Doar o altă regăsire, Dama de Treflă

 ................................................

3-6

      S-a grăbit să o ajungă și, umăr la umăr, s-au pierdut pe străzile care se întindeau la picioarele lor ca firele subțiri ale unei pânze de păianjen.

   - Care e numele tău, s-a interesat fata pentru că Hasting i s-a părut totuși nepotrivit pentru bărbatul care purta pe umeri o geacă neagră de piele cu prea multe aplicații metalice.

   - Jackson, a răspuns el simplu.

   - Jackson ca Michael Jackson?

   - Aș vrea eu.

   „Cine nu ar vrea?” s-a gândit Delilah.

   - Dar al tău?

   - Delilah.

   - Oh... Delilah ca în „Hey there, Delilah”?

   - De fapt, da, exact de acolo.

   Jackson a râs, fără să bănuiască măcar că acela era întregul adevăr și că pentru o fată anume câteva versuri dintr-o melodie fuseseră o promisiune pe care cel care o făcuse nu ajunsese niciodată să o respecte. A râs, uitând de ultima noapte, de despărțire, de proprietarul care îl bătea la cap să plătească chiria, de facturile care îl așteptau nepăsătoare într-o grămadă pe masa din bucătărie; a râs, uitând că viața lui era un dezastru pe care nu știa cum să îl îndrepte.

   Delilah a râs și ea, căci râsul dezleagă noduri din suflet și face pașii spre necunoscut mai ușori.

Fărâme de bine

      Drumul se bifurca spre stânga, însă el nu a mai apucat să cotească, a încercat să se redreseze când a simțit gheața mișcându-se prea repede sub picioarele lui.

   A fost prea târziu. A aterizat pe burtă și, înainte să apuce să se ridice, băiatul de la care furase îl ajunsese deja din urmă.

   Îl privea de sus, cu o furie aprinzătoare în ochi și, în loc să se simtă vinovat pentru fapta sa, Luke s-a înfuriat la rândul său.

   S-a înfuriat pentru că era nedrept că unii avea atât de mult, iar alții atât de puțin și că, în loc să echilibreze cineva balanța, ceilalți continuau să o încline spre partea greșită, spre partea lor.

   - Dă-mi-l înapoi!

   - Nici gând!

   Luke a încercat să se ridice, știa că putea alerga mai repede, știa că se putea ascunde înainte ca celălalt să îl ajungă din urmă sau să își dea seama ce se întâmplase.

   Basam i s-a zvârcolit pe sub haine, nici el nu era de acord cu propunerea care li se făcuse.

   - Dă-mi-l și promit să nu chem poliția.

   Promisiuni, poliție, ce prostii! Polițiștii nu reușeau niciodată să îi prindă pentru că, oricât de curajoși ar fi pretins că erau, se temeau cu toții de șobolani, se temeau să își murdărească mâinile și uniformele acelea de care erau atât de mândri. Iar promisiunile nu erau decât minciuni.

   Luke nu mai credea în promisiuni și nu se temea de poliție. Singurele lucruri de care se temea erau junghiul acela constant pe care îl resimțea în stomac și frigul care se lupta să intre în micul lor subsol în fiecare noapte. Când ajungi să te temi de astfel de lucruri, poliția devine un fleac.

   Și-a apăsat mâna pe piept, în dreptul inimii, acolo unde geaca ponosită pe care o purta avea o umflătură nefirească și s-a pregătit să fugă.

   Basam a înțeles mesajul, pentru că șobolanii sunt animale foarte inteligente, și a ieșit numaidecât din ascunzătoare. S-a târât pe piciorul prietenului său până la gleznă, apoi, dintr-o singură săritură, a ajuns pe piciorul celuilalt băiat.

   Max s-a speriat când șobolanul s-a prins cu ghearele de pantalonii lui și a început să urce. Ascuturat din picior cât a putut de puternic, însă animalul continua să urce. Și-a ascuns mâinile în mânecile gecii și a încercat să îl alunge.

   În vreme ce el se lupta cu inamicul îmblănit, Luke s-a ridicat, cotind spre stânga, așa cum ar fi trebuit să facă de la început.

   - Basam, haide! a strigat păstrând ritmul alert al pașilor.

   Șobolanul s-a desprins de pantalonii băiatului ca o frunză galbenă de copac într-o zi de toamnă și s-a grăbit să își ajungă prietenul din urmă.

   Max a răsuflat ușurat, însă nu era pregătit să se dea bătut. A alergat după cei doi, pierzându-se printre cotloane umbrite și reci, până când a simțit că inima voia să-i sară din piept.

   S-a strecurat printre containere de gunoi, ignorând mirosul care îi întorcea stomacul pe dos. Și-a făcut loc printre spărturi din garduri și era convins că avea să îi ajungă din urmă, dar când a virat spre dreapta, aproape s-a izbit de un perete înalt.

   Le pierduse urma, trebuia să recunoască.

   - Fir-ar!

   Nu putea trece dincolo și nici celălat băiat nu ar fi putut. Precis alesese vreun alt drum când Max îl scăpase din vedere și era, probabil, prea târziu să încerce să-i dea de urmă.

   S-a spijinit de zid, încercând să își liniștească respirația, iar lacrimile i s-au scurs pe obrajii roșii. Nu știa ce era de făcut mai departe, știa doar că voia să se întoarcă acasă. Abia dacă trecuseră 2 ani de când se mutase ultima oară.

   Atunci înțelesese, îi plăcuse ideea de a crește în același oraș în care crescuse mama lui, în aceeași casă în care ea și Harry se iubiseră vreme de 2 ani la începuturi, îi plăcuse să știe că piatra ei de mormânt nu era prea departe și că ar fi putut să alerge până la ea ori de câte ori ar fi simțit nevoia să o facă, iar Max simțea adesea nevoia să facă asta.

   Nora, preotul și chiar și Harry îi spuseseră că Amanda avea să rămână pentru totdeauna cu el, că o purta în inimă și că nimeni nu avea cum să i-o fure de acolo, însă simțea că exact asta încercau să facă, să i-o smulgă din piept și să îl lase gol pe dinăuntru. Simțea că îl forțau să o uite când el făcea eforturi incredibil de mari ca să își amintească.

   Nu îi plăcea să fugă de probleme, dar era singura soluție care îi mai rămăsese.

   Când s-a desprins de lângă zid, lacrimile i se uscaseră pe față, iar roșeața din obraji se mai domolise. Trebuia să încropească un plan și să hotărască încotro să o apuce. Să zăbovească pe străzi în căutarea unei soluții ieșea din discuție.

   Și-a tras căciula mai bine pe urechi, privind în stânga și în dreapta. Se întreba din ce direcție venise și era gata să aleagă una la întâmplare când un sac negru de gunoi s-a răsturnat dintr-un container.

   - Basam, încetează! s-a auzit de sub grămada de saci rămași în container.

   Max a zâmbit atunci, dându-și seama că fusese tras pe sfoară și că norocul jefuitorilor tocmai se terminase, dar nu a apucat să rostească cuvintele usturătoare care îl pișcau de limbă ca ardeiul iute, nu a apucat să facă nimic.

   De nicăieri, a mai apărut un băiat care aproape că l-a doborât în goana sa.

   - Dacă pun mâna pe tine...

   Vocea care răsuna între pereții clădirilor părea furioasă.

   Max a rămas pe loc, așteptând înmărmurit, nici dacă ar fi vrut nu și-ar fi putut mișca picioarele din loc pentru că uneori, chiar dacă vrei să pleci, ceva nevăzut te obligă să rămâi.

   - Luke! a strigat băiatul. Unde ești?

   - Aici, i-a răspuns containerul de gunoi.

   - Am dat de belea, trebuie să fugim.

   - Vino aici! Grăbește-te!

   - Și cu el ce facem?

   - Cu cine?

   Luke și-a scos capul dintre sacii negri. Când l-a văzut pe Max, arăta de parcă cineva i-ar fi pus prea mult broccoli în farfurie la masa de prânz.

   - O să ne dea de gol, s-a tânguit Jake, iar fratele său și-a dat seama că avea dreptate.

   Cuvintele urâte ale bărbatului care se grăbea spre ei se apropiau tot mai mult, iar decizia, deși nu era tocmai cea mai bună, a fost ușor de luat.

   Luke a sărit peste marginea containerului într-o clipită și, înainte ca Max să își dea seama ce i se pregătea, l-a luat pe sus pe băiat și s-a aruncat, împreună cu el, înapoi în container.

   Jake i-a urmat îndeaproape, având grijă să tragă deasupra lor câțiva saci de gunoi, astfel încât să nu dea de bănuit.

   Bărbatul care îl urmărea a ajuns la fundătură, a privit nedumerit capătul de drum, apoi a trecut mai departe. Era orbit de furie, refuzând să accete să pierduse și că un hoț câștigase.

   În interiorul containerului, un băiat încerca din răsputeri să strige și să se elibereze în timp ce alți doi făceau tot posibilul să îl țină pe loc, să îl împiedice să îi dea în vileag.

   Basam s-a cățărat până sus, a verificat dacă li se eliberase calea și s-a întors înapoi pe umărul lui Luke. Dacă nu ar fi fost întuneric între sacii negri, băiatul ar fi putut să vadă rânjetul de pe fața șobolanului, dar, cum uneori în viață e mai bine să te mulțumești cu puțin, atingerea mustăților a fost un semn suficient de grăitor.

   Jake a sărit primul, apoi Luke l-a urmat. Max s-a dezmeticit mai greu, când a coborât el, frații aveau deja un avans considerabil. Trebuia să fugă din nou.

   A fost tentat să renunțe, dar asta l-ar fi transformat într-un laș, iar lașii nu își îndeplinesc aproape niciodată scopurile. Pentru Max, scopul lui era important.

   A alergat după ei fără să îi scape din vedere, iar când a reușit să se agațe de hainele băiatului mai mic, a fost chiar mândru, deși în secunda imediat următoare s-au rostogolit amândoi pe jos.

   - Luke, ajutor!

   Căderea lor accidentală s-a transformat rapid într-o încăierare. Nimeni nu mai știa cine încearcă să fugă și cine nu. Jake a fost prin la mijloc, între loviturile furioase ale lui Max și brațele protectoare ale fratelui său.

   Basam s-a retras, pentru că șobolanii sunt inteligenți și nu prea văd rostul unor astfel de încăierări sau pentru că nu se lasă orbiți de furie, ei se lasă ghidați de instinct, iar instinctul îi îndeamnă să fugă, căci să fugi e mai puțin periculos decât lupta.

   S-au împărțit lovituri, s-a strigat și s-a plâns, așa cum se întâmplă de obicei când fiecare luptă pentru scopurile sale.

   - Gata! a strigat Jake încercând să își tragă piciorul de sub Max.

   - El a început! s-a apărat Luke.

   - Nu-i adevărat!

   - Încetați!

   Șobolanul a chițăit, semn că era de acord, iar spiritele s-au liniștit puțin.

   - Îmi vreau portofelul înapoi.

   - L-am găsit pe jos, îmi aparține. Data viitoare ai face bine să fii atent.

   - L-ai furat!

   - L-am găsit!

   - Băieți...

   - Să dobori pe cineva la pământ și să îi iei portofelul se cheamă furt.

   - Nu-i adevărat!

   - Ești un hot!

   - Nu-i-a-de-vă-rat!

   Luke nu se considerase niciodată un hoț. Tată lui îi disprețuia pe hoți, spunea că sunt oameni care nu mai reușesc să găsească în inimile lor nicio fărâmă de bine, spunea că sunt oameni răi.

   Îi era mai ușor să pretindă că lucrurile se petreceau puțin altfel, pentru că el nu pierduse binele din inima lui, îl simțea acolo, la fiecare pas, la fiecare privire care se îndrepta către Jake.

   Trebuia să o facă. Trebuia să ia lucrurile de pe rafturile magazinelor fără să le plătească pentru că nu avea bani. Trebuia să recurgă la șiretlicuri, să îl implice pe Basam în jocuri care i se păreau murdare pentru că nu putea suporta să îl vadă pe fratele său tânjind după ceva în vitrine, nu putea suporta sentimentul acela de neputință care îi îngreuna pașii de când rămăseseră doar ei.

   Nu alesese să fie hoț, trebuia să fie și i se părea că între acestea două ar fi fost corect să se traseze o linie pentru că sunt două lucruri total diferite.

   Furia și neputința l-au orbit, iar el s-a lăsat condus de mânie. Și-a împins fratele într-o parte și l-a apucat pe Max de gulerul gecii. Nu se putea controla din cauză că și în sufletul lui încolțise un sâmbure de furie care punea din când în când stăpânire pe el.

   S-au împărțit alte lovituri, alte strigăte, s-au plâns alte lacrimi până când lui Basam i s-a făcut foame. I-ar fi plăcut să mai primească niște fulgi de porumb din cutia de acasă, așa că a făcut ce trebuia.

   S-a cățărat pe umărul lui Luke și, cu toată dragostea din lume, l-a mușcat pe băiat de ureche.

   Nu ai nevoie de multe lucruri pentru a pune capăt unei răfuieli. Câteodată e suficient să se afle un șobolan înfometat și drăgăstos prin preajmă.

   Max s-a adunat de pe jos, în timp ce adversarul său a sărit de pe el de parcă cineva l-ar fi picat cu ceară.

   S-au privit de la o distanță sigură, niciunul nu arăta prea bine, fusese o luptă de la egal la egal, fapt care se reflecta asupra băieților.

   - Basam, ce te-a apucat?!

   Șobolanul s-a ascuns într-un buzunar numaidecât, nu era pregătit să fie tras la răspundere pentru acțiunile sale.

   - Lasă-l în pace, Luke...

   - Să-l las în pace?!

   - Îi e doar foame. Și mie la fel...

   Jake și-a frământat mâinile la spate. Își privea vârfurile pantofilor pentru că nu suporta să se uite în ochii fratelui său, știa că acele flăcări care ardeau acolo puteau să facă ravagii în jur. Știa că acele flăcări ardeau doar pentru el în mijlocul iernii grele în care trăiau.

   Ar fi făcut mai mult, ar fi ajutat mai mult, dacă putea, dacă nu era atât de mic.

   - Hai acasă...

   Vocea i-a tremurat pentru că asta fac vocile atunci când sufletul doare, iar lacrimile sunt cât pe ce să înflorească la colțurile ochilor. Se săturase să lupte, era obosit, și tot ce își dorea era să pună capul pe pernă și să se trezească a doua zi, de parcă nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, într-o casă care mirosea a mâncare gustoasă.

   Luke și-a întins mâna spare el, iar el a prins-o pentru că de asta există mâini întinse, să le apuci, să te sprijini de ele.

   Nu și-au vorbit, nu aveau nevoie de cuvinte. Au pornit spre casă, încercând să uite ce se întâmplase.

   Max a rămas pe loc, nu mai avea putere să lupte, nu mai avea putere să meargă mai departe. S-a așezat pe jos, în zăpada murdară și a plâns, declarându-se înfrânt. Era din nou singur, din nou al nimăunui, din nou pierdut pe străzile unui oraș străin, departe de a se regăsi sau a afla dacă procedase bine ori dacă ar fi fost pur și simplu mai ușor să se supună schimbărilor pe care și le doreau alții fără să se împotrivească.

   Se întreba dacă era cazul să se întoarcă sau să accepte că viața te obligă să mergi înainte, chiar și atunci când tu vrei cu orice preț să privești înapoi, iar astfel de întrebări nu au niciodată răspunsuri certe și uneori îți umezesc ochii până când nu mai reușești să vezi drumul pe care ar trebui să mergi.

   Max a rămas pe loc, pentru că uneori e mai ușor să fugi, în speranța că problemele nu te vor ajunge din urmă, dar alteori, când ele te prind de încheietura mâinii și e prea târziu să le mai lași în spate, e mai ușor să te așezi și să înduri șoaptele lor chinuitoare.

   Dorise doar să rămână acasă, să pună scrisorile în cutia poștală a mamei sale și să i se îngăduie să rămână aproape de ea când amintirile se încăpățânau să se îndepărteze.

   Nu ceruse prea mult, ceruse să i se dea voie să își amintească, însă pentru ceilalți uitarea era de preferat pentru că făcea dorul să pară mai mic și durerea să își slăbească strânsoarea.

   Suspinele îi răsăreau în piept unul câte unul. Nu mai știa ce să facă, încotro să o apuce. Nu voia să se întoarcă. Nu avea putere să meargă mai departe. Rămăsese blocat, prins la mijloc între neputință și dorință.

   Din fericire, nu foarte departe de acel loc, cineva simțea la fel.

   Lui Luke nu i se potrivise niciodată rolul de frate mai mare pentru că multă vreme fusese fratele mai mic, iar atunci când îi venise rândul să preia îndatoririle, se simțise total nepregătit.

   Azhar știuse mereu ce era de făcut, el făcuse rost de casa în care stăteau, iar când Azhar era prin preajmă, nu aveau pentru ce să își facă griji.

   Dar Azhar fusese luat de lângă ei pentru că ceilalți îl numeau și pe el hoț, bastard sau șobolan, refuzând să se oprească un minut și să asculte adevărul trist din spatele unor acțiuni care la o primă vedere par de neiertat.

  - Ai grijă de Jinan, îi spusese înainte să fie luat de lângă ei de serviciile sociale și asta făcuse neîntrerupt de atunci, avusese grijă de fratele său, așa cum le e menit fraților mai mari să facă și învățase să îl strige pe un alt nume din dorința de a fi priviți cu ochi mai blândi de către străini.

   Strângând mâna micuță a lui Jinan în a lui, a reușit să alunge neliniștea care se învârtea prin preajmă, încă ceva tot nu îi dădea pace.

   Luke nu era hoț, nu era pentru că el nu își dorise niciodată să fure, o făcuse pentru că trebuia, și nu era hoț pentru că în inima lui exista mult bine pe care nu putuse încă să îl arate lumii întregi.

   Pașii i-au șovăit pe măsură ce se îndepărta de băiatul pe care îl lăsase în spate. Nu a reușit să audă suspinele sau lacrimile care picurau în zăpada înghețată, astfel de lucruri nu sunt făcute pentru a fi auzite, dar a simțit tristețea băiatului, iar binele din el a ieșit la lumină.

   Basam s-a foit în buzunar când Luke s-a întors din drum, pornind înapoi cu pași hotărâți, trecuse jumătate din zi, iar el se mulțumise cu câțiva fulgi de porumb la micul dejun, cât să mai reziste?

   Portofelul negru a aterizat la picioarele lui Max. L-a privit neîncrezător, apoi și-a îndreptat atenția spre cel care îl aruncase. Avea fața acoperită de gulerul hainei și se uita undeva dincolo de el, dincolo de peretele înalt din spate.

   - Păstrează-ți banii, i-a spus și a dat să se întoarcă.

   - Stai...

   - Ce mai vrei?

   - Vreau să vin cu tine.

   Lui Luke i s-ar fi părut amuzant, dacă nu ar fi sesizat disperarea din glasul băiatului. Și l-ar fi refuzat, în mod clar l-ar fi refuzat, dacă nu ar fi știut cât de dureroasă e disperarea.

   - De ce?

   Vocea băiatului s-a lovit de ziduri și s-a spart exact ca un strigăt făcut din prea multe îndoieli și din prea puține convingeri.

   - Pentru că nu vreau să rămân singur, i-a răspuns Max și, oricât de trist ar părea, acesta era adevărul, nu voia să rămână singur.

   Luke a făcut un pas înainte și apoi încă unul, ținându-l strâns de mână pe fratele său. A scos afară din plămâni aerul sub formă de rotocoale albe de abur, apoi s-a întors pe jumătate spre celălalt băiat.

   - Ce mai aștepți? Vino!

   Max s-a grăbit să îi ajungă și a mers în urma lor, la câțiva pași distanță, fără să se mai întrebe încotro se îndreptau. Nu avea de gând să rămână prea mult, voia să își pună ordine în gânduri, să încropească un plan și să găsească o soluție, dar nu putea face nimic atâta vreme cât singurătatea îi sufla în ceafă. Avea nevoie de puțin timp ca să își poată da seama unde se afla, ca să se poată regăsi.

Prezoane și bulgări de zăpadă

      Eddie își suflecase mânecile până la coate și se murdărise până ceva mai sus. Nu reușea să desfacă ultimul prezon, deși apăsa pe cheie cu toată forța.

   - Lasă-mă pe mine, i-a cerut Harry, iar el l-a lăsat pentru că se săturase să fie singurul care se făcea de râsul lumii.

   Ceva mai încolo, câțiva copii gălăgioși se jucau cu bulgări de zăpadă, astfel încât propriile gânduri i se păreau a fi doar niște șoapte firave.

   - Hei, copii, lăsați-o mai moale cu războiul, periclitați soarta anchetei. Și liniștea publică, a completat.

   Copiilor nu a părut să le pese de anchetă sau de orice altceva în afară de joacă. S-au aplecat cu toții deodată apucând zăpada cu mâinile înghețate.

   Trecuse deja mai bine de o oră de când Eddie se chinuia să scoată roata defectă. Dacă Ed ar fi fost acolo, ar fi reușit să rezolve problema în câteva minute pentru că Ed se descurcase mereu cu chestii din astea care îmbină puzzle-ul și îndemânarea. Toate șuruburile cedau în fața lui la fel de ușor pe cât se încăpățânau să îi facă zile amare lui Eddie.

   Și-a tras sufletul după ce a pasa cheia, verificându-și telefonul. Nu primise niciun mesaj. De atâtea zile nu primea niciun mesaj.

   Oare cât durează să scrii un amărât de mesaj? N-ar trebui să dureze prea mult, nu-i așa? Sunt câteva litere pe care le apeși într-o anumită ordine pe un ecran, apoi le trimiți celui căruia îi sunt destinate. Pânăși bunicului Jim îi lua mai puțin să scrie un mesaj și era pe jumătate orb, iar telefonul lui era atât de vechi încât trebuia să apese de 3 ori ca să ajungă la litera „c”.

   Altcuiva i-ar fi fost mult mai ușor, cu siguranță. Lui Ed, de exemplu.

   - Nu putem lua altă mașină? a întrebat Viollet, dând dovadă de simț practic.

   - Asta e singura disponibilă, i-a răspuns polițistul reîncercând pentru a zecea oară mesageria telefonului.

   - Atunci un taxi, poate.

   - Exclus!

   - De ce? Ar fi o soluție mai bună decât asta.

   - Nu ne ia nimeni în serios dacă plecăm în misiune într-un taxi.

   - Nu vrem să fim luați în serios, vrem să găsim copiii.

   - O să-i găsim imediat ce înlocuim roata.

   - Da, sigur.

   Harry era de acord cu Viollet, pe de o parte pentru că simțea că pierduseră prea multă vreme pe lângă o mașină care în mod evident nu îi ducea nicăieri, pe de altă parte pentru că prezonul pe care se chinuia să îl desfacă era al naibii de înțepenit.

   - E imposibil, s-a plâns aruncând cheia într-un morman de zăpadă. Parcă cineva l-ar fi sudat ca să își bată joc de noi.

   Viollet și-a prins rădăcina nasului între degete, deși arăta ca și cum durerea de cap ar fi pus deja stăpânire pe ea.

   Eddie era prea ocupat să tasteze de zor un mesaj pe care nu avea de gând să îl trimită și nu a băgat de seamă nimic din ce se întâmpla în jur, cum ar fi de pildă, bulgărele de zăpadă care se îndrepta către el.

   L-a lovit în tâmplă și, pentru o clipă, nu s-a întâmplat nimic, apoi, în următoarea, s-au întâmplat prea multe.

   Telefonul i-a alunecat din mână, căzând printre gratiile de metal direct în canalizare. Lumini colorate i-au acaparat vederea, făcând pământul să se învârtă cu o viteză nefiresc de mare, iar genunchii i s-au înmuiat exact ca bezelele din cana cu ciocolată caldă. Poate ar mai fi reușit să îl susțină puțin, dacă un al doilea bulgăre nu ar fi lovit destul de aproape de locul în care lovise și primul.

   Asta i-a pus capac și l-a făcut să se prăbușească lângă mașină.

   Se afla, dintr-odată, altundeva, într-o sufragerie plină de oameni înalți care râdeau în hohote prelungi. El încerca să le atragă atenția agitându-și mâinile pe sus.

   - Nu te mai da în spectacol, Eddie, i-a cerut o femeie pe un ton aspru, avem invitați.

   O cunoștea pe acea femeie, era mama lui, o variantă tânără și frumoasă a mamei lui, așa cum nu mai văzuse de foarte mulți ani.

   - E timpul pentru spectacolul meu de magie, s-a tânguit el cu voce de copil.

   - Lasă prostiile, sunt trucuri ieftine, nu magie.

   - Dar, mama...

   - Fii serios, Eddie!

   Și chiar asta încercase de atunci înainte. Își dorise atât de mult ca lumea să îl ia în serios, încât ajunsese, inevitabil, să o dea în bară.

   Era exact ca atunci când trecea din întâmplare prin fața unor cunoscuți și începea dintr-odată să se întrebe dacă nu cumva mergea într-un fel caraghios, ceea ce nu ajuta deloc pentru că mersul lui devenea într-adevăr caraghios în timp ce se gândea la el, nemaiștiind ce picior să pună în față.

   Își dorise atât de mult ca lumea să îl ia în serios, încât ajunsese, inevitabil, să se facă de râs de fiecare dată când avusese ocazia.

   A ieșit din sufragerie și s-a ascuns în debara, printre mături, soluții de curățat și cutii de pantofi.

   - Doamnelor și domnilor, Magnificul Eddie vă va prezenta în această searăun număr incredibil de magie. Fără mâneci lungi, fără buzunare secrete, magie adevărată, cu mâinile goale.

   Își mișca buzele încet, fără a lăsa sunetele să iasă. Singurele zgomote din debara erau suspinele lui și șuieratul scos de cărțile de joc în timp ce le amesteca cu îndemânare.

   Când a deschis ochii din nou, era lumină, o lumină orbitoare. Eddie clipea des, încercând să își amintească ce se întâmplase.

   Cei doi părinți enervanți ale căror nume nu și le-a putut aminti imediat stăteau deasupra lui și îl priveau îngrijorați.

   - Ești bine?

   - Mă simt minunat! i-a asigurat. De ce nu aș fi bine?

   - Ai leșinat.

   Poate „căzut la datorie” ar fi sunat mai nobil în acest caz și l-ar fi făcut să se simtă mai puțin caraghios, deși în josul paginii unde este definit termenul se specifică probabil faptul că nu poate fi folosit decât atunci când proiectilul este un bulgăre de zăpadă foarte compact, iar arma vătămătoare, mâna unui puști neobrăzat.

   - Oh... păi... Mi-am revenit. Și mă simt minunat.

   - Ești sigur?

   - Da, da, da, acum haideți să ne vedem mai departe de treabă.

   A încercat să se ridice, încă picioarele nu au vrut să îl asculte. S-a agățat de mașină și a reușit cu greu să se salte de jos.

   - Bun, deci... ce ar fi să ne întoarcem la treburile noastre?

   Viollet era puțin îngrijorată și nu doar din cauză că ambii ei copii plecaseră și că unul o învinovățea pentru cine știe ce greșeli, era puțin îngrijorată pentru că se pricopsise cu un polițist care nu i se păruse niciodată prea priceput, dar care în acea zi părea pe de-a dreptul pe dinafară. Abia se ținea pe picioare, în cap îi creștea un cucui de mărimea unei portocale mai mici, iar privirea lui se pierdea undeva în depărtare, într-un punct nedefinit.

