Dacă e să trădez, Elizabeth Renier

 ...................................................

2-3

      Ieșind din casă pe o ușă lăturalnică, ajunse în grădină. Așa cum făcea întotdeauna când era tulburată, se duse la capelă.

   Mai târziu, știu că Miles va fi acolo, privind râul.

   Se opri brusc, mișcând o piatră care-i trăda prezența. El se apropie și spune grav:

   - E mai mult decât speram, să vorbim între patru ochi. Dacă aș putea întoarce timpul înapoi cu două zile... Dacă atunci când te-am văzut îngenunchind în fața altarului, aș fi plecat...

   Își duse o mână la frunte.

   - Nu voiam să aduc nefericirea în această casă. Am sperat să nu afle căpitanul Penwarden despre politica mea. Acum înțeleg dezamăgirea pe care i-am produs-o. Dar tu... Tu ești prea tânără să te preocupe politica. Ce-am făcut să te nemulțumesc?

   Aroganța îi dispăruse. Ochii lui erau triști. Acum că era înfrânt și părăsea Trendarrow, nu-l mai ura.

   - Nu persoana ta m-a nemulțumit, ci scopul venirii tale aici.

   - Nu înțeleg.

   - Ai încercat să mă prazi de ceea ce am mai scump.

   Încruntându-se, Miles repetă:

   - Nu înțeleg, domniță.

   Aerul lui de inocență o făcu să se indigneze:

   - Nu ai destul pământ, de ce ai încercat să-mi iei Trendarrow?

   Se încruntă și mai tare. Uimirea din ochii lui părea veritabilă.

   - Ce te face să crezi că doresc Trendarrow? Cum ar putea să-mi treacă prin gând să-ți iau căminul?

   Ezită, hotărârea ei risipindu-se în fața expresiei tulburate a feței lui. Miles făcu un pas spre ea și spuse:

   - Verișoară Caroline, aceasta ar putea fi ultima dată când vorbim. Hai să încercăm să rezolvăm neînțelegerile noastre.

   Deschise ușa capelei.

   - Aceasta e o casă a Domnului și în ea, adevărul va triumfa.

   Cu reținere intră înaintea lui în capelă. Înăuntru, lumina era slabă. Se așezară pe o bancă. Caroline parcă visa, totuși, în acest loc, ca întotdeauna, își găsea pacea interioară.

   - Acum te rog, spune-mi ce rău ți-am făcut, verișoară?

   - Nu sunt verișoara ta, domnule Courtenay. Nu ți-a spus ta... căpitanul Penwarden asta?

   Perplex, Miles dădu din cap că nu.

   - Atunci, să-ți explic.

   Ascultă povestea ei fără s-o întrerupă. După ce termină, el tăcu un timp. Apoi spuse blând:

   - Acum înțeleg de ce te-a deranjat venirea mea. Dar totuși, cum ai crezut că pot fi atât de crud cu tine? Sau că tatăl tău, a cărui lume se învârte în jurul tău, ți-ar putea face asta?

   - Ce altceva puteam să cred? Nu am dreptate? Noaptea trecută, când a venit notarul, nu și-a schimbat testamentul în favoarea ta?

   - Asta voia. Dar tu nu aveai de ce suferi.

   - Tata și-ar fi încălcat promisiunea, mi-ar fi luat Trendarrow! Și spui că nu aveam de ce suferi!

   Miles îi luă mâinile în ale sale.

   - Calmează-te, micuțo. Nu aveam intenția să-ți iau Trendarrow. Unchiul meu a propus...

   Tonul lui o făcea să vrea să protesteze și mai mult. Miles îi duse un deget pe buze.

   - Stai liniștită și ascultă. Căpitanul Penwarden a declarat că nu ți-ar putea lua casa și moșia, căci te iubește. A adăugat doar o clauză în testament că dacă mori înaintea lui, sau fără moștenitori, Trendarrow va fi al meu.

   Caroline făcu ochii mari. Îi venea să cadă în genunchi chiar atunci și să ceară iertare că se îndoise de tatăl ei.

   El nu voise nicio clipă s-o dezmoștenească. Nici măcar nu-i spusese nepotului său că nu era fiica lui naturală. Oare de ce nu avusese încredere în el? În loc de asta, îi răsplătise dragostea cu suspiciune și reproș.

   Văzând-o tulburată, Miles continuă:

   - Când unchiul Nicholas a făcut această sugestie, am spus ceea ce voiam să evit. Deși voiam o moșie în Anglia, nu puteam accepta nici cea mai îndepărtată posibilitate ca Trendarrow să-mi aparțină.

   Se ridică, sprijinindu-se de banca din față și privi fereastra de deasupra altarului.

   - Bănuiesc că l-aș fi bucurat dacă aș fi tăcut, căci nu e normal ca tu să mori înaintea lui sau să nu faci copii. Totuși, mi-am ascultat conștiința.

   - Și i-ai spus că ești un dușman, un antiregalist?

   - Nu e atât de simplu, spuse el, întorcându-se spre ea. Nu sunt dușmanul nimănui deocamdată. Vrem doar să fim tratați ca oameni liberi, săă ridicăm propriile taxe, să ne facem propriile legi. Politica de succes din Anglia nu poate fi aplicată în America, o țară tânără care vrea progresul. Ești prea tânără să-ți pot explica.

   Ridicându-se, Caroline spuse rece:

   - Deși sunt tânără și proastă, nu consider că acesta e locul să-mi împărtășești ereziile tale. Îți amintesc, această capelă a fost construită de către un bărbat care și-ar fi dat viața pentru regalitate.

   - Crezi că o spurc cu prezența mea? În fața lui Dumnezeu, cred că opiniile mele, acțiunile mele, sunt la fel de onorabile. Îmi risc viața pentru cauza americană la fel cum Harry Penwarden și-a riscat-o pentru Charles I.

   Caroline se opri în ușă, întrebând peste umăr:

   - Deci ai dușmani în Anglia, cum a sugerat servitorul ieri?

   Zâmbi trist.

   - Nu mă aștept să găsesc doar prieteni în Londra. Sunt și trădători printre noi.

   - Trădători? E un cuvânt groaznic.

   O urmă afară, închizând ușa cu grijă.

   - Atunci, uită și uită-mă. Nu, nu pe mine, ci ceea ce reprezint în ochii tăi. Adu-ți aminte de mine din când în când dacă vrei, ca despre un om care vrea să îndeplinească un vis. Și în schimb a găsit alt vis, frumos, dar imposibil, și a văzut chiar și soarele strălucind mai tare când ai crezut că sunt altcineva.

   Caroline stătea nemișcată pe poteca îngustă de deasupra râului. Nu se auzea niciun alt sunet pentru ea, decât vocea lui plină de dorință.

   Parcă era într-un vis. Știa că râul se zbătea la baza stâncii, simțea porumbeii gângurind în grădină. Simțea poteca sub picioare, piatra aspră a zidului capelei sub degetele ei. Restul era ca un vis.

   Miles o privea în ochi. Își ridică brațele spre ea.

   Ea se apropie, condusă de o voință care nu părea a ei, simțind că soarta adusese ceea ce avea să se întâmple.

   Se auzi un strigăt aspru printre copaci, rupând vraja. Caroline privi peste râu, de unde venise sunetul.
   Un bărbat conducea doi boi la o baltă, un câine lătra la picioarele lui. Strigă un salut în timp ce o barcă se apropie. Lumea zilnică o cuprindea, lumea pe care o cunoștea, sigură și liniștită.

   Tremură gândindu-se ce nebunie era să facă. Evitând privirea lui Miles, spuse:

   - M-ai mințit că motivele tale au fost cele mai nobile. E adevărat că, refuzându-ți-se moștenirea, orgoliul te-a împins să refuzi și clauza aceea?

   Miles îi prinse mâna și-i ridică bărbia, obligând-o să-l privească în ochi.

   - Tot mai ești suspicioasă. Chiar dacă ți-am spus în fața lui Dumnezeu că nu doresc Trendarrow, sau să te rănesc?

   Timothy nu-i vorbise niciodată așa, nici n-o strânsese de mână.

   - Cum îndrăznești? spuse ea mânioasă.

   - Tu îndrăznești, domniță. Să faci ceea ce n-a mai făcut nimeni. Să spui că sunt mincinos. Și doar o clipă după ce era.... Și ce mai contează?

   Își frecă încheietura mâinii pe când el se îndepărtă și privi râul. Umerii îi căzuseră, mâinile îi atârnau pe lângă corp. Carolinei îi trecu supărarea. În loc, simți tristețe și dor. Își împreună mâinile, stăpânindu-se să nu-l atingă.

   În cele din urmă spuse:

   - Aveam toate motivele să cred că voiai să capeți Trendarrow. Căci tu însuți ai admis asta.

   - Cum adică?

   - Vorbeam lângă eleșteul cu nuferi. Ai spus: „Cu timpul, voi găsi o soție care să-mi dea un fiu pentru Trendarrow-ul meu”.

   Era șocat, apoi înțelese:

   - Nu mă refeream la acest Trendarrow, Caroline. Trendarrow-ul meu e în Virginia. Așa a numit mama căminul nostru. Dacă m-ai fi întrebat atunci... 

   Se opri, apoi spuse:

   - Chiar după asta ai leșinat.

   Îi luă mâna în ale lui, ținând-o atât de blând încât și-ar fi putut-o trage, dacă ar fi vrut.

   - Iartă-mă. Acum înțeleg de ce te-ai îndoit de mine. Am venit în pace, să văd căminul mamei mele. Nu știam dacă mai locuiau rudele ei aici, sau dacă să mă prezint. Am fost primit ca un fiu regăsit și m-am simțit bine. Totuși, am adus supărare, mai ales pentru tine.

   Caroline spuse repede:

   - Eu am greșit. Mi-e rușine că m-am îndoit de tatăl meu și că te-am judecat greșit. Erai oaspete, nu străin. Și te-am tratat aproape ca pe un dușman.

   - Așa cum mă consideră tatăl tău și s-ar putea să mă consideri și tu într-o zi.

   Caroline își duse mâinile la obrajii roșii.

   - Nu, niciodată. Orice politică ai face, care pe bună dreptate spui că n-o înțeleg, ai fost bun cu mine. Chiar și acum, ai luat asupra ta vina pentru suspiciunile mele. Te rog să mă ierți. Îți doresc numai bine în viitor.

   - În viitor?

   Privi peste râu la fermierul cu boii.

   - Viitorul e întunecat. Trecutul e luminos. Cât despre prezent...

   Ochii lui erau disperați.

   - Într-o oră voi pleca din viața ta. Fii fericită, micuță Caroline. Fii fericită în căsătoria ta, cu copiii tăi, aici, în siguranța Trendarrow-ului. Îmi voi aminti de tine așa cum te-am văzut întâia dată, cu fața plină de lumină și de bucurie; cu rochia verde, parte a pădurii, a visului meu. Așa cum ești acum, și vei fi mereu, deși acum fața ți-e umbrită.

