Un bilion de dolari, Andreas Eschbach

 .................................

12.

         John se gândi un timp. Era asta cea mai mare prostie pe care o auzise vreodată ori era o idee genială, un fel de ou al lui Columb?

   Apoi zise:
   - Ca urmare, materiile prime și energia vor fi mai chibzuit utilizate. Nu vor mai fi plimbate conserve prin Europa; cel puțin nu vor rămâne în rafturi pentru câțiva cenți. Ambalarea va fi mai scumpă, așa că oamenii vor renunța tot mai mult la ea.
   Rawburne confirmă.
   - Brusc reciclarea va deveni rentabilă. Astăzi firmele trebuie obligate să primească înapoi ambalajele de băuturi și altele asemănătoare. De ce? Pentru că materiile prime sunt mult prea ieftine. Pentru că prețurile lor nu corespund nici valorii lor economice și nici valorii ecologice. Dar aplicați un impozit pe materii prime, și firmele de reciclări vor suna la ușile oamenilor și vor cumpăra gunoiul acestora.
   - Ar fi și o stimulare a producerii de aparate mai durabile, îl completă John. Chiar dacă vor costa mai mult, ar putea fi totuși o afacere bună.
   - Exact. Dacă materiile prime sunt mai scumpe, se va avea mai multă grijă să nu fie irosite ca substanțe dăunătoare în mediu. Și gândiți-vă, la drept vorbind, toate formele de impozite pe cifra de afaceri vor fi desființate. Ceea ce înseamnă că munca va redeveni mai ieftină, nemaifiind împovărată de impozite. Prestarea de servicii de toate genurile va fi mai curând mai ieftină decât mai scumpă. Șomajul va înceta să mai fie o problemă.
   John confirmă pierdut în gânduri.
   - Dar ar fi asta ceva just? Vreau să spun că totuși este nevoie de o circulație de bază a resurselor, mai ales a energiei. Impozitul dumneavoastră nu-i privește înainte de toate pe cei săraci, în timp ce bogații au cale liberă spre a-și da banii pe activități distructive mediului?
   Rawburne desfăcu brațele:
   - În viața dumneavoastră, mister Fontanelli, nu vi s-a întâmplat ca toate nedreptățile să îi afecteze mai mult pe cei săraci decât pe cei bogați, cu excepția poate a unei crize în producția de caviar? Tocmai asta este definiția dată de noi bogăției, nu?
   - Sigur, dar situația asta nu trebuie să o agravez printr-un sistem de impozite. Gândiți-vă că țările dispun de zăcăminte de materii prime foarte diferențiate. Japonia aproape că nu dispune de materii prime. Deci, va beneficia de impozite minimale.
   - Este o obiecție bună și de aceea am și o propunere. Așa cum am spus, impozitele pe materii prime trebuie să aibă valabilitate unitară universală. Dar eu aș excepta unele state ori regiuni sau orașe, care în plus vor putea impozita suplimentar averea cetățenilor lor după cum vor crede de cuviință. Acesta va fi un impozit care i-ar afecta mai mult pe bogați și în acest fel s-ar realiza nivelarea socială. Mai mult, în acest fel va fi posibil să se înlăture multe obstacole care astăzi stau în calea dreptului real la liberă deplasare - granițe, cote de emigranți, limitarea dreptului la muncă și altele - pentru că toate mișcările migratorii se vor regla de la sine prin atractivitatea diferită a regiunilor.
   Suna bine, își spuse John. Și se gândi din nou la prima lui vizită la Londra, într-un alt birou, în alte condiții, când și atunci totul sunase bine, aproape genial.
   Cât de mult trecuse de-atunci... Atât de multe se petrecuseră între timp... și totuși... nimic...
   - Dar nu veți avea din nou aceeași problemă? întrebă el. Cum vreți să stabiliți cu cât va fi impozitată fiecare materie primă?
   Rawburne reacționă ca și cum se așteptase la această obiecție.
  - Este aceeași problemă, cu diferența că pentru aceasta există soluție. O soluție matematică aproape brutal de simplă. Trebuie doar ca bilanțurile să se facă corect, folosind aceleași unități de măsură valabile într-o întreprindere. Luați de exemplu cărbunele ori petrolul. Nimeni nu va contesta astăzi că este vorba despre materii prime a căror existență este limitată. Există diferite teorii asupra mărimii zăcămintelor, dar toți sunt de acord că acestea sunt limitate. În economia întreprinderii, rezervele fac parte din capitalul activ și de aceea se cuprind în bilanțuri cu costuri de recuperare. Exact asta trebuie să facem și aici.
   - Valoare de recuperare? interveni John. Dar cum vreți să recuperați petrolul?
   - Petrolul este un purtător fosil de energie, de energie solară reținută. Deci trebuie prevăzute ca valoare de recuperare cel puțin costurile necesare astăzi obținerii aceleiași cantități de energie solară. Deoarece arderea unei anumite cantități de petrol cauzează o micșorare măsurabilă a calității aerului, ar fi de avut în vedere și un supliment pentru curățarea aerului, care accept că este ceva mai dificil de constatat. Voila - impozitul pe purtătorul fosil de energie.
   John se încruntă.
   - Dar asta înseamnă că astfel energia solară ar fi în orice caz mai ieftină decât orice fel de altă energie.
   Rawburne zâmbi viclean:
   - Felicitări! Deja ați remarcat ce binecuvântate consecințe va aduce pentru oameni reforma mea.
   - Dar cum calculați valoarea de recuperare, să zicem a cuprului? Ar trebui adus de pe altă planetă?
   - Da, ar trebui, dar aici ne putem permite să gândim pragmatic. După cum probabil știți, practic fiecare element din scoarța terestră se află dizolvat și în apa de mare, și încă în cantități atât de imense încât aceste depozite ne-ar ajunge pentru o perioadă mai îndelungată decât am putea spera că vom supraviețui ca specie pe această planetă. Singura problemă este că filtrarea din apă a elementelor respective este extrem de energofagă. Dar pentru energie deja am stabilit o cotă de costuri. O aplicăm aici și obținem costul nostru pentru cupru.
   - Dar se pare că astfel materiile prime vor deveni dement de scumpe.
   - De unde și tentația de a dezvolta o tehnică economică ar fi la fel de dementă, acceptă Rawburne. Există povești minunate despre cum ceva a stimulat inventivitatea tehnică.
   - Dar, dacă în apa mării există materii prime din abundență, îi trecu lui John prin minte, înseamnă că în realitate nu există deficit de materii prime. Cel mult există deficit de energie.
   Nobilul ziarist îndreptă un deget către interlocutor:
   - Concurentul a primit 100 de puncte. Ne apropiem de miezul conceptului meu. Impozitul pe materii prime nu are în primul rând scopul de a păstra zăcămintele limitate. De fapt, materiile prime nu se vor epuiza atât de repede, cu excepția petrolului și a gazelor. Ce se va epuiza, și încă în curând, este capacitatea ecosistemelor de a accepta materiile dăunătoare și energia în exces. Noi am putea transforma întreaga lume într-o unică și nelocuibilă groapă de gunoi, și în scoarța pământului se vor găsi mereu suficiente metale pentru a susține actuala producție tehnică. Esențialul este că avem nevoie de materii prime și de energie pentru a împovăra mediul înconjurător. În principiu, este aceeași idee fundamentală ca în cartea mea, dar cu un alt sfârșit. Un sfârșit mai ușor de controlat. Principiul este același - să fie impozitat ce dăunează, și astfel ar schimba macazul către o transformare a economiei. Iar această transformare, care reprezintă frumusețea conceptului meu, se va produce absolut de la sine. Nu va fi nevoie de instrucțiuni, de planuri pe zece ani, de o poliție a mediului, nimic de felul acesta. Toate amănuntele mecanismelor vor putea fi lăsate pe seama pieței. Piața va rezolva totul cu aceeași desăvârșire cu care a făcut-o totdeauna. Dumneavoastră va trebui să creați numai condițiile-cadru corecte. Desființați impozitele pe performanța umană, le înlocuiți cu impozite pe materii prime și salvarea omenirii urmează în mod automat.
 
   După ce Rawburne a plecat, John s-a plimbat în birou ca un tigru în cușcă, în cerc, exact ca gândurile din capul său. Așteptase de la discuție un nou plan de îndeplinire a profeției, dar în loc de claritate și încredere se alesese cu confuzii și descurajare.
   - Cum să fac asta? întrebase. Eu nu pun impozite. Guvernele pun impozite.
   Rawburne ridicase doar din umeri:
   - Sunteți cel mai puternic om. Veți fi ascultat.
   Așa va fi? Un întreprinzător care solicita modificarea sistemului de impozitare? Niciodată.
   - Eu pot doar să furnizez idei, se apărase Rawburne. Transformarea trebuie să o facă alții.
   Așa rămăsese.
   John privea prin fereastra pe care se depunea tot mai multă zăpadă. Va funcționa? De sunat sunase bine, dar el nu era un specialist, nu putea judeca în adâncime. Bun, el putea să pună la treabă compartimentul economic. Putea să solicite un studiu în colaborare cu o universitate. Putea invita la discuții oameni de la FMI și de la Banca Mondială care erau la curent cu conceptele financiare internaționale.
   - Nu pot, spuse John cu voce tare și ascultă ecoul vocii sale. Nu pot, repetă el și constată că așa era.
   Nu era în stare nici măcar să se angajeze cu tot sufletul la un plan ce promitea să aducă salvare omenirii. Indiferent de cât de convingător părea. Nu avea nici măcar forța, și nici încrederea.
   McCaine acționase la început tot atât de convingător și John pornise cu tot sufletul la drum în acest proiect, de parcă ar fi avut capacitatea să o facă.
   Strânse pumnul drept încet și își privi degetele.
   - Am vrut ca o dată în viață să am o idee a mea, își spuse oglindit în geamul ferestrei prin care nu se mai vedea nimic din lumea de afară cuprinsă de noapte și de frig.
   Mai târziu îl sună pe Paul Siegel și îi spuse:
   - Am nevoie de tine.
   - Iar? răspunse acesta.
   - Vreau să preiei manageriatul la Fontanelli Enterprises.
   De la celălalt capăt al firului nu se mai auzi decât o respirație îndelungată.
   - John, este drăguț din partea ta și cu siguranță bine intenționat, iar pe mine mă onorează fără nicio îndoială. Dar eu sunt economist, nu am studii în gestiunea întreprinderii.
   - Paul, cifra de afaceri a concernului meu este mai mare decât produsul social brut al celor mai multe state din lumea asta. Am mai mulți angajați decât locuitorii Finlandei. Cine dacă nu un specialist în economie politică o poate scoate aici la capăt?
   Câteva clipe domni tăcerea. Apoi Paul tuși ușor:
   - Da, ăsta este un argument.

45.

     Temple Tomorrow Society a făcut invitații la un congres cu tema Planet Management.
   A invitat laureați ai premiului Nobel, foști președinți ai SUA, șefi de state străini și înainte de toate conducători de economii cunoscuți din întreaga lume, pentru ca timp de trei zile, la celebrul hotel Fairmont din San Francisco, lăcaș de cultură al bunăstării, în cadrul unor discuții, să se informeze asupra drumului de urmat în secolul 21 și să indice calea spre o nouă civilizație. Cei care urcau cu liftul cu pereți din sticlă pe partea exterioară a turnului hotelului până la Crown Room’s Restaurant aveau o largă perspectivă spre podul Golden Gate și spre colinele îndepărtate de la Berkley și Silicon Valley, perspectivă în același timp plăcută și incitantă.
   Că John Fontanelli nu făcea parte dintre cei marii invitați ai economiei aici părea că nu deranja pe nimeni.
   - Nu mă simt jignit sau ceva de genul ăsta, spuse John când veni Marco pentru a prezenta rezultatul investigațiilor făcute de oameni de la departamentul de securitate la fața locului. Vreau să știu doar ce se petrece acolo.
   - Bineînțeles, mister Fontanelli.
   John îl privi pe Marco:
   - Nu mă crezi, așa este?
   - Da, răspunse bodyguardul și băgă în proiector prima folie.
   Temple Tomorrow Society fusese fondată cu puțin înainte de Crăciunul din 1997. Fondator și președinte de onoare era Bradford C. Temple, până atunci președinte al consiliului de administrație al Morris-Capstone, pensionat când Malcolm McCaine luase în primire această funcție. Temple era un bărbat blond, burtos, din zona centrală a vestului american, care, dacă era să îl judeci după fotografii, era poate pasionat de cursele de cai ori de tinere dansatoare goale, dar niciodată nu ai fi crezut că este capabil să înființeze o societate ce avea înscris în statut să netezească drumul omenirii spre viitor.
   - Așadar, în spatele afacerii se află McCaine, constată John.
   Era clar de ce nu fusese invitat.
   Congresul managementului planetar se desfășura cu ușile închise, fără accesul media. A fost admisă prezența doar a unui mic număr de ziariști aleși pe sprânceană, la câteva ședințe semipublice, care trebuiau să prezinte toate reportajele înainte de a fi publicate și ale căror înregistrări vocale ori video erau verificate.
   Una dintre aceste înregistrări video îi fu adusă de către Marco.
   Costase o mică avere transportul atât de rapid de la San Francisco la Londra.
   Un profesor de economie politică vorbea despre comerțul liber și dezvoltarea lui în viitor. Un miliardar și-a spus părerea despre investițiile în piețe noi. Nimeni nu vorbea mai mult de 5 minute, totul era prezentat prescurtat. Un manager de top al unei firme de computere descria cum dezvoltatori de softuri din toată lumea lucrau la ei zi și noapte prin computere interconectate, când voiau și cât de mult puteau, fără probleme de vize de intrare și independent de guvernările naționale și prevederile legale din lumea muncii.
   „Oamenii sunt angajați prin computer, lucrează prin computer și sunt concediați prin computer”. Un magnat al comerțului din Asia de Sud-Est prognoza că, în urma creșterii productivității muncii, în viitor vor fi suficiente douăzeci de procente din populația capabilă de muncă pentru a susține evoluția întregii economii mondiale. O cincime din ea ar fi suficientă pentru a produce toate mărfurile și a presta toate serviciile la nivel mondial.
   Veni și rândul lui McCaine să treacă la tribună, care privi înverșunat în sală, pentru ca apoi să pună întrebarea ce trebuia pusă:
   - Dar ce va trebui să facem cu oamenii rămași în plus?
   Lui John nu îi venea să își creadă urechilor. McCaine folosise noțiunea de surplus people - oameni în plus. Și nimeni nu a obiectat.
   Nici măcar un murmur nu străbătu sala.

   Pe 1 martie, Paul Siegel și-a început activitatea de manager la Fonumelli Enterprises. Sosi la Londra cu câteva zile înainte și realiză ceea ce John ar fi vrut să îl convingă că era imposibil: cu ajutorul unui agent imobiliar și cu „nerușinat demult noroc” a găsit o locuință, ba chiar una ce corespundea tuturor dorințelor lui. Aceasta semăna izbitor demult cu locuințele lui anterioare, doar că nu mai avea vedere la Potomac, ci la Tamisa.
   John renovase biroul lui McCaine și se mutase în el, lăsându-i lui Paul vechiul lui birou. Gândul de a-l pune pe Paul în biroul lui McCaine, ca un fel de înlocuitor, îi repugna.
   Paul introduse alte reguli de comportament la nivelul conducerii concernului. Imediat s-a pus capăt meniului frugal, individual în sala de conferințe - Paul Siegel lua prânzul împreună cu toți directorii prezenți la cazinou și nu se dădu în lături să pună cap la cap câteva mese, încurajându-i pe bărbații și pe cele câteva femei să vorbească pe șleau.
   După oarecare ezitări John li se alătură și constată că era înviorător să părăsească măcar temporar înălțimile izolatului comandament general.
   Dar Paul Siegel nu era doar agreabil și deschis. A dovedit prompt că putea fi autoritar când era cazul. Recepționă atent că trei dintre directori erau entuziasmați de ideea lui McCaine conform căreia ar exista și surplus people. Detectivii pe care i-a pus să îi supravegheze au găsit la doi dintre ei dovezi că aveau legături cu McCaine, la care i-a concediat cu cuvintele: Surplus people sunteți dumneavoastră și i-a acuzat de infidelitate, instigare la daune materiale și spionaj economic. Apoi a mai descoperit numeroase alte „cârtițe” în diverse compartimente ale conducerii, pe care le-a concediat fără excepție.
   John a mai încercat de trei ori să o sune pe Ursula. Prima dată a început să formeze numărul, dar după prefix a pus receptorul în furcă spunându-și că ea l-ar fi sunat dacă ar mai fi ținut la el. Câteva zile mai târziu a reușit să formeze numărul, dar i-a răspuns doar robotul pentru înregistrarea mesajelor și a închis fără să lase un mesaj: ce voia el nu era ceva ce putea fi rezolvat prin robot. Iar când a mai încercat încă o dată, nu a mai răspuns nici măcar robotul, ci telefonul suna la nesfârșit în gol.
   În acele zile una dintre secretare i-a adus lui John o scrisoare ce se detașa din obișnuita corespondență de afaceri.
   - La început am crezut că este una dintre acele scrisori pe care vi le mai scriu uneori copiii, spuse ea, dar este totuși o corespondență de afaceri.
   - Totuși? se miră John și luă în mână plicul.
   Ca toate scrisorile și aceasta fusese controlată și desfăcută.
   Era plină cu abțibilduri, era scrisă de mână, stângaci, dar corect, era adresată lui mister John S. Fontanelli, iar mărcile poștale erau din Filipine. Expeditor era un anume Manuel Melgar.
   - Cine este Manuel Melgar? șopti John și în aceeași clipă își aminti.
   Băiatul. Tuay. Panglawan. Cel care îl tapase de trei sute de dolari.
   Plicul conținea o scrisoare, în care Manuel descria primele lui succese în afaceri și primele eșecuri - cumpărase tricicleta și o modificase, după două luni se certase cu mister Balabagan, găsise între timp un alt cumpărător pentru pește, iar afacerea mergea bine, de un succes neașteptat dovedindu-se în special vânzarea de dulciuri pentru copii. În plic mai era o fotografie a tricicletei pline cu reclame lipite pe ea, având la ghidon un tânăr filipinez care strălucea de mândrie. Mai conținea un plan de amortizare calculat cu grijă care prevedea restituirea celor trei sute de dolari.
   Manuel își fixase singur scadența peste 15 ani, la o dobândă de 6 procente, rezultând o rată lunară de 2 dolari și 53 de cenți. Pentru prima jumătate de an anexase un cec în valoare de 15,18 dolari.
   - Fir-ar... murmură John, chiar nu mă mai scap de bani?
   Paul nu părea să împărtășească tulburarea lui John. Citi scrisoarea, studie calm planul, arătă una dintre cifre și după ce folosi calculatorul lui de buzunar spuse:
   - Cred că aici a greșit.
   - Nu despre asta este vorba, se aprinse John.
   - Dar despre ce? Tu i-ai împrumutat bani, el ți-i restituie. Cel mai normal lucru din lume.
   - Cu dobândă! Fir-ar să fie! Eu i-am dat banii ca el să aibă o șansă, să realizeze ceva... și acum mai și câștig pe deasupra! Cum se va termina o dată asta? Eu dau bani oamenilor, ei îmi dau bani înapoi. O dată trebuie să pun capăt acestui lucru! Altfel într-o zi toți banii vor ajunge la mine. Și pe urmă? Pe urmă întreaga lume îmi va aparține, nu? Asta, fir-ar să fie, nu are niciun sens!
   Paul se lăsă pe speteaza scaunului și îl privi gânditor.
   - Nu cred că se va ajunge până aici. Și anume că întreaga lume îți va aparține cândva.
   - Nu crezi asta... Paul, spre mine curg mai mulți bani decât pot scăpa eu de ei. Cum se poate termina asta, în afară de situația că într-o zi toți banii vor fi la mine?
   - Până acum orice mare avere a și dispărut într-o zi.
   - Până acum.
   - Dacă lucrurile ar fi atât de simple cum le vezi tu, întreaga lume ar fi aparținut demult familiei Rockefeller, dacă nu urmașilor lui Fugger.
   John scoase un strigăt strident:
   - Și cum stau lucrurile acum? Eu cine sunt? Un urmaș al lui Jjakob Fugger!
   - Asta o spune o anume Ursula Valen. În ce mă privește, tu ești în primul rând un urmaș al lui Francesco Fontanelli.
   - Oh, da!
   John se prăbuși în fotoliul lui, duse la gură mâinile împreunate și rămase cu ochii în tavan. O vreme domni liniștea străpunsă doar de zgomotul făcut de pixul cu care se juca Paul.
   - Ce este cu profeția?
   - Ce să fie?
   Vocea lui Paul venea parcă de la milioane de mile depărtare.
   - Sunt eu succesorul? Da. Sunt adevăratul succesor? Nu. Eu nu pot reda oamenilor viitorul pierdut. Habar nu am ce ar trebui să fac. Nici nu știu măcar despre ce este vorba.
   Începu să miște încoace și încolo mâinile împreunate și zise:
   - Lorenzo ar fi știut. Lorenzo era acela. Dar McCaine l-a omorât...
   - John?
   - Hm...?
   - Nu știu dacă trebuie să fiu foarte impresionat de o previziune cerească, ce se lasă manipulată atât de simplu de cineva ca McCaine.
   John ridică privirea surprins. Paul se afla în spatele biroului său, răsucea pixul între degete și părea ușor iritat.
   - Ce?
   - Eu consider toată chestiunea asta un mare bullshit, zise Paul. Nu are absolut nicio importanță al cui moștenitor ești tu și ce viziuni a avut cineva cândva. Ce contează este prezentul. Acum tu ai această avere și în spinare acest concern, și trebuie să vezi cum te descurci. La ce altceva s-ar fi gândit vărul tău? Dumnezeule, el avea șaisprezece ani. Ce știi la vârsta asta despre viață?
   - Ce știi la vârsta asta despre viață?
   John se ridică.
   - Am să îți arăt ce știa Lorenzo despre viață la vârsta asta!
   Se năpusti în biroul lui, scotoci prin sertare după cele două contribuții la gazeta școlii și după traducerea lor și reveni la Paul.
   - Citește!
   Paul citi. Mai întâi mustăci, se încrunta pe măsură ce citea și în cele din urmă exclamă:
   - Hm...!
   - Și? întrebă nerăbdător John. Genial, nu?
   - Nu știu. Sună oarecum ca unul din acele pamflete care vor să dovedească faptul că Einstein nu are dreptate sau că teoria evoluționistă nu ar fi valabilă. Pe care un aiurit cu barba zbârlită și priviri rătăcite ți le vâră în mână în Times Square.
   Lăsă hârtiile deoparte de parcă ar fi fost pline de purici.
   - Cum așa? Spune-mi ce nu este adevărat. Le-am citit de mai multe ori. Crearea de masă monetară de către sistemul bancar așa funcționează. Prin banca centrală ori prin băncile comerciale. Lorenzo nu a explicat asta, dar eu cunosc jocul din proprie experiență; cineva depune bani, eu îi împrumut cuiva care îi depune din nou la mine, astfel că eu îi pot da din nou cu împrumut și tot așa în continuare. Așa apar tot mai multe credite valabile ca bani. Nu-i așa?
   - Da, răspunse cam forțat Paul.
   - Dar ce spune el nu se află în cărțile citite de mine. Este evident. Și împreună cu creditele trebuie să apară datoriile. Mereu, inevitabil. Și anume prin dobânzi mai multe datorii decât credite. Întreg sistemul este ireversibil. Mergi în continuare și, cu cât depui eforturi mai mari, cu atât te adâncești în ruină. Efectul bulgărelui de zăpadă.
   Paul Siegel clipea iritat.
   - Nu știu. Este o perspectivă a lucrurilor neortodoxă... Asta contrazice tot ce am învățat.
   - Asta îmi este clar.
   John se lăsă să cadă la loc în fotoliu.
   - Și cu toată bunăvoința, nu știu ce să fac.
   Un timp domni liniștea. Un ușor foșnet trăda faptul că Paul citea din nou textul.
   - Tu ai doar cele două căi, spuse el în cele din urmă. Ori te întorci la economia banului cu toate avantajele și dezavantajele ei, ori într-o formă oarecare te întorci la economia trocului. Care are dezavantaje esențiale. Părerea mea este că este imaginabil că astăzi, cu toate computerele și prin internet totul s-ar putea, ceea ce înainte nu era posibil... Dar, ca să fiu sincer, nu dispun de fantezia necesară pentru a intra în amănunte
   - Crezi, întrebă John, că noi, dacă ni s-ar oferi o alternativă genială la sistemul banilor, am avea forța să o aplicăm?
   - Nu, răspunse Paul fără a șovăi.
   - Cel mai mare concern din lume? Cea mai mare avere privată a tuturor timpurilor?
   - Niciodată. Toată lumea se va uni. Dar împotriva ta.
   - Da, confirmă John și lăsă capul pe spate, sprijinit pe spetează. Exact așa cred și eu.
   Capul îi pulsa. Simțea o indispoziție, ca și cum i-ar scăpa atenției o legătură, un detaliu important. Dar poate că era pur și simplu bolnav. Își strânse fruntea în mâini. Era fierbinte. Nu era de mirare după aceste săptămâni de stres.
   Se ridică. Afară deja se întuneca.
   - Mă duc acasă, spuse el.
   Când Paul îl privi, adăugă:
   - Nu mă simt bine. Ar fi mai bine să beau un ceai de plante și să mă culc devreme.
   - Oh, fa-o!
   Paul ridică traducerile în mână.
   - Pot să le mai păstrez? Poate că îmi vine vreo idee.
   - Evident, nu este nicio problemă. O să salvăm omenirea altădată.

