Doar un alt miracol, Dama de Treflă

 ...................................................

3-4

      Ajunsese în faţa băncii. Era un fel de sediu central care ocupa o clădire mare, de sus până jos, pe toate cele cinci etaje.

   Delilah ținea pancarta sub braț, nu se hotărâse încă în ce fel voia să protesteze. Nu mai fusese la vreun protest înainte și nu citise nicio carte cum se face, așa că și-a mai rezervat puțin timp de gândire.
   Cât ea se plimba încoace și-ncolo în fața clădirii, un bărbat în vârstă, grăbit și furios pe incapacitatea funcționarelor din zilele noastre, a lovit-o pe fată, doborând-o la pământ, căci era atât de preocupat de probleme sale, încât nu s-a mai uitat pe unde merge.
   - Îmi pare rău, s-a grăbit să spună, fără a folosi acel ton care sugerează părerea de rău.

   - E OK, a oftat Delilah. Nu am pățit nimic.

   Hainele de iarnă nu sunt bune doar pentru a ține de cald. Sunt bune și pe post de amortizoare, atunci când îți iese, de-a dreptul, norocul în cale.

   În timpul căzăturii, pancarta aterizase cu fața în sus, la câțiva pași distanță.

   Bătrânul i-a întins fetei mâna, ca să o ajute să se ridice, însă privirea i-a fost furată de literele roșii pe pânza albă.

   „ÎNCHIDEȚI BĂNCILE!

   CRĂCIUNUL ARE PRIORITATE!”

   Bărbatul, al cărui nume era, de fapt, George, s-a simțit într-un fel... minunat citind acele două rânduri. S-a simțit.... înțeles.

   A ridicat-o cu putere pe Delilah și a privit-o în ochi. A rezonat din prima clipă cu mesajul ei. Poate că a doua parte nu l-a dat pe spate, dar prima era suficient de grăitoare cât să-l facă să-și recapete încrederea în noile generații.

   Nu erau numai niște mucoși plângăcioși deveniți extensiile telefoanelor iradiante. Unii dintre ei se pare că mai și gândeau. Iar lumea nu avea cum să se ducă de râpă de tot atâta vreme cât încă mai existau oameni nespălați pe creier de bănci și tehnologie.

   Așa credea George.

   - Ce faci cu asta? a întrebat, arătând spre pancartă.

   - Eu... Păi...

   I-ar fi plăcut să încropească pe loc o minciună, una din acelea nevinovate, și ar fi făcut-o fără să stea pe gânduri, dacă nu ar fi promis să fie cuminte și dacă nu ar fi așteptat ca Moș Crăciun să-și facă treaba.

   - Organizez un protest, a recunoscut cu emoție în glas.

   - Acum?

   - Acum.

   - Împotriva băncilor?

   - Da. Vreau să...

   - Mă bag!

   Delilah n-a mai apucat să-i explice că nu era propriu-zis un protest împotriva băncilor, ci mai degrabă un semnal de alarmă prin care nu dorea să obțină decât o zi liberă pentru mama sa. N-a mai apucat să se opună atunci când bărbatul a ridicat pancarta deasupra capului și a început să scandeze cu înflăcărare „Închideți băncile!”

   E greu să pui la cale un protest împotriva băncilor când ai doar 10 ani.

   Însă, dacă reușești să convingi un singur om, unul singur, să ți se alătura, lucrurile ajung să scape de sub control mai repede decât ți-ai putea închipui.

   Nu a durat mult până când alți oameni au început să se adune, curioși, în jurul lor. Și nu a durat deloc mult până când unii dintre acei oameni li s-au alăturat.

   În mai puțin de o oră, în fața băncii se adunaseră aproximativ 100 de oameni. Cu toții strigau într-un glas „Închideți băncile!”.

   Puțin mai jos, sub acele voci mai era încă una, a unei fete de la care pornise totul și care striga, fără sorți de izbândă, ultima parte a mesajului „Crăciunul are prioritate!”, pentru că protestul celor din jurul ei era doar despre bănci și deloc despre Crăciun.

   Mulțimea continua să crească, pancarte noi apăreau pe sus. Mesajele începeau să se schimbe.

   De unde veneau toți oamenii aceia în Ajunul Crăciunului? Ei chiar nu aveau nimic mai bun de făcut? Urau cu toții atât de tare băncile?