   Nu avu curajul să-l privească în timp ce-i săruta mâna.

   - Adio, mică verișoară, murmură el cu vocea frântă. Dumnezeu să te aibă în pază.

   Plecase.

   Înainte ca ea să-i poată răspunde, înainte să-și poată șterge lacrimile. Pașii lui se pierdură pe potecă.

   Își duse mâna la gură și-i rosti numele iar și iar.

Capitolul 4

      Miles stătea în biblioteca locuinței pe care o închiriase la Londra, bătând cu pana de scris în degete, încruntându-se la foaia de hârtie goală.

   Îi era dor de Virginia, de o plimbare călare pe plantația sa în răcoarea dimineții sau pe strada Ducele de Gloucester din Williamsburg spre taverna Raleigh pentru un pahar de punci și discuții plăcute, după o sesiune a Casei Reprezentanților la Capitoliu.

   După o astfel de întâlnire, se decisese să plece în călătorie, să viziteze casa mamei lui, să-și contacteze agentul de vânzări din Londra; înainte de toate, să facă tot ce putea pentru a evita ruptura de Anglia, care pentru mulți coloniști era doar o chestiune de timp.

   Totuși, cum putuse spera să reușească acolo unde bărbați ca Benjamin Franklin dăduseră greș? Era printre cei mai tineri membri ai Adunării, de orientare moderată, sperând totuși că vocile lor puteau fi auzite, deși revolta se pregătea.

   Până acum, aici în Londra, nu i se permisese nici măcar o șoaptă în sprijinul compatrioților săi. În ciuda scrisorilor de recomandare, a rapoartelor oficiale care-i fuseseră încredințate, fusese evitat și i se ceruseră scuze că nu fusese primit de vreun membru al guvernului britanic. Mâine, spuneau, poate va fi ocazia mâine.

   Chiar și whig-ii, pe care i-i prezentase domnul Franklin, erau de neimpresionat, nepăsându-le că răbdarea coloniștilor avea o limită.

   Experiența lui în Londra fusese amară.

   Pe străzile din Ailliamsburg, lumea îl saluta. Era un oaspete frecvent la palatul guvernatorului. Pe moșia lui avea autoritatea supremă. Aici era un nimeni, un necunoscut, un „colonist” inderizabil, un producător de probleme.

   Îi spusese Carolinei că-și riscă viața.

   Viața lui, descoperise cu tristețe, nu avea suficientă importanță ca să producă cea mai mică îngrijorare guvernului britanic. Trebuia să fii un orator înfocat, ca Patrick Henry, ca să-ți atragi mânia guvernatorilor.

   Chiar și viața lui la Trendarrow se dovedise o greșeală. Cât despre verișoara Caroline, care nu era verișoara lui naturală...

   Miles lăsă pana și se duse la fereastră, privind cerul plumburiu.
   Ce joc al sorții o făcuse să îngenuncheze în capelă, chiar la sosirea lui la Trendarrow? De ce nu plecase atunci, lăsând-o să se roage, fără să-i vorbească, fără să-i rămână în memorie trupul ei micuț și cald în brațele lui și părul ei mătăsos când o dusese în casă după ce leșinase?

   Fulgeră, alungându-i gândurile tandre. Apoi se auzi tunetul, cu un sunet de tun ce avea să urmeze.

   Furtuna era la fel ca dispoziția lui, și pentru prima oară în viață, Miles se recunoscu învins. Era posibilă o singură decizie.

   Să ia prima corabie spre casă și o dată ajuns la Tidewater, să-și pună treburile în ordine și să-și îndeplinească datoria de ofițer de miliție, pregătindu-se pentru confruntarea care părea inevitabilă.

   Vru să sune să vină servitorul, dar fața lui Benjamin apăru deja în ușă.

   - Aveți un oaspete, domnule. Căpitanul Penwarden e aici, cerând să vă vadă.

   Nicholas intră cu zgomot, scoțând fum, făcându-și vânt cu o batistă. Era atât de roșu că Miles se grăbi să-l ajute să se așeze pe un scaun. Îi spuse neliniștit:

   - Sper că animozitatea împotriva mea nu vă va împiedica să beți un pahar de vin cu mine.

   Nicholas se lăsă greu în scaun, aranjându-și eșarfa.

   - Aș dori vin de Madeira.

   Se lăsă pe spătar, dându-și pe spate peruca de pe fruntea lucitoare.

   - Asta mă face conștient de vârsta mea, vremea asta fierbinte. E o zi să stai pe marea liniștită, nu să cauți un nepot renegat.

   Mormăi cu satisfacție în timp ce sorbi din vin, în timp ce Miles aștepta o explicație a vizitei lui.

   După ce Benjamin ieși, Nicholas spuse brusc:

   - Văd că negrul e încă lângă tine.

   - De ce n-ar fi?

   - Sclav eliberat, nu-i așa?

   -Așa e. Dar dacă l-ați întreba pe Benjamin care e cea mai scumpă dorință a lui, pun pariu că va spune că e să moară în serviciul meu la Trendarrow. Trendarrow-ul meu, pe râul James, nu pe Tamar, adăugă grăbit.

   Nicholas întinse paharul ca să i-l reumple.

   - Dacă ai spune că ești împotriva sclaviei, m-aș simți mai bine, Miles. Insiști asupra egalității în această revoltă pe care o coci. Cum împaci asta cu sclavia?

   - Niciun om, niciun sistem, nu sunt perfecți, domnule. Cred că, în timp, nu vor mai fi aduși sclavi în America. Sunt deja voci împotriva acestei practici. Dar deocamdată avem probleme mai mari.

   - Și ai anunțat Camera Comunelor de asta? Ai convins guvernul, ai obținut independența coloniei?

   Degetele lui Miles se strânseră pe piciorul paharului.

   - Nu, domnule. În Londra sunt doar un pește mic într-un eleșteu mare.

   - În Virginia ești un peștoi mare, nu-i așa?

   Miles confirmă, iar Nicholas își întinse picioarele.

   - M-am gândit la asta. Ești încăpățânat. Nu vrei să cedezi deloc, deși m-ai mâniat.

   - Nu sunt dușmanul dumneavoastră. Dacă am fost nepoliticos...

   - N-ai fost. Tocmai asta mă doare. Nici măcar n-ai ridicat vocea. M-ai făcut să mă simt prost. Asta te-au învățat la facultatea din Williamsburg, nu-i așa? Să nu-ți pierzi niciodată cumpătul?

   - Încerc să trăiesc ca un gentleman din Virginia, după un cod al bunelor maniere stabilit de colonelul George Washington, care spune să respectăm toți oamenii.

   Nicholas sări în picioare.

   - Doamne sfinte! Probabil că ai auzit de asta de la bunicul tău. Am uitat, nu l-ai cunoscut. Spune-mi, codul ăsta altruist e de acord să te bucuri de viață, căci ești tânăr și sunt multe femei frumoase?

   Relaxându-se puțin, Miles spuse cu grijă:

   - Am înclinațiile naturale ale unui bărbat, domnule.

   Nicholas se lovi cu palma pe genunchi:

   - Mă bucur să aud asta. Începusem să cred că ești prea fandosit pentru un marinar obișnuit ca mine.

   Își scoase pipa. Trase din ea, apoi îi făcu cu ochiul.

   - Îți fac vânzare, observi. O iarbă plăcută, tutunul. Stai jos, Miles. Îmi înțepenește gâtul să întorc capul după tine.

   Miles râse, acceptând cu ușurare faptul că unchiul său se împăcase cu el. Se așeză, turnându-și încă un pahar cu vin.

   - Mă bucur că ați venit. Când m-ați gonit, mă temeam...

   - Da, da, știu. Credeai că nu ne vei mai vedea vreodată. Dar la vârsta mea, vreau să dorm bine noaptea. Fața surorii mele apărea din întuneric plină de reproș. Eram nedespărțiți, Miles. Cum ea a născut fiul pe care eu niciodată... fiul pe care mi l-am dorit, ar fi fost deplasat să continuu să-ți port pică. Chiar dacă nu avem aceleași păreri, chiar dacă dezaprob politica ta, ești totuși fiul lui Mary. Ești totuși un Penwarden.

   Bănuind că vrea să atace din nou subiectul testamentului, Miles spuse repede:

   - Domnule, problema Trendarrow-ului...

   - Deocamdată nu mă preocupă Trendarrow. La urma urmei, Caroline e sănătoasă și s-ar părea că se va mărita anul ăsta. Viitorul familiei mele pare destul de sigur.

   Miles își privi mâinile împreunate, temându-se să nu-și trădeze tulburarea la menționarea căsătoriei Carolinei.

   Nicholas se aplecă în față și-l atinse pe genunchi cu coada pipei.

   - Am venit la Londra să ne împăcăm, băiete. Și ca să te ajut. Deși nu sunt de acord cu cauza ta, îți admir tenacitatea. Bănuiesc că nu prea ai avut succes, nu-i așa?

   Trist, Miles aprobă.

   - Mai mult, ai fost ignorat, disprețuit?

   Din nou, Miles dădu din cap.

   Nicholas își îndreptă umerii.

   - Asta se va termina. Nicio rudă de-a mea nu va fi ignorată. Îți voi da scrisori de recomandare, te voi prezenta personal...

   - Nu, domnule. Sunteți amabil, dar n-am intenția să profit.

   - Atunci, ești un încăpățânat. Asta am auzit despre voi, coloniștii. Orgoliul vostru blestemat vă face imposibili.

   - Mi-a mai rămas doar puțin orgoliu pentru ultimele 3 săptămâni, răspunse Miles trist.

   - Prostii! Vei fi orgolios cât vei trăi. Am studiat oamenii, Miles, în toate condițiile. Și spun, nimic nu te va încovoia. Ești la fel ca mama ta. Pedepse, întâmplări nefericite, o îndoiau ca pe un arc de oțel. Cum treceau, cum se îndrepta.

   - Așa e, reflectă Miles. Când tata a fost ucis, am crezut că va fi distrusă. Dar a muncit și mai mult, și-a asumat și alte responsabilități.

   - Femeile triste n-au nevoie de odihnă.

   Nicholas trase adânc din pipă și privi fumul.

   - Nici bărbați. Acțiune. Aceasta e singura soluție.

   Tăcu puțin.

   - Dar ne abatem de la subiect. De dragul mamei tale, vreau să-ți arăt partea plăcută a Londrei. Nu te pot lăsa să te întorci în sălbăticia ta cu ideea că suntem la fel de neprimitori ca sălbaticii voștri. Și mie mi-ar plăcea puțină distracție la Londra. Dar soția mea...

   - Nu e cu dumneavoastră?

   - Ba da. Când Caroline m-a rugat s-o iau cu mine, sigur că Amelia...

   Miles nu se putu abține.

   - Fiica dumneavoastră e și ea aici?

   - Da. Deși nu cred că-ți va face plăcere. S-a purtat urât cu tine la Trendarrow. Cred că a fost geloasă pe tine, mai ales c-ai apărut de ziua ei. Femeile sunt suspicioase.

   Miles, apropiindu-se de fereastră în timp ce ploaia începu, spuse prevăzător:

   - Înainte de a pleca de la Trendarrow, m-am împăcat cu ea. Totul a fost o neînțelegere.

   Nicholas se bătu cu palma pe genunchi.

   - Ar trebui să fii mai discret, băiete. Abordarea directă o poți folosi cu o servitoare, dar nu ține la Caroline.

   - Domnule! Nu m-am gândit...

   - Dacă nu te-ai gândit, nu ești un bărbat adevărat, spuse Nicholas blând. E o fată frumoasă, nu-i așa? Are toatte farmecele feminine. Are inima caldă, e veselă. De fapt, tot ce Amelia nu e. Dacă o fată precum Caroline nu-ți face inima să bată mai repede, Miles, nu te recunosc ca rudă. Haide, fii sincer.

   - Nu e nevoie să mă dezmoșteniți din cauza asta, unchiule Nicholas. Caroline are toate calitățile pe care le admir la o femeie. Dar...

   - Dar ce?

   - Am înțeles că e promisă domnului Brencombe, că logodna ei...

   - E ceva ciudat, îl întrerupse Nicholas, gesticulând cu pipa. De ziua ei era plină de planuri de nuntă, încercând să ne convingă să se logodească imediat. Totuși, acum...

   Miles se aplecă în față.

   - Acum?

   Nicholas pufăi din pipă, încruntat.

   - Pare să vrea să lase totul pe mai târziu. Când soția mea i-a spus că ar trebui să amâne anunțarea logodnei, fata s-a bucurat.

   Fața lui Miles era impasibilă, deși inima îi bătea cu putere.

   - Și domnul Brencombe? A fost de acord cu această amânare?

   Nicholas flutură pipa în aer.

   - O, el va fi de acord cu orice sugestie a Carolinei. Un tânăr amuzant și prietenos. N-ar rezista o zi pe mare.

   - Nu e lipsit de curaj, îi reaminti Miles. Când fetița a căzut în râu...

   - Nu, nu e laș, se ridică Nicholas și bătu cu coada pipei pe braț. Dar o să-ți spun ceva. Nu i-ar fi trecut prin cap s-o ajute pe fetiță dacă fiica mea nu l-ar fi îndemnat. Are nevoie de cineva care să gândească pentru el, să ia decizii. E potrivit pentru Caroline, bănuiesc, căci ea ține la el și-i place să iasă totul cum vrea ea. Dar nu e bine să cânte găina.

   Se opri la ușă, scărpinându-se sub perucă.

   - Ei, uite c-am uitat un motiv al vizitei mele. Avem bilete pentru teatrul Drury Lane în seara asta? Vii cu noi? Bine. Stăm în casa lordului Brencombe, pe strads Conduit. Mă tem că el e prea bolnav să locuiască acolo. Servitorii nu sunt cum ar trebui, dar e confortabilă și Timothy e generos cu vinurile din pivniță.

      Îmbrăcată cu rochia vișinie pe care o purtase de ziua ei, cu bijuterii în păr și un evantai la încheietura mâinii, Caroline intră în salonul viitorului ei socru și făcu o plecăciune către Miles.

   Observă cu încântare că el purta costumul purpuriu, avea părul pudrat și cârlionțat.

   Hotărâtă să-i arate că prostia pe care fusese gata s-o facă lângă capela din Trendarrow era acum ferm alungată din mintea ei, spuse:

   - Bună seara, vere Miles. Mama m-a trimis să-ți țin companie până e gata.

   Purtarea ei nu avu efectul scontat. Miles era încântat că fusese directă, fără să se prefacă surprinsă că-l vedea. Sărutându-i mâna, el spuse grav:

   - E o mare plăcere să te revăd, nu speram asta.

   - Să uităm ce s-a întâmplat mai demult, domnule. Vreau să te consider vărul meu are locuiește departe, pe care vreau să-l întovărășesc în scurta lui vizită în țara noastră.
   Miles nu-și putu opri râsul.

   - Iartă-mă, verișoară, o rugă el, văzând-o șocată. Acum ești ca un copil fermecător. Apoi ești o domnișoară perfectă. Nu fi jignită. Acest amestec e încântător.

   Hotărârea ei slăbi puțin. Dar voia să fie stăpână pe situație. Se așeză pe sofaua franțuzească, întinzându-și poalele rochiei, astfel încânt nu mai era loc lângă ea. Miles își trase un scaun lângă sofa.

   - Domnul Brencombe vine? întrebă el ca din întâmplare.

   - În seara asta, nu. Lui Timothy nu-i place teatrul. S-a dus la un meci de box.

   Văzând încântarea din ochii lui, continuă repede:

   - Sunt... sunt sigură că-ți va plăcea piesa; că vei putea urmări ceea ce vor să spună actorii. Îți voi spune când poți aplauda și... De ce zâmbești?

   - De acest nou rol al tău, verișoară. Acela de profesoară. Bineînțeles că nu sunt aceleași obiceiuri în teatrele din țara ta și cele din a mea.

   Făcu ochii mari de surpriză.

   - Teatre? În țara ta?

   - Bineînțeles, domniță. Avem teatru în Williamsburg. Ultima piesă pe care am văzut-o acolo a fost „Negustorul din Veneția”, de Shakespeare.

   Deschise evantaiul, jenată.

   - Și ce distracții mai aveți acolo, domnule? Sunt cam ignorantă.

   - Nu-ți face probleme. Mulți din Anglia nu știu, spuse el amar. Felul nostru de viață nu e mult diferit de cel din patria mamă. Facem vizite vecinilor, ca și voi, ne distrăm prietenii cu muzică și cărți de joc sau un meci de crichet. Bărbații joacă zaruri în taverne, în timp ce doamnelelor vizitează magazinele lui Miss Hunter din Williamsburg. Sunt curse de cai, vânătoare, instrucție cu miliția; se dansează la Taverna Raleigh. Când Adunarea e în sesiune, sunt baluri oficiale la palatul guvernatorului. Viața noastră nu e plicticoasă.

   Îl privi cu ochii mari.

   - Și tu poți să intri la rezidența guvernatorului?

   - Sigur. Mai ales că lordul Dunmore are trei fete nemăritate.

   - Sunt... frumoase?

   Miles se sprijini de spătar, desfăcându-și mâinile.

   - Ce să-ți spun? Dacă spun că sunt, asta te va supăra. Dacă le declar urâte, vei bănui că mint. Știu în ce bucluc pot intra atunci când o domnișoară mă pune să descriu înfățișarea alteia.

   Strânse evantaiul.

   - Se pare că știi multe despre sexul slab.

   Zâmbind, remarcă:

   - Ca burlac bogat și important, am nevoie de asta. Altfel aș fi fost păcălit de mult.

   - Așa consideri căsătoria, o păcăleală?

   - Nu, dacă e din dragoste. Dar am întâlnit multe tinere care deși zâmbeau inocent cu buzele, priveau peste umărul meu la plantație mea, evaluând-o.

   Caroline continuă să privească evantaiul din poală.

   - Pari deziluzionat, cinic.

   - Experiența m-a făcut așa. Am descoperit că și în Londra, mamele cu fete de măritat sunt gata să treacă cu vederea că sunt un colonist demn de dispreț, de dragul averii mele. Omul care sunt, ce reprezint eu, nu conteazăpentru ele, nici pentru fetele lor proaste.

   Văzând că ea era încurcată și nu știa ce să răspundă, îi luă mâna.

   - Iartă-mă, mică verișoară. Sunt hotărât să-mi las tristețea deoparte în seara asta, nu să-ți stric buna dispoziție.

   Întrebă ezitant:

   - Atunci, îi urăști și tu pe englezi, ca Piers?

   - Nu, nu-i urăsc. Am părinți englezi, dacă-ți amintești. Mă disperă orbirea lor, ignorața privind ceea ce se întâmplă în afara micii lor insule, mai ales în America. Oamenii voștri importanți continuă să se poarte de parcă suntem doar puțin mai buni decât sălbaticii. Perpetuează mitul că suntem foști deținuți, o mulțime neajutorată dependentă de bunăvoința regelui și de mercenarii britanici. Sunt și câțiva, nu zic, ca lordul Chatham și domnul Edmund Burke... Ah, Caroline, de ce nu mă oprești? Cred că sunt destul de plicticos pentru tine, nu mai e nevoie să fiu și acru.

   Privindu-l, ea spuse:

   - Nu te consider nici una, nici alta, Miles. Aș vrea să înțeleg, dacă pot. Mi-ai spus că ești la fel de englez ca mine. Totuși vorbești ca un străin, când spui „țara ta și a mea”. Nu face Virginia parte din Imperiul Britanic? Nu sunteți și voi supușii regelui George, ca noi? Vorbești aceeași limbă, porți aceleași haine și aveți aceleași obiceiuri de cultură. Unde e diferența care te face să ne privești aroape ca pe inamicii tăi?

   Ochii Carolinei erau serioși, era puțin încruntată de concentrare.

   Miles întrebă:

   - Să-ți spun despre economie și politică?

   Ea desfăcu încet evantaiul în poală și urmări cu un deget modelul lui.

   - Mă întreb câteodată dacă lumea mea nu e prea strâmtă, prea izolată; dacă nu teama mă ține la Trendarrow. Fără pă... fără căpitanul Penwarden și doamna Penwarden nu sunt nimic, nu am nimic.

   - Îl ai pe Timothy Brencombe, îi aminti el.

   Caroline se încruntă și mai mult.

   - Dar Timothy face parte din Trendarrow. Când ne vom căsători, vom locui acolo.

   Miles ridică din sprâncene.

   - A fost de acord cu asta?

   - Da. M-a contrazis puțin. Dar opunerea lui n-a durat mult. Mereu cedează. Bineînțeles, vom petrece timp și la conacul lui din Sampford Folliott și aici la Londra.

   Miles se ridică. Stând cu spatele la ea, o întrebă:

   - Asta dorești de la mariajul tău? Orice ai sugera, soțul tău trebuie să se supună. El să cedeze? Nu tu, nu-i așa?

   Caroline simți fiori pe șira spinării. Avea ideea stranie că de răspunsul ei depindea viitorul. Nu spusese și Amelia același lucru, în dimineața zilei ei de naștere.

   „E datoria unei femei să-și urmeze soțul în casa lui, și nu invers.”

   De ce încercau amândoi s-o facă să se îndoiască, să-i întunece fericirea din imaginația ei?

   Îl privi în ochi și spuse răspicat:

   - Așa mă înțeleg cu Timothy. El e mai fericit astfel și e datoria unei soții să-și păstreze soțul fericit, nu-i așa?

   Miles nu-i răspunse; continua s-o privească în ochi. În cele din urmă, ea privi în altă parte și-și închise evantaiul nerăbdătoare.

   - Cred că mă compari cu mama ta. Fără îndoială, sunt în dezavantaj.

   Miles se lăsă pe un genunchi lângă ea, luându-i mâinile într-ale lui. Spuse blând:

   - Ești atât de ușor de rănit, micuțo. E bine să te măriți cu Timothy. Vei naviga cu el pe o mare liniștită, nu pe Atlanticul periculos, nu vei înfrunta furtunile și greutățile pe care mama ta le-a înfruntat. Fii mulțumită. Pentru tine, va fi bine.

   Caroline tremura, nu știa dacă era pentru că o ținea de mână sau din cauza fiorului simțit. Panicată, se gândi că nu-l va putea uita niciodată.

   Ușa se deschise. Amelia avea buzele strânse, ochii întunecați de dezaprobare. Miles se ridică și, făcând o plecăciune, spuse calm:

   - Admiram modelul de pe evantaiul domnișoarei Penwarden. Bănuiesc că e chinezesc. Soțul dumneavoastră probabil că a adus multe astfel de obiecte fermecătoare din străinătate.

   Nicio situație, se gândi Caroline, nu-l putea face să-și piardă calmul. Și își aminti, cu un resentiment brusc, cum intrase sigură pe ea în această cameră, hotărâtă să-l joace pe degete, ca pe Timothy. Timothy, de când îl știa, n-o tulburase niciodată așa.

      Piesa se terminase.

   Dacă l-ar fi întrebat cineva despre ce era vorba în ea, Miles n-ar fi știut să spună. Privise în gol scena. Dar atenția lui era la fata de lângă el.

   Era conștient de liniștea ei fermecătoare, de râsul ei, de batista dusă la ochi. Mai presus de toate, era conștient de apropierea ei. Umărul ei gol îi tenta degetele; linia gâtului ei sub părul mătăsos era o încântare pentru simțurile lui. Totuși, ce putea ea ști despre tentație, de dorința pe care o putea trezi, când experiența ei cu bărbații se limita la Timothy Brencombe, pe care îl privea ca pe un frate?

   Izolată la Trendarrow, crescută de un tată desfrânat și de o mamă frigidă, de unde să știe ce bucurie ar aduce o căsătorie adevărată, așa cum văzuse el la părinții lui.

   Putea să fie responsabil de trezirea ei, de teama, de anxietatea pe care i le-ar fi produs, de conflictul credinței ei față de mai multe persoane? Nu era mai bine să plece imediat și s-o lase pe prințesă dormind în turnul ei de iluzii de adolescentă, mulțumită de lumea ei îngustă și sigură?

   Miles urcă în trăsura lui Nicholas și se așeză în colțul opus Carolinei, trăgându-și picioarele lungi, ca să n-o calce pe rochie. O văzu zâmbind, cu ochii încă strălucitori de emoție.

   Carolina exclamă veselă:

   - Cred că niciodată nu m-am distrat mai bine. Nu e așa c-a fost frumos, mamă?

   Amelia privi pe fereastră.

   - Piesa a fost bine jucată și semăna cu viața reală. Pentru mulți, inima dictează înaintea datoriei.

   Nicholas tuși.

   - Niciodată n-am înțeles de ce ar vrea un bărbat să se facă actor. Să meargă țanțoș pe scenă și să vorbească tare.

   Caroline îl înțepă:

   - Nu așa faci și tu pe punte, tată?

   Nicholas se bătu pe genunchi.

   - Trebuia să mă gândesc că vei răspunde, domnișoară.

   Se întoarse spre Miles.

   - Iată care e urmarea faptului că-i permit unei tinere să mă joace pe degete. Mă tachinează, râde de mine...

   - Tată! Știi că te stimez, că te respect...

   - Ei, haide, copilă.

   Nicholas se aplecă și o mângâie pe mână.

   - Și eu te respect. Nu te supăra.

   Caroline făcu un efort să zâmbească, dar era jenată.
   De ce era atât de sensibilă? De ce-i păsa de părerea lui Miles despre ea? În câteva săptămâni, el va părăsi Anglia și era puțin probabiil să-l mai vadă vreodată. La acest gând, i se tăie respirația.

   Nu prea vorbi restul drumului. Când trăsura se opri în fața casei închiriate de Miles, se trase în colț, departe de lumina torței, care ar fi dat-o de gol, și abia șopti:

   - Noapte bună.

   Miles găsi o scrisoare de la Piers. Băiatul era încurcat de felul cum fusese primit în Anglia. Obișnuit, ca membru al unei familii conducătoare din Virginia, să fie respectat de copiii negustorilor și meseriașilor, se trezi disprețuit și ironizat de noii lui colegi de școală.

   Îi scria că doar unul fusese prietenos cu el: Paul Hardacre, fiul unui bancher, care este sortit, spre invidia lui Piers, să devină militar.

   Miles citi printre rânduri, recunoscând sub bravada băiatului singurătatea.

   Își aminti zilele lui de școală la William și Mary College din Williamsburg, fericit printre băieții cu același statut ca al lui, cu aceleași mentalități; vacanțele petrecute în casele confortabile și elegante ale marilor cultivatori de pe vremea când viața era liniștită și ușoară. Înainte ca guvernul britanic să-i pună la grea încercare, punând taxe mari, dând legi imposibile, ignorându-i de departe.

   Lăsă scrisoarea să cadă. Nu avea ce să facă pentru Piers, decât să-l sfătuiască să fie răbdător și reținut. Nu avea ce face, mama lui voia să fie educat în Anglia.
   Pentru el, situația era stabilită. Era loial patriei lui. Acolo trebuia să-și caute soție, una obișnuită cu pământul vast din Tidewater, nu cu izolarea unei văi din Țara Galilor; una care să accepte discuții despre indieni, sclavi și prețul tutunului ca parte a vieții zilnice; una care să nu se teamă de viață sau de dragoste.

   Se așeză la birou și-și luă pana. Cuvintele negre ca gândurile lui umpleau hârtia.

   „Către Șeful Camerei Comunelor,

   din Williamsburg, Virginia

   Domnule, cu cel mai mare regret că informez că misiunea mea, din partea dumneavoastră și a concetățenilor mei din Virginia, a eșuat. Guvernul britanic e surd în refuzul său fanatic de a ne asculta cererile. Mă îndoiesc că lordul North citește măcar rapoartele noastre. Iar regele, nu cred că se uită măcar pe petițiile noastre umile, pe care apoi le folosește ca să-și aprindă pipa cu tutunul al cărui preț a scăzut atât de mult încât vom ajunge în închisoarea datornicilor.

   Nu văd altă soluție decât să ridicăm armele, așa cum ne-a spus adesea Patrick Henry. Intenționez să-mi rezolv afacerile aici cât mai repede și să mă întorc să lupt.”

   Semnă furios și își puse sigiliul atât de hotărât, încât biroul scârțâi.

   Răspunse ciocănitului la ușă al lui Benjamin. Servitorul negru traversă camera în tăcere și se opri lângă el.

   - Cred că ar trebui să vă spun ceva despre poștaș, domnule Courtenay.

   - Ei bine?

   - Când a adus scrisoarea aceea de la conașul Piers, a fost oprit la picioarele treptelor de la intrare.

   - Oprit?

   - Da, domnule. Un bărbat s-a apropiat și a vorbit cu el, apoi i-a dat niște bani. Apoi poștașul i-a dat scrisoarea s-o citească.

   Miles se ridică, încruntat.

   - Era doar o scrisoare, Benjamin? Aceasta, de la conașul Piers?

   - Da, domnule. Sunt sigur. Bănuiți că bărbatul acela căuta o scrisoare din America? Credeți că era un spion?

   Gânditor, Miles răspunse:

   - Da, cred că era. Poate că, la urma urmei, nu sunt un pește atât de mic.

   - Când plecăm acasă, domnule Courtenay? Nu-mi place Anglia, nici vremea rece, nici oamenii reci. Nu e bine pentru noi aici, domnule.

   Miles puse o mână pe umărul negrului.

   - Am o scrisoare pe care vreau s-o trimit cu primul vapor din Londra și voi leca și noi din Plymonth.

   Servitorul arăta încurcat.

   - De ce mergem până la Plymonth, când pleacă vapoare din Londra?

   Miles se depărtă, privind cu ochi goi hârtiile de pe birou. Chiar așa, de ce spusese Plymonth? Apoi, în timp ce privea scrisoarea pe care abia o scrisese, își dădu seama șocat, ideea era deja în mintea lui. De ce ar mai fi scris, dacă s-ar fi întors imediat.

   Lumina lumânării căzu pe inelul cu pecete pe care i-l dăduse Nicholas, inelul cu blazonul familiei mamei lui.

   Familia Penwarden din Trendarrow.

   Toată copilăria aceste cuvinte îl obsedaseră, prevestiseră visul care îl adusese pe stânca de deasupra Tamarului. O găsise acolo, dragostea lui, și de acolo trebuia să-și ia rămas-bun de la ea. Nu aici în Londra, cu Timothy Brencombe lângă ea. Ci lângă capelă, unde păstra în minte imaginea ei: o zeiță a pădurilor în rochie verde, cu fața strălucind ca soarele.

   Va merge din nou la Trendarrow. Dar singur.

Capitolul 5

      Călărind prin parc cu Timothy, Caroline era fascinată de priveliștea Londrei.

   Obișnuită cu nuanțele de culoare mai sobre ale țăranilor, cu traficul redus de pe ulițele de lângă Trendarrow, găsea captivante mișcarea continuă și explozia de culori. Treceau mult trăsuri, mulți oameni îmbrăcați în culori vii pe aleile parcului.

   Soarele de dimineață îi încălzea spatele. Îndoielile de seara trecută dispăruseră. Era o nouă zi, plină de speranță, iar la noapte era un bal la care aveau să fie prezenți atât Timothy cât și Miles.

   Sporovăia veselă ca un copil, comentând tot ce vedea, în largul ei, ca întotdeauna în compania lui Timothy. Ochii lui erau întunecați, colțurile gurii lăsate în jos. Umerii lui erau căzuți.

   - Ce ai? întreabă Caroline. De ce ești atât de serios, când ai spus că în Londra viața e captivantă?

   Timothy se forță se zâmbească.

   - Nu-i nimic. M-am distrat prea mult noaptea trecută.

   - La fel ca tata. Când bea prea mult, e mai bine să nu-i ieși în cale a doua zi. Ți se întâmplă des asta când ești în Londra?

   Roșind, Timothy murmură:

   - E ceva obișnuit la o întâlnire între bărbați. Sper că nu-mi vei interzice asta când vom fi căsătoriți.

   Pentru prima oară era iritată că el n-o asculta. Vocea ei fu rece când răspunse.

   - Într-adevăr, trebuie să te distrezi. Ești bărbat și poți face excese.

   Ochii lui Timothy se măriră. Înghiți în sec și spuse:

   - N-am alte vicii.

   - N-am spus că ai. Dar dacă acest viciu se transformă într-un om de nesuportat, e suficient.

   - Nu te supăra, Caroline. Pari a fi doamna Penwarden, de care mi-e teamă.

   Caroline aproape că era jignită. Apoi, văzându-l că arată ca un copil care tocmai a fost certat, îi dădu mâna.

   - Îmi pare rău. De obicei ești o companie plăcută...

   - Și așa voi rămâne.

   Îi povesti meciul de box din seara trecută. Gesturile lui erau exagerate, expresia feței ridicolă, încât ea izbucni în râs.

   Se întâlniră cu un grup de tineri bărbați, cunoștințe de-ale lui Timothy, care îl încurajară să povestească. El îi imită pe câțiva oameni importanți care fuseseră la meci.

   Caroline, încântată că Timothy era din nou cel pe care îl știa, aplaudă împreună cu ceilalți și fu privită de ei cu admirație. Curând, își dădu seama că atrăgeau atenția asupra lor, vorbind tare și râzând mult. Amelia n-ar fi fost de acord.

   Încercă să-i capteze atenția lui Timothy, dar el era absorbit să se dea în spectacol. Caroline se îndepărtă puțin, sperând că el o va urma.

   O trăsură opri lângă ea. Privi să vadă cine era înăuntru, apoi își ținu răsuflarea de dezamăgire.

   Fereastra fu lăsată și apăru un cap de femeie, cu o pălărie enormă cu pene. Era ultima persoană pe care Caroline ar fi vrut s-o vadă în clipa aceea: Sybilla Hardcare.

   Verișoară de-a doua cu Amelia, fiica unui pair, se căsătorise cu un negustor cu influență. Soțul ei era bancher, gras, plin de pompă, cu un strop de umor, dar Nicholas nu-l suporta și Caroline se temea de el.

   Sybilla o salută rece. Privirea ei dezaprobatoare se mută asupra lui Timothy.

   - E trist că unii părinți au astfel de fii, remarcă acid. Dacă lordul Brencombe și-ar vedea fiul acum...

   - Lordul Bencombe e în Devon, interveni Caroline repede. Timothy nu face niciun rău. Cred că a uitat de mine.

   - Asta e evident. Sunt surprinsă că tatăl tău te lasă să te plimbi cu un tânăr care se poartă atât de execrabil. O voi informa pe Amelia că...

   O izbucnire stridentă de râs îi acoperi cuvintele. Tinerii erau cu spatele la trăsură, atenți la Timothy. Unul dintre ei spuse clar:

   - E ușor de ghicit cine e acest personaj, Bencombe. Domnul Eustace Heremiah Hardacre, pomposul bătrân. Blestemații ăștia de negustori se cred egalii noștri.

   Caroline ridică vocea și întrebă de sănătatea familiei Hardacre. Sybilla însă ordonă vizitiului să mute trăsura câțiva pași mai în față.

   Deși era dezamăgită, Caroline nu se putu abține să nu zâmbească la expresia de pe fața lui Timothy. Își căscă gura și fu înghiontit de un prieten să-și scoată pălăria.

   Ținând-o la piept, privea fără cuvinte la Sybilla, cu obrajii roșii ca ai unui școlar prins furând.

   Doamna Hardacre spuse cu superioritate:

   - Bună dimineașa, domnule Brencombe. Acum văd de ce nu mergi la teatru. De ce să plătești, când poți da propriul spectacol? Îl voi informa pe soțul meu ce talentat ești în domeniul ăsta.

   Înainte ca Timothy să apuce să-și ceară scuze, închise fereastra. Trăsura se îndepărtă.

   - La dracu`, exclamă Timothy distrus. Dacă tatăl meu va afla, sau chiar fratele meu...

   Unul dintre tovarășii lui remarcă vesel:

   - Pariez că ai mai fost certat până acum, nu-ți face probleme.

   - Va fi mai mult decât o mustrare, răspunse Timothy trist. Nu-ți dai seama ce grav e.

   - Haide, Brencombe, spuse celălalt. Nu s-a sfârșit lumea că ai fost prins ridiculizându-l pe caraghiosul ăla.

   - Nu înțelegi, repetă Timothy, cu bărbia în piept.

   Când Caroline, de care uitase, se apropie, roși până la urechi.

   - Bănuiesc că ar remușcări că ai uitat de prezența mea. Te iert. Dar sugerez ca acești gentlemani să te scuze și să ne continuăm plimbarea într-un fel mai politicos cu ceilalți.

   Timothy își puse pălăria și-și îndemnă calul să meargă, recunoscând supărarea ei sub tonul vesel. Tinerii murmurară scuze și plecară în direcția opusă.

   - Acum înțeleg de ce vrei să petreci mai mult timp la Londra, remarcă ea. Îți place compania acestor... acestor tineri veseli?

   Timothy lăsă tristețea și răspunse cu entuziasm:

   - Așa e, îmi place. Cele mai frumoase momente din viața mea le-am petrecut...

   Dându-și seama de greșeala lui, se corectă repede.

   - Adică, atunci când nu eram cu tine.

   Îl privi. Pentru prima oară îi trecu prin minte că s-ar putea să nu știe totul despre el. În toți acești ani, crezuse că fața lui deschisă nu-i ascunsese niciun secret. Mereu era gata să-i răspundă la întrebările ei și să-i povestească ce lucruri îl amuzaseră când nu era cu ea.

   Era oare și altceva? O parte pe care o ascundea? Bărbații aveau aventuri. Era de așteptat. Tatăl ei, Miles...

   Inspiră repede și duse o mână la piept, ca și cum ar fi durut-o.

   Era șocată de această reacție. Dacă putea fi tolerantă cu Timothy, de ce era geloasă pe aventurile lui MIles?

   Deveni conștientă că Timothy încerca să-i capteze atenția. Prinse cuvintele „luptă”.

   Plecau din parc, când îl văzură pe Miles călărind puțin în fața lor. Când îl ajunseră, fața lui se lumină de bucurie.

   - Tocmai aveam nevoie de o companie plăcută să mă înveselească, spuse el. Ocoliți puțin și mergem să bem un pahar de vin împreună?

   Timothy răspunse morocănos:

   - Fără îndoială, Caroline su bucură să te vadă, domnule. Am fost o companie dezagreabilă în dimineața asta.

   Miles ridică o sprânceană, amuzat:

   - Trebuia să vii cu noi la teatru, domnule Brencombe. Atunci n-ai mai fi făcut-o de oaie.

   - Ai auzit deja?

   - N-am auzit nimic. Cred doar că aseară ai dus cam des paharul la gură.

   Se întoarse spre Caroline.

   - Aceasta e o slăbiciune bărbătească. Dar femeile sunt cele mai iertătoare ființe.

   Ea răspunse acid:

   - Probabil că ai experiență?

   O privi surprins, apoi spuse:

   - De când a murit mama mea, nu a fost nimeni căreia să-i pese dacă beam până cădeam sub masă. Deși, ca să fiu sincer, rar ajung în starea asta. Boacănele mele sunt de alt fel, și nu el uit atât de ușor.

   Caroline se întrebă ce voia să spună, dar nu îndrăzni să întrebe.

   - Chiar acum vin de la domnul Benjamin Franklin, care m-a avertizat să am grijă ce scriu pe hârtie.

   Ridică din umeri, apoi când se apropiară de casa lui, spuse:

   - Domnul Franklin e de acord cu decizia mea de a mă întoarce acasă mai devreme decât intenționam. El însuși găsește că nu are sens să mai încerc o conciliere. Dacă un om atât de onorabil, care se poartă frumos cu englezii, poate fi atât de violent atacat...

   - Nu l-a apărat lordul Chatham? întreabă Timithy.

   - Ba da, spre onoarea lui. Dar un singur om zbierând în pustie nu poate ajunge la urechile surde ale Parlamentului Britanic.

   - Pleci curând în Anglia? întrebă Caroline.

   Dădu din cap că da.

   - Acum, locul meu e în Virginia, datoria mea e către Adunare și către concetățenii mei.

   „Concetățenii mei.”

   Cuvintele erau la fel de reci ca ploaia care îi udă brusc fața.

   Miles o conduse repede pe scări, în timp ce Timothy ducea caii în grajd. Benjamin făcu o plecăciune, arătându-și dinții zâmbind.

   - Am făcut focul în bibliotecă, domniță.

   - Focul? Dar e vară.

   Miles remarcă trist:

   - Noi găsim așa-numita voastră vară cam rece față de cea din Virginia.

   Observând expresia de dezamăgire de pe fața lui Benjamin, Caroline spuse repede:

   - Într-adevăr, e cam răcoare, acum că soarele s-a ascuns.

   Miles, observând că negrul era fascinat de Caroline, se așeză cu picioarele încrucișate.

   - Domnișoara Penwarden și bănuiesc că și domnul Brencombe, cred că noi trăim în sălbăticie, Benjamin.

   Ochii servitorului se măriră.

   - O, nu, domniță. Doar cei de la frontieră. Casa domnului Courtenay e mai frumoasă ca aceasta și cred că e de 10 ori mai mare. Are o pajiște care dă spre râu. Multe doamne și domni eleganți vin în vizită, cu trăsuri și servitori, la fel ca în Anglia. Doar că în Virginia, servitorii sunt negri, ca mine. E muzică și dans, iar domnul Courtenay are o bibliotecă splendidă. Trendarrow nu e în sălbăticie, domniță.

   Era uimită de vehemența servitorului, de faptul că-l susținea pe Miles.
   Negrul veni lângă ea, demn.

   - Cred că într-o zi veți veni în Virginia, domniță. Veți veni și veți rămâne, ca mama domnului Courtenay.

   - Nu prea cred. Nu intenționez să plec niciodată din Anglia.

   - Nici fosta mea stăpână n-a știut că va pleca, atunci când era fată. Nici mama mea, care s-a născut în Africa. Trebuie să mergem acolo unde ne trimite bunul Dumnezeu, și cred...

   - Benjamin, îl întrerupse Miles, o jenezi pe domnișoara Penwarden.

   Negrul își ceru scuze. Era atât de trist, încât Caroline îl atinse pe braț.

   - Nu m-am supărat, Benjamin. Doar că eu mă voi mărita cu domnul Brencombe și voi trăi la Trendarrow-ul mei din Țara Galilor. Nu cred că mă voi aventura vreodată în America.

   Benjamin îl privi pe Timothy, apoi pe Miles, apoi din nou pe Caroline. Expresia feței lui dădu o senzație vagă de jenăă. Servitorul făcu o plecăciune și ieși în liniște.

   Timothy se înfioră exagerat.

   - L-am auzit pe tatăl tău vorbind despre vraci. Garantez că și negrul ăsta e unul.

   - Benjamin nu e rău, îl asigură Miles. Nu ar răni nicio creatură.

   - Exceptând ca să te apere, sugeră Caroline.

   Miles o privi cu sprâncenele ridicate. Ea adăugă repede:

   - Timothy e cam timorat. A avut o întâlnire nefericită în parc.

   Timothy interveni:

   - Povestea se va afla curând în tot orașul, așa că aș putea să-i povestesc și domnului Courtenay.

   În timp ce povesti, îi reveni buna dispoziție și mimă din nou ridiculizarea lui Eustace Hardacre.

   După ce se sătură de râs, Miles întrebă:

   - Nu e bancher? Bănuiesc că e același care are un fiu la școală cu Piers. Băieții au devenit prieteni.

   - Bătrânul îngâmfat va interzice asta curând, declară Timothy. E pentru spânzurarea americanilor, în afară de cei care-i umplu punga.

   Își bău vinul dintr-o înghițitură.

   - La dracu`, aproape că am uitat.

   Își privi tovarășii pe rând și-și puse jos paharul.

   - Aș putea să recunosc. Povestea probabil că s-a răspândit deja prin cafenele. Fără îndoială veți auzi despre aventura de la balul de aseară.

   - Despre ce e vorba? întrebă Caroline nerăbdătoare. Spune-ne odată. Bănuiesc că nu e ceva grav.

   - Ba e foarte grav, spuse Timothy trist. Am pariat azi-noapte și am pierdut.

   Turnând vin, Miles remarcă:

   - Sigur nu e ceva atât de grav. Mi se întâmplă și mie.

   - Dar cred că tu îți poți permite.

   - Altfel nu aș paria, domnule Brencombe. Toți domnii pe care îi cunosc pun deoparte o sumă pentru așa ceva.

   Timothy era jenat.

   - Asta e problema. Am chetuit toți banii pe care mi-i dă tatăl meu. Așa că am riscat. Eram sigur că galezul va câștiga lupta.

   Înspăimântată, Caroline exclamă:

   - Ai pariat fără să ai bani?

   Timothy dădu din cap că da. Miles îl întrebă:

   - Era o sumă mare? Am ceva fonduri în Anglia. Aș fi fericit să te servesc.

   Cu fața roșie, Timothy izbucni:

   - Ești amabil. Dar chiar dacă aș accepta oferta ta, mă îndoiesc că ai putea face rost de atâția bani aici.

   Caroline se aplecă în față.

   - Cât, Timothy? Câți bani datorezi?

   - Cinci sute de lire, murmură el.

   Lui Miles îi venea să înjure, iar Caroline privea capul plecat al lui Timothy.

   - Glumești, nu-i așa?

   - Da data asta, nu.

   - Timothy, erai...

   - Beat? Nu, știam ce făceam. Am crezut că e o ocazie să mă redresez financiar.

   Se încruntă și-și încleștă pumnii.

   - Stătea acolo, cu inele pe degetele groase și cu nasturi de aur. Credeam că-și poate permite să piardă. Eram atât de sigur că galezul va învinge.

   Miles îi umplu paharul.

   - Poate că ai exagerat. Știindu-te glumeș, nu s-ar putea ca acest domn să considere pariul o glumă?

   Timothy dădu din cap că nu.

   - N-a glumit niciodată în viața lui. În plus, m-a pus să semnez o hârtie. Și mi-a dat cartea lui de vizită, cu suma scrisă pe ea, ca să nu uit. Ca și cum aș fi putut.

   O scoase din buzunar.

   Miles luă cartea de vizită. Caroline privi peste umărul lui. Când citi numele, inspiră brusc, și-și luă obrajii în mâini.

    - Timothy, cum ai putut? Dintre toți...

   Dându-i înapoi cartea de vizită, Miles remarcă:

   - Chiar acum câteva minute am auzit numele ăsta. N-ai fost prea deștept s-o jignești pe soția domnului Hardacre.

   Mizerabil, Timothy spuse:

   - Când va auzi scena din parc, îmi va cere să plătesc imediat și dacă nu am cu ce mă va da de gol. Părinții noștri vor afla, Caroline.

   - Tata ne va ajuta, sunt sigură, spuse Caroline, dar în vocea ei era îndoială.

   - Aș fi bine primi dacă i-aș cere 500 de lire, apoi mâna ta? Mă îndoiesc că m-ar considera o partidă bună.

   - Nu poți vorbi cu fratele tău? sugeră ea.

   - Nu acum. Soția lui e bolnavă la pat. Mi-ar închide ușa în nas.

   - Atunci cu prietenii tăi. Cei care te-au admirat azi-dimineață.

   Timothy râse amar:

   - Sunt lefteri, ca mine.

   Îl privi în tăcere, șocată de iresponsabilitatea lui. Își amini când erau mici și-i împrumuta mici sume de bani obținute de la tatăl ei, fără să știe Amelia; auzi râsul lui când spunea că e lefter.

   Mereu își plătise datoriile în cele din urmă, chiar dacă săptămâna viitoare se împrumuta din nou la ea. Și erau sume mici. Dar acum...

   Miles se ridicase, cu bărbia în mână, gânditor.

   - Am făcut niște calcule în minte. Am venit cu un transport de tutun. Cred că voi putea strânge cuma de care ai nevoie.

   - Nu pot accepta, domnule. Sunt un străin pentru tine.

   - Sunt vărul domnișoarei Penwarden. Cum acestă problemă o afectează, indirect...

   Caroline îl privi cu ochi strălucitori.

   - Miles, ești foarte generos. Mai ales că m-am purtat urât cu tine.

   - Atunci când credeai că voiam să-ți fur Trendarrow-ul?

   Râse blând.

   - Să spunem că vreau să-ți las o impresie mai bună decât prima dată.

   Timothy, împărțit înttre ușurare și jenă, murmură:

   - Nu știu când îți pot înapoia banii, domnule. Nici să-ți ofer vreo garanție...

   - Domnule Brencombe, în Virginia, cuvântul unui gentleman e suficient. Când vei putea, vei plăti banii agentului meu din Londra. O să am grijă ca destui bani să fie disponibili pentru această împuternicire, spuse el așezându-se la birou. Mâine e destul de bine?

   Văzând privirea de mulțumire a Carolinei, simțind degetele ei pe braț, știu că și dacă ar fi fost 5000 de lire, i-ar fi făcut rost pentru ea.

      Când Miles sosi la casa lordului Brencombe în seara aceea, Nicholas îl rugă să renunțe la trăsura pe care o închiriase.

   - E destul loc în a noastră. Timothy a primit vești că soția fratelui lui a născut în siguranță un băiat și s-a dus să-i felicite. Vine și el mai târziu.

   Oftă.

   - Lordul Brencombe e norocos. Doi fii și acum un nepot, care să-i poarte numele. N-ai vrea să-l schimbi pe al tău să-l iei pe al mamei tale? Ești singurul Penwarden de sex bărbătesc care va rămâne.

   Zâmbind, Miles spuse:

   - Sunt onorat să mă considerați demn de asta, domnule. Cu riscul de a vă ofensa, trebuie să refuz. Tatăl meu a fost respectat în Virginia. Sunt mândru să port numele lui.

   Făcu o plecăciune către Amelia.

   - Nu cred că v-ar plăcea un rebel...

   - Nu ai stofă de trădător, Miles. Inima ta e la fel de engleză ca a mea.

   Miles ridică din umeri.

   - Posibil. Dar cineva nu-și poate urma mereu inima.

   Amelia se bătu cu evantaiul peste degete.

   - Caroline a stat câteva ore în fața mesei de toaletă. Nu e politicos din partea ei... A, uite-o.

   Miles o văzu prin ușa deschisă.

   Caroline se opri la piciorul scărilor, mâna ei în mănușă albă părând ca aceea a unui copil. Broderia de argint a rochiei ei albe strălucea. Bijuteriile din părul ei străluceau de asemenea. I se vedea talia suplă, umerii goi și gâtul.

   Miles auzea vag vocea Amelie în spatele lui, dar nu înțelegea ce spunea.

   Oftă. Niciodată în viața lui nu fusese atât de captivat la vederea unei femei. Hotărârea lui se spelbură. Doar în noaptea asta își va urma inima, va zări o frântură din fericirea care ar fi putut să fie.

   Miles traversă sala și-i sărută mâna. O clipă, ochii ei fură la același nivel ca ai lui, strălucitori de emoție. Apoi, sfioasă, își lăsă privirea în jos și făcu o reverență.

   Când îi luă brațul, degetele ei se strânseră pe brațul lui.

   - Vreau să-ți mulțumesc, șopti ea, pentru că ai fost bun cu Timothy. A fost un gest generos din partea ta, Miles.

   Își puse mâna peste a ei.

   - Ca să scapi de necaz...

   - Eram necăjită și șocată. Cred că Londra nu are un efect pozitiv asupra lui Timothy. Râzi de mine? Cu adevărat, Miles, mă faci să mă simt ca un copil.

   - Nu în seara asta. În seara asta ești o prințesă frumoasă și eu sunt cavalerul tău. Tot ce îmi ceri, voi face.

   Râse încântată.

   - Mă tachinezi la fel de mult ca Timothy. Nu cred că vei fi la fel de dornic ca el să-mi îndeplinești dorințele.

   - Chiar și cei mai puternici bărbați se înmoaie câteodată ca s-o mulțumească pe femeia pe care... pe care o admiră.

   Spuse, veselă:

   - Te-au învățat să vorbești atât de frumos la colegiul din Williamsburg?

   - Un bărbat poate fi învățat să discute politicos, să facă un compliment. Doar inima lui îi poate spune cum să... Vino, mică verișoară, părinții tăi așteaptă.

   În clipa în care intrară în sala de bal, opinia Carolinei despre Miles, formată în seara zilei ei de naștere, fu confirmată. Vocile tăcură, evantaiele se opriră, în timp ce ochii femeilor îi urmăriră intrarea în sală.

   Caroline îl strânse de braț și-și ținu capul sus, mândră să fie alături de el. Nu că hainele lui erau mai frumoase sau, părul mai elegant cârlionțat și pudrat decât al altor bărbați. În locul costumului purpuriu, purta acum o haină verde și pantaloni gri de mătase. Dar și alți bărbați erau elegant îmbrăcați.

   Prezența sa era pentru Caroline, cea care-l singulariza. Aerul de siguranță, de autoritate, pe care-l socotise la început o dovadă de aroganță, era la fel de natural ca râsul pentru Timothy.

   Gândindu-se la Timothy, se simți jenată o clipă. Căci trebuia să admită că nu regreta că lipsea.

   Admirația din ochii lui Miles, propozițiile lui rostite doar pe jumătate, o emoționau. Simțea o parte a ei, încuiată, așteptând cu sufletul la gură ca Miles să deschidă ușa, căci el avea cheia. Aproape că se întâmplase lângă capelă; până când fermierul strigase la boii lui și lumea familiară a Trendarrow-ului o înconjurase din nou.

   Aici nu erau la Trendarrow. Erau la Londra, la un bal care strălucea de candelabre și bijuterii, de mătase și satin de toate nuanțele, plin de murmurul vocilor, de zgomotul picioarelor și al evantaielor. Acesta era un loc magic și ea însăși, cum spusese el, o prințesă.

   Doar în seara asta Trendarrow și viitorul ei sigur, planificat, în care Miles nu avea loc, puteau fi uitate.

   Zâmbind, Miles spuse:

   - Ai fost amabilă să mă instruiești la teatru. Mă bizui pe tine să mă instruiești de asemenea să dansez. Ceea ce e considerat potrivit la palatul guvernatorului într-o colonie îndepărtată, s-ar putea să nu se potrivească...

   Caroline își atinse degetele cu evantaiul.

   - iar mă tachinezi, amintindu-mi că nu vă cunosc obiceiurile. Sunt sigură că m-ar distra un dans războinic indian.

   - Îți voi dansa unul între patru ochi. Deși nu știu de unde voi procura penele și un tomahawk.

   - Sunt înspăimântători, indienii?

   - Nu mai avem probleme cu ei în Tidewater de mulți ani. Există chiar o școală pentru indieni la William and Mary College, și încercăm să-i creștinăm.

   Gânditoare, Caroline spuse:

   - Bănuiesc că după un timp, mama ta s-a obișnuit să vadă oameni roșii și negri. Dacă negrii sunt toți ca Benjamin...

   - Din păcate, nu. Nu toți oamenii de aceeași culoase sunt toți buni sau toți răi. Cât despre Benjamin, îl respect ca pe un alb. Mereu ne-a slujit, ca servitor și prieten. Era devotat mamei mele, cum mi-e acum mie.

   - Nu-mi spui mai multe despre Trendarrow-ul tău?

   - Dacă vrei. Casa are 10 ani, e din cărămidă și lemn, cu două etaje. Multe ferestre dau spre pajiștea care coboară spre râu. Sunt două camere mari la parter, lambrisate cu stejar, cu șemineuri, ca acasă la tine. Avem multe lemne de foc, căci pădurea ajunge până la marginea plantației. Avem acareturi: bucătăria, măcelăria, spălătoria. Apoi grajdurile și garajele pentru trăsuri.

   - Pare foarte mare.

   Miles ridică din umeri.

   - În comparație cu plantațiile Berkeley Hunderd și Wastover, e de mărime moderată. Cum nu am familie, e destul de mare. Când la mine stau mai mult de 12  oaspeți...

   - Dai multe serbări?

   - Ținem casele deschise pentru oaspeți, în Virginia.

   - Ai spus că lucrezi la fel de mult ca orice sclav.

   - Așa fac, în felul meu. Mă trezesc foarte devreme să inspectez plantația călare, împreună cu supraveghetorul meu. Trebuie să trec pe la cheiuri, sunt probleme: un sclav bolnav, vite care nu mănâncă, o recoltă pierdută. Corespondență și contabilitate. Trăim după propriile reguli pe plantație, odihnindu-ne când vrem. Ce e mai plăcut într-o zi de vară, decât să-ți termini treaba dimineața, iar în căldura de la prânz să stai la umbra unui copac, privind păunii pe pajiște?

   În timp ce vorbea, Caroline îi privea fața și-i văzu ochii strălucind când vorbea de casa lui. Ea spuse blând:

   - Expui o imagine a unei vieți pline și încântătoare.

   Miles puse mâna pe a ei.

    - Ar fi și mai frumos dacă ai fi și tu acolo.

   Șocată, spuse repede:

   - Nu cred că ai avea timp pentru o soție.

   Chiar când rosti asta, simți că roșea și-și deschise evantaiul ca să-și ascundă confuzia. Fu ușurată când Miles se opri după o plantă mare, care îi ascundea.

   Miles spuse blând:

   - Cu siguranță, cineva găsește timp pentru ce are mai scump pe lume. Dar ideile mele despre căsătorie nu sunt ale tale, micuță Caroline. Eu cred că o femeie își urmează soțul călătorind departe dacă e nevoie; stă lângă el la bine și la rău; îi face copiii. Dacă vrea să facă asta, el îi va pune la picioare tot ce are, îi va împărtăși visele și ea a fi stăpâna inimii lui pentru totdeauna. Părinții mei au fost fericiți așa. Au înfruntat împreună greutăți și pericole, într-un ținut străin...

   Caroline își imagină că mergea spre capelă printr-o junglă tropicală, simțind pornirea spre aventură a tatălui ei. Își duse mâna la piept ca să-și liniștească inima, care bătea nebunește. Era cuprinsă de o emoție ciudată, care o îndemna spre orizonturi mai largi.

   Apoi îl văzu pe Timothy. Timothy, în albastru ca întotdeauna, atât de familiar, de sigur, de drag. Timothy căruia îi promisese viitorul ei.

   Inspiră adânc și se întoarse spre Miles. Vocea ei era sigură când îi spuse:

   - Ai dreptate când spui că suntem diferiți. Sunt sigură că voi naviga pe ape mai liniștite decât mama ta.

   Văzu dezamăgirea în ochii lui Miles.

   - O clipă, am crezut... începu el, dar se opri.

   Fața lui era impasibilă când Nicholas și Amelia se apropiară.

   Cu vocea artificial de veselă, Caroline întrebă:

   - Vreți să dansați, tată?

   - Sigur. Nu spune că ești prea bătrână, Amelia. Ai fost mereu vioaie.

   Ochii Ameliei se aprinseră și zâmbi veselă:

   - Voi încerca un menuet. Dacă muzicanții vor cânta ceva mai vivace, ne vom așeza și vom privi.

   - Cred că ai dreptate, dragă, se resemnă Nicholas. Aș fi caraghios.

   Mergând mai departe, Timothy li se alătură. Pasul lui era sprințar, ochii strălucitori.

   - Am scăpat de necazuri spuse el. Fratele meu e atât de fericit că i s-a născut un fiu, încât a fost foarte generos. A fost de acord să-mi plătească datoria. De fapt, era atât de bine dispus, încât am cerut cu 200 de lire mai mult. Haide, Caroline, nu fi așa de circumspectă. Își poate permite banii ăștia, are toate avantajele primului născut.

   Scoțând o hârtie din buzunar, o rupse în două solemn. Făcând o plecăciune exagerată, îi înmână bucățile lui Miles.

   - Domnule, bunătatea ta m-a mișcat profund. Nu o apreciez mai puțin, acum că nu mai am nevoie de bani. Acum pot dansa toată seara fără griji. Vino, Caroline. Domnul Courtenay, sunt sigur, se distrează cu dansuri populare.

   Caroline ezită o clipă, nesigură de reacția lui Miles.

   El ridică o sprânceană și zâmbi ușor. Făcând o plecăciune, spuse grav:

   - Cum domnul Brencombe mă face snob, îți cer să dansezi menuetul cu mine.

   Caroline nu-și dădea seama dacă era rănit sau sarcastic. Nu mai putea rezista presiunii brațului lui Timothy.

   În timpul dansului, îl căută cu privirea pe Miles.

   El stătea singur lângă plata exotică, privind hârtia din mâna sa. Apoi o făcu cocoloș și o lăsă să cadă în ghiveci.

   Acest gest o impresionă. Greși pasul, deveni confuză, pierdu ritmul dansului. Și când privi din nou la Timothy, avea ochiii plini de lacrimi pentru care nu găsea nicio explicație rațională.

   Se terminase. Tentația și visul.

   Visul pe care îl văzuse o clipă în ochii ei; tentația de a căuta un colț mai retras, de a o lua în brațe și de a-i liniști îndoielile cu săruturi pasionale. Caroline s-ar fi speriat de revelația bruscă a pasiunii pe care n-o cunoștea încă, era sigur. După ce ar fi calmat-o, i-ar fi spus șoapte dulci în părul brunet, ea tot ar mai fi tremurat și poate...

   Miles alungă aceste gânduri din minte. Caroline nu era a lui; nu-i va împărtăși viitorul nesigur.
   Toată viața și-o va aminti așa cum era în seara asta: radioasă în alb și argintiu, cu ochii cenușii inocenți, sigură că în lumea ei totul era bine. 

   Trăsura opri în fața casei lui. Miles spuse politicos:

   - Ați fost amabili să mă includeți în grupul vostru. Seara a fost plăcută.

   Sărută mâna Ameliei.

   - Servitorul dumneavoastră, doamnă. Și al tău, verișoară Caroline.

   Ea nu-l privea. Privea pe fereastră încruntată, tulburată.

   - Ce se întâmplă? întrebă ea. Tată, de ce se apropie Henry de casă, în loc să coboare treptele trăsurii? Se pare că a găsit... O, nu!

   Miles se întoarse să vadă ce cauzase strigătul ei de spaimă. Deschise ușa și sări jos. Însoțitorul îngenunchease pe pavaj, ținând în mână o perucă albă pătată de sânge. La picioarele lui Miles era cadavrul servitorului său, Benjamin.

   Însoțitorul spuse, impresionat:

   - Să-l duc înăuntru, domnule? Se strâng curioșii.

   Miles dădu din cap că da. În spatele lui, Nicholas porunci să se coboare treptele trăsurii.

   - Ce se întâmplă? întrebă el. Un tâlhar și-a făcut treaba chiar în pragul ușii tale?

   Apoi, recunoscând cadavrul, exclamă:

   - Doamne! E servitorul tău negru. Asasinat?

   Paralizat de șoc, fără să înțeleagă, Miles deschise ușa casei și se întoarse cu lumânări. Îl îndrumă pe însoțitor spre bibliotecă, unde Benjamin fu întins pe sofaua de piele. În cameră erau împrăștiate hârtii. Biroul era spart; cerneala cursese pe covor.

   Intrând în cameră, Nicholas puse călimara în picioare.

   - Lipsește ceva? Hârtii compromițătoare? Scrisori de la prietenii tăi rebeli? Asta nu e o spargere obișnuită.

   Miles nu asculta. Era îngenuncheat lângă trupul bărbatului care îl slujise toată viața, dormise în fața ușii lui și care acum își dăduse viața pentru el. Miles își luă capul în mâini. Suspină. Simți o atingere ușoară pe umăr.

   Caroline era lângă el, înlăcrimată.

   Șopti tristă:

   - Era atât de blând. Cine ar fi putut face asta?

   În fundal, Nicholas dădea ordine. Însoțitorul aduse o pătură și acoperi cadavrul lui Benjamin.

   Miles nu simțea decât vocea Carolinei, mâna ei pe umărul lui. Fața ei parcă se maturizase brusc și era la fel de blândă ca a mamei lui. Miles își puse mâna pe obraz. Ea îl îmbrățișă.

   - Miles, dragă. Nu voia decât să te slujească, să-și dea viața pentru tine. Nu voia să plângi prea mult după el.

   Îl ținea în brațe, îl mângâia pe păr. Îi luă capul la pieptul ei și uită de orice, numai să-l ostoiască.

Capitolul 6

      Caroline stătea la fereastra din fața intrării casei lordului Brencombe, privind neliniștită strada.

   După agitația din ultima oră, care era neobișnuit de liniștită.

   Nicholas, ca și cum ar fi fost pe punte, dăduse ordine. Angajase un servitor pentru Miles, aranjase înmormântarea lui Benjamin. Miles, străin în Londra, îl lăsase să comande, deși nu voia să-și implice unchiul într-o treabă ce părea periculoasă.

   Timothy se oferise să ajute, dar fusese refuzat de Nicholas. Acum era în bibliotecă, scriind o scrisoare pentru mama sa și una pentru Eustace Hardacre, pe care voia să o trimită împreună cu datoria.

   Carolinei i se părea că totul nu fusese adevărat. Afirmația lui Nicholas că locuința lui Miles era periculoasă pentru ea; reproșurile Ameliei pe drumul spre casă... Dar nu-și amintea decât apăsarea tâmplei lui Miles pe pieptul ei, inima care îi bătuse cu putere și emoția care o lăsase tremurând.

   Stătea întinsă în sfârșit în patul mare, cu perdele, luna pătrundea prin obloane și se confrunta cu existența celeilalte Caroline, pe care o respinsese, dar pe care o purtase ca pe un copil nenăscut în ea, în ultimele săptămâni.

   Dimineața se privire în oglindă, așteptându-se să vadă schimbarea care avusese loc. Nu văzu nimic deosebit. Nici părinții ei sau Timothy nu păreau să vadă vvreo diferență. Faptul că devenise o femeie, că lăsase deoparte pentru totdeauna lumea copilăriilor, îl știa numai ea. Dar acum era ca două persoane.

   Îl aștepta pe Miles, care trebuia să se întoarcă împreună cu tatăl ei. Îi era dor de el, să-i atingă mâna, să-l împace.

   În curte intră o trăsură și se opri în fața ușii. Dar pe portieră nu era nici blazonul Penwarden, nici Brencombe. Apăru o siluetă plină, gătită peste măsură.

   Înspăimântată, coborî scările.

   - Timothy, domnul Hardacre e la ușă. Să-i spun valetului să-i spună că nu ești acasă, sau s-o chem pe mama?

   - De ce? întrebă el vesel. Îl pot înfrunta, acum că am împuternicirea de plată de la fratele meu.

   - Dar, Timothy, soția lui e cu el. Doar nu crezi că va trece cu vederea ridiculizarea soțului ei din parc?

   Timothy deveni serios.

   - La dracu`, uitasem.

   Se auzi clopoțelul. Pașii valetului se auziră pe hol.

   - Ce-o să faci? șopti Caroline, ca și cum ar fi fost din nou copii, sfătuindu-l cum să scape de pedeapsa pentru vreo năzdrăvănie pe care o făcuseră.

   Timothy mimă o muschetă pe umăr.

   - Înfruntăm dușmanul. Cu tine alături, chiar și bătrânul înfumurat nu mă poate speria.

   Caroline își stăpâni râsul și-și luă o mimică adecvată. Avea o expresie inocentă și făcu o reverență până la pământ; iar ochiul critic al Sybillei Hardacre nu detectă nicio greșeală în salutul lui Timothy.

   Afabil, el spuse:

   - Nu cred că locuința tatălui meu a mai fost onorată de prezența dumneavoastră până acum. Doriți vin, ciocolată?

   Sybilla răspunse, țeapănă:

   - Am venit sperând c-o vom găsi pe verișoara mea, Amelia. Cum ești aici, domnule Brencombe...

   - Cum sunt aici, doamnă, și soțul dumneavoastră e și el aici, permiteți-mi să-mi onorez datoria pe loc.

   Făcând o plecăciune, Timothy îi dădu împuternicirea de plată.

   Degetele cu inele ale lui Eustace Hardacre înșfăcară hârtia. O citi cu atenție, apoi o împături și o băgă în portmoneu.

   - Nu mă așteptam să-mi plătești atât de repede. Ai noroc, domnule Brencombe. Eu nu ți-aș fi dat banii atât de ușor.

   Sybilla trecu la al doilea atac.

   - Cealaltă problemă care ne-a făcut să venim nu cred că poate fi rezolvată atât de ușor. Caroline, te rog, cheam-o pe... doamna Penwarden.

   Ea nu m-a acceptat niciodată, reflectă amar Caroline. Totuși, va pretinde că a făcut această vizită din îngrijorare familială.
   O întâlni pe Amelia care tocmai cobora scările, și-i șopti:

   - Mamă, nu te supăra pe Timothy prea tare. N-a vrut să supere pe nimeni. S-a distrat doar puțin.

   Amelia ascultă purtarea nepoliticoasă a lui Timothy, povestită de verișoara ei.

   Când, în cele din urmă, îi veni rândul să vorbească, spuse:

   - Fără îndoială, domnul Brencombe ar trebui să vă ceară scuze. E problema lui, nu a mea. Cât despre prietenii fiicei mele, e datoria mea și a tatălui ei să hotărâm. Dacă ați avea o fiică...

   - Să aud asta de la tine! izbucni doamna Hardacre.

   Imperturbabilă, Amelia se corectă:

   - Dacă ați avea grija unei fiice...

   - Aș avea grijă cu cine umblă. Am înțeles că azi-noapte a dansat un menuet cu un străăin.

   - Mereu ai ascultat bârfele răutăcioase, răspunse Amelia. Ai auzit astfel doar jumătate din adevăr. Partenerul Carolinei la menuet a fost domnul Courtenay, fiul surorii lui Nicholas, Mary. E un gentleman american. A fost oaspetele nostru aseară.

   Carolinei îi venea s-o ia în brațe pe mama ei. Eustace interveni și el.

   - Courtenay, spuneți? E din Virginia?

   Când Amelia dădu din cap că da, întrebă:

   - Are un protejat numit.. O clipă.

   Scoase o scrisoare din buzunar și o răsfoi.

   - A, aici era. Piers. Acesta e numele băiatului.

   Caroline îi răspunse:

   - E finul domnului Courtenay, domnule. Cum ați auzit de el? A, acum îmi amintesc Miles a menționat...

   - Băiatul e la aceeași școală cu fiul meu, Paul, spuse Eustace. Speram să-l întâlnesc pe domnul Courtenay din Virginia.

   Spuse „Virginia” cu scârbă.

   Timothy, care stătea lângă fereastră, bucuros că nu mai era în discuție, anunță vesel:

   - Atunci, domnule, dorința vi se va împlini. Iată-l pe domnul Courtenay, împreună cu căpitanul Penwarden.

   Nicholas, sperând să intre nevăzut când recunoscuse trăsura de afară, înjură în gând când Timothy deschise ușa salonului.

   Când Miles intră, ochii lui se întâlniră o clipă cu ai Carolinei. Văzându-l trist, îi aruncă o privire de simpatie.

   Eustace îl privi din cap până-n picioare. Fără să-l salute, exclamă grosolan:

   - Deci tu ești cel care predică separarea tinerilor și vrei ca fiul meu să fie trădător. Ai merita una cu biciușca.

   Involuntar, mâna lui Miles se duse la spadă. Triumfător, Eustace izbucni:

   - Iată! Ar fi în stare să mă ucidă, rebel ticălos!

   - Haide, sunt doamne de față, protestă Nicholas.

   Miles spuse calm:

   - De aceea, domnule, mă abțin de a cere scuze pentru aceste insulte.

   - O scuză! exclamă Eustace. Crezi că ți-aș cere scuze, cultivător amărât de tutun!

   - E din categoria celor care vă umplu cuferele cu bani, vă reamintesc, spuse Nicholas furios.

   - Și de aceea cred că pot conduce lumea.

   - Nu, domnule, protestă Miles, fără să ridice vocea. Doar țara noastră.

   Amelia începu să se ridice. Dar Eustace îi făcu semn cu mâna grasă.

   - Nu, nu plecați. Să știți ce șarpe ați încălzit la Trendarrow.

   - Cunosc perfect vederile politice ale domnului Courtenay, remarcă rece Amelia. Sunt în dezacord cu ale noastre. Touși, e nepotul soțului meu.

   Nicholas veni lângă scaunul ei. Văzând privirea lui de mulțumire, Caroline își dădu seama ce legătură puternică era între ei. Oricâte dezacorduri ar fi avut în particular, în fața lumii erau uniți.

   Miles îi spuse Ameliei:

   - Nu știu cu ce l-am jignit pe acest domn. Dar cum suntem amândoi oaspeți în casa domnului Brencombe...

   - Casa e încă o dovadă a prostiei lui, declară Eustace. Voi considera de datoria mea să-l informez pe lordul Brencombe că fiul său primește în casă un trădător...

   - Vă rog să nu faceți asta, interveni Timothy neliniștit. Tata e bolnav. Nu vreau să-i provocați îngrijorare..

   - Nu eu îi voi provoca îngrijorare, spuse Eustace. Ci propria ta purtare.

   Miles păși între ei.

   - Cu mine sunteți certat, domnule Hardacre. Să nu-i implicăm și pe alții. Nu-mi dau seama...

   - Nu minți, domnule.

   Eustace îl arătă cu un deget gras.

   - Negi că încurajezi trădarea împotriva regelui tău și a țării mamă? Că îți provoci concetățeniii să ridice armele împotriva trupelor trimise să vă protejeze? Că te aduni cu oamenii care vor să încalce legile Angliei?

   - Sigur că neg asemenea acuzații, rostite cu aceste cuvinte. Am venit în Anglia să caut o rezolvare pașnică a conflictelor noastre. Dacă guvernul britanic se încăpățânează să fie surd la apelurile noastre, să ne trateze ca pe drojdia societății; dacă miniștrii voștri, exceptând câțiva mai luminați, ne provoacă continuu prin obtuzitatea lor și impune taxe care ne înăbușă economia... Atunci afirm că nu puteți fi surprins dacă unii dintre noi care se revoltă împotriva...

   - Ha! Ați auzit?

   Eustace își lovi palma cu pumnul.

   - Se condamnă singur.

   Nicholas se trase de eșarfă ca și cum nu putea respira. Amelia puse mâna pe brațul lui, avertizându-l. Controlându-se, el spuse:

   - Prea iei în serios cuvintele lui Miles, Eustace. Nu te-au revoltat niciodată taxele sau altceva? De multe ori am jurat să pun tunul pe Amiralitate, dar nimeni nu m-a acuzat de trădare. Miles e tânăr...

   Nu prea tânăr ca să fie membru al Adunării din Virginia, instituție pe care înțeleg că guvernatorul găsește adesea necesar s-o dizolve din cauza hotărârilor ei rebele!

...................................................