Doar un alt miracol, Dama de Treflă

 ..........................................

4.

      Se adunau mașini ale posturilor locale de știri. Tot mai mulți oameni se scurgeau pe străzi, spre mica piață din fața băncii.

   - Ce ne facem? a întrebat femeia extravagantă. Lui Maurice îi e foame.

   - Cine e Maurice? a vrut Harry să afle.

   - Șoarecele meu.

   - Șoarece?

   - Da, șoarecele meu.

   Nu trebuie să fii vreun geniu ca să-ți dai seama că un șoarece poate provoca o grămadă de probleme, precum blocarea unui sistem de securitate și o pană de curent.

   Viollet și Harry s-au privit cu subînțeles și au oftat la unison.

   - Dumnezeule... Ce mai lipsește acum? O amenințare cu bombă?

   - Te rog, nu pune paie pe foc, l-a avertizat Viollet.

   - Ziceam și eu, s-a apărat Harry.

   - Deci ce ne facem? a repetat proprietara lui Maurice.

   Viollet se putea gândi la o singură soluție.

   - Sunăm la poliție.

   - La poliție?

   - De ce nu?

   Și-a scos telefonul, a format numărul de urgență, a ascultat îndrumările dispecerului și, după câteva minute de așteptare, a auzit, de la celălalt capăt, vocea polițistului.

   - ...

   - Am rămas blocați în bancă, s-a grăbit ea să spună.

   - ...

   - În bancă.

   - ...

   - Aici lucrez.

   - ...

   - Nu e vina mea.

   - ...

   - Din cauza penei de curent.

   - ...

   - Și a șoarecelui. A ros cablurile, probabil.

   - ...

   - Avem nevoie de ajutor să ieșim de aici.

   - ...

   - Bineînțeles că am sunat. Nu lucrează nimeni. E Ajunul Crăciunului.

   - ...

   - Da. Nici acolo nu lucrează nimeni. Cum spuneam, e...

   - ...

   - Avem. Dar e defect. A fost o inundație la subsol toamna trecută și nu s-a grăbit nimeni să-l repare. Ne puteți ajuta?

   - ...

   - Să ieșim de aici.

   - ...

   - Mulțumim mult!

   - ...

   - HD`s Bank. Bulevardul Abraham Lincoln, numărul 20.

   - ...

   - Cinci.

   - ...

   - S-a întâmplat ceva?

   - ...

   - Mulțumim mult, domnule polițist!

   - ...

   Viollet a răsuflat ușurată, știind că cineva urmează să-i ajute. Cineva competent.

   - Ce a zis?

   - Că vin să ne scoată de aici.

   Harry s-a apropiat de ea, lăsând cuplul și doamna cu șoarecele să se gândească în liniște la proaste decizie pe care o luaseră când se hotărâseră să vină la bancă în Ajunul Crăciunului.

   - Nu cred că am făcut cunoștință cum se cuvine.

   - Mă cheamă Viollet. Știi deja asta.

   - Da, știu. Numele meu e Harry.

   I-a întins mâna ca un adevărat om de afaceri, iar ea a strâns-o cu o fermitate surprinzătoare.

   - Harry Potter? a glumit ca să mai destindă puțin atmosfera.

   - Harry Davis.

   - Davis?

   - Îhî.

   - Harry Davis de la HD`s Bank?

   - Păi... Da.

   Lui Viollet i-au năvălit în minte admonestările și privirile răutăcioase pe care i le adresase șefului său. Dacă l-ar fi ascultat măcar pentru câteva secunde.

   - E OK. N-aveai de unde să știi.

   - Sunt concediată?

   - De ce?

   - Nu știu. Pentru că poți.

   - Te-aș fi putut concedia cândva. Acum nu pot.

   - Pentru că...

   - Pentru că sunt alt om.

   - Aha...

   Viollet era de-a dreptul copleșită. Harry era de-a dreptul amuzat. Fusese o vreme în care îi făcea plăcere să stârnească astfel de reacții în rândul celorlalți, să vadă cum puterea lui îi lasă fără cuvinte. Dar, cum spusese, era un cu totul alt om.

   Reticența lui Viollet îl descumpănea pe Harry. În alte împrejurări, n-ar fi contat, dar în acea împrejurare conta. Neștiind ce altceva să facă, Harry a făcut primul lucru care i-a trecut prin minte, s-a descălțat de pantofi și s-a așezat pe jos.

   - Vrei să iei un loc?

   Viollet a cântărit invitația. Negăsind ceva de obiectat, și-a scos pantofii cu toc din picioare și s-a așezat lângă el.

   E mai ușor să duci conversații despre tine însuți când ești desculț. Pantofii au prostul obicei de a ne face mai încuiați. La suflet.

   - Lucrezi de multă vreme la noi?

   Nu era tocmai cel mai reușit mod de a începe o conversație, dar era un punct de plecare.

   - Șase ani.

   - Și îți place?

   - Șeful meu, marele șef, mă întreabă dacă îmi place să lucrez pentru el. Există mai mult de un răspuns la întrebarea asta?

   - Da. Și îl vreau pe cel sincer.

   Viollet a început să își plimbe mâna pe suprafața mochetei, desenând valuri. Îi plăcea sentimentul de siguranță pe care îl avea în preajma lui Harry. Vocea lui calmă o făcea să aibă încredere. I se părea absurd ca un bărbat pe care abia l-a cunoscut să i se strecoare atât de repede pe sub piele, totuși așa se simțea, de parcă i se strecura pe sub piele.

   - Dacă m-ai fi întrebat ieri, ți-ar fi răspuns că da. Dar m-ai întrebat azi, așa că răspunsul e nu.

   - De ce?

   - Pentru că aveam planuri.

   - Ce planuri?

   - Contează?

   Deși pentru ea părea irelevant, pentru Harry avea importanță. Nu își explica nici el de ce, dar își dorea să știe mai multe despre acea femeie frumoasă, cu ochi asortați numelui.

   - Trebuia să petrec ziua împreună cu fiica mea. În schimb, eu sunt aici, închisă în birou, iar ea e acasă, așteptându-mă.

   - Ai sunat-o?

   - Să-i spun ce? Că mama mai întârzie puțin până vine poliția s-o salveze?

   - O să-și facă griji.

   - Da... Cam asta fac oamenii care iubesc. Îți duc grija.

   În sinea ei, Viollet știa că Delilah se putea descurca. Se putea stăpâni mai bine decât ea. Delilah era incredibil de inteligentă și de matură. Era puternică. Descurcăreață.

   Merseseră odată la un bâlci.

   Viollet se întâlnise cu două foste colege, se pierduseră printre amintiri și povești. A dat drumul mâinii fetei. N-a obserat când s-au îndepărtat de ea prin mulțime. Dar când i-a sesizat absența, s-a dezlănțuit iadul.

   Au căutat-o toate trei pe Delilah pentru ca, în cele din urmă, când disperarea o mânca deja de vie pe Viollet, fata să apară de nicăieri, năpustindu-se în brațele ei și strigând veselă:

   - Te-am găsit, mami!

   Abia atunci a înțeles cât de vulnerabil te face un copil și cât de puternic te obligă să fii. Pentru el.

   - Am crezut că te-am pierdut, a îngăimat fără glas.

   - M-ai pierdut. Dar nu-i nimic. Pentru că te-am găsit. Și am să te găsesc mereu.

   Au fost cele mai frumoase cuvinte pe care le auzise Viollet vreodată, căci i-au dat putere și au ajutat-o să înțeleagă că nu trebuia să le facă ea pe toate, că erau două și că Delilah, deși era doar un copil, reprezenta un sprijin imens. Era stâlpul ei de rezistență.

   Da, Delilah se putea descurca. Viollet, în schimb, nu era atât de sigură că ar fi putut.

   Mișcările mâinii ei pe mochetă îl înnebuneau pe Harry. Îi aminteau de Amanda. Într-un impuls violent, venit de nicăieri, a prins-o de mână și a strâns-o cu blândețe.

   Viollet n-a știut cum să interpreteze gestul lui. Pe de o parte, o speriase, pe de alta, fusese o surpriză, deși nu putea spune ce fel de surpriză.

   - Îmi pare rău! Pentru... toate astea.

   - Nu e vina ta.

   - Sigur că e vina mea. Ar fi trebuit să fii acasă acum, lângă fetița și soțul tău, așteptându-l pe Moș Crăciun. Și eu ar fi trebuit să fiu acasă, lângă fiul meu, încercând să îl cunosc, să recuperez niște ani pe care i-am pierdut.

   Erau amândoi părinți. Erau amândoi singuri. Unul dintre ei se simțea străin de propriul copil. Celălalt se simțea străin când nu își ținea copilul la piept.

   - Nu-s căsătorită, a ținut Viollet să clarifice.

   Așa evita ea conversațiile care ar fi putut să ducă la recunoașteri dureroase, deschizând subiecte mai vechi și răni cicatrizate.

   - Nu?

   - Ar fi trebuit să fiu?

   - Nu... Bineînțeles că nu. Adică da. Adică... Ce vreau să spun e că...

   - Am înțeles.

   - Ai înțeles?

   - Da.

   - Perfect. Pentru că habar nu am cum să explic.

   Și-au zâmbit stângaci și sincer, de parcă s-ar fi înțeles într-adevăr unul pe altul. Harry și-a amintit să-i elibereze mâna din strânsoare. Au părut amândoi rușinați de acel gest nevinovat.

   - Nici eu nu-s căsătorit.

   Viollet a privit automat la mâna stângă a lui Harry. Încă se mai vedea acolo urma verighetei. A invidiat acea urmă. Ea nu avusese niciodată ocazia să poarte verighetă. Se încăpățânase să aștepte un om care s-a încăpățânat să nu se întoarcă.

   - Divorțat?

   - Văduv.

   - Îmi pare rău! N-am știut...

   Părerile de rău ale lui Viollet nu erau exagerate și trase de păr ca cele cu care se obișnuise Harry de-a lungul timpului. Erau simple și sincere, rostite cu regret, nu cu mândrie.

   - Și mie. Dar asta-i viața, nu?

   - Mda... Asta-i viața.

   Amanda îi spusese același lucru cu câteva zile înainte să îi lase singuri, când avea încă suficientă putere să mai vorbească. Părea împăcată cu viața pe care o trăise, nu părea să aibă regrete, iar asta îl scotea din minți pe Harry. I se părea nedrept. Viața căreia Amanda încerca să îi găsească scuze, îi dădea impresia că lasă totul la întâmplare, uneori.

   Durase doar câteva clipe să se îndrăgostească de ea. Și nu avea să o uite niciodată.

   A încercat să îndepărteze amintirile durerioase, concentrându-se pe prezent.

   - Tu? Divorțată?

   - Aș vrea eu.

   Harry a privit-o ridicând o sprânceană, în semn de întrebare.

   - De fapt nu, nu aș vrea. E complicat. Cred că statusul oficial ar fi „insuficientă”.

   - Insuficientă?

   - Da. M-a părăsit pentru un vis. Visa să fie celebru.

   - Și a ajuns celebru?

   - Nu știu. Dar n-am auzit de el. Presupun că nu i-a ieșit.

   - Nu tuturor le iese.

   Viollet nu știa dacă să se bucure sau nu pentru nereușita lui Jackson. Pe de o parte, credea că nu merita privilegiul de a-și îndeplini visul, nu după ce le făcuse ei și fiicei sale. Pe de altă parte, dacă și-ar fi atins țelul, i-ar fi fost mai ușor să-l găsească.

   - Eram însărcinată când a plecat. El nu știa.

   Nu își dădea seama de ce îi venea atât de ușor să îi facă asemenea confesiuni lui Harry. Era ca și cum ar fi dezlegat un nod din interiorul său și ar fi lăsat să iasă afară subiecte închise prea multă vreme.

   - Îmi pare rău!

   - Asta-i viața. Nu?

   În zona de așteptare, femeia cu șoarece sforăia pe un scaun, iar ceilalți doi se sprijiniseră unul de altul, vorbind în șoapte care puteau destul de ușor să fi fost gânduri.

   Afară, portestatarii continuau cu mai puțin entuziasm decât la început.

   O mașină de poliție cu sirenele și girofarurile pornite încerca să-și facă loc până în fața băncii.

   - Vin să ne salveze, a spus Viollet cu încredere.

   Cum oamenii nu se prea oboseau să facă loc mașinii de poliție, polițistul s-a văzut nevoit să le atragă atenția și altfel, strigând în portavoce.

   - Oameni buni, faceți loc! În această bancă are loc un jaf. Repet, are loc un jaf! Faceți loc!

   - Sau vin să ne aresteze, a mormăit Harry.

De ce mănâncă francezii melci?

      Nora și Noel zăboveau deja pe străzi de mai bine de două ore, în căutarea băiatului. Își țineau mâinile în buzunare și își măsurau pașii în gând, în așa fel încât să nu îl pase pe celălalt în urmă.