   Când au ajuns la castel, i-a întâmpinat o lapoviță păcătoasă.
   - Să conduc în garaj, sir? întrebă șoferul.
   În această variantă ar fi intrat în casă cu picioarele uscate, dar ar fi urcat numeroase trepte, ceea ce lui John îi părea acum mai rău decât să facă cinci pași prin ploaie.
   - Nu, răspunse el. Cobor aici.
   Înăuntru valetul îi luă pardesiul umed, îi întinse un prosop încălzit pentru păr și, după ce John se șterse pe cap, îi dădu un pieptăn și oglinda. John îl rugă să îi aducă un ceai contra răcelii și se târî sus, în camerele sale.
   Camerista îi aduse ceaiul, Francesca rămăsese după toți acești ani timidă la fel cum era când venise la vila din Porteceto. Ea așeză tava pe care se afla o cană mică din porțelan scump, o ceașcă, lămâie, zahăr, lapte, un mic ceas cu nisip în aur, care arăta când trebuia scoasă strecurătoarea cu ceai și o farfurioară pentru acoperirea ceștii. Pentru că timpul necesar tocmai se scursese, ea scoase strecurătoarea și turnă ceaiul în ceașcă.
   - Grazie, spuse John.
   - Prego, abia șopti ea, dar în loc de a se retrage ca o umbră, cum făcea de obicei, spuse ezitant: Scusi, signor Fontanelli...
   John mirosi ceaiul, se simțea bolnav și i se părea că în orice moment capul îi putea exploda.
   - Si?
   Se părea că ea nu mai îndrăznea să își prezinte solicitarea.
   - Eu, ăă... este așa că, eu... ăă... începu ea.
   Fiecare cuvânt auzit îl făcea pe John să asude.
   - Come? șopti el.
   - Un CD, zise ea ca sugrumată și dând din mâini de parcă era pe punctul de a face un atac spastic. Am cumpărat un CD și... voiam să vă întreb dacă ați avea ceva împotrivă...
   O privi pe camerista cu șolduri înguste, palidă, cu ochi înlăcrimați și se întrebă dacă aceasta chiar credea că el era în măsură să îi permită cumpărarea unui CD.
   - ...Să îl ascult o dată la instalația dumneavoastră stereo, reuși ea să spună în cele din urmă și cu ochii mari tresări de parcă s-ar fi așteptat să fie lovită. Desigur doar când nu sunteți acasă, adăugă ea șoptit.
   Asta era tot? John dădu chinuit din cap.
   - Și D’accordo.
   Și mulțumi cerului când aceasta îl lăsă apoi în pace.
   Sorbi ceaiul cu sorbituri mici și, la fiecare înghițitură, parcă se simțea tot mai răcit, ca și cum creierul îi era plin de gânduri ce dospeau. Și greu de câteva tone. Să cheme medicul? Sau să ia o pastilă?
   Nu mai era capabil să gândească, să ia o decizie. Cu siguranță că în noaptea asta îi va exploda capul... atâta pagubă. Bău tot ceaiul și se duse la culcare, căzând apoi într-un somn agitat, plin de vise trăsnite.
   Dimineața s-a trezit cu senzația că nu dormise, ci doar fusese amețit. Se simțea puțin mai bine, dar nu grozav; se simțea ca o primă pieliță subțire apărută pe o rană gravă, care oricând putea crăpa. Totuși, nu voia să rămână acasă, așa că se duse la birou. Acolo găsi un bilet de la Paul, prin care acesta îi dorea grabnică însănătoșire și îl anunța că peste zi se va afla la Paris, la niște tratative, și că abia spre seară revenea.
   Contramandă toate întâlnirile, citi rapoartele de serviciu ale Banco Fontanelli și ale societății miniere sud-americane, precum și ziarele. McCaine, care în ultimele săptămâni apăruse în media mai mult decât în ultimii doi ani ca boss la Fontanelli Enterprisese, devenea treptat idolul investitorilor din întreaga lume. El se pronunța deschis pentru eliberarea de biruri a „elitei conducătoare”, obligații a căror unică rațiune ar fi fost menținerea în viață a „celor care refuzau să performeze”.
   „Nici natura nu cunoaște biruri sociale” - declara el în aplauzele participanților la un simpozion pe teme economice și cerea în plus diminuarea drastică a tuturor obstacolelor comerciale, ca și dereglarea radicală a piețelor.
   John urmări un reportaj televizat despre demonstrațiile ce aveau loc în fața ușilor închise ale centrului de dezbateri. Un bărbat în vârstă, cu lentile ca niște funduri de sticlă la ochelari, declara reporterei:
   - Eu sunt grav bolnav de diabet și de 7 ani sunt șomer. Eu demonstrez pentru că am senzația că McCaine și suita lui ar prefera să-i gazeze pe oamenii ca mine.
   Un memorandum provenit de la compartimentul de analiză a pieței constata că se află în creștere numărul de cooperări ale întreprinderilor sub conducerea lui McCaine, care între timp ajunsese în 11 consilii de administrație, printre altele în cel al producătorilor de energie, al doilea ca mărime după Fontanelli Enterprises. Cursurile la bursă ale întreprinderilor aparținătoare de Morris-Capstone, în măsura în care erau notificate la bursă, ajunseseră la cote până acum de neimaginat.
   John luă cunoștință de toate acestea, se gândi la ele, dar oricum o întorcea nu scăpa de senzația unui pericol amenințător și nici de senzația că eșuase.
   În cazinou era semiîntuneric și prin ferestre se zărea marea de lumini a Londrei. Erau singurii clienți și, dacă cumva bărbatul din spatele tejghelei din celălalt capăt al marii încăperi aștepta să poată să meargă în cele din urmă acasă, în loc de a-și pierde timpul cu lustruitul paharelor și așa curate, se ferea să o arate.
   - Mai demult am fi putut să stăm simplu în vreo cârciumă, zise John.
   Paul sorbi din băutura lui, apoi spuse:
   - Și totuși, nu am făcut-o.
   - Dar am fi putut să o facem.
   - Nu am fi putut. Pentru că tu nu ai fi avut niciodată destui bani.
   - Mereu ar fi intervenit ceva.

  John coborî privirea în paharul lui.
   - După Mexic sunt urmărit cu atâta atenție, încât uneori îmi vine să cred că trăiesc într-o închisoare.
   - Mda! Nimic nu este de pomană. Nici măcar bogăția nelimitată.
   Dinspre ferestre venea o răcoare ușoară. Tamisa sclipea glacial în depărtare. Departe, jos, se vedeau circulând automobile și oameni, de cele mai multe ori perechi, apărând scurt în lumina stradală, pentru ca după câțiva pași să dispară din nou în noapte.
   - Ce va urma? vru să știe John.
   - La ce te referi? întrebă Paul ridicând din sprâncene.
   - Uităm profeția. Îngropăm toate ambițiile de a influența mersul omenirii. Facem business as usual, cumpărăm, vindem, angajăm, concediem, numărăm bani.
   John roti în mână paharul.
   - Și pe urmă?
   Paul se rezemă de spetează.
   - Nimic. Poate să meargă așa toată viața.
   - Dar asta ce sens are?
   - Nu ești un întreprinzător, este evident. Nu este vorba despre număratul banilor, este vorba despre a crea ceva. Un asemenea concern este în permanentă evoluție. Permanent undeva se întâmplă ceva, se schimbă condițiile, trebuie să reacționezi ori să acționezi preventiv. Așa este jocul. Este un joc, ca baseballul. În cele din urmă joci pentru că îți face plăcere.
   John examină ceea ce mai rămăsese în paharul său, îl dădu pe gât și cu un gest mai ceru o băutură.
   - Când ai fost ultima dată la un meci de baseball?
   - Oh!
   Paul se gândi.
   - Este mult de-atunci. Cred că ultima dată am fost împreună la New York Yankees. Înainte ca eu să fi plecat la Harvard. Dar poți să mă bați, că nu mai știu contra cui au jucat.
   - Nici eu nu mai știu. Chelnerul aduse băutura și luă paharul gol.
   Paul mai comandă și el aceeași băutură.
   - Am urmărit o vreme jocurile din ligă, dar apoi nu am mai avut televizor și nu am mai fost la curent.
   - Și mie mi s-a întâmplat cam același lucru. Pregătirea pentru examene.
   John dădu din cap și râse scurt.
   - Nu este oribil? Modul rapid în care se pierde sensul adevăratelor valori?
   - Este tragic.
   Sosi și băutura comandată de Paul. Acesta mulțumi cu o înclinare a capului, sorbi o gură și așteptă ca omul care o adusese să plece. Apoi spuse:
   - Știi, ceea ce se va întâmpla este simplu, cu tine apare o nouă dinastie financiară. O familie ca Rockefeller, Rothschild sau Medici. Sau Fugger, din partea mea. Cândva, vei găsi o femeie care suportă banii și luxul, vei avea o grămadă de copii care vor crește fără griji, vor urma cele mai bune școli din lume și vor intra treptat în afaceri...
   - Acum parcă ești McCaine. Și el o ținea una și bună, că eu voi întemeia o dinastie.
   - Nu tot ce spunea el erau prostii. După cele povestite de tine și după cele pe care le citesc în ziare, se pare că se ridică din nou.
   Paul împinse deoparte paharul.
   - Este simplu, nu? La Harvard se putea vedea asta bine, toți acei fii și acele fiice de profesie... Cât vei trăi averea ta va crește, copiii tăi o vor stabiliza și peste generații nepoții tăi vor începe să o micșoreze. Asta se petrece cu toate marile averi. Dar un bilion de dolari vor ajunge pentru multe generații, indiferent cât de cheltuitoare vor fi acestea.
   John sorbi și el din pahar hotărât ca astăzi să se îmbete.
   - Sună grozav. Poate că ei vor trebui cândva să cheltuiască câteva milioane pentru ultima găleată cu apă curată, cine știe?
   - Hei, interveni Paul, tu poți și să donezi bani, dacă îți place. Bătrânul Rockefeller a făcut asta când a intrat în criza provocată de gândul irosirii existenței, și medicina, educația și știința nu mai pot fi imaginate fără fundațiile lui.
   - Cel mai bine ar fi să caut pe cineva care are o viziune. Acesta investește o jumătate de milion de dolari pe 200 de ani, și un norocos moștenește în anul 2500 un trilion de dolari. Sau cum se va numi atunci valuta. Dădu toată băutura pe gât și îi gustă arsura pe beregată. Asta îi făcu bine, pentru că durerea din suflet se mai potoli, ca acoperită cu vată. Cine știe dacă averea lui Fugger nu a apărut tot așa? M-aș prăpădi de râs dacă într-o bună zi ar ieși la iveală asta. Hei! Încă un pahar. Unul dublu! strigă el ridicând paharul gol.
   Paul îi aruncă o privire critică.
   - Ai intenția să te îmbeți?
   - Bravo, ai ghicit, confirmă John laudativ.
   - Nu face asta.
   - Trebuie. Trebuie, altfel la noapte îmi explodează capul de gândurile care mi se învârtesc în el.
   Apoi John îi făcu semn bărbatului de la tejghea:
   - Anulez comanda. O cola, te rog!
   Se așternu o pauză penibilă, care dură până când cola comandată apăru pe masă. Paul oftă și spuse:
   - Știi, poate că tocmai trăim o fază mult mai importantă decât credem noi. Poate că trăim întoarcerea la Evul Mediu.
   - Evul Mediu?
   În acel moment în fața ochilor lui John apăru chipul sever al lui Jakob Fugger, gravură aflată încă în dormitorul lui.
   - Am mai citit așa ceva nu mai știu unde. Cineva a selectat asemănările dintre actualul concern și structurile conducătoare din Evul Mediu. Tu, de exemplu, ești un rege, eu sunt cancelarul tău, directorii sunt duci numiți de tine și așa mai departe până la angajați, supușii tăi.
   Paul făcu un gest arătând tavanul și apoi podeaua și continuă:
   - Fortăreața ta, apărată de viteji cavaleri, nu? Tu ai câteva sisteme de comunicații și, dacă te gândești că în toate cantinele, benzinăriile firmei și așa mai departe se poate plăti cu legitimația personală, ai chiar și un sistem financiar propriu. Și în vreme ce de jur împrejur provinciile se depopulează și datinile transmise prin tradiții decad, în vreme ce barbarii dau năvală la granițe și pretutindeni colcăie crizele, tu și alți regi vă extindeți imperiile, puterea voastră crește, până când vechiul mare imperiu, pe vremuri Roma, astăzi probabil America, se prăbușește și voi reorganizați lumea.
   - Hei, zise fascinat John, nu este chiar o prostie.
   În fața ochilor lui apărură ziduri mândre de mănăstiri, călăreți în armuri și caravane pestriț colorate. Parcă simțea și mantia de hermelină de pe umerii lui.
   - Nu-i așa? spuse Paul și adăugă melancolic: Dar Evul Mediu înseamnă secole întunecate de ignoranță pline de războaie, de molime și mizerie. Poate că atâta timp cât mai putem, ar trebui să construim un șir de mănăstiri în care cel puțin cunoștințele actuale să aibă o șansă de a fi păstrate. Când libertatea și democrația după o înflorire atât de scurtă pier din nou în feudalism.
   John clătină impresionat din cap.
   - Da, zise el, poate că într-adevăr ar trebui să facem asta.
   Privirea lui se opri asupra orașului. Turnurile din jur păreau într-adevăr creneluri ale fortărețelor inamice, străzile se pierdeau în adâncimi precum bastioanele și drumurile de strajă. Ceața se ridica precum fumul unei bătălii din apropiere. Spuse cu voce tare:
   - Ce idee...

   Mai târziu nu a mai putut spune care fusese ultimul declanșator.
   Brusc simți cum înțepenea, cum ceva se crispa în el, ca și cum pielea pe care o crezuse așternută peste rana din sufletul lui se umflase ca o bășică și explodase expulzând ceea ce adunase înăuntru, umplându-l cu valuri de imagini, idei și sentimente. Cu siguranță că în cele spuse de Paul fusese un cuvânt-declanșator care atrăsese după el un șir de asociații de neoprit, ca un șir de piese de domino ce cădeau una după alta și, în timp ce se petreceau toate acestea, ce era în jurul lui se făcea țăndări, se sfărâma el însuși și se refăcea din aceleași componente, dar reordonate, mai bine îmbinate, pentru prima dată corect de când putea el să gândească. Era de parcă pornise o avalanșă din mii de piese de puzzle, pentru a se ordona de la sine în tabloul final. Nu mai era necesar niciun efort, pentru că toate eforturile fuseseră demult depuse, doar ceafa trebuia să suporte ciocnirea și mai trebuia să își țină respirația.
   - Acum știu, șopti el.
   Și rămase țeapăn, cu privirea pierdută pe o clădire, pe o fereastră luminată a acesteia, aflată departe doar ca un punct luminos.
   - Poftim? întrebă Paul.
  - Știu ce trebuie să facem.
   Vorbise nemișcat pentru că și cea mai mică mișcare putea să facă viziunea să dispară.
   Paul se aplecă în față și acum îl privea cu o atenție suspicioasă.
   - Ce trebuie să facem? repetă el.
   - Pentru a aduce profeția la îndeplinire.
   - John, nu cumva te simți...
   - Este foarte simplu, atât de simplu! Oricând ar fi putut să ne treacă prin cap.
   - Oho! exclamă încurcat Paul.
   Un timp își stoarse creierii, pe când John continua să fixeze acel punct luminos din depărtarea întunecată. În cele din urmă întrebă:
   - Ce să ne treacă prin cap?
   John îi spuse. Îi spuse ce trebuiau să facă.
   După ce termină, în încăpere se așternu o liniște de parcă aerul înghețase. John se desprinse din contemplarea lui, căută privirea lui Paul și privi în ochii lui mari, incredibil de holbați.
   Pentru prima dată în viața lui reușise să îl uluiască pe Paul Siegel.

46.