   - Apropo, care erau treburile noastre?

   - Să găsim copiii, i-a reamintit Harry cu calm.

   - Ah, da. Trebuie să găsim copiii. Sigur se joacă pe undeva cu prietenii lor și au uitat să anunțe, dar e mai bine să verificăm, nu? Acum hadeți, nu mai pierdeți vremea!

   A deschis portiera, îndemându-i să intre și nu înțelegea de ce nu făceau nimic, doar stăteau acolo, lângă hidrantul acoperit cu zăpadă și se priveau unul pe altul într-un fel ciudat.

   - Și cu roata cum rămâne?

   - Care roată?

   - Roata aia.

   Eddie a dat ocol mașinii. Cei doi aveau dreptate, roata era o problemă. A analizat cauciucul cu atenție și s-a gândit intens la ce era de făcut. Dintr-un motiv sau altul, simțea că mintea lui cam dădea rateuri, îngreunându-i munca.

   - Trebuie să o schimbăm, a concluzionat cu un aer de expert.

   - La dracu`, Sherlock, bine că ne-ai zis!

   Viollet obișnuia să fie calmă, lucrase multă vreme cu oamenii, cu tot felul de oameni, inclusiv din aceia care pretind că vrei să îi ucizi după ce ți-au cerut să le instalezi internet banking pe telefoane antice. Când ai de-a face cu astfel de oameni, înveți să îți păstrezi cumpătul în cele mai enervante situații, însă ea avea doi copii rătăciți într-un oraș imens, iar care ar fi trebuit să o ajute să îi găseasc era un mare cap sec, așa că a trebuit să își iasă puțin din fire.

   S-a întors spre mormanul de zăpadă în care Harry aruncase cheia, a luat-o de acolo și nu a durat mai mult de un minut până când prezonul a căzut la picioarele ei.

   Harry a fost impresionat, Eddie la fel, doar că mai puțin pentru că era ocupat să își maseze tâmpla umflată.

   Cei doi s-au uitat unul la altul, nevenindu-le să creadă ce se întâmplase.

   - Problemă rezolvată, băieți.

   Cât polițistul își revenea în simțiri, Harry a înlocuit roata stricată cu cea din portbagaj și în curând au fost gata să se întoarcă la căutările lor.

   Și-au reluat locurile în mașină și au pornit la drum, adâncindu-se fiecare în gânduri mai mult sau mai puțin plăcute.

   Mintea lui Eddie se redresa încet, încet, făcând amintirile să se așeze la locul lor și gândurile să se succeadă cu viteza obișnuită. Când și-a adus aminte de telefon, ar fi vrut să se întoarcă, dar și-a dat seama că era inutil. A strâns volanul în mâini și a mers tot înainte, în timp ce îngrijorarea din mașină creștea, devenind sufocantă.

   Dacă l-ar fi întrebat cineva cum se simte, cel mai sincer răspuns ar fi fost „pierdut”. Se simțea pierdut de când primise promovarea, de când Ed îl abandonase și de când fusese nevoit să renunțe lamunca de teren pentru o funcție mai bună.

   Iar în acea zi de sâmbătă, Ajunul Crăciunului, se simțea mai pierdut ca niciodată din cauză că nu știa ce să facă, nu reușea să vadă cum ar fi putut el să descurce încrengătura de fire care se înnodaseră anapoda.

   Îi era teamă. Îi era teamă că nu se afla în locul potrivit, că îmbrăcase o uniformă prea mare și că nu reușea să se descurce. Îl înspăimânta gândul că în jurul său erau atâția oameni care aveau încredere în aptitudinile lui și nu îndrăznea să privească mai atent în interiorul său, de frică să nu își dea seama că sub uniformă se ascundea cineva nedemn.

   Așa a plecat Eddie în căutarea lui Max și a lui Delilah, cu multe griji în minte și cu o durere groaznică de cap.

   Liniștea din mașină îi apăsa pe toți pe umeri și pe inimi. În astfel de momente nu mai reușim să vedem binele, punem doar răul înainte și ne chinuim sufletele cu griji înfiorătoare.

   Dar ce se poate întâmpla rău în Ajunul Crăciunului?

   Polițistul s-a scărpinat în cap, încercând să se abțină. Dacă Ed ar fi fost acolo, s-ar fi înțeles cu el din priviri și totul ar fi fost mai bine, dar așa, era nevoit să lupte cu impulsul. Din nefericire, astfel de lupte sunt mai mereu inutile, iar Eddie a trebuit să se declare învins când a deschis gura și nu a mai reușit să se stăpânească.

   - Sunt sigur că îl slăbisem noi înainte, a mormăit mai mult pentru sine.

   - Sunt de acord, a convenit Harry.

   În spate, Viollet a zâmbit, ei nu îi păsa cine slăbise afurisitul ăla de prezon și cine nu, voia doar să îi găsească pe Max și pe Delilah, iar acesta e un bun motiv pentru care să îți ieși din minți și să faci lucruri pe care în mod normal nu ai putea să le faci.

Despre răcoarea locului al doilea

      Apartamentul era rece și gol. La fel se simțea și ea de când ajunsese.

   Se gândise de multe ori înainte la viața ei fără el, se întrebase cum ar fi fost, dar nici în cele mai neplăcute scenarii nu își imaginase că va fi așa. Rece și gol.

   Vechea ei cameră arăta diferit după aproape 2 ani de absență, nu se mai regăsea în fotografiile agățate pe pereți și nici în lucrurile care o așteptaseră cuminți de parcă ar fi știut că într-o zi avea să se întoarcă. Sau mama ei fusese cea care știuse că așa se va sfârși?

   Inima i se făcuse ghem când pășise peste prag cu valiza în mână, luându-și la revedere în grabă, și i se strânsese în același fel când se întorsese, aruncând aceeași valiză în hol din cauză că nu mai putea să își stăpânească lacrimile.

   Artiștii nu sunt oameni ușor de iubit, mai devreme sau mai târziu trebuie să accepți că prima lor iubire va rămâne arta, indiferent de forma ei. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să te obișnuiești cu locul al doilea din inimile lor.

   Cei mai mulți îi spuseseră că nu o să meargă, că Jackson era varianta necâștigătoare și că doar se amăgea crezând că ea nu va fi niciodată doar un nume bifat pe o listă cu foste. Însă nu era pregătită să le dea dreptate.

   Lily nu crezuse niciodată în dragoste la prima vedere, de fapt, ea nu crezuse niciodată în iubire, nu în acea iubire mistuitoare despre care vorbeau cu patimă alții. I se părea prea frumos să fie adevărat și i se părea că sufletul ei era prea strâmt ca să încapă acolo un om cu tot bagajul său de calități și imperfecțiuni.

   Iubise de câteva ori, sau așa credea, că iubise, numai că fluturii nu o înălțaseră spre nori, iar despărțirile nu îi frânseseră inima, deci nu avea cum să fie aceea iubirea după care tânjea în secret, dar la care nu îndrăznea să viseze.

   Apoi l-a întâlnit pe Jackson și totul s-a schimbat.

   El cânta într-un bar din centru, ea voia să se adăpostească de ploaie, iar când privirile li s-au întâlnit, s-au aprins scântei.

   - Melodia asta e pentru fata frumoasă din public care m-a prins în mrejele ei.

   Și-a spus căprobabil așa cucerea mereu, a refuzat să se simtă specială sau i-a fost teamă să îndrăznească, dar când el a coborât de pe scenă și a sărutat-o la finalul piesei în văzul tuturor, a încetat să mai asculte acele voci care strigau pe interior că e greșit ce face.

   A doua zi s-a trezit lângă el și în următoarea la fel. Nu a crezut că o să dureze, nu a sperat la mai mult, a așteptat să se plictisească, să îi treacă fiorii pe care îi simțea pe spate de fiecare dată când el o sorbea din priviri. Dar, în loc să se obișnuiască sau să se plictisească, a devenit dependentă de povestea lor și, în cele din urmă, a fost nevoită să accepte că așa era iubirea, de fapt, și că nu mai iubise niciodată înainte pe cineva așa cum îi iubea pe Jackson.

   S-a așezat în fotoliu, lângă geam, înfășurând pătura mai bine în jurul umerilor. Era frig fără el.

   Încercase să viseze împreună cu el și înțelesese fiecare noapte de absență, frustrările, furia, teama, înțelesese alcoolul și intensitatea cu care focul lăuntric al lui Jackson ardea. Înțelesese că voia să meargă pe drumul lui, iar ea se încăpățânase să îi meargă alături, dar nu era deloc ușor, nici nu se așteptase să fie, se așteptase în schimb ca el să fie ceva mai prezent și poate să se oprească o clipă, suficient cât să asculte furtunile din sufletul ei.

   A tresărit când cheia s-a răsucit în broască și, din obișnuință, a sperat că pe ușă avea să intre el.

   - M-am întors, i-a strigat mama din hol. Ar trebui să îți aduni lucrurile de pe jos, altfel o să presupun că nu ai nevoie de ele și am să le arunc la gunoi.

   S-a surprins zâmbind pentru că nu se schimbaseră prea multe în ultimii 2 ani și totuși nimic nu mai era la fel.

   - Cred că oricum am nevoie de unele noi, a răspuns cât mama ei să o poată auzi, astea au mirosul lui, a continuat ceva mai încet.

   Nu era pregătită să înceapă o viață nouă fără el. Nimeni nu ar fi.

   Dar întrebarea care nu îi dădea ei pace era dacă voia într-adevăr să înceapă această viață departe de Jackson.

Alte începuturi de drum

      Max se așteptase la altceva când îi ceruse lui Luke să îl ia cu el. Se așteptase la o casă în adevăratul sens al cuvântului și la o familie care să îl poată ajuta să își vadă mai departe de drum.

   Nu se așteptase, în niciun caz, la un subsol părăginit amenajat cu stângăcie de trei copii, dar a încercat să fie politicos atunci când băiatul cel mare l-a invitat să se așeze pe un scaun. S-a prefăcut că nu ede grămada de haine care acopereau salteaua din burete, însă Luke i-a citit nemulțumirea în priviri.

   - Încă mai vrei să rămâi?

   - Nu-i atât de rău.

   Băiatul a privit în jurul său, la toate lucrurile de care, cu doar câteva ore în urmă, fusese mândru. Acum nu i se mai păreau nici pe departe atât de minunate ca înainte, erau doar vechituri adunate de pe străzi cărora ei le mai găsiseră un rost când alții nu putuseră.

   Micile lor comori - niște gunoaie pe care ceilalți le aruncaseră cu nepăsare.

   Putea fi și mai rău, Luke o știa, dar putea fi și mai bine. Se săturase ca viața lui să continue să coboare spre fundul unei prăpăstii căreia nu îi putea vedea fundul.

   Măcar era liniște și nu trăia în fiecare clipă cu teama că cineva ar fi putut să trântească ușa și să spulbere totul în jur cu o mitralieră.

   - Mda... Nu-i chiar atât de rău, a mormăit, făcându-și de lucru la gura sobei.

   - Unde sunt părinții voștri?

   - Nu e treaba ta.

   - Ați fugit și voi de acasă?

   Luke a închis ochii, lăsând căldura jarului încins să îi mângâie fața. Era o întrebare grea cu un răspuns pe măsură. Asta nu înțeleseseră ceilalți niciodată, că ei nu fugiseră de acasă pentru că își doriseră să o facă, ci pentru că trebuie și, la fel ca în cazul furtului, dacă cineva ar fi trasat o linie între cele două ca să fie mai ușor de diferențiat, s-ar fi creat mai puține confuzii.

   Ei nu își doriseră să fugă, nu își doriseră să treacă prin foc și prin ape reci, nu își doriseră să întindă mâna spre pământul altora sau spre mâncarea lor, își doriseră doar pace. Nu fugiseră de acasă, fuseseră alungați de ceva ce nu și-ar fi dorit niciodată să trăiască.

   Dar Max nu ar fi înțeles, trăise printre ceilalți, așa că Luke a deschis ochii, lăsând focul să îi usuce lacrimile și a ales să spună partea mai ușor de imaginat a poveștii.

   - Cred că da.

   - De mult timp?

   - Acum 4 ani.

   Când ai doar 10 ani, să stai departe de casă 4 dintre ei pare al naibii de mult și, de fapt, când ești departe de casă, 4 ani înseamnă mult, indiferent ce vârstă ai avea.

   Pentru Max, chiar și cele câteva ore de când plecase i se păreau lungi. Se întreba dacă el ar fi reușit să reziste atâta amar de vreme în locul celor doi frați.

   - Și părinții voștri nu vă caută?

   Băiatului i-a tresărit inima în piept, iar a fratelui său a făcut la fel.

   - Sper că o fac, a răspuns cu glas stins.

   În secret, și Max spera că Harry și Viollet îl căutau. Nu voia să fie găsit, dar gândul că cineva ar fi putut fi câțiva pași mai în spate, căutându-l, făcea teama de necunoscut să pară mai mică.

   - Trăiți singuri aici?

   - Da, după cum vezi.

   - Și cine gătește? Cine spală hainele după ce vă întoarceți de la joacă?

   - Păi... noi.

   - Singuri?

   - Ești de la poliție cumva?

   Luke s-a apropiat amenințător de mult de Max și l-a privit bănuitor în ochi. Azhar îl avertizase în privința străinilor curioși, îi spusese că aduceau întotdeauna belele.

   Făcuse o greșeală să aducă acasă un străin.

   - Ce? Nu! Nu sunt de la poliție, pe cuvânt!

   - Dar tatăl tău? El e polițist?

   - Tata e bancher.

   - Oh... atunci e în regulă. Dacă nu mai pui atâtea întrebări.

   Max a priit cum Luke restabilea distanța dintre ei. Nu dorise să îl supere sau să pună prea multe întrebări, însă lumea lui așa funcționase dintotdeauna, pe bază de întrebări și răspunsuri, și nu ar fi fost nimic rău în asta dacă lumea lui Luke nu ar fi oferit răspunsuri atât de dificile și apăsătoare unor întrebări care, în esență, sunt simple.

   Jake a apucat o pernă de pe patul improvizat și a strâns-o la piept. Se bucura că își făcuseră un nou prieten, viața era mai bună când o împărțea la trei, dar nu la fel de bună ca cea pe care o împărțea la cinci.

   Își amintea puține lucruri din acea viață, mirosul de mirodenii din bucătărie, căldura îmbrățișărilor mamei, vocea tatălui și râsetele care răsunau în casă în fiecare zi când se adunau cu toții înjurul mesei. Restul amintirilor se pierduseră pe drum, de parcă sufletul lui ar fi fost o sacoșă deschisă din care mai zburau câteodată momente din trecut.

   Învățase să le lase să își ia zborul, însă noaptea, înainte să adoarmă, își ruga fratele să îi mai povestească despre acasă.

   - Și tu ai fugit? a întrebat cu inocență privindu-și musafirul.

   Max s-a simțit vinovat când și-a mișcat bărbia înainte, dar acesta era adevărul și se hotărâse să și-l asume. Nu mai voia schimbări, voia să fie lăsat în pace să își la la revedere de la Amanda în ritmul lui, fără să se grăbească.

   - La tine acasă e război?

   - Nu e, a recunoscut, fără să înțeleagă profunzimea întrebării.

   - Atunci de ce ai fugit?

   - E complicat, bine?!

   Băieții au fost surprinși de mica izbucnire, dar înțelegeau ce ravagii puteau să creeze niște simple curiozități.

   - Pe mine nu m-au întrebat niciodată ce vreau...

   În încăpere s-a lăsat liniștea imediat ce ecoul cuvintelor lui s-a stins.

   - Ei vor să o părăsesc pe mama...

   Vocea i-a tremurat, fiind rea încărcată de tristețe. Nu știa cum să așeze povestea în cuvinte, nu își dădea seama cum să spună mai mult, fără să spună totul.

   - Mama nu mai e, a continuat, simțind greutatea apăsătoare a recunoașterii acestui fapt. Nu mai e, iar tata a uitat-o și vrea să o uit și eu. Nu pot să o uit. Nu vreau să o uit, bine?!

   Jake și-a ascuns fața în pernă pentru că nu voia ca Max să îl vadă plângând. Luke și-a făcut de lucru cu n vătrai în jarul din sobă, clipind des, iar Max și-a șters nasul și ochii cu mâneca, lui nu îi mai păsa dacă se făcea sau nu de râs din cauza unor lacrimi.

   - A trebuit să fug...

   - Și acum?

   - Acum merg acasă.

   I-a luat ceva să îi facă să înțeleagă de unde fugise, de ce și încotro, mai ales pentru că lui Luke nu i s-a părut un plan prea bun să străbată singur un drum atât de lung când ar fi putut să mai aștepte câteva zile, să se întoarcă cu avionul și apoi să refuze să mai plece.

   Privind retrospectiv, ar fi fost într-adevăr un plan mult mai bun, dar când ai 10 ani și simți că întreaga lume te forțează să mergi mai departe, nu e o idee atât de rea să alergi, fără să stai pe gânduri, încotro îți dictează inima.

   - Ați putea veni cu mine, a încheiat plin de speranță.

   Jake și-a privit fratele cu un licăr de entuziasm în ochi. Lui i-ar fi plăcut să plece, era plictisitor să aștepte când fiecare zi se scurgea la fel ca ea dinaintea ei.

   - Trebuie să așteptăm. Dacă plecăm, nu ne vor găsi.

   - Măcar știu unde sunteți?

   Degetele lui Luke s-au strâns în jurul fierului pe care îl ținea în mână.

   - O să ne găsească, bine?

   Adevărul e că nu se gândise deloc la partea aceea de plan, nu se gândise niciodată să plece. Unde s-ar fi putut duce? Azhar era cel care făcea planurile, cel care avea relații și cunoștințe. Azhar era fratele mai mare, pe el se bazaseră părinții lor când îi urcaseră în acea barcă, iar ei rămăseseră în urmă.

   Luke încerca să învețe din mers și prima lui grijă era să aibă ce să pună pe masă. Nu se gândise mai departe, dar nu puteau pleca, dacă plecau, și-ar fi pierdut de tot urma.

   - Trebuie să așteptăm aici.

   - Până când?

   - Până când va fi nevoie.

   Vântul a șuierat pe deasupra capetelor lor ca un ceainic care dă în clocot.

   Max și-a încrucișat mâinile la piept, simțind cum frigul voia să i se strecoare pe sub haine. Gândurile îi zburau departe, spre o bucătărie caldă în care mereu în Ajunul Crăciunului miroase a tartă cu mere și scorțișoasă.

   - Nora ar putea să ne ajute... pe toți. Face cele mai bune mâncăruri și știe mereu ce să spună atunci când ești trist. „Nu dai greș dacă îți asculți inima, Maxi, dai greș doar atunci când îți pui palmele peste urechi și refuzi să o auzi”, spune destul de des asta, deși nu mi-a explicat niciodată ce înseamnă, dar acum inima mea crede că ar trebui să mergem acasă, cu toții. Noel ne-ar putea ajuta să vă găsim familia, a lucrat la poștă, presupun că asta înseamnă că știe oameni din toate colțurile lumii. Mi se pare un plan mai bun decât să aștepți.

   Deși nu îi plăcea să recunoască, și lui Luke i se părea un plan mai bun. Se săturase să aștepte, se săturase să măsoare de 3 ori pe zi laptele din cutie și fulgii de porumb și să constate de fiecare dată că nu mai aveau cine știe cât, se săturase să fie numit hoț, bastard sau șobolan pe nedrept.

   Și, în fond, era tot copil, chiar dacă viața îl forțase să se maturizeze mult prea repede, îi plăcea și lui să viseze la zile nelipsite de griji și bucătării calde în care mirosea a dulciuri cu scorțișoară.

   - Ca să fie clar, asta nu înseamnă că vrem să mergem cu tine, dar cât de departe e casa ta?

   După ce Max și-a scos telefonul din rucsac și au căutat câteva rute pe Google, au fost cu toții de acord că era vorba despre un drum de câteva ore cu mașina.

   - Am putea ajunge la timp pentru Crăciun! a strigat entuziasmat.

   - Și cum ai de gând să facem asta?

   - Am putea lua autobuzul.

   Luke s-a învârtit gânditor în jurul mesei de câteva ori, cântărind decizia de a pleca. Își dorea să îi ofere lui Jake un Crăciun pe care să nu îl poată uita după ce ultimele trei trecuseră ca niște zile obișnuite. Pe de altă parte, se temea că, plecând, ar fi redus și mai mult șanseșe ca părinții lor să îi găsească. Dacă Azhar găsise o cale să ia legătura cu ei înainte să fie săltat de poliție și le spusese unde se află? Dacă ei erau chiar în acele clipe pe drum?

   Nu e niciodată ușor să faci primul pas spre necunoscut.

   În timp ce el se frământa, prins la mijloc între minte și inimă, Max îi povestea lui Jake despre jocurile care îi așteptau acasă.

   - Fie. Mergem la tine, dacă ești de acord să cumperi bilete pentru toți trei.

   Max a fost de acord pentru că avea bani suficienți și pentru că nu îi plăcea să călătorească de unul singur, nu se simțea deloc în siguranță.

   - Atunci... hai să mergem.

   Viața se rezumă adesea la decizii de moment. Teama și nesiguranța sunt rodul neîncrederii constante, neîncredere care, dacă nu îi lași suficient timp, nu are loc să crească.

   Dacă Luke ar fi avut mai mult timp la dispoziție să se gândească, nu ar fi acceptat să plece cu Max, ar fi ales să rămână pentru că teama l-ar fi oprit să facă cevva atât de nesăbuit, însă, din fericire, Luke nu a avut suficient timp, neîncrederea a rămas o sămânță adormită, iar el s-a hotărât să riște.

   Nu aveau prea multe lucruri pe care să le ia cu ei. Câteva haine, cutia cu fulgi de porumb și vechea jucărie a lui Jake au fost singurele care și-au găsit loc în micul bagaj pe care Luke îl căra în spate înainte de plecare.

   Basam se afla și el într-un buzunar călduț, la adăpost de orice pericol.

   Jake a privit peste umăr, fără să simtă vreo remușcare pentru că pleca, însă Luke a întârziat ceva mai mult în prag.

   Locul acela nu le fusese acasă, nimic de acolo nu amintea de căminul în care trăiseră cei mai buni ani din viață, dar îi ferise de îngheț și de răutățile lumii, îi adăpostise când aveau cea mai mare nevoie, iar asta era mare lucru.

   Se râsese de puțin ori între pereții scorojiți și se spuseseră povești triste, însă Luke știa că se poate mai rău de atât, știa că le fusese destul de bine acolo.

   S-a asigurat încă o dată că focul din sobă se stinsese, doar ca să aibă un motiv pentru a se întoarce, amânând astfel cu câteva clipe plecarea. Și-a sprijinit fruntea de ușă înainte să o închidă și a șoptit cuvinte de mulțumire către un Dumnezeu care, deși îi pusese la încercare, nu îi uitase.

   Și-a șters ochii înainte să îi ajungă din urmă pe Jake și pe Max și a sperat că avea să fie totul bine, deși în jurul său nimic nu era așa.

   Viața pare mereu haotică, deși, de fapt, funcționează exact ca mecanismul unui ceas, iar uneori, pentru ca acest mecanism să funcționeze, unele lucruri trebuie să se strice.

   Călătoria lor nu putea merge bine într-o lume în care se întâmplă miracole, dar asta nu e neapărat rău, căci uneori se nasc lucruri frumoase din dezastre.

Uși închise

      E greu să fii detectiv, e chiar foarte greu, dacă stai bine să te gândești. E ca și cum ar trebui să rezolvi un puzzle cu o mie de piese fără imagine ajutătoare și, pe deasupra, cineva ar continua să îți ascundă cu nerușinare din piese.

   E foarte greu să fii detectiv, Delilah își dădea seama de asta în timp ce zăbovea pe străzi. Își imaginase că avea să fie mai ușor, că instinctul o ghida pe urmele lui Max, fără îndoială, însă pe măsură ce soarele înainta pe cer, iar ziua devenea tot mai scurtă, îndoielile reușeau să i se strecoare în suflet.

   Nu a lăsat să se vadă că entuziasmul și siguranța o părăseau, i-ar fi făcut o impresie foarte proastă lui Jackson.

   Și-a pus telefonul înapoi în buzunar după ce a ignorat cele o mie de apeluri pierdute de la Viollet și a încercat la rândul ei, pentru a zecea oară, să își sune fratele, apoi a oftat apăsat.

   - Poate nu vrea să fie găsit.

   - Evident că nu vrea să fie găsit, Hastings.

   - Da, bine, dar... Ce voiam să spun e că poate are nevoie de puțin timp, știi tu, singur.

   - E doar un copil.

   - Și tu la fel.

   - Nu e adevărat! Sunt sora lui mai mare.

   Delilah s-a simțit privită, ca și cum Jackson ar fi vrut să se asigure că avea dreptate și că ea era într-adevăr un copil, dar nu i-a dat importanță. A mers mai departe, deschizând larg ochii, așa cum ar fi făcut orice detectiv priceput.

   - Ești mereu atât de încăpățânată?

   - Cred că da. Mama zice că e trăsătură de familie.

   - E felul ei de a recunoaște că ai moștenit-o pe ea?

   - Nu. Am moștenit-o de la tata.

   - Un om pe cinste, pariez.

   - Probabil.

   Lui Jackson i-a scăpat urma de regret din cuvintele fetei, la fel cum i-a scăpat și graba cu care ea s-a îndepărtat de subiect, mergând mai departe pe străzi necunoscute într-o căutare care cu greu ar fi putut să o conducă undeva.

   - Nu ești din zonă, așa-i?

   - Începi să te pricepi la asta.

   - La ce?

   - La a fi detectiv.

   - Oh... Mulțumesc! Cred.

   - Am venit doar pentru Crăciun, dar părinții noștri s-au hotărât că vor să rămânem definitiv, iar situația a scăpat puțin de sub control, Max a fugit și eu trebuie să plec după el pentru că ceilalți nu înțeleg.

   - Puțin zici?

   - Bine, poate puțin mai mult, dar asta fac surorile. Trebuie să o rezolv cumva.

   - Delilah, ești doar un copil, lasă-i pe...

   - Nu sunt doar un copil!

   - Am înțeles! În regulă, haide să ne calmăm.

   - Suntem calmi.

   - Sigur, suntem calmi, a mormăit Jackson cu jumătate de gură.

   - Ei nu înțeleg...

   - Cine?

   - Mama și... Harry.

   Cuvântul „tată” nu a reușit să găsească o cale prin care să se elibereze din nodul pe care îl resimțea fata în gât. Întreaga ei viață construise povești în jurul acestui cuvânt atribuit cu speranță bărbatului pe care mama ei îl iubise cândva suficient de mult cât să îl lase să fie liber și singur și în multe alte feluri pe care niciunul nu le înțelegea cu adevărat.

   Harry se străduia, făcea tot ce îi stătea în puteri să completeze golul săpat în sufletul fetei, însă oricât s-ar fi străguit, nu se putea potrivi perfect acolo pentru că poveștile țesute atâta vreme crescuseră, iar odată cu ele, crescuse și golul pentru că astfel de povești sunt adesea înșelătoare, ne alină și ne ajută să ne simțim ceva mai întregi, dar crează în același timp mirajul unui ideal la înălțimea căruia nimeni nu se poate ridica.

   Harry nu se potrivea în acel gol pe care Delilah îl avea în suflet și deasupra căruia lipise o etichetă pe care scria cursiv „tată”. Iar adevărul e că nimeni nu avea să se potrivească perfect acolo vreodată.

   - Și ce ar trebui să înțeleagă?

   - Că Max a avut dreptate să fugă.

   Nici Jackson nu a înțeles, dar a păstrat asta pentru el, mergând cât putea de repede în urma ei.

   - Măcar ai vreun plan?

   - Planul e să-l găsim pe Max.

   - Vreau să spun un plan care să ne ajute să îl găsim.

   - Mă gândesc la unul.

   Cu fiecare stradă parcursă fără să îi dea de urmă fratelui ei și cu fiecare străin care le răspundea, la fel ca cei dinaintea lui, că nu îl văzuse pe băiat, Delilah își pierdea speranța.

   Soarele se ascundea în spatele clădirilor înalte din jur, dând voie frigului să își ascută dinții.

   La marginea orașului, trei băieți căutau un autobuz care să îi ducă departe, undeva unde s-ar fi putut simți acasă, iar ceva mai spre centru, doi părinți și un polițist priveau absenți prin geamurile mașinii de poliție, căutând doi copii care nu voiau să fie găsiți.

   Jackson răsucea în buzunar bucata de carton pe care omul de la radio i-o oferise. O parte din el se gândise neîncetat la șnasa primită, întrebându-se dacă era adevărat sau dacă doar visa cu ochii deschiși. Atingerea acelui dreptunghi lucios de carton era o certitudine de care nu reușea să se sature.

   Încă puțin. Mai era încă puțin până avea să demonstreze lumii întregi de ce era în stare.

   A observat cum umerii feteii coborau odată cu soarele, iar strălucirea din priviri se transforma în dezamăgire și i-a părut rău pentru ea, recunoscându-se pe sine. Știa ce urme poate lăsa dezamăgirea.

   - Nu ai vrea să luăm o pauză?

   - Crezi că avem timp de pauze? Max e pe undeva pe aici, singur, în Ajunul Crăciunului. Nu avem timp de pauze, a rostit apăsat.

   - Tu chiar ești încăpățânată.

   - Nu-i adevărat!

   - Nu e?

   - Fie! Luăm o pauză.

   S-a oprit brusc în loc, căutând ceva pe care să se așeze. Jackson vedea furia care clocotea în ochii ei, dar și-a reținut zâmbetul care încerca să îi răzbată pe chip.

   Delilah s-a așezat pe treptele unei clădiri, privind încă atent în josul străzii, ca nu cumva să îi scape ceva. Jackson s-a așezat lângă ea și a privit în aceeași direcție, deși gândurile care îl frământau erau cu totul altele.

   - Trebuie să îl găsesc... Surorile ar trebui să te poată găsi.

   - Îl vei găsi, sunt sigur.

   - Dar dacă nu pot?

   - Atunci măcar ai încercat.

   - Asta nu valorează prea mult.

   - De fapt, ar trebui să valoreze la fel de mult. Nu crezi?

   Fata nu știa ce să creadă și nu voia să se gândească la ziua care se îndrepta cu repeziciune spre sfârșit, nu voia să se gândească la noaptea care îl aștepta pe Max într-un oraș necunoscut sau la o altă zi de căutări în care speranța să fie doar o urmă rămasă pe fundul unui borcan.

   Ea înțelegea ce era în sufletul lui, înțelegea ce însemna o astfel de plecare pentru el, ce era nevoit să lase în urmă. Pentru că nu era singurul care ar fi trebuit să se despartă de o parte din el la plecare.

   - Mi-ar fi plăcut să mă ia cu el, a recunoscut strângându-și genunchii la piept. Ar fi fost mai ușor.

   - Să fugi nu e o soluție. O spune cineva care jumătate din viață a fugit.

   - Mama spune că cei care aleg să fugă de probleme sunt lași.

   - Mama ta se înșală. Peste tot e ceva ce trebuie înfruntat, fie că pleci, fie că rămâi.

   - Și atunci... Cum știi că e mai ușor? Cum alegi?

   - Îți asculți inima. Nebuna asta nu cântrește niciodată decizii, nu calculează riscuri, nu se adâncește în griji și nu se întreabă ce ar fi mai ușor, se întreabă doar ce ar face-o mai fericită.

   - Atunci de ce spui că nu e soluție, dacă să fugi te-a făcut mai fericit?

   - Pentru că uneori până și inima greșește, aleargă după fluturi pe care nu reușește niciodată să îi prindă.

   - Asta înseamnă că inima ta nu a fost fericită după ce ai plecat?

   - Cred că asta înseamnă.

   Delilah nu mai știa ce să creadă despre lumea aceasta haotică în care nimerise fără să vrea. Crezuse mereu că e mai ușor să pleci. Întreaga ei viață fusese cea lăsată în urmă, dar auzind tristețea care îi făcea lui Jackson vocea să tremure, începea să se întrebe dacă există cu adevărat o cale mai ușoară.

   - Ai spus că jumătate din viață ai fugit. De ce?

   - După un vis. Și încă mai alerg după el.

   - Ai lăsat pe cineva în spate? s-a intereat gândindu-se la ea însăși.

   - Am lăsat mulți oameni în spate, a recunoscut Jackson. Poate prea mulți.

   - Ai putea să te întorci.

   - Nu cred că mai pot.

   - De ce nu?

   - Pentru că unele uși, odată închise, nu ți se mai deschid, oricât ai insista în fața lor, oricât de rău ți-ar părea că le-ai închis.

   Delilah nu înțelegea, lăsase acea ușă deschisă pentru cei care plecaseră de lângă ea. I-ar fi primit oricând înapoi, fără să stea pe gânduri, însă nu a reușit să îl contrazică pe Jackson, nu a găsit cuvintele potrivite și poate că, într-un fel, i se părea corect așa, să primești ce ai căutat.

   Și-a amintit de crenguța de vâsc pe care ea și Viollet o agățau în fiecare an în casă, iar sufletul i-a tremurat în piept când și-a dat seama că apartamenul era gol și nicio crenguță nu mai era agățată înăuntru în acel an.

   Mama ei închisese acea ușă pe care ele o ținuseră deschisă ani întregi și nici măcar nu îi ceruse părerea, nu o întrebase ce își dorea.

   Era mare acum, chiar dacă ceilalți o priveau ca pe un copil, și totuși înțelesese prea târziu că ea nu era încă pregătită să lase în urmă unele aspecte ale vieții pe care o trăise înainte ca totul să se schimbe.

   I-ar fi plăcut ca Max să o ia cu el pentru că amândoi aveau la ce să se întoarcă, ceva de care nu erau pregătiți să se despartă definitiv.

   - Poate că unele rămân deschise, a șoptit privind într-o parte, ca bărbatul de alături să nu îi poată vedea lacrimile din ochi.

   - Poate. Dar chiar și așa, dacă ai plecat, mai meriți oare să pășești dincolo de ele?

   Fata nu se gândise niciodată atât de departe, nu se întrebase dacă tatăl ei merita sau nu să fie primit napoi. Nu asta ar fi trebuit să conteze.

   - Știi ce cred eu, Hastings? Că asta o hotărăsc cei care au rămas. Și că e de datoria celor care au plecat să se întoarcă atunci când inimile lor le spun să o facă.

   Jackson și-a strâns pumnii în buzunare, auzind parcă toate ușile care se închiseseră de-a lungul vremii în urma lui. Nu credea că merită să fie primit înapoi, însă Delilah a reușit să îi strecoare îndoiala în suflet. Nu el hotăra dacă merita sau nu. El era doar vinovat că nu încercase niciodată să se întoarcă.

   Și-a amintit-o pe Lily plecând și nu s-a întrebat nicio clipă dacă era pregătit să îi deschidă când avea să apese pe butonul soneriei, dar s-a întrebat dacă ea avea să se întoarcă. Și atunci a știut că Delilah avea dreptate.

   În depărtare se auzeau sirenele mașinilor de poliție, un lucru deloc obișnuit pentru un oraș atât de mare.

   Jackson s-a prefăcut că nu observă suspinele fetei de alături, pentru că în secret și el credea că plânsul e ceva intim și că ar trebui să existe legi împotriva oamenilor care nu te lasă în pace atunci când pur și simplu nu mai faci față și ai nevoie să îți descarci sufletul cumva.

   Îi era dragă fata, i se strecurase pe sub piele când nu era atent și alerga nestingherită prin gândurile lui. Ar fi vrut să o ajute mai mult, să îi poată oferi o soluție. Ar fi vrut să fie el cel care reușea să îndrepte ceva într-o lume defectă. Dar nu știam cum.

   - Avem nevoie de un plan, a concluzionat când suspinele fetei s-au rărit.

   - Și de ciocolată caldă, a completat ea, dezmorțește gândurile.

   - De acord.

   S-au ridicat încet de pe trepte, privind în jur descumpăniți. Câteodată e mai complicat decât ne-am putea imagina să dezlegăm ațele subțiri care ne țin legați.

   - Cred că știu un loc unde am putea merge. Nu e departe de aici.

   Delilah nu s-a împotrivit, de această dată s-a lăsat ghidată, chiar dacă timpul se scurgea indiferent, iar Max era pierdut de unul singur într-o lume atât de mare. Borcanul ei cu speranță se golea mai repede decât cel cu turtă dulce de acasă, însă nu ajunsese la fund. Borcanul cu speranță e întotdeauna mai mare decât ne-am putea închipui.

   A mers în urma lui Jackson, continuând să își caute fratele cu privirea la fiecare pas. Ziua nu se terminase încă, mai aveau timp.

   Norii se adunau încet, încet pe cer, iar cei doi își pierdeau urma printre nămeții înalți de zăpadă.

Vini

      Când s-a trezit, Iris se simțea mult mai bine. Durerea de cap dispăruse, iar visele care o învăluiau nu se destrămaseră în totalitate. S-a răsucit în așternuturi, strângând pătura la piept și a privit lumina palidă de afară spunându-și că avea să fie o zi bună.

   Apoi și-a amintit.

   Petrecerea, ceaul, telefonul, John, concedierea, toate au lovit-o în moalele capului, făcându-l din nou să pulsese cu putere.

   Un țipăt de frustrare a răsunat între pereții dormitorului ei și s-a stins într-un țiuit difuz.

   Nu așa trebuia să se întâmple și nu era vorba doar despre acea zi, ci despre întreaga ei viață. Trebuia să fie altfel. Avusese alte planuri când își luase soarta în propriile mâini, iar unele ieșiseră chiar bine. Se îndoise că va fi așa, mereu se îndoise, dar reușise cumva să găsească o cale potrivită pentru a reuși.

   De la un timp, însă, se afunda într-o stare apăsătoare de singurătate care nu îi dădea pace. Își spunea că avea să treacă de la sine. Numai că, în timp ce ea aștepta ca singurătatea să dispară, aceasta se încăpățâna să rămână.

   Micile victorii ale vieții care îi dădeau odinioară satisfacție nu mai reușeau să o bucure cine știe cât și nu, cu siguranță nu John era de vină pentru asta, despărțirea de el fusese o eliberare. Vina își avea rădăcinile altundeva, mai departe, în trecut.

   Și-a tras pătura peste cap. Pentru o clipă și-a dorit să dispară, apoi o altă ea a deschis ochii.

   Adevărata Iris nu s-ar fi dat niciodată bătută, nu s-ar fi lăsat descurajată de o simplă concediere. Reușise de atâtea ori. Putea să reușească din nou. Putea să rezolve cumva toate astea sau aproape pe toate. În povestea cu John nu mai era nimic de salvat, nu din punctul ei de vedere.

   S-a ridicat cu greu din pat. Podeaua rece a trezit un fior care a străbătut-o din vârful degetelor până la brâu.

   A zâmbit când a văzut ce mai rămăsese din ceas în vasul de toaletă, însă zâmbetul i s-a topit când s-a privit în oglindă.

   Nimeni nu voia să o cruțe în acea zi.

   „Îmbătrânești”, îi spunea femeia care o privea cu atenție, iar ea nu a putut să o contrazică, îmbătrânea, într-adevăr.

   Nu putea ignora la nesfârșit ridurile fine care i se formau în jurul ochilor, indiferent câte creme incredibil de scumpe folosea.

   Și-a trecut mâna prin păr, scoțând la iveală firele albe și a inspirat adânc.

   „Îmbătrânești”, și-a spus cu inima îndoită.

   Nu știa când trecuse timpul pe lângă ea, când se scurseseră anii, atât de nepăsători și de nemiloși. Parcă un magician țicnit pocnise din degete, iar tânăra naivă care purta rochii lungi până în pământ se transformase în femeia aceasta aproape bătrână care nu mai știa să zâmbească.

   Se întâmplase totul prea repede, privise într-o singură direcție, iar viața trecuse pe lângă ea. Și nu știa cum reușea, dar mereu sfârșea singură în același apartament.

   Și-a apăsat palmele pe obrajii care odinioară fuseseră fermi și strălucitori. Era vina ei. Era vina ei că lăsase timpul să treacă așa, că lăsase viața să se scurgă după bunul plac, fără să se împotrivească în vreun fel.

   Era vina ei că inima care îi bătea în piept era frântă de atâta amar de ani și că nu încercase niciodată să o vindece. Știa că nu ar fi avut cum. Nu fără el.

   Și nu putea da timpul înapoi, dar nici să nu regrete calea pe care o alesee nu putea.

   Îi era dor de el în fiecare zi, în unele mai mult, în altele mai puțin, dar niciodată nu își simțea sufletul slăbit în totalitate de strângerea nemiloasă a ghearelor acestui dor cumplit. Și regretul nu făcea decât să sporească durerea. Regretul că ea fusese de vină de la început.

   Îl avusese în gânduri, și în suflet, și în brațe. Îl avusese doar pentru ea și se simțise iubită lângă el, mai iubită decât avea să se simtă vreodată lângă altcineva, dar nu fusese suficient, nu pentru ea.

   Plecase, acesta era marele regret al vieții ei, că plecase când viața îi oferise toate motivele din lume să rămână.

   Renunțase la toată acea fericire oferită de el pentru un vis care nu ducea mai departe decât dacă ar fi ales să îl trăiască alături de el. Și regreta în fiecare zi alegerea făcută.

   S-a privit îndelung în oglindă, parcă încercând să își dea seama cum să rupă blestemul pe care îl înbrățișase de bună-voie.

   Când a ieșit din baie, s-a simți străină de ea însăși. Nu se recunoștea, dar nici nu îi era dor de cine fusese. Un macaz firav se schimbase între două bătăi ale inimii. Când și-a dat seama, era prea târziu să mai dea înapoi.

   Zece minute mai târziu, trântea portiera mașinii. Și-a suflat în mâini și a răsucit cheia în contact, fiind hotărâtă să repare ce se mai putea repara. Nu era sigură că a treia oară e cu noroc, dar era datoare să încerce.

   Zăpada a trosnit sub cauciucurile mașinii albastre când Iris a ieșit de pe alee.

   Seara se lăsa ca o pătură groasă peste oraș, la fel și norii grei, iar sirenele mașinilor de poliție împânzeau străzile de la un capăt la altul. Cine să le observe, însă?

Treisprezece minute

      Mai erau doar 20 de minute până la încheierea programului, iar ceasul din perete parcă se mișca dinadins mai încet.

   Nicholas era sătul până peste cap de copii răsfățați și poezii. Era sătul de Crăciun și se minciuna pe care  mima întreaga planetă cu atât de mult entuziasm.

   - Zâmbiți, a strigat mama copilului pe care îl ținea în bațe.

   Nicholas s-a forțat să zâmbească, conform indicațiilor, pentru a 283-a oară. Nu că ar fi ținut socoateala.

   - Deci, ce crezi, Moșule, poți să-mi îndeplinești dorința?

   - Sigur că da, i-a răspuns copilului sigur pe sine, deși nu își mai amintea dacă îi ceruse o trotinetă sau un unicorn.

   Nici nu a apucat să își dezmorțească bine picioarele după ce băiatul s-a dat jos, că imediat un altul i s-a aruncat în brațe.

   - Moșule, vreau să mă faci regele lumii, i-a cerut acesta pe un ton superior.

   Nicholas a oftat în barbă. Piciorul îi amorțea, iar răbdarea... Răbdarea era pe cale să îl părăsească definitiv.

   Dacă el ar fi fost adevăratul Moș Crăciun, mai mult de jumătate dintre răsfățații care i se perindau prin brațe ar fi găsit sub brazii din sufragerie cărbuni, grămezi întregi de cărbuni.

   Însă Nicholas nu era adevăratul Moș Crăciun, era doar un bărbat care se prefăcea de dragul unor copii care, în mare parte, nu meritau efortul.

   În zille bune, a fi Moș Crăciun înseamnă să zâmbești de un milion de ori în fotografii la care nu se va uita nimeni, să asculți liste de dorințe interminabile și să ții pe genunchi, zilnic, câteva sute de copii.

   În ziele proaste, a fi Moș Crăciun înseamnă că seara, după ce ajungi acasă sleit de puteri, trebuie să cureți urmele de ciocolată și de pipi de pe costum, să scoți acadele din păr și din barbă, iar la final să verifici dacă ți-a mai rămas suficient păr în perciuni după ce absolut fiecare nesuferit pe care l-ai ținut în brațe a vrut să se asigure că ești adevăratul Moș Crăciun.

   În cele mai proaste zile, a fi Moș Crăciun e un adevărat coșmar.

   - Ai fost cuminte? l-a întrebat pe băiat de dragul rolului pe care îl juca.

   - Pff, cuminte. Moșule, noi ne prefacem că suntem cuminți, tu te prefaci că nu ne vezi când suntem obraznici și toată lumea e fericită.

   - Așa deci. Cum spuneai că te cheamă?

   - Karl.

   - Îmi pare bine să te cunosc, Karl!

   - Mda, și mie. Deci, poți să mă faci regele lumii?

   - O să încerc.

   - Ai face bine să reușești, că altfel...

   - Că altfel ce, Karl?

   L-a privit direct în ochi pe băiatul din brațele sale. Nu avea mai mult de 7 sau 8 ani, dar era greoi și se comporta ca și cum lumea s-ar fi aflat deja la picioarele sale, iar el ar fi avut nevoie doar de ceva care să ateste acest fapt.

   - Că altfel o să te găsesc și o să te căsăpesc, pe tine și pe soția ta grasă.

   Lui Nicholas îi plăceau copiii, majoritatea, în mare parte din timp, în special atunci când nu i se aflau în brațe, în special atunci când nu le legau de viața lui personală.

   Mai erau doar 17 minute până la încheierea programului, iar acele ceasului din perete se învârteau amețitor de repede. Nichols era sătul până peste cap de zâmbete false și copii răsfățați care cred că totul li se cuvinte.

   Așa a început cea mai proastă zi de Moș Crăciun din viața lui.

   - Nici măcar nu cred că ești adevăratul Moș Crăciun, s-a răstit băiatul, coborând de pe genunchiul lui.

   - Cineva tocmai a ajuns pe lista copiilor obraznici.

   - Nu poți face asta!

   - Bineînțeles că pot!

   - Ba nu poți face asta, nu ești Moș Crăciun, a urlat copilul, trezind un val de rumoare în încăpere.

   - Pot și o voi face.

   S-a căutat în buzunarele costumului și a scos de acolo un carnețel.

   Între noi fie vorba, de ani întregi visa la un astfel de moment, ținea carnețelul ascuns în buzunar pentru orice eventualitate, sperând că într-o zi avea să se înduplece să rupă în bucăți fanteziile frumoase ale unui copil.

   Venise în sfârșit acea zi.

   A scos capacul pixului fără să se grăbească și a început să scrie sub privirile îngrozite ale băitaului.

   Vârful a alunecat ușor pe hârtie, iar Nicholas a făcut tot posibilul să își întârzie sentința. Îi făcea plăcere să îl pedepsească pe copil, se simțea pentru prima oară răzbunat, după atâția ani de nedreptăți și eforturi inutile pe care nimeni nu știuse să le aprecieze.

   - Oprește-te! a strigat Karl, chiar înainte să îl lovească pe Nicholas drept în față.

   Murmurul din sală s-a transformat într-un freamăt. Un copil a început să plângă, implorând să îl salveze cineva pe Moș, în vreme ce alții își înălțau capetele, încercând să vadă mai bine.

   Din fericire, lupta celor doi nu a durat prea mult.

   Din nefericire, ea s-a încheiat atunci când tatăl lui Karl a desfăcut mâinile fiului său din părul Moșului.

   - Pramatie nerușinată ce...

   Nicholas nu a putut să continue ce voia să spună, și nu pentru că ar fi resimțit mustrări de conștiință,, dându-și seama că avea de a face cu un copil, nici vorbă de așa ceva, ci pentru că tatăl acestui copil a fost ceva mai rapid.

   Mai întâi de toate și-a simțit dinții lovind-se unul de altul, apoi s-a făcut liniște, iar în cele din urmă, durerea i-a învăluit capul.

    S-a clătinat cu tot cu scaun o vreme și, treptat, a început să audă înfundat șușotelile din încăpere.

   Când s-a dezmeticit, Karl și tatăl lui coborâseră deja de pe postamentul pe care se afla scaunul Moșului.

   - Nimeni nu se atinge de fiul meu, a urlat bărbatul furios.

   Lui Nicholas i-ar fi plăcut să îl treaca și pe el pe lista celor obraznici, dacă ar fi putut, dacăașa ceva ar fi existat cu adevărat.  I-ar fi plăcut să-i treacă pe toți pe acea listă și să fie lăsat în pace.

   S-a ridicat de pe scaun, puțin amețit și puțin nesigur pe proprii pași. S-a îndreptat spre ieșire, făcându-și loc printre oamenii care îl priveau înmărmuriți. Câțiva copii plângeau zgomotos în brațele mamelor din cauză că Moșul pleca, iar ei nu apucaseră să își spună dorințele. Tuturor le păsa doar de ei, nimeni nu se gândea la altcineva.

   Nicholas nu a privit înapoi. A apăsat de o sută de ori pe butonul liftului până când ușile s-au deschis, uitând să respire din cauza furiei.

   A fost nevoit să suporte muzica veselă din lift până a ajuns la subsol și a reușit să se mai calmeze abia atunci când s-a așezat pe scaunul confortabil al mașinii.

   Și-a sprijinit capul de volan și s-a abținut cu greu să nu lovească cu pumnii în bord. În definitiv, mașina nu avea nicio vină pentru ce i se întâmplase.

   Așa s-a încheiat cea mai proastă zi de Moș Crăciun din viața lui Nicholas. De fapt, așa s-a încheiat ultima zi de Moș Crăciun din viața lui.

   Sau așa credea el.

   Treisprezece minute, de atât era nevoie pentru ca Nicholas să ajungă la timp în locul potrivit, să întâlnească oamenii potriviți și să lase magia să își urmeze cursul.

   Nicholas nu credea în magie, era deopotrivă prea tânăr și prea bătrân ca să mai poată crede, căci ea le e destinată doar copiilor și celor bătrâni, iar el nu era nici una, nici alta.

   Dar avea să creadă curând în ea.

Un brad nu e ceva ce îți trebuie

      Mirosul de tutun a lovit-o înainte ca Jackson să deschidă ușa, apoi au urmat fumul și frigul.

   A pășit înăuntru cu grijă, printre obiecte aruncate de-a valma pe jos, ca într-o cursă cu obstacole.

   El nu s-a scuzat pentru dezordine, nu știa să își ceară scuze pentru nimic, oricum era de părere că scuzele nu ajută pe nimeni.

   - Fumezi prea mult, i-a atras atenția Delilah, încercând să dea fumul la o parte din calea ei.

   - Nu-i adevărat.

   - Nu e?

   Jackson s-a uitat în jur, fumul se împrăștiase ca o ceață difuză. Atât îi mai lăsase Lily înainte să plece, fumul din casă și inima frântă din piept.

   - Ar trebui să te lași, i-a sugerat. Poți face cancer de la ele.

   - Ce știi tu despre cancer? s-a interesat bărbatul în timp ce căuta de zor prin sertarele din bucătărie.

   - Păi... Că e o boală care te poate ucide.

   - Da, bine, fie! Ar trebui să mă las. Pot face cancer. Ești mulțumită?

   Delilah nu a fost mulțumită, nu îi făcea ei un serviciu, ea doar își spunea părerea, încerca să facă lumea un loc mai bun.

   S-a așezat pe un scaun înalt cât Jackson trântea sertare și uși în bucătărie.

   Era dezordine oriunde s-ar fi uitat, o mulțime de lucruri sparte sau intacte zăceau pe podea așteptând pe cineva să le strângă sau să le pună la locul lor, iar scrumiera de pe masă era plină de țigări fumate până aproape de filtru.

   - Ar trebui să faci curat.

   - Iar tu ar trebui să încetezi să le mai spui celorlalți ce să facă.

   - Dar am dreptate.

   - Așa-i. Dar asta nu înseamnă că poți da ordine după bunul plac.

   - Bine.

   Cuvintele și furia lui au răscolit-o. Nu era primul care îi spunea asta. Max se supăra adesea când ea îi atrăgea atenția asupra unui lucru pe care îl făcuse greșit, dar nu se gândise niciodată că o parte din problemă era la ea, crezuse mereu că deținea întreg adevărul și că nimic nu mai contează în afară de acest adevăr.

   - Aș putea să îmi cer scuze, a început după momente lungi de liniște stânjenitoare, dacă aș crede că am greșit...

   - Poftim?

   Ibricul pe care Jackson îl ținea în mână a căzut în chiuvetă, împrăștiind apa în jur.

   - ... dar eu nu cred că am greșit și totuși îmi voi cere scuze pentru că tu crezi că am greșit...

   - ...iar ce crezi tu e mai important decât ce cred eu din moment ce pe tine te doare mai tare, a șoptit odată cu ea.

   Cuvintele acelea, niște simple cuvinte, îi răscoliseră sufletul de parcă cineva tocmai ar fi trecut pe acolo cu un plug, brăzdând chiar și acea crustă dură pe care timpul și arșița usturătoare a vieții o formaseră deasupra miezului moale.

   - Unde ai auzit asta? a întrebat-o cu vocea tremurându-i.

   - Mama o spune mereu, e un fel de „nu îmi pare rău, dar voi pretinde că îmi pare de dragul tău”.

   - Știu ce înseamnă.

   - Oh... Și mama ta spunea asta?

   Jackson a ridicat ibricul din chiuvetă. L-a umplut iarăși cu apă, l-a pus pe aragaz și s-a grăbit să toarne pudra de cacao în cele două căni curate pe care le găsise.

   - Nu mi-ai răspuns.

   - Eu și o... prietenă obișnuiam să spunem același lucru când greșeam.

   Cuvântul „prietenă” avusese gustul amar al unei minciuni atunci când îl rostise.

   - E o replică bună, probabil o folosesc mulți.

   - Probabil.

   A încercat să nu se gândească prea departe, în orice caz, nu cu vreo 12 ani mai departe, în trecut, când o fată cu scântei în priviri stătea bosumflată la o margine de pat, privind absentă pe fereastră, când un el care nu considera că făcuse ceva greșit căuta o cale să își ceară iertare fără a-și asuma totuși vreo vină.

   - Aș putea să îmi cer scuze, îi spusese el când liniștea dintre ei era pe cale să îi spargă pieptul, dacă aș crede că am greșit, dar eu nu cred că am greșit și totuși... îmi voi cere scuze pentru că tu crezi că am greșit, iar ce crezi tu poate că e mai important decât ce cred eu din moment ce pe tine te doare mai tare.

   Surâsul ei l-a făcut și pe el să zâmbească, iar sărutul care a urmat a fost cea mai naivă și dulce împăcare pe care își amintea să o fi trăit. De atunci, în puținul timp pe care l-au mai avut împreună, au continuat să își ceară iertare în acest fel.

   De atunci, Jackson nu și-a mai cerut niciodată iertare, nu găsise alte cuvinte, mai potrivite, iar pe acelea nu le-a mai putut folosi pentru că îi aminteau de ea, îi aminteau ce lăsase în urmă și îl obligau să regrete unele alegeri care ar fi trebuit să îl facă fericit.

   Adevărul i s-a strecurat printre gânduri la fel cum gerul se strecoară iarna prin fisurile fine ale lemnului de la ferestre.

   Inima îi bătea cu putere în piept, făcând fiecare celulă să vibreze, fiecare gând să se cutremure.

   Apa a dat în clocot pe aragaz, iar bărbatul s-a grăbit să închidă focul de sub ibric, reușind să se elibereze din încrengătura de gânduri în care se încurcase.

   Delilah nu a observat cutremurul care s-a petrecut în el, se adâncise în planuri întortocheate, încerca să găsească o soluție care părea să fie atât de aproape, dar care continua să îi scape printre degete de fiecare dată când era gata să o apuce.

   Cana de ciocolată caldă a lunecat pe masă, spre ea. A prins-o cu ambele mâini și a suflat aburul de deasupra.

   - Ne trebuie un plan.

   - Asta îți tot spun de câteva ore.

   - Nu! Ne trebuie un plan genial.

   - Hai să nu ne pripim. Pentru început, un plan sună promițător.

   - Cum zici tu.

   Și-au băut ciocolata caldă privindu-se peste masă. Jackson ar fi vrut să își aprindă o țigară, și-ar fi aprins una, dacă Delilah nu ar fi făcut atâta caz din șansele de a se alege cu o boală letală.

   - Nu ai brad, a observat fata.

   - Nu îmi trebuie unul.

   - Un brad nu e ceva ce îți trebuie, ca un piilover mai gros într-o zi friguroasă, e ceva de care ai nevoie, fără să îți dai seama, ca o îmbrățișare atunci când îți vine să plângi.

   - Tot mama ta spune asta?

   - Nu, o spun eu.

   - Oh... Interesant.

   - Da. Ai nevoie de un brad.

   - Voi lua unul pentru anul viitor.

   - Ai nevoie și de vâsc.

   - Sincer, nu cred că am nevoie de nimic din toate astea.

   - Dar oamenii se sărută sub el și le aduce noroc.

   - Astea-s prostii! O ramură de vâsc nu o să-mi aducă noroc, un brad nu o să-mi lumineze viața, iar ziua de Crăciun nu o să schimbe cu nimic dezastrul ăsta din jur, nu o să mă ajute, nu o să mă facă să mă simt mai bine. Sunt doar prostii!

   Delilah a încercat să își păstreze cumpătul, era un copil inteligent, știa că furia nu ajută, ba dimpotrivă.

   - Nu ai de unde să știi până nu încerci.

   - Bine!

   Jackson s-a ridicat furios de pe scaun. Ar fi vrut să plece departe, să uite. Ușa de la dormitor s-a lovit de prag în urma lui. A răsturnat o noptieră care îi stătea în cale și s-a așezat la marginea patului, prinzându-și capul în mâini.

   Nu putea fi posibil. Și totuși.

   Aceiași ochi scânteietori, aceeași încăpățânare fără margini și asemănarea... Cu cât se gândea mai mult la Viollet, cu atât o regăsea mai ușor în fata care își bea liniștită ciocolata caldă în bucătăria lui.

   - Nu se poate, a murmurat încet.

   Însă adevărul e că puține lucruri sunt cu adevărat imposibile, multe dintre ele doar par așa, iar viața găsește întotdeauna o cale să ne demonstreze că „imposibil” e un cuvânt cât se poate de supraapreciat.

   Nu mai spusese nimănui acele cuvinte. Nimănui. Erau doar ale lui și ale ei, ceea ce nu putea să însemne decât...

   Jackson nu depășise niciodată momentul despărțirii, nu avusese niciodată parte de o încheiere în adevăratul sens al cuvântului, iar acest fapt îl obligase să care după el, ani întregi, povara unei povești care nu se sfârșise cu adevărat.

   Își dorise să se întoarcă, să sune, să scrie, să dea un semn, dar atunci când alegi să pleci singur, în noapte, fără un rămas-bun, vina te îndeamnă să mergi mai departe, te obligă să amâni, și așa se scurge timpul, fără să îți dai seama, nu mai e târziu, ci deja prea târziu să mai încerci să schimbi ceva.

   Încerca să se bucure căă Viollet își refăcuse viața fără el, dar nu putea să nu se întrebe cum ar fi arătat această viață a ei dacă el ar fi ales să rămână.

   A iubit-o pe Viollet, chiar a iubit-o, dar și-a iubit mereu mai mult chitara, iar acum, 12 ani mai târziu, plătea prețul. ea nu i s-a potrivit niciodată în mâini așa cum i se potrivea acel corp unduitor de lemn. Iar degetele sale se pricepeau mai bine să ciupească din corzi decât să mângâie pielea fetei de alături.

   Și totuși... Se întreba dacă a meritat sacrificiul. S întreba dacă ar fi putut să învețe să mângâie acea piele căreia uneori îi dusese dorul.

   „Invidie” e un cuvânt greu, dar trebuie să recunoaștem că uneori e potrivit. Ce simțea Jackson era, fără îndoială, invidie, însă pe lângă ea se mai strecura un alt sentiment, unul, poate, și mai greu.

   Regretul.

   Nu e deloc ușor să ai puțin peste 30 de ani, să alergi după un vis care la rândul său parcă fuge de tine și să îți dai brusc seama că viețile celor la care ai ținut cândva au mers mai departe în timp ce tu nu ai reușit să găsești un drum potrivit.

   Nu e deloc ușor să ai puțin peste 30 de ani, să te trezești dintr-odată singur într-un apartament rece care miroase ca țigările ei, tras în diferite direcții de gânduri și amintiri mai vechi sau mai noi.

   Nu e deloc ușor să te întrebi în fiecare clipă dacă ai ales corect, când ști foarte bine că timpul nu mai poate fi dat înapoi.

   Astfel de lucruri pot naște regrete. Iar regretele dor.

   - Ești bine? l-a întrebat Delilah din prag.

   Nu auzise pașii fetei, tot ce auzea erau frânturi de șoapte și strigăte din trecut. Trebuia să își fi dat seama mai devreme că inima avea un motiv întemeiat să i se zbată haotic în piept.

   Înainte ca Jackson să găsească guvintele potrivite pentru a spune că era în multe feluri, dar nu și bine, închizătoarea geamului a cedat, lăsând să pătrundă înăuntru vântul aspru.

   Hârtiile de pe noptieră au zburat la întâmplare. Delilah a prins una din zbor, iar celelalte au aterizat pe podea.

   A descifrat cu greu scrisul mare și lăbărțat de pe foaie în timp ce Jackson se chinuia să închidă fereastra.

   Do you know what hurts the most

   When the night is cold and empty,

   When all the hope is truly lost

   And you are miles away from me?

   Felul în care cântase versurile nu erau departe de felul în care le cântase Jackson în gând de o mie de ori înainte să le aștearnă pe foaie și de încă o mie după ce o făcuse, încercând să își dea seama care era continuarea.

   - Tu ai scris asta?

   - Erau pe noptiera mea, deci...

   - Îmi place.

   - Nu e gata încă. Și probabil nu va fi niciodată.

   - De ce?

   - Pentru că așa se întâmplă adesea, majoritatea melodiilor mele nu ajung la o formă finală.

   Cum nu a reușit să facă fereastra să rămână închisă, s-a gândit că ar fi o idee bună să folosească puțin lipici. Tubul era aruncat pe pat, acolo unde îl lăsase. A turnat substanța cleioasă pe marginea de îmbinare și s-a rezemat de geam.

   Mințise în legătură cu melodia. Sau mințise doar pe jumătate.

   Era adevărat că majoritatea melodiilor lui nu ajungeau la un capăt de linie, versurile nu se îmbinau cum ar fi vrut el, nu transmiteau, nu spuneau o poveste, însă în melodia aceea își pusese toate speranțele și nu îi era deloc atât de indiferentă pe cât voia el să pară.

   - Îmi place partea asta „You never know this all, my dear, you never know, and the emptiness consumes me, so tell me how to beat this fear, tell me how to let it be”.

   - Urăsc partea asta, pentru că habar nu am ce urmează după ea.

   - Poate o promisiune?! a propus Delilah.

   - Ce fel de promisiune mai poți face? Așa se întâmplă mereu, ai pe cineva care te face fericit, până într-o zi în care începi să vrei mai mult și să renunți la ceea ce ai deja, apoi îți dai seama că ai greșit și că nu mai poți schimba nimic, că trebuie să îți asumi toate deciziile luate, indiferent cât de prostești au fost.

   - Eu cred că s-ar potrivi bine o promisiune aici.

   Jackson a verificat dacă lipiciul se întărise. A tras încet de mâner, apoi a tras mai tare. Nu s-a întâmplat nimic, așa că s-a declarat mulțumit de reparația sa.

   - Ai găsit vreun plan genial?

   - Nu, a recunoscut fata, împăturind hârtia cu mare grijă.

   - Nu crezi că ar fi mai bine să mergem la poliție?

   - Probabil că mama și Harry au fost deja acolo.

   - Deci ne-am blocat.

   - Păi... cred că da, a recunoscut rușinată. Am putea să reluăm căutările în stradă.

   Deși nu suna ca un plan, Jackson a fost de acord că era o strategie mai bună decât nimic. S-a aplecat să adune restul de foi de pe jos și le-a așezat într-o grămadă neuniformă înapoi pe noptieră.

   - Sunt toate melodii?

   - Unele. Majoritatea sunt doar încercări nereușite.

   - Ai putea să te străduiești mai mult.

   - Ai impresia că nu mă străduiesc destul? a răbufnit, pierzându-și din nou cumpătul în fața asediului fetei. Ai impresia că nu fac tot ce pot și că îmi place să mă târăsc prin noroi?

   Delilah s-a dat un pas în spate. Nu își dorise să îl supere, dar era în firea ei să ceară ce era mai bun de la oameni și să se aștepte să primească acel ceva.

  - Știi care e adevărul? Că nu îi pasă nimănui câte eforturi depui, câte nopți nedormite se ascund în spatele urmelor vineții de sub ochi. Nu îi pasă nimănui de muncă, de mesele ratate, de orele pe care le-ai petrecut singur în fața unei foi albe de hârtie simțindu-te pierdut. Nu îi pasă nimănui de toate astea! Succesul e o simplă scânteie de noroc, dacă aterizează în locul potrivit, se aprinde și arde, dar nu suntem toți norocoși, așa-i?!

   A lovit cu piciorul într-o carte de pe jos. Ar fi avut nevoie de o țigară și de un pahar de scotch, dar nu s-ar fi putut bucura de ele pentru că cineva ar fi ținut morțiș să îi enumere bolile de care s-ar fi molipsit dacă își îngăduia astfel de plăceri.

   - Să te străduiești mai mult și să dai tot ce ai mai bun nu e suficient, înțelegi? Uită-te la mine, mi-am ratat probabil jumătate din viață, iar rezultatul nu e nici pe departe cel așteptat. Și crede-mă că am încercat.

   Ochii i s-au umplut de lacrimi, la fel și ai fetei. Amândoi ar fi avut nevoie de o îmbrățișare, numai de atât, însă firele care îi legau nu se scurtaseră suficient de mult, așa că s-au privit printre lacrimi, de la cinci pași distanță, până când tensiunile s-au domolit, iar bătăile inimilor și-au reluat ritmul obișnuit.

   - Mergem?

   - Ar trebui.

   Delilah a pornit înainte, iar pașii lui Jackson au urmat-o îndeaproape. Și-a luat doar chitara cu el. Și visul.

   Nu înțelegea ce îl apucase, de ce simțea brusc nevoia să se justifice în fața ei, de ce simțea nevoia să o facă să îl creadă și să îl înțeleagă.

   Poate avea legătură cu Viollet și cu faptul că se simțea vinovat că o părăsise pentru o viață mai bună, dar se lăsase prins în mocirla nereușitelor care se țineau lanț. Sau poate avea legătură cu sentimentul de insuficiență care nu îi dădea pace atunci când se gândea că ea trecuse mai ușor peste despărțirea lor și își refăcuse viața cu altcineva.

   Afară, cerul începea să se întunece. Norii se adunaseră greoi deasupra orașului. Strada nu se golise încă de oameni, iar Delilah spera că cineva putea să îi spună unde se afla Max.

   Jackson a văzut deznădejdea din privirile fetei și s-a hotărât că era momentul să încerce mai mult. A oprit un trecător care mergea agale spre centru, era un puști, unul dintre aceia care merg cu privirea în pământ, de parcă s-ar teme că cineva i-ar putea observa.

   - Hei, puștiule, mă întrebam dacă ai văzut cumva un copil, din întâmplare.

   I l-a descris pe Max, așa cum făcuse și Delilah de o sută de ori înainte, iar adolescentul din fața lui își pierdea interesul pe măsură ce detaliile se adunau.

   - Deci? a întrebat la final, plin de speranță.

   - Îmi pare rău, omule, nu l-am văzut. Ați încercat un hashtag?

   - Un ce? Nu!

   - Atunci nu e de mirare că nu l-ați găsit. Hashtagul e soluția. Baftă!

   Și-a făcut loc printre cei doi și a mers mai departe.

   Jackson nu s-a lăsat descurajat, știa foarte bine cum să facă față unor astfel de momente, trecuse prin ele întreaga lui viață.

   - Un hashtag, a repetat Delilah puțin absentă.

   - Da, un hashtag. Ce idee prostească, nu?!

   - E genial, Hasting, a strigat.

   - Poftim?

   - Avem nevoie de un hashtag.

   Și-a dat rucsacul jos din spate și a scos de acolo un telefon cu ecranul crăpat pe diagonală.

   Nu obișnuia să piardă vremea pe rețele de socializare, i se păreau suprapopulate de oameni care voiau cu orice preț să aibă dreptate sau să îi vândă ceva, dar asta nu înseamnă că nu era la curentcu toate noutățile apărute.

   - Alege una, i-a cerut lui Jackson, întorcând ecranul spre el.

   - Sunt toate la fel.

   - Nu sunt! Alege una.

   Nu s-a lăsat convins de argumentul fetei, toate fotografiile pe care i le arăta erau la fel, un băiețel brunet zâmbea larg la cameră ținând în brațe o pisică grasă.

   - Asta, a spus indicând o fotografie la întâmplare.

   - E groaznică, i-a răspuns Delilah.

   - Sunt toate la fel!

   - Nu sunt!

   - Atunci alege tu una.

   - Bine!

   În următoarele minute, Delilah a închis și a deschis fotografii, a glisat pe ecran la dreapta și la stânga încercând să își dea seama care era cea mai bună dintre ele.

   Nu erau toate la fel, în niciun caz. Semănau, e adevărat, însă erau cu siguranță diferite.

   În una Max zâmbea mai frumos, în alta părea că are un ochi mai mic decât celălalt. Nu putea să arunce pe internet orice fotografie la întâmplare, trebuia să fie cea mai bună variantă.

 Când s-a decis în sfârșit care era aceasta, a încărcat-o pe Facebook și s-a blocat din nou în fața ecranului.

   - Ne trebuie un hashtag.

   - Credeam că ai stabilit deja asta.

   - Da. Vreau să spun, ne trebuie un hashtag bun ca #HaiAfarăLaZăpadă.

   - Ce zici de #AjutațineSăÎlGăsimPeMax?

   - Prea lung. Ne trebuie ceva care să atragă atenția, ceva ușor de reținut, ceva ca... Am găsit!

   Degetele i-au alunecat ușor pe tastatură făcând literele negre să se înșire una după alta în descrierea fotografiei încărcate.
   „Fratele meu e singur în New York. Avem nevoie de ajutor să îl găsim. #CăutândulPeMax”

   A apăsat butonul „Postează” și a privit cum, o secundă mai târziu, fotografia a apărut pe peretele profilului ei.

   - Nu crezi că e cam sumar?

   - Nimeni nu citește descrierile lungi. Oamenilor le plac lucrurile simple, sunt mai ușor de înțeles.

   Jackson a fost de acord cu asta, și lui îi plăceau lucrurile simple. O invitație la o emisiune radio era ceva simplu. O invitație la o emisiune radio alături de o fată necunoscută care își căuta fratele într-un oraș imens nu e tocmai ceva simplu, dar viața nu e niciodată simplă.

   - Și acum?

   - Așteptăm să devină viral și până se întâmplă asta continuăm cercetările.

   - Dar dacă nu devine viral?

   Delilah și-a scuturat capul, încercând să alunge teama care i se cuibărea în piept când se gândea la asta.

   - O să îl găsim, bine?! Trebuie să îl găsim.

Accidentul

      Harry privea afară, la seara care se lăsa fără întârziere peste oraș.

   Continua să își spună că nu făcuse nimic greșit și continua să se întrebe dacă nu cumva se mințea. Adânc în sufletul său, știa că viața mersese mai departe într-un ritm prea alert și că nu se împotrivise, știa că pentru Max, câteodată, acest ritm era amețitor și descurajant, dar nu vedea ce ar fi putut să schimbe, cum ar fi putut să facă acest nou drum al lor mai ușor de parcurs.

   Iar pe deasupra mai trebuia să se lupte și cu frica, frica aceea dementă că ceva rău avea să se întâmple în timp ce el era departe, incapabil să încline balanța în vreun fel.

   În spatele lui, Viollet se gândea la propriile vini. Știuse de la început că nu va putea să o înlocuiască vreodată pe Amanda. Nici nu își dorise să o facă, încercase doar să iubească și să fie iubită înapoi, dincolo de comparații care nu își aveau rostul.

   Se străduise și îngropase adânc momentele în care se simțise insuficientă, dar Max deschisese o rană ale cărei dureri nu era pregătită să le suporte.

   Eddie se concentra pe ce avea el de făcut, în mare parte, să țină mașina de poliție pe mijlocul benzii de mers. Pare o treabă ușoară, până și un copil ar putea face asta, numai că durerea de cap pe care o resimțea îi dădea impresia că totul în jur se învârte, iar asta cu siguranță îngreuna mult situația.

   Ar fi fost un gest responsabil din partea lui să tragă pe drapta și să facă schimb de locuri cu Harry, însă mașina de poliție e un templu, nu poți să o lași pe mâna oricui, până și capetele seci știu asta, așa că Eddie și-a văzut mai departe de drum, așteptând noutăți de la colegii săi.

   - Ar fi trebuit să folosim aplicațiile, a mormăit Harry după ce Viollet și-a aruncat furioasă telefonul pe banchetă.

   Nimeni nu răspundea apelurilor ei disperate.

   - Ar fi trebuit să folosim aplicațiile, a repetat Viollet, strâmbând din nas în spate.

   - Ce aplicații?

   - Aplicații de urmărire. Le instalezi pe telefoanele copiilor și vezi în timp real unde se află.
   - Oh... Cu siguranță ar fi trebuit să le instalați.

   - Vezi? Ți-am spus eu!

   - Nu mai sunt copii, Harry, au dreptul la intimitate.

   - Bineînțeles că sunt copii. Sunt copiii noștri și în mod clar avem și noi drepturi, să știm unde să îi căutăm, de pildă.

   - Nu vom putea să mergem la nesfârșit în spatele lor. Va trebui să îi lăsăm să... își ia zborul, într-o zi.

   - Dar dacă îi răpește cineva? Dacă democrația cade dintr-odată și se ridică un zid în mijlocul țării, iar noi și ei apucăm pe laturi diferite? Dacă se hotărăsc că știu ei mai bine și fug de lângă noi înainte să fie pregătiți? Te-ai gândit la asta? Te-ai gândit că....

   - Și eu mă tem! a strigat, făcându-l să își muște cuvintele. Sunt îngrozită, Harry, iar nodul ăsta pe care îl simt în gât nu îmi dă voie să respir, dar trebuie să avem încredere în ei, bine? Trebuie să avem încredere că se vor descurca și că pot lua deciziile corecte.

   - Li s-ar putea întâmpla atâtea...

   - Nu i-am crescut să fie victime, pe niciunl dintre ei.

   Mâna ei caldă s-a strâns încet pe umărul lui. Mașina s-a lăsat prea mult spre partea dreaptă a drumului, iar Eddie a tras brusc de volan spre stânga ca să o redreseze.

   - Îmi pare rău! Era... Era ceva în stradă, a trebuit să îl ocolesc.

   Dar nu era nimic în stradă, erau în schimb o mulțime de gânduri care se învârteau înnebunitor de repede în mintea lui. Încă aștepta un telefon pe care nu mai avea cum să îl primească, un mesaj pe care nu îl mai putea citi. Aștepta un semn care tot întârzia să se arate de când plecase de acasă.

   Stația de pe bord a scos niște sunete enervante, apoi o voce răgușită s-a auzit prin difuzor.

   - Către toate unitățile, cod 10-20 pe Grant Street, făptașul a fugit de la fața locului într-un Ford albastru și se îndreaptă spre Metropolitan Avenue.

   Eddie a apucat stația fără să clipească.

   - Aici nevăstuica roșie. Sunt chiar în zonă. Mă ocup eu.

   - Ce e un cod 10-20? a întrebat Viollet, nefiind sigură că voia să știe.

   - Jaf, i-a răspuns Eddie depășind în viteză o mașină.

   „Nu din nou”, s-a gândit Viollet, înainte să fie lipită de scaun.

   Polițistul a apăsat pedala de accelerație până la podea și, chiar înainte să ajungă în intersecție, un Ford albastru a virat, îndreptându-se spre ei din direcția opusă.

   - Al meu ești! a strigat, întorcând mașina la 180 de grade dintr-o singură mișcare.

   Harry și-a înfipt mai bine picioarele în podea, Vioolet s-a prind se scaunul din față, iar Eddie a uitat cu totul de amețeală și de durerea de cap, era în sfârșit în mijlocul acțiunii, făcând diferența.

   Mașina albastră a cotit la dreapta în următoarea intersecție, iar el nu a scăpat-o din vedere. A pornit girofarurile și s-a ținut după ea.

   A pierdut-o însă două minute mai târziu, când semaforul s-a făcut roșu.

   - Cred că în cazul ăsta poți trece peste, i-a sugerat Harry, dar Eddie nici nu a vrut să audă.

   - Nu poți trece pe roșu după bunul plac, a răspuns strângând volanul în mâini.

   - Dar...

   Culoarea verde a semaforului și modul violent în care Eddie a demarat l-au redus la tăcere. Urmărirea devenea din ce în ce mai palpitantă. Și din ce în ce mai periculoasă.

   - Nu te las să îmi scapi, a rostit apăsat polițistul.

   Era șansa lui să le demonstreze tuturor de ce era în stare detectivul Nik Jones.

   A oprit mașina cu tot cu girofaruri în capătul unei străduțe înguste, privind atent în stânga și în dreapta.

   - L-am pierdut?

   - Shhh!

   Viollet și-a ținut respirația. Harry a făcut la fel, în timp ce polițistul părea că se transformă într-un cu totul alt om.

   Dintr-odată s-a auzit motorul unei mașini, apoi cauciucurile rulând pe asfalt.

   Eddie a dat drumul încet pedalei de frână. Hoțul mușcase momeala. Când mașina s-a apropiat, a călcat pedala de accelerație până în podea, izbindu-se puternic de ea două secunde mai târziu.

   Câteva alarme din apropiere au pornit, vreo două pisici care căutau mâncare în gunoaie au început să miaune.

   În aer se simțea miros de benzină și lichid de parbriz.

   Se întunecase de-a binelea când o mașină de poliție și o mașină albastră s-au lovit, umplând strada de bucăți de plastic și cioburi.

   Întotdeauna e o idee proastă să te izbești de o altă mașină, chiar și atunci când te afla pe urmele unui infractor.

   Dar Eddie nu s-a putut gândi la asta pentru că zăcea inconștient, cu capul sprijinit de volanul mașinii și un firicel de sânge i se scurgea din nas.

   Harry a gemut de durere în dreapta. Viollet nu a scos niciun sunet.

   În mașina albastră, Iris încerca să își scoată piciorul de sub bord, înjurându-l pe afurisitul de polițist care se izbise de ea.

   Ar fi putut fi un Ajun al Crăciunului liniștit dacă cineva nu s-ar fi gândit să călătorească împreună cu familia într-un oraș cu totul străin, dacă un băiat nu auzea o conversație pe care nu ar fi trebuit să o audă, dacă o fată nu ar fi fugit după el sau dacă un polițist zelos nu s-ar fi dat în spectacol urmărind o femeie care se grăbea să repare ce mai putea din cariera sa, singurul lucru care îi mai rămăsese.

   Ar fi putut fi un Ajun al Crăciunului liniștit dacă prin aer nu s-ar fi jucat nestingherite miracole și regăsiri.

   Așa se întâmplă câteodată, trebuie să fie dezastru ca să îți dai seama de unde să începi să faci ordine.

Un milimetru sau doi prea departe

        Când a ajuns acasă, furia îl mai slăbise din ghearele ei.

   Și-a scos o cizmă, în întunericul difuz din hol și a aruncat-o la întâmplare, iar a doua era gata să o urmeze, numai că fermoarul nu a vrut sub nicio formă să cedeze, oricât ar fi tras Nicholas de el.

   A desfăcut cureaua lată de la brâu, lăsând-o să aterizeze pe podea și s-a îndreptat spre bucătărie. A aruncat o privire curioasă în frigider, deși nu avea intenția să mănânce. Îi pierise pofta de mâncare undeva între cearta cu Karl și lovitura primită de la tatăl acestuia.

   Toate felurile de mâncare pe care le cumpărase umpleau rafturile de sus până jos. Erau ambalate cu grijă în folie de aluminiu, caserole și pungi de plastic, dar bărbatul le-a privit cu ranchiună, de parcă i-ar fi furat ceva sau ar fi consumat curent electric în scopuri inutile, apoi a închis ușa cu lehamite.

   Nicholas nu era un zgârcit, lui nu îi făcea plăcere să economisească sau să strângă cureaua cât putea, în nicn caz.

   Nicholas era un zgârcit și jumătate, el se simțea obligat să facă economie, să consume cât mai puțin, să lase o amprentă de carbon cât mai mică înurma lui sau să fie respnsabil de tăierea a cât mai puțini copaci.

   Făcuse din economie un stil de viață și totuși nu știa de ce continua să cumpere atâta mâncare de sărbători. De 5 ani, tot singur și le petrecea. Nu se aduna nimeni în jurul mesei sale și, cu toate astea, el continua să cumperecantități impresionante de prăjituri și preparate din carne.

   Unii ar fi fost tentați să creadă că, în secret, încă mai spera că Sophia se va întoarce într-o zi, cu valize grele în mâini și copiii în spatele ei, așa cum plecase. Dar ei nu îl cunoșteau, nu știau că sufletul lui, aflat la o graniță greu de definit, între maturitate și bătrânețe, nu mai credea în astfel de basme.

   Nicholas nu aștepta pe nimeni să se întoarcă, era de părere că, în astfel de cazuri, doar cei lași așteaptă din cauză că nu au sufiecient curaj să privească adevărul în față. El îl privise de la început și nu îl ajutase prea mult, ce-i drept, dar măcar nu îl obligase să trăiască fiecare zi în minciună.

...............................................