   Nora continua să-și facă griji. Noel continua s-o liniștească, să o încurajeze. Uitase de pensionare. Uitase de foamea care îi rodea stomacul. Uitase până și de Laura, după atâția ani.

   De fiecare dată când se lăsa tăcerea între ei, Noel scotea de prin cutii dosite ale minții câte un banc pe care nici măcar el nu știa că și-l mai amintește.

   - De ce mănâncă francezii melci? a întrebat într-un moment de tăcere care dura deja de aproape 1 minut.

   - Pentru că sunt ciudați. Francezii. Nu melcii.

   Nora era foarte obosită. O epuizaseră milioanele de griji. Noel era și el obosit, dar simțea că trebuie să se țină tare, de dragul acestei femei căreia voia cu orice preț să îi ofere un zâmbet.

   - Greșit.

   - Pentru că le place să pretindă că sunt sofisticați?

   - Și de asta. Dar nu e răspunsul corect.

   - Mă dau bătută. De ce mănâncă francezii melci?

   - Pentru că nu le place fast food-ul.

   Nora a hohotit scurt, uitând pentru o clipă îngrijorarea nemiloasă.

   - Nu e o glumă prea reușită.

   - Ai râs.

   - Da. Dar nu e o glumă prea reușită.

   - Dar ai râs. E tot ce contează.

   Nora nu l-a putut contrazice. Într-adevăr, râsese. Și, deși îi venea greu să recunoască, în sinea ei își dădea seama că Noel era primul om, în afară de Max, care o făcuse în ultimii ani să simtă că fericirea sa contează, că de fericirea ei mai depinde fericirea altcuiva. Și nu era puțin lucru.

   Au continuat să meargă pe străzi mai mari și mai mici, privind cu atenție peste tot în jur, în speranța că-l vor găsi pe băiat.

   Trecuseră deja de protest, în scanaseră din mers, cu superficialitate. Ce să caute un băiat de 9 ani la un protest?

   Totuși, poate că o întrebare mai potrivităera „De ce să fugă un băiat de 9 ani de acasă?”

   Iar răspunsul e unul simplu. Copiilor nu le plac întrebările cu răspunsuri complicate. Max nu fugise de acasă pentru că rămăsese fără opțiuni, nici din cauza absenței tatălui său și nici din cauză că mama lui nu mai era. Max fugise de acasă pentru că simțea nevoia să se rătăcească.

Aveți dreptul

să nu spuneți nimic

      - Repet. În această bancă are loc un jaf.

   Harry și-a pus mâna la frunte, într-o încercare eșuată de a-și ascunde resemnarea. În mo oficial, încetase să mai aibă așteptări de la acea zi.

   Dincolo de ferestre, polițistul era frustrat din cauza protestatarilor necooperanți.

   - La dracu`, oameni buni! Dați-vă odată din drum!

   Ușor, ușor, mulțimea i-a făcut loc să treacă, mai mult de milă decât din simțul datoriei.

   Spiritele, mai devreme obosite și aflate pe picior de plecare, se aprinseseră din nouă la auzul cuvântului „jaf”. Până să se dea polițistul jos din mașină, ei începuseră să se împartă în tabere.

   Unii îl susțineau pe polițist, gândul că se află de partea legii și a binelui îi făcea să se simtă drepți, importanți.

   Alții îi susțineau pe jefuitori. Urau prea mult băncile, considerau nobil gestul oamenilor curajoși dinăuntru.

   Iar vreo doi sau trei dintre ei susțineau încă drepturile gândacilor de Colorado. Nu se lăsau ei cu una, cu două.

   Eddie a trântit portiera, verificându-și pistolul și cătușele. Din câțiva pași, era deja în fața ușii. Protestatarii se adunaseră în jurul său. De o parte era susținut, de alta huiduit. Nu îi păsa. În seriale se întâmpla mereu așa.

   - Stați la distanță, oameni buni! Ar putea fi înarmați și periculoși.

   Mulțimea s-a dat cu un pas mai în spate, apoi cu încă 3 sau 4 sub privirile usturătoare ale lui Eddie. Polițistul s-a uitat cu atenție la ușă, a încercat să o deschidă fără succes, apoi a făcut ce ar fi făcut oricine altcineva în locul său. Și-a sunat fratele.

   - Salut, Ed!

   - ...

   - Da, da. Am ajuns. Da, am o problemă.

   - ...

   - E încuiat. Ai vreo idee cum aș putea intra?

   - ...

   Eddie și-a rotit privirea de jur împrejur, în căutarea alternativelor. N-a găsit prea multe.

   - Frate, ce sistem de ventilație? Am două variante, ușa sau ferestrele.

   - ...

   - Mie-mi spui? Știi că sunt varză la cățărări.

   - ...

   - Aha. Nu-mi aminti.

   - ...

   - Ți-am zis să nu-mi amintești.

   Și-a prins nasul cu două degete, în zona aceea îngustă dintre ochi din care au impresia toți oamenii că pornesc durerile de cap. A încercat să blocheze calea viitoarei sale migrene, fără a reuși.

   - ...

   - Din aia sofisticată. Cum au toate băncile.

   - ...

   - Care?

   - ...

   - S-o ce?

   - ...

   - Ești sigur?

   - ...

   - Aha. Bine. Mă descurc.

   A întors capul spre mare de oameni din spatele său, abordând o figură serioasă, plină de profesionalism.

   - Înapoi! a strigat către ei.

   O tabără i-a dat ascultare. Cealaltă a rămas pe poziții.

   - Am zis înapoi! s-a răstit, scoțând pistolul din toc.

   La vederea armei, n-a mai contat tabăra din care făceau parte. Cu toții s-au tras în spate.

   - Așa... puțin spațiu de gândire, a mormăit polițistul. Nu e mare chestie, Eddie. Ai mai tras până acum. Pac, pac și gata. Ușă deschisă, problemă rezolvată. Hai că poți!

   A mai încercat o dată ușa, ca să fie sigur că nu s-a înșelat prima oară. Eddie nu era unul dintre acei polițiști care se lasă păcăliți ușor.

   - Oookeeey. Acum e acum.

   A încărcat pistolul, a ochit încuietoarea nelegiuită și s-a rugat în gând ca glonțul să nu ricoșeze. Apoi a apăsat pe trăgaci.

   Când a deschis ochii, Eddie a simțit miros de fum. O pâlcă anemică se înălța din încuietoarea ușii.

   - Ți-am zis eu că o să reușești! a strigat cât să-l audă și oamenii din primele rânduri.

   Și-a dres glasul, redevenind profesionistul bine instruit.
   Scandările din jur încetaseră. Protestatarii priveau în liniște, cu gurile căscate. Cei din spate trimiteau șoapte în față, dorind să afle ce se întâmplă.

   - Sunteți arestați! a strigat Eddie în interiorul băncii, călcând pragul cu prudență. M-ați auzit?

   Din dreapta, și-au făcut apariția cinci oameni, exact cum mărturisise femeia la telefon.

   Un bărbat, brunet, arătos, bine îmbrăcat, care își ținea mâinile în buzunare, ca unul din fandosiții ăia de la emisiunile cu burlaci. O femeie îmbrăcată ciudat care părea că tocmai a fost trezită din somn. Un cuplu despre care nu se puteau spune prea multe la o primă privire, în afara faptului că se strângeau protector în brațe. Și o femeie care arăta exact ca o funcționară a unei bănci, după o zi extrem de obositoare la muncă.

   Dar Eddie nu se lăsa păcălit de aparențe. Știa că spărgătorii de bănci sunt oameni cărora le merge mintea și nu vor decât să te inducă în eroare. Cu el nu mergea. Avea experiență. Văzuse deja primul sezon din serial, știa cum să încheie poveștile de acel fel.

   - Mâinile sus! Toată lumea!

   Cei doi soți s-au conformat imediat. Viollet s-a uitat la Harry. Harry s-a uitat la Viollet. Privirile lor spuneau același lucru, că nu avuseseră noroc să dea peste cel mai inteligent polițist. Stăpâna lui Maurice nu s-a clintit. De fapt, părea că încă doarme, din picioare, cu ochii deschiși.

   - Am zis toată lumea mâinile sus!

   - Lasă-mă un minut să-ți explic, a îndrăznit Harry să zică.

   - Tot ce spui poate fi folosit împotriva ta!

   - Știu, dar aici nu e cazul să..

   - Li-niș-te! a silabisit Eddie. Toată lumea cu fața la perete! Ăla din spate.

   Harry și Viollet au făcut un nou schimb de priviri. Nu le venea să creadă ce se întâmplă.

   - Acum! Și țineți-vă mâinile sus.

   S-au întors pe călcâie, încă desculți, iar ceilalți trei i-au urmat. S-au așezat cu fața la perete, în așteptarea următoarei mișcări a polițistului.

   - Mâinile la spate!

   Au urmat ordinul, oftând colectiv.

   - Când putem merge acasă? a cerut femeia cu șoarecele să știe.

   - Pf! Acasă? Mergeți la secție, doamnă! Sunteți arestați.

   - Pentru ce?

   - Ei, pentru ce? Pentru jaf. Pentru ce altceva?

   - Dar...

   - Nț, nț, nț! Tot ce spuneți poate fi folosit împotriva voastră! Aveți dreptul să nu spuneți nimic. De câte ori să repet?

   - Și cu celelalte drepturi cum rămâne? a intervenit Harry.

   - O să le aflați mai târziu.

   - N-ar trebui să ni le citești acum?

   - N-avem timp.

   - De ce?

   - Mergem la secție. Acum liniște! Am nevoie să mă gândesc.

   - La ce?

   - Pentru ce? La ce? De ce? Gata cu întrebările! Am nevoie să mă gândesc cum vă iau de aici.

   - Cu mașina, au propus la unison soții.

   - Suntem cu unul în plus. Și n-am cătușe pentru toți. De fapt, am doar pentru unul.

   Știa că uitase ceva de când urcase în mașină. Era același sentiment pe care îl ai când lași fierul de călcat în priză sau oala pe foc.

   - Ai putea să ne lași să plecăm, a comentat femeia cu șoarecele. N-am făcu..

   - Cucoană, tot ce spui poate fi folosit împotriva ta. Ce nu înțelegi?

   Ca să o zicem pe aiai dreaptă, Eddie nu era cel mai pregătit polițist. Învăța și el. Se afla la început de drum. Mai avea timp să învețe.

   Și-a frământat gândurile intens, foarte intens, și singurele soluții care i-au venit în minte au fost cele mai evidente.

   - Uite cum facem. Tu o să porți cătușele. Arăți ca cineva care vrea să provoace probleme.

   L-a indicat cu degetul pe Harry. Ceilalți „jefuitori” priveau peste umăr, dorindu-și să fie oriunde altundeva.

   - Voi, restul, o să mergeți aliniați până la mașină. Fă-ră-să-vă-gân-diți-să-fa-ce-ți-vreo-miș-ca-re-gre-și-tă. Sunt cu ochii pe voi. Doamna în roz se urcă în față. Voi doi, în spate. Vă țineți în brațe. Iar voi..

   A măsurat-o pe Viollet din cap până în picioare.

   - Vă țineți și voi în brațe. Acum haide, n-am toată seara la dispoziție!

   I-a încolonat pe toți cinci, după ce i-a prins cătușele de încheieturi lui Harry, și i-a scos din bancă sub privirile mulțumite sau dezamăgite ale adunării.

   Pancartele se odihneau acum la picioarele protestatarilor, scandările zgomotoase fuseseră înlocuite cu un murmur.

   În mulțimea aceea de oameni, se mai formase, nu cu foarte mult timp în urmă, o alianță.

   O doamnă care ura cardurile bancare și un domn care credea că băncile vor să ne provoace tuturor cancer s-au zărit, s-au înțeles din priviri și au format o alinață pentru o cauză comună.

   N-au avut nevoie de foarte multe cuvinte. Zâmbetele timide, aprobările vehemente și sentimentul că aparțin aceluiași scop au fost suficiente.

   Cei doi, George și Cora, au ales să fie de partea taberei care îi susținea pe jefuitori. Așa că, atunci când polițistul i-a scos din bancă încolonați, George nu s-a putut abține să nu facă ceva.

   A apucat bastonul Corei și, fără să stea pe gânduri, l-a lovit pe polițist direct în caschetă.

   - Auuu! a urlat polițistul. Cine a dat?

   - Eu, a răspuns George mândru. O să mă arestezi?

   - Exact asta o să fac.

   Îl cam luase valul pe Eddie. Putea fi un accident, deși știm cu toții că nu a fost. Și nu se afla chiar în poziția oportună pentru a face noi arestări, având în vedere locurile limitate ale mașinii.

   - Atunci trebuie să mă arestezi și pe mine, a intervenit Cora.

   - De ce?

   - E bastonul meu.

   - Aha. Complice. Am înțeles. Nu-mi dați de ales, oameni buni. Nu-mi dați de ales.

   Cora și George s-au încolonat cu mândrie lângă ceilalți arestați. Erau victime nevinovate ale sistemului. Se sacrificau pentru binele generațiilor viitoare. Aveau să lupte până la ultima picătură de sânge. Așa gândea George. Cora se gândea la George, la compania lui plăcută și la faptul că i-ar fi plăcut să mai rămână în preajma lui.

   Cu greu și cu multă muncă, Eddie a reușit să-i îngrămădească pe toți cei șapte arestați în cele patru locuri ale mașinii de poliție. Din fericire pentru el, secția de poliție nu era departe.

   Viollet a fost așezată în poala lui Harry. Capul îi atingea plafonul și își simțea creierul zdruncinat la fiecare mișcare bruscă a mașinii. Harry părea strivit între ușă, Viollet și ceilalți patru oameni de pe bancheta din spate.

   Cu toate astea, niciunul dintre ei nu se plângea. Amândoi erau puțin stânjeniți de situație și amândurora le făcea plăcere, într-un fel, postura în care se aflau.

   De ce? Pentru că așa reacționează oamenii câteodată. Găsesc cele mai nepotrivite momente pentru a aprinde scântei în sufletele lor.

A fost în zadar...

      În timp ce ei se îndepărtau de protest, alte mașini se duceau spre el, inclusiv mașini ale poturilor locale de știri.

   - Le-am luat-o înainte, mormăia Adele de pe scaunul din față. Fraierii!

   - Crezi că e nebună? i-a șoptit Delilah băiatului la ureche.

   - Nu. Poate doar puțin.

   - Așa cred și eu...

   După un sfert de oră de cozi, semafoarte și ocolișuri, au ajuns în fața clădirii cu multe etaje. Erau atât de multe încât Max aproape și-a sucit gâtul privind în sus, încercând să le numere.

   - Haide! i-a îndemnat cu fermitate Adele. Și tu, așteaptă-ne! s-a răstit la taximetrist.

   - Dar...

   - Niciun dar. Trebuie să ajungem acasă, apoi. E Ajunul Crăciunului.

   Afară se întunecase de-a binelea. Stopurile mașinilor formau un șirag roșu în josul străzii. Arătau ca o instalație luminoasă pentru brad.

   Max nu avea brad acasă. Obișnuia să-l împodobească în fiecare an cu Amanda. Fără ea, nu mai avea niciun farmec. A apucat să se lase vrăjit de lumini doar câteva clipe, căci Adele i-a împins de la spate pe ușile glisante ale clădirii, apoi i-a târât după ea până la liftul mare din hol.

   Femeia își privea ceasul din două în două secunde.

   - Pauză publicitară. Perfect. În două minute ar trebui să reintre în direct.

   Max s-a uitat cu subînțeles la Delilah. Adele părea ceva mai nebună decât „doar puțin nebună”. Bătea din picior, în timp ce liftul urca etaj după etaj. Muzica clasică era plictisitoare. Căldura, comparativ cu frigul de afară, sufocantă.

   - Haide odată, lift puturos!

   - Totul e mai lent când ne grăbim, a zis Delilah.

   - Ce zici, drăguță?

   - Totul e mai lent când ne grăbim.

   - Da? De unde știi?

   - Așa zicea bunicul.

   - Foarte înțelept.

   - Da, bunicul se pricepea la...

   Liftul a scos un sunet ascuțit și imediat s-au deschis ușile.

   - Haide! N-avem timp de pierdut. Publicitatea ar trebui să se încheie din clipă în clipă.

   I-a împins de la spate pe copii. I-a târât din nou după ea pe holuri și prin camere pline de cabluri.

   Max era fascinat de aparatură, de oameni, de camerele de filmat imense. Era pentru prima dată când vedea ce se afltă, de fapt, în spatele a ceea ce i se arăta pe sticla televizorului.

   O ținea strâns de mână pe Delilah. Fata era prinsă la mijloc, între el și jurnalista nebună.

   Au cotit la stânga pe hol, au intrat pe prima ușă din dreapta și au nimerit fix în platoul pe care îl știau amândoi de la TV. Cel puțin jumătate din el. Cealaltă jumătate era împânzită de oameni care țineau pahare mari de cafea în mâini, cameramani cu căști imense pe cap și cabluri. Foarte, foarte multe cabluri de toate dimensiunile și culorile.

   - Wow! a exclamat Max încântat.

   - Wow! l-a aprobat Delilah.

   - Ce căutați aici? a întrebat un bărbat îmbrăcat în costum negru.

   - Șiiiii, începem! a strigat din spate un altul.

   - Haideți! s-a răstit la ei Adele.

   - Doamnelor și domnilor, avem o știre de ultimă oră despre...

   Atât a apucat jurnalista de la pupitru să spună, înainte ca Adele, de mână cu cei doi copii, să se bage în cadru și să-i smulgă lavaliera din piept.

   - Doamnelor și domnilor, așa este, avem o știre de ultimă oră despre protestul aflat în plină desfășurare. O mișcare de amploare a luat naștere astăzi în centrul orașului nostru, o mișcare pe care cu toții am așteptat-o. Și n-o să vă vină să credeți cine se află în spatele ei!

   - Publicitate! Publicitate! s-a auzit din spate.

   - O am aici, lângă nime, pe Delia, fetița care a pus pe picioare un protest capabil să zguduie această societate condusă de giganții financiari ce...

   - Publicitate! Acum!

   Adele era cuprinsă de-a dreptul de nebunia momentului. Poate și de nebunia proprie. Voia cu orice preț să spună ceva și, asemenea celorlalți oameni care vor să spună ceva cu orice preț, nu s-a gândit prea bine la acel ceva pe care urma să-l spună. Nu s-a întrebat dacă e bine sau rău.

   În spatele camerelor, agenții de pază se pregăteau să o scoată de acolo pe femeia nebună. Oamenii de la butoane se pregăteau pentru o pauză publicitară neanunțată.

   Delilah se fâstâcise de tot, trecuse cu vederea că jurnalista îi greșise numele. Iar Max... Max se bucura de moment. Era cea mai palpitantă fugă de acasă la care putea spera.

   - Haide, Delia, spune-le și lor ce mi-ai spus mie. De ce ai pornit acest protest împotriva băncilor?

   Delilah se săturase de protest până peste cap. Dacă Adele ar fi ascultat-o preț de o clipă, ar fi știut că n-a fost niciodată vorba despre bănci, ci despre Crăciun. Și despre zile libere pentru a-l putea sărbători. Dar Adele nu ascultase. Nimeni nu asculta pe nimeni. Cu toții făceau numai așa cum îi tăia capul.

   - E un protest despre Crăciun! a răbufnit Delilah furioasă.

   Max a privit-o cu admirație, strângându-i mâna mai tare ca să-i dea încredere și putere.

   - Ce nu înțelegeți? E despre Crăciun...

   Și-a lăsat privirea în podea ca să își ascundă lacrimile care îi împânzeau ochii. N-ar fi suportat gândul că un întreg oraș a văzut-o plângând.

   Paznicii se aflau la câțiva pași distanță, dar s-au oprit. Oamenii din spate aveau un singur buton de apăsat pentru a încheia transmisiunea, dar nu l-au apăsat. Au așteptat cu toții să asculte ce avea fata de spus. Simțeau că e unul dintre acele momente în care un copil le deschide ochii adulților.

   - Crăciunul are prioritate, a rostit fata printre suspine mărunte. Despre asta trebuia să fie protestul. Nu despre bănci. Nu despre gândaci de Colorado. Ce nu înțelegeți?

   Oamenii din jur și-au lăsat capetele în jos, rușinați. Simțeau că așa trebuie să fie, rușinați de ceva ce greșiseră cu toții, chiar dacă nu știau ce, încă.

   - Am vrut să pregătesc fursecuri cu mama. Să așteptăm să ningă. Să fim împreună de Ajun. N-am vrut scandal sau să cauzez probleme. Eu...

   Suspine adânci îi zguduiau pieptul. Își simțea inima bătând în gât, în timpane, peste tot. Max simțea la fel.

   - Îmi pare rău! A fost în zadar...

   Și chiar fusese.

   Se întâmplă uneori să ne concentrăm atât de tare pe acțiunile noastre, încât uităm care e scopul lor de fapt, uităm de unde am plecat și unde ne doream să ajungem. Ne trezm pe drumuri pe care nu am vrut să mergem și nu știm cum să mai dăm înapoi.

   Delilah luptase întreaga zi pentru o zi liberă, pentru aceea care se scursese. Luptase exact așa cum spusese, în zadar.

   - Mergeți acasă. Cu toții. E Ajunul Crăciunului și aproape l-am ratat...

   Și-a desprins mâinile din strânsprile care o țineau pe loc și a părăsit în fugă platoul. Max a alergat după ea.

   Adele rămăsese răfă cuvinte. Știrea ei era un dezastru. Nu avea să ajungă vreodată un reper în presa modernă. Făcuse exact ce nu ar fi trebuit să facă, se lăsase în voia sentimentelor, trecuse știrile printr-un filtru de subiectivism care îi înnegurase judecata.

   Făcuse, probabil, cea mai mare greșeală a carierei sale.

   La asta se gândea în timp ce agenții de pază, abia dezmeticiți după scurtul discurs al fetei, se îndreptau către ea.

   A alergat în urma copiilor, dorindu-și să se trezească odată din visul acela ciudat, să fie luni dimineața și să meargă la muncă pentru a scrie articole despre câini milionari. I-a prins din urmă la lift, înainte ca ușile să se închidă și, cât acesta a coborât, au putut răsufla ușurați.

   Erau aproape sigur că au scăpat. Și ar fi ascăpat, dacă un anume bărbat din conducerea televiziunii nu ar fi sunat la poliție când Delilah vorbea în fața camerelor. Ar fi scăpat dacă polițistul nu ar fi fost deja în patrulare prin apropierea sediului televiziunii. Căci Ed era un polițist responsabil, nu ca fratele său. După ce a terminat cele 5 vieți la Candy Crush, destul de repede, însă doar pentru că nivelul era îngrozitor de dificil, a luat celălalt set de chei din coșuleț și a plecat în patrulare.

   Când Adele, Delilah și Max au ieșit din clădire, el deja îi aștepta, sprijinit de mașină. Girofarurile pornite luminau o bună bucată de stradă în roșu și albastru. Își încrucișase mâinile la piept și elibera aburi fierbinți pe gură.

   - Voi ați vandalizat buletinul de știri?

   Cei trei și-au lăsat privirile în pământ, rușinați. Ed a deschis cu mișcări leneșe ușa din spate.

   - Ce ar fi să facem un drum până la secție?

   - Luați-mă pe mine! s-a repezit Adele să vorbească. Ei sunt doar niște copii. N-au făcut nimic rău.

   - Unde sunt părinții lor?

   - Nu știu...

   - Cum adică nu știi?

   - I-am întâlnit la protest.

   - Și i-ai adus aici fără acordul părinților?

   - Păi...

   - Domnișoară, asta se cheamă răpire.

   Pe Delilah a apucat-o un hohot de râs, amintindu-și ce îi scrisese Moșului cu o săptămână în urmă. Răpirea era ilegală. Adele avea să dea de probleme. Mari probleme.

   Ed și Adele au privit-o încurcați. Max a zâmbit.

   Billy a văzut în oglinda retrovizoare cum clienții lui stăteau de vorbă cu polițistul. Lui Billy nu îi plăceau polițiștii. Nemernicii abia așteaptă să te prindă pe picior greșit și să te strângă cu ușa. S-a dat jos din mașină, sigur pe sine, cu pieptul înainte.

   - Ce se întâmplă?

   - Nu e treaba ta, a răspuns Ed.

   - Clienții mei, treaba mea. Încă n-am fost plătit.

   - Clienții tăi, zici?

   - Da.

   - Tu i-ai adus aici?

   - N-am prea avut de ales, a mormăit Billy în barbă.

   - Deci ești complice.

   - La ce?

   - Răpire.

   - Răpire?!

   - Răpire. Și vandalizarea buletinului de știri.

   - Vandalizarea cui?

   - Gata cu întrebările. În mașină! Aveți dreptul să nu spuneți nimic. Tot ce spuneți poate fi folosit împotriva voastră. Aveți dreptul la un singur telefon. Folosiți-l cu atenție. Aveți dreptul la un avocat, la...

   Ed nu era ca Eddie. Ed învățase drepturile răufăcătorilor. Și nu erau deloc puține.

   N-a considerat necesar să le pună cătușe celor doi, nu în fața copiilor, ar fi putut deveni o experiență traumatizantă, așa că a așteptat o cooperare decentă din partea lor și exact asta a primit.

   Adele și Billy s-au urcat în mașină fără alte comentarii. Delilah și Max i-au urmat pentru că nu știau ce altceva să facă. Amândoi începeau să simtă în inime lor de copii un junghi de vinovăție, acela că cineva, undeva, își făcea griji pentru ei. Asta nu i-a împiedicat să se entuziasmeze. De cât ori ți se oferă ocazia să faci o plimbare cu mașina poliției în Ajunul Crăciunului?

   Întâmplarea face ca în drumul lor spre secție. cât așteptau la semafor, Max să zărească o figură cunoscută.

   - Nora! a țipat el.

   - Cine?

   Ed își întorsese deja capul în direcția strigătului.

   - Bona mea. Cred că mă caută.

   Ed n-a mai așteptat alte lămurir. A coborât geamul și a strigat după femeie.

   - Sunteți Nora, bona băiatului?

   Nora a fost luată prin surprindere. S-a speriat și a tresărit.

   - Care băiat?

   - Băiatul ăsta de aici.

   Femeia a făcut pași ezitanți spre partea din spate a mașinii și, spre marea ei ușurare, acolo se afla chiar Max. Picioarele i-ar fi cedat dacă Noel n-ar fi sprijinit-o, așa cum făcuse cu sfințenie în ultimele ore.

   - Dumnezeule, ce s-a întâmplat?

   - A fost răpit.

   - Doamne... Răpit?

   - Nu-i adevărat, s-a apărat Adele.

   - Liniște, domnișoară!

   - Îl pot lua acasă?

   - După ce dă câteva declarații.

   - Sigur, sigur. Atunci... Putem veni cu dumneavoastră?

   Ed și-a rotit privirea prin mașina deja plină, dar era Ajunul Crăciunului, nu venea sfârșitul lumii dacă se înghesuiau un pic.

   - De ce nu?

   Noel a urcat în față. Nora și-a făcut loc lângă Max, coleșindu-l cu mângâieri. Ed a pornit în trombă spre Secția de Poliție Nr. 9.

   Când au trecut prin fața băncii, sutele de oameni care se adunaseră la amiază începuseră deja, rând pe rând, să pornească spre casele lor. Îi așteptau acolo familii, bunătăți calde, voie bune. Era și mâine o zi. Nu una potrivită protestelor, dar avea să se ivească o altă ocazie.

   Max a privit pe geam luminile orașului, cuibărit în brațele Norei. Căldura emanată de corpul ei îi ajungea până în suflet. Băiatul știa că acea căldură era tot o formă de iubire. S-a lăsat moale în voia ei, bucurându-se de regăsire. Nu își regăsise doar bona. Regăsise o familie. Și nu era singura pe care avea să o primească în acea seară.

   Poate nu sunt miracolele de Crăciun gălăgioase, nu mereu. Dar cu siguranță sunt mărețe.

   Delilah privea și ea pe geam. Degetele ei și degetele lui Max încă erau împletite. S-a gândit la Viollet cu dor. N-o sunase toată ziua, nici măcar după terminarea programului. Fetița începea să-și facă griji. Cuprinsă de frenezia ultimelor momente, trecuse cu vederea anumite aspecte precum grijile mamei sale și promisiunea pe care și-o făcuseră. Dar nu putea da timpul înapoi. Era hotărâtă să-și sune mama de la secție și să termine odată povestea pe care o începuse.

   Ed a parcat mașina, le-a deschis ușa acuzaților și i-a invitat pe toți să intre în secție.

   Singurul cuvânt care ar fi putut descrie atmosfera dinăuntru era „haos”. Înăuntru era haos. Și avea să fie chiar mai rău.

Cum se continuă poveștile

     Uite așa, ajungem de unde am plecat.

   E Ajunul Crăciunului la Secția de Poliție Nr. 9.

   Ar fi trebuit să fie o seară normală, liniștită. Ed și Eddie aveau un program bine stabilit, pus la punct până la  cel mai mic detaliu. Voiau să comande pizza, să se uite la seriale și să se joace Candy Crush până li se împăienjeneau ochii. Dar le-a ieșit cu totul altceva.

   Ar fi putut fi o seară liniștită dacă o adunătură ciudată de oameni, adusă laolaltă de întâmplări care ar putea fi considerate coincidențe de unii și miracole de alții, nu s-ar certa, de o parte și de alta a gratiilor din arest.

   Emoția revederilor și regăsirilor s-a disipat și s-a amestecat cu tensiunile acumulate peste zi.

   Un cuplu cam șters se ceartă - repetând la infinit, aproape la unison, aceleași argumente - din cauza unui credit pe care nu au apucat să îl obțină. Ea crede că el ar fi trebuit să fie mai insistent, chiar dacă sistemul fusese compromis din cauza penei de curent. El crede că ea e prea insistentă și că trebuie să se împace cu ideea că mai au de așteptat încă alte câteva luni până la Paște. Sunt de acord cu un singur lucru. Amândurora le pare rău că ziua norocoasă s-a scurs.

   Viollet, încălțată acum cu o pereche de papuci de casă roz, confiscați de Eddie mai demult, o strânge în brațe pe Delilah și încearcă, fără sorți de izbândă, să-i ofere explicații polițistului care crede cu tărie că „tot ce spui poate fi folosit împotriva ta”.

   Cora și George, convinși fiind că se vrea ca ei să fie jefuiți și uciși, strigă, fără a fi dornici să asculte, la Harry, care își ține mâinile pe umerii lui Max.

   Max și Delilah nu se ceartă cu nimeni, doar se strâng tare de mână, așa cum au făcut-o în ultima oră neîncetat. Într-o lume a adulților, copiilor le este mai ușor să formeze alianțe unii cu alții.

   Billy cere cu înverșunare să primească un avocat și să-și sune familia. Dorește amânarea sosirii Moșului pentru că are două fete. Le iubește mai mult decât orice pe lume și nu poate concepe să piardă un moment așa de important din viețile lor, ca venirea Moșului.

   Adele să străduiește să îi explice lui Ed concepte ca „libertatea presei” și „liberul arbitru” al unor copii ce pot lua decizii singuri, fără a fi ghidați în permanență de părinți. În argumentele polițistului, cuvântul „răpire” se repetă la nesfârșit. În argumentele jurnalistei „răpure” e un concept extrem, extrem de larg.

   Ed și Eddie mai strigă, din când în când, unul la altul, învinovățindu-se reciproc pentru scandalul în care se află. Unul crede că de vină era telefonul acela la care răspunseseră. Altul crede că de vină sunt serialele la care se uită celălalt. Și amândoi au dreptate.

   Noel strânge mâna Norei în a sa și oftează, sătul până peste cap de atâta circ și atâtea încurcături.

   Pe o bancă din spatele gratiilor, o doamnă îmbrăcată în rochie roz croșetată, lungă până la glezne, sforăie sacadat, în ciuda vacarmului din jurul său.

   Iar un șoarece roade liniștit niște cabluri. Pentru că asta fac șoarecii. Rod cabluri.

   Afară, norii adunați peste zi se vor îndura, în sfârșit, să lase fulgii mari, greoi, să se cearcă în văzduh.

   A fost nevoie de câteva dorințe, de o provocare, o pânză pentru pictură, un slogan, o cauză, internet banking, două scrisori, unbuletin de știri, niște sfaturi de viață, un protest, o coadă de mătură, cabluri roase, un serial celebru, un nivel greu la Candy Crush, o baterie moartă, câteva telefoane, o pană de curent, încuietori smart și multe, foarte multe alte lucruri ca să se ajungă aici.

   Pe scurt, a fost nevoie de un  miracol. Unul din acelea care se ntâmplă numai în preajma Crăciunului. Unul din acelea care, odată ce se pornesc, nu mai pot fi oprite.

   Delilah și Max se privesc în felul acela în care se privesc de obicei adulții când copiii sunt neastâmpărați și pun la cale năzbâtii ce le dau bătăi de cap. Se strâng mai tare de mâini, ca să își adune puterile, închid ochii, zâmbesc ștrengărește, numără până la 3 și țipă cât pot de tare.

   - Liniștiți-vă!

   Reușesc cumva să acopere hărmălaia făcută de țipetele celor mari pentru câteva clipe. Sunt priviți cu ochi mari, cu surprindere, cu bucurie și cu mândrie.

   De o parte a gratiilor se află Ed, Eddie, Nora și Noel. De acealaltă parte se află toți ceilalți. Acuzații. Nelegiuiții. Infractorii. Și Max împreună cu Delilah. Ei nu sunt vinovați de nimic, poate doar de iubire, dar reușiseră să se strecoare pe lângă Eddie când le-a deschis ușa lui Billy și Adelei. Preferau să se afle de aceeași parte cu părinții lor, indiferent care ar fi fost acea parte.

   Copiii îți rămân alături, chiar și atunci când ajungi în spatele gratiilor.

   Totuși, câteva clipe nu înseamnă prea mult, se scurg repede, al naibii de repede. Și după ce se scurg, hărmălaia începe din nou.

   - V-am arătat legitimația. Trebuie să mă credeți. Acolo lucrezi. De câte ori să mai repet că...?

   - Lasă că vă știu eu pe ăștia cu bani, nu vă săturați niciodată. Internet banking, auzi. Și când mă gândesc că era cât pe ce să pic în plasă. Dar nu mă las eu așa ușor, o să vedeți...

   - Dacă se desface și cel mai mic colț de hârtie de împachetat în absența mea, o să dați de probleme, o să am grijă să...

   - Dar înainte, cum se obțineau creditele? Când nu erau calculatoare și curent electric, ah? Ia spune! Astea-s scuze, Francis. Scuze. Aveai și tu o dată în viață ocazia să dovedești că ești bărbat și ce ai făcut? Nimic. N-ai făcut decât să...

   - Te rog, înțelege odată că n-am răpit pe nimeni. Au venit de bunăvoie. Nu e ca și cum i-aș fi forțat. Plănuiam să-i duc acasă atunci când...

   - E numai vina ta, Eddie! Spargere ți-a trebuit în Ajunul Crăciunului. Nu puteai să te uiți și tu, ca toți oamenii la un serial cu...

   - Cât crezi că o mai țin așa?

   - Noel, dragule, abia au început.

   - Îmi vreau cardul înapoi. Ce garanție îmi oferiți că numerele alea din el nu intră la apă cât timp stă în...

   - Și ce vrei să fac acum? Ce vrei? Așteptăm Paștele. Altă soluție nu avem. Eu nu văd o altă...

   - Aveți cuvântul meu că nimeni nu vrea să omoare pe nimeni și că nu se întââmplă nimic cu numerele din cardurile dumneavoastră. E doar o neînțelegere de care mă voi ocupa personal în cel mai scurt...

   - Ba nu, Ed! E numai vina ta. A trebuit să mă forțezi să răspund la blestematul ăla de telefon. Am pus pauză în cel mai important moment al serialului, dar ție nu îți pasă. Nuuu, ție îți pasă numai de tâmpitele alea de jocuri și de armatele tale cu care distrugi...

   Max și Delilah își alungară repede frustrarea, pornind o discuție înflăcărată despre brazi. Nu au fost ascultați întreaga zi, ar fi un adevărat miracol să înceapă să fie ascultați acum. Până și ei își dau seama că astfel de miracole nu se întâmplă nici măcar în seara de Ajun.

   Dar se pot întâmla alte miracole.

   Câteodată, într-o încăpere, cele mai importante cabluri nu sunt cele de la rețeaua electrică, nici cele de la încuietorile smart. Câteodată, într-o încăpere, cel mai important cablu e cel de la telefon, în special atunci când cineva încearcă cu disperare să dea de polițiștii de serviciu.

   Lui Maurice îi plăcea extrem de mult gustul cablurilor importante, așa că nu a stat deloc pe gânduri când a simțit mirosul îmbietor care îl ademnea dinspre telefonul fix. De când a intrat în secția de poliție, a știut încotro să o apuce. A părăsit buzunarul cald ar rochiei roz și s-a pus pe treabă.

   Acum, în timp ce adulții se ceartă și copiii îi ascultă, promițându-și în sinea lor că vor deveni altfel de adulți când vor crește, Maurice se odihnește, făcând pe nevinovatul, în mâinile stăpânei sale, care se odihnește și ea, sforăind de zor.

   Dar Maurice e vinovat. Și cel mai mare noroc al său e că șoarecii nu pot fi trași la răspundere de apelurile telefonice care nu s-au întâmplat.

   Însă Ed și Eddie pot.

   Ușa arestului e trântită la perete. O bufnitură puternică precedă tencuiala care se cerne pe jos. Un curent rece de aer se strecoară întrăuntru, iar strigătele, țipetele, argumentele pertinente și impertinente, încetează brusc.

   - Ce dracului se întâmplă aici? a urlat, plin de furie, bărbatul din prag.

   Ed și Eddie se trag mai aproape unul de altul, așa cum fac întotdeauna când dau de bucluc. Iar de data asta sunt convinși că au dat de mare bucluc.

   Francis și soția certăreață se retrag spre fundul celulei, acolo unde lumina e mai difuză, luând loc lângă stăpâna lui Maurice.

   Billy își înghite protetele ca pe un nod.

   Adele își oprește pe buze un râs isteric.

   Mâinile lui Viollet o trag pe Delilah mai aproape.

   Cora își trece brațul pe după brațul lui George.

   Mâinile lui Harry se strâng pe umerii lui Max.

   Noel pufnește pe nas, dorindu-i să se termine odată ziua asta.

   George își strânge pumnii, supărat că a fost întrerupt, iar obrajii i se înroșesc cu tot cu urechi, căci gestul Corei îl ia pe nepregătite.

   Nora chicotește, fiind printre puținii care sesizează comicul situației.

   Max cască gura, gest care, pentru un băiat greu de impresionat ca el, spune multe.

   Femeia în rochie croșetată sforăie netulburată.

   Și dintre toți, Delilah e singura care îndrăznește să spună ceva.

   - Ești... Moș Crăciun!

   Într-adevăr, bărbatul care tocmai a intrat în Secția de Poliție Nr. 9 e Moș Crăciun. Sau arată ca el, cel puțin. Poartă ghete negre, căciulă roșie cu blăniță albă, haină de catifea, tot roșie, tot cu blăniță albă. Este exact ce ar trebui să fie un Moș veritabil.

   - Așa-i, scumpete. Și știi ce mai sunt? Inspector de poliție. Șeful idioților ăstora doi.

   Ed și Eddie se bagă unul în spatele celuilalt și sunt pe punctul să se ia la bătaie când privirea inspectorului Morgan îi săgetează.

   - Îmi explică și mie cineva ce se petrece aici?

   Cei doi polițiști nu prea știu cum să explice, în schimb ceilalți au fiecare câte o variantă interesantă care să justifice prezența lor acolo.

   - Băncile-s de vină! începe George cu încredere.

   - Eu vreau un avocat. Am dreptul la un avocat. Sunt nevinovat!

   - Cu creditul nostru cum rămâne?

   - N-a fost răpire, să știți. Orice ar spune cap sec ăsta de aici, n-a fost răpire. Întrebați-i pe copii!

   - V-am spus eu că se juca pe afară cu un prieten. V-am spus? Toți copiii au prieteni.

   - Liniște! se răstește inspectorul la ei, cu o migrenă zdravănă pregătită să îi pornească dintre ochi. Tu! zice, indicând-o cu degetul pe Delilah. Explică-mi tu ce se întâmplă!

   Fata face un pas în față, desprinzându-se din brațele mamei sale și din strânsoarea mâinii lui Max. Își trage umerii înapoi și se încurajează în gând.

   „E doar Moș Crăciun” își repetă. „E doar Moș Crăciun.”

   - Cum ai ajuns aici?

   - Cu mașina de poliție, răspunde Delilah solemn.

   - Aha. De când se arestează minori la secția mea de poliție? întreabă Moșul fără a-i privi pe Ed și pe Eddie.

   - Ei nu sunt arestați, domnule. Sunt doar însoțitori, îndrăznește Ed să spună, privindu-și pantofii.

   - Înțeleg. Și ce s-a întâmplat înainte să vii aici cu mașina de poliție?

   Delilah se gândește o clipă la ce se întâmplase înainte, dar o clipă înseamnă puțin timp, așa că își mai rezervă câteva, până ajunge la concluzia că povestea e lungă și încurcată.

   - Cu ce să încept, domnule Moș?

   - Cu începutul, scumpete. Începe cu începutul. Avem timp.

   Așa că Delilah începe să povestească. Partea ei, cel puțin. Viollet se întristează teribil auzind ce griji o frământă pe fată și se simte totuși puțin mândră, primind confirmarea că a reușit să crească o adevărată luptătoare. Iar mândria față de copii, trebuie să o recunoaștem, e un alt fel de fericire, așa că tristețea din ochii femeii dispare rapid.

   În punctul în care povestea lui Delilah se intersectează cu povestea lui Max, băiatul face un pas în față, ajungând lângă ea și îi povestește Moșului, de-a fir a păr, cum a vrut să fugă de acasă, cum a fugit de acasă și cum și-a dat seama că greșise atunci când o regăsise pe Nora, întregind micuța lor familie.

   Harry își încleștează pumnii și își strânge sub el degetele picioarelor în șosete negre, pentru că vina de a fi un părinte nu tocmai perfect e apăsătoare și naște în suflete monștri care trag de noi, făcându-ne să ne simțim mici.

   Nora povestește și ea ceva, mai exact cum a sunat la poliție, iar polițistul i-a spun că nu are de ce să-și facă griji, că se va întoarce singur copilul. Iar Eddie ar vrea să intervină, dar își mușcă limba, simțind că l-ar înfuria pe inspector, și așa destul de furios.

   Rând pe rând, cu toții ajung să își spună povestea, să își justifice prezența. Ajung să se asculte unii pe alții, în sfârșit, așa cum ar fi trebuit să o facă de la bun început.

   Inspectorul Morgan se așază pe un scaun. Își dă căciula de Moș jos, aruncând-o pe birou, lângă telefonul mort. Trage aer în piept și îl eliberează cu zgomot. Poveștile continuă. Ed și Eddie se fac mici, tot mai mici, din cauză că și în sufletele lor se nasc monștri care trag de ei, dinafară spre înăuntru, căci nici ei nu au fost perfecți.

   Când poveștile încetează, se lasă liniștea peste Secția de Poliție Nr. 9.

   Moș Crăciun sau inspectorul Morgan pune cap la cap informațiile strânse, trage concluzii, găsește vinovați. Fiecare dintre cei prezenți se gândește la partea lui de adevăr și la partea lui de vină. Se conștientizează lucruri. Se iau decizii. Se fac promisiuni.

   Pe scurt, doar un alt miracol de Crăciun își face de cap prin încăpere. Și încă n-a ajuns la final.

   Inspectorul își drege vocea, măturându-i pe toți cu privirea. Abordează o figură solemnă, ca de judecător gata să dea sentința finală. Eddie mai are puțin și plânge. Ed, la fel, dar încearcă să se țină tare de dragul fratelui său.

   Domnul Morgan deschide gura, gata fiind să dea ultimatumul, însă își amintește brusc că a rămas un aspect neclarificat.

   - Dar care e treaba cu femeia în rochie roz?

   Umerii celor prezenți se ridică la unison, mai puțin ai lui Francis, care îndrăznește să o zguduie pe femeie, considerând că oricum a dormit prea mult întreaga după-amiază.

   - Putem pleca? îngaimă agitată, înghițindu-și saliva.

   - Nu încă. Mai am o întrebare.

   - Tu cine ești?

   - Nu e clar?

   Adevărul e că puține lucruri sunt mai evidente decât un costum de Moș Crăciun.

   - M-am prins că ești polițist. Dar ce cauți îmbrăcat așa?

   Femeia tocmai pusese degetul pe rană.

   - Îl joc pe Moș Crăciun la Mall. Sunt al doilea schimb. E vreo problemă?

   - De ce ar fi?

   - Asta spun și eu. Deci care e povestea dumneavoastră?

   - Povestea?

   - Povestea. Ce făceați la bancă?

   - Aaa, voiam să răzuiesc biletul.

   - Ce bilet?

   - Biletul la loterie.

   - La bancă?

   - Da. La bancă.

   - De ce la bancă?

   - Nu e edivent? Nu aveam o monedă cu care să răzuiesc biletul.

   - Și ați mers la bancă pentru asta?

   - Unde altundeva să merg pentru bani?

   Un zâmbet neînțeles de nimeni se ivește pe fața lui Harry. Se caută în buzunarul sacoului și scoate de acolo o monedă de 50 de cenți pe care i-o aruncă femeii.

   Aceasta o prinde din zbor de parcă ar fi exersat deja prinderea de o mulțime de ori înainte. Scoate biletul, îl lipește de peretele din spate și se apucă să răzuiască, sub privirile curioase ale celorlalți. Până și faptul Moș Crăciun își întinde gâtul mai în față, deși e prea departe, iar ochii săi nu mai sunt la fel de ageri ca în tinerețe.

   - Necâștigător! exclamă fără a părea dezamăgită.

   După câte se întâmplaseră, nimeni nu ar fi fost surprins ca doamna aceea ciudată să câștige lozul cel mare, așa că dezamăgirea și-a făcut puțin, doar puțin, loc pe fețele lor.

   - Ei, haideți! Doar nu vă așteptați s câștig?!

   Dintre toți, poate era singura care își dădea seama că au și miracolele de Crăciun limitările lor. Chiar foarte multe, dacă e să fim cusurugii.

   - OK, atunci. Să recapitulăm.

   Vocea inspectorului reduce la tăcere murmurul colectiv care începea să crească.

   - Acuzație de jaf. A avut loc vreunul până la urmă?

   Viollet, Harry, cuplul plictisitor, dar nu chiar atât de plictisitor, doamna în roz, proaspăt necâștigătoare a lozului cel mare, Maurice și chiar și Eddie, care în sfârșit înțelesese încurcătura creată, scutură din cap, alungând acuzația.

   - Acuzație de răpire și complicitate. A avut loc vreo răpire?

   - În niciun caz, se grăbește Delilah să spună înainte ca Viollet sau Harry să o facă.

   - Am înțeles. Voi pentru ce sunteți aici?

   George și Cora se privesc unul pe altul, nedumeriți, apoi îl privesc pe Ed, crezând că e Eddie, așteptând să fie lămuriți.

   - Violență împotriva organelor legii, murmură Eddie din spatele fratelui său.

   - Avem vreo plângere?

   - Păi...

   - Deci nu. Atunci sunt liberi să plece.

   - Fără declarații? vrea Ed să știe.

   - Fără.

   - Fără proces verbal?

   - Fără.

   - Fără acuzație?

   - Singurii pe care aș putea să-i acuz de ceva sunteți voi doi. Din fericire pentru voi, idioțenia nu e o crimă. Deși sunt destul de sigur că pot găsi ceva care să vă scoată pe tușă definitiv.

   - Dar...

   - Asta nu înseamnă că o voi face. E totuși Ajunul Crăciunului.

   Ed și Eddie răsuflară ușurați. Ar fi fost rușinos să-și încheie carierele de polițiști înainte ca ele să fi început, de fapt. Ce ar fi spus bunica lor despre asta? N-ar fi fost deloc încântată.

   Inspectorul Morgan ia cheile de pe biroul lui Ed, descuie ușa cu zăbrele și îi invită pe așa-zișii infractori, proaspăt achitați de acuzații, să iasă din celulă.

   - Doamnelor, domnilor, îmi cer iertare pentru neplăcerile cauzate!

   Un zumzet colectiv de mulțumire străbate arestul.

   Francis și soția sa ieșiră primii pe ușă. Aveau să meargă acasă și să își schimbe hainele cu niște pijamale confortabile. E mai ușor să te împaci cu persoana iubită când porți pijamale, pentru că pijamalele, la fel ce iubea, șlefuiesc colțurile care ne cresc pe sub piele.

   Doamna în roz îi urmă, mergând la câțiva pași în spatele lor. Voia să își dea odată jos pantofii inconfortabili din picioare, să aprindă instalația brăduțului din cușca lui Maurice, care avea mereu ușa deschisă. Orice ar fi ceilalți tentați să creadă, lui Maurice îi plăcea foarte mult Crăiunul. Îi plăcea atât de mult, încât nici nu încercase să roadă firișoarele subțiri ce alimentau beculețele colorate.

   Doamna în roz, al cărei nume este, de fapt, Emily, voia să se cuibărească în patul ei moale și să viseze la ziua în care judecătrul avea să îi acorde custodia celor doi copii. Poate nu câștigase la loterie azi, dar, să fim serioși, cine câștigă de două ori într-o viață? Totuși, acest aspect nu avea să o împiedice să joace în continuare, pentru tot restul zilelor sale.

   George o privește pe Cora, simțind cum sângele îi năvălește în obraji și cum urechile îi iau foc.

   - Crezi că am putea să...

   E greu să dai glas unor gânduri pe care nu le înțelegi decât pe jumătate. Și e greu să înțelegi sentimente pe care nu le-ai mai trăit din adolescență, adică în urmă cu mulți, foarte mulți ani.

   Din fericire pentru George, Cora se pricepea să înțeleagă tăcerile, fâstâcelile și culoarea de pe chip la fel de bine cum se pricepea să înțeleagă cuvintele.

   - Mi-ar face mare plăcere.

   Își trece brațul pe după brațul bărbatului, știind că urmează să înceapă o nouă etapă a vieții, una extrem de sceptică în ceea ce privește băncile, dar frumoasă și, cel mai important, lipsită de junghiul ascuțit al singurătății.

   În spatele lor, Ed își caută telefonul. Toate cele 5 vieți de la joc ar trebui să fie pline.

   Billy se leagămă de pe un picior pe altul în apropierea inspectorului Morgan, neștiind cum să își expună problema.

    - Omule, adică Moșule, adică domnule inspector...

   Sprâncenele stufoase ale lui Morgan, dar nu la fel de stufoase ca ale lui Billy, se arcuiesc într-un semn de întrebare curios și puțin, foarte puțin, intimidant.

   - Crzi că... ai vrea, ai putea să... Știi, am două fete și pun pariu că...

   Ce nu știe Billy e că în spatele atitudinii furioase a inspectorului de poliție se ascunde un suflet imens, nemărginit chiar, care ar face orice pentru a aduce zâmbetele pe fețele copiilor. Nu doar pentru că, din păcate, nu a putut avea copii, ci pentru că așa obișnuiesc majoritatea oamenilor care par furioși să fie, căptușiți cu pluș pe dinuntru.

   Ce nu mai știe Billy e că soția acestui inspector de poliție este, poate, cea mai responsabilă pentru vacarmul iscat, căci și-a creat cu mulți ani în urmă un obicei, acela de a privi copiii jucându-se în părculeț și de a împărți bomboane.

   Ce nu știa nimeni idn încăpere e că lumea este adesea un loc atât de mic și de înghesuit, iar drumurile vieții sunt atât de întortocheate, încât e imposibil ca, la un moment dat, să nu ne intersectăm pașii cu oameni care, fără să știm, ne-au schimbat destinele.

   - Nu vreau să vin, răspunde Morgan cu vocea sa răgușită. Insist să vin.

   Surprinderea și bucuria de pe chipul lui Billy sunt neprețuite.

   - Mulțumesc, omule! O să se bucure foarte tare, crede-mă. Stai să auzi câte poezii știu, și câte cântece, sunt incredibil de...

   Undeva în dreapta lor, Delilah, Max, Viollet, Harry, Nora și Noel fac cunoștință. O secție de poliție nu e tocmai cel mai potrivit loc în care să se împlinească dorințele de Crăciun, dar locurile sunt doar rame - oamenii sunt cei care alcătuiesc tablourile.

   - Mami, crezi că Max poate veni la noi în seara asta? Acasă la el nu au brad împodobit.

   În privirile pe care Harry și Viollet le schimbă se ascund scuze, rușine, înțelegere și... scântei. Ca acelea care se aprind înte oamenii sortiți să se întâlnească, chiar dacă nu în cea mai bună perioadă a vieții lor. Astfel de scântei rar ne găsesc în cea mai bună perioadă a vieții.

   - Cred că am o idee mai bună, spune Harry, pierzându-se în ochii lui Viollet. Ce ar fi să mergem la noi acasă și să împodobim bradul? Cu toții.

   Tuturor le surâde ideea și, în curând, singurii rămași în secția de poliție au fost Ed, Eddie și Adele.

   Jurnalista se pierduse în gânduri, era dezamăgită de ea însăși. Eddie pornise din nou serialul, avea de gând să vadă întregul sezon, ca să nu îi scape niciun detaliu. Ed își pusese picioarele pe birou, reluând nivelul pe care se chinuia de o săptămână să îl treacă. Niciunul dintre cei doi nu observase că Adele încă nu plecase.

   În cele din urmă, femeia s-a resemnat și a lăsat pe a doua zi gândurole negre, dezamăgirile. Și-a strâns paltonul în jurul taliei și, în drum spre ieșire, a aruncat o privire spre ecranul telefonului lui Ed. Juca și ea Candy Crush, dar nu oricum. Juca atât de bine și de atât de mult timp, încât era adesea nevoită să aștepte lansarea unor noi episoade.

   Dacă Ed ar fi știut asta dinainte, altfel ar fi decurs discuțiile lor.

   - Oh, dă-mi ăla, s-a răstit ea ca atunci când ești nevoit să cedezi impulsului de a-l ajuta pe cel care te-a trimis la închidoase. Nu-mi vine să cred că te chinui la un nivel atât de simplu.

   În mai puțin de 1 minut, nivelul devenise istorie.

   Ed a privit-o înmărmurit, ca pe o zeiță a lumii de acadele și bomboane colorate, ceea ce Adele chiar era.

   - Cum ai făcut asta?

   - A fost unul simplu. Stai să le vezi pe următoarele.

   - Și mai grele?

   - Îhî. Baftă!

   Să spunem că obișnuim să căutăm, în mod inconștient, în oamenii de care ne îndrăgostim tot ceea ce noi nu putem fi. Ei bine, Ed nu putea și nu va putea să fie niciodată vreun zeu al Cand Cruh-ului, așa că, atunci când Adele s-a întors spre ieșire, a simțit că nu trebuie să piardă șansa de a avea lângă el o zeiță.

   - Stai! Vrei să te conduc?

   Un zâmbet pe care Ed nu l-a putut vedea și-a făcut loc pe fața Adelei.

   - Cu mașina de poliție? a întrebat fără să se întoarcă.

   - Ai altă propunere?

   - Am putea merge pe jos.

   Un zâmbet pe care Adele nu l-a putut vedea și-a făcut loc pe fața lui Ed. Bărbatul și-a apucat haina din cuier și i-a ținut ușa jurnalistei pe care ceva mai devreme o acuzase de răpire.

   Singura răpire de care se va face Adele vinovată va fi răpirea inimii lui, dar Ed nu știa încă asta, iar pentru așa ceva nu există legi sau pedepse.

   - Plec în patrulare! i-a strigat lui Eddie, care abia l-a auzit, concentrat fiind pe jaful în plină desfășurare. Și să nu cumva să mai răspunzi la telefon! a mai spus Ed înainte să închidă ușa.

   Nu avea de ce să își facă griji. Se ocupase Maurice de problema telefonului.

   Avea să fie o seară plăcută pentru Ed și Adele. Se asemănau mai mult decât s-ar fi așteptat.

   Miracolul îi atinsese și pe ei, inevitabil. Primiseră acel mic imbold de care avea nevoie. Era de datoria lor să transforme acel imbold într-o călătorie frumoasă în doi. Și, deși nu se pricepeau prea bine la prime întâlniri, erau dispuși să-și acorde altele, ceea ce e suficient pentru a transforma simple scântei într-un foc.

Boboci de sentimente

      Trecuse mult timp de când în casa lui Harry și a lui Max s-a auzit ultima oară atâta hărmălaie.

   - Dă-mi globulețe roșii! Nu acelea, tata. Pe cele mari.

   Două globulețe de dimensiunea mingilor de tenis au zburat prin aer până la Max. Băiatul le-a prins pe amândouă și le-a atârnat de crenguțele foșnitoare ale bradului artificial.

   - Deilah, pui tu mărgelele?

   - Da. Haide, mama, ajută-mă!

   Viollet s-a văzut nevoită să facă piruiete în jurul bradului pentru a aranja șiragul de mărgele în partea de sus a pomului, acolo unde fata nu ajungea.

   Harry încerca să descâlcească o panglică, două... sau trei. Nici el nu-și dădea seama. Erau prea multe capete libere și, cu siguranță, prea multe noduri acolo.

   Noel se lupta de unul singur cu instalația luminoasă. Lipea un fir rupt. Nu era opera lui Maurice, nici nu avea cum să fie. Se mai întâmplă, din când în când, ca firele să se rupă și așa din senin, fără a fi vreun șoarece implicat.

   Nora pregătea ciocolată caldă și ceai în bucătărie. Friptura se încălzea la foc mic în cuptor. Nu își putea șterge de pe față zâmbetul și, sincer, nici nu voia. Nimeni din casă nu voia.

   - Gata! a exclamat Noel, ținând în mâini o grămadă de beculețe colorate care pâlpâiau în ritmul unui colind.

   - Ajută-mă s-o agăț în brad, Delilah!

   Copiii s-au chinuit să așeze la perfecție șiragul de lumini pe crengile de jos, apoi, de la jumătate în sus, sarcina le-a fost cedată lui Harry și lui Viollet.

   Cei doi evitaseră să își adreseze prea multe cuvinte, dar nu fuseseră atât de zgârciți cu privirile. Simțeau amândoi micile impulsuri electrice care luau naștere atunci când se atingeau din întâmplare, însă niciunul dintre ei nu era pregătit să recunoască. Amândoi simțeau că e prea devreme. Și amândoi se înșelau.

   - Ciocolata e gata! a strigat Nora, ducând în brațe o tavă plină de căni.

   Copiii s-au năpustit asupra ei și au ales cele mai colorate căni. Harry s-a întins după aceeași cană ca și Viollet. Degetele lor s-au atins, furnicături firave le-au gâdilat pielea, iar obrajii s-au îmbujorat.

   Norei nu i-au scăpat scuzele, bâlbâielile, roșeața pielii sau stângăcia de care dădea dovadă un bărbat hotărât și precis ca Harry. Nici lui Noel nu i-au scăpat, dar a preferat să lase momentele să curgă firesc, deși îi veneau în minte câteva glume nevinovate cu subînțeles.

   Au privit cu toții bradul împodobit cu mândrie, mai puțin Delilah, al cărei spirit perfecționist nu a fost pe deplin mulțumit. După aceea au luat cina din Ajun împreună și au sporovăit despre peripețiile prin care trecuseră.

   Au glumit, au râs, s-au simțit bine și au mai făcut ceva. Au legat noduri, din acelea nevăzute, pe care e greu să le dezlegi, dar nu imposibil, dacă ții morțiș să o faci.

   Târziu, când ceasul trecuse deja de miezul nopții, au mers cu toții la culcare. Harry a insistat ca invitații să rămână peste noapte în camerele pentru oaspeți. Așa ar fi făcut orice gazdă bună. Așa ar fi făcut Amanda.

   Viollet, Delilah și Noel nu s-au împotrivit.

   Înainte să adormă, fiecare dintre ei s-a lăsat în voia gândurilor.

   Nora era fericită, atât de fericită încât avea să adoarmă și să se trezească a doua zi cu zâmbetul pe buze. Fusese o zi încărcată pentru ea, și nu doar pentru că avusese de pregătit o sumedenie de mâncăruri. Fusese o zi încărcată pentru că se simțise dărâmată, apoi se simțise reclădită, iar la final ajunsese să se simtă într-un fel în care nu se mai simțise niciodată. Întreagă.

   Harry priva cu insistență tavanul, parcă așteptând să pice de acolo răspunsuri pentru frământările sale. Și-ar fi dorit atât de mult ca Amanda să fie lângă el, să pună ea capăt gândurilor sale. Dar Amanda se stinsese și luase cu ea o bună parte din el.

   Cu toate acestea, și el începuse să se simtă mai puțin incomplet în acea zi, încă din clipa în care o pereche de ochi cu reflexii violet îl făcuseră să-și înghită cuvintele. Era greșit? Harry nu știa. Simțea că e nefiresc să se aprindă în el dorințe pentru o altă femeie atât de devreme, la doar un an de la moartea Amandei. Apoi și-a amintit că între firesc și nefiresc e o linie atât de subțire, încât e aproape imposibil să le deosebești, câteodată. Când somnul l-a furat, era hotărât să lase viața să decidă în locul său, era hotărât să ofere șansele pe care le putea el oferi și să trăiască totul așa cum îi era dat, fără a se împotrivi.

   În camera de alături, o mamă și o fiică se țineau în brațe.
   Mama luase o decizie pe care o amânase ani întregi. Închisese o ușă. Închisese acea ușă pe care o lăsase în permanență deschisă pentru u bărbat care nu a intenționat niciodată să se întoarcă.

   Fiica semna în gând un șir de mulțumiri. Le mulțumea lui Dumnezeu, lui Moș Crăciun și stelelor căzătoare că îi făcuseră mama fericită. Nu știa care dintre ei era responsabil, nici nu conta. Ce conta era fericirea lui Viollet, iar Delilah știa că acum era fericită, văzuse cum îi străluceau ochii atunci când simțise pe piele atingerea privirlor unui anumit bărbat. Se hotărâse să îi mai scrie Moșului și anul viitor, să ceară, poate, ceva mai simplu - un jurnal sau o păpușă de porțelan. Nu voia să forțeze nota.

   Într-o cameră din capătul coridorului, Noel avea o revelație. Își dădea seama, în sfârșit, cât se amărâse timp de 20 de ani făcând comparații care nu își aveau rostul.

   Abia acolo, în dormitorul lipsit de amintirea Laurei, Noel accepta că viața cu ea fusese frumoasă, dar nu fusese pe deplin fericită. Se plăcuseră mult unul pe celălalt și împărțiseră o prietenie frumoasă, dar între prietenie și dragoste e o linie. Oricât de subțire ar fi, ea rămâne totuși o graniță pe care ei nu o trecuseră.

   Laura luase decizia corectă. Noel abia acum înțelegea. Așa era el, se prindea mai greu, câteodată.

   O singură lumină rămăsese aprinsă la etajul casei. Cea din camera lui Max.

   Băiatul stătea aplecat deasupra biroului și îi povestea mamei sale, cu lacrimi în ochi, ce cadou frumos primise de Crăciun.

   „Bună, mama!

   Îmi pare rău că îți scriu atât de târziu, dar ai zis că o pot face oricând. Așa că asta fac.

   A fost o zi pe cinste, așa-i?

   Regret că nu ai fost și tu aici, mama! Regret foarte mult!! Știu că „Viața se ține în borcane, Maxi, la fel ca dulceața. Ale unora sunt mai mici, ale altora sunt mai mari, iar odată și odată, toate se golesc.” Știu că-i așa, dar tu erau dulceața mea preferată și mi-ar fi plăcut să ai un borcan mai mare pentru viața ta. Cel mai mare borcan.

   Presupun că știi deja tot ce s-a întâmplat și sper că nu te-ai supărat că am ajuns la închisoare la 9 ani. Nu puteam să-l las singur acolo pe tata. Chiar dacă am zis că e mincinos, a venit să petrecem Crăciunul împreună. Și îl iubesc. Și el e dulceața mea preferată.

   Nu puteam s-o las singură nici pe Delilah. Ce părere ai despre ea? Mie îmi place. E o fată pe cinste. Îți seamănă puțin. Și ea se uită la filme cu autoboți. Cred că suntem prieteni acum sau poate...

   Mama, să știi că doamna Walker Nora s-a înșelat atunci când a spus că „Cea mai ușoară cale să scapi de o problemă e să nu dai de ea niciodată. Dar dacă totuși ți se aruncă înainte, atunci nu-ți rămâne decât să fugi.”

   Să fugi nu e o soluție. Eu am fugit, iar la finalul zilei m-am întors de unde am plecat, adică înapoi acasă, doar că problemele mele nu dispăruseră. Ce-i drept, păreau mai mici. Ceea ce înseamnă că poate Nora nu s-a înșelat în totalitate. O să aflăm.

   Prefer, însă, soluția lui Delilah. Ea nu fuge de probleme. Improvizează un slogan, își face o pancartă și protestează împotriva tuturor, ceea ce e foarte tare. Așa ar trebui să facem cu toții, să luptăm cu problemele, nu să fugim de ele.
   Totuși, Nora a avut cu siguranță dreptate atunci când a spus că „O familie înseamnă cel puțin doi oameni care se iubesc”. O iubesc pe Nora, așa că formăm împreună o familie. Îl iubesc pe tata și cred că suntem încă o familie, chiar și fără tine, chiar dacă tu ești numai cu sufletul lână noi. Familia lui Delilah e formată tot din doi oameni, ea și Viollet, mama ei, care e foarte drăguță. Voi două v-ați fi înțeles foarte bine. Mi-a ciufulit părul așa cum făceai tu și m-a sărutat de noapte bună înainte să meargă la culcare. Îmbrățișările ei seamănă cu ale tale și ale Norei.

   Asta înseamnă că am putea să formăm o familie?

   Cred că Noel și Nora vor forma în curând una. Îmi place Noel. Spune mereu glume și ne face pe toți să râdem până ne iese ceaiul pe nas. Iar Nora zâmbește și își coboară privirea de fiecare dată când o întâlnește pe a lui. I-am văzut în capăt coridorului, acolo unde lumina nu ajunge prea bine, se îmbrățișau strâns, ca atunci când ne spunem lucruri fără să folosim cuvinte. Mă întreb ce își spuneau.

   Și mă mai întreb ceva. Dacă eu și Nora formăm o familie, iar Noraa va forma o familie cu Noel, înseamnă că eu și Noel vom forma o familie? Dacă eu și Delilah vom forma o familie asta înseamnă că mama ei va fi și mama mea sau că tata va fi și tatăl ei? Știi, Delilah nu a avut niciodată un tată. Cred că i-ar plăcea unul.

   Dacă e așa cum cred eu, atunci vom fi cu toții o mare familie. Îmi plac familiile mari. Îmi plac oamenii care se iubesc.

   Toată lumea ar putea fi o mare familie. Nora a spus doar „cel puțin”, nu a spus și „cel mult”. Ceea ce e bine, pentru că nu ar trebui să existe o limită pentru oamenii pe care îi iubim.

   Sper că Știu că nu te superi că mă gândesc la alți oameni ca la o familie. Nu înseamnă că te voi uita sau că te voi iubi mai puțin. Pentru că nu o voi face. Dar e mai ușor așa. E mai ușor să te regăsești când ai mai multe repere. Și e mai greu să te rătăcești.

   Sincer, momentan nu mai vreau să mă rătăcesc. Fără supărare, mama.

   Se pare că, până la urmă, Moș Crăciun și-a făcut treaba anul acesta. Ne-a lăsat să plecăm din închisoare. Și mi-a oferit o familie. Sau mai multe care, într-o zi, poate că vor forma una singură.

   Poate îi plac provocările. Sau poate a simțit că e ultima șansă pe care i-o ofer. Nu sunt sigur.

   Mă voi gândi la ceva mai intrigant entru anul viitor.

   Te țin la curent.

   Te iubesc, mama! Mult de tot.

   Și sper că ești fericită.

   La fel de fericită cum sunt și eu.

   Max.

   P.S. Crăciun fericit, mama!”

      Cerneala era ștearsă pe foaie de mâna băiatului, iar pe alocuri se întindea în flori albăstrui.

   Așa se întâmplă de obicei când cerneala și lacrimile se întâlnesc, înfloresc bocori de sentimente.

   Max a privit pe fereastră în timp ce împăturea scrisoarea și așeza instrumentele de scris la locurile lor. A oftat, făcând acei ani pe care îi simțise în plus să dispară, și s-a băgat în pat.

   A adormit înainte ca alte gânduri complicate să îl mai cuprindă. S-a lăsat purtat de vise dulci și de amintiri frumoase, simțind, undeva în sufletul său, că tocmai se înfăptuise un miracol.

O dimineață de Crăciun obișnuită

      Noel a intrat în casă, scuturându-și bine ghetele de zăpadă. Ninsese atât de mult peste noapte încât se blocaseră străzile.

   - Unde ai fost? l-a certat Nora cu bucurie în glas.

   - Avam nevoie de o plimbare, s-a scuzat el.

   Și-a scos haina groasă și s-a așezat la masă lângă ceilalți. Era singurul care nu purta pijamale.

   O sumedenie de bunătăți apetisante se întindeau înaintea lor. Nora se întrecuse pe ea însăși. Poate și pentru că avusese parte de ajutorul lui Viollet.

   - Cum e zăpada? a vrut Delilah să știe.

   Li se promisese că pot ieși afară la joacă doar după micul-dejun și după ce își desfac darurile. Avusese Harry grijă să procure câteva cadouri în ultimul moment.

   - La fel de rece cum ți-o amintești, dulceață. Și la fel de minunată.

   - Super!

   Copiii s-au grăbit să termine de mâncat și au zbughit-o în camera de zi.

   - Hei, nu deschideți niciun cadou fără noi, da? a strigat Viollet după ei.

   - Nu mai au răbdare, i-a scuzat Harry.

   - Da... Azi nu mai au răbdare să aștepte deschiderea cadourilor, iar mâine nu mai au răbdare să-ți explice care e treaba cu noua tehnologie, nu?

   - Știu ce zici. Cresc repede.

   - Prea repede.

   Viollet l-a privit peste masă în felul acela în care se privesc părinții luați pe nepregătite de trecerea timpului.

   Harry și-a întins mâna până la a ei, acoperind-o într-un gest de solidaritate și, poate, de ceva mai mult decât atât.

   Nora s-a întors să mai caute ceva prin frigider, nu știa nici ea ce, iar Noel s-a concentrat pe omleta cu șuncă din farfurie. Era cea mai bună și mai interesantă omletă cu șuncă pe care o mâncase vreodată.

   Atingerea lui Harry a făcut-o pe Viollet să se fâstâcească, dar nu și-a retras mâna și nu a coborât privirea. Cu o seară în urmă închisese o ușă. Și tot atunci deschisese o alta. Dacă Harry era hotărât să pășească prin acea ușă, ea nu avea să se împotrivească.

   - Ma-maaa! E un cadou și pentru tine aici. Vino!

   - Venim! a strigat Viollet, știind că asediul de chemări avea să fie din ce în ce mai aprig.

   - Mergeți, dragilor, rămânem eu și Noel să strângem aici.

   Urechile bărbatului s-au înroșit, iar obrajii Norei s-au colorat în aceaași nuanță. Harry și Viollet nu au protestat, anticipând amândoi mai multe decât se spuseseră.

   În camera de zi era mare agitație.

   Delilah și Max scuturau în toate direcțiile cutiile de cadouri, încercând să ghicească ce se află înăuntru. Ollie alerga plictisit pe roata scârțâitoare din cușcă.

   Viollet s-a sprijinit de tocul ușii, iar Harry, aparent întâmplător, s-a oprit atât de aproape încât îi atingea spatele cu pieptul său.

   - Tata, putem deschide acum?

   - Sigur. De ce nu!

   În secunda următoare au început să zboare și să foșnească hârtii peste tot. Singurul care știa ce se ascunde sub ambalajele colorate era Harry.

   - Nu pot să cred! Cronicile din Narnia!

   Delilah era emoționată până la lacrimi. Cronicile din Narnia era următoarea serie pe care plănuia să o citească. Și-o dorea foarte mult.

   - Mama, cum ai știut?

   - Nu-s eu responsabilă, scumpo.

   - Siguur că nu.

   - Pe cuvânt!

   - O dronă! a strigat Max, suficient de tare cât să cadă zăpada de pe acoperiș. Dar nu ți-am spus niciodată că vreau o dronă.

   Harry și-a pus o mână pe umărul lui Viollet și i-a făcut cu ochiul lui Max.

   - Atunci presupun că e un cadou de la Moșul.

   - Sunt cadouri și pentru voi. Uite!

   Vocea fetei crescuse atât de mult, încât se subțiase, devenind un chițăit dulce.
   Luminile bradului dansau nestingherite în ritmul muzicii, zăpada care încă mai cădea din cer se aduna pe pervaz, iar mirosul de tartă cu portocale umplea întreaga casă.

   Nora și Noel s-au strecurat pe lângă trupurile lipite ale lui Harry și Viollet. Au luat loc pe canapea, primind cu entuziasm cutiile pe care copiii le înmânau tuturor.

   - E unul și pentru mine? s-a mirat Harry.

   - E unul pentru fiecare, i-a răspuns fata, zâmbind cu gura până la urechi.

   Nora a găsit sub hârtia cu reni o carte de bucate cu coperți cartonate. Nu spusese nimănui că și-o dorește, așa că cel care o alesese ori avusese noroc, ori fusese extrem de inspirat.

   - Nici nu știu cui să mulțumesc, s-a scuzat, fiind extrem de emoționată.

   - Moșului, bineînțeles, i-a răspuns Delilah, îmbrățișând-o.

   Ei îi plăceau foarte, foarte mult îmbrățișările.

   Noel era vădit surprins de simplul fapt că primise un cadou. Nu se gândise nimeni să îi ofere unul de mult, mult timp. A desfăcut cu grijă și minuțiozitate hârtia albastră cu fulgi albi de nea, de parcă s-ar fi gândit să o mai folosească și cu altă ocazie, a desfăcut capacul cutiei și a rămas fără grai.

   - Nu îmi vine să... Asta e...

   În cutia lui Noel se afla o nouă ofertă de muncă, una care nu promitea să-i ocupe timpul, căci Noel nu mai avea nevoie să își țină gândurile ocupate, scăpase de acele gânduri, ci una care să îl facă să se simtă în continuare util, căci de asta avea el nevoie, de fapt.

   „Pentru un nou început”, scria pe bilețelul de deasupra.

   Harry nu se pricepea la multe lucruri. Nu se pricepea să repare instalații luminoase de Crăciun sau să își țină promisiunile făcute fiului său. Nu se pricepea să îmbrace haina croită prea mare de părinte mereu la datorie. Nu se pricepea să ia atitudine în fața polițiștilor și nici la prime întâlniri nu se pricepea, ajungea de fiecare dată să calce pe nervii femeilor care îi intrau sub piele. Dar, cu siguranță, Harry se pricepea la cadouri.

   - Rândul tău, mama!

   Viollet s-a uitat la cutiuța din mâinile ei, bănuind ce ar fi putut să se ascundă acolo. Harry s-a apropiat și mai mult, privind peste umărul ei. Femeia a rupt hârtia numaidecât, ajungând imediat la cutiuța aurie pe care a desfăcut-o în grabă.

   - Doamne... E...

   - Îți place? a întrebat Harry foarte aproape de urechea ei.

   - E... minunată.

   - Vreau să văd și eu!

   A scos brățara din cutie și i-a înmânat-o copilei. Patru firișoare de aur se împleteau într-un spic elegant și se întâlneau la mijloc, formând un semn al infinitului pe suprafața căruia străluceau pietricele micuțe.

   - Îmi dai voie?

   Harry i se adresase fetei, nicidecum mamei. Delilah a înapoiat brățara și i-a făcut bărbatului cu ochiu. Știa ea de ce. El i-a răspuns în același fel, pentru că și el știa.

   Degetele i-au tremurat pe închizătoare. Dacă ar fi vorbit, i-ar fi tremurat și vocea. Însă nu avea nevoie de cuvinte. Tot ce ar fi vrut să spună se afla deja în ochii săi. Iar Viollet știa să citească acei ochi.

   - Tată, e rândul tău.

   Cadoul lui Harry era, de fapt, un plic, unul cu margini aurite, împrumutat în acea dimineață de la Max.

   Copiii se postaseră în fața celor doi, așteptând curioși reacția bărbatului. Noel și Nora stăteau unul lângă altul pe canapea, minunându-se de cât de frumoși arătau cei patru împreună.

   Harry a scos din plic o bucățică de hârtie cartonată de mărimea unei cărți de vizită. Un scris frumos și rotund de mână umplea acea bucată de hârtie.

   „Voucher de îmbrățișări.

   Beneficiarul acestui cadou va primi 10 (zece) îmbrățișări de la Viollet și 20 (douăzeci) de la Delilah.

   *Îmbrățișările sunt balabile 1 an, până la următorul Crăciun, și ot fi revendicate la pachet sau una câte una.”

   Strălucirea din ochii lui Harry era grăitoare. Probabil singurul lucru care îi lipsea cu adevărat erau îmbrățișările. Iar așa ceva nu se cumpără de la magazin.

   - Pot primi o îmbrățișare acum? a spus deschizându-și larg brațele.

   - Bineînțeles! a exclamat Delilah.

   Fata s-a aruncat în brațele lui Harry care deja o cuprinseseră pe Viollet, iar Max a urmat-o imediat. Nu-și dădeau încă seama, dar formau o familie.

   - Cine vrea să meargă afară la joacă? a întrebat Viollet prinsă la mijloc între Harry și copii.

   Cu toții voiau.

   Au îmbrăcat gecile și paltoanele peste pijamale și au ieșit în ninsoarea deasă de afară. Delilah voia să facă îngeri de zăpadă. Max începuse să-și construiască o fortăreață. Nora și Noel simțeau nevoia să facă o plimbare doar ei, căci așa sunt oamenii de vârsta lor, gesturile de afecțiune îi rușinează atunci când se întâmplă în preajma altor oameni.

   Harry și-a ridicat gulerul paltonului, în timp ce aștepta ca Viollet să coboare treptele de la intrare.

   - Nu vrei să ni te alături?

   - Poate în câteva minute.

   Își dorea să imortalizeze în memorie momentele acelea, să le păstreze pentru ea într-un loc în care obișnuia să se întoarcă atunci când simțea că viața îi e dată peste cap.

   - Azi nu mai au răbdare să aștepte deschiderea cadourilor, iar mâine nu mai au răbdare să-ți explice care e treaba cu noua tehnologie, tu ai spus-o. Atunci haide să ne bucurăm de momentele astea cât încă le avem. Ce zici?

   Viollet nu știa ce să zică. I-ar fi plăcut să existe un ghid sau o școală care să o învețe ce trebuia să facă atunci când viața ia o întorsătură mai... altfel.

   Ezitarea ei nu l-a descurajat pe Harry. A urcat cele 6 trepte din numai doi pași. A privit-o în ochi pe Viollet, fețele lor erau atât de aproape încât simțeau fierbințeala respirației celuilalt.

   - Deci?

   - Eu...

   - Așa ziceam și eu.

   A luat-o pe sus înainte ca ea să-și dea seama. Era ușoară ca o pană, iar părul îi mirosea a tartă de portocale.

   - Lasă-mă jos!

   Delilah și-a ridicat capul din zăpadă, auzind protestele și râsetele mamei sale. S-a simțit într-un fel în care nu se mai simțise niciodată, văzând-o în brațele bărbatului. Era frumos acel sentiment greu de explicat. Era nespus de frumos.

   Lui Max i-a scăpat din mână bulgărele pe care îl meșterea. Îl mai văzuse pe tatăl său atât de fericit. De fiecare dată când se afla în preajma mamei sale. Pentru o secundă, s-a simțit nedreptățit, a simțit că și Amandei i se făcea o nedreptate, apoi și-a dat seama că e firesc ce se întâmplă, că viața merge înainte. Știa că pe mama lui nu o va putea înlocui nimeni. Știa că nimeni nu avea să fie ca ea. Dar mai știa și că Viollet nu va vrea niciodată să o înlocuiască, poate doar să o suplinească așa cum putea, înțelesese asta cu o seară în urmă, când îl tratase ca pe propriul său copil.

   Așa se încheie miracolele de Crăciun - la joacă, în zăpadă, cu râsete și bucurie. Cum e și firesc să se întâmple.

   Crăciunul viitor avea să îi găsească tot împreună, cu multe planuri în minte și numeroase promisiuni făcute. Crăciunul viitor le pregătea și el surprize, dar asta e o altă poveste, pe care o vom afla, poate, cândva.

   În acea seară, când a ajuns acasă, Delilah a găsit la intrare o scrisoare pe care a ascuns-o la spate, ca să nu o vadă mama sa. Îi aparținea doar ei, fiind un răspuns pe care, deși nu fusese sigură, îl aștepta.

   S-a uitat la crenguța de vâsc cu dezamăgire și i-a părut rău că nu fusese atât de norocoasă să se sărute cineva sub ea. Nu încă. Dar mai era timp și, cu siguranță, mai existau și alte crenguțe de vâsc.

   Înainte de culcare, în camera sa, după ce Viollet a sărutat-o pe frunte și i-a urat noapte bună, după ce Delilah s-a asigurat că mama sa adormise, a aprins veioza, a deschis cu grijă plicul, ca nu cumva să rupă conținutul, a scos de acolo o punguță cu câteva semințe la care s-a uitat lung, încercând să le ghicească scopul, apoi a despăturit coala de hârtie.

   „Dragă Delilah,

   Încep prin a-ți spune că apreciez maturitatea cu care privești viața și faptul că înțelegi atât de bine concepte complicate precum „sclavia” sau „răpirea”. Te asigur că Moșul nu se ocupă cu niciuna dintre aceste două „îndeletniciri” și că se străduiește din răsputeri să fie un om corect și cinstit, așa cum se așteaptă să fie toți cei care îi trimit dorințe. Și nu numai.

   Îmi pare rău să aud că o fată atât de specială ca tine a renunțat să mai creadă în magie și că a ales, în schimb, să creadă în știință. Nu e nimic rău în a crede în știință, ba dimpotrivă, e chiar foarte bine, dar e greșit să crezi că magia și știința se exclud. Pentru că nu e așa. Nu, draga mea, nu e deloc așa.

   Știința ne explică și ne ajută să înțelegem acel mecanism care pune lumea în mișcare. Ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine și pe cei din jur. Știința ne călăuzește pașii, ne deschide căi, ne deschide ochii.

   Magia e ca uleiul. Unge acest mecanism. Ne călăuzește sufletele și ne deschide inimile.

   În plus, cum poți să îi scrii Moșului și să pretinzi că nu mai crezi în magie? E o minciună. E o minciună pentru care sunt, totuși, dispus să te iert căci, deși ai scris-o, n-ai crezut-o niciodată cu adevărat.

   Acum, trecând la lucruri mai serioase, aș vrea să îți spun că îmi pare extrem de rău pentru dorința de anul trecut, însă n-am să-mi cer iertare pentru faptul că nu amîndeplinit-o.

   Vezi tu, îți vei da seama pe parcursul vieții că ceea ce ne dorim nu e întotdeauna și ceea ce avem nevoie. Îți vei da seama că nu poți forța pe nimeni să îți rămână alături dacă nu își dorește singur să o facă, dacă nu simte că trebuie să o facă. Și, poate, îți vei da seama că absența unui om care nu și-a dorit să-ți fie alături nu e un capăt de lume, chiar și atunci când acel om se întâmplă să îți fie părinte. Poate nu se va potrivi nimeni perfect în locul liber lăsat de el, dar cineva, cumva, se va potrivi, la un moment dat.

   Un om care nu se potrivește perfect într-un loc, e mai bun decât un loc liber. Pe cuvânt!

   Și îți spun un mic secret. Câteodată, cei care îndrăznesc să completeze acele locuri libere din sufletele noastre nu se potrivesc nu pentru că sunt „mai puțin”, ci pentru că sunt „mai mult”. Dar găsesc ei o cale să se înghesuie.

   În ceea ce privește dorința de anul acesta, să știi că am avut ceva de furcă, dar am fost ajutat din plin, iar în cele din urmă cred că a ieșit bine. Am văzut amândoi bobocii din privirile mamei tale, așa-i?

   Și că tot veni vorba despre boboci și fericire...

   Te vei întreba, probabil, de ce ți-am pus semințe împreună cu această scrisoare. Iar răspunsul e: pentru că fericirea să întâmplă să fie o sămânță.

   Fericirea e o sămânță pe care mai întâi trebuie să o sădești în sufletul tău sau în sufletele celorlalți, apoi trebuie să o îngrijești cu multă iubire și simț de răspundere. Sădită în sufletele potrivite și îngrijită cum se cuvine, ea crește, ajungând să înflorească. Și, Doamne, ce flori frumoase mai are! Și ce parfum minunat au aceste flori!

   Din păcate, ca oricare altă floare de pe lume, fericirea se ofilește și ea, căci acesta este ciclul firesc al tuturor celor vii. Dar să nu te întristeze și să nu ți se pară nedrept. Să nu te descurajezi. Pentru că, vezi tu, orice floare care s-a ofilit mai lasă în urma ei, pe lângă amintiri colorate și parfumate, încă ceva.

   Semințe.

   Adună acele semințe și sădește-le din nou. Îngrijește-le iarăși, la fel de bine. Apoi bucură-te de florile lor minunate. Fă asta pentru tot restul vieții și nu îți va lipsi niciodată o fărâmă de fericire.

   Cred că deja s-au sădit multe semințe în sufletul tău. Ai grijă de ele. Tocmai de aceea, semințele trimise de mine nu sunt de fericire, ci de flori de nu-mă-uita.

   Vreau să le sădești și să îți amintești mereu că magia există, deși e un lucru nevăzut și aparent lipsit de importanță. Magia există și e mai puternică decât am putea noi să ne imaginăm. Nu e puternică în felul în care, poate, încearcă alții să ne convingă că e. Magia e puternică... altfel. Îți vei da seama mai târziu.

   Și nu uita! Magia, la fel ca Moș Crăciun, le răspunde numai acelora care cred în ea.

   Crăciun fericit, Delilah!

   Un bărbat numit Crăciun!

   Ho! Ho! Ho!”

   Delilah a strâns scrisoarea la piept, încercând să-și strunească lacrimile încolțite în ochi.

   Știa cine o scrisese, de fapt. Expeditorul ei era, într-adevăr, un bărbat numit Crăciun, dar nu acel bărbat numit Crăciun la care ar fi oricine tentat să se gândească. Ce-i drept, identitatea expeditorului conta mai puțin, ceea ce conta, de fapt, erau cuvintele sale, iar cuvintele... O atinseseră în suflet.

   A împăturit cu atenție scrisoarea și a pus-o cu grijă în sertarul noptierei. Avea să o păstreze pentru mult, mult timp, ca să își poată aminti mereu de fetița care a crezut în Moș Crăciun, de fetița care a învățat în noaptea de Crăciun că știința și magia nu se exclud, ci se completează reciproc și, nu în ultimul rând, de fetița care și-a promis că va planta mereu în sufletul său și în sufletele celor dragi, semințe de fericire.

   S-a cuibărit la pieptul mamei sale în liniște și a adormit, gândindu-se la miracole, pentru că, orice s-ar spune, lui Delilah i s-a întâmplat un miracol. Și nu doar ei, căci așa funcționează miracolele - ating ami mulți oameni deodată.

   Povestea acestui miracol a ajuns la sfârșit, așa cum e firesc să se întâmple, dar nu înainte de a mai spune că alte miracole se întâmplă în fiecare zi în jurul nostru și că sunt la fel de minunate. Trebuie doar să credem în ele, să ne deschidem larg ochii și mai ales sufletele, pentru a le putea vedea.

                    SFÂRȘIT