      New York, caput mundi, capitala lumii. Prima zi de primăvară cu adevărat frumoasă strălucea deasupra orașului de pe Hudson, făcea să se ridice aburii de pe străzile flancate de case înalte, iar turnurile din sticlă ale Manhattanului sclipeau până departe peste Atlantic.
   Se putea urca pe acoperișul lui World Trade Center și arunca o privire asupra lumii largi, proaspăt spălată, fără ca un vânt rece ca gheața și rafalele de ploaie să te oblige să cauți imediat adăpost.
   Nimeni dintre cei care vedeau avionul celebru cu roșu-închis inscripționat pe cabina piloților aterizând pe aeroportul John F. Kennedy nu se aștepta la așa ceva. Aparatul venea destul de des la New York pentru a oferi o priveliște obișnuită.
   - Moneyforce One, aveți aprobare pentru aterizare.
   Nimănui nu îi trecea prin cap că de data asta John Fontanelli venea pentru a schimba lumea.
   Sediul Organizației Națiunilor Unite de pe East River este o clădire mare, deschisă, realizată după idei ale arhitectului Le Corbusier, care până în ziua de astăzi emană măreție și optimism.
   Totuși, oricine vrea să intre aici trebuie să poarte o neobișnuită legitimație cu fotografie, care se obține doar după verificări amănunțite și care atrage controale penibile ale bagajului și ale persoanei. Oameni de securitate înarmați, aparate cu raze X și detectoare de metal ilustrează imaginea oferită de zona intrării.
   Limuzina care îi adusese pe John Fontanelli și pe Paul Siegel de la aeroport a fost îndrumată de către un om din pază masiv către un loc anume. Un cordon de bărbați înarmați i-au condus de-a lungul scărilor ample și au avut voie să treacă prin toate barierele fără să le fi cerut cineva măcar un document personal, iar în cele din urmă au fost lăsați la etajul 38, unde se aflau mari încăperi ce păreau sterilizate și unde i-a întâmpinat secretarul general al ONU, Kofi Annan.
   - Am avut totdeauna sentimentul că într-o zi ne vom cunoaște, spuse acesta. Bine ați venit!
   Mai târziu, într-un cadru plăcut, după uzualul schimb de amabilități, John trecu la expunerea problemei lui.
   - Știți că eu mă străduiesc să duc la îndeplinire profeția strămoșului meu. Mult timp nu mi-a fost clar cum ar trebui să fac asta. Dar acum știu. Vreau să fac ceva pentru care m-ar bucura să am sprijinul dumneavoastră. Nu am nevoie de acest sprijin, dar mi-ar face plăcere să îl am. La nevoie pot face și singur ceea ce intenționez, dar aș prefera să nu procedez astfel.
   - Cum vă pot fi eu de ajutor? întrebă Annan.
   - Mai întâi, să discutăm despre globalizare, îl rugă John. În anul 1998, în întreaga lume au avut loc 25 000 de fuziuni și preluări de firme. Una dintre cele mai spectaculoase fuziuni a fost cea dintre firma germană Daimler-Benz AG și firma americană Chrysler Corporation, rezultând prima „întreprindere transatlantică” Daimlerchrysler și cel de al treilea producător de automobile din lume. Cel mai important târg l-a reprezentat preluarea casei de investiții Bankers Trust Corporation de către Deutsche Bank, care astfel, cu o sumă de bilanț de 1,4 bilioane mărci germane a trecut pe locul întâi în lume, înaintea fostului fruntaș UBS, United Bank of Switzerland.
   - Despre ce vorbim? întrebă retoric Paul Siegel. Vorbim despre înlăturarea piedicilor, despre realizarea comunicării. Vorbim despre faptul că ceea ce demult cunoaștem de la Jocurile Olimpice, competiție mondială fără deosebiri de origini, culoare a pielii ori religie, să fie aplicat și pe tărâm economic. Programatori din India, ingineri din Coreea, regizori din Argentina, medici din Egipt - nu mai este doar o teorie că pretutindeni în lume există oameni capabili, noi trăim asta. Înlăturarea vechilor prejudecăți, promovarea respectului reciproc. Vorbim unul cu altul nu pentru că trebuie, ci pentru că asta se vrea. Vorbim despre o tot mai globală interconectare, care face mai atractivă pacea și mai plauzibilă decât războiul, ceea ce singură ar fi o justificare. Când vorbim despre globalizare, vorbim - spus într-o frază - despre un proces care ar avea potențialul de a rezolva marile probleme ale întregii omeniri.
   Secretarul general confirmă binevoitor.
   - Vorbiți despre conținutul vieții mele, spuse el.
   - Partea întunecată a globalizării, interveni John Fontanelli, este că au apărut concerne care sunt în stare să folosească statele naționale unele împotriva altora, pentru a le sili să accepte concesii dezastruoase. Știu asta pentru că eu însumi am procedat astfel destul de des. Am exercitat presiuni asupra guvernelor, am mituit deputați, am momit cu investiții și am amenințat cu desființarea de locuri de muncă pentru a primi ceea ce voiam: drept de prospecțiuni și alte licențe, monopol ori condiționări aducătoare de profit care mi-au permis să înlătur concurenți. Uneori, am distrus pur și simplu industrii naționale, pentru a avea numai eu loc pe piață. Nici vorbă de o egalitate în șanse! A i te opune unui concern ca Fontanelli Enterprises este pentru o firmă normală ca o partidă de șah cu un adversar care are voie să joace cu 15 regine simultan.
   Ridică brațele ca pentru a-și cere scuze și continuă:
   - Nu sunt mândru de asta. Relatez doar cum era. Am acționat influențat de fostul meu manager, totuși nu mă consider mai puțin responsabil. Toate contractele, scrisorile și celelalte documente poartă semnătura mea.
   - Nimeni nu vă face niciun reproș, spuse Annan.
   John dădu din cap:
   - Da, dar tocmai asta este problema, nu? Faptul că nu există nimeni care mi-ar putea aduce un reproș. Nu mai există nicio lege care să mă oblige să nu procedez astfel. Eu pot să fac ce vreau. Pentru organizațiile care fac ceea ce vor, fără a le păsa de lege, noi avem o denumire. O denumire care provine din limba italiană: mafia.
   Pe 12 iulie 1998, echipa națională de fotbal a Franței a câștigat campionatul mondial de fotbal cu o victorie convingătoare asupra echipei favorite, Brazilia. Interesant era că mulți jucători ai echipei proveneau din fostele colonii franceze de peste mări și din nordul Africii. Pe perioada de după campionatul mondial s-a observat că partidele cu orientare de dreapta din Franța și-au încetat campaniile caracterizate prin rasism.
   - Nu poate fi trecut cu vederea, continuă John, că noi facem peste tot presiuni de micșorare a salariilor și de reducere a cheltuielilor sociale. Și invers profiturile noastre cresc cu rate exprimate prin două cifre, ca să nu mai vorbim de cursul la bursă. Eu sunt de părere că stă în puterea guvernelor cărora le pasă cu adevărat de bunăstarea cetățenilor, să nu sprijine astfel de acțiuni. Dar în realitate ele nu au de ales. Chiar dacă mulți șefi de guverne mai trăiesc cu iluzia că pot decide suveran cel puțin în problemele centrale, nu o pot face, și concerne cum este al meu profită de acest lucru.
   Omul din fruntea Națiunilor Unite dădu din cap îngrijorat.
   - Atunci când spun „profită”, mă refer la câștigul în bani. Acestui scop îi este sacrificat totul, totul se subordonează acestui scop. După câte a trebuit să constat, și Fontmelli Enterprises, în ciuda tuturor nobilelor declarații de intenții, a vărsat în râuri ape reziduale netratate acolo unde a putut-o face fără a fi pedepsit, a depozitat în haldele de gunoi deșeuri industriale, a afectat aerul, a ignorat norme de protecție a muncii, a desconsiderat obligații privitoare la protecția mediului și a evitat reguli referitoare la sănătate. De ce? Pentru că, dacă nu o făceam noi, o făceau alții. În câteva situații am oprit astfel de proceduri, și rezultatul a fost că ai noștri concurenți au putut oferta mai ieftin, și aportul nostru pe piață a scăzut până când am fost nevoiți să intervenim.
   John întinse o mână înainte, cu palma deschisă în sus și adăugă:
   - Nu am făcut-o pentru că suntem lacomi. De fapt nu suntem nici răi. Acționăm astfel pentru că avem sentimentul că trebuie. Suntem parte a unui angrenaj în care fiecare îl vânează pe fiecare. Totul fiind permis, nu ne putem permite să ne dăm înapoi de la o mârșăvie.
   O clipă plină de iritare John avu senzația că ar fi știut dintotdeauna că într-o zi se va afla aici. Chiar de pe când pedala cu pizza pe bicicletă acolo unde acum era parcată limuzina.
   De parcă întreaga lui viață fusese doar o pregătire pentru a pronunța vorbele spuse acum.
   - Dar este asta legal? O întreprindere care să acționeze în afara legii? Nu văd cum aș putea deosebi o astfel de întreprindere de o organizație criminală. Nu cred că cineva vrea cu adevărat așa ceva. Poate că vrei să devii bogat, dar asta se poate acolo unde regulile jocului o permit. Trebuie să existe reguli corecte, valabile pentru toți. Acesta este esențialul. Aceste reguli ale jocului, aceste legi nu ar fi niciodată o barieră, dimpotrivă ar fi o facilitate. În fond, ele ne lipsesc.
   Secretarul general al ONU tăcea. Ridică doar din sprâncene.
   - Pe vremea vestului sălbatic oamenii au pătruns mai repede în ținuturile neexplorate decât a putut-o face puterea statului. Pe-atunci bandele de tâlhari stăpâneau întinderi mari de teritorii, până când legea s-a impus cu greu din nou. Astăzi ne aflăm iarăși într-o astfel de situație. Concernele multinaționale au devenit mai puternice decât statele naționale. Asta nu înseamnă altceva decât că principiul de organizare al suveranității naționale este depășit. Ceea ce este necesară este o putere transnațională, care să impună legea și ordinea la nivel global.
   Kofi Annan îl privi cu o expresie de îngrijorare.
   - Sper că nu vă gândiți la Națiunile Unite, vru el să se asigure.
   - Nu, răspunse John Fontanelli, nu mă gândesc la Națiunile Unite.

   În aceste zile clădirea de pe Wall Street numărul 40, până acum cunoscută ca Fontanelli Tower, era obiect al unor intense măsuri constructive.
   Batalioane de angajați în uniformă ai unei firme de expediții scoteau mobilier, cutii și lăzi și le încărcau în autocamioane care veneau și plecau neîntrerupt. În același timp se lucra și la fațadă. Primele cinci niveluri au fost pictate cu nenumărate siluete umane stilizate în roșu, galben, negru, verde și albastru. Etajele aflate deasupra au fost date cu o vopsea specială, un produs nou, cu proprietăți asemănătoare înălbitorilor fluorescenți din detergenți, care conferea clădirii o strălucire albă nemaivăzută până atunci, aproape nepământeană.
   - Ce va fi acolo? voiau să știe reporterii de la șeful șantierului.
   - Cele cinci niveluri de jos, explica acesta încercând să acopere zgomotul făcut de autocamioane și de compresoarele folosite la vopsit, vor fi cartierul general...
   - Nu, partea vopsită în alb?
   - Oh, asta...
   Șeful șantierului își scoase casca și se șterse de transpirație, de urme de vopsea și de praful de pe frunte.

   - Da, asta este o chestiune...
   - Ca și în cazul celorlalte organizații internaționale - Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului și așa mai departe – Organizația Națiunilor Unite a fost înființată în principal spre a fi un forum în cadrul căruia să se discute probleme de importanță internațională. Dar ele în sine nu dispun de putere. Niciodată nu a existat intenția creării unui guvern mondial. Dimpotrivă, s-a vrut înlăturarea prin orice mijloace a apariției unui guvern mondial. De aceea Națiunilor Unite nu li s-a atribuit o putere reală.
   Secretarul general se încruntă:
   - La ce anume vă referiți?
   - Pe planeta asta există o singură putere reală, spuse John Fontanelli. Eu am avut nevoie de multă vreme ca să înțeleg acest lucru. Deși este evident.
   Bărbatul dinamic cu păr buclat în nuanța ruginii așteptă ca fotografii să-și termine pregătirile, apoi cu un gest elegant trase pânza albă ce acoperea tăblița de lângă portalul unde se afla intrarea. Iluminat de blițuri stătea cu mâna îndreptată spre emblema pe care o dezvelise.
   Ea reprezenta în fundal o hartă a lumii ce amintea de emblema ONU, cinci capete stilizate în aceleași culori precum cercurile olimpice - albastru, galben, negru, verde și roșu - și cam în aceeași ordine.
   Sub acestea scria We The People Org.
   - Headquarters.
   Avea sentimentul că adăpostea în piept un foc fără flacără, care îl mistuia, care îl silea să spună ce era de spus înainte de a fi prea târziu, fără zăbavă, fără ezitare, neîntârziat. Ca niște reflexe luminoase îndepărtate, la limitele conștiinței sale apăreau gânduri îndoielnice - nu îl mai lăsa pe Paul să mai intervină, deși ei își delimitaseră anterior rolurile. Interesul politicos al secretarului general să fi fost doar o formalitate? Pentru că nici măcar secretarul general al Națiunilor Unite nu își permitea să îl supere pe cel mai bogat om al tuturor timpurilor? Dar în clipa următoare aceste gânduri dispăreau, erau uitate ca și cum nu ar fi existat niciodată.
   - Nici nu mai pot enumera ocaziile în care am indus în eroare, am înșelat sau cel puțin am făcut opinia publică să tacă, ocaziile în care am încercat să abat atenția publică de la diverse chestiuni prin manipulări ale mass-media. Nu știu câte ore am petrecut spărgându-mi capul, astfel încât ceea ce aveam eu de gând să ajungă la oameni. Am cheltuit imense sume de bani pentru a trezi în oameni anumite emoții, pe care să le îndrept în anumite direcții favorabile, pe scurt pentru a le influența gândirea, sentimentele și prin asta deciziile. Și acum mă întreb: De ce?
   Întrebarea părea să fi rămas plutind în aer, ca un ton care se stinge atât de încet, încât la un moment dat nu mai ești sigur dacă într-adevăr îl auzi ori doar îți închipui că îl auzi.
   John Fontanelli privi în jur la chipurile tăcute ale celorlalți. Cum se simțise Giacomo Fontanelli când relata despre viziunea lui? Îl năpădiseră și pe el aceste momente de descurajare, aceste scânteieri de teamă care pe el îl zguduiau ca niște șocuri electrice?
   - La ce aceste eforturi? continuă el încet, cu voce tremurătoare. Sunt totuși un om puternic, așa se zice. De ce mă străduiesc atât să îi influențez pe oameni, pe oamenii obișnuiți de pe străzi, din fabrici, din metrou? Mie îmi poate fi indiferent ce gândesc ei, nu?
   Sunetul vocii lui se pierdu între pereții goi ai biroului din care se deschidea o perspectivă asupra unui șir nesfârșit de case ce se pierdea în depărtare, într-o pâclă maronie.
   - Gândiți-vă la toți bărbații cu adevărat puternici, la marii dictatori ai istoriei - fiecare dintre aceștia era posedat de ideea de a controla media, de a avea controlul asupra a ceea ce se tipărește, se arată, se spune. De ce? Dacă tot era puternic, ce îl interesau flecărelile?
   John își lipi palmele, apucă degetul arătător al mâinii drepte cu mâna stângă și îl simți pulsând. Apoi continuă:
   - Pentru că nu era cu adevărat puternic. Pentru că nici eu nu posed cu adevărat puterea. Așa se pare.
   Abia acum, când își reveni dintr-o amorțeală îngrozitoare, secretarul general începu să dea ușor din nou din cap și un zâmbet ca o umbră îi apăru pe buze. Ca în aburii unei beții John realiză ce se petrecea: el, fiul de cizmar din New Jersey, vorbea cu primul om al Națiunilor Unite, care îl asculta atent...
   - Există pe lume o singură sursă a puterii reale, zise John părându-i-se că din gură îi ieșeau vorbe parcă din oțel, și aceasta este reprezentată de oameni. Poporul. Și când spun asta, nu vorbesc despre ceva ce „așa trebuia să fie”. Nu vorbesc despre o idee nobilă ori despre un vis frumos. Vorbesc despre o realitate la fel de nezdruncinat ca mișcarea stelelor pe firmament. Un om care vrea să aibă putere, trebuie să îi convingă pe alții să îl sprijine - asta este democrația - ori să îi facă să uite că ei dețin puterea și să creadă că sunt nevolnici. Asta este tirania.
   Îl privi pe Paul, care dădea din cap încurajator, apoi îl privi pe Annan, care își mângâia liniștit barba creață. Dar se simțea ca și cum în acest moment s-ar fi aflat la Leipzig, în Nikolaikirche, și de data asta simțea ceea ce atunci nu fusese capabil să simtă.
   - Pentru prima dată am înțeles asta abia acum câteva săptămâni. La Leipzig am aflat că un popor se poate pur și simplu ridica și poate spune: Destul! Și am aflat ce se întâmplă pe urmă. Atunci doar m-am mirat. Mi-am spus că trebuie să fi fost un eveniment deosebit, și fără îndoială a fost, dar nu înțelesesem că acolo se arătase un principiu fundamental.
   Ridică mâna ca pentru a capitula.
   - Chiar și în democrații se poate observa, dacă privești atent. Nu doar alegerile care au loc la câțiva ani joacă un rol. Nu, mai în fiecare săptămână se întâmplă că un oarecare ministru ori secretar de stat face o remarcă aparent întâmplătoare ori expune o propunere, apoi observă cum reacționează populația. Dacă trezește indignare, poate oricând să dezmintă totul, să afirme că nu asta dorise să spună, că fusese greșit înțeles. În acest fel poporul decide permanent ce se întâmplă, fără ca măcar să observe asta!
   Îndreptă arătătorul către secretarul general și simți că mâna îi tremura.
   - Popoarele nu v-au ales. Nimeni dintre cei aflați în plenul dumneavoastră nu a fost ales de populație. Națiunile Unite nu au o bază democratică. De aceea sunt slabe.
   - Cred că înțeleg, bănuiesc ce intenționați, spuse Annan.
   - Nu, nu cred.

   Clădirea cu patru niveluri se afla ceva mai retrasă în Zuricher Paradeplatz, unde erau sediile tuturor marilor bănci elvețiene și cea mai mare piață de schimb valutar a republicii din Alpi.
   De la fereastra biroului în care lucra șeful lui Fontanelli Foundation for Money Educalion, Ernst Farber, se vedea unul dintre leii din fontă și câteva felinare în formă de ciorchine și se auzeau clopotele tramvaielor.
   - Acum câteva decenii, explică vizitatorilor bărbatul îndesat, cu mustăcioară și cu ochi de un albastru intens, pătrunzători, au avut loc pretutindeni în lume campanii având ca scop crearea unei conștiințe generale în privința necesității măsurilor igienice de bază. Au urmat campanii ample pentru ca fiecare adult, care încă nu știa să citească și să scrie, să învețe aceste deprinderi. Noi ne vedem viitoarea noastră activitate în această tradiție.
   Unul dintre ziariști ridică pixul:
   - Hm... asta înseamnă că vreți să-i învățați pe locuitorii lumii a treia să socotească?
   Farber îl privi atent. Pe frunte îi apăru o cută amenințătoare:
   - Dacă scrieți asta, tinere, nu veți mai fi niciodată invitat la vreo conferință de presă. Vom începe să-i învățăm pe toți oamenii cum să folosească corect banul. Să socotească...? Acesta este cel mai mărunt lucru. Asta o pot face majoritatea oamenilor.
   - Dar pot și să folosească banii, interveni sceptic un alt reporter.
   - Credeți? Atunci de ce există atâtea gospodării îndatorate fără speranță? De ce atât de mulți oameni muncesc toată viața din greu și la sfârșit sunt tot sărmani? Câți oameni nu au nici cea mai vagă idee câți bani cheltuiesc și pe ce? Vă voi face ulterior cunoștință cu dr. Ftieli, psihologul nostru, care este de părere că cei mai mulți oameni au mai multe probleme cu banii decât cu sexul. Doamnelor și domnilor, vă las să judecați singuri dacă îi împărtășiți convingerile: utilizarea banilor nu este un subiect de lux. Nu este vorba despre ceva cum ar fi să consulți un ghid turistic înainte de a pleca în concediu. Banii sunt ceva elementar. Nu îi poate evita nimeni, nici măcar un călugăr dintr-o mănăstire. Problemele cu banii vă pot distruge căsnicia, vă pot îmbolnăvi, prea multe datorii vă pot cauza moartea timpurie, iar dacă dumneavoastră vă realizați ori nu vă realizați visul vieții poate fi condiționat de putința dumneavoastră de a vă calcula corect costurile unui credit.
   Conduse grupul de oameni din presă prin clădirea luminoasă, cu iz de proaspăt și curat, le permise să arunce câte o privire în birourile mai mari ori mai mici în care stăteau confortabil la mesele lor oameni care lucrau cu sârg.
   - Posedăm propriii sateliți de televiziune care acoperă orice fâșie de pământ locuită de pe glob, explică acesta. De luna viitoare posturile noastre de televiziune vor produce programe de instruire mai întâi în 121 de limbi și le vor difuza. În prezent, înființăm în fiecare zi cel puțin două instituții undeva în lume, care încep să lucreze imediat. De regulă acestea comandă la o tipografie locală material didactic și cărți.
   - Asta sună ca și cum ați avea destui bani la dispoziție, comentă un ziarist.
   Farber dădu din cap grav:
   - Capitalul fundației este de 60 de miliarde de franci elvețieni. Ca urmare, Fontanelli Foundation for Money Education este cea mai importantă dintre fundațiile ce au existat vreodată.
   Își permise un zâmbet decent și adăugă:
   - Cel puțin până în clipa de față. Există un proverb care spune că banii guvernează lumea. Dar, în mod ciudat, mai nimeni nu se gândește cine guvernează banii și după ce reguli. Nu există niciun domeniu mai plin de secrete decât cel al înaltelor finanțe.
   John îi privea pe ceilalți în timp ce un sentiment greu, lamentabil îi cuprindea sufletul. Teama. Ca și cum rostind aceste vorbe pășea pe teritoriul unui inamic puternic.
   Era o prostie, nu? Căci lui îi aparțineau cele mai importante bănci din lume. El poseda cea mai mare avere privată din toate timpurile. Inamicul era el!
   Dar nu se simțea așa. De fapt, nu făcea parte cu adevărat din asta.
   Pentru directorii băncilor sale era un străin, un intrus, un uzurpator al unui tron. Nici după trei ani nu era nici acceptat, nici bine-venit.
   - Domeniul financiar este văzut cam ca domeniul aprovizionării cu apă. Plictisitor. În fond neimportant. Ceva care funcționează de altfel după legități invariabile, așa că nu merită să mai pierzi timpul gândindu-te la el, zise John având impresia că vorbea despre el însuși. Așa fusese toată viața lui.
   Bani aveai ori nu aveai și, dacă aveai, îi cheltuia! Un cont de economii fusese dincolo de puterea lui de imaginație. Era ceva pentru alții. Cu rubricile economice ale ziarelor căptușea eventual găleata de gunoi. După câteva clipe, continuă:
   - Nimic mai fals. Legitățile nu sunt de neschimbat și nici neimportante.
   Privi ecranul cenușiu al computerului de pe biroul secretarului general și zise:
   - Finanțele sunt sistemul de operare al civilizației noastre. Regulile lui decid cum funcționează toate celelalte. Cine le poate stabili acela guvernează lumea.
   Bărbatul din fruntea Națiunilor Unite ridică din sprâncene.
   - Mai înainte, aș fi pariat că propunerea dumneavoastră constă în instaurarea unui guvern mondial, căruia să i se subordoneze toate forțele armate din lume. Și v-aș fi răspuns că acest lucru este imposibil.
   John confirmă:
   - Fără îndoială.
   - Dar se pare că urmăriți să realizați mai curând un control unitar asupra finanțelor din întreaga lume.
   - Corect.
   Secretarul general își împreună mâinile.
   - Așa ceva s-a mai încercat de multe ori, mister Fontanelli, spuse acesta pe un ton serios. Nimeni nu contestă că un asemenea mecanism ar putea fi binefăcător. Dar până acum toate inițiativele de acest fel au eșuat, pentru că statele nu vor să le fie răpită suveranitatea.
   John dădu din cap. Realiză brusc că fusese o eroare să creadă că o viziune ar da cuiva o certitudine. Nu era așa. Ceea ce dădea ea era fermitatea.
   - Solicitarea dumneavoastră este onorabilă, continuă Kofi Annan, dar nu îmi pot imagina cum vreți să o concretizați.
   - Nu?
   John Fontanelli ridică mirat din sprâncene.
   - Eu credeam că este evident.
   Larry King se aplecă peste masă, cu degetul gros sub breteaua care îi susținea pantalonii, gestul lui emblematic.
   - Mister Fontanelli, ce ar putea aduce o asemenea instituție? O asemenea... de fapt, ce ar fi ea? Un gen de bancă centrală mondială?
   - Nu. Mai curând un gen de minister mondial al finanțelor, răspunse oaspetele acestuia.
   - Avem nevoie de așa ceva? întrebă imediat celebrul realizator de televiziune. Mă refer la faptul că, mister Fontanelli, eu parcă îmi amintesc că profeția pentru realizarea căreia acționați dumneavoastră spune că moștenitorul averii, deci dumneavoastră, va reda omenirii viitorul pierdut. Ceea ce duce cu gândul, în orice caz pe mine asta mă face să gândesc, mai curând la lucruri ca gaura de ozon, protecția climei și explozia demografică. Nu neapărat la bani și la impozite.
   - Dar în spatele a orice se află banii. Oamenii suferă de foame pentru că nu au bani, nu au cu ce să-și cumpere ceva de mâncare. Oamenii aduc pe lume mulți copii, pentru că asta este șansa unică de a primi îngrijiri la bătrânețe. A-ți câștiga existența înseamnă a câștiga bani, de aceea condiția financiară determină mai tot ce facem.
   - Dar dacă eu plătesc, să zicem, aceeași cotă de impozit ca un cultivator de orez din Indochina ori ca un medic de țară din Tanzania, salvează asta lumea?
   Cel mai bogat om din lume zâmbi.
   - Scopul este mai degrabă de a modifica în general sistemul de impozitare.
   Se sprijini de rezemătoarea pentru brațe a fotoliului său și continuă:
   - Vreau să vă prezint un exemplu pe care îl intuiesc. Cunoașteți că inimaginabile sume de bani se varsă prin piețele de devize din lume, peste un bilion și jumătate de dolari pe zi, în fracțiuni de secundă, prin schimbarea dintr-o valută în alta, pentru a câștiga din cele mai mici modificări de curs. Este o afacere prin care, să fie clar, nu se produce nimic, nu se creează nicio fracțiune de valoare. Nimeni nu se satură cu așa ceva. Zilnic își schimbă posesorul mai mulți bani decât sunt folosiți într-un an întreg în întregul circuitul de mărfuri al lumii, iar seara nu există în lume nici măcar o felie de pâine în plus. Rezultă imense câștiguri, dar fiecare câștig este egal cu pierderile altcuiva. Eu însumi am avut până în urmă cu câteva săptămâni un departament de comerț cu devize, am fost implicat în această afacere și credeți-mă că nu sunt mândru de asta.
   - Dar oamenii din această afacere nu sunt între ei? Vreau să spun că totul se petrece ca într-un joc de-a banca. De ce m-ar interesa pe mine?
   - Pentru că are efecte asupra dumneavoastră. Un asemenea val de bani aflați în mișcare permanentă reprezintă un adevărat tsunami în devizele electronice, își subordonează toate evoluțiile din economia reală, materială, o zdrobește sub vigoarea marilor cifre. Criza asiatică, cu toată mizeria care o însoțește, cu afacerile devastate și cu falimentele ei o datorăm unei furtuni bruște ce a intervenit în comerțul cu devize.
   - Pe care a declanșat-o Fontanelli Enterprises, interveni Larry King clipind în spatele ochelarilor cu ramă din corn.
   Adăugă:
   - Intenționat. Pentru a exercita presiuni asupra guvernelor din regiune.
   - Da. Am făcut-o pur și simplu. Poate că nu a fost drăguț din partea noastră, dar nu a fost nici ilegal.
   - Dar ce ar fi putut să facă ministerul mondial al finanțelor al dumneavoastră împotriva acestei situații?
   - Ceva surprinzător de simplu și eficient, răspunse John Fontanelli. De prin anii ’70 există un plan elaborat de economistul James Tobin, laureat al premiului Nobel, și care în principiu nu este contestat științific. El prevede introducerea unui impozit pe tranzacțiile de devize, care nu este nevoie să fie mai mare de un procent.
   - Așadar, eu ar trebui să plătesc un impozit de 1% dacă, de exemplu, vreau să merg în concediu în Franța și schimb dolari americani în franci francezi?
   - Dar acesta nici nu va reprezenta mare lucru comparativ cu taxele pe care vi le percepe oricum banca. Afacerile normale de export vor fi doar minor împovărate, la fel și investițiile serioase planificate pe termen lung.
   - Bun, atunci ce efect va avea un astfel de impozit?
   - Speculanții de devize schimbă mari sume dintr-o valută, să zicem o sută de milioane de dolari SUA, în altă valută, pentru ca doar peste câteva ore, poate chiar câteva minute, să o schimbe din nou în prima valută. Dacă presupunem că cursul de schimb a crescut cu o sutime de procent, speculantul s-a ales cu zece mii de dolari în plus. Dar, dacă el trebuie să plătească pentru schimb un impozit de un procent, ceea ce în acest caz ar reprezenta un milion de dolari - și el face un schimb și apoi al doilea, afacerea nu ar mai fi rentabilă. Dar impozitul nu trebuie să fie neapărat de un procent, și impozite de o zecime de procent ar fi binefăcătoare.
   - Bun, băieții își pierd afacerea, și? Cu ce se aleg din asta cultivatorii de orez din Indochina?
   - Astăzi lucrurile stau în așa fel încât o criză financiară declanșată într-o parte a lumii cuprinde imediat și restul globului. Capitalul învestit se pune la adăpost, ceea ce face ca criza să se agraveze. Se prea poate ca producătorul de orez să primească bani mai puțini și să aibă probleme doar pentru că în Japonia o bancă a dat faliment sau pentru că în Brazilia economia se bâlbâie.
   Fontanelli ilustră cu ambele mâini un fel de dig pe masă.
   - Impozitul Tobin ar fi ca un dig care oprește valurile furtunii. El va delimita până la un anumit nivel regiunile, așa ca băncile de emisie să poată din nou să controleze nivelul dobânzilor potrivit propriei situații economice. Aici este vorba doar despre un gen de prag, nu despre un zid, deci guvernele nu pot în niciun caz să facă mai departe ce vor ele.
   - Dar asta înseamnă mai puțină libertate în comerțul cu devize, nu?
   - De ce? Libertatea comerțului cu devize nu este îngrădită în niciun fel. Ca și mai înainte poate fi schimbată orice cantitate dorită de valută convertibilă în oricare altă valută, doar că va costa ceva.
   - Dar va merita? Vreau să apun că, dacă sunt în mișcare atât de mulți bani cât ați spus, desigur că va fi nevoie de legiuni de computere ca să controleze totul.
   - Sigur. Dar toate aceste computere deja există, altfel comerțul mondial nu ar fi posibil. Trebuie doar adaptat software de care dispun acestea. Ar fi unul dintre impozitele cel mai simplu de introdus.
   Larry King clătină din cap.
   - Nu știu. Dacă este atât de simplu, de ce nu s-a făcut mai demult?
   - Pentru că aceia care trebuie să îl introducă folosesc statele unele împotriva altora. Pentru că, dacă o singură piață financiară din lume este exceptată de la impozit, ea va atrage tot comerțul cu devize. El poate funcționa doar dacă este introdus unitar peste tot.
   - Și cum ne salvează el viitorul?
   - El reprezintă numai un pas mic, primul. Există alte concepte care trebuie studiate, cum ar fi trecerea la impozite ecologic orientate.
   Larry King se întoarse către camera de luat vederi:
   - Toate acestea le vom discuta după reclame. Rămâneți pe post.
   Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite îl privi foarte sceptic pe oaspetele său.
   - Eu am înființat o organizație care își începe activitatea zilele acestea, explică John Fontanelli. Este vorba despre o fundație independentă, dotată cu un capital de o sută de miliarde de dolari, care peste câte luni va organiza un plebiscit vast, un referendum pentru a afla dacă omenirea își dorește o asemenea instituție cu competență globală. Denumirea organizației este We The People și va avea sediul în Wall Street la numărul 40. Cu aceste afirmații totul ieșea la iveală, întreg planul extravagant.
   Fontanelli continuă:
   - Va trebui ales un world speaker, un reprezentant al popoarelor, pentru a coordona negocierile guvernelor naționale în probleme de amploare globală.
   Făcând un gest cu mâna ca pentru a preveni o eventuală obiecție, John Fontanelli adăugă: Pe buletinul de vot va exista bineînțeles și posibilitatea de exprimare a dezacordului față de o asemenea instituție.
   Kofi Annan se aplecă în față, se sprijini pe rezemători pentru brațe ale fotoliului și îl privi pe John în față:
   - Este ceva foarte îndrăzneț.
   Suna de parcă ar fi vrut să adauge ceva cu totul nediplomatic. Dădu doar din cap și, fără a mai spune altceva, repetă:
   - Asta este foarte... îndrăzneț.
   De când intrase în clădire, ba chiar din momentul în care se urcase în avion, John încercase să se pregătească pentru un refuz.
   Spre nețărmurita lui surprindere, John își dădu seama că tocmai din acest refuz izvora o forță de parcă ceva din interiorul lui așteptase doar un adversar pentru a se întări. Zâmbi.
   - Dintr-un motiv oarecare toți spun asta. Vă îndoiți că un asemenea referendum poate avea loc?
   - Cu o sută de miliarde de dolari în spate? Eu aș fi vrut să am doar unul dintre acestea. Nu, nu mă îndoiesc că veți putea organiza un asemenea referendum. Mă îndoiesc doar că ar ieși ceva din el. Ce vă face să credeți că guvernele vor asculta de ce spune world speaker-ul?
   - Faptul că el ori ele vor avea în spate votul întregii omeniri.
   Secretarul general vru să riposteze, dar renunță, privi în gol câteva clipe, apoi dădu gânditor din cap.
   - Fără nicio îndoială, asta este o poziție solidă moral, recunoscu el.
   Ridică privirea către John:
   - Cum vreți să combateți obiecția că ați manipula voturile?
   - Tot procesul de votare se va desfășura complet public. În fiecare loc de votare vor fi admiși observatori, voturile vor fi numărate public. Vom utiliza buletine pe care se va vota prin bifarea variantei, fără computere, fără alte mașinării ce ar putea fi manipulate. Finanțele organizației We The People vor fi prezentate public. Deoarece nu există nimic de ascuns, oricine dorește va avea acces prin internet ori personal la toate mișcările din conturi și la toate documentele contabile.
   Se așternu o pauză lungă, o pauză ca la inspirația unui monstru mitologic.
   - We The People, repetă Annan căzut pe gânduri.
   - Da. Oamenii care acum 9 ani au ieșit în stradă la Leipzig și în alte orașe ale Germaniei de Est strigau: Noi suntem poporul. Despre asta este vorba și aici.
   - Asta nu a mai încercat nimeni să facă, spuse secretarul general.
   - De aceea este timpul să o facă cineva, ripostă John.

   Numele fundației: We The People Organisation.
   Sediul: Wall Street 40, New York, NY, UȘA.
   Scopul fundației: Organizarea și realizarea de plebiscite, alegeri și referendumuri.
   Capitalul Fundației: Capitalul fundației însumează o sută de miliarde de dolari UȘA. Fondator este John Salvatore Fontanelli.
   Mărimea capitalului a fost astfel aleasă încât să poată fi acoperite toate eventualele cheltuieli în întregime din capitalul învestit.
   Director: Lionel Hillman.
   Principalele domenii de activitate: Amenajarea de localuri pentru vot (cca 5,1 milioane) în toate țările lumii. Recrutarea și instruirea de personal din regiunile respective, care ajută la alegeri. Înregistrarea alegătorilor. Întocmirea de liste de vot. Primirea de candidaturi, prezentarea publică a candidaturilor. Tipărirea și punerea la dispoziție a buletinelor de vot. Anunțarea și realizarea votării.
   Publicarea rezultatelor.
   Transparența: Toate documentele, mișcările în conturi, înregistrările contabile și celelalte proceduri în fundație sunt publice. Prin website-ul fundației (www.Wethepeople.org) toate conturile sunt publice. Cetățenii interesați pot oricând să ia cunoștință de documente; vă rugăm să vă anunțați telefonic.
   Excepții de la transparentă: Listele alegătorilor nu sunt accesibile general. Însă oricare cetățean poate afla, la solicitarea sa, dacă figurează în liste și, în caz afirmativ, în care liste, și poate solicita înscrierea într-o listă ori transferarea pe o altă listă. Pentru acest lucru este necesară prezentarea unui document doveditor al identității. Adresați-vă birourilor WTP regionale.
   Asigurarea caracterului public în timpul votării: Observatorii sunt admiși oricând în localurile unde se efectuează votarea, atât în timpul votării, cât și în timpul numărării publice a voturilor. După închiderea secțiilor de votare, rezultatele sunt publicate în ziarele regionale.
   Principiile votării: Votarea este secretă, liberă și egală. Au drept de vot toți adulții peste 18 ani, care în momentul alegerii nu se află în detenție pentru infracțiuni și care nu se află sub tutelă din cauza deficiențelor psihice.
   Indicații pentru turiști: Birourile fundației se găsesc la primele cinci etaje (ușor de recunoscut datorită zugrăvelii fațadei; este vorba despre o lucrare a artistului din Chile Chico Roxas). Partea superioară a clădirii, zugrăvită în alb, începând cu etajul șase, este prevăzută ca viitoare reședință a world speaker-ului.

   Annan stătea rezemat de speteaza fotoliului, cu palmele împreunate, gânditor. Expresia feței sale trăda fascinație și totodată scepticism profesional. În cele din urmă întrebă:
   - V-ați gândit că aveți nevoie de candidați?
   John Fontanelli și Paul Siegel avură un schimb de priviri.
   - Printre altele suntem aici și din acest motiv, confirmă John.
   - Pentru funcția de world speaker ideal ar fi, explică Paul, un fost șef de stat ori cineva care a ocupat o poziție asemănătoare. Cineva cunoscut pretutindeni în lume, care și-a creat un prestigiu și care are deja legături în guvernele importante.
   - Noi ne-am gândit la dumneavoastră, adăugă John.
   Kofi Annan ridică inițial sprâncenele mirat, apoi ridică și mâinile într-un gest de apărare.
   - Oh, nu! Eu nu sunt potrivit pentru așa ceva. Nu. Mulțumesc.
   - De ce? Dumneavoastră...
   - Pentru că eu sunt diplomat. Un mijlocitor între poziții diferite. Un administrator.
   Depărtă brațele și adăugă:
   - Să punem punctul pe i: practic, vreți să alegeți un președinte al lumii. Eu nu voi fi acceptat ca președinte al lumii.
   - Dar nimeni nu este mai apropiat de această poziție decât dumneavoastră.
   - Tocmai că este așa.
   Secretarul general clătină din cap:
   - Chiar din motive de integritate politică, aș fi ultimul care ar putea candida pentru această funcție. Mi-aș pune singur întrebarea dacă aș sprijini ideea dumneavoastră pentru a face eu însumi carieră.
   Paul Siegel își drese glasul.
   - Ca să fiu sincer, mai întâi l-am întrebat pe Mihail Gorbaciov, spuse el. El a refuzat, pentru că soția lui este grav bolnavă și vrea să aibă grijă de ea. El a fost cel care v-a propus.
   - Mă simt onorat, chiar dacă trebuie să refuz.
   John se simți profund obosit. Putea deveni asta o problemă? Nu, era imposibil să devină o problemă. Viziunile nu eșuează din cauza unor asemenea fleacuri. Își îndepărtă o șuviță de păr de pe frunte și își simți brațul ca o cârpă stoarsă.
   - Dar, reveni Kofi Annan, vă pot propune pe altcineva. Cineva pe care îl admir foarte mult și care pentru această poziție ar fi mai potrivit decât oricine.

47.

       Încă de când avionul lor zbura deasupra Atlanticului, primele știri ajungeau la agențiile de presă, erau difuzate în toată lumea primele emisiuni care informau despre referendumul internațional.
   Și chiar pe drumul dintre aeroportul Heathrow și London City telefonul din haina lui John începu să sune.
   - John? urlă o voce în urechea lui. Acum chiar ați înnebunit de tot?
   Fu nevoit să îndepărteze puțin telefonul de ureche.
   - Malcolm? Dumneavoastră sunteți?
   - Da, fir-ar să fie! Spuneți-mi, chiar nu ați înțeles? Un referendum mondial? Oameni inculți, profani să decidă ce se va întâmpla? Nu pricep. V-am explicat ani de zile cum funcționează lumea și, cum plec, vă apucați să turnați povești? Dumneavoastră ce credeți, pentru ce se va pronunța un țăran de pe câmpurile cu orez din Jakarta ori un miner din Peru când îl veți întreba cum vrea să trăiască? Pentru renunțări și cumpătare?
   - Nu asta îi întreb, ripostă scurt John.
   - John, dacă omenirea va putea vota pentru stilul ei de viață, atunci puteți pava lumea cu periferii pline cu vile, piscine și centre comerciale. Așa va arăta lumea, vă este clar?
   - Eu sunt convins că pentru cei mai mulți dreptatea și viitorul copiilor lor vor fi mai importante decât o piscină.
   McCaine scoase un sunet de parcă ar fi încercat în același timp să strige și să tragă aer în piept.
   - Sunteți un visător, John!
   - Maică-mea a spus asta totdeauna. Eu cred că de aceea soarta a făcut din mine moștenitorul, și nu din dumneavoastră. Rămâneți cu bine, Malcolm!
   Întrerupse convorbirea, chemă secretariatul și ceru ca apelurile primite de la McCaine să nu mai fie îndreptate către el, ci către departamentul juridic.

   Piesa muzicală care răsuna din camera lui cu un volum care dădea dureri de cap încă din antreu i se părea lui John vag cunoscută.

   Umborn children
   Want your money
   and their screaming
   never stops.
   House on fire
   god is leaving,
   yon’re noi important
   anymore.
   Wasted future, wasted future,
   all you ofifer me are tears...

   Sunetul caracteristic bâțâit, cântecul ftizie - era CD-ul lui Marvin fără îndoială. Dar nu îl aruncase atunci?
   Când intră în camera de zi, Francesca era în mijlocul încăperii, cu ochii închiși, strângându-se singură în brațe, clătinându-se pierdută în ritmul bubuiturilor chitarei bas. John se uita la ea ca la a opta și a noua minune a lumii la un loc: cacofonia asta sugrumată a unor instrumente electrice părea că femeii chiar îi plăcea!
   Ea sări speriată și îl descoperi în ușă. Fugi imediat la combină pentru a o închide. Liniștea care se așternu brusc era mai asurzitoare decât zgomotul anterior.
   - Scusi, abia șopti ea în timp ce scotea discul argintiu din aparat și îl băga cu grijă în coperta lui. Am uitat complet că veniți astăzi.
   Arătă în jur cu o mișcare timidă:
   - Dar totul este aranjat, totul este curat.
   - Va bene, rosti blând John, dar ea se și strecurase pe lângă el rostind un abia auzit Buona notte și strângând la piept ca pe o comoară CD-ul cu poza lui Marvin.
   John privi în urma ei oarecum neliniștit de constatarea măsurii în care gusturile și valorile se puteau deosebi de la om la om. Iar despre Marvin, Dumnezeule, nu mai auzise nimic de el de-o veșnicie. Nu avea nici cea mai vagă idee pe unde mai era acesta.

   Când lui Marvin i se permise să iasă, privirea i se opri pe povârnișurile neumblate, pe pădurile ce împrejmuiau valea ca un paznic maiestuos. Acolo a hoinărit ore la rând prin desiș, a pășit peste arbori prăbușiți, a respirat aerul rece și clar și a ascultat liniștea tulburată doar de zgomotele naturii, de propria respirație și de pașii lui.
   Dacă nu ar fi existat aceste benzi în roșu și alb pe trunchiuri și pe bare din oțel, care delimitau spațiul în care avea voie să se miște cu cătușele electronice fixate la picioare și care marcau restul lumii, s-ar fi simțit mai liber decât oricând.
   I se permitea să iasă până la patru ore după-amiaza. Totuși, semnalul sonor de la nivelul gambei pornea totdeauna neașteptat de devreme.
   De sus clinica părea o casă de țară albă, elegantă, ciudat de nepotrivită în mijlocul acestei singurătăți. Că ferestrele aveau grilaje și că drumul de acces era supravegheat se vedea abia când te apropiai. Și ceilalți pacienți, toți dependenți de droguri, aroganți, insensibili fii din familii bogate, oile negre pe care cecurile lunare trimise de babaci îi țineau în acest loc din țara nimănui, se vedeau abia după ce intrai pe ușă. Marvin ura acest moment.
   Astăzi avea sentimentul că nu era singur în pădure.
   Nu se vedea nimeni. Mai curând era... o presimțire. Unul dintre ceilalți? Spera că nu. Marvin merse până la un loc de la marginea pădurii, de unde se vedea terenul clinicii, și numără jalnicele siluete de pe aleile grădinii. Nu lipsea nimeni. Dacă cineva se furișase aici, sus, acela nu era un pacient.
   Se decise să nu se mai gândească la asta. Urcă gâfâind pe potecă, prin hățiș, și se gândi la aspectul respirației lui alb-fumurie de mai demult, la oraș, la gazele de eșapament de pe străzi, la țigările cu hașiș. Totul părea că făcuse parte dintr-o altă viață. Ar fi putut să jure că trăia de o sută de ani în clinică, în încăperea din care printre zăbrele se vedea o bucată de gazon lipsită de contur și plictisitoare ca un covor verde. Și, după cum stăteau lucrurile, va rămâne aici până la sfârșitul vieții lui.
   Era un bărbat. Purta o scurtă căptușită, verde și o șapcă de baseball albastră de o nuanță închisă și apăruse brusc din hățiș, de partea cealaltă a liniei de graniță, iar acum îl privea nemișcat.
   Marvin îl cercetă și el cu privirea. Putea să-l lase acolo și să își vadă de drum; în definitiv, nu era interzis să căști gura prin pădure.
   Dar nu procedă așa, ci îi strigă celuilalt:
   - Hei! Ce mai faci?
   Bărbatul ridică mâna în semn de salut și îi făcu semn să se apropie.
   - Sony! răspunse Marvin și arătă către piciorul lui drept. Am aici fixat un aparat care îmi induce un semnal dureros dacă depășesc un anumit perimetru. Aici așa se poartă, nu știi?
   Interlocutorul păru că înțelege ceva, pentru că se decise să escaladeze greoi câteva rădăcini și pietroaie pentru a se apropia.
   - Este chiar atât de inflexibil? întrebă el când ajunse lângă Marvin.
   Marvin ridică din umeri.
   - Cel mult 20 de pași mai departe se declanșează alarma. Este în funcție de distanța față de emițător. Și, dacă vor trebui să mă aducă înapoi cu câinii, cel puțin două săptămâni nu mai ies în aer liber.
   - Sună rău.
   Bărbatul avea un chip aspru, cu cicatrice, și o mustață deasă.
   Marvin avea senzația confuză că îl mai văzuse, dar în ultimul timp avea deseori această senzație față de oameni. Doctorul Doddrige, terapeutul lui, susținea că este un efect secundar al medicamentelor pe care începuse să le ia.
   Marvin ridică din umeri:
   - Cred că ei trebuie să procedeze astfel. Aici sunt câțiva țipi terminați.
   - Tu nu pari să faci parte dintre ei. Mă refer la tipii duși.
   - Dumnezeule, nu! Eu am luat doar puțin. Aș fi putut oricând să mă opresc, dacă aș fi vrut.
   Marvin rupse un fir de iarbă și îl vârî între buze. „Așa părea mai cool”, gândea el. Apoi adăugă:
   - Asta ținea oarecum de situația de star al rockului, știi? Când pur și simplu te afli sub o presiune inumană. Pe unii asta îi poate termina, dacă înțelegi ce spun.
   - Hm... Dar se pare că acum te simți bine.
   - Da.
   Avea doar amintiri vagi despre cum era înainte. Dar își va reaminti, susținea doctorul Doddridge.
   - Ce fac ei acolo este enorm. Hidroterapie, dezintoxicare, terapie prin discuții - pe mine m-au vindecat.
   Privirea bărbatului avea ceva din cea a unui șarpe la pândă.
   - Și-atunci de ce mai ești aici?
   - Habar n-am. Cred că încă nu mi-am revenit complet.
   - Și chiar crezi asta?
   Marvin îl privi suspicios pe bărbat. Acesta purta un pulover roșu-închis tricotat, iar în dreptul gâtului îi ieșea la iveală pilozitatea deasă și neagră.
   - Ce vrei să spui?
   - M-ai înțeles deja. Nu ți-ai pus niciodată întrebarea ce se ascunde de fapt în spatele celor ce ți s-au întâmplat?
   - Păi, ce să se ascundă?
   - Ia gândește-te, îi recomandă bărbatul și se întoarse ca să plece.
   - Hei, asta ce vrea să fie? insistă Marvin care ar fi vrut să se țină după el. Nu mă poți lăsa pur și simplu așa. De fapt, cine ești?
   Bărbatul ridică doar scurt mâna fără a se mai întoarce:
   - Am să revin. Până atunci mai gândește-te.
   După care dispăru printre arbori.
   Marvin ar fi preferat să șteargă din memorie această întâlnire, dar bineînțeles că tot restul zilei nu se mai putu gândi la altceva. Și aproape de miezul nopții își aduse aminte de unde îl cunoștea pe bărbat.
 
  Media nu s-a putut acomoda cu termenul world speaker. Nici măcar ziarele și posturile de televiziune ce aparțineau de concernul Fontanelli nu s-au mai ocupat de această chestiune. Ce s-a aflat din știri a fost că trebuia ales un președinte al lumii. Și primii comentatori nu păreau să fie siguri că nu ar fi vorba despre o glumă proastă.
   Ar fi făcut bine să se intereseze la compartimentul de publicitate.
   Chiar în ziua următoare, practic în toate ziarele din lume - chiar și în câteva ziare guvernamentale în care nu se mai întâmplase așa ceva - au apărut anunțuri plătite în regulă, pe două pagini, prin care organizația We The People se prezenta și arăta calendarul și modalitățile de votare.
   Oameni uimiți din toate colțurile lumii au aflat că la funcția de world speaker putea candida oricine, cu condiția de a prezenta un număr suficient de semnături de la cetățeni susținători, dar dintre aceștia jumătate nu trebuiau să aibă aceeași naționalitate ca a candidatului. Prin cârciumi și cantine se cântăreau primele candidaturi înainte ca guvernele din lume să își fi revenit din uluială. Deja a doua zi după începerea campaniei sosiră primele solicitări din New York. Și seria continua. În cele mai bune și mai scumpe intervale orare ale posturilor de televiziune se țineau lanț spoturile de câteva minute fiecare.
   Logoul cu cele 5 capete diferit colorate a apărut brusc pe pereții pentru afișaj, în stațiile de metrou, pe versoul biletelor de cinematograf, pe marginea terenurilor de fotbal, pe autobuze și tramvaie și la începutul fiecărui film ce rula în orice cinematograf din lume. Pe pagina de internet a We The People se putea citi că organizația va cheltui pentru publicitate până la termenul referendumului mai mult decât a cheltuit corporația Coca-Cola în zece ani. S-a înțeles că We The People dispunea de bani fără limite și că era dispusă să bage în acțiunile de informare cât era nevoie. S-a înțeles că problema era serioasă.
   Politicienii aflați în funcții și demnități au fost destul de înțelepți să nu se exprime pe cât posibil neîntrebați cu privire la planul lui Fontanelli. Instinctiv, înțeleseseră că prin asta ar fi ridicat valoarea proiectului. Dar și dacă erau întrebați, erau reținuți, vorbeau vag despre dreptul la libera exprimare a opiniei și lăudau structurile verificate ale democrației. Un comisar UE, deci un membru al acelui puternic for a cărui structură a fost decisă pe șest de către guvernele Uniunii Europene Iară participarea electoratului, a declarat că nu vede motivul pentru care s-ar schimba ceva în sistemul de relații existent.
   Interviul pe care John Fontanelli l-a dat televiziunii japoneze a fost doar o etapă dintr-o călătorie în jurul lumii, pe parcursul căreia a făcut propagandă ideii sale. Deja după câteva zile putea să prevadă aproape cuvânt cu cuvânt cum vor decurge discuțiile.
   Oriunde sosea, interlocutorul îi prezenta cu toate amănuntele cât de deosebită era țara lui și cât de mult se deosebea cultura ei de cea a restului lumii, pentru ca imediat să pună exact aceleași întrebări ca toți ceilalți.
   - Mister Fontanelli, spuse japonezul cu constituție atletică al cărui nume John îl și uitase imediat după prezentare, dar pentru orice eventualitate băgase în buzunar cartea de vizită a acestuia, credeți cu adevărat că țări precum China, Irak sau Coreea de Nord vor permite alegeri libere și secrete?
   Guvernul de la Beijing fusese deja de acord, dar deocamdată nu va trăda nimănui asta. China avea nevoie de grâu; fusese simplu. Cuba, da, îi provocase cu adevărat griji.
   - Un guvern care nu permite cetățenilor să participe la alegeri, se mulțumise John cu o declarație politică verificată, trebuie să priceapă că prin asta renunță la orice participare în luarea deciziilor privind noua ordine din sistemul financiar global.
   - Veți exercita presiuni asupra unor astfel de guverne?
   Statul său major bine plătit, format din psihologi, retori și specialiști în discursuri, elaborase pentru această prea previzibilă întrebare un răspuns pe cât de impresionant, pe atât de gol de conținut, dar, la dracu’! Ar fi putut să trimită tot atât de bine un magnetofon, nu? Plăcerea de a provoca deveni brusc irezistibilă. Își drese glasul și zise zâmbind fioros:
   - Vreau să fie clar: Dacă mai crede cineva că o singură țară se poate opune influenței marilor concerne, este momentul potrivit să deschidă ochii bine acum.
 
   A durat o săptămână până când bărbatul a revenit.
   În fiecare zi, fie ploaie, fie frig, Marvin a ținut sub observație uriașele trunchiuri de lemn roșu. Trebuise să revină la acel loc și să vadă urmele de încălțăminte, pentru a se convinge că nu visase întâlnirea. Când o săptămână mai târziu a revenit acolo, bărbatul deja îl aștepta.
   - Știu cine ești, zise imediat Marvin.
   - Remarcabil, răspunse bărbatul.
   - Te-am văzut la televizor. Te numești Randolph Bleeker. L-ai reprezentat pe fratele lui John Fontanelli și, de când coțcăria a eșuat, te caută poliția.
   Cele spuse nu au părut să-l tulbure câtuși de puțin pe bărbat.
   - Corect, mister Copeland, spuse acesta. Dar știi că poliția te caută și pe tine?
   Marvin îl privi de parcă fusese pălmuit:
   - Pe mine?
   - Poliția franceză ți-ar pune cu plăcere câteva întrebări în legătură cu moartea prietenei tale Constantina Volpe. Îți amintești de domnișoara Volpe?
   - Constantina...?
   Amintirile îl copleșiră ca o maree furtunoasă. Revăzu în fața ochilor străduțe înguste, un algerian care număra bancnote, o-pungă de plastic cu o pulbere albă... Apoi filmul s-a rupt, s-a trezit alături de niște membre reci, vineții. Cu mâini tremurătoare încearcă să formeze un număr de telefon. Din nou o celulă. Până când vine un bărbat cu ochi negri, goi.
   - Cineva te-a adus aici. În siguranță. Asta nu este doar o clinică, mister Copeland, asta este și o ascunzătoare. În orice caz pentru tine.
   Bărbatul care era Bleeker și care în altă viață încercase să îl tragă pe sfoară pe camaradul lui, John, și o dată cu el întreaga lume, îl privea cu dispreț.
   - Nu te-ai întrebat cine a fost? Și de ce a făcut ceea ce a făcut?
   Nu, niciodată nu se întrebase. Marvin clătină din cap ezitând.
   - Nu, recunoscu el. Nu am idee.
   - Vrei să știi?
   Bleeker trase zgomotos aer în piept.
   - Nu îți va plăcea, spuse el. Ești amestecat în ceva mai grav decât ai putea visa în cele mai urâte coșmaruri.
   - Hei, lasă asta în grija mea, OK?
   Bleeker îl privi o vreme, după care luă o decizie:
   - Bine. Vino aici, să ne așezăm pe trunchiul acela. Va fi bine să șezi.
   Marvin nu prea se simțea în apele lui. În spatele frunții îi pulsa ceva, parcă ar fi fost o fiară care voia să iasă. Se așeză alături de Bleeker, pe un trunchi doborât de un viscol, și așteptă să vadă ce va urma.
   - Poți să îți imaginezi, începu bărbatul cu chipul ca din topor, că în spatele a tot ce se petrece în lume se află în realitate un mic cerc de oameni puternici, care trag sforile pretutindeni, manipulează informații și își urmăresc interesele din umbră? Că ceea pare a fi în realitate este altfel?
   Marvin dădu din cap:
   - Teah, omule. Asta am crezut tot timpul.
   - Așa este. Eu știu, pentru că am lucrat pentru oamenii ăștia. Delir. Măcar de nu ar fi avut aceste dureri de cap.
   - Pe bune? întrebă el și încercă să rămână calm.
   Bleeker se aplecă în față ca sub o povară invizibilă și își sprijini brațele de genunchi.
   - Bine. De aceea sunt eu aici. Tu vei afla adevărul.

48.

        Nelson Rolihlahla Mandela, născut în anul 1918, din 1962 până în 1989 deținut politic în Republica Africa de Sud, și din 1994 președinte al acesteia, veni la microfonul presei mondiale și declară că John Salvatore Fontanelli îl rugase să candideze pentru funcția de World speaker.
   - Și am decis, spuse el, să dau curs acestei rugăminți.
   În general ziariștii nu sunt ușor de uluit. Ei sunt obișnuiți să audă cele mai neașteptate declarații, cele mai surprinzătoare anunțuri și cele mai șocante spuse. Totuși, după aceste cuvinte în sală de dezlănțui iadul. A fost dată uitării orice disciplină, prin aer zburau întrebări, erau smulse telefoane din buzunare, se dictau știri schițate pe loc, iar afară, pe culoare, lumea asalta cabinele telefonice.
   Se știuse că Mandela nu voia un al doilea mandat, însă până acum era acceptată ca motivație vârsta. Dar președinte mondial...?
   - În curând ne vom despărți de un secol care din multe puncte de vedere a fost o epocă dureroasă pentru omenire. Dacă facem un bilanț, nu putem să nu constatăm că războaiele și conflictele sunt actuale încă în multe părți ale planetei. Trebuie să constatăm că cea mai mare parte a populației pământului trăiește în sărăcie; și că relațiile dintre națiuni sunt dezechilibrate în favoarea celor mai puternice. Nu spun asta aici pentru a contribui la răspândirea disperării și a deznădejdii, ci pentru a puncta câteva dintre provocările cu care pășim într-un nou secol. Am văzut exemple îngrozitoare de lipsă de omenie ale unora față de ceilalți. Am exterminat animale și plante, pe multe altele le-am adus în pragul dispariției, am brutalizat mediul natural. Nu putem totuși să contestăm că am fost și martori ai multor triumfuri ale spiritului omenesc în știință, literatură, artă și în multe alte domenii. Mijloacele de comunicare moderne și economia globală au făcut din lume un loc mic, ce poate fi cuprins cu privirea, în care nicio țară nu mai poate trăi și nu își mai poate rezolva problemele de una singură.
   Trebuie să creăm organizații internaționale care să slujească eficient interesele tuturor și rațiunea colectivă. Din acest motiv dau curs cu bucurie și modestie rugăminții de a candida pentru funcția de reprezentant al popoarelor. În același timp apelez la oamenii din toată lumea să folosească istorica șansă și să participe la alegeri, iar eu rog pe fiecare să îmi acorde votul lui. Promit să îi sprijin din toate puterile mele pe aceia a căror dorință onestă este de a crea o lume în care oamenii să poată trăi în demnitate și prietenie unii cu alții. Vă mulțumesc.
   - Să mă ia dracu’, spuse unul dintre ziariștii englezi colegului său, dar eu îmi pot imagina al naibii de bine asta!
   - Asta nu este un motiv să drăcui, îi răspunse celălalt.

   În Columbia, la o razie a departamentului antidrog, a fost distrus un depozit secret din junglă. Cu această ocazie soldații au confiscat 2 500 de kilograme de cocaină ambalată în saci de plastic cu emblema firmei Morris Gapstone-Company. Un purtător de cuvânt al firmei s-a grăbit să explice la televiziune că aceasta nu avea nicio legătură cu captura. Sacii fuseseră destinați plantațiilor de tutun braziliene; probabil că fuseseră sustrași.
   Cam în același timp McCaine se pronunța într-un talk-show împotriva programelor susținute de state pentru reabilitarea dependenților de droguri.
   - Acestea nu funcționează, doar costă bani. Și nu pot să funcționeze, pentru că acelora care se refugiază într-o satisfacție artificială în fața provocărilor vieții le lipsește simțul responsabilității, declara el. A trebui să finanțezi asemenea programe este o batjocură la adresa tuturor oamenilor care vor să trăiască și fac toate eforturile pentru asta. Deoarece și așa lumea crapă pe la toate încheieturile, trebuie să fim recunoscători oricui se desparte de bunăvoie de ea.
   Negustorii de droguri arestați în Columbia nu prea s-au despărțit de bunăvoie de lume. Ei au fost asasinați în închisoare în circumstanțe neclare, înainte de a fi aduși în fața vreunui judecător.
   Deviza era să nu se lase văzut când pornea semnalul. Oricum avea la dispoziție patru ore. O mulțime de timp.
   Ușa din oțel vopsită în alb se închise după el și fu imediat încuiată, ca de obicei. Marvin se opri în aerul rece nici mai mult și nici mai puțin decât o făcea de fiecare dată, apoi porni cu pași grei, la fel de calm ca în fiecare după-amiază, și începu să urce.
   Era sigur că era supravegheat din spatele uneia dintre ferestrele cu străluciri oarbe. Ei nu lăsaseră niciodată să se înțeleagă asta, se purtau de parcă nici nu îi interesa unde se ducea el, atâta timp cât revenea. Dar ei dispuneau de acest sistem de radiogoniometrie și de altele; puteau să știe totul despre oricine.

   Patru ore. Drumul până la marginea pădurii nu dura nici 10 minute.
   Semnul era o bucată de pânză galbenă pe unul dintre arborii pe care îi putea observa din camera lui, abia vizibilă dacă nu o căutai în mod special cu privirea și nu știai pe ce să te concentrezi.
   Urmă o bună bucată de drum printr-un desiș neumblat, până când ajunse la arborele cu o mică scorbură în care se afla o hartă a împrejurimilor, o cheie de contact de la o mașină, 300 de dolari canadieni și două sute de dolari americani, ca și un obiect care nu putea fi decât o cheie pentru cătușa de la piciorul lui. Arăta altcumva decât aparatul folosit de paznici, dar se potrivea. Marvin scoase cătușa și, așa cum îl atenționase Bleeker, o închise la loc imediat.
   Nu se putu abține să nu le joace o festă băieților. Găsi doi arbori tineri cu trunchiurile foarte apropiate, de grosimea gleznelor, și prinse cătușa pe unul din ele. Ar arăta ca și cum un vrăjitor l-ar fi transformat într-un arbore. Îi plăcea să-și imagineze ce mutre vor face aceștia și cum se vor întreba ce naiba se petrecuse.
   Apoi băgă totul în buzunare și porni la drum de-a lungul căii de acces, sus pe coama dealului, pe un teren neumblat, pietros, plin de crăpături și cu stânci cu muchii periculoase. Era al naibii de obositor și, cu toate că fără cătușa de la picior mergea mai ușor, după scurt timp era scăldat în sudoare și abia mai respira. Fiecare celulă din trupul lui țipa după o pauză, dar nu era posibil. Dispunea de 4 ore, ceea ce nu era atât de mult cum se gândise inițial, iar el se afla în cea mai importantă misiune pe care un om o avusese vreodată.

   Candidatura lui Nelson Mandela a dat o nouă dimensiune în disputele pro și contra referendumului global. Dezbaterile nu s-au oprit prea mult timp asupra faptului dacă inițiativa era ori nu era serioasă; discuția s-a orientat asupra problemei dacă trebuia să existe un World speaker, și în caz afirmativ cine trebuia să fie acesta.
   Popularitatea președintelui sud-african în lume era, așa cum au arătat reacțiile la declarația lui, uriașă. Actorul, scriitorul și ambasadorul special al ONU, sir Peter Ustinov, care își depusese candidatura printre primii, și-a retras-o, pentru a-l susține pe Nelson Mandela. Acei publiciști care erau împotriva referendumului și de aceea încercau să discrediteze persoana lui Mandela și-au făcut un deserviciu, pentru că în țările lumii a treia populația i-a interpretat ca simpli rasiști, în multe locuri au avut loc manifestații spontane și curând pancarte cu inscripția World Speaker nu mai lipseau de la nicio demonstrație, chiar dacă scopul acesteia era altul.
   Totuși, s-au făcut auzite și alte voci. Un grup de inițiativă european se pronunța pentru candidatura președintelui ceh Vâclav Havel și, în ciuda opoziției acestuia, strângea de zor semnături.
   În SUA a luat naștere o mișcare ce propunea candidatura fostului președinte Jimmy Carter, candidatură pe care Carter, cu 6 ani mai tânăr decât Mandela, a refuzat-o cu cuvintele:
   - Eu nu cred că la această primă alegere un alb are șanse de a câștiga.
   CNN a transmis în cadrul unei emisiuni speciale un amplu interviu cu directorul organizației We The People, Lionel Hillman.
   - Mister Hillman, este adevărat că Gaddhafi candidează? A fost prima întrebare a realizatoarei interviului adresată bărbatului cu zulufi șaten-ruginii.
   Hillman a dat din cap zâmbind:
   - Dacă urmăriți comunicatele noastre, știți că este adevărat. Muammar al-Gaddhafi a înaintat ieri o cerere valabilă.
   - Asta înseamnă că șeful statului libian va apărea pe buletinele de vot?
   - Bineînțeles.
   Cea care lua interviul, o femeie brunetă cu numele de Deborah Norris, se încruntă.
   - Considerați acest lucru ca normal?
   Viitorul conducător al alegerilor mondiale considera că era absolut normal.
   - Aceasta este democrația. Pentru toți sunt valabile aceleași reguli. Și, dacă dumneavoastră nu vă place un candidat, nu îl alegeți.
   Doamna Norris consideră că era recomandabil să schimbe subiectul:
   - Până acum cât ați acoperit din harta lumii? China va permite alegerile, s-a auzit. Ce este cu Irakul? Cuba? Coreea de Nord?
   - În Cuba vor avea loc alegeri, este stabilit. Castro a fost la început contra referendumului, pentru că fusese inițiat de un capitalist, dar, după o discuție personală cu John Fontanelli și-a dat acordul. Irakul va accepta alegerile, în orice caz observăm că se exercită presiuni masive asupra populației să ocolească localurile unde are loc votul - o tactică de intimidare care, din păcate, se încearcă în multe locuri din Afganistan și parțial în Haiti.
   - Și Coreea de Nord?
   - Coreea de Nord, din câte se pare, va rămâne ultima enclavă a tutelei depline. Regret acest lucru, dar în prezent nu se poate altceva.
   - Multe guverne declară că în cazul alegerii unui world speaker nu îl vor recunoaște.
   - Ce înseamnă multe? Aproape toate, zise Hillman și ridică din umeri. Cu asta nu am nicio problemă. Treaba mea este doar să organizez alegerile.
   - În ce îl privește pe John Fontanelli: ce greutate are cuvântul lui în We The People? întrebă provocator Deborah Norris.
   - Niciuna, explică prompt Hillman. El este un cetățean cu un singur vot, ca oricare.
   - Dar el a furnizat fundației banii cu care lucrați dumneavoastră.
   - Sigur, dar a dona bani unei fundații înseamnă a-ți lua adio de la ei. De fapt, nu știu ce drepturi speciale ar putea cineva pretinde de la noi. Noi mâncăm cu toții în aceeași cantină, folosim aceleași toalete, iar statutele noastre pot fi modificate numai de un world speaker, și el însuși o poate face numai în urma unei hotărâri a popoarelor.
   Ea dădu din cap împăciuitoare.
   - Care va fi procedura? Câte scrutine vor fi?
   - Două. În primul scrutin, vor participa toți candidații admiși, al doilea scrutin este un balotaj între cei doi candidați cu cele mai multe voturi.
   - Pe cine vedeți în finală?
   Hillman clătină din cap:
   - Oficial, nu am nicio părere în această privință.
   - Și neoficial?
   - Neoficial aștept ca votul să decidă între Mandela și opțiunea respingerii.
   - Deci, posibilitatea de a se vota contra instituirii unui world speaker.
   - Exact.
   - Dumneavoastră ce rezultat vă doriți?
   Hillman zâmbi solomonic:
   - Un rezultat dat de o participare la vot mai mare de 70 de procente.
   - Și ce veți face dumneavoastră dacă va avea câștig de cauză opțiunea respingerii?
   - Voi face același lucru pe care l-aș face în orice caz: voi organiza peste 4 ani noi alegeri.
   - Noi avem deja un președinte mondial, a spus Malcolm McCaine într-un interviu televizat. Îl știți cu toții: el se numește John Salvatore Fontanelli. Nu este evident? Pretutindeni în lume se întâmplă ce vrea el. Întâmplător, vrea să fie organizate localuri de votare, pentru că are în minte o idee utopică. Dar, cu toate că tuturor ar trebui să le fie clar asta, totuși i se dă ascultare.
   McCaine a fost primul care a luat poziție ofensivă împotriva planului Fontanelli. Ideea a fost atacată și ironizată prin afișe și spoturi de televiziune plătite de Morris-Capstone.
   În Europa, propagandiștii lui au cârtit în talk-showuri, cum că ideea unui guvern mondial ar avea desigur „șarm”, dar ar fi prea devreme pentru un prim pas. Ei au descris în gazete săptămânale cum un miliard de indieni și un miliard de chinezi vor decide soarta europenilor în viitor, conform planului Fontanelli. În Israel, spoturi difuzate la radio i-au avertizat pe arabi nici să nu le treacă prin cap să intervină în decizii privitoare la destinul statului iudeu, în timp ce emisiuni speciale plătite în televiziuni arabe au afirmat că un „da” spus planului Fontanelli ar însemna deschiderea ușilor pentru influența Occidentului corupt și decăzut moral. În Statele Unite, afișe și spoturi lungi de minute în intervalele de timp cele mai scumpe băteau toba cum că „Președintele Americii este omul cel mai puternic din lume. Nu există niciun motiv să se modifice ceva în această stare de fapt”, iar pe mașini au apărut abțibilduri inscripționate Just Ignore! Cu o grafică copiată după unul dintre logourile lui We The People.
   Ambasadorul la ONU al SUA a criticat neobișnuit de dur decizia lui Kofi Annan de a sprijini referendumul planificat de „bilionar”. În cercuri bine informate se vorbea că zilele secretarului general ar fi numărate.
 
  Marvin se opri pe lașia laterală cu pietriș și privi de la distanță motelul.
   Descrierea corespundea - ursul grizzly sculptat dintr-un trunchi de copac, aflat în dreptul intrării, dispunerea a două construcții joase și lungi, zidurile vopsite în galben. Judecând după mașinile parcate, erau închiriate doar două apartamente, iar una din cele două mașini era un vechi Ford pick-up în care doi bărbați voinici ce păreau a fi muncitori forestieri tocmai încărcau ceva.
   Se puse în mișcare și parcurse și ultima parte de drum până la parcarea motelului. La recepție se afla un bărbat cu aspect neîngrijit, cu o față din care în mod ciudat părea că lipsea bărbia și cu părul strâns într-o coadă de cal, care rezolvă procedura de înregistrare cu o vizibilă lipsă de chef.
   - Se poate telefona din cameră? întrebă Marvin în timp ce recepționerul sorta banii din casă.
   - Formând simplu zero, veni răspunsul mormăit.
   - Și în străinătate?
   - Yep.
   Cheia îi fu întinsă peste tejgheaua recepției.
   - Camera cu numărul trei, afară, imediat pe stânga.
   Camera avea un tapet maroniu de îți venea să urli, încolo era rezonabilă. Marvin se spălă pe față și privi atent pe fiecare fereastră, fără a descoperi altceva decât pădurea. Pădure și iarăși pădure, apoi se așeză pe pat și trase în poală aparatul telefonic. Bleeker îi băgase în cap: Fără telefoane mobile! Ăștia pot să localizeze orice telefon mobil din lume cu o aproximație de zece pași. Logic. Asta făcea parte din planul lor. Pe care el o să îl încurce, chiar de ar fi ultimul lucru pe care l-ar face.
   Marvin se gândi rapid, apoi formă un număr lung. Răspunse o voce de femeie, el spuse un nume, apoi se auzi telefonul sunând.
   Imediat răspunse o altă femeie, care vorbea engleza cu un fermecător accent italian.
   - Alo, Francesca, sunt eu, Marvin.
   - Marvin? șopti ea gata să leșine la telefon. Unde ești? Ce...? Marvin, mă gândesc mereu la tine, în fiecare zi și... Am cumpărat CD-ul tău...
   - Francesca, o întrerupse el domol, am nevoie de ajutorul tău.
   - Ajutorul meu?
   - Francesca, darling, trebuie să faci rost de un număr de telefon pentru mine...

   - Deseori se vorbește despre tranziția pașnică din Africa de Sud ca despre o minune, a spus Nelson Mandela în timpul unei vizite de stat în Australia. Pentru toată lumea incidentele rasiale sângeroase păreau inevitabile în Africa de Sud. Dar conducătorii diverselor comunități și partide politice i-au contrazis pe profeții ruinei prin disponibilitatea lor pentru negocieri și compromisuri. Dacă experiența Africii de Sud înseamnă ceva pentru lume, sper să fie un exemplu al faptului că acolo unde oamenii sunt bine intenționați și își depășesc diferențele de opinii în favoarea binelui general, pot fi găsite soluții pașnice și juste pentru cele mai dificile probleme.
   Ascultătorii adunați sub cerul liber au aplaudat politicos. Lumina avea o nuanță tomnatică, Australia se afla în pragul anotimpului rece.
   - Foarte învăluitor, îi șopti un ziarist vecinului său și ridică mâna pentru a pune o întrebare. Cum este cu zvonurile conform cărora ați fi obligat față de concernul Fontanelli ca world speaker? întrebă el după ce îi fu dat cuvântul.
   Mandela îl privi gânditor pe cel care pusese întrebarea.
   - Și eu am auzit acest zvon. Nu este adevărat. Nu mister Fontanelli mă va alege, ci oamenii tuturor popoarelor acestei lumi. Lor le voi fi obligat. Dar ceea ce dumneavoastră veți aștepta de la mine, dacă voi fi ales, este ca eu să fac ceea ce am făcut în țara mea: să aspir către adevăr și dreptate.
   Se iscă un murmur nedefinit. O parte a ascultătorilor, mai ales invitații din domeniul economic și din cel politic, părea să considere nepotrivită întrebarea ziaristului.
   - Un capriciu al sorții, continuă Nelson Mandela cu un surâs blând, aproape ca o scuză pentru această situație, face ca în cadrul unei noi ordini financiare mondiale tocmai mister Fontanelli să fie cel dintâi prejudiciat. Pentru că el a preluat la vremea respectivă moștenirea fără a plăti impozitul pe succesiune. Acesta este adevărul. Și este o nedreptate. Noi nu vom tolera asta.

49.

       Deci, totul lua astfel sfârșit.
   Lumina din holul de la intrare părea a fi mai sumbră decât de obicei, vocile de pe coridoare mai estompate, culorile mobilierului mai cenușii. Oamenii care ieri încă îl mai considerau stăpân al lumii, acum îl evitau, văzând în el un sortit al morții.
   Avocații care înconjurau masa masivă ca o haită de câini răi rămaseră nemișcați când John Fontanelli intră în sala de conferințe a departamentului juridic. Aveau cu toții pete de transpirație la subsuori și munți de hârtii în față, iar mulți dintre ei arătau de parcă toată noaptea luaseră parte la o încăierare. Mirosea a masacru.
   - Ei? întrebă John în timp ce se așeza.
   - Până acum totul este neclar, răspunse aproape lătrând șeful avocaților firmei, un bărbat foarte voinic, căruia vinișoarele de sub piele i se vedeau foarte bine, cu degete groase. În ce țară trebuie plătit impozitul? În Italia? În SUA? În ce temei se poate cere o plată ulterioară?
   - Ce sistem de drept se aplică de fapt, dacă se ajunge la negocieri? interveni agresiv un avocat îndesat, cu un proeminent măr al lui Adam.
   - Cum rămâne cu valabilitatea acordului încheiat de dumneavoastră cu guvernul italian? schelălăi o blondă cu aspect de înfometată, folosind pixul ca pe o floretă.
   - Dar acestuia mister Fontanelli nu i-a dat curs, interveni un alt avocat, gras și plin de coșuri. Pe el nu îl putem invoca.
   John Fontanelli ridică mâna și așteptă până se făcu oarecum liniște. Ei îl priveau cu buzele tremurând, respirând sacadat, așteptând doar să li se dea drumul din cușcă, pentru a se năpusti asupra dușmanului, îl priveau și așteptau.
   - Cât? întrebă John.
   - Cinci sute de miliarde de dolari, scheună unul.
   - Cel puțin, adăugă un altul.
   - În cazul în care nu urmează alte plăți ulterioare.
   - Trebuie doar ca unuia să îi treacă prin cap că nici Vacchi nu au plătit impozit.
   - Dar de ce am suporta noi consecințele? mormăi alt avocat și lovi cu pumnul într-un foliant legat în piele, aflat pe masă.
   John ridică din nou mâna și vocile se mai domoliră.
   - Voi plăti, spuse el.
   Ai fi zis că tuturor le căzuse falca în același moment. Mai să le iasă ochii din orbite, de parcă toți erau conectați pe sub masă la un sistem de comprimat aerul.
   - Ce altceva mi-ar rămâne de făcut? adăugă el.
   Ei se priviră reciproc, căutând pe cineva care să știe ce altceva ar mai fi rămas de făcut, dar nu rezultară decât câteva sunete nedefinite, ceva ca urmare a unei dureri.
   Însuși John fusese surprins gândindu-se la asta o noapte lungă, lipsită de somn. Cineva care avea în spate acordul majorității oamenilor, fusese o idee fascinantă când îi venise, pe care au discutat-o și au cizelat-o împreună. Niciun moment nu se gândise că ea îi va lovi pe ei înșiși, că trebuia să îi lovească imperios și inexorabil. Atât erau de obișnuiți să nu țină cont de legile fiecărei națiuni, erau atât de obișnuiți să asmuță țările între ele spre propriul interes și după bunul lor plac, încât imaginea unui world speaker cu pretenții în ce îi privea reprezenta un șoc.
   Ascultase vorbele lui Mandela la televizor. Acestea nu fuseseră scăpate de niciun canal, ba dimpotrivă toate posturile reluaseră declarația triumfător, o discutaseră și o comentaseră, în primul moment, John simțise ceva ca o bravadă disprețuitoare. Ceea ce acești politicieni spuseseră și deciseseră încă nu îl afectase niciodată, fusese mai presus de ei. În anii petrecuți cu McCaine, acest fel de a gândi se infiltrase în el, de lucrul acesta își dăduse seama mai târziu și devenise și mai închipuit. Devenise un reflex să persifleze disprețuitor modul în care le fenta pe aceste javre și gândurile lui se încadraseră și de această dată între aceleași jaloane.
   Și se ajunsese la o situație aproape dureroasă. Unde să se ferească de un world speaker? Pe cine voia el să asmuță împotriva lui? Nu exista nimeni. Iar a-i lua banii era un caz în care națiunile lumii erau mai mult decât dispuse să îl urmeze pe world speaker.
   Nu avea nicio șansă.
   - Voi plăti, repetă John. Asta înseamnă că trebuie să vând o mare parte a concernului. Vreau să vă rog să vă orientați eforturile în acest sens. Deja am cerut departamentului de analiză să dezvolte conceptele corespunzătoare. Mai sunt câteva luni până la votare; acest timp trebuie să fie suficient pentru a nu intra sub presiuni și a obține prețuri optime.
   Cineva păru că vrea să obiecteze, dar închise gura fără a apuca să scoată o vorbă și dădu aprobator din cap ca toți ceilalți.
   - Și, hm... îmi pare rău că ieri v-am pus la treabă atât de imperativ, zise John și se ridică. Vă rog să mi-o treceți cu vederea.
   Ei dădură din nou aprobator din cap. Și o făcură până când acesta ieși pe ușă.
   Paul îl însoți la lift.
   - Frumoasă surpriză, nu? întrebă el.
   Îi făcea bine să parcurgă culoarul cu pași grăbiți.
   - Cum adică? întrebă John.
   Deodată se simți bine, aproape vesel și adăugă:
   - Asta am vrut, nu?
   - Ai vrut ca Mandela să îți ia toți banii?
   - O să îmi lase un milion ori două. Cu restul oricum nu am știut ce să fac. Să decidă el la cine ajung.
   - Nu știu... Pe undeva asta este o ingratitudine.
   John se opri brusc.
   - Asta vrem mereu, nu? Dreptate pentru toți, dar pentru noi drepturi speciale.
   Râse și continuă:
   - Paul, nu înțelegi ce se petrece aici? Nu vezi? Funcționează. Planul funcționează!

   Apelul telefonic avu loc când John se îndrepta spre casă cu mașina. Casă care nu va mai fi mult timp casa lui, gândi el în timp ce scotea telefonul din buzunar.
   - Da?
   - Eu sunt, spuse o voce pe care nu o mai auzise de o veșnicie.
   Marvin.
   - Marvin? îi scăpă lui John. Asta este... Surpriză nu ar fi cuvântul potrivit. Cum îți merge? De unde suni?
   Vocea suna ca de departe, cu ezitări aproape insesizabile, cum se întâmpla la convorbirile transatlantice.
   - Nu are importanță unde sunt acum, omule. Nu sun pentru a discuta despre vremurile vechi. Sun pentru binele tău. Ești pe punctul de a intra într-un mare rahat. De-aia te sun, omule.
   - Poftim?
   John clipi nedumerit. Afară felinarele treceau prin fața geamurilor ca un lanț de luni sidefii pe o catifea neagră.
   - John, eu știu că ai devenit marele ștab, că ai totul sub comandă, dar o dată în viață te rog ca de data asta să asculți și tu. Până la sfârșit. Pentru că de data asta este vorba despre ceva al naibii de important, clar?
   După ce inspiră adânc, Marvin continuă:
   - Eu am fost la o cură de dezintoxicare, într-o clinică. Amănuntele și anecdotele ți le pot povesti altădată, important este că acolo am cunoscut pe unul care este la curent. Care cunoaște perfect culisele. Pentru că a făcut parte din joc și a ieșit. Fapt pentru care ei sunt pe urmele lui. Este clar până aici?
   - Hm... exclamă John încruntându-se. Este clar.
   - Subiectul este reprezentat de banii tăi. Bilionul tău. Dobânda, dobânda la dobândă, 500 de ani, toată povestea. Adică averea Fontanelli, cunoscută din filme, radio și televiziune. Hei, te-ai așezat?
   Involuntar, John se asigură de acest lucru punând mâna pe pielea moale de căprioară a spetezei canapelei din spate.
   - Da.
   - Bun. De fapt, averea Fontanelli nu există în realitate.
   Vocea lui Marvin suna cu totul altfel decât de obicei, într-un mod greu de explicat. Nu era sub influența drogurilor, nici a băuturii, dar nici așa cum și-l amintea John.
   - Interesant, zise el prevăzător. Marvin, eu tocmai sunt pe drum cu un Mercedes blindat, care a costat un milion de dolari, și îmi imaginez că l-am plătit. Și nu din banii pe care i-am câștigat furnizând pizza, întâmplător asta o știu foarte precis.
   Marvin nu părea să fie dispus la glume.
   - Da, omule, este clar, ei ți-au dat o grămadă de bani. Asta este clar. Dar nu aici este clenciul. Clenciul este că banii nu provin de unde crezi tu. În vechea Florență chiar a existat un Giacomo Fontanelli, acesta era negustor și chiar era strămoș de-al tău, dar el nu a lăsat niciun ban moștenire. Nimic. Nada. Niente.
   - Aha!
   De unde putea Marvin să știe despre ce descoperise Ursula? Cine putea, de fapt, să știe ceva despre asta? John întrebă:
   - Și atunci?
   Marvin explică:
   - Cândva, pe la mijlocul anilor ’80, a existat un proiect secret denumit Millennium Fonds. Un gen de fond pentru investiții, dar accesibil doar indivizilor cu punga foarte încăpătoare. La el au contribuit bancheri, industriași și alți mari bogătași, până s-a ajuns la un bilion de dolari. Ăștia au fost banii pe care i-ai primit tu. Tot restul idioțeniei, profeția și așa mai departe, totul a fost o escrocherie. Testamentul, toate documentele sunt falsuri. Tu ai nimerit într-un joc gata făcut, în care fiecare știe ce se joacă, doar tu nu știi. Și nici opinia publică. Doar toți ceilalți inițiați. McCaine, familia Vacchi. Un Michelangelo Vacchi nu a existat niciodată. Te-ai uitat tu vreodată într-un manual de istorie al ultimilor 500 de ani? Niciun om nu este atât de genial să ducă neatinsă o avere atât de mare prin acest haos, asta ți-o spun eu. Este absolut exclus. Ai fost înghițit de o escrocherie, crede-mă. Ei te-au folosit tot timpul, doar te-au folosit. Ai fost de la început marioneta lor. Și acum, adăugă el, a sosit scadența. Acum vin ei ca să încaseze banii. Pentru că la un fond de investiții nu doar se contribuie, cândva se va scoate ceva din el. Și nu puțin.
   - Scadența? repetă neliniștit John.
   Era ceva în ce depăna Marvin, ceva care îi făcea pielea ca de găină. Ori era în vocea lui, în modul în care vorbea?
   - Despre ce vorbești tu, Marvin? Chiar de-ar fi așa, ce ar câștiga cineva din ceea ce se întâmplă?
   - Nu despre asta este vorba, shit! Nu este vorba despre ce s-a întâmplat. Este vorba despre ce se va întâmpla. Ei, îți spune ceva?
   John simți un impuls de a lăsa jos geamul și de a arunca telefonul în noapte.
   - Nu, îmi pare rău.
   - Guvernul mondial, omule! Tu ești pe cale să instalezi un guvern mondial. Și exact asta vor ei. Toate celelalte, cel mai tânăr succesor, moștenirea, profeția, totul este cinema. Hollywood. Minciună gogonată și născoceli, un show. Pentru a impresiona lumea. Ceea ce vor ei este să se instaleze un guvern mondial, iar tu ești paiața care să convingă lumea să facă asta, ba chiar cu entuziasm. Pentru că oamenii cred în tine. Tu ești moștenitorul, tu vei duce la îndeplinire profeția, tu ne vei reda nouă, tuturor, viitorul, amin. Shit, omule, un rahat vei face. Un guvern mondial, asta înseamnă că vor mai avea o poziție din care să manipuleze, să mituiască, să conducă din umbră. Totul va fi mai ușor pentru ei. Vor dobândi controlul total asupra noastră, asupra tuturor. Ne vor tatua coduri de bare pe piele, iar noi vom fi entuziasmați că vom putea lăsa acasă cardurile de credit. Ne vor face să renunțăm la a mai avea copii și vor prăsi viitorii muncitori-sclavi în laboratoarele lor genetice, așa cum îi vor ei. Cândva vor mai exista doar ei, cam o mie de familii, care vor deveni conducători absoluți, rasa conducătoare, iar noi, restul, vom fi sclavii, fără creier, incapabili de apărare, nimic altceva decât carne. John, te conjur, tu trebuie să oprești asta!
   Un moment îl crezu. Un moment i se păru că o cortină se sfâșie oferind privirii tabloul unei monstruozități de nedescris, o conspirație de dimensiuni monstruoase, o lume atât de înspăimântătoare încât putea conduce la pierderea rațiunii. Apoi îi trecură prin minte alte obsesii de-ale lui Marvin, extratereștrii de la Roswell, legendele indienilor Hopi, filosofia drogurilor lui Carlos Castaneda, puterile profetice ale runelor și forța tămăduitoare a pietrelor prețioase.
   - Misteriosul tău cunoscut ce a zis despre Elvis, mai trăiește?
   - Ce? Asta ce porcărie este?
   - Marvin, uită asta. Este imposibil. Nimeni nu ar fi putut planifica toate astea așa cum s-au întâmplat.
   Se auzi un sunet ca un urlet, cu temporizarea specifică legăturii telefonice intercontinentale.
   - Tu nu știi ce pot ăștia! Sunt infiltrați peste tot, în fiecare organizație, în fiecare partid... ei se află în spatele a tot ce se petrece... Posedă tehnologii pe care nu ți le poți imagina, hipnoză, droguri incredibile, care pot influența chiar și aura ta...
   - Da, chiar îmi imaginez că pot face asta.
   - Da, omule, ți-o spun eu, posedă și tehnologia extratereștrilor prăbușiți prin anii ’40. Pot ajunge pe Marte cu farfurii zburătoare hipermagnetice, își construiesc demult timp acolo orașele lor, și pe noi ne duc de nas că acolo ar fi un pustiu mort...
   - Marvin! îl întrerupse John. Toate astea sunt... bullshit. Cine îți toarnă astea este dus cu pluta. Ori minte. Nu corespunde nici măcar chestia cu guvernul mondial. Eu nu instalez un guvern mondial.
   - Dar asta urmează.
   - Poate peste 50 de ani. În acest moment este vorba doar de a alege un world speaker, iar acesta, în caz extrem, va modifica numai câteva impozite și...
   - Of, omule! Parcă Marvin vărsa. Trebuia să-mi fi dat seama. Faci parte dintre ei. Te controlează psihic. Fir-ar... omule, ei se află în creierul tău, John, tu nici măcar nu îți dai seama!
   - În creierul meu nu este nimeni.
   - Rahat, omule, îi pot auzi vorbind prin tine! strigă Marvin, după care legătura se întrerupse.
   John luă telefonul de la ureche, îl examină neliniștit cu privirea și în cele din urmă îl închise. De unde avea Marvin numărul lui de telefon? Cel puțin în acest caz McCaine părea să fi avut dreptate. Era totuși mai bine să evite contactul cu el pe viitor.
   
   După primele satisfacții răutăcioase care au urmat loviturii sub centură aplicate bilionarului John Fontanelli, și alți oameni au înțeles că averea lui putea avea probleme de legitimitate.
   A apărut un nou gen de presiune. Pretutindeni avocații care aveau printre clienți oameni bogați și puternici și care până acum se evidențiaseră doar prin discreție și platitudine au descoperit deodată că participarea la niște alegeri cum ar fi cele pentru un world speaker ar putea fi calificate drept trădare de țară. În cele din urmă cele mai multe coduri de legi cunosc alăturarea la o armată străină, care este sancționată cu pedepse grave; nu era și votarea în cadrul unui referendum global același lucru? Au izbucnit dezbateri tulburătoare cu specialiștii în drept ce aveau opinii diferite, desfășurate în ziare și mese rotunde.
   Numeroase întreprinderi și-au obligat în mod grosolan angajații să semneze declarații prin care se obligau să nu participe la vot.
   Acestea nu au valoare juridică, au spus alți avocați și au acuzat întreprinderile de încălcarea dreptului la libera exprimare a opiniei.
   Totuși, procesele se prelungeau dincolo de perioada alegerilor și oamenii erau dezorientați.
   Grupările opuse referendumului au anunțat că vor să trimită observatori în localurile în care se vota; mai puțin pentru a supraveghea votul și mai mult pentru a-i supraveghea pe cei care votau, iar cei care participau la vot erau trecuți pe liste nominale. Ce urma să se întâmple cu aceste liste era un subiect asupra căruia se păstra o tăcere ce spunea multe, ceea ce reprezenta o intimidare mai eficientă decât orice amenințare concretă.
   Organizația We The People nu putea interzice inițiativa, pentru că în definitiv transparența procesului de votare era un principiu al procedurii și dreptul de a lua cunoștință de desfășurarea ei era asigurat și cetățenilor care erau împotrivă.
   Presiune. Nesiguranță. Intimidare. Sondajele indicau o scădere rapidă a viitoarei participări la vot și chiar multe dintre aceste sondaje erau falsificate, pentru descurajarea participării.

   Aștepta.
   Ședea pe patul dublu cu cuvertură galbenă, care se asorta ca dracu’ cu tapetul maro. Privea ușa camerei și aștepta. La fiecare 5 minute sărea în picioare, alerga la fereastră și, de după perdele care trăsneau a fum de țigară vechi de o sută de ani, privea afară la aleea de acces, la parcare. Automobile veneau și plecau. În ele urcau perechi de tineri care vorbeau în franceză și arătau de parcă lăsau în urma lor o noapte plină de pasiune. Bărbați în vârstă, singuri, în cămăși cu carouri mari încărcau undițe și genți frigorifice. Pe locurile din spate răcneau copii mici readuși la tăcere de mămici. La sfârșit de săptămână era mare vânzoleală aici.
   Motelul avea un mic chioșc ce purta denumirea de Super Marche, dar nu era mai mare decât un ziar cotidian desfășurat, în care mai intra când și când pentru a cumpăra câte ceva de mâncare, chipsuri, ciocolată și sendvișuri aflate acolo cine știe de când, cu consistență de piele ori de cauciuc, în interior cu carne de pasăre fără niciun gust, cu salată ori cu șuncă ce mirosea respingător, dar el totuși mânca tot. Nu pentru că i-ar fi fost cu adevărat foame, ci pentru că reprezenta o schimbare. Totodată, încerca să obțină ca rest quarters, monede canadiene de un sfert de dolar, care erau singurele acceptate de televizor pentru a funcționa. O oră costa un quarter și se întâmpla ca tocmai când un film polițist devenea antrenant să dispară imaginea și să fie readus la realitatea care îl asalta de pretutindeni și îl măcina.
   Se simțea de parcă în interiorul lui, sub piele, se târau animale care îi rodeau rațiunea bucată cu bucată. Era un tremurat care pornea din oase și pe care nu îl putea stăpâni. Aștepta pe cuvertura galbenă plină cu firimituri, fixând ușa camerei, și, când în sfârșit bărbatul veni, abia se putu ridica pentru a da mâna cu el.
   - Am dat greș, spuse el înainte de a apuca să fie întrebat.
   Bărbatul se uită la el. La început nu voise să se așeze, dăduse doar la o parte cu piciorul pungile de plastic și cutiile de covrigei și îl privise, dar acum trebuia să se așeze.
   - Asta ce înseamnă? vru el să știe.
   Și așa îi povesti cum decursese convorbirea.
   După ce telefonase se gândise că poate greșise pomenind de OZN-uri și de orașele de pe Marte; despre așa ceva Bleeker nu îi vorbise, el fusese cel care le introdusese în poveste. În definitiv citise și el câteva cărți și mai și auzise unele chestii, și era în stare să calculeze cât făcea doi plus doi. Dar asta fusese prea mult pentru John, după asta închisese. Dar era mai bine să nu îi spună lui Bleeker nimic despre asta. Nu era necesar să bage la idei pe cineva, știa asta prea bine.
   - Ce înseamnă asta? repetă Bleeker întrebarea când Marvin isprăvi ce avea de spus.
   Marvin îl privi, lăsă să treacă timpul evitând să se pronunțe. În cele din urmă spuse:
  - Ei deja îl controlează. Cumva. Hipnotic... ce știu eu? Dar el... Respinge totul dacă îi explici cum stau lucrurile. Total.
   La aceste vorbe Bleeker se făcu alb ca varul, îl privi pe interlocutor profund șocat și ochii parcă îi ieșeau din cap.
   - Înseamnă că soarta omenirii este pecetluită, zise el.
   Mai spuse o dată asta, continuă să o repete ca pe o formulă magică adresată zeilor răi, iar vocea îi era gravă ca sunetul unui gong chinezesc ce răsuna în adâncul sufletului său.

   Vineri 26 iunie 1998, la miezul nopții după ora New York-ului, s-a încheiat termenul de zece săptămâni pentru depunerea candidaturilor de world speaker.
   Se înscriseseră în total 167 411 pretendenți, dintre care doar 251 îndeplineau criteriile stabilite. Cei mai mulți nu prezentaseră listele de semnături ori listele respective conțineau insuficiente semnături; multe liste nu corespundeau cerinței ca numele de pe ele să poată fi verificate. La 12 liste cu număr corespunzător de semnături au fost descoperite falsuri, ceea ce a dus la excluderea candidaților. Totuși, buletinul de vot pentru primele alegeri era impresionant de lung.
   Printre candidați se aflau doar 12 femei, ceea ce cu regret a fost subliniat de toată lumea, dar nu mai putea fi modificat nimic, și așa cum a spus coordonatorul alegerilor, Lionel Hillman, asta spune probabil ceva despre situația lumii Alături de câțiva șefi de state, printre candidați se aflau actori celebri, întreprinzători de succes, scriitori renumiți și sportivi cunoscuți, printre care și un idol al fotbalului sud-american (ale cărui șanse, cel puțin după pariurile bookmaker-ilor, erau surprinzător de mari); mai era șeful unei secte controversate, o fostă divă porno, un rege autentic (al unui trib african), ca și un număr important de necunoscuți la care era un mister cum de obținuseră numărul necesar de susținători. Doar 34 de candidați erau mai tineri de 60 de ani și niciunul mai tânăr de 40. A mai fost publicată o statistică a candidaților după țara de origine, alte criterii nu mai existau.
   Sâmbătă 27 iunie, trebuia să aibă loc în adunarea generală a ONU o ceremonie cu ocazia începerii perioadei alegerilor. Secretarul general Kofi Annan va vorbi, iar oaspetele lui, organizatorul alegerilor Lionel Hillman va explica încă o dată amănuntele votului, deja bine-cunoscute, iar camera televiziunii care efectua transmisia în toată lumea va zăbovi scurt asupra lui John Fontanelli, care era invitat să participe în calitate de spectator. Ocazia și locul au fost obiect de dispute aprige, dar membrii Adunării Generale s-au pronunțat cu o mică majoritate pentru terenul ONU de 18 pogoane aflat în partea de est a Manhattanului, oricât ar tuna și ar fulgera guvernele. (Se spune că secretarul general, în cadrul unor discuții personale cu delegații, nu a făcut un secret din convingerea lui că Națiunile Unite ar face bine să îl considere neoficial pe World speaker drept viitorul șef, pentru că altfel, într-o zi, se va forma un eventual parlament mondial undeva, și atunci ONU ar putea deveni de prisos.)
   John Fontanelli și statul său major au plecat la New York, la Global Plebiscite Opening Ceremony. În timpul zborului au sosit rezultatele ultimei testări a opiniei publice, de data asta nemaifiind vorba despre adunarea interviurilor cu trecătorii efectuate de amatori, ci de o acțiune a New York Times, printr-un renumit institut de sondare a opiniei publice.
   Rezultatul era dezastruos.
   - Nu-i a bună, spuse Paul citind îngrijorat faxul, parcă sperând că s-ar mai putea schimba ceva din ceea ce era scris negru pe alb și puțin înclinat. Dacă într-adevăr merg să voteze doar 15%, poți să uiți de world speaker. În situația asta, el va deveni subiect de bancuri.
   John îi luă filele, le citi și i le restitui fără comentarii.
  - Nu, îl întrerupse el pe Paul, care se pregătea să continue, nu încape discuție. Mergem mai departe, indiferent de ce spun unii sau alții.
   Pentru conferința de presă din seara sosirii lor la New York, cea mai mare sală a hotelului era neîncăpătoare. Erau mii de ziariști, care fotografiau și își îndreptau microfoanele spre ei, și toți aceștia citiseră datele ultimului sondaj.
   - Un sondaj nu este un proces de votare, declară John Fontanelli. Este un instantaneu, o fotografie a unui moment. Noi mai avem în față 20 de săptămâni de campanie electorală, perioadă în care candidații pentru funcția de world speaker se vor întrece pentru a obține voturile noastre. Vom ști mai multe în noiembrie și după numărătoarea tuturor voturilor.
   Strigăte, tumult. Era imposibil să auzi vreuna dintre întrebări, așa că John vorbea în continuare spunând ce îi trecea prin cap. Era obosit. Ideea de a renunța la proiect îl speria mai mult decât ar fi fost dispus să accepte.
   - Nu ne aflăm doar înaintea deciziei de a alege unul dintre cei 251 de candidați, spuse el. Ne aflăm în fața unei decizii mult mai importante, și anume de a ne exprima opțiunea pentru o nouă dimensiune mai lărgită a democrației sau pentru o nouă epocă a feudalismului, care de data asta va fi un feudalism al concernelor.
   Ce mai notară toți, cum primiră acest termen, cum îl vedeau ca titlu pe prima pagină... John se simțea gol. O voce interioară anemică îl avertiza că ar face mai bine să tacă decât să continue să vorbească și să spună ceva ce ar regreta ulterior. Dar nu se putu opri, dintr-un motiv mai puternic decât orice argument bun și întreaga înțelepciune a științei relațiilor publice.
   - Dacă Dumnezeu a fost cel care m-a pus în această poziție și mi-a încredințat această sarcină, continuă John Salvatore Fontanelli spre disperarea însoțitorilor lui și spre extazul publicului, atunci fără îndoială a vrut ca eu să fac ceea ce consider că este corect să fac. Și eu consider corect ceea ce trebuie să se întâmple. Ne aflăm în fața unor mari provocări. Dacă nu reușim să le facem față pe căi onorabile, umane, atunci nu merităm să mai existăm.
   Asta suna ca discuția unui depresiv cu terapeuții lui, avea să spună mai târziu Paul, care reușise să pună brusc capăt conferinței de presă.
   Participanții la ceremonie au fost rugați să ia parte la o repetiție generală după-amiaza la ora locală două, pentru a se stabili concret cine, când și de unde va veni și va pleca, și pentru reglarea corespunzătoare a iluminatului.
   Așa că, după o noapte grea și o dimineață scumpă la vorbă, John plecă în limuzina lui, de data aceasta singur, însoțit doar de Marco și de alți doi bodyguarzi, pentru că Paul era toată ziua prins în discuții cu reprezentanți ai concernelor americane. După cât se părea, prima firmă cumpărată de el va fi și prima pe care o va vinde: Mobil Corporation s-a arătat interesată de preluarea lui Exxon.
   Era cât pe-aici să nu îl observe. Cobori din mașină când i se deschise portiera, merse de-a lungul covorului roșu așa cum o mai făcuse de nenumărate ori în lume, trecu prin fața celor de la pază și a personalului din alte compartimente căutându-i din priviri pe oamenii importanți, când la ureche îi ajunse o voce care parcă îl trezi:
   - Alo, frate!
   John se întoarse, căutând chipul, și îl descoperi în sfârșit.
   - Lino?
   - Surpriză, spuse acesta cu un zâmbet strâmb.
   Stătea pur și simplu acolo, printre ceilalți oameni cu sarcini de securitate, în uniforma echipei ONU.
   - Lino... ce faci tu aici?
   Lino bătu cu mâna tocul revolverului de la cingătoare.
   - Ei au fost de părere ca eu să fiu nițel atent în ce te privește.
   - Tu?
   John scutură din cap.
   - Cum așa?
   - Ordinul este ordin. Sâmbăta trecută îmi îngheța fundul la Marea Bering și nici nu bănuiam ce noroc mă paște.
   - Și unde ți-ai lăsat avionul de luptă?
   Cu buzele strânse, Lino privi spre copertina de deasupra lor și spre rândul de stâlpi cu drapelele tuturor statelor membre. Apoi adăugă:
   - Mda, este ceva cam îngust ca să întorc.
   Îmbătrânise. De parcă frigul extremului nord îi săpase cute adânci pe chip, iar părul lui atât de negru o dată avea acum șuvițe albe. În privirea lui citeai durere.
   John îl strânse în brațe și îl trase după el în hol, unde găsiră un loc mai liniștit.
   - Lino, îmi pare atât de rău, spuse el cu un nod în gât, ce s-a întâmplat, a fost o dată...
   El clătină din cap:
   - Nu trebuie să îți pară rău, John. Eu însumi sunt de vină. Eu... ei, da, am crezut că sunt al naibii de șmecher. De fapt, am fost un idiot desăvârșit.
   - Ei nu te mai lasă să zbori, așa este?
   - Nu din cauza ta, să nu-ți închipui asta. Acolo, în nord, este teribil de frig și uneori ai nevoie demult whisky ca să te mai încălzești puțin.
   Își mușcă buzele, ceea ce era oricum o marotă a lui.
   - Mi-am cam pierdut autocontrolul după ce Vera s-a căsătorit cu acel samsar imobiliar. Au fost pe punctul de a mă da afară. Nu a lipsit mult. Dar cred că au recurs la o pedeapsă mai aspră, m-au transferat la pază pe cercul polar.
   - Și pentru că ai mai făcut ceva, te-au trimis aici.
   Lino zâmbi îndatorat.
   - Da, poate că în încăierarea cu comandantul l-am pocnit puțin prea tare...
   Râseră, apoi se îmbrățișară stângaci, pentru că ultima dată o făcuseră când mai fuseseră copii.
   - A fost ceva bizar, spuse Lino cu ochii umezi, pe care și-i șterse pe ascuns. Mă refer la modul în care am ajuns aici. Comandantul meu a primit un telefon, și pac - urcam în primul avion. La început, am crezut că este bucuros să scape de mine, dar apoi m-am gândit că poate cineva a vrut ne dea o șansă de a ne suporta reciproc. Nu am idee.
   - Se prea poate, confirmă John.
   Îl privi pe fratele lui și îl întrebă:
   - Ai mai fost pe-acasă?
   Lino dădu grav din cap:
   - La cea de-a patruzecea aniversare a nunții. Mama era foarte dezamăgită că pentru tine era mai importantă nu știu ce fabrică din Bulgaria.
   - Hm... Vinerea viitoare ei sărbătoresc cea de a patruzeci și doua aniversare, nu? Aș putea să rămân o săptămână, dacă aici totul...
   În acel moment o femeie firavă, cu trăsături asiatice, se apropie de John:
   - Mister Fontanelli? Vă rog să mă scuzați, sunteți așteptat înăuntru.
   John îl privi cu regret pe Lino.
   - Dar, după cum vezi, aici încă nu s-a terminat totul.
   - Ordinul este ordin, răspunse Lino și salută. Du-te, eu veghez pe-aici, pe-afară.
   - Evident.

   Sala adunării generale a ONU este probabil cea mai impunătoare clădire parlamentară construită vreodată de om.
   Este singura sală de ședințe de pe terenul decorat cu emblema Națiunilor Unite - globul pământesc stilizat, înconjurat de o ramură de măslin. Ea apare în toată splendoarea pe frontispiciul cu sclipiri aurii al sălii, împrejmuită de o arhitectură ce atrage privirea într-un mod unic și oferă o imagine ce redă pe deplin spiritul statutelor. Două proeminențe oblice, masive ale zidurilor cuprind într-o linie îndrăzneață parterul. În spatele ferestrelor înguste ale ei se văd interpreții inevitabili activității de aici, dar privirea alunecă irezistibil mai departe spre podiumul din față și în jos spre tribuna la care oricine s-ar afla în acest focar arhitectonic al încăperii este imposibil de trecut cu vederea și în același timp este mic, doar un om, dependent de comunitatea celorlalți oameni și în armonie cu ei.
   Sala cuprinde optsprezece mii de delegați la pupitre lungi, curbate, vernil cu montură galbenă și cu câte un microfon la fiecare loc. Deasupra se arcuiește o cupolă mare, de pe care corpurile luminiscente împrăștie lumină ca stelele. Celui care pătrunde pentru prima oară în această sală i se taie respirația, și cine nu cade complet pradă cinismului își face aici o idee despre ce stă în putința oamenilor.
   În după-amiaza de 27 iunie, maiestuoasa încăpere era aproape goală. În fața podiumului se afla o mână de oameni care discutau, doi dintre ei având pe umeri camere ale unor televiziuni, iar deasupra lor se aprindeau și se stingeau sistemele de iluminare.
   Cineva cu un notes într-o mână și cu un walkietalkie ce piuia în mâna cealaltă gesticula violent și dădea ordine. Bărbați în salopete întindeau cabluri groase și le fixau de podea cu bandă adezivă neagră. Secretarul general stătea la tribuna vorbitorului și suporta cu răbdare ca o persoană cu un exponometru să îl tot vânture prin față. Lionel Hillman aștepta la oarecare distanță cu brațele încrucișate și asculta atent ce îi spunea un alt bărbat cu un notes fixat pe o tăbliță.
   John Fontanelli, care nu avea nimic de făcut, ședea pe un loc care îi fusese indicat, așteptând momentul în care camera va fi îndreptată spre el, când urma să facă o mutră demnă sau măcar să nu se scobească în nas. Tot ce trebuia să rețină era momentul în care să intre în sală și pe ce ușă, lucru clarificat rapid. Acum stătea marcat de pacea sufletească a neașteptatei împăcări cu fratele său, privindu-i pe ceilalți și lăsând atmosfera amfiteatrului să îl învăluie.
   Această sală părea să emane o încredere liniștitoare, o statornicie răbdătoare, tenace, aproape încăpățânată, cam cum ar fi dacă sufletele lui Mahatma Gandhi și Martin Luther King s-ar afla acolo.
   Acești pereți păreau să spună totuși iar băncile goale păreau să șoptească: „Într-o zi. Este doar o problemă de timp. „Într-o zi va exista un parlament mondial, un guvern pentru întreg pământul, lucru care oamenilor ce vor trăi atunci li se va părea ceva de la sine înțeles. Copiii vor învăța la istorie că o dată continentele erau divizate în națiuni, că țările aveau fiecare guverne, armată proprie și bani proprii, ceea ce li se va părea tot atât de absurd cum astăzi i se pare cuiva că o dată America era provincie engleză și că sclavii erau tratați ca vitele.
   John ridică privirea spre cupolă. Poate că aici va fi o dată sala de ședințe a parlamentului mondial, venerabilă și plină de tradiții.
   Putea să simtă aproape fizic acest posibil viitor. Acolo, în față, îl vedea stând pe președintele lumii ori pe președinta lumii și prezentând o declarație guvernamentală. Auzea neliniștea invizibilă, nenăscută din rândurile parlamentarilor, pentru că încă existau partide, concepții diferite, ceartă pe bani și influență, și în privința căii de urmat. Asta pentru că, așa cum văzu deodată cu claritate lucidă, așa vor rămâne lucrurile atâta timp cât vor exista oameni pe această planetă, deoarece acestea făceau parte din ceea ce se cheamă a trăi ca om.
   Simți lumea care va exista atunci dincolo de ziduri, o lume amplă, turbulentă, complicată, cu modele remarcabile și tehnologii bizare, plină de oameni, gânduri și idei noi, un cosmos ce pulsa de moduri diferite de viață, susținut printr-o complexă rețea de interdependențe și relații reciproce, care nu lasă loc separării și disidenței. Simțea o lume care nu mai avea chef să suporte deloc separatismul, și asta îi plăcea.
   Da - gândi el. Da.
   Se desprinse doar cu greutate de viziunile sale, reveni la realitate și privi în jur clipind când bărbatul cu walkie-talkie arătă către el și strigă:
   - Sunteți pregătit, mister Fontanelli? Acum facem o repetiție generală.
   Holul era neașteptat de luminos și zgomotos. Media făcea propriile repetiții generale, din nenumărate proiectoare se revărsa lumina, oamenii alergau încoace și încolo, montau ștecăre în alte ștecăre, fixau camere pe stative.
   John privi în jur, văzu mașina așteptând afară și se uită după Lino, care părea că intrase în pământ. Îi făcu semn lui Marco, care se îndrepta prin mulțime către el.
   - Cineva vrea să vorbească cu dumneavoastră, zise acesta arătând în spatele lui John.
   John se întoarse, simți o lovitură, apoi încă una însoțită de o durere violentă care îi ardea pur și simplu corpul. Picioarele îi cedară, împrejur toți alergau și țipau, un cor de voci și mișcări, iar când își coborî privirea descoperi sângele de pe abdomen și mâinile care îl apăsau. Era de un roșu aprins, țâșnea, și deodată își dădu seama ce uitase, ceea ce trecuse cu vederea tot timpul.
   „Testamentul! „vru să le strige celor aflați în jurul lui, dar aceștia strigau și alergau capii, nu îl ascultau și, în plus, i se păru că nici lui nu îi ieșea vreun sunet de pe buze.
   Simțea în gură un gust metalic, iar gâtul i se umplu de un lichid cald, care îi îneca încet coardele vocale.
   Acum lumea se învârtea în jurul lui ca un balet domol, el vedea totul, ăștia nu înțelegeau asta? Testamentul. Aici era cheia. Marea eroare. Dar sângele i se scurgea din abdomen, și ei nu îl ascultau.
   Cineva se aplecă deasupra lui. Marco, cu lacrimi în ochi.
   Testamentul! Era important să scape de el. Până atunci nu trebuia să se lase cuprins de nemilosul întuneric care îl striga, care îl ademenea cu promisiuni de pace și liniște. Mai întâi trebuia să le spună ce descoperise, ce îi trecuse prin cap poate prea târziu...
   „Testamentul. McCaine mai are încă testamentul meu. Am uitat să fac altul nou. Dacă mor, el moștenește tot...”

   O comisie de investigare condusă de detectivul-șef Robert A. Wilson a prezentat după încheierea tuturor cercetărilor un raport de o mie de pagini, care ulterior va purta denumirea de Raportul Wilson.
   Conform acestuia vinovatul era Marvin Copeland, născut în 1968 în New York, internat pe 3 septembrie 1997, cu simptome de gravitate medie cauzate de consumul de heroină, într-o clinică din apropiere de Quebec, Canada, înregistrat acolo cu numele de Marvin Bruce.
   Utilizarea altui nume le-a fost descrisă investigatorilor ca o practică curentă; deoarece deseori sunt internați acolo pentru dezintoxicare membri ai unor familii cu nume notabile, asigurarea anonimatului este un principiu de bază al clinicii. Faptul că la acea vreme Copeland era căutat de poliția franceză, conform declarațiilor personalului clinicii, era necunoscut acestui personal.
   Intrarea în umbră a lui Copeland pare să fie legată de moartea Constantinei Volpe, italiancă, asistent-procuror șomeră, în urma unei supradoze de heroină în noaptea de 31 august, într-un hotel din Paris. Copeland fusese arestat după ce alți clienți ai hotelului auziseră țipete din camera perechii, și conducerea hotelului anunțase poliția. În momentul arestării, Copeland nu era apt de interogatoriu, de aceea fusese dus în staționarul închisorii preventive din arondismentul 19. De acolo a dispărut în primele ore ale dimineții, în circumstanțe neclare.
   De asemenea, este neclar cum a ajuns Copeland în Canada. La venirea în clinică a fost însoțit de un bărbat de vârstă mijlocie, care a declarat că s-ar numi Brian Smith. Cheltuielile de tratament au fost achitate lunar prin viramente dintr-un cont al First Pacific Bank din Vancouver, înregistrat pe numele de Ron Butler. Acest cont a fost deschis pe 2 septembrie 1997 prin depunerea unei mari sume în numerar, și singurele mișcări în cont au fost transferurile către clinică. O persoană cu numele de Ron Buder nu a fost identificată; copiile de documente utilizate s-au dovedit a fi false, ceea ce până acum nu a fost sesizat de nimeni din cadrul băncii.
   Copeland a rămas în clinică peste 9 luni și a urmat acolo programul normal de dezintoxicare, regenerare fizică și psihoterapie.
   Pe 10 iunie 1998, cu trei săptămâni înainte de externarea planificată conform declarațiilor medicilor, Copeland a fugit din clinică. În baza practicii de securitate din clinică se poate trage concluzia că acesta a fost ajutat din exterior. Căutarea întreprinsă imediat cu câini și cu elicopterul proprietate a clinicii a descoperit urmele lui în pădure, care au dispărut într-o parcare de pe calea de acces. Se pare că de acolo Copeland și-a continuat fuga cu un autovehicul.
   În după-amiaza de 11 iunie, Copeland s-a cazat într-o cameră a motelului situat pe Highway 113, Woodm Gnzzfy, unde a rămas până în dimineața zilei de 14 iunie. Conform documentelor motelului, în acel moment se afla în posesia unui autoturism Mitsubishi Colt, gri, furat din Toronto. Conform declarațiilor personalului motelului, în acele zile Copeland s-a aprovizionat dintr-un drugstore al motelului, luând toate mesele în camera lui, pe care nu a mai părăsit-o în alte scopuri. A avut două convorbiri telefonice lungi, internaționale, prima târziu în seara de 11 iunie, a doua în ziua următoare.
   Primul număr apelat aparținea rezidenței din Londra a lui John Fontanelli, cel de-al doilea era numărul telefonului mobil personal al lui Fontanelli.
   În seara zilei de 13 iunie, acesta a fost vizitat de un bărbat venit cu o mașină sport, neagră, probabil o Corvette, care a rămas la Copeland cam trei ore. Copeland a părăsit motelul în dimineața următoare.
   Ruta urmată în continuare de el nu poate fi reconstituită cu siguranță. Există indicii că în localitatea La Dore din apropiere de Lac St. Jean a cumpărat o cantitate neobișnuită de fructe, în special pepeni galbeni. La Lac Le Barrois, un mic lac aflat de o parte a Highway 167 a fost văzut un bărbat care făcea exerciții de tir. În acel loc trecătorii au descoperit mai târziu resturi de fructe zdrobite care fără îndoială că fuseseră folosite ca ținte.
   Din declarațiile unor cunoștințe ale lui Copeland a rezultat că acesta nu mai posedase anterior și nu mai trăsese vreodată cu o armă și nu avea niciun fel de pregătire militară.
   Neclar este și locul pe unde a trecut Copeland granița. Un angajat de la graniță crede că își amintește de un tânăr cu aspect răvășit, într-un Mitsubishi gri, care ar corespunde descrierii lui Copeland; l-a percheziționat în căutare de droguri, dar nu a găsit nimic, nici măcar o armă.
   S-a stabilit că în dimineața de 22 iunie 1998 Copeland a sosit la New York, deoarece mașina lui a fost descoperită într-un loc cu parcarea interzisă și a fost identificată ca furată în jurul orei 8.30 dimineața de către polițistul Warren Martin, aflat în patrulare.
   Copeland nu a mai revenit la mașină. Nu s-a putut stabili nici unde și-a petrecut Copeland săptămâna în New York. Nimeni din cercul lui de cunoștințe nu l-a adăpostit; s-a presupus în mai multe rânduri că s-ar fi oprit foarte probabil la una dintre fostele iubite.
   Faptul că sâmbătă, în clădirea Națiunilor Unite, va avea loc deschiderea oficială a Global Plebiscite Opening Ceremony știa toată lumea. Faptul că era planificată și o repetiție generală, și când anume, putea fi aflat în diverse moduri, de exemplu printr-un simplu telefon la administrație. În acea zi accesul vizitatorilor a fost interzis pe terenul ONU. Din acest motiv nu s-au mai făcut controalele de securitate obișnuite (detectoare de metale, radioscopia bagajelor); totuși în plus față de paza ONU, au fost prezente și mai multe gărzi de corp ale lui mister Fontanelli, așa că măsurile de securitate erau îndestulătoare.
   Merită menționată în mod special împrejurarea surprinzătoare a prezenței lui Lino Fontanelli, fratele mai mare al lui John Fontanelli, în rândul forțelor de securitate din acea zi.
   Lino Fontanelli, fost pilot în aviația militară US Air Force, devenit cunoscut în luna mai 1995 în legătură cu așa-numita „afacere Bleeker”, a fost degradat din cauza unor probleme psihice și a unor repetate beții, și în cele din urmă a fost trimis să asigure baza Shaktoolik din Norton Sound, Alaska. De acolo, pe 20 iunie, printr-un ordin telefonic a fost trimis la New York și pus la dispoziția forțelor de siguranță ale ONU.
   Este neclar cum s-a făcut acest lucru. Comandantul bazei, maiorul Norman Reed, este gata să jure că a recunoscut la telefon vocea superiorului său personal, colonelul James D. Buchanan. La rândul lui acesta respinge orice implicare în acest caz. Ar fi trebuit să urmeze o confirmare prin fax, dar transmiterea facsimilului s-a întrerupt, ceea ce conform maiorului Reed era mai curând o regulă decât excepția, înainte ca semnătura colonelului Buchanan să fi apărut.
    Și pentru că maiorului Reed, după propria afirmație, nu era nefericit dacă scăpa de cazul-problemă Fontanelli, acesta a considerat că ceea ce primise era suficient pentru a-l trimite pe acesta la New York.
   La 27 iunie 1998, Lino Fontanelli a fost repartizat la paza intrării în General Assembij Hali, intrând de serviciu la ora unu după-amiaza și trebuind să iasă din tură la unsprezece seara, cu o pauză între cinci și șase și jumătate. Era înarmat cu un revolver cu țeavă lungă Magnum SmithWesson 41.
   John Fontanelli a sosit în fața General Assembly Hali aproximativ la ora două fără zece. După ce a coborât din mașina sa, un Lincoln blindat, a avut loc neașteptata pentru el întâlnire cu fratele său, Lino, urmată de o scurtă discuție. Aproximativ la ora două, John Fontanelli s-a dus la repetiția generală din sala de ședințe, în timp ce Lino Fontanelli și-a reluat postul de la intrare. Repetiția generală a durat o oră și jumătate, și la trei și jumătate a luat sfârșit.
   Unul dintre bodyguarzii lui mister Fontanelli, Marco Benetti, născut în 1971 la Roma, căsătorit, domiciliat în Londra, a declarat că puțin înainte de ora trei a fost întrebat de unul dintre cei angajați pentru securitatea ONU, George Brown, născut în 1976 în Alliance, Ohio, dacă știa că mister Fontanelli aștepta o vizită. El a răspuns nu avea cunoștință de așa ceva și, la rugămintea lui Brown, l-a însoțit pe acesta, nu înainte de a-l informa despre aceasta pe colegul său, Chris O’Hanlon. Amândoi aveau telefoane mobile și au convenit ca O’Hanlon să-i comunice imediat lui Benetti dacă se termina repetiția generală.
   A rezultat că paza arealului reținuse o persoană care încercase să intre în zona blocată a ONU. Această persoană era, așa cum a stabilit Benetti la sosirea lui, Marvin Copeland, pe care Benetti îl cunoștea personal. Copeland susținea că a vorbit la telefon cu John Fontanelli, care îl rugase să se întâlnească cu el după încheierea repetiției generale.
   Când Benetti și-a exprimat rezerva, Copeland a scos un bilet pe care era notat un număr de telefon, pe care Benetti l-a recunoscut a fi numărul telefonului mobil al lui mister Fontanelli.
   De aici Benetti a tras concluzia că pretinsa convorbire ar fi avut loc și s-a oferit să îl introducă în clădire. Deși avea convingerea că cei de la securitatea ONU deja îl percheziționaseră pe Copeland, acesta l-a mai verificat o dată personal. În legătură cu asta a avut loc o discuție destinsă, pe parcursul căreia Copeland și-a manifestat înțelegerea pentru măsurile de securitate.
   Ei s-au întâlnit puțin după ora trei la intrarea principală. În hol începuseră deja pregătirile pentru transmisia televizată din acea seară, iar Copeland a propus să aștepte afară. Benetti a fost de acord.
   Aceștia au continuat discuția pe drum. Copeland după cum relatează Benetti - i-ar fi povestit că el a revenit la New York de mai mult de o jumătate de an, că și-ar fi cumpărat din participațiile la primul lui CD o mică locuință în Greenwich Village și că lucrează la cel de-al doilea disc al său, dar pentru care nu are încă o firmă care să i-l scoată. Benetti a presupus că acesta voia să îl întâlnească pe Fontanelli în speranța că îl va ajuta la încheierea unui contract cu o firmă specializată, cum mai făcuse cândva.
   Puțin înainte de ora trei și jumătate, Benetti a primit un telefon de la O’Hanlon că repetiția este pe sfârșite. Copeland a devenit agitat și l-a rugat pe Benetti să-i spună repede unde se poate duce la toaletă.
   Când Copeland s-a întors, Fontanelli deja ieșise din sală și se afla în hol. Copeland și Benetti s-au îndreptat în grabă spre el, dar, puțin înainte de a ajunge la el, au ocolit pe căi diferite un obstacol, o masă-bufet pe care două femei tocmai aranjau ornamentația florală, în așa fel încât Copeland a ajuns în spatele lui Fontanelli. În momentul în care Benetti îl făcea atent pe Fontanelli asupra prezenței prietenului său, Copeland a scos o armă, un automat Sig-Sauer de 9 mm, și a tras rapid de mai multe ori în Fontanelli.
   Este de presupus că Marvin Copeland ascunsese arma în toaletă, în cursul săptămânii, cu ocazia uneia dintre obișnuitele vizite ale turiștilor. A reușit să o ascundă atât de ingenios (atârnată de un fir înnegrit în instalația de aerisire), încât a scăpat nu numai controalelor întreprinse anterior, dar și după atentat ascunzătoarea abia a fost descoperită.
   Copeland a tras în total cinci gloanțe, dintre care și-au atins ținta patru, două în abdomen, unul în partea superioară a plămânului drept, și unul provocând o rană superficială la gât. Apoi pe el l-a nimerit primul dintre cele mai multe gloanțe trase de Lino
   Fontanelli de la o distanță de șaptezeci de picioare, fără a mai ține cont de riscul considerabil pentru cei prezenți.
   Glonțul l-a nimerit în cap și l-a ucis pe loc. Martorii spun cu toții că Lino Fontanelli a urlat în continuare până când el însuși a fost pus jos și i s-au administrat calmante puternice.

50.

      S-a trezit cu greu, a deschis ochii pe care apăsau tone și s-a simțit desprins de trupul său, care îl durea cumplit. Dar, din fericire, durerile ajungeau la el doar ca printr-o vată roz, erau mai mult informații decât senzații reale.
   A clipit, iar pleoapele s-au mișcat ca ușile blindate de la intrarea în adăposturile antiatomice, încet, maiestuos și cu un zumzet continuu.
   Ba nu, asta era deasupra lui, un aparat cu o carcasă metalică albastră, care arăta ca unul dintre acelea văzute la serialele cu medici de la televizor.
   Această constatare i se rostogoli o vreme prin minte leneș, greoi, transformându-se treptat într-o bănuială: era posibil să se afle într-un spital?
   Oh, oh.
   Ceva fusese. Imagini neclare cu sânge care i se scurgea printre degete. Oameni care țipau și alergau, imaginea care se tot reducea pentru că de la marginile câmpului vizual se întindeau tot mai mult umbre negre către centru.
   Să fi fost o împușcătură? Să se fi tras în el? Și chestia asta se simțea atât de groaznic? La televizor părea cu totul altfel.
   Nu atât de... persistent.
   O vreme se pierdu, pluti printre stele, parcurse oceane aurii, până când auzi voci care îl chemau înapoi. De data asta a fost mai ușor să deschidă ochii, dar a durat ceva până a văzut ceva clar. O pată deschisă la culoare se transformă în chipul unei femei cu ochi migdalați.
   - Este treaz, spuse aceasta cuiva și dispăru.
   Pe cer se ivi un alt chip și spuse:
   - Salut, John!
   O cunoștea. Da. Clic! Clic! Clic! Reveneau amintirile, întreaga lui viață. Ursula. Numai de nu i-ar fi gura atât de uscată, limba atât de umflată și parcă îi stătea și ceva în gât? În nas? Totul era atât de extenuant!
   - Nu este nevoie să vorbești, dacă îți este prea greu, zise ea cu un zâmbet trist.
   Avea ochii înroșiți, ca la o răceală ori ca la un zbor transatlantic.
   Mai era ceva ce putea să înroșească astfel ochii, dar nu pricepea ce.
   Știa numai că ochii puteau fi atât de injectați și umflați de la aerul uscat și rarefiat din avion.
   - Eu... reuși el să spună.
   Ea zâmbi, îi atinse brațul - cât de departe se petrecea asta.
   - Am... încercat să te sun...
   - Da, știu.
   - Nu ai... fost... acolo...
   - Tot timpul am fost la Florența, explică ea cu zâmbetul ei trist. În arhivă, știi... Eram îngropată în hârtii.
   El încercă să dea din cap, dar nu reuși.
   - Dar acum ești... aici.
   - Da, acum sunt aici.
   El închise ochii, inspiră și expiră adânc și se simți fericit. O vedea iar, se gândea la vremurile când fuseseră împreună.
   - Știi, spuse el, de-acum totul va fi altfel. Crede-mă. Trebuie să plătesc impozit pe moștenire, imaginează-ți. Probabil că deja ai auzit. Mă gândesc să scap și de restul banilor. Până la câteva milioane, poate. Și dacă tu... dacă ți-ai putea imagina... cu mine... nu știu cum să o spun...
   Ciudat, ea părea că nu-l auzea.
   - John! strigă ea și privirea i se îndreptă panicată spre aparatele de deasupra capului lui. John, ce este?
   - Poftim? Ce să fie?
   - Soră!
   Ea se întoarse și plecă în grabă. John vru să se uite după ea, dar nu apucă să vadă decât cele două canaturi ale ușii oscilând în balamale și scârțâind ușor.
   Dar nu era singur. Mai era cineva cu el.
   Padrone.
   Era la fel de degajat cum îi rămăsese în memorie. Acesta îl salută:
   - Bună, John!
   - Bună, răspunse John șovăitor.
   Era surprins să îl vadă. Exista și un motiv pentru care acesta nu ar fi trebuit să fie aici, dar momentan motivul îi scăpa.
   - Am dat-o în bară, nu?
   - De ce crezi asta?
   - Ar fi trebuit să duc la îndeplinire profeția, să redau oamenilor viitorul pierdut.
   Brusc se simți pătruns de o profundă tristețe și continuă:
   - Dar nu am reușit. Acum mor, și McCaine va moșteni averea. Și cerul știe ce va face el cu aceasta.
   - De ce crezi că McCaine va moșteni averea?
   - Am uitat să fac un testament nou, mărturisi rușinat John. Nici măcar la asta nu m-am gândit.
   Își îndreptă privirea către tavanul încăperii, al cărui contur întunecat începu să se piardă.
   - Nu am fost adevăratul moștenitor, așa este?
   Padrone veni foarte aproape de pat și îl privi de sus.
   - Tot ce are McCaine este o bucată de hârtie. Și ce-i cu asta?
   - Este un testament valabil, spuse John deznădăjduit.
   - Nu. Valabil este doar ce oamenii recunosc a fi valabil.
   Padrone îi puse mâna pe frunte, care îl mai liniști cu răceala ei.
   - Ai uitat că a început campania electorală? Prima votare la care participă întreaga lume? Le-ai cerut oamenilor să decidă. Iar acum, după atentat, ei știu că, dacă decid să lase lucrurile neschimbate, decid pentru McCaine. Atunci McCaine va moșteni averea și într-o zi va deveni stăpânul lumii. Dar asta nu trebuie să se întâmple. Va avea loc o votare. Un vot, nimic altceva, mărunt, ușor, aparent neimportant, și totuși mai puternic decât toate armele din lume, pentru că el va fi votul tuturor oamenilor. Ei pot decide să schimbe lucrurile. Va fi doar un prim pas, dar totul începe de la primul pas.
   Padrone îl privi, un chip binevoitor, aproape străveziu.
   - Iar tu ai făcut posibil acest lucru, ai deschis ușa către viitor. Alții vor trece prin ea ori se vor întoarce; tu nu mai porți această responsabilitate. Dar acum, în acest moment, în aceste zile, oamenii au un viitor. Asta le-ai dat tu.
   John îl privi și simți lacrimi umezindu-i ochii.
   - Este adevărat?
   - Știi că este așa.
   Da. Știa. Dar cu toate asta era neliniștit.
   - Și eu? Cu mine ce se întâmplă acum?
   Padrone îi întinse mâna:
   - Vino!
   John ezită.
   - Dar dacă s-a făcut o greșeală? Dacă ar fi trebuit să fac altceva? Poate că dacă aș fi încercat... cel puțin să fi încercat să schimb sistemul de impozitare...? Sunt atâtea lucruri pe care nici măcar nu am încercat să le fac...
   Tăcerea părea să dureze o veșnicie. Totuși, pe măsură ce aceasta se prelungea, deznădejdea se dilua precum cerneala absorbită de sugativă. Nu mai lăcrima. Se liniști.
   - Spune-mi ceva, îi ceru padrone. Ai făcut ceea ce ai putut?
   - Nu știu. Eu...
   - Nu ceea ce ar fi putut face cineva. Ceea ce tu puteai să faci.
   John se gândi, prin fața ochilor minții se perindă viața lui, cu multiplele ei cotituri.
   - Da, spuse el. Ceea ce am putut să fac nu am făcut totdeauna bine, dar am făcut cât de bine am putut eu.
   Padrone clătină încet din cap și spuse calm:
   - Mai mult nu se poate cere.
   John se ridică, coborî picioarele pe podea. Aceasta era netedă și rece sub tălpile lui goale, dar aici nu erau pantofi ori papuci.
   - Vino, spuse din nou padrone.
   John privi în jur, văzu bolnavul din patul aflat în spatele lui, care arăta rău cu toate tuburile, cablurile și firele fixate pe corp, cu toate aparatele și beculețele licărind deasupra sa, și parcă nu se simțea bine să lase în urmă toate asta.
   Dar padrone se afla deja în ușă și îi făcea semne.
   - Nu trebuie să-ți faci griji, John. Tu ți-ai îndeplinit misiunea.
   Brusc acea veșnică ghicitoare cu privire la sensul vieții și cu misiunea ce ar trebui să o aibă legată de el i se păru neverosimilă.
   - Știți ceva, padrone? Între timp chestia asta mi-a devenit indiferentă.
   În sfârșit cele două canaturi ale ușii se deschiseră în fața lor, iar ei trecură într-un spațiu plin de o lumină divină.

                           SFÂRȘIT