   Cu toate că simțea devierea țelului său pe o altă traiectorie, Delilah nu s-a gândit nicio clipă să renunțe. A acceptat că avea nevoie de toți acei oameni adunați în jurul său. S-a împăcat cu ideea că măcar jumătate din slogan fusese înțeleasă și a continuat să scandeze cea mai importantă parte.

   „Crăciunul are prioritate!”

   Norii se adunau pe cer, unul câte unul, la fel ca adepții protestului, însă Delilah nu i-a observat. Era prea ocupată să lupte pentru cauza ei.

   Era prea ocupată să se adune de pe jos după ce norocul a lovit-o, la propriu, a doua oară în acea zi.

Nu tu din nou!

      În filme și în jocurile video nu se specifică niciodată un aspect extrem de important: viața reală nu îți arată exact drumul pe care să mergi după ce te hotărăști să pleci de acasă și să-ți iei soarta în propriile mâini.

   Viața reală te lasă într-o intersecție aglomerată și trebuie să alegi de unul singur încotro să o apuci, știind că ai putea greși la fiecare pas.

   Max se afla într-o intersecție, atât la propriu cât și la figurat. În ambele cazuri, avea de luat aceeași decizie. Trebuia să decidă încotro să meargă.

   Rucsacul din spate era la fel de mare ca el.  E greu să te desparți de anumite lucuri atunci când ai 9 ani și vrei să păstrezi multe amintiri pe care ți-e teamă că timpul ți le va răpi la un moment dat.

   Cum Max nu avea niciun plan pentru următoarele sale mișcări, i s-a părut o idee bună să urmărească culoarea verde a semafoarelor. Nu îi plăcea să aștepte așa că a mers încotro i-a deschis soarta drumul. Lui îi era indiferent încotro se îndreaptă.

   Aburi negri îi ieșeau pe gură. Obrajii și nasul i se roșiseră, pe de o parte de la efort, pe de alta de la frig. Pașii greoi îl purtau pe băiat prin locuri ale orașului în care nu mai fusese niciodată.

   „Cel mai bun mod de a cunoaște un loc e să te rătăcești în el, Maxi.”

   Asta îi spunea mama sa în fiecare loc pe care îl vizitau.

   „Să știi că și viața e tot un fel de loc” mai spunea ea, uitând că vorbea de fapt cu un copil.

   Abia când rătăcea pe străzile aglomerate ale orașului, Max a început să-și dea seama ce voia să spună mama lui. Nu e nimic rău în a te rătăci, câteodată te ajută să îți iei repere. Cu toții avem nevoie de repere în viață.

   După zeci de minute de rătăcire haotic, băiatul s-a așezat pe o bancă la intrarea în parc.

   De cealaltă parte a aleii, o bătrână îmbrăcată în haine cenușii hrănea porumbeii cu semințe. Se adunaseră o mulțime la picioarele ei și ciuguleau de zor. Se urcaseră pe banca pe care stătea femeia. Lui Max i se părea că vor să o mănânce, nu să îi mulțumească.

   A privit păsările înfulecând haotic până la ultima sămânță. Imediat ce mâncarea s-a terminat, și-au luat cu toții zborul, lăsând-o singură pe bătrână. Singură cu mizeria și penele lor.

   Băiatul își legăna nepăsător picioarele pe marginea băncii. Era amiază, ora prânzului și, cu toate că luase o grămadă de lucruri cu el, Max uitase să ia și mâncare. I-ar fi plăcut să poată înfuleca o felie de plăcintă cu afine făcută de Nora, proaspăt scoasă din cuptor. Toți porumbeii aceia lacomi îi făcuseră poftă de mâncare.

   A oftat, descurajat, gândindu-se că poate nu era o idee chiar atât de bună să fugi de acasă în mijlocul iernii, fără un plan bine pus la punct.

   Șirul gândurilor i-a fost întrerupt de bătrâna care hrănise porumbeii.

   - Îți plac și ție, așa-i?

   Lui Max nu îi plăceau porumbeii, dar nici nu îi displăceau. Îi erau indiferenți. Așa că a ridicat din umeri, nepăsător. Nu prea avea chef de discuții în acel moment, i-ar fi plăcut mai degrabă să se afunde în gânduri parfumate de aroma plăcintelor cu afine coapte cu dragoste de doamna Walker.

   - Sunt foarte inteligenți. Foarte inteligenți.

   Bătrâna s-a ridicat de pe bancă, sprijinindu-se în baston. A traversat aleea cu greu, fără grabă, până a ajuns la banca lui Max. S-a așezat lângă el și a oftat privind înainte, la amestecul de pene și mizerie de pe jos.

   - Nu-i așa că sunt niște păsări minunate? a întrebat mai mult pentru sine femeia.

   Băiatul nu știa ce să spună. Erau atâția ani între el și bătrâna de alături încât îi simțea căscându-se ca o prăpastie imposibil de trecut.

   Din nefericire, femeia avea nevoie de cineva cu care să vorbească. De fapt, avea nevoie de cineva care să îi răspundă. De vorbit, vorbea foarte mult cu porumbeii zilnic, însă ei nu îi răspundeau niciodată, cel mult o priveau nedumeriți cu ochii lor ca mărgelele. Însă Cora se săturase să vorbească de una singură.

   Din fericire, oamenii ca ea se pricep de minune să construiască poduri peste acei ani care despart înfricoșător de mult oamenii. Mai puțin atunci când sunt aduși în discuție porumbeii.

   - De unde vii, băiete?

   Cora era unul dintre acei oameni care conisdera că, dacă duci un rucsac în spate, automat te întorci de undeva. Îi plăceau mult cei care se întorc. Nu îi plăceau deloc cei care plecau, pentru că mulți nu se mai întorceau. Deși în acea zi urma să ajungă să îndrăgească foarte tare un băiat care avea de gând să plece.

   - De acasă, a răspuns Max cu jumătate de gură.

   - Oh... Atunci unde pleci?

   - Oriunde.

   Bătrâna a mutat bastonul în cealaltă mână, continuând să privească înainte, dar parcă ceva mai departe, în trecut. Privea din nou un băiat care și-a strâns câteva lucruri într-un rucsac și a plecat de acasă strângând în mână mânerul de la cutia chitarei.

   Plecase să devină celebru. Să își trăiască visul.

   Lăsase în urmă o mamă care îl avea doar pe el.

   Lăsase în urmă o fată care îl iubea nespus de mult.

   Lăsase în urmă un copil care încă nu se născuse.

   Trimisese în cei 10 ani de când plecase, câteva scrisori, sunase când și când - mult, mult mai rar decât și-ar fi dorit Cora - ca să o asigure că e bine. Nu menționase niciodată cuvântul „eșec” în conversațiile lor, deși stătuse pe buzele amândurora. Și nu se mai întorsese niciodată.

   Corei nu îi plăceau oamenii care plecau. Nu îi plăceau deloc. După ce pleacă, trebuie să le duci dorul.

   - Ai fugit de acasă?

   - E așa de evident?

   - Puțin...

   Max s-a bosumflat. Îi era din ce în ce mai greu să facă să tacă acele gânduri care îi șopteau că ar fi mai bine să se întoarcă.

   - Ce ai pățit?

   - E complicat.

   Și cât de complicat mai era!

   Mama sa murise cu aproape 1 an în urmă. Tatăl îl evita, afundându-se în muncă. Schimbase școala. Nu își făcuse prieteni noi. Prietenii vechi erau departe, se jucau din când în când pe PS, dar Max simțea că rămâne în urmă, ceilalți se vedeau zilnic, aveau subiecte comune de discuție, de glume și bârfe, el rămânea pe dinafară. Se simțea abandonat. Și oricât ar fi încercat doamna Walker să îl facă să treacă peste toate astea, sfaturile, iubirea și mângâierile ei nu erau de ajuns.

   - Am timp. Dacă vrei să vorbești.

   Era adevărat. Cora avea tot timpul din lume.

   Max nu știa dacă să se confeze acelei bătrâne ciudate cu porumbei, însă privirea ei avea ceva blând și cald, îi îndemna să îi ofere încredere.

   În plus, e mult mai ușor să ne confesăm străinilor. Judecățile celor din jur ne afectează doar dacă ținem la cei care ne judecă, dacă îi cunoaștem și știm că ei au așteptări de la noi. Cu străinii e mereu mai ușor să vorbi. Pot să ne judece liniