca uns.
Știu că ultima dată ți-am scris că sunt bine și că mă descurc. De fiecare dată când mă gândesc la tine, îmi vine să plâng. De fiecare dată când mă gândesc la tata îmi vine să pornesc PS-ul și să împușc în cap niște extratereștri. Cred că asta se cheamă să fii furios. Copiii nu au voie să fie furioși.
Oricum, îmi pare rău că te-am mințit. Promit să fiu sincer de acum înainte și să îți scriu mereu ce simt, chiar dacă știu că te-ar supăra. Mi-ar plăcea să spun că nu vreau să te superi pe tata, să îți spun că se străduiește, doar puțin, pentru că nu pare să se străduiască deloc. Poate tata fuge și el de probleme. Nu știu dacă e o decizie înțeleaptă sau nu.
Aș vrea să fii aici, cu noi, sau să fie o glumă toată povestea asta, iar tu să te întorci într-o zi, să-mi ciufulești părul, promit să nu mă mai supăr niciodată că o faci, să-l săruți pe tata pe buze, chiar dacă e scârbos, și să fim din nou o familie fericită.
De la ultima mea scrisoare nu s-a întâmplat mare lucru, în afară de serbarea despre care ți-am povestit și de lecarea tatei. „Călătorie de afaceri”. Am vrut să merg cu el. Tata nu a vrut. „Distrează-te cât mai poți, Maxi, vei avea suficient timp pentru muncă mai târziu. Timpul pentru joacă e limitat.” Cred că a înțeles greșit motivul pentru care îmi doream să merg, însă mi-am dat seama că e inutil să încerc să îi explic.
Tu ai fi înțeles.
În afară de toate astea, m-am hotărât să fug de acasă. Sper să nu înfurii prea tare. E mai degrabă „plecat de acasă” sau „mers”, nu îmi place să alerg. Decât pe patine.
Vei sune „Maxi, asta e decizie, foarte, foarte proastă.” Știu că e. Dar e singura opțiune, mama. Singura.
Nu vreau să vorbesc mai mult despre asta acum. Poate în următoarea scrisoare. Nu știu când îți voi mai scrie, ar putea dura ceva până îmi stabilesc o traiectorie nouă. Tu erai soarele. Tata e o planetă. Iar eu un simplu satelit. Când soarele se stinge, plantele devin cam mohorâte. Sper să găsesc un alt soare, deși niciunul nu va fi la fel de strălucitor ca tine.
Te iubesc, mama!
Cu drag,
Max.
P.S. Îmi pare rău!”
E foarte greu să ai doar 9 ani și să simți că ai rămas fără opțiuni când toți ceilalți copii de vârsta ta simt că au lumea la picioare și că o infinitate de drumuri li se deschid înainte.
După ce Max a recuperat scrisoarea adresată mamei sale din cutia poștală și i-a sugerat, într-un fel cam dur, lui Delilah să se maturizeze, a plecat cu pași apăsați spre casă.
Avea bagajul deja făcut, ascuns sub pat. Camera era ordonată și curată, așa cum ar trebui lăsată o cameră când pleci de acasă. Numai că ceva din privirea dezamăgită și disperată a fetei îl făcuse să nu mai fie atât de hotărât pe cât era cu câteva minute înainte să o întâlnească.
În loc să se grăbească spre casă, pașii săi au devenit ezitanți, apoi, fără voia lui, s-au întors prin mulțime către locul în care o dorință de Crăciun fusese ruptă pe din două.
Delilah nu l-a văzut pe Max, era supărată, furioasă și concentrată pe cele două bucăți de hârtie aruncate la gunoi.
Dar Max a văzut-o pe Delilah. A văzut cu câtă încăpățânare și grijă a luat scrisoarea din coș. A văzut cât de intens a privit-o. Și a văzut cu câtă solemnitate i-a dat drumul în cutia poștală. A văzut speranța care se revărsa din toată ființa ei.
Chiar și după ce Delilah a plecat grăbită spre casă, încercând să lase în urmă cuvintele otrăvite ale lui Max, băiatul a rămas să retrăiască, privind în gol, scena care se derulase în fața lui.
Nu mai credea în Moș Crăciun. Își dorise, cu un an înainte, ca mama lui să se vindece de boala lungă și chinuitoare care pusese stăpânire pe ea. Era dispus să renunțe la toate cadourile de Crăciun, pentru tot restul vieții, numai să primească atunci șansa de a avea în continuare o mamă, însă astfel de cadouri sunt, câteodată, imposibil de adus, chiar și atunci când ești Moș Crăciun. Așa că Max nu a primit ce și-a dorit. A încetat să mai creadă în Moșul și a simțit o plăcere dureroasă când a batjocorit intenția lui Delilah de a-i trimite o scrisoare.
Cu toate astea, când ai 9 ani și te doare sufletul așa cum îl durea pe Max, începi să te întrebi dacă nu cumva ai fost cam dur cu Moș Crăciun, renegându-l. Unele dorințe sunt imposibil de îndeplinit.
Cât Max privea confuz cutia poștală, un fulg de nea rătăcit a coborât din cer, purtat haotic de vânt. S-a atins de obrazul său înghețat și s-a topit într-o lacrimă.
E normal ca atunci când se pun în mișcare miracole de Crăciun să înceapă să ningă. Dar cine spune că e nevoie de o adevărată furtună? Cine spune că un singur fulg nu e suficient pentru a porni un miracol?
Frigul începuse să pună stăpânire pe trupul său firav.
În cele din urmă, amorțit, cu suspine blocate în gât, Max a scos ambele scrisori din buzunar, le-a rupt în multe bucățele, până a fost sigur că nimeni nu le-ar putea citi și le-a aruncat la coșul de gunoi, același coș în care aruncase și cealaltă scrisoare.
Apoi a plecat hotărât spre casă. Avea mult de mers.
Doamna Walker, bona lui credincioasă, aproape a leșinat de ușurare când l-a văzut în prag, cu nasul roșu și bărbia tremurândă.
- Dumnezeule, copile, pe unde ai umblat? Mi-am făcut atâtea griji.
În loc să-i răspundă, Max s-a aruncat în brațele ei, încercând să-și înăbușe plânsul.
Doamna Walker nu era mama lui și nu ar fi putut vreodată să îi ia locul, oricât ar fi încercat, dar o iubea. O iubea pentru că și ea îl iubea pe el, pentru că îi citea povești seara, înainte de culcare, pentru că îl ținea de mână în locurile în care alți copii de vârsta lui își țineau mamele de mână și pentru multe alte motive, vizibile și invizibile.
- Unde ai fost?
- Să duc o scrisoare.
- Și ai dus-o?
Max a scuturat trist din cap.
- Ce s-a întâmplat?
- Greșisem destinatarul.
- Nu-i nimic. Îți aduc alt plic. Acum fugi să te schimbi. Încă puțin și te-ai fi transformat în țurțur.
L-a sărutat pe creștet, așa cum făcea de o sută de ori pe zi și l-a privit în timp ce urca scările două câte două spre etaj.
Doamna Walker știa că n-ar fi putut s-o înlocuiască niciodată pe Amanda, nici nu-și dorea să o facă, dar asta nu o împiedica să-l iubească pe Max ca pe propriul său copil, acel copil pe care Dumnezeu nu a vrut să i-l dea.
Doamna Walker era unul dintre acei adulți care croiesc oameni. Cum nu a putut face unul din carnea ei, s-a hotărât să îi croiască cu sufletul. Și ce suflet mare mai avea, unul din acelea care, printre sertarele sale ascund și foarfece, numai bune să taie problemele mari ale copiilor și să le facă să li se potrivească, pentru ca mai ușor ei să fie capabili să le îmbrace și să le dezbrace fără ajutor.
Max și-a schimbat hainele, după cum i se spusese, apoi s-a așezat la masa de scris. A mutat teancul de cărți citite în dreapta și stiloul în stânga. A privit pe fereastră luminile vesle ale orașului și a oftat adânc.
I-ar fi plăcut atât de mult să le privească împreună cu mama lui. Era acea perioadă a anului pe care ea o iubea la nebunie, erau zilele acelea minunate dinaintea Crăciunului.
Doamna Walker s-a strecurat fără zgomot în camera băiatului după ce a bătut timid la ușă. Și-a pus mânile cald pe umerii lui, încă înghețați, și a simțit același gol pe care îl simțea și el. Amanda completase multe vieți cu prezența ei. Și tot atâtea goluri lăsase în urmă.
- E mereu cu tine, copile. Dacă nu o mai poți vedea, nu înseamnă că nu e aici.
- Știu.
Max și-a amintit vorbele fetei.
„Dacă n-ai văzut niciodată iubirea, asta nu înseamnă că nu există.”
Și-a amintit lacrimile ei, convingerea că care credea în Moș Crăciun.
A desfăcut capacul stiloului și a privit lung foaia albă.
- Cui ai de gând să-i scrii?
- Lui Moș Crăciun, a răspuns el cu timiditate. Am cam întârziat anul acesta,
Doamna Walker nu a spus nimic. Și-a strâns pentru o secundă mâinile pe umerii lui, după care a scos din buzunarul șorțului plicul cu margini aurite pe care i-l promisese. L-a așezat cu grijă deasupra cărților, a sărutat creștetul lui Max, apoi a ieșit din cameră, lăsându-l să-și facă ordine în gânduri.
Dacă Max ar fi întors capul, ar fi văzut o femeie trecută de prima tinerețe zâmbind în prag, așa cum nu o mai făcuse de aproape un an. Ar fi văzut o femeie care se bucura în secret că promisiunea magiei reușise să îngrângă dezamăgirea provocată de o dorință neîmplinită.
Însă Max nu a privit înapoi, el avea câteva conturi de reglat cu Moș Crăciun.
Și o dorință.
„Dragă Moș Crăciun,
Moșule, vreau să clarificăm încă de la început câteva lucruri chestiuni.
1. Încă nu sunt convins că exiști.
2. Știu că mama era cea care cumpăra cadouri în fiecare an. Ar trebui să îi mulțumești, face făcea o treabă minunată.
3. Nu cred în faza cu intratul pe horn. Reni zburători, poate. Fabrică de jucării la Polul Nord, să zicem. Dar bătrânei care se strecoară pe horn? E prea mult. Ce se întâmplă cu acele case care nu au horn? Dar cu cele ale căror hornuri sunt înfundate?
Acum că am stabilit ce era de stabilit, aș vrea să îți spun că sunt extrem de foarte dezamăgit de tine. Să știi că nu trebuie să fii magic pentru a le oferi copiilor jucării. Trebuie să fii doar bogat. Oricine poate fi bogat. Până și tata. Dar trebuie să fii magic pentru a face miracole, iar pe mine nu m-ai convins.
Totuși, sunt dispus să îți mai ofer o șansă anul acesta.
Îmi doresc O FAMILIE.
Crezi că poți face asta?
Vreau o mamă, un tată, frați, surori, câini răsfățați și orice mai înseamnă „familie”.
Dacă anul trecut ți-am cerut ceva greu, cum ți se pare dorința de anul acesta?
O dronă îmi poate aduce oricine. O familie, doar tu. Dacă exiști cu adevărat.
Consideră această scrisoare o provocare.
Pe curând, Moșule!
Maximilian.
P.S. Hornul nostru e înfundat de ani buni. Va trebui să suni la ușă.”
Max a împăturit în patru foaia, fără să-i pese dacă marginile sunt sau nu aliniate, a pus-o în plic și a lins marginea de sus a acestuia. După ce a presat bine de tot plicul și s-a asigurat că a cât se poate de închis, a mai luat o foaie de hârtie, oftând.
Nu îi era niciodată ușor să scrie mamei sale.
„Bună, mama!
Scrisoarea asta va ajunge cu întârziere la tine din cauză că au intervenit niște evenimente între timp. Sincer, nu prea vreau să vorbesc despre ele, deși, dacă e așa cum mi s-a spus la biserică sau așa cum crede doamna Walker, tu deja știi ce s-a întâmplat.
Sper să nu fii foarte supărată.
Știu că tatei îi e la fel de greu ca mie, dar, între noi fie vorba, eu mă străduiesc mai mult.
Ți-a plăcut serbarea de Crăciun?
M-am încurcat de câteva ori, știu, dar nu am putut să îți citesc e buze. Știi tu de ce. Dacă ai fi fost aici, totul ar fi fost altfel. Mai bine. Bănuiesc că de acum înainte va trebui să ne obișnuim cu toții cu încă un scaun care va rămâne liver pentru totdeauna.
Tocmai m-am hotărât să-i mai dau o șansă Moșului, deși cred că deja știi și asta, ar trebui să știi. I-am cerut o familie. E mai ușor decât dorința de anul trecut. Orice ar fi mai ușor decât să te aducă pe tine înapoi. Dar nu prea cred că se va descurca. Vom vedea.
Ție îți plăcea să crezi în Crăciun și în dorințe împlinite, așa că vreau să cred și eu. Încă o dată.
Te țin la curent.
În rest, viața mea decurge la fel cum o știi, plictisitoare ca întotdeauna.
Miercuri îți voi aduce ultimele scrisori. Poate mai scriu până atunci.
Pe curând, mama!
Cu drag,
Max.
P.S. Te iubesc!”
La puțin timp după ce Max a terminat de scris, doamna Walker a bătut la ușă. Obișnuia să îi aducă băiatului un pahar cu lapte înainte de culcare și să-i citească un capitol sau două dintr-o carte.
În acea seară, însă, Max avea nevoie de mai mult decât o poveste pentru a putea să-și alunge gândurile gălăgioase din minte.
- Doamnă Walker...
Femeia a sprijinit cartea de genunchi și l-a privit cu ochi curioși din spatele ramelor dreptunghiulare ale ochelarilor.
- De câte ori să mai repet că...
- Doamna Walker e pentru părinți și pentru scrisorile alea ale tale cu cerneală întinsă peste tot. Pentru tine sunt Nora, a repetat Max aceleași cuvinte pe care le mai auzise de o mie de ori înainte sau poate chiar mai des.
- E chiar atât de greu?
- E nepoliticos, s-a scuzat Max stânjenit.
- Nu atâta vreme cât eu îți cer să-mi spui așa. Acum că am clarificat asta, ce voiai să spui?
Băiatul s-a fâstâcit sub pătură, evitând privirea sfredelitoare a Norei.
- Crezi că Moș Crăciun știe că îmi pare rău că am făcut o greșeală pentru care nu am apucat să-mi cer iertare.
- Depinde ce fel de greșeală.
Max s-a gândit din nou la fata căreia îi râsese în nas mai devreme în acea zi, convins fiind că el deține adevăruri pe care ea nu le poate vedea. Dar în acele clipe, cu pătura în jurul său și căldura încăperii, era din ce în ce mai nesigur și mai dispus să creadă că ea avea, de fapt, dreptate.
A fost tentat pentru o clipă să mărturisească ce greșeală făcuse, apoi și-a dat seama că nu putea suporta gândul că a dezamăgit încă un om.
- O greșeală mare.
- Moș Crăciun e un om cu un suflet imens, copile. E mai greu decât ai crede să ajungi pe lista copiilor obraznici, totuși încearcă să nu forțezi nota când mai sunt doar câteva zile până la Crăciun, bine?
I-a făcut cu ochiul, a aranjat un colț al păturii și s-a ridicat, așezând cartea pe noptieră.
- Răscumpără-ți greșeala, dacă poți.
- Cum?
- Fiind un om mai bun.
- Mama era un om bun.
- Așa e. Amanda era un om minunat. Iar tu ești fiul ei. Așchia nu trebuie să fi sărit prea departe de trunchi.
- Crezi?
- Sunt sigură.
L-a sărutat pe frunte, în lumina difuză a veiozei.
- Hai să lăsăm pe mâine discuțiile astea. Bine?
- Bine.
- Noapte bună, Max!
- Noapte bună, Nora!
Doamna Walker s-a îndreptat în liniște spre ușă, în timp ce băiatul se foia în așternuturi, de parcă l-ar fi pișcat de piele.
- Nora...
- Să-ți mai aduc ceva?
- Nu... Voiam să te întreb... Ce înseamnă o familie?
Femeia s-a gândit o clipă înainte să răspundă. Întrebarea băiatului o luase pe nepregătite.
- O familie înseamnă cel puțin doi oameni care se iubesc.
Max a cântărit cu mintea lui ascuțită răspunsul.
- Asta înseamnă că tu și eu suntem o familie.
- Cred că asta înseamnă.
- OK. Noapte bună, Nora!
Copilul s-a întors pe o parte, cu spatele la ea, încetând astfel foiala.
- Noapte bună, Max! a răspuns Nora, ieșind.
Ea nu a știut cum să interpreteze acel „OK”. Nu a știut dacă îl dezamăgise sau dacă conștientizarea unei legături atât de strânse între ei doi l-a mulțumit atât de mult pe cât o mulțumea pe ea. A sperat că da.
S-a gândit la răspunsul pe care i-l dăduse în timp ce se schimba și se afunda în așternuturile calde.
„O familie înseamnă cel puțin doi oameni care se iubesc.”
Era un răspuns bun, a concluzionat înainte să adoarmă.
Și avea dreptate. Nu toate familiile au doi părinți, mulți frați, bunici, câine, pisică și o grămadă de unchi și mătuși. Unele familii, multe dintre ele, sunt altfel. Un tată și un fiu pot forma o familie la fel de bine cum pot o mamă și o fiică. Doi copii și un singur părinte sunt și ei o familie minunată, la fel cum sunt și familiile în care bunicii îi cresc pe copii. O familie poate fi formată chiar și dintr-o bonă iubitoare, nevoită să suplinească absența a doi părinți, și un copil care își dorește ca lumea lui să revină la normal.
În camera alăturată, Max a întors pe toate părțile cuvintele Norei.
Îl făcea să se simtă bine gândul că el și ea puteau forma o familie, una ciudată, ce-i drept, și nerecunoscută de mulți. Dar ce conta părerea celorlați cât timp el simțea că într-adevăr doamna Walker făcea parte din familie?
Ceea ce l-a întristat pe el și l-a făcut să se întoarcă pe o parte în timp ce ea ieșea din cameră a fost un alt gând, unul înspământător și rece.
El și tatăl său puteau forma o familie, din moment ce Max simțea că, oricât de mult ar fi încercat să-și iubească tatăl, și oricât de mult și-ar fi dorit să facă totul așa cum trebuie, acesta nu-l iubea înapoi?
O familie înseamnă cel puțin doi oameni care se iubesc. Dar trebuie să se iubească reciproc sau e de ajuns să iubească doar unul?
Max a adormit, în cele din urmă, cu aceste gânduri tulburătoare în minte și cu multe concluzii neclare la care ajunsese.
Într-un alt oraș, într-un alt stat, la sute de kilometri distanță, un tată adormea și el, gândindu-se la un fiu pe care îl iubea nespus de mult și pe care simțea că nu îl poate face fericit din cauză că nu era capabil să umple golul lăsat de o mamă care s-a stins prea devreme.
Ce nu știa acel tată e că nu ai cum să umpli golul lăsat de cineva în sufletul unui om, atâta vreme cât nu l-ai completat încă pe acela lăsat chiar în tine.
Harry
Văzându-se singur în aeroport, Harry a râs, așa cum nu mai râsese de mult, mult timp.
Un alt el, cel care ajunsese cu o săptămâână în urmă în acel oraș, s-ar fi înfuriat, ar fi cerut să i se găsească un loc în următorul avion și ar fi făcut abuz de puterea pe care credea că o deține. Dar nu și noul Harry. Noul Harry a rezervat un bilet la următorul zbor liber, a doua zi, și-a rugat secretara să-i caute o cameră la un hotel, apoi a plecat din aeroport, târând trolerul după el.
Obișnuia să aibă totul planificat până la cel mai neînsemnat detaliu, însă, câteodată, mecanismul bine uns al ceasului din care facem parte se mai defectează. În astfel de momente, nu ne rămâne decât să așteptăm ca universul să își pună în aplicare planurile.
Odată așezat pe bancheta din spate a taxiului, Harry a scos din portofel post-it-ul roz prmit de la Amanda.
S-a gândit și s-a răzgândit de mai multe ori înainte să se hotărască să o sune. Era hotărât să închidă după primele 5 secunde, însă Amanda n-a avut nevoie decât de vreo 3 ca să-i răspundă, pentru că ea era unul dintre acei oameni care nu se lasă niciodată așteptați.
- Alo?
- Bună, Amanda! Sunt... Harry. Harry Davis.
- Oh...
Uimirea și nedumerirea ei au răzbătut prin ițele nevăzute ale telefoanelor lor, fapt care l-a făcut pe Harry să fie și mai nesigur în legătură cu ceea ce avea să îi spună.
- Lasă-mă să ghicesc. Ai deja nevoie de 50 de cenți?
- Te-ar surprinde?
- Sincer? Nu prea.
A chicotit timid la celălalt capăt, ceea ce l-a făcut pe Harry să se relaeze, dând afară din plămâni o mare cantitate de aer.
- E prea devreme să îți ofer acea cafea pe care ți-o datorez?
- Acum?
- Azi. Oricând vrei.
Amanda n-a putut vedea încordarea care-l cuprinsese pe bărbat în timp ce aștepta răspunsul ei.
Harry n-a putut vedea zâmbetul care crescuse pe fața ei, din senin.
- Sigur. Diseară, la 6. Alegi tu locația. Dar să nu fie ceva exagerat de scump, bine?
- S-a făcut.
- Trebuie să închid. Dă-mi un mesaj cu detaliile. Ne vedem acolo!
Amanda a închis înainte ca Harry să-și ia la revedere.
Binețeles că a ales o locație exagerat de scumpă. Oamenii ca Harry voiau să se revanșeze cu vârf și îndesat, ba chiar voiau să impresioneze.
Și-a petrecut restul zilei zăbovind prin oraș, fără un scop anume, așteptând cu nerăbdare ora 6.
A ajuns la restaurant cu aproape o oră înainte, iar când Amanda și-a făcut apariția, îmbrăcată în blugi și pulover portocaliu, a simțit că ceva liniștitor și călduros se aprinde în sufletul său.
- Ce parte din „să nu fie exagerat de scump” nu ai înțeles? a întrebat Amanda, mai mult pentru sine, în timp ce se așeza pe scaunul tapițat cu catifea roșie.
Harry nu a răspuns, se lăsa absorbit de zâmbetul ei amețitor și de privirea pătrunzătoare.
Chelnerul și-a făcut imediat apariția, sugerându-le feluri de mâncare și sortimente de vin. După ce a plecat, schimbul de priviri le-a fost întrerupt de soneria telefonului.
Convorbirea dintre Harry și interlocutoarea lui s-a încheiat repede, dar nu așa cum și-ar fi dorit el.
- Ai verificat peste tot?... Ești sigură?... Aha... Mă descurc.
Trăsăturile i se înăspriseră, iar Amanda încerca să deslușească ceva, un motiv pentru tulburarea aceea care pusese stăpânire pe el.
- S-a întâmplat ceva?
- Nimic important.
- Mie-mi pare important. Ai nevoie de mărunțiș din nou?
Unzâmbet vag i s-a schițat pe buze. Harry nu avea, din păcate, nevoie doar de mărunțiș de această dată.
- Am nevoie de un loc în care să stau.
- Oh...
- Îți vine să crezi că toate hotelurile sunt pline? Absolut toate.
Nu era chiar atât de greu de crezut, având în vedere faptul că mai rămăseseră câteva zile până la Anul Nou, nu pentru cineva ca Amanda, care lucrase mai bine de 4 ani într-un hotel.
- Și ce ai de gând să faci?
A ridicat din umeri, încercând să-și alunge frustrarea. Nu avea de gând să îi strice Amandei și această seară.
- Merg la aeroport. Voi aștepta acolo.
Amanda și-a ațintit privirea pe meniu, pretinzând că se gândește la mâncare, când de fapt gândurile ei zburau în altă parte, într-un apartament micuț din suburbii.
- Poți veni la mine.
- Amanda, eu...
- E decizia ta. Nu insist. Nu te rog. Dacă vrei, ușa mea e deschisă. Poți să te gândești până la finalul serii.
Harry era luat cu totul pe nepregătite. A fost surprins până și de faptul că ea a acceptat invitația la cafea. Atitudinea ei nu era deloc supărătoare, era doar sinceră.
- Nu e hotel. Nu e de lux. Nu strând după tine. Dar am o canapea ceva mai confortabilă decât un fotoliu din aeroport.
- Atunci... OK.
- OK.
Și-au continuat cina, lăsând subiectul la o parte. Au îndrăznit să deschidă altele, mai personale, au evitat să vorbească despre lucruri pe care credeau că celălalt le-ar fi găsit nepotrivite și au încercat, în mod neintenționat, să se impresioneze reciproc, așa cum încearcă toți cei care se plac.
Harry s-a lăsat cu totul captivat de seninătatea Amandei, de zâmbetul ei, de pielea a cărei culoare îi aducea aminte de ciocolata amăruie, de felul în care vorbea atunci când se lăsa purtată de val în discuții, de mâinile ei care se agitau în stânga și în dreapta, pentru că Amanda era unul dintre acei oameni care vorbesc și cu mâinile, atunci când simlele cuvinte nu li se par suficiente pentru a se face înțeleși.
La finalul cinei s-au ridicat de pe scaune de parcă abia s-ar fi așezat. Au așteptat taxiul în fața restaurantului, în frig, continuând să vorbească. Pentru Harry era nefiresc să simtă o așa ușurare în timp ce îi dădea voie și altcuiva în lumea sa. Era nefiresc să se simtă atât de bine pășind în lumea altcuiva.
Amanda nu împărșea totul în firesc și nefiresc, pentru ea viața era plină de surprize și atât. Acceptase că aceste surprize, plăcute sau neplăcute, nu prea pot fi anticipate, așa că se hotărâse să le trăiască fără a se întreba în fiecare secundă cum ar trebui să se comporte sau cum ar trebui să fie.
Apartamentul Amandei era foarte diferit de camerele de hotel în care obișnuia Harry să trăiască. Până și casa lui arăta ca un hotel, era mereu curată, lucrurile stăteau așezate la locurile lor, fără excepție, iar el nu petrecea niciodată prea multe zile la rând acolo. Casa Amandei era extrem de diferită.
Câteva haine stăteau aruncate pe brațul canapelei. Pe măsuța de cafea să afla o stivă de cărți, în dezordine. Multe fotografii împânzeau pereții de la un capăt la altul, toate afișând oameni, majoritatea fericiți. Câteva petale ofilite se desprinseseră din crinii care zăceau pe un raft. Polenul lor se împrăștiase pe podea. Pretutindeni mirosea a portocale și scorțișoară.
Pe Harry îl fascina.
Nu era nici pe departe perfect, dar avea ceva ce lipsea tuturor hotelurilor în care locuise, până și prorpiei case. Acel loc îi dădea senzația că se află în sfârșit „acasă”.
- Nu așteptam musafiri, a spus Amanda, fără a avea totuși intenția să se scuze.
A ridicat hainele de pe canapea și a mutat cărțile în altă parte, cu tot cu masă, ca să poată întinde canapeaua. I-a pregătit lui Harry un loc confortabil în care să doarmă și abia când a rămas fără lucruri de făcut a început să simtă acele granițe care se aflaseră mereu între ei.
- Mulțumesc că mă lași să rămân aici, a spus Harry pentru a întrerupe lungul șir de tăceri.
- Nu e mare lucru, a răspuns ea, adunând petalele de pe jos.
- Ba cred că e.
S-a întrebat în gând dacă ar fi procedat la fel ca ea, dacă ar fi luat sub acoperișul său un om încăpățânat și arogant. S-a întrebat dacă merita ce i se oferise și, pentru prima dată în viață, răspunsul a fost unul negativ. Nu merita.
Nu i se cuvenea și, cu toate astea, Amanda reușise să treacă peste discuția lor din Ajunul Crăciunului, peste amenințările lui nesimțite și aroganța crasă. Amanda mai reușise ceva, să treacă niște praguri ale unor uși pe care Harry le crezuse închise.
- Șii care e asemănarea dintre oamenii ca tine și oamenii ca mine?
Harry a privit-o întrebător de pe marginea noului său pat. Amanda încă deretica prin cameră, părând concentrată doar pe jumătate.
- Că suntem cu toții oameni. Așa că nu, nu e mare lucru.
Dar pentru Harry era.
A privit-o cu alți ochi, a simțit că nu s-ar sătura niciodată s-o privească și, pentru prima dată, a simțit că poate ea s-ar putea sătura să-l privească pe el, s-a simțit insuficient, nesigur pe calitățile sale, incapabilă să mulțumească o femeie ca ea. Amanda îl făcea să simtă o mulțime de lucuri pentru prima dată, iar asa n-ar fi fost delor rău, dacă Harry nu s-ar fi speriat de astfel de sentimente.
A privit-o cu alți ochi, a simțit că nu s-ar sătura niciodată s-o privească și, pentru prima dată, a simțit că poate ea s-ar putea sătura să-l privească pe el, s-a simțit insuficient, nesigur pe calitățile sale, incapabilă să mulțumească o femeie ca ea. Amanda îl făcea să simtă o mulțime de lucuri pentru prima dată, iar asa n-ar fi fost delor rău, dacă Harry nu s-ar fi speriat de astfel de sentimente.
- Ar trebui să te las să dormi. E deja târziu.
Lui i-ar fi plăcut să mai stea la povești împreună, însă i se părea firesc să încheie acea seară în termenii dictați de ea.
- Noapte bună!
- Noapte bună, Amanda!
Femeia s-a îndreptat spre dormitor cu o stinghereală care o făcea să pară obosită. A tras ușa după ea și, chiar înainte să o închidă, Harry s-a hotărât să mai facă ceva tot pentru prima oară.
- Îmi pare rău! a spus spășit, de după cealaltă parte a ușii. Pentru ce am spus.
- Mie nu, a venit răspunsul ei.
- M-am înșelat, a continuat el cu ceva mai multă convingere.
- Știu.
A închis ușa fără drept la replică și l-a lăsat singur cu gândurile sale.
De o parte a ușii, o femeie adormea fiind mulțumită de sine, știind că a ajutat un bărbat să conștientizeze niște adevăruri pe care le-a tot evitat și negat. A adormit, întrebându-se dacă avea să-l găsească în casa ei și a doua zi; sperând că da și renegând imediat acea speranță.
De celaltă parte a ușii, un bărbat a privit tavanul ore în șir, până spre dimineață, gândindu-se continuu la viitorii săi pași, simțind că ce va face în următoarele zile îl va defini ca om pentru întreaga viață.
A prins câteva ore de somn înainte să se trezească. Amanda plecase deja, oamenii ca ea se trezeau devreme, aveau locuri de muncă în zone îndepărtate ale orașului. Îl lăsase un bilețel pe măsuța de cafea.
„Nu uita să încui.
Lasă cheia în coronița de la intrare.
Nu-mi mulțumi.
Să mă suni dacă mai ai nevoie de 50 de cenți.”
Harry a împăturit biletul, același bilet pe care va continua să-l citească ani întregi, l-a pus în portofel, a aranjat patul și a plecat, cărând bagajul după el. Știa că următoarele decizii aveau să-l urmărească pentru tot restul vieții.
S-a întors, jumătate de oră mai târziu, cu un buchet mare de crini. L-a așezat în vază și a părăsit casa Amandei, fiind convins că se va întoarce acolo într-o zi.
De această dată a ajuns la timp la aeroport, a rins avionul și, imediat cum a ajuns acasă, s-a grăbit să trimită o scrisoare.
În ziua în care Harry a plecat, Amanda a găsit pe masă crinii roz lăsați de el.
În ziua următoare, a găsit o scrisoare. În acea scrisoare se aflau un bilet de avion și două rânduri scrise de un bărbat emoționat, cu mâini tremurânde.
„Presimt că mâine voi avea nevoie de 50 de cenți.
Crezi că mă poți ajuta?”
A zâmbit inevitabil și s-a uitat minute în șir la biletul de avion, speriată și entuziasmată pentru că nu doar Harry se simțea insuficient, ci și Amanda.
Cu toate astea, înainte de culcare și-a încropit un bagaj și s-a asigurat că are 50 de cenți în portofel. A doua zi de dimineață a mers la aeroport, iar la capătul zborului a așteptat-o un bărbat cu o cafea și un buchet de crini.
Povestea lor nu a prins contur imediat, nu a fost grăbită, ba dimpotrivă. Au avut nevoie de aproape 200 de cafele ca să recunoască ce simt, pentru că amândoi erau genul acela de oameni cărora nu le place să se pripească, și de încă 200 pentru a se lega unul de altul în fața celorlalți și în fața lui Dumnezeu.
Apoi lucrurile au decurs firesc.
Harry s-a schimbat mai mult decât credea că e posibil de dragul unei femei care să săturase să împartă lumea în oameni ca ea și oameni ca el.
S-a străduit să o facă fericită, să nu accentueze granițele dintre el și ceilalți, să fie mai bun. Și chiar a reușit. De dragul ei. Pentru că a iubit-o așa cum nu mai iubise niciodată pe cineva.
S-a străduit să o facă fericită, să nu accentueze granițele dintre el și ceilalți, să fie mai bun. Și chiar a reușit. De dragul ei. Pentru că a iubit-o așa cum nu mai iubise niciodată pe cineva.
Amanda a rămas aceeași, o apărătoare neobosită a crezurilor sale. A adus pe lume un băiat care era ca tatăl său pe dinafară și ca mama sa pe dinăuntru. A redescoperit plăcerea de a dansa. A înființat o școală de dans și le-a oferit burse celor care își permiteau doar să viseze. S-a convins că lumea ei și lumea lui Harry, dacă se uneau, aveau puterea să facă celelalte lumi mai bune. Și i-a arătat soțului ei că mare parte din viață fusese rotită greșit din mecanismul care face lumea să se învârtă.
Tocmai pentru că însemnase atât de mult, Amanda a lăsat un gol imens în viețile celor care o cunoscuseră atunci când a fost nevoită să renunțe la o luptă mult prea greu de dus.
Harry s-a asigurat că bilețelul a fost așezat cu grijă în portofel.
„Să mă suni dacă mai ai nevoie de 50 de cenți.”
Așa îi spusese Amanda cu ani în urmă.
Doamne, cât i-ar mai fi plăcut să o mai poată suna în acele moomente. Însă nu mai putea. De când se îmbolnăvise, îl sfătuise să aibă acea monedă la el. Era felul ei de a-l ruga să învețe să se descurce singur.
A rotit moneda în buzunar, de mai multe ori. S-a gândit la ultimele zile ale ei, la durerea sfâșietoare care îl mâncase de viu. S-a gândit cât de ușurat s-a simțit după ce ea s-a stins. Nu pentru că n-ar fi iubit-o, ci tocmai pentru că o iubea atât de mult, încât să își dea seama că fiecare zi devenea un chin tot mai mare pentru ființa ei firavă.
A înghițit în sec un nod plin de spini. Era departe de casă, îngropat până în gât în treburi, iar Crăciunul bătea deja la ușă.
Ratse serbarea lui Max din cauza unei chestiuni de ultim moment, apoi fusese silit să plece din oraș pentru a rezolva altele.
Se simțea extrem de vinovat când se gândea la dezamăgirea cu care l-ar fi mustrat Amanda, dacă ar fi fost lângă el. Se simțea atât de incapabil să-și facă fericit copilul. Atât de... insuficient.
Partea II
Doar un alt miracol de Crăciun
Internet banking
Ajunul Crăciunului nu e o zi potrivită să mergi la muncă.
Bine, acă ar fi fost după Viollet, nicio zi n-ar fi fost potrivită să meargă la muncă, dar Ajunul Crăciunului? În niciun caz!
Ajunul era una dintre acele puține zile pe care le petrecea alături de Delilah. Pregăteau prăjituri pentru Moș Crăciun, cântau colinde până le băteau vecinii la ușă, exasperați, și își împleteau una alteia părul. Seara inventau povești despre aventurile Moșului și peripețiile prin care era nevoit să treacă, beau ciocolată caldă cu scorțișoară și priveau stelele sau ninsoarea, după cum era vremea.
Anul acesta, în schimb, a fost nevoită să își ia gândul de prăjiturele și colinde. Colega ei se îmbolnăvise, așa că a trebuit să îi țină locul. Până la urmă, era o banală răceală. Cine își ia liber pentru o banală răceală? Poate doar cineva care și-a făcut planuri în Ajunul Crăciunului, în acea zi în care ar fi trebuit să fie la muncă, de fapt.
- Hala simț al responsabilității, Keren! bombănie Viollet la prima oră a dimineții în timp ce introducea codul de acces.
Avea să fie o zi extrem de lungă.
Ai crede că nimeni nu merge la bancă într-o zi de joi, în Ajunul Crăciunului, dar e cât se poate de greșit. Sunt o mulțime de oameni care își amintesc că au nevoie de o retragere sau că au rude cărora au uitat să le trimită cadouri și le virează în cont niște bani de care să-și cumpere ce au nevoie.
La nici 5 minute de la deschidere, de cealaltă parte a biroului lui Viollet stătea deja un bătrânel îmbufnat, dintr-aceia care cred întotdeauna că știu ei mai bine și au impresia că banca nu vrea decât să-i fure.
- Vreau internet banking pe telefon, s-a răstit el tare, semn că urechile începuseră să-l cam lase.
Viollet a trecut peste faptul că bătrânul uitase să o salute, fiind cu totul acaparat de necesitatea lui.
- Sigur. Vă puteți scoate telefonul? Durează doar câteva minute să rezolvăm această problemă.
Își îndulcise tonul pentru a ascunde iritarea care o măcina pe interior de când plecase de acasă, lăsând-o pe Delilah dormind ca un îngeraș.
- Nu mă impresionezi pe mine cu dulcegării din astea, domnișoară. Nu merge. Știu eu că nu vreți decât să profitați de pe urma noastră. Ne îndesați pe gât o grămadă de hârtii pe care nu știm să le citim, ne oferiți zâmbete dulci, apoi, când nu suntem atenți pentru o secundă, bam, rămânem fără niciun sfanț. Cu mine nu merge. Să îți intre bine în cap.
- Bine, dar...
- Niciun dar. Vreau internet banking și îl vreau acum.
- Am înțeles, domnule, și vă asigur că nimeni nu dorește să vă lase fără bani, însă am nevoie de telefonul dumneavoastră pentru a descărca aplicația și a vă crea contul.
Bărbatul a pufnit exasperat, de parcă ar fi stat în fața unei idioate, apoi și-a scos telefonul din buzunar și l-a trântit pe masă în silă.
- Poftim!
Viollet a privit cu un amestec de amuzament, resemnare și nedumerire telefonul bătrânului.
- Dar... Ăsta nu are internet.
- Știu. Ți-am spus de la început. Vreau să-i pui tu. Internet banking. Pentru asta am venit.
- Nu... Vreau să spun că nu are internet din... fabrică. Nu pot să-i pun internet banking dacă nu are... internet.
- Domnișoară, ce mascaradă mai e și asta? Știu că telefonul nu are internet. Vreau să-i pui tu. De asta sunt aici.
- Mă scuzați, dar nu cred că reușim să ne înțelegem. Vedeți dumneaoastră...
- Normal că nu ne înțelegem. Văd și eu, doar nu sunt crein. Poți sau nu poți să-mi pui internet banking pe telefon?
- Nu pe acesta.
- De ce?
- Pentru că nu are internet. Aplicație de internet banking funcționează... ei bine, cu... internet.
- Aha...
- Dacă țineți morțiș totuși, vă puteți cumpăra un alt telefon, unul mai... actual.
Viollet a privit cu neîncredere antichitatea de pe masă. Își amintea că tatăl ei avusese un telefon ca acela când ea era încă o copilă, dar se demodaseră rapid, tehnologia avansa de parcă ar fi fost la maraton, era în continuă mișcare.
Bărbatul a privit-o pe Viollet cu aceeași neîncredere. Nu era sigur că fătuca aceea din fața lui înțelesese cu adevărat ce i se ceruse.
- Un telefon nou, zici?
- Unul cu internet, de pe care să puteți descărca aplicații. Cu un ecran mai mare, poate.
- Unul din alea care iradiază?
- Poftim?
- Un telefon din alea care iradiază, zici? a repetat el de parcă Viollet ar fi fost pe jumătate surdă. Acum vreți să ne și omorâți?
- Nu! Noi...
- Ba exact asta vreți, să ne omorâți pe toți. Mai întâi ne luați banii, apoi ne promiteți că putem să-i verificăm în fiecare secundă prin internet banking, dar de fapt e o făcătură, ca să ne obligați să cumpărăm telefoane care iradiază și să murim. Așa vă rămân vouă banii noștri.
Bătrânul s-a ridicat furios de pe scaun, trântindul pe jos. Și-a luat telefonul de pe masă și a ieșit din bancă înjurând, convins că tocmai demascase o teorie a conspirației ticluită de minți bolnave.
Viollet a oftat puternic, cutremurându-se din toate încheieturile, și a privit la cei câțiva oameni care se adunaseră deja pe scaunele din hol.
De ce nu puteau și ceilalți oameni să se bucure de Ajunul Crăcunului acasă? Chiar aveau cu toții nevoie de internet banking în acea zi?
A chemat următoarea persoană, sperând să aibă cu cine să se înțeleagă de această dată. A încercat să se calmeze, că ce era mai greu trecuse deja.
Ce ar mai fi putut merge prost?
O hotărâre luată mai demult
- La ce oră aterizează avionul? a întrebat Max nerăbdător, sărind de pe un picior pe altul.
Era Ajunul Crăciunului, ziua n care tatăl său avea să se întoarcă. Trebuia să se întoarcă, altfel Moșul nu ar fi avut cum să îi aducă cadoul mult așteptat.
Își pusese multe speranțe în dorința lui, credea că Moș Crăciun ține suficient de mult la reputația sa cât să nu dezamăgească de două ori la rând același copil.
- Max, băiete, știu că ți-am promis că ajung, dara intervenit ceva. De asta te-am sunat. Va trebui să mai rămân până după Crăciun. O să...
- Ai promis!
- Știu, Maxi, dar câteodată...
- Mereu, tată! Mereu! Mereu promiți că ajungi și mereu intervine câte ceva mai important decât mine. E primul Crăciun fără mama. De ce trebuie să fie și primul Crăciun fără tine?
Max avea dreptate. În ceilalți ani, problemele și chestiunile intervenite în preajma sărbătorilor au putut fi amânate sau rezolvate de la distanță pentru că Amanda iubea Crăciunul și nu ar fi acceptat niciodată să nu-l petreacă împreună cu cei dragi.
- Maxi, te rog...
- Nu, tată! M-am săturat.
I-a închis telefonul în nas, apoi a ignorat celelalte apeluri. S-a grăbit în sus pe scări ca să scape de soneria enervantă.
Doamna Walker a privit neputincioasă din pragul bucătăriei. Nu s-a îndurat să răspundă, acele apeluri nu erau pentru ea. Nu s-a îndurat nici să urce după băiat, era unul dintre acele momente în care avea nevoie de un părinte și de nimeni altcineva, dar, în lipsa părinților, era mai bine să își pună singur ordine în gânduri.
Doar că Max era prea furios ca să mai poată vedea clar. Era prea furios ca să mai acorde circumstanțe atenuante și să ierte absențe nemotivate.
S-a năpustit asupra biroului și a început să scrie la repezeală o scrisoare.
„Îmi pare rău, mama!
Tata e un mincinos. Ți-a promis că va avea grijă de mine. Mi-a promis că va veni să mă vadă jucându-l pe Grinch. Mi-a promis că va veni acasă de Crăciun. Toate astea au fost minciuni.
Nu vreau să continue să mintă din cauza mea.
Nu vreau să îi mai stau în cale.
Nu vreau să mă mai simt ca o altă „chestiune” de care TREBUIE să aibă grijă.
Mi-a ajuns!
Îmi pare rău că nu am apucat să-mi iau rămas bun de la tine, ieri credeam că mă voi întoarce împreună cu tata în ziua de Crăciun. N-a fost să fie.
Promit să te vizitez cât de repede pot!
Promit să mă țin de cuvânt!
Îți va aduce doamna Walker scrisoarea asta, sper că e în regulă.
Mă voi revanșa. Promit.
Te iubesc!
Max.
P.S. Nu mi-e teamă. Știu că ești cu mine mereu.”
A privit hârtia, puțin dezamăgit. Scrisese urât iar cerneala se împrăștiase toată spre dreapta.
Max era stângaci, iar stilourile cu cerneală nu sunt deloc prietenoase cu stângacii, dar lui nu îi păsa. Nu își dorea să scrie frumos sau să înțeleagă alții ce a scris. Mama i-ar fi putut citi scrisorile oricum, nu avea de ce să își facă griji.
A împăturit scrisoarea cu mișcări grăbite, i-a scris un bilețel Norei în care o ruga să ducă scrisoarea acolo unde îi era locul, apoi a scos de sub pat bagajul pe care nu-l desfăcuse.
- Plec la joacă, Nora. Nu știu când mă întorc.
Dar nu a mai apucat să răspundă pentru că ușa de la intrare s-a trântit cu putere în urma lui.
Și-a văzut în continuare de preparatele pe care le gătea pentru masa de Crăciun a micuței lor familii, fără a avea habar prin câte aveau cu toții să treacă în acea zi.
Afară, în gerul uscat al iernii, Max era hotărât să lase în urmă vechea viață, era hotărât să renunțe până și la dorința sa de Crăciun. Deja renunțase.
O pânză pentru pictură,
o coadă de mătură, acrilice
și bandă adezivă
În primele clipe ale dimineții, când s-a trezit, Delilah a fost extrem de fericită.
Urma să își petreacă întreaga zi împreună cu mama sa preparând prăjituri și cântând până vecinii le amenințau că sună la poliție. Deși ce fel de polițist ar amenda o mamă și o fiică pentru că au îndrăznit să colinde ceva mai tare? Mai degrabă i-ar putea amenda pe vecini pentru insuficient spirit de sărbătoare.
Delilah credea că ar fi fost o contravenție numai bună de introdus în lege.
Imediat ce și-a amintit că mama ei urma să fie întreaga zi la muncă, s-a întristat. S-a răsucit în pat până la fereastră, a dat draperiile la o parte și s-a bosumflat văzând că încă nu căzuse nici măcar un fulg de zăpadă.
Nu poate fi Crăciun fără zăpadă.
Delilah și-a scos cartea de sub pat. Avea de gând să citească tot volumul al cincilea din Harry Potter până la finalul zilei.
După o jumătate de oră în care a reușit să citească doar 10 pagini, s-a declarat înfrântă. Nu se putea concentra. Pierdea șirul și înțelesul cuvintelor, fiind nevoită să se întoarcă iar și iar la aceleași paragrafe. Mintea îi zbura departe, la Viollet, la felul în care ar fi trebuit să fie ziua lor.
S-a dat jos din pat și a început să se plimbe prin cameră, înainte și înapoi, ținându-și mâinile la spate, așa cum le ținea bunicul Jack când trebuia să găsească un pretext suficient de bun ca să plece la pescuit în cele mai nepotrivite momente, cum ar fi în ziua nunții fiului său.
Delilah nu încerca să găsească un pretext pentru a merge la pescuit. Delilah încerca, în schimb, să găsească o cale prin care să îi ofere mamei sale o zi liberă în Ajunul Crăciunului. Nu-și dorea mare lucru, doar să cânte colinde și să gătească prăjituri.
A deschis televizorul, în lipsă de idei, după o altă jumătate de oră pierdută, tocindu-și șosetele pe parchetul vechi.
La știri se difuza un reportaj despre greva ecologiștilor dintr-o țară pe care Delilah nu ar fi știut să o arate pe hartă.
Oamenii susțineau că în perioada sărbătorilor rata consumului atinge cote maxime, că se orisește exagerat de multă materie, de orice fel, și că planeta îmbătrânește în timp ce noi postăm fericiți pe rețele de socializare fotografii cu brazii a căror tăiere duce la încălzirea globală și scăderea calității aerului. Ceea ce era în totalitate adevărat.
Delilah nu a înțeles chiar pe deplin cauza nobilă a acelor oameni, dar a rezonat cu ea, a început să se gândească la toate acele momente în care a făcut risipă, epuizând resursele planetei, și s-a rușinat constatând că acei oameni de la televizor protestau, de fapt, și împotriva ei.
Totuși, sentimentul a dispărut repede, în secunda următoare, atunci când fetei i-a încolțit în minte o idee, una nebunească, gândită la cald și poate, dar poate, foarte neinspirată.
Însă o idee neinspirată e mai bună decât nicio idee, așa că Delilah n-a mai stat pe gânduri. Mintea a început să-i lucreze cu frenezie și n-a ezitat când a trebuit să o pună în practică.
Dacă ar fi ezitat, nimic din ce urma nu s-ar fi întâmplat. Sau aproape nimic.
A cotrobăit prin toată casa după cele necesare.
S-a declarat mulțumită abia când a adunat în fața ei una dintre pânele pentru pictură ale lui Viollet, o coadă de mătură, acrilice și bandă adezivă. E deja clar că avea de gând să-și încropească o pancartă.
Când a terminat de asamblat totul, s-a pus pe scris.
Mesajul final suna cam așa:
„ÎNCHIDEȚI BĂNCILE!
CRĂIUNUL ARE PRIORITATE!”
Scrisese cu litere mari, de tipar. Folosise vopsea roșie pentru prima propoziție și verde pentru cea de-a doua. Le-ar fi scris pe amândouă cu roșu dacă mama sa n-ar fi pictat cu câteva zile în urmă un apus, folosind aproape toată vopseaua.
A privit cu mândrie rezultatul, a ridicat pancarta ca să îi simtă greutatea și s-a declarat mulțumită.
Era pregătită să obțină acea ziliberă pentru Viollet. Sau ce mai rămăsese din ea..
Cât s-a uscat vopseaua, și-a schimbat pijamalele cu niște haine mai potrivite pentru protest, apoi s-a grăbit să iasă în stradă, neștiind că protestul ei avea să se transforme în ceva neașteptat.
În stradă și-a dat seama că nu gândise destul de bine problema. Nu era suficient să ridice pancarta, n-ar fi băgat-o nimeni în seamă. Avea nevoie de un cadru.
Oamenii de la TV protestau în fața ministerului mediului, așa că Delilah s-a gândit inițial să protesteze în fața ministerului băncilor, daru, după o căutare scurtă pe internet, a aflat că nu există un astfel de minister, ci unul al finanțelor doar. Apoi, după o a doua căutare, a aflat că acel minister se afla în alt oraș, la câteva sute de kilometri distanță, așa că s-a hotărât să protesteze în fața unei bănci.
Banca la care lucra mama sa era aproape, la 5 străzi distanță, însă protestul copilei ar fi luat sfârșit înainte să înceapă dacă Viollet ar fi zărit-o prin ferestrele imense ale clădirii, cărând după ea o pânză de pictură, prinsă cu bandă adezivă de o coadă de mătură.
Nu. Delilah trebuia să găsească o altă bancă și, după multe frământări intense, și-a amintit de existența uneia.
Două jumătăți de scrisoare
Noel nu era un împătimit al sărbătorilor de iarnă. Părinții săi fuseseră extrem de neinspirați când îi aleseră numele.
Așa se întâmplă, din când în când, să fie părinții - extrem de neinspirați. Le aleg copiilor nume precum Joey, care pare potrivit pentru un băiețel neastâmpărat, dar ajunge să fie stânjenitor pentru un bărbat de aproape 2 metri învălime, cât un munte de mare.
Cum suneam, Noel nu era un mare împătimit al sărbătorilor, tocmai de aceea accepta în fiecare an tura din Ajunul Crăciunului, în locul altui coleg, ca să se poată bucura de acea zi cineva căruia îi făcea plăcere să piardă vremea privind filme plicticoase cu aceeași temă reluată la nesfârșit sau pretinzând că se distrează în prezența acelor membri ai familiei care vin în vizită o singură dată pe an și aduc daruri nefolositoare ca puloverele cu brazi sau șosete cu reni.
A vărsat pe masa de sortare un alt sac de corespondență și s-a pus pe treabă.
Anunțuri publicitare. Felicitări de Crăciun. Și scrisori pentru Moș Crăciun. Cam astea erau principalele categorii în care se împărțea corespondența. Cele din urmă erau ușor de identificat, aveau adrese care începeau cu „Strada Acadelelor” sau „Aleea Spiridușilor Veseli”. În cei 40 de ani de muncă la oficiul poștal, prin mâinile lui Noel trecuseră zeci de mii de astfel de scrisori. Când credea că nu îl mai poate surprinde nimic, apărea de nicăieri o scrisoare pentru „Bulevardul Pârțurilor cu Miros de Ace de Pin”.
De multe ori se întreba de unde naiba scoteau copiii toate acele adrese, care mai de care mai trăsnite. Niciodată nu găgise răspuns la acea întrebare.
Scrisorile fără destinatar făceau parte din aceeași categorie, deși erau o specie aparte a ei.
Copiii care inventau adrese credeau în Moș Crăciun, dar nu erau convinși că sistemul poștal funcțional prea bine, așa că preferau să fie riguroși în procesul de trimitere al scrisorilor. De ce să riște?
Copiii care nu scriau nimic pe plic în afară de numele lor nu credeau doar în Moș Crăciun, credeau și în poștă, ceea ce, trebuie să recunoaștem, e ca și cum ai crede în magie sau în zâne fermecate, iar asta până și Noel o știa.
Dintre toate tipurile de scrisori care puteau fi trimise, Noel nu întâlnise însă un anume fel. Nu întâlnise niciodată o scrisoare ruptă în două. Datorită unei coincidențe frumoase, ambele jumătăți ajunseseră în același sac, iar apoi pe masa lui de sortare, așa că i-a fost ușor să le pună cap la cap.
Ceva nevăzut și neștiut l-a făcut să mai zăbovească asupra ei. Scrisoarea era cao invitație ademenitoare la păcat.
S-a uitat la ceas, dându-și seama că începuse deja pauza de masă și a luat scrisoarea cu el.
Noel nu era unul dintre acei poștași care umblă prin corespondența oamenilor. Nu era deloc. Își făcea treaba cu sfințenie și seriozitate, însă, dacă ar fi căutăm un nod în sufletul omului, atunci acela ar fi că Noel era extrem de curios.
Știa că în meseria lui e greșit să fii curios, așa că își îngăduia un singur moft pe an. În Ajunul Crăciunului, își dădea voie să deschidă o scrisoare, una din cele care nu puteau fi trimise mai departe, bineînțeles.
Și cumva, printr-un joc neștiut al sorții sau al universului, scrisoarea pe care avea Noel să o citească în acel an era scrisoarea lui Delilah.
Mai întâi a scos cele două jumătăți de hârtie din cele două jumătăți de plic, le-a netezit cu atenție și a potrivit marginile zdrențuite așa cum s-a priceput mai bine.
Noel nu era vreun perfecționist, numai că îi plăcea să facă totul cum se putea mai bine.
A citit scrisoarea cu atenție în timp ce mesteca lent sendvișul cu șuncă de curcan. Era cât pe ce să se înece la partea de început, cea în care fata vorbea despre sclavie, din cauza unui hohot de râs.
Contrar așteptărilor, Noel era un bărbat vesel. Exagerat de vesel uneori.
La ultima parte a scrisorii, bucata de sendviș pe care abia o înghițise i s-a blocat în gât.
„Deci... Da, asta vreau de Crăciun. Fericire. Cred că e o dorință mai ușor de îndeplinit decât cea de anul trecut, am dreptate? Oricum, să aduci înapoi, împotriva voințelor lor, tați care au plecat acum mulți ani se cheamă răpire și, la fel ca sclavia, e ilegală peste tot în lume. Așa că uită de acea dorință. Aveam 9 ani pe atunci, deci nu mă judeca. Nu știam ce înseamnă sclavia. Dorința asta e ceva mai ușor. Am încercat singură, dar, cum spuneam, am doar 10 ani. Când ai 10 ani, e greu să-ți faci mama fericită, în special dacă nu mai e nimeni prin preajmă să te ajute. În special dacă nu mai e nimeni prin preajmă care să umple acel gol din sufletul ei pe care tu eşti prea mic ca să-l umpli.
Poţi face asta? Îmi doresc să poţi, pentru că doar tu mă poţi ajuta. Promit să cred în agie, dacă reuşeşti. Promit să nu mă mai îndoiesc de tine.
Promit să nu-ţi mai cer nimic! Niciodată.
Delilah
P.S. Promit să fiu cuminte, chiar dacăă nu am nimic de câştigat şi nimic de pierdut. Promit să fiu cuminte pentru mine. Şi bună. Promit să fiu bună, Moşule! Doar fă-o pe mama fericită.”
Scrisoarea fetei era diferită de toate celelalte scrisori pe care le citise Noel până atunci. Era sinceră, profundă, frumoasă şi tristă. Dar mai era într-un fel, unul care l-a mişcat până la lacrimi pe bărbat. Era plină de speranţă.
S-a chinuit să înghită mâncarea rămasă în gât, şi-a şters cu mâneca ochii umezi, apoi s-a întors la muncă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar s-a întâmplat.
În loc să arunce scrisoarea în sac cu celelate adresate Moşului, a pus-o în buzunarul de la piept. Nu ştia ce se întâmplă cu acele scrisori. Le lăsa într-un sac, etichetat, iar sacul dispărea până la următoarea tură. În fiecare an.
Ştia însă că acea scrisoare nu merita să fie dată uitării.
Şi era convins că merita un răspuns. Altfel de ce şi-ar fi scris fata întreaga adresă pe jumătatea stângă a plicului, dacă n-ar fi aşteptat un răspuns.
Mâneci suflecate
„Mereu, tată! Mereu! Mereu promiţi că ajungi şi mereu intervine câte ceva mai important decât mine. E primul Crăcun fără mama. De ce trebuie să fie şi primul Crăciun fără tine?”
Nici nu a fost nevoie să caute răspunsul la întrebarea lui Max. Harry ştia, adânc în sufletul său, de ce nu voia să petreacă Crăciunul împreună: de teamă că n-ar fi fost la fel, că s-ar fi simţit străini unul de altul, fără Amanda alături care să-i lege şi să mijlocească sentimente ce le erau neîndemânatice amândurora. Pentru că n-ar fi putut să se bucure fără ea, de o sărbătoare pe care o iubiseră cândva cu toţii.
Îşi încleştase atât de tare mâinile pe marginea biroului, încât i se albiseră încheieturile.
Max avea dreptate să fie supărat, avea dreptate în tot ce îi spusese, iar Harry a simţit pentru a doua oară în viaţă că deciziile pe care urma să le ia aveau să-l definească atât ca om, cât şi ca tată.
Şi-a prins capul în mâini, sprijinindu-şi coatele pe genunchi. S-a întrebat ce ar face Amanda în locul său, iar răspunsul a fost clar, fără vreo urmă de îndoială.
Amanda şi-ar fi ascultat inima. N-ar fi fugit niciodată de probleme, le-ar fi înfruntat şi ar fi reuşit în cele din urmă să le facă faţă.
Deşi nu i se potrivea deloc roşul Amandai - acela de părinte care nu greşeşte niciodată - fiind croit prea mare, Harry s-a hotărât să-l îmbrace, să-i suflece mânecile şi să încerce să dea ce avea el mai bun, sperând că va fi suficient.
A sunat la compania de transport aerian, a rezervat un loc la zborul următor spre casă şi a ncercat să nu se lase acaparat de milionale de griji care îi dădeau târcoale.
Plănuia să facă o scurtă oprire în drum spre care spre a rezolva o ultimă „chestiune”, apoi să-şi dedice timpul fiului său.
Părea un plan bun.
Din nefericire pentru Harry, Max plecase deja de acasă când s-a urcat în avion.
Şi, tot din nefericire pentru el, o fetiţă tocmai punea în mişcare un protest.
Închideţi Băncile!
Ca să fim sinceri, când ai doar 10 ani e greu să pui la cale un protest împotriva băncilor, pentru a obţine o zi liberă pentru mama ta, în Ajunul Crăciunului.
E al naibii de greu.
Însă, cu ajutorul potrivit, nimic nu e imposibil. Iar Delilah urma să primească exact ajutorul de care avea nevoie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu