Doar o altă regăsire, Dama de Treflă

 .................................................................

2-6

      A împăturit bucata de hârtie în patru și a ascuns-o lângă celelalte, în buzunarul secret al jachetei.

   Ar fi vrut să rămână acasă. Nu apucase încă să o viziteze pe Amanda. Nu apucase să îi lase ultimele scrisori. Și i-ar fi plăcut să petreacă Crăciunul undeva mai aproape de ea pentru că Amanda iubea Crăciunul și nu ar fi fost corect să îl petreacă singură.

   Max s-a plimbat prin cameră, dintr-un capăt în altul, pe de o parte pentru că mocheta era plăcută la atingere, pe de altă parte pentru că insomniile lui erau ceva ma speciale, îi provocau furnicături și nu îi dădeau pace până nu se punea în mișcare.

   Șoaptele din camera lui Viollet și a lui Harry încetaseră, dar putea să jure că Delilah încă avea lumina aprinsă în a ei, citind cu foarte mare atenție fiecare cuvânt.

   După lungi frământări, a hotărât să mai scrie o scrisoare.

   Lacrimile i se uscaseră pe obraji, putea să vadă clar și un soi de determinare ștrengărească pusese stăpânire pe el.

      Dragă, Moșul!

   Cred că ești foarte mândru de ceea ce ai reușit anul trecut și probabil așa trebuie, ai scos-o la capăt frumos. Păcat că ai cam dat-o în bară destul de repede, adică imediat ce Crăciunul a trecut.

   Vei spune că asta mi-am dorit, o familie, și că asta mi-ai oferit, iar eu îți voi spune că nu e tocmai cum mi-am imaginat, apoi tu vei spune că dorințele care vin fără specificații sunt îndeplinite așa cum crezi tu că e de cuviință și poate că așa e și normal să se întâmple, dacă ai trimite scrisori în care ceri lămuriri tuturor copiilor care nu sunt suficient de clari de la început, iar ei ți-ar răspunde apoi, întreg sistem poștal ar fi dat peste cap și oricum nu se descurcă prea bine.

   Așa că da, recunosc că ai procedat corect. Și știu că e cam târziu să îți scriu acum, având în vedere că mâine e Ajunul, iar scrisoarea aceasta nu are nicio șansă să ajungă la tine, dar m-am gândit să o fac oricum, în cazul în care nu ești doar o poveste și chiar ai ceva puteri magice, în cazul în care poți să arunci o privire de sus, ca mama.

   Nu a fost drăguț din partea mea să te provoc anul trecut, deși trebuie să recunoaștem că a funcționat. Îmi propusesem să găsesc ceva mai interesant pentru dorința de anul acesta.

   Nu am găsit.

   Așa că îți trimit specificațiile pe care le-am omis anul trecut.

   Crezi că poți să repari ceva? Ar trebui să poți.

   Aș vrea ca noua mea familie să nu mă facă să o uit pe mama.

   Aș vrea ca tata să nu o uite pe mama, dacă nu e deja prea târziu.

   Aș vrea ca lucrurile mamei să se întoarcă la locul lor, la fel și tablourile, mi-ar fi mai ușor să mi-o amintesc.

   Ești sigur că nu o poți aduce înapoi?

   Probabil că nu.

   Aș vrea și un set cu echipament pentru detectivi începători, dacă există așa ceva, știu pe cineva căreia i-ar plăcea unul.

   Și aș vrea ca Viollet să se înșele.

   Sper că de data asta am fost suficient de clar. Sper că scrisoarea va ajunge la tine.

   Îmi pare rău că îți îngreunez viața, Moșule, dar nici a mea nu e prea grozavă.

       Pe curând, Moșule!

   P.S. N-o da în bară din nou.

   Ceva mai liniștit și fără nicio urmă de lacrimi în priviri, Max s-a întins în pat și a închis ochii.

   A încercat să și-o amintească pe Amanda, să își amintească vocea ei, căldura pe care o resimțea pe piele când ea îi șoptea „noapte bună” înainte să îl învelească până la gât, însă amintirile obșnuiesc să se asemene cu niște flăcări care ard în noi, unele dintre ele se sting, altele pălesc în vreme ce se aprind mereu și mereu amintiri noi.

   Max nu voia să aprindă amintiri noi, voia să le facă pe cele vechi să ardă la nesfârșit, însă ele se încăpățânau să se consume, să se stingă și să îl lase să tânjească după ele, să îl lase singur în fața dorului crunt.

   A reușit să își amintească șoaptele ei, însă pielea uitase atingerea caldă a răsuflărilor blânde, căci pielea uită prima și ce păcat că se întâmplă așa, uneori ar fi atât de frumos ca pielea să își poată aminti.

   Noaptea a fost lungă și încărcată de umbre care au dansat nestingherite printre gândurile lui Max.

   Afară începuse să ningă cu fulgi mici și deși.

   Spiritul Crăciunului se asemăna, în acea seară, cu o notă discretă de parfum, nu reușea să țină pasul cu vâltoarea agitată în care se roteau, în ritm amețitor, zilele. Decorațiunile strălucitoare și zăpada așezată în mormane înalte nu erau suficiente. Parcă mai era nevoie de ceva.

   De puțin haos, poate.

   Din fericire, haosul e ușor de găsit. Sau de provocat.

   Când a adormit, Max nu știa încă ce avea de făcut, nu știa ce harababură urma să provoace. Își pusese toate speranțele în Moș Crăciun, își dorea să se fi făcut înțeles.

   În camera alăturată, cea de la fereastra căreia se vedea o străduță lăturalnică nu foarte lumină și destul de mohorâtă, Delilah închidea cartea fiind extrem de dezamăgită de ea însăși. Ajunsese deja la jumătate și în mod clar toate pistele ei nu duceau nicăieri. Începea să se îndoiască de calitățile ei de detectiv, iar asta nu era deloc bine pentru că nici nu își începuse cariera cu adevărat, ar fi fost mare păcat ca ea să se sfârșească într-un mod atât de tragic.

   S-a lăsat furată de vise imediat ce a pus capul pe pernă. Cărțile aveau acest efect asupra ei, înlăturau grijile și lăsau calea liberă pentru vise.

   Un somn bun era tot ce avea nevoie pentru a reuși să descopere criminalul și pentru încă alte câteva lucruri pe care ea nici nu le bănuia încă.

O simplă concediere

      Era ora 9:45 când Iris a oprit alarma a zecea oară crezând că era abia a doua și că setase ceasul să sune la ora 8:00. Zece minute mai târziu avea să fie concediată și chiar dacă poate părea ceva neplăcut, de fapt, era cel mai bun lucru care i se putea întâmpla în acea zi.

   Se ascunsese toată sub pătură și își simțea capul de parcă ar fi putut să plesnească dintr-o clipă în alta.

   Nu fusese o idee bună să meargă la petrecerea de Crăciun. Sau, poate, să bea până nu și-a mai putut aminti exact numărul clădirii în care locuia nu fusese o idee bună. Totuși, nu regreta, avea nevoie să uite.

   Și-a tras mâna sub pătură și a reușit să adoarmă la loc imediat, pentru că Iris era în multe feluri, dar matinală nu se număra printre ele.

   Când alarma a sunat pentru a unsprezecea oară, 5 minute mai târziu, Iris ar fi fost în stare să ucidă pe cineva.

   - Mai tacă-ți fleanca odată! i-a strigat dușmanului ei de moarte, apoi a apucat carcasa de plastic a ceasului și l-a azvârlit în perete fără să simtă vreo remușcare.

   Pentru o clipă, liniștea a pus stăpânire pe dormitorul călduț, iar Iris a fost foarte mulțumită de ea însăși. Păcat că imediat după acea clipă ceasul a început să sune din nou, scoțând un zgomot agonizant de ascuțit.

   Iris nu a mai putut suporta, avea și ea limite, să fie trezită cu brutalitate, împotriva voinței sale, de 11 ori, era una dintre aceste limite. S-a ridicat din pat, a apucat ce mai rămăsese din ceas de pe jos și, cu ochii pe jumătate închiși, a deschis ușa de la baie, a aruncat ceasul în wc și a trântit ușa după ea.

   Acesta a mai sunat de câteva ori, exact așa cum sună ceasurile de obicei când se îneacă în apa din toaletă, apoi a amuțit, încheind astfel un șir de dimineți agonizante care își puseseră amprenta asupra amândurora.

   S-a băgat înapoi în pat și a răsuflat ușurată, se simțise bine când îi făcuse de petrecanie nemernicului. A închis ochii, încercând să adoarmă din nou, dar nici n-a apucat că se așeze mai bine pe pernă că telefonul a și început să sune.

   - Îți bați joc de mine? a urlat, fiind gata pentru a doua oară în acea dimineață să devină criminală.

   A bâjbâit cu mâna pe lângă pat până a dat de telefon și a răspuns fără să se uite cu cine vorbea.

   - Ce-i?

   În mod normal, era o persoană foarte politicoasă sau, mai degrabă, destul de politicoasă, dar cum spuneam, cuvântul matinală nu ar fi putut să o descrie niciodată.

   - ...

   - Du-te dracului, John, e Ajunul Crăciunului.

   - ...

   - Nu-mi pasă.

   - ...

   - Ți-am spus deja, s-a terminat. Dacă mă suni în fiecare zi să îmi amintești cât de mult mă iubești, nu se va schimba nimic. Te transformi într-un ghimpe pe care mă bucur că l-am scos definitiv din viața mea.

   - ...

   - Du-te dra-cu-lui!

   Pentru Iris, Ajunul Crăciunului nu era deloc ziua potrivită în care să repare o relație mai veeche. Și nici vreo altă zi nu ar fi fost. Sau, cel puțin, așa credea în acea dimineață.

   Relația ei cu John durase prea mult. Despre relații se spune adesea că durează prea puțin, oamenii devin nostalgici, își amintesc ce era frumos pentru că e mai ușor. Amintirile frumoase sunt ca cei nesimțiți care se bagă înaintea ta la coadă, mereu le iau locul amintirilor mai puțin frumoase.

   Dar Iris nu era așa, ea știa că relația lor durase prea mult. Dacă ar fi putut să dea timpul înapoi, i-ar fi pus capăt cu câțiva ani înainte, de fapt, ca să fie sinceră, dacă ar fi putut să dea timpul înapoi, n-ar fi început niciodată acea relație.

   Ea și John erau prieteni buni, aveau lucruri în comun, iar el își aranja pantofii de fiecare dată când se descălța. Îi plăcuse asta la el pentru că ura să se împiedice de încălțări lăsate aiurea prin casă.

   Însă de la o prietenie frumoasă până la o relație frumoasă e cale lungă, iar ei nu știuseră pe unde să meargă și cum să pășească în același ritm. Câteodată mergeau prea repede, câteodată băteau pasul pe loc.

   Când el a întrebat-o dacă ar vrea să se mute împreună, ei i-ar fi plăcut să refuze pentru că se obișnuise singură și îi plăcea liniștea care o cuprindea când ajungea acasă după o zi grea de muncă. Dar a fost de acord pentru că o privea cu ochii aceia mari și umezi și i-a dat impresia că un refuz l-ar fi frânt, iar Iris, chiar dacă uneori ar fi fost în stare să omoare pe cineva, nu voia să rănească pe nimeni, așa că a acceptat.

   După ce s-au mutat împreună, și-a dat seama că își făcuse griji inutil, că nu avea să simtă niciodată dorul acelei liniști după care tânjise, dar avea să urască apăsarea ei.

   John era un bărbat bun, era blând și ordonat și o iubea sincer, numai că nu se pricepea să facă zgomot. Era prea plictisitor.

   Prima oară când și-a dat seama că relația lor nu avea niciun viitor se aflau în sufragerie, stăteau unul lângă altul pe canapea cu câte un bol mare de popcorn în brațe și se uitau la un film, o comedie romantică nu prea interesantă.

   Din apartamentul de deasupra au început să se audă zgomote puternice de lucruri trântite, apoi strigăte și reproșuri. John a dat volumul mai tare la televizor și nu a părut prea deranjat de ce se întâmpla deasupra.

   Zgomotul a încetat ceva mai târziu, dar a reînceput nu mult după. S-au auzit din nou acele sunete sparte, greoaie, iar la un moment dat, o femeie a țipat.

   Iris s-a ridicat de pe canapea, a lăsat bolul de popcorn de-o parte și s-a grăbit să ajungă la etajul de deasupra.

   A sunat insistent la ușă și era gata să îl învețe o lecție pe nemernic, mereu simțise că era de datoria ei să facă dreptate în lume.

   Cea care a deschis ușa a fost femeia. O mai văzuse de câteva ori, se salutaseră scurt și se plânseseră de vremea de afară. Aveau cam aceeași vârstă și semănau, însă Iris era mai înaltă, iar asta o făcuse încă din copilărie să se simtă importantă.

   Femeia a privit-o într-un fel pe care Iris l-a interpretat ca fiind spaimă și s-a convins că avea dreptate.

   - Ești bine?

   S-a uitat atent după lovituri sau alte semne de violență. Rochia pe care o purta părea boțită, dar în rest nimic nu indica vreo agresiune.

   - Cindy, ce se...?

   Bărbatul care a ieșit de după colț a făcut-o pe Iris să se dea câțiva pași mai în spate. Era complet dezbrăcat și nu părea să îl deranjeze faptul că mai era și altcineva prin preajmă.

   - Eu... OK.... Ăăăm.

   - Sunt bine, i-a răspuns femeia reținându-și un hohot de râs.

   Iris înlemnise în prag și nu își mai putea găsi cuvintele.

   - Am crezut că....

   Dându-și seama că prezența sa nu era tocmai bine-venită acolo, bărbatul s-a întors cu spatele și a plecat, încercând să nu râdă.

   - A fost doar o ceartă, s-a scuzat femeia. Iar acum cred că ne... împăcăm.

   - Dar am crezut...

   - Sunt bine. Pe cuvânt! Și îmi pare rău dacă v-am deranjat, a mai spus ea înainte ca spiritul civic al lui Iris să fie răsplătit cu o ușă închisă în nas.

   Când s-a întors la ea în apartament, John încă se uita la fiml, nici măcar nu pusese pauză ca să o aștepte, nu că i-ar fi păsat de film, dar i-ar fi plăcut ca lui să îi pese de ea.

   - Deci? a întrebat-o el când s-a așezat.

   -  A fost doar o ceartă, i-a răspuns, deloc convinsă.

   Timp de o oră în acea seară, Iris nu s-a putut gândi decât la vecinii de deasupra, la cât de diferită și de zgomotoasă era viața lor față de viața ei și a lui John.

   Îl plăcea liniștea, dar uneori i-ar fi plăcut să trântească ceva pe podea și să se trezească cu vecinii îngrijorați la ușă din cauză că fuseseră, poate, cam prea pasionali atunci când se împăcau. I-ar fi plăcut ca unele zile să se scurgă altfel, să nu urmeze același scenariu plicticos și lipsit de orice urmă de distracție.

   Atunci și-a dat seama Iris că relația lor nu avea niciun viitor, când a înțeles că le lipsea cu desăvârșire pasiunea și că ea și John erau doar prieteni care făceau din când în când sex.

   Lui nu i-a spus nimic atunci, a durat câțiva ani până să își găsească cuvintele.

   Era vina ei că relația lor durase prea mult. Era vina ei că îl mințise de fiecare dată când îi răspunsese „și eu”, atunci când el spusese „te iubesc”.

   Însă răul era deja făcut, relația, încheiat. Iar John ar fi trebuit să își dea seama că ea avea dreptate, ar fi trebuit să înceapă să caute fericirea în altă parte, la cineva care i-o putea oferi.

   Când telefonul a sunat iar, îi pregătea aceeași soartă pe care o avusese și ceasul. Nu i se părea corect ca John să facă atâta zgomot după despărțire, nu în condițiile în care timp de 7 ani îi oferise atâta liniște asurzitoare.

   Măcar de ar fi știut că avea să se schimbe ceva. Măcar de i-ar fi putut spune că a doua oară putea fi mai bine.

   - Am zis „du-te dra-cu-lui”, John!

   - ...

   - Oh, Doamne! Îmi pare rău, am crezut că...

   Bărbatul de la celălalt capăt nu i-a dat voie să își termine ideea, era furios și avea toate motivele din lume să fie așa, pentru că Iris nu ar fi trebuit să amâne alarma de 11 ori și cu siguranță nu ar fi trebuit să bea atât de mult cu o seară în urmă.

   - Nu se va mai întâmpla, v-am spus asta deja și sunt, sunt pe drum, s-a bâlbâit ea în timp ce se grăbea să găsească niște haine potrivite în dulap. Pot să ajung la timp, dacă....

   - ...

   - Poftim?

   - ...

   S-a uitat nedumerită la ecranul telefonului și abia în acel moment a fost cu adevărat gata să ucidă pe cineva, în special pe ea însăși.

   Nu doar că întârziase, ratase toată operația, ceea ce nu ar fi fost un dezastru atât de mare, dacă nu s-ar mai fi întâmplat și înainte sau dacă nu s-ar fi făcut atâta tam-tam la televizor pentru intervenția în cauză.

   Iris era în multe feluri, dar matinală nu se număra printre ele, din această cauză a fost concediată în dimineața de Ajun.

   Dacă nu ar fi fost concediată, nu s-ar fi aflat niciodată într-o mașină albastră care gonea nebunește în cel mai nepotrivit loc.

   Miracolele de Crăciun sunt ceva extrem de ciudat, câteodată, dacă le privești de aproape, par adevărate catastrofe, dar dacă te îndepărtezi suficient de mult cât să poți privi imaginea în ansamblu, îți dai seama că toate aceste mici catastrofe formează un mozaic frumos.

   A lăsat telefonul să cadă pe podea și s-a întins în pat. Capul îi zvâcnea cu putere, de parcă cineva s-ar fi chinuit să i-l umfle la maximum cu o pompă pentru baloane.

   Când începuse viața ei să o ia pe acest drum care ducea doar în jos? Și ce trebuia să facă pentru a schimba direcția?

   Nu știa să răspundă, dar s-a gândit că încă o oră de somn i-ar fi limpezit mintea. Și-a tras pătura la piept și s-a întors pe o parte, ținând în brațe perna de alături.

   Era una dintre cele mai proaste dimineți din viața ei, dar nu suficient de proastă cât să nu poată adormi.

Câteodată e nevoie să te rătăcești

ca să te poți regăsi

      Dimineața lui Max a început cu bătăi puternice în ușă și cu Delilah strigând:

   - Trezește-te odată, e Ajunul, avem atâtea de făcut.

   - Cară-te, i-a răspuns lipsit de vlagă.

   - În 5 minute coborâm la micul dejun, sau prânz, sau ce-o fi ăsta, așa că mișcă-ți fundul.

   Băiatul și-a tras pătura peste cap și a scos un sunet foarte asemănător cu mârâitul unui animal furios.

   Nu asta ceruse când își dorise o familie, dar asta se întâmplă de obicei când nu îți trece prin cap să faci o listă cu specificații pentru dorințele de Crăciun, Moșul face cum crede, iar rezultatul nu e întotdeauna cel așteptat.

   S-a ridicat din pat deja furios, iar furia a crescut pe măsură ce băiatul se apropia mai mult de momentul în care trebuia să dea ochii cu tatăl său și Viollet. Așa era Max, avea un sâmbure de furie în el, iar câteodată îi dădea voie să încolțească și să pună stăpânire pe el.

   Când a coborât, ceilalți erau deja așezați în jurul mesei. Delilah l-a privit scurt, părând nemulțumită de întârziere, apoi și-a ascuns nasul în carte.

   - Bună dimineața, dragule, l-a întâmpinat Viollet cu vocea mieroasă.

   Arăta mult mai bine, pesemne că starea de rău îi trecuse.

   - Neața, a mormăit Max înainte să se așeze.

   - Ai dormit bine? l-a întrebat Harry despicând grămada de clătite din fața lui.

   - Îhî.

   - Minunat! a exclamat cu o doză prea mare de entuziasm.

   Max își cunoștea tatăl și își dădea seama că ceva îl neliniștea. De obicei, când se forța să fie entuziasmat de lucruri dintre cele mai banale, cum ar fi un somn odihnitor, urma să dea vești nu tocmai entuziasmante.

   Pofta de mâncare l-a părăsit înainte să taie în bucățele prima clătită, dar s-a forțat să mănânce până când Harry și-a făcut curaj să vorbească din nou.

   - Copii, eu și mama voastră avem un anunț de făcut.

   Inima lui Max s-a strâns până a ajuns la dimensiunile unui vârf de ac, dacă era ce credea el că avea să fie, până și ultima speranță i s-ar fi spulberat.

   A înghițit cu greu bucățica de clătită pe care abia și-o vârâse în gură și a aștepta cu groază ca tatăl său să continue.

   Delilah și-a așezat coatele pe masă. O irita faptul că se tot găsea cineva să o întrerupă atunci când citea, ca și cum cititul ar fi fost ceva lipsit de importanță, iar ea trebuia să asculte fiecare prostie cu mare interes.

   Harry și Viollet și-au unit mâinile în timp ce inima lui Max continua să se strângă și să se tot strângă, până nu a mai rămas aproape nimic din ea.

   - Știm că ar putea să fie o veste nu tocmai plăcută pentru voi și știm că totul se întâmplă prea repede, până și pe noi ne-a luat prin surprindere, nu ne-am așteptat ca asta să se dezvolte atât de frumos...

   Harry a făcut semn cu mâna în jurul mesei, Delilah bătea nerăbdătoare din picior, o întrerupseseră într-un moment crucial și nu avea chef de discursuri la mic dejunul-prânz pe care îl serveau.

   - ...dar credem că e un pas pe care trebuie să îl facem și credem că va fi spre binele vostru, chiar dacă la început nu vi se va părea deloc așa.

   Pe Max îl omora suspansul. O parte din el se resemnase, încercând să îl protejeze de confirmarea dureroasă a ceea ce știa deja, dar o altă parte din el încă spera că auzise greșit, sau că Viollet se înșela, sau că visase întreaga poveste și încă nu își dădea seama.

   - Crezi că poți să treci direct la subiect?

   Viollet s-a încruntat peste masă, dar Delilah nu s-a rușinat, era o întrebare bună.

   - Sigur, scumpo.

   Max i-a mulțumit în gând pentru asta, dacă agonia ar mai fi durat încă puțin, cu siguranță urma să leșine.

   Văzând că Harry se pierdea în detalii și că lăsa subiectul să îi scape printre degete, Viollet a preluat conducerea.

   - Dragilor, ce încearcă tatăl vostru să vă spună e că ne-am hotărât să ne mutăm aici, în New York.

   - Da! a strigat Max suficient de tare cât să întoarcă privirile tuturor celor care se maia flau în restaurant.

   - Nu! a răspuns Delilah la fel de tare.

   - OK, liniștiți-vă, a intervenit Harry, haideți să vorbim despre asta.

   - Nu avem despre ce să vorbim. Nu ne mutăm și gata!

   - Delilah...

   - Mama... nu poți să îl lași să ne facă asta.

   - A fost ideea noastră, nu doar a lui.

   - Vezi să nu!

   - Domnișoară, nu îmi place atitudinea ta.

   - Iar mie nu îmi place că trebuie să ne mutăm, bine?!

   - Fetelor, liniștiți-vă!

   Harry regreta că deschiseseră subiectul. Viollet avusese dreptate, mai bine așteptau până după Crăciun, însă lui i se păruse o idee bună să le dea copiilor ocazia să se obișnuiască puțin cu orașul, dacă tot se aflau acolo.

   Max privea schimburile de replici ca și cum s-ar fi uitat la un meci de tenis. Era de-a dreptul ușurat că vestea nu fusese ce crezuse el și, deși păruse entuziasmat, nici lui nu îi surâdea ideea de a se muta, chiar deloc. Și cu cât se gândea mai bine, cu atât își dădea seama ce însemna această mutare.

   Însemna să își părăsească definitiv mama.

   Zgomotele din jur s-au estompat, iar lumea a început să se învârtă cu el. Îl durea, pe undeva, deși nu ar fi reușit să spună exact unde, îl durea al naibii de tare.

   S-a ridicat de pe scaun, și-a luat în grabă geaca și rucsacul de pe spătar.

   - E numai vina ta, a izbucnit furios, țintuind-o cu privirea pe Viollet.

   Și înainte ca ceilalți să își dea seama ce avea de gând să facă, a început să alerge printre mese și ospătari.

   - Max, stai!

   Oricât de tare ar fi strigat Delilah, Max nu mai putea să o audă, nu mai voia să audă nimic pentru că de fiecare dată se întâmpla așa, nici nu avea timp să se obișnuiască cu o schimbare, că se petrecea imediat alta nouă, mai mare și mai radicală.

   Să plece era o schimbare la fel de mare ca un copil, poate chiar mai mare, căci l-ar fi îndepărtat pentru întotdeauna de Amanda.

   Nu se mai gândise să fugă de la ultimul Crăciun, își dăduse seama că asemenea gesturi nu rezolvă nimic, însă în acele circumstanțe i s-a părut cea mai bună idee, căci uneori e mai ușor să fugi, în speranța că problemele nu te vor ajunge din urmă.

   Max a ales să fugă de probleme, așa cum fiecare dintre noi alege să o facă, la un moment dat în viață, alții mai des decât sunt pregătiți să recunoască.

   Harry și Viollet au înghețat privind în urma lui, dar Delilah nu a stat pe gânduri. Și-a apucat, la rândul ei, lucrurile de pe spătar și a alergat după el.

   Ajunsă în stradă, cu o mână strecurată în mâneca gecii și cu cealaltă ținând strâns rucsacul, a încercat să îl găsească.

   Străzile erau împânzite de oameni, așa cum sunt toate străzile din centrele orașelor mari, iar Delilah nu l-a zărit niciunde pe Max, așa că s-a urnit din loc, lăsând intuiți să o ghideze, alergând printre străini.

   Oricine știe că un bun detectiv are nevoie de o intuiție pe măsură, iar Delilah era pe cale să afle dacă deținea o astfel de intuiție, atât de necesară.

Ceilalți obișnuiau să îi numească șobolani

      Ceilalți obișnuiau să îi numească șobolani.

   Poate pentru că trăiau ascunși sau poate pentru că erau murdari și miroseau urât. Dar cei care îi numeau așa nu știau că șobolanii sunt, de fapt, creaturi extrem de simpatice și sociabile, nu știau că șobolanii sunt niște supraviețuitori.

   Jake și Luke o știau, pentru că văzuseră mulți șobolani de-a lungul vieții și pentru că cel mai bun prieten al lor, Basam, supraviețuise odată cu ei.

   Trăiau la subsolul unei clădiri abandonate, reușiseră să facă acolo, din câțiva pereți și o podea din lemn putrezit, un acasă în care să poată dormi liniștiți. Nu era perfect, nu avea cum să fie, dar la finalul zilei, când adormeau unul lângă altul, ținându-se de mânp, era suficient.

   Și, în plus, dacă învățai ce locuri din podea să ocolești, putea fi și distractiv.

   Luaseră dun brad din piață cu câteva zile în urmă și îl împodobiseră cu lucruri găsite la gunoi în cutiile pe care ceilalți le lăsau în fața caselor.

   Ceilalți ar fi spus că furaseră bradul, însă nu erau deloc îndreptățiți să o facă pentru că Jake și Luke luaseră bradul de undeva de la marginea pieței.

   Îl găsiseră sprijinit de un gard, nu de un coș de gunoi, e adevărat, dar nici mare diferență nu se poate spune că e. Îi lipseau câteva crengi pe o parte și erau siguri că nimeni nu ar fi vrut să cumpere bradul acela. Ar fi sfârșit, cel mai probabil, într-un tocător, ceilalți ar fi făcut din el compost și ar fi fost păcat, pentru că era un brad pe cinste, dacă întorceau spre perete partea din care lipseau crengile.

   Despre Jake și Luke mai trebuie spus că Jake și Luke nu erau numele lor adevărate, însă fusese necesar să și le schimbe pentru a se integra, pentru a-i face pe ceilalți să îi privească cu ochi mai puțin bănuitori.

   Faptul că strategia lor nu funcționase prea bine, era o altă poveste.

   Basam s-a cățărat pe umărul lui Jake, mustățile lui aspre i-au atins urechea băiatului, făcându-l să se foiască. Afară era cam târziu pentru dimineață și cam devreme pentru prânz, adică ora perfectă la care să te trezești după ce jumătate din noapte ai umblat pe străzile înghețate.

   Luke a mai aruncat un lemn în soba lor mică, făcând jarul din interior să arunce limbi de foc.

   A lăsat cănile de lapte să se încălzească deasupra sobei și l-a privit pe Jake ascunzându-se în așternuturi de asediul blând al șobolanului.

   Și-a frecat încheietura de câteva ori, apoi a rotit-o în stânga și în dreapta, încercând să își dea seama dacă se rupsese ceva sau dacă urma să treacă în câteva zile.

   Ceilalți obișnuiau să-i numească hoți.

   Lumea e plină de pericole. Ceilalți sunt periculoși.

   E ușor să lipești etichete, să judeci și să privești scârbit atunci când ai de ales. Luke nu avea de ales.. Dacă ar fi avut, cu siguranță nu ar fi ales să fure, nu ar fi ales să ducă acea viață, acea povară grea pe care o căra pe umeri.

   Dacă ar fi avut de ales, ceilalți nu l-ar mai fi numit „șobolan” cu atâta ură.

   Laptele s-a umflat în căni, aproape să dea peste margine, însă Luke a fost mai rapid. A ridicat cănile, apucând cu mâinile goale mânerele încinse. Le-a așezat pe masă, lângă fulgii de porumb și s-a hotărât să îl mai lase pe Jake să doarmă încă 5 minute, cât să se mai răcească laptele puțin.

   Basam și-a făcut apariția la picioarele lui, simțind apropierea iminentă a primei mese. Luke l-a ridicat de jos și l-a privit în ochi pe micul lui prieten. Șobolanul și-a mișcat mustățile, arătându-și dinții lungi. Era un șobolan simpatic și trecuseră prin multe împreună.

   L-a mângâiat încet pe spate, apoi și-a turnat câțiva fulgi de porumb în palmă și l-a lăsat să mănânce, deși, dacă l-ar fi întrebat cineva pe el, șobolanul se îngrășase cam mult în ultima vreme.

   După ce și-a terminat micul dejun, Basam și-a arătat iarăși dinții, numai că de această dată zâmbea. Băiatul îi cunoștea toate expesiile, știa că acel zâmbet înseamnă „mulțumesc”.

   - Jake, trezirea.

   - Mai lasă-mă un minut.

   - Se răcește laptele.

   - Îl încălzim din nou, a mormăit băiatul cu fața în pernă.

   Luke a zâmbit, amintindu-și de vremurile bune, de acele vremuri în care el era în pat lângă Jake, iar cea care îi chema dimineața la masă era mama lor.

   A alungat repede amintirea din gând. Era mai bine să nu își amintească. Durea mai puțin.

   Și-a frecat insistent încheietura de câteva ori, căzând de acord cu propriile griji că nu avea de ce să se sperie. Era doar o lovitură, nu se plângea el dintr-atât.

   S-a așezat pe marginea patului pe care îl improvizaseră într-un colț, privind în gol, undeva unde ar fi trebuit să se ascundă planuri și răspunsuri.

   Însă Luke nu mai făcea de multă vreme planuri, el doar aștepta. Trebuia să aștepte. Era important să aștepte. Iar răspunsurile întârziau să apară, oricât le-ar fi căutat.

   - Trezește-te, Jake, e târziu.

   A mângâiat obrazul fratelui său cu dosul palmei, apoi i-a șoptit la ureche ceva ce doar ei amândoi știau.

   Basam s-a strecurat pe sub pături, croindu-și drum până la tălpile lui Jake, iar când a ajuns la destinație, băiatul a început să râdă în hohote.

   - Încetează! Basam, încetează, s-a văitat printre chicoteli.

   În cele din urmă, Basam a avut câștig de cauză. Jake s-a ridicat nemulțumit din pat și s-a împleticit somnoros până la masă. A aruncat o privire dezamăgită sub brad, consolându-se că mai era o zi până la Crăciun, că încă mai era timp.

   Laptele a tremurat în căni când s-a trântit pe scaun, iar Luke a oftat undeva mai în spate. Nu era deloc amuzant să fie fratele mai mare. Nu îi spusese nimeni ce responabilitate implică.

   - S-a răcit, a mormăit Jake, ștergându-și cu limba dunga albă de lapte rămasă deasupra buzei de sus.

   - Dacă nu ai fi dormit atât, ar mai fi fost cald încă.

   I-a luat cana din mână și a pus-o înapoi pe sobă, apoi și-a turnat fulgi de porumb în a lui, fără să îi pese că se răcise.

   Basam a chițăit sub masă, iar băiatul a închis ochii de parcă, dacă nu ar fi făcut-o, o rozătoare ar fi avut de suferit.

   - Ai mâncat deja și mai ești și grăsan pe deasupra.

   Șobolanul s-a simțit ofensat de remarca băiatului, noroc că Jake i-a lăsat pe podea câțiva fulgi, iar asta l-a făcut să uite mai ușor insulta.

   Suprafața metalică a sobei a sfârâit atunci când laptele a depășit marginea cănii.
   Luke s-a grăbit să o dea la o parte, apucând-o cu ambele mâini. S-a ars la degete, pielea părea că i se lipise de metal, iar cana a alunecat, făcând laptele să se scurgă într-o pată mare și albă pe podea.

   În privirile băiatului au apărut lacrimi. Jake a crezut că erau lacrimi de durere, când, de fapt, erau lacrimi de neputință.

   Rozătorul și-a înmuiat mustățile în licoarea albă și a rânjit mulțumit.

   - Îmi pare rău, a spus Jake cu vocea stinsă.

   - Nu-i vina ta, l-a consolat fratele său, stăpânindu-și plânsul. Mănânc-o pe-a mea.

   - Dar tu?

   - Nu mi-e foame. Mă duc să pun niște zăpadă peste asta.

   I-a arătat petele roșii din palmă și s-a grăbit să iasă cât neputința nu-l doborâse încă.

   Ajuns în stradă, și-a afundat mâinile în zăpada rece, apoi și-a dat voie să plângă, și-a dat voie să fie copil.

   Nu era deloc ușor să ai 13 ani și să te zbați să îngrijești un frate mai mic de unul singur. Nu e deloc ușor să ai 13 ani și să încerci să ții la distanță dorul și grijile, dar, în același timp, să le iei pe toate asupra ta când se apropie prea mult.

   Nu e deloc ușor să ai 13 ani și să te lupți cu adevărul, când de partea ta ai doar câteva speranțe firave care te mai țin în picioare.

   Ceilalți obișnuiau să-i numească „bastarzi”.

   Ceilalți vorbeau prostii. Ceilalți nu știau adevărul. Ceilalți erau oameni fără suflet care nu puteau sau nu voiau să înțeleagă.

   Jake a băut doar jumătate din laptele fratelui său, având grijă să adune toate cerealele înainte să se topească și să se transforme în pasta aceea cleioasă care îți taie pofta de mâncare. A vrut să pună restul pe sobă, să se mai încălzească puțin, dar pata de pe jos i-a amintit că nu era o idee bună.

   Se simțea vinovat pentru cana vărsată de lapte. Știa că nu mai rămăsese nimic în cutie, își calculau mereu porțiile de mâncare, astfel încât să nu rămână fără provizii.

   Și-a băgat mâna în cutia cu fulgi de porumb și a luat câțiva, apoi a mai lăsat 2 sau 3 să cadă înapoi. Economie. Învățase să facă economie, e de folos atunci când mâncarea nu e de ajuns.

   Când s-a întors Luke de afară, podeaua înghițise laptele, mai rămăsese doar o pată umedă care avea să se usuce în curând.

   - Ai mâncat?

   - A mai rămas, dacă vrei și tu.

   - Trebuia să mănânci tot.

   Jake nu arăta ca un copil obișnuit de 7 ani, Luke vedea asta, îl compara cu ceilalți și vedea că fratele lui era mai slab și mai scund decât ei, mai puțin zâmbitor, avea tristețea aceea sfâșietoare în privire, nu străluciri frumoase.

   - M-am săturat.

   - Mănâncă!

   - Am zis că m-am săturat, a stăruit băiatul.

   - Bine!

   - Bine!

   Li se întâmpla adesea să se certe așa, din motive care fiecăruia i se păreau prostești. Luke voia ca Jake să se întremeze puțin, Jake nu voia să facă asta mâncând mâncarea fratelui său. Aveau motivele lor să se certe.

   Aveau motivele lor să se iubească atât de mult.

   Luke s-a urcat pe lada de sub geam, ca să privească picioarele trecătorilor. Jake a pus cana pe sobă cu grijă și a păzit-o până când laptele s-a încălzit din nou.

   Când a așezat-o pe masă, fratele său coborâse de pe ladă și îl privea în felul ăla ciudat, așa cum obișnuia tatîl lor să îi privească seara când se adunau în bucătărie și se înghesuiau să vorbească unul peste altul.

   Luke a mâncat fără să mai protesteze și i-a părut rău că nu putuse să facă mai mult, că nu găsea soluții mai bune, că nu reușise să iasă din magazin nici cu mașinuța de jucărie, nici cu sticla de lapte.

   Bărbatul de la supermarket îl numise „bastard nenorocit”, iar asta îl înfuriase pentru că știa ce înseamnă „bastard”, iar ei nu erau bastarzi. Părinții lor erau departe, atâta tot, dar aveau să îi găsească. Într-o zi aveau să îi găsească.

   Ultima înghițitură i-a alunecat pe gât de parcă ar fi fost o coajă uscată de pâine. Trebuia să găsească o soluție, trebuia să facă mai mult.

   Era Ajunul Crăciunului, dar se simțea ca o zi obișnuită. Bradul din colț părea trist, sub el nu erau așezate cadouri. Încercase. Încercase să scoată mașinuța afară din magazin, Jake s-ar fi bucurat mult pentru ea, ar fi făcut Crăciunul să conteze, l-ar fi făcut pe el să se simtă mai bine, l-ar fi ajutat să aibă mai multă încredere în planul improvizat după care trăiau.

   Ceilalți obișnuiau să îi numească șobolani.

   Ceilalți obișnuiau să îi numească hoți.

   Ceilalți obișnuiau să îi numească bastarzi.

   Și toți se înșelau.

   Jake și Luke erau doar frați.

   Luke nu era pregătit pentru un alt Crăciun trist și mohorât, așa că s-a ridicat de la masă hotărât să îi ofere fratelui său unul mai bun.

   - Mergi cu mine?

   Jake nu a întrebat unde sau cât de departe. Și-a îmbrăcat haina și a așteptat ca Luke să facă la fel. Așa erau ei, se urmau unul pe altul fără să pună întrebări, căci știau amândoi că unele răspunsuri sunt grele și te pot strivi sub ele.

   Iarna de afară i-a întâmpinat cu un vânt rece și uscat. Ninsoarea se oprise, făcând loc unui soare lipsit de putere pe cerul albastru și șters.

   Norocul lor că era suficientă zăpadă în jur ca să se poată întâmpla miracole.

Femeia care nu putea sta locului

      S-a așezat cu greu pe canapea. Genunchiul ăla afurisit nu-i dădea pace deloc.

   - Se schimbă vremea iarăși, a zis mai mult pentru ea. O să ningă. Precis o să ningă.

   Motanul și-a întins un picior din spate, părând să îi dea dreptate.

   - Te doare și pe tine, așa-i?

   Și-a întins o mână spre el și l-a mângâiat încet între urechi. Motanul a început să toarcă de plăcere, apoi s-a rotit pe spate, ținându-și încă întins piciorul care durea.

   Zelda s-a uitat la ceas, nerăbdătoare. Știa că Thomas nu va ajunge mai devreme de ora 8 sau 9, niciodată nu ajungea mai devreme, în special în Ajunul Crăciunului, când o mulțime de părinți uituci îi treceau pragul în căutare de cadouri.

   I-ar fi plăcut să ia ceasul din perete, să îi așeze acele la ora potrivită și să scurteze așteptarea. Dar așa ceva nu era posibil și, oricum, ea avea un simț aparte al timpului, nu se lăsa păcălită, nici măcar atunci când se găsea câte un elev obraznic care să dea ceasul cu 5 sau 10 minute înainte.

   A zâmbit amintindu-și de vremurile în care se întâmpla asta, însă zâmbetul acela ascundea și o anume fărâmă de tristețe. Îi era dor să predea. Câteodată avea impresia că lăsase o parte din ea însăși la catedră și că nu mai putea, oricât s-ar fi străduit, să recupereze acea parte care lipsea.

   Și-a tras mâna înapoi în poală. Cu cealaltă își masa genunchiul, fără vreun rezultat mulțumitor. Motanul a sancționat-o cu un mieunat prelung, dar ea nu l-a băgat în seamă.

   - M-am plictisit, domnule Shadow. Tu nu?

   Nu a primit niciun răspuns, de obicei nu primea.

   S-a ridicat, la fel de greu cum se așezase. Era de-a dreptul absurdă situația în care se afla. Nu putea să stea locului din cauză că întreaga viață făcuse ceva, dar nici nu putea să facă prea multe lucruri din cauza durerilor.

   A dat două ture în jurul canapelei, șchiopătând, până genunchiul nu a mai putut să suporte și nici ea.

   - Așa nu se mai poate!

   Motanul a căscat nepăsător.

   Zelda nu l-a luat în seamă, dacă el voia să stea întins pe canapea de dimineața până seara, nu avea decât.

   Lui Thomas nu-i spusese nimic despre problemele ei, nu voia să-l îngrijoreze, deși nu era el tocmai genul de om care se îngrijorează cu ușurință. Totuși, îi plăcea să aibă mici secrete față de el și îi plăcea să pretindă că îl protejează, ascunzându-i adevărul.

   Era puțin egoistă, o știa, dar măcar nu se ascundea.

   - Domnule, dragă, cred că e timpul să facem o plimbare pe care o amânăm de multă vreme. Ce spui?

   Felul în care vorbea era conspirativ. Shadow a privit-o o vreme cu aceeași expresie nepăsătoare care îi era caracteristică, apoi s-a ridicat, arcuindu-și spatele în sus.

   - Miau, i-a răspuns scurt.

   - Știam eu că o să fii de acord.

   Douăzeci de minute mai târziu, Zelda și domnul Shadow se urcau în taxiul care îi aștepta afară, neștiind ce le pregătea soarta la capătul acelei plimbări.

   - Precis o să ningă, i-a repetat femeia motanului.

Hoții

      Max nu s-a gândit în ce direcție să o apuce, s-a gândit doar la Amanda și un dor cumplit l-a prins în ghearele sale.

   A alergat printre străinii care mergeau haotic în toate direcțiile, fără să îi pese unde avea să îl poarte fuga aceea iresponsabilă. A continuat să alerge până nu și-a mai simțit plămânii în piept.

   Când s-a oprit, era în mijlocul unei intersecții, înconjurat de oameni mai înalți care priveau doar înainte, niciodată în altă direcție, iar el avea impresia că era singurul care privea continuu înapoi.

   A așteptat culoarea verde a semaforului, a traversat împreună cu ceilalți, iar când a văzut autobuzul oprind în stație, a știut că așa putea să își piardă urma.

   A reușit să urce chiar înainte ca ușile să se închidă. Șoferul i-a zâmbit din spatele volanului, iar el i-a răspuns în același fel.

   Nu știa încotro se îndrepta, dar nu îi păsa. Voia să ajungă cât mai departe de familia lui. Voia să găseacă o cale prin care să ajungă la Amanda. Voia să se întoarcă acasă.

   Da, asta voia Max să facă, să se întoarcă acasă, să alerge pe scările care duceau spre pod și să se încuie acolo cu lucrurile mamei sale, să îi simtă parfumul, prezența, să o simtă mai aproape de el.

   Voia să meargă la cimitir să îi lase ultimele scrisori, să vorbească ore în șir cu ea și să plângă.

   S-a așezat în spate, între doi adolescenți, fără să observe privirile tăioase ale fetei din dreapta lui, era ocupat cu planul care îi încolțise în minte.

   Avionul ar fi fost cea mai rapidă cale, dar mai zburase singur și înainte și știa de câte hârtii era nevoie, de câte semnături și acorduri de la tatăl său, așa că nu îi rămânea decât să aleagă calea mai dificilă.

   S-a pierdut în gânduri în timp ce autobuzul ba înainta cu viteză, ba se poticnea în vreo intersecție. Și a fost liniște. A fost liniște până la următoarea stație, când jumătate dintre pasageri au coborât, lăsând o mulțime de scaune libere, iar adolescenta de lângă Max nu a mai suportat să îl privească cu subînțeles, iar el să nu priceapă nimic.

   - Ai vrea cumva să te muți pe un alt loc?

   Max a privit-o nedumerit și nu i-a plăcut felul în care fusese tras din propriile gânduri, așa că nu a reușit să răspundă în cel mai drăguț mod.

   - Îmi place locul ăsta.

   - Sunt o mulțime de locuri libere mai în față, a insistat fata.

   - Îmi place locul ăsta.

   Max putea și el să fie insistent, învățase să fie în ultimul an. Când ai o soră mai mare la fel de încăpățânată ca Delilah uneori e necesar să fii așa, altfel ajungi să primești mereu locul din mijloc în avion și camera cu cea mai tristă priveliște la hotel.

   - Fie!

   Lui Max nu prea i-a păsat că fata s-a supărat și s-a întors cu spatele, de fapt, a fost mulțumit că s-a întâmplat așa, putea să revină la planurile sale.

   Însă oricine cunoaște cel puțin o adolescentă poate spune că ele nu se dau bătute cu una cu două. Și nici cea care stătea lângă Max nu se dădea bătută ușor.

   - Ai putea sta chiar în spatele șoferului, să îl privești cum conduce.

   Băiatul ar fi vrut să-și dea ochii peste cap, așa cum făcea sora lui când cineva o întrerupea din citit pentru un motiv stupid precum trăirea unei vieți reale, însă nu a făcut-o, pentru că Viollet le amintea mereu cât de nepoliticos e.

   - Nu, mulțumesc!

   - Ei, haide, toți copiii vor să stea în spatele șoferului.

   - Nu sunt un copil, i-a răspuns Max iritat.

   - Atunci ce ești? a întrebat ea cu un aer superior, făcându-l pe Max să se înfurie și mai tare.

   Lui Max nu îi plăcea să fie numit „copil”. Copilul din el se ascunsese undeva, sub o pătură groasă, în întuneric, odată ce Amanda plecase, iar de atunci altcineva îi luase locul, persoana aceea care continua să crească în jurul unui sâmbure de furie.

   - Nu e treaba ta, s-a răstit, încrucișându-și mâinile la piept.

   - Sigur că da.

   - De ce e atât de important să mă mut?

   - Pentru că vreau să stau lângă el.

   L-a indicat pe băiatul din stânga lui Max, părând că ar vrea mai degrabă să îl ucidă decât să stea lângă el.

   -  Deci?

   - Putem face schimb.

   - Nu!

   - De ce?

   - Pentru că sunt supărată pe el.

   - OooK.

   - Acum înțelegi de ce trebuie să te muți?

   În acel moment, lui Max i s-ar fi părut mai ușor să înțeleagăă fizica cuantică. A dat din cap într-un mod vag și s-a foit în scaun.

   - Oh, Doamne, ce e așa de greu? Trebuie să rămână un scaun între. Sunt supărată pe el, bine? Nu pot sta lângă el dacă sunt supărată.

   - Dar... dacă plec, tot ai sta lângă el, nu?

   - Nu pot sta atât de lângă el La distanță de un scaun cred că e OK.

   - Nu înțeleg, a recunoscut Max și probabil doar adolescenții reușesc să înțeleagă.

   Băiatul din stânga s-a întors spre ei, părând obosit. I-a țintuit în loc cu privirea pe amândoi și a oftat ca și cum ar fi vrut să scoată afară ofuri pe care le ținea de prea multă vreme în el.

   - Nici eu nu înțeleg, tipule. Așa-s femeile. Obișnuiește-te.

   Dar Max nu voia să se obișnuiască, voia să se poată pierde liniștit în gânduri. Voia să găsească o soluție.

   A rămas pe același scaun, deși jumătate de autobuz era gol. Ar fi putut să cedeze, nu l-ar fi costat nimic, însă se săturase ca ceilalți să aibă mereu câștig de cauză, iar el să piardă. Se săturase să se supună schimbărilor fără să aibă niciun cuvânt de spus.

   A rămas pe același scaun chiar și după ce au coborât cei doi adolescenți.

   Plănuise să meargă câteva stații și să coboare apoi, când ar fi crezut că își pierduse urma. Însă nu s-a mai putut ține de plan, nu a vurt să lase locul acela liber și a tot sperat că cei doi vor coborî la următoarea, însă ei nu au coborât, iar el a rămas pentru că voia să câștige.

   Cei doi adolescenți au coborât mult mai târziu, când Max adormise deja cu bărbia în piept din cauză că mare parte din noapte și-o petrecuse privind frunzele aurii de stejar de pe tavan, numărnd aceleași 14 ghinde iar și iar și iar.

   L-a trezit vocea răgușită a șoferului.

   - Ultima stație, a spus el, privind în oglinda retrovizoare.

   Max a tresărit și s-a uitat lung pe fereastră. Parcă ajunsese în alt oraș. Clădirile nu mai erau la fel de înalte, fațadele arătau rău, iar mulțimea de pe străzi se rărise considerabil.

   - Ultima stație, a repetat șoferul.

   Băiatul și-a strâns degetele în jurul băierilor rucsacului și a coborât, deloc convins că se afla în locul potrivit. Ușile autobuzului s-au închis în spatele lui, iar mașina uriașă s-a urnit din loc imediat după aceea.

   Pierdut e un cuvânt care ar putea să descrie foarte bine felul în care se simțea Max pe acele străzi unde până și zăpada își pierduse din strălucire, iar decorațiunile de Crăciun erau ponosite.

   Cea mai bună scăpare atunci când te rătăcești e să urmezi o hartă.

   Dar înainte de asta, trebuia să mai facă o oprire.

   Cutia albastră de metal i-a amintit de seara în care o întâlnise pe Delilah, de scrisoare, de furia lui și de lacrimile ei. I-a amintit de speranța pe care o sădise în sufletul lui convingerea fetei că scrisoarea va ajunge la Moș Crăciun, chiar și ruptă în două.

   A scos din buzunar propria scrisoare, pe cea destinată Moșului, și i-a dat drumul în cutia poștală prin fanta îngustă. A întârziat câteva clipe în fața ei, cât să dea voie golului pe care îl avea în stomac să se micșoreze, apoi și-a văzut mai departe de drum.

   S-a grăbit spre chioșcul de ziare de la capătul străzii și a fost nevoit să se ridice pe vârfuri ca să poată vedea pe deasupra tejghelei. A cerut harta orașului în timp ce se străduia să nu alunece pe gheața de sub picioare și a fost foarte surprins când femeia care i-a întins harta i-a cerut un dolar.

   Max nu știa să dețină lucruri care să coste doar atât. Pentru el, un singur dolar era la fel de inutil ca un singur dinte cau ca o singură roată la mașină.

   După ce și-a scos portofelul din rucsac, i-a întins femeii o bancnotă de 10 și a așteptat să primească restul înapoi, dar chiar înainte să apuce hârtiile întinse de aceasta, un șobolan roșu s-a cățărat pe tejghea, apoi direct pe brațul lui.

   Speriat, băiatul și-a scuturat mâinile, iar asta a fost suficient ca echilibrul precar în care se ținea pe vârfuri să se facă bucăți. A aterizat în fund pe gheața dură care cu puțin timp în urmă se aflase sub picioarele lui și nu a avut timp să se plângă sau să-și dorească să rostească cuvinte urâte.

   Două mâini lungi au apucat, ca din senin, portofelul căzut lângă el și au dispărut la fel de repede cum apăruseră.

   - Hoții, a strigat vânzătoarea de la chioșc. Hoții, cineva să îi prindă.

   Problema era că hoții se puseseră cu persoana nepotrivită. Max nu era unul dintre acei oameni care se lasă jefuiți atât de ușor, era un luptător și, în plus, avea nevoie de toți banii ăia dacă voia să ajungă acasă.

   Când tatăl tău deține o bancă, unul dintre primele lucruri pe care le înveți e că ai nevoie de bani pentru aproape orice.

   S-a ridicat, ținând harta încă în mână și a alergat în urma hoțului cât a putut de repede și, bineînțeles, cât i-a permis gheața de pe jos să o facă.

   Max nu alerga după bani, el nu era ca tatăl său decât pe dinafară. Max alerga după un scop, căci pe dinăuntru era ca mama sa și, oricâte piedici i-ar fi pus viașa, găsea întotdeauna puterea să se ridice și să meargă mai departe.

Hey there, Delilah!

      Începutul a fost modest, chitara nu a sunat așa cum era obișnuit. Din fericire, ceilalți nu păreau să observe.

   Și-a suflat în mâini la finalul piesei. Rănile îl usturau din cauza frigului, dar el trebuia să cânte, trebuia să cânte ca să trăiască, cu tot ce înseamnă a trăi.

   Oamenii începeau să se adune pe străzi, iar el pur și simplu se săturase să cânte melodii de Crăciun care nu reușeau niciodată să îi străpungă carcasa dură a pieptului.

   Se simțea ca un impostor în toată această mare de oameni care alergau înnebuniți după magie. Nu exista nicio magie, niciun spirit nevăzut al Crăciunului, nu exista nimic special, doar povești.

   Jackson se săturase să cânte melodii care nu îl atingeau până în adâncul sufletului și se simțea singur, fără să se simtă liber.

   Era neînțeles, exact ca un artist, și, fără să vrea, și-a amintit de început, de prima chitară pe care o primise cadou de la o fată cu reflexii violet în priviri.

   Era o chitară ieftină, iar el nu se pricepea să o acordeze, dar a învățat, apoi a ținut-o în brațe zile în șir până când a reușit să dea naștere cu degetele sale melodiilor pe care le cânta deja în gând.

   El i-a scris prima piesă. Versurile erau banale, prostești, dar crezuse în ele pentru că erau sincere și le iubise pentru că o făcuseră pe fată să râdă.

   Atunci se aprinsese visul lui, undeva între privirile ei și corzile metalice pe care el nu se putea sătura să le atingă.

   Tot atunci începuse și lungul șir de despărțiri.

   Nu își regreta visul, nu regreta munca, nopțile nedormite, viața de pribeag pe care o dusese de atunci înainte, nu regreta țigările fumate, nefericirea, singurătatea și multe altele care îl țineau noaptea treaz până târziu.

   Dar regreta acea despărțire.

   Ar fi întors timpul înapoi cu 12 ani, dacă ar fi putut, dar 12 ani înseamnă multă, multă vreme, iar noi nu putem, din păcate, să dăm timpul înapoi nici măcar cu câteva clipe.

   Își luase viața în propriile mâini mult prea devreme și își asumase fiecare alegere.

   După ce a aruncat chitara pe bancheta din spate și s-a urcat la volan, o exaltare plăcută i s-a scurs prin vene și a crezut că așa va fi mereu.

   Când a părăsit orașul în care crescuse, avea impresia că lumea întreagă i se întindea la picioare.

   Era atât de tânăr și flămând să trăiască.

   Era atât de tânăr și de naiv.

   Banii pe care îi avea se terminaseră repede, refuzurile curgeau unul după altul, știrbind puțin câte puțin din încrederea pe care o avusese la început în el și în chitară, dar toate astea nu l-au putut opri să viseze, ci doar l-au ambiționat să țintească mai sus.

   Primul contract pe care l-a semnat i-a dat aripi. Prima seară în care a cântat în fața unui public l-a făcut să zboare. Iar prima fată care l-a sărutat în culise i-a frânt inima și aripile atunci când l-a părăsit.

   Așa trăise în ultimii ani, dintr-un oraș în altul, de la un contract mai prost plătit la altul mai bine plătit și înapoi, din brațele unei femei care părea să îl înțeleagă în brațele alteia care avea în cele din urmă să îi demonstreze că nimeni nu înțelege cu adevărat.

   Trăise pentru momente mărunte de fericire și zbor pe care i le ofereau strigătele și sclipirile arzătoare din ochii celor care îi ascultau muzica.

Hei there, Delilah

I know times are gettin` hard,

But just belive me, girl,

Some day I`ll pay the bills with this guitar.

   Cu acele versuri începuse drumul său către celebritate, un drum pe care nu îl putea pava nimeni înaintea sa, un drum pe care a trebuit să și-l construiască de unul singur, bucată cu bucată.

   Iar în acea dimineață de Ajun, Jackson a început să cânte aceeași melodie, de dragul vremurilor bune, de dragul începutului plin de speranță și ambiție.

   I-ar fi plăcut ca acea melodie să îi amintească motivele care îi ghidaseră pașii când lumea întreagă i se împotrivea.

   I-ar fi plăcut să reușească să simtă din nou acele motive.

Hey there, Delilah

What`s it like în New York city?

   Așa începea melodia, iar Jackson habar nu avea cât de aproape era să afle răspunsul acestei întrebări.

   Jackson nu credea în magie sau în Spiritul Crăciunului, dar ceea ce avea să urmeze era pe care să îi schimbe părerea.

Oameni care își ascultă inimile

      Delilah îl pierduse pe Max.

   Nu trebuie să fii vreun mare detectiv ca să îți dai seama de asta. Nici Delilah nu era vreun mare detectiv, însă aspira să devină unul. Se învârtea în cerc, nereușind să își dea seama încotro ar fi putut fratele ei să o apuce.

   A încercat să întrebe câțiva trecători dacă îl văzuseră, dar nimeni nu s-a arătat dornic să vorbească cu ea. I-au răspuns cu ridicări iritate din umeri, cu priviri bănuitoare sau, pur și simplu, cu indiferență.

   Delilah nu reușea să găsească în oameni acea bunătate despre care i se tot vorbea, așa că s-ahotărât să facă totul de una singură.

   Și s-a descurcat admirabil, a lăsat instinctul să o grideze pe străzi, l-a lăsat să îi dicteze direcția și nu a zăbovit în intersecții, a mers încotro i-a dictat inima.

   S-a descurcat admirabil până când, la un colț de stradă, a auzit o melodie. Melodia ei preferată.

   Trebuia să se grăbească, nu avea timp de pierdut, trebuia să își vadă mai departe de drum, să încerce să îi dea de urmă lui Max, și trebuia să ignore acel strigăt al inimii, acel îndemn de a se opri, dar cum spuneam, Delilah nu era unul dintre acei oameni care se încăpățânească să nu-și asculte inima.

   Pașii au purtat-o printre sătrini până în fața bărbatului care cânta cu ochii închiși, parcă încercând să pretindă că se afla altundeva, pe o scenă mare sau poate alături de fata pe care o iubea, dar pe care nu putea s-o păstreze lângă el.

   Delilah știa versurile melodiei, le știa pe de rost, căci era aceeași melodie pe care mama ei i-o cânta în copilărie, seară de seară înainte să adoarmă, era aceeași melodie după care Viollet îi alesese numele.

   Și ar fi putut rămâne rămâne în fața bărbatului, să îl asculte până la capăt, chiar dacă se grăbea, chiar dacă era în misiune. Ar fi putut să aleagăsă îngâne versurile șoptit odată cu el și să zâmbească la finalul piesei gândindu-se că era scrisă pentru ea, așa cum spunea bărbatul cu voce caldă din videoclip în încheierea ultimei strofe.

   Ar fi putut face toate astea și nimic din ce s-a întâmplat mai târziu nu ar fi existat, așa că, din fericire, Delilah a ales să se lase purtată demuzică, a ales să lase cuvintele să i se prelingă pe buze și vocea să răsune în jur.

   Delilah a cântat. A cântat fără să îi pese ce ar fi putut să creadă ceilalți trecători, a cântat fără să îi pese că dădea pe din două momentul altcuiva, a cântat închizând ochii, imaginându-și că se afla într-un alt loc, în brațele unui băiat care nu îi era frate, ci mai mult decât atât.

   Delilah și-a regăsit tatăl și a cântat împreună cu el, chiar dacă niciunul nu știa asta încă.

   Chiar dacă Jackson s-a înfuriat din cauză că vocea unei fete l-a smuls din visul frumos pe care îl țesuse din cuvinte și note.

Nevăstruica roșie

      Viollet s-a așezat pe treptele din fața hotelului, iar lacrimile au năpădit-o.

   „E numai vina ta”, strigase Max înainte să plece și, oricât ar fi încercat Harry să o liniștească, Viollet știa că era, într-adevăr vina ei.

   Făcuse tot ce îi stătea în puteri să aline dorul de Amanda, încercase să îi ofere băiatului acea iubire care credea că îi lipsea și totuși nu reușise, nu fusese suficientă.

   - O să-l găsim, nu putea ajunge prea departe.

   Viollet a vrut să îl creadă, însă asta nu schimba cu mult situația. Chiar dacă l-ar fi găsit pe Max și ar fi reușit să îl aducă înapoi acasă, nu avea nicio certitudine că el nu va pleca din nou. Viollet văzuse acel sâmbure mărunt de furie din sufletul băiatului, dar alesese să nu vorbească niciodată despre el, și își dădea seama că undeva greșiseră, ea sau ei amândoi.

   I-ar fi plăcut să știe în ce fel.

   - Și acum ce facem? a întrebat ridicându-și ochii înlăcrimați spre Harry.

   - Mergem la poliție. Ce altceva să facem?

   Harry nu era precum Delilah, nu avea atât de mare îcredere în inima lui, nu știa ce călăuze bune pot fi inimile dacăle lași, așa că a ales calea ușoară, deși numai ușoară nu putea fi numită calea pe care porneau.

   A ajutat-o pe Viollet să se ridice, a oprit un taxi și în numai 10 minute se afla deja în fața celei mai apropiate secții de poliție.

   Nu era o clădire mare, ca cele din filme, și nici burdușită cu angajați nu era pentru că în Ajunul Crăciunului până și infractorii își iau o mică pauză. De fapt, înăuntrul secției se afla un singur polițist.

   Mai erau și alții de serviciu în acea zi, bineînțeles, dar vegheau asupra orașului din mașinile lor călduțe și confortabile, mâncând gogoși glazurate, căci acțiunea se petrecea în stradă, acolo era drenalina, suspansul, plăcerea de a încătușa un criminal, nu în biroul plictisitor, burdușit cu dosare.

   Harry și Viollet au intrat în secția de poliție și s-au lăsat ghidați pe holurile înguste de luminile aprinse care duceau spre biroul din cel mai îndepărtat capăt al clădirii.

   Pe plăcuța aurie prinsă cu doar două șuruburi de ușa acelui birou scria cu litere de tipar DETECTIV JONES.

   Lui Harry nu i s-a părut tocmai în regulă faptul că orcine putea să ajungă atât de adânc în măruntaiele secției de poliție fără să fie întrebat absolut nimic, însă nu a avut prea mult timp să se gândească la asta, o dăduseră în bară, iar acum cineva trebuia să le repare greșeala.

   A bătut, sigur pe sine, de câteva ori, apoi a aștepta un răspuns, însă răspunsul a întârziat să apară, așa că Harry a mai bătut de câteva ori și probabil ar fi continuat să bată, dacă Viollet nu răsucea mânerul ușii, intrând în birou, fără să-i pese de bunele maniere sau de bunul simț.

   Polițistul și-a dat căștile jos de pe cap și i-a măsurat pe amândoi din cap până în picioare în timp ce încerca să nu se spânzure cu cablul care i se înfășurase în jurul umerilor.

   Lui Harry i-a luat câteva secunde să își dea seama, dar Viollet a fost mai rapidă. Și-a apăsat degetele pe tâmple, încercând parcă să le împiedice să zvâcnească și a oftat, știind deja că ziua avea să se transforme într-un dezastru.

   - Nu tu din nou, i-a scăpat printre buze.

   Nu a vrut să-l jignească pe Eddie, sau pe detectivul Nik Jones, cum își spunea de când primise avansarea, scăpând astfel de umbra nemiloasă a fratelui său, nu a vrut nici să îl facă să se simtă incompetent sau în alte feluri capabile să găurească sufletul ca niște molii, însă exact asta a reușit să facă.

   Eddie s-a simțit al naibii de jignit, deși nu a lăsat să se vadă.

   - Iarăși voi? a întrebat cu nasul puțin cam pe sus, cât încă se lupta cu cablul căștilor.

   Atunci și-a dat și Harry seama de ce i se părea cunoscut polițistul și a înțeles că alesese de la început calea mai grea.

   - Ce căutați aici? a vrut Eddie să știe, sperând că trecuseră pe acolo doar să îi ureze „Crăciun fericit”, deși era foarte, foarte puțin probabil, până și el își dădea seama de asta.

   - S-a pierdut un copil, a răspuns Harry, venindu-și în fire.

   - Doi, de fapt, a completat Viollet.

   - Așa-i, doi.

   - Iarăși?

   - Poveste lungă.

   - Oh, păi, norocul vostru că am timp suficient.

   A pus pe pauză serialul cu doctori la care se uita. Seriatele cu doctori erau noua lui pasiune, se săturase de hoți și criminali în serie, voia ceva mai educativ, dar cu aceeași doză de suspans și adrenalină.

   Cândva visase și el să devină doctor, din păcate simpla prezență a unui ac la mai puțin de 5 pași de el îl făcea să leșine, iar a fi doctor presupune, în mare parte, să stai în prezența acelor, așa că Eddie a zis pas, schimbând repede direcția spre un vis mai puțin înfiorător.

   Harry și Viollet i-au povestit despre vacanță, planuri de viitor, mutat, i-au explicat cu câtă grijă dăduseră vestea copiilor și cum se întâmplase totul prea repede pentru ca ei să poată face ceva.

   Eddie i-a ascultat fără să îi întrerupă, ba chiar și-a și notat câte ceva din când în când, fapt care a impresionat-o pe Viollet, făcând-o să se simtă prost cât de aspru îl judecase.

  - Înțeleg, a concluzionat el când povestea a ajuns la sfârșit, iar cei doi părinți îl priveau insistent de peste masă.

   - Deci ce e de făcut?

   - Doar ca să clarificăm puțin situația, cei doi copii au plecat de bună-voie, am dreptate?

   - Da, deși plecat nu e tocmai un termen potrivit. Au fugit.

   - OK. În regulă.

   Eddie a bătut cu pixul în masă și s-a uitat la ecranul telefonului. Nu primise niciun mesaj.

   - Doar ca să fiu sigur, sunteți convinși că nu s-au întâlnit cu vreun prieten ca să se joace?

   Viollet l-a privit pe Harry ca și cum ar fi avut nevoie de el să o oprească din a-i smulge capul de pe umeri polițistului. Harry a privit-o pe Viollet în felul acela în care își privesc bărbații soțiile de obicei, încercând să le reamintească pentru a mia oară că e ilegal să ucizi pe cineva.

   - Foarte siguri. Nu cunosc pe nimeni aici, ar fi imposibil, a rostit Viollet printre dinți.

   - Nimic nu e imposibil în era internetului, doamnă.

   - Hai să presupunem o clipă că e.

   - De ce? Copiii petrec o groază de timp pe rețelele acelea de socializare pline de pericole și criminali care abia așteaptă să ademenească un suflet nevinovat într-o văgăună pentru a-și satisface nevoile bolnave.

   Pe Harry l-a luat amețeala încercând să își imagineze un asemenea scenariu. A prins-o pe Viollet de mână și s-a sprijinit de ea.

   Polițistul și-a dat seama prea târziu că nu își alesese cuvintele cu prea multă grijă și că niciun părinte nu ar vrea să audă așa ceva într-o astfel de situație, dar nu i-a părut rău, avea niște conturi de reglat.

   - Nu se întâlnesc cu nimeni! s-a răstit Viollet.

   - OK, OK. Trebuia să mă asigur.

   - Deci... Ce e de făcut?

   Eddie a arătat cu mândrie stația de emisie-recepție de pe birou. Era adevărată și cu mult mai bună decât toate stațiile de jucărie pe care le avusese în copilărie. A apucat-o cu grijă și a apăsat pe un buton de parcă ar fi atins coroana reginei.

   - Vulturul albastru, răspunde. Vulturul albastru, aici nevăstuica roșie, mă auziți?

   Undeva la câteva străzi distanță, doi polițiști oftau la unison în mașina lor călduță și confortabilă. Abia își terminaseră gogoșile glazurate și le-ar fi prins bine puțină liniște, dar se pare că nu era tocmai ziua lor norocoasă.

   - Te auzim, Eddie. Care e problema?

   - Aici nevăstuica roșie, a repetat Eddie apăsat, văzând că nu se făcuse înțeles, avem doi minori dispăruți în centrul orașului. Ultima oară au fost văzuți în preajma hotelului Hilton.

   - OK. Alte detalii.

   Eddie și-a deschis carnețelul, dar l-a închis repede înapoi, înainte ca Viollet să poată vedea că, de fapt, nu își notase nimic, ci doar mâzgălise de plictiseală pe marginile paginilor.

   A încercat să își amintească câteva semnalmente ale copiilor, căci fusese atent când cei doi părinți își descriseseră copiii. Fusese atent, cât de cât.

   - Băiat în vârstă de 10 ani și fată în vârstă de... 13?

   S-a uitat întrebător la cei doi, așteptând o confirmare.

   - Aproape 12, i-a șoptit Viollet peste masă.

   - Așa am spus și eu.

   - Altceva?

   - Altceva, ce?

   - Altceva care să ne jute să îi identificăm, găgăuță.

   Eddie și-a păstrat cumpătul, doar era profesionist, nu un cap sec incapabil. El ar fi fost în stare să-i găsească pe copii numai cu acele informații, fără să întrebe la nesfârșit „altceva”?

   - Dă-mi aia, i-a zis Viollet și, înainte ca el să înțeleagă la ce se referea, i-a smuls stația din mână.

   În următoarele 10 minute nu s-a întâmplat mare lucru.

   Viollet le-a descris în amănunt felul în care arătau Max și Delilah celor doi polițiști, rugându-i din când în când să repete ce culoare aveau ochii copiilor sau ce model de geacă purta Delilah, doar ca să se asigure că aceștia nu erau la fel de incompetenți ca frații Jones.

   Harry și Eddie au făcut un schimb de priviri într-o tăcere stânjenitoare. Nu era niciunul suficient de curajos să se pună între Viollet și copiii ei.

   - Mai aveți nevoie și de altceva? a întrebat înainte să îi înapoieze stația lui Eddie.

   - E totul în regulă. Mulțumim, doamnă! Vom anunța și celelalte echipaje.

   - Vulturul albastru, aici nevăstuica roșie, insist să mi se raporteze orice apare nou pe parcursul anchetei.

   - OK, Eddie. Acum lasă profesioniștii să își facă treaba.

   - E nevăstuică roșie, la dracu`, a strigat furios, aruncând stația pe birou.

   Se săturase ca absolut toată lumea să îl ia peste picior. Se săturase să fie oaia neagră a familiei, bufonul clasei, cel de care se luau întotdeauna ceilalți. Crezuse că, odată cu avansarea, viața lui avea să se schimbe. Crezuse că putea în sfârșit să demonstreze de ce era în stare.

   Dar cum să facă toate astea când viața însîși își bătea joc de el continuând să aducă înapoi din trecut oameni care îl cunoscuseră în cele mai nepotrivite momente?

   Eddie se săturase să facă muncă de birou. De când fusese avansat, îi putrezise fundul pe scaunul acela incomod în timp ce adevărații polițiști se odihneau pe ale lor în scaunele confortabile ale mașinilor. Se săturase de glumele proaste. Se săturase să nu fie luat în serios niciodată.
   - Și acum? a întrebat Harry, perspicace, ca întotdeauna.

   „Și acum așteptăm”, ar fi putut Eddie să răspundă și acela ar fi fost cu siguranță răspunsul corect, însă răspunsul corect nu e întotdeauna cel pe care așteptăm să îl primim, nu e întotdeauna cel pe care ne dorim să îl oferim.

   Așa că, uneori, oferim răspunsuri care nu sunt corecte, dar care înseamnă mai mult, care contează mai mult.

   - Acum mergem să găsim pacostele alea două, a fost răspunsul pe care l-a dat Eddie. Copiii, adică. Am vrut să spun că mergem să găsim copiii.

   Și-a luat cheile și cascheta de pe birou, regretând pentru o secundă că apucase să vadă doar jumătate din episod.

   Viollet a zâmbit, gândindu-se că nu avea ce să meargă rău. Nimic nu ar fi reșut să o țină pe loc în vreme ce Delilah și Max rătăceau singuri pe străzile New Yorkului.

   Harry nu a putut să zâmbească, simțea junghiul unui ghimpe de vinovăție care nu îi dădea pace, se întreba ce ar fi trebuit să facă pentru a mulțumi pe toată lumea. Se întreba adesea și nu găsise niciun răspuns potrivit. Mai devreme sau mai târziu, cineva era nemulțumit, iar el pica la mijloc, simțindu-se vinovat.

   Eddie a trântit ușa în urma lui.

   Plăcuța aurie pe care scria cu litere de tipar DETECTIV JONES, prinsă de lemn cu doar două șuruburi, s-a zgâlțâit de câteva ori, iar unul dintre șuruburi, deja pe jumătate desfăcut, s-a mai deșurubat puțin, apoi a căzut pe podea. Plăcuța a rămas suspnedată în celălalt șurub, mișcându-se de la stânga la dreapta ca un pendul, dar nimeni nu a băgat de seamă, erau toți afară, pe teren, acolo unde se întâmplă toate infracțiunile.

   Eddie ar fi trbuit să fie mai atent, să le strângă mai bine, să mai pună, poate, încă două, însă el nu se pricepea la chestii din astea. Ar fi avut nevoie de Ed să îl ajute, Ed știa să țină o șurubelniță în mână, dar Ed îl trădase, îl abandonase. Ed îl părăsise.

   Viollet s-a urcat pe bancheta din spate, pe locul acela care le e destinat infractorilor. Harry s-a urcat pe locul din dreapta, lângă Eddie, cel destinat colegilor sau fraților, iar Eddie s-a bucurat că cineva completase în sfârșit acel loc, s-a bucurat că putea să privească alături fără să îi fie teamă că se va lovi din nou și din nou de o absență cu care nu reușea sub nicio formă să facă pace.

   Harry nu s-a simțit confortabil pe acel loc, ci „insuficient” și nu era vina lui, căci și Eddie și Viollet se simțeau la fel, chiar dacă niciunul dintre ei nu avea curajul să o recunoască.

   Mașina de poliție a pornit încet la drum; e periculos să demarezi în trombă atunci când asfaltul e acoperit de gheață sau e doar greu să o faci când ai pană la un cauciuc.

O carte de vizită și o emisiune radio

      Când corzile au încetat să vibreze, Delilah a deschis ochii și s-a dat un pas înapoi. În jurul ei se adunaseră oameni, mulți oameni care au început să aplaude înainte ca ea să apuce să se desprindă din magia momentului.

   Jackson a făcut o plecăciune, crezând că aplauzele sunt pentru el.

   Delilah s-a rușinat și a înghețat în loc, crezând că aplauzele erau pentru ea.

   Și amândoi se înșelau. Aplauzele erau pentru ei.

   Câteva bancnote de 1 dolar au aterizat în carcasa chitarei, iar cei care le aruncaseră, deși ar fi putut sau ar fi trebuit să plece, au preferat să rămână.

   Delilah ar fi vrut și ea să plece. Ar fi trebuit s plece, era în misiune, avea un frate de găsit, un Crăciun de salvat, o familie de reunit și nici măar nu știa cum să se descurce cu toate astea.

   Totuși, a rămas. A rămas pentru că mulțimea o înconjurase și pentru că apropierea lor, strălucirile din priviri și zâmbetele mai de pe fețe o încălzeau, făcând-o să uite de goana nebună în care pornise.

   - Încă o dată, s-a auzit o voce din mulțime, iar ceilalți au fost imediat de acord și, înainte ca fata să apuce să protesteze, degetele lui Jackson au atins din nou corzile.

   A doua oară a sunat mai bine. Au reușit să își potrivească vocile și au închis iarăși ochii, căci muzica trebuia simțită, iar când îți închizi ochii, toate sentimentele cred la adăpostul blând al întunericului din spatele pleoapelor.

   Mulțimea a îngânat versurile odată cu ei și totul s-a transformat, fără ca nimeni să își dea seama, într-un concert. Lipseau scena, luminile, fumul și câteva zeci de mii de oameni, însă muzica s-a aprins și i-a învăluit pe cei prezenți în același fel, fără să țină cont de neajunsuri.

   Pentru Delilahh, sentimentul acela era nou și straniu în același timp. Ea nu voia să fie văzută, dimpotrivă, voia să se asuncdă, până reușea să își dea seama cine era și cine voia să fie mai târziu. Lumea din jur se schimba sau se schimba lumea din interior, făcând-o și pe cea din jur să pară cu totul alta.

   Pentru Jackson, sentimentul nu a fost nou sau straniu, a fost doar liniștitor. I-a dat încredere și curaj să mai spere puțin în visul lui.

   În întunericul din spatele pleoapelor lui, muzica vibra în culori puternice care pluteau pe ritm, croindu-și drum către inimi. În întunericul din spatele pleoapelor lui, muzica prindea viață.

   La final, după acea clipă minunată de liniște deplină dintre muzică și freamătul entuziast al mulțimii, asemenea bărbatului de alături, Delilah a făcut o plecăciune scurtă și a zâmbit. I-ar fi plăcut să rămână acolo o clipă, o oră, o zi, să se bucure de aplauze, să cânte iar și iar până ar fi rămas fără glas, i-ar fi plăcut mult, însă trebuia să îl găsească pe Max.

   Când aplauzele s-au rărit, a încercat să își facă loc printre cei care se îngrămădeau să arunce bancnote și monede în cutia bărbatului. S-a strecurat cu ușurință printre câțiva și era gata să treacă dincolo de bariera care o ținea departe de fratele ei, era gata să lase viața să urmeze un alt curs, dacă un domn înalt și puțin cam plinuț nu i-ar fi tăiat calea.

   Delilah l-a privit fiind nevoită să își ridice bărbia. Nu era sigură dacă mai întâlnise vreodată pe cineva atât de înalt.

   - Bună! a salutat-o bărbatul cu un puternic accent englezesc. Care e numele tău, copilă?

   - Delilah, a răspuns fata, puțin intimidată.

   - Serios? Ce drăguț! Foarte drăguț.

   Delilah a aprobat, mișcându-și imperceptibil bărbia. În spatele ei, Jackson se agita, făcându-și loc prin mulțime.

   - Delilah, dragă, ai o voce absolut minunată, să știi. Și ți-o spune cineva cu experiență.

   I-a făcut cu ochiul, de parcă ar fi fost complici în ceva ce le-ar fi putut cauza probleme. Delilah a roșit fără să vrea. A murmurat un „mulțumesc” sec, iar bărbatul i-a zâmbit.

   Jackson a reușit să o ajungă din urmă, lăsând mulțimea să se risipească până la următoarea piesă. Nu îi plăcea să împartă scena cu alții, era un singuratic, dar ar fi fost dispus să o mai împartă puțin cu Delilah, dacă asta l-ar fi ajutat să-și rotunjească veniturile.

   Avea de gând să împartă cu ea câștigul, nu l-ar fi lăsat inima să se folosească de un copil, căci Jackson era în multe feluri, dar șarlatan nu se număra printre ele.

   Bărbatul înalt l-a salutat din priviri când a ajuns în spatele fetei. I-a măsurat pe amândoi din cap până în picioare cu privirea lui analitică și, în timp ce își scărpina barba, în ochi i s-a aprins o scânteie.

   - Mă gândeam... Ați fi oare interesați să cântați în seara asta la emisiunea mea de la Radio 23FM?

   - Da! s-a grăbit Jackson să răspundă, pentru că visase în fiecare seară din ultimii 12 ani la un astfel de moment.

   - Nu prea cred, a răspuns Delilah cam în același timp cu el.

   Pentru ea, faima nu mai era ceva atât de atrăgător de când apăruse, cu un an în urmă, la televizor. Lumea te uită repede, dar nu prea repede, așa că ea a trebuit să le răspundă politicos și să le zâmbească câtorva zeci de străini care o opreau ocazional pe stradă să o felicite pentru protestul organizat și pentru semnalul de alarmă pe care îl trăsese.

   Abia începuseră să o uite, nu avea nevoie să iasă iarăși în față, celebritatea i se părea extrem de obositoare.

   - Îmi pare rău, dar am ceva mai bun de făcut, a completat ea.

   Bărbatul, al cărui nume era James, și-a ridicat o sprânceană, așteptând niște lămuriri pe car Delilah nu avea de gând să i le ofere.

   - În regulă, atunci...

   - Vom fi acolo! a izbucnit Jackson.

   Nu putea să rateze o asemenea șansă din cauza unui copil răsfățat. Ar fi reușit astfel să îndrepte totul, să semneze un contract cu o casă de discuri, să o recâștige pe Lily. Putea, în sfârșit, să își vadă visul cu ochii și nimic nu trebuia să îi stea în cale.

   - Vom fi acolo, a repetat cu încredere.

   - În regulă, găsiți toate informațiile de care aveți nevoie aici.

   Le-a întins o carte de vizită din carton verde.

   Jackson a apucat-o cu grijă, citind cu greu cuvintele mărunte, apoi a ascuns-o repede în buzunarul de la spate al blugilor.

   - Sper că aveți de gând să veniți în aceeași formulă, ar fi păcat să îi privăm pe ascultători de acest spectacol minunat pe care ni l-ați oferit nouă.

   Delilah și-a înghițit cuvintele, deși era furioasă și se grăbea să plece. Nu avea de gând să meargă nicăieri până nu îl găsea pe Max.

   James a făcut cale întoarsă, pornind în josul străzii cu pași apăsați, înainte ca Jackson să apuce să mai negocieze puțin termenii invitației lor.

   Trecuse multă vreme de când se lăsase purtat pe urmele muzicii cu atâta patimă. Muzica devenise pentru el o slujbă și de atunci nu se mai putea bucura de ea la fel ca înainte. Dar în acea zi se bucurase, nu simțise niciun impuls puternic să critice, să caute defecte sau să spună cum ar fi fost mai bine. În acea zi redescoperise plăcerea pe care i-o oferea simplul gest de a închide ochii și de a cânta cu glas scăzut o melodie alături de ceilalți.

   Pe măsură ce se îndepărta, se afunda tot mai tare în gânduri.

   În urma lui, Delilah și Jackson tocmai începeau o ceartă.

   - Nu merg nicăieri, s-a răstit fata.

   - Măcar îți dai seama ce înseamnă asta? Am putea deveni celebri!

   - Nu vreau să fiu celebră.

   - La dracu`, dintre toți copiii din lume trebuia să dau peste singurul care nu vrea să fie celebru?

   - Practic, eu am dat peste tine.

   - În fine. Măcar gândește-te puțin. Gândește-te câți oameni ne-ar putea auzi.

   Pentru o secundă, Delilah i-a lăsat impresia că ia cu adevărat în considerare rugămintea lui, apoi a deschis gura și i-a năruit toate speranțele.

   - M-am gândit, iar răspunsul e tot nu. Dar îți urez succes diseară. O să ai nevoie.

   Și-a amintit cât de ciudat se simțise ea atunci când pășise în platoul de televiziune și cât de mică o făcuseră să pară toate acele camere îndreptate spre ea, luminile puternice și ochii care o priveau intens.

   Și-a imaginat că la radio lucrurile stăteau puțin altfel, acolo nu te privește nimeni, nu vede nimeni broboanele de transpirație care îți apar pe frunte, nodurile pe care încerci fără succes să le înghiți, nu îți vede nimeni tremurul mâinilor sau roșeața din obraji. Dar nici acolo nu putea fi atât de ușor.

   A plecat încotro o ghida instinctul sau destinul, fără să mai stea la negocieri, însă Jackson nu putea să renunțe la o asemenea șansă. A strâns în grabă cutia de pe jos, și-a așezat chitara în spate și a alergat în urma fetei.

   - Ce trebuie să fac ca să te răzgândești?

   - Nimic!

   - Trebuie să existe ceva.

   - Mi-ar plăcea să te ajut, dar am ceva mai bun de făcut acum.

   - Cum ar fi?

   - Cum ar fi să îmi găsesc fratele! a strigat Delilah.

   Un porumbel din apropiere și-a luat zborul, simțind pericolul. Jackson s-a oprit în loc, iar Delilah a oftat. Oare era chiar atât de greu pentru el să înțeleagă că lumea nu se învârtea în jurul unei nesuferite de emisiuni radio?

   - OK. OK. Hai s-o luăm mai încet.

   - Nu am timp de asta!

   - Nu țipa la mine.

   - Nu țip! s-a apărat fata țipând.

   - Ba exact asta faci. Acum ascultă-mă o secundă.

   - Fie!

   - Propun să îți găsim fratele, apoi putem merge la emisiune. Mai e o grămadă de timp până diseară.

   - Nu!

   - De ce?

   - Nu am nevoie de ajutor.

   - Toți avem nevoie de ajutor.

   - O să mă încurci.

   - Oh, sigur că da, o să te încurc, pentru că te descurci de minune de una singură.

   Atât i-a trebuit pentru a se aprinde. Nu putea permite nimănui să râdă de abilitățile ei de detectiv. Nu făcuse cine știe ce progrese, e adevărat, dar abia dacă trecuseră o oră sau două de când începuse misiunea, până și renumitul Poirot avea nevoie de mai mult timp pentru a rezolva un caz.

   - Mă descurc, bine?! Și o să-l găsesc. E fratele meu, trebuie să-l găsesc, altfel care mai e rostul în a avea o soră, dacă nu te poate găsi?

   Lui Jackson i s-a părut cunoscută acea sclipire din ochi fetei, dar s-a gândit că mintea îi joacă feste pentru că el nu credea în sfori nevăzute întinse de către destin înttre oameni care, mai devreme sau mai târziu, trebuie să se regăsească și să se strângă în brațe și nu credea nici în miracole de Crăciun.

   - Îmi pare rău, s-a bâlbâit, dându-și seama că întinsese o coardă prea mult și că acea coardă tocmai se rupsese.

   - Bine!

   - Lasă-mă să te ajut.

   - Vreau să mă lași în pace. Sunt destul de sigură că ceea ce faci se cheamă hărțuire.

   - Ce știi despre hărțuire?

   - Că e ilegală.

   Deși nu voia să recunoască, Delilah găsea foarte liniștitor să împartă cuvintele în categorii precum legal și ilegat, la fel cum Harry împărțea totul în firesc și nefiresc.

   - Uite ce e, am nevoie de asta. Am nevoie să cânt diseară.

   - De ce?

   - Pentru că ăsta e visul meu, să cânt, iar ceilalți să mă asculte, înțelegi?

   Sclipirea plăpândă din ochii bărbatului i-a strecurat în suflet îndoieli.

   Putea să înțeleagă. Toți oamenii au visuri. Ea visa să devină detectiv, Max visa să devină gamer profesionist, chiar dacă Harry insistase că asta nu era tocmai o meserie aflată pe lista de posibile alegeri. Putea înțelege că visul cuiva era să cânte la o emisiune radio în Ajunul Crăciunului și l-ar fi ajutat pe bărbatul din fața ei să își împlinească visul, dacă pentru asta nu ar fi trebuit să renunțe la căutarea lui Max. Oricât de mult ar fi apreciat visurile, își iubea mai mult fratele.

   - Atunci, baftă!

   A pornit mai departe, afundându-și mâinile în buzunare. Soarele strălucea pe cer, însă razele sale nu erau suficient de puternice să combată gerul nemilos de afară.

   - Dacă nu cânt diseară la emisiunea aceea, renunț definitiv la cântat, a strigat bărbatul în urma ei.

   Nu ar fi trebuit să îi pese. Îl cunoștea de doar câteva minute, cântaseră împreună o melodie și se scseseră unul pe altul din minți, așa că nu ar fi trebuit să îi pese ce vrea să facă mai departe cu viața lui, însă i-a păsat, pentru că Delilah era de părere că puțin lucruri sunt mai triste pe lume decât să renunți la visul tău, oricare ar fi el, asta dacă nu cumva ești dictator sau aasin plătit, evident.

   Nu ar fi trebuit să îi pese, dar lumea din interiorul ei era într-o continuă schimbare și unele schimbări o determinau să facă lucruri nesăbuite.

   Sau poate inima era de vină, căci inimile știu mai bine.

   Și-a strâns pumnii în buzunarele călduroase ale gecii, nu îi era niciodată ușor să facă un compromis.

   S-a întors către bărbat și l-a privit în ochi de parcă nu ar fi existat între ei o prăpastie săpată de anii care îi despărțeau.

   - Tu poți fi Hastings, dacă promiți să nu mă încurci prea mult.

   - Pot fi cine?

   Delilah ar fi vrut să ofteze din nou, dar ar fi devenit nepoliticoasă dacă o făcea. A adunat toată răbdarea pe care o mai avea și a vorbit cu calm.

   - Hasting, a rostit apăsat. Îl ajută pe Hercule Poirot să dezlege crime. Deși, dacă mă întrebi pe mine, mai mult îl încurcă.

   - Oh, acel Hastings, înțeleg.

   Fata nu a fost prea convinsă, dar a ales să treacă asta cu vederea.

   - Mai întâi îl găsim pe Max, apoi mergem la emisiunea ta și toată lumea e fericită. De acord?

   - De acord.

   - Minunat. Acum haide, nu avem timp de pierdut.

   Jackson a pornit-o în urma ei și i-a admirat determinarea. În fata dinainea lui ardea un foc pe care nimic nu îl putea stinge, iar asta era de-a dreptul ceva de invidiat.

.................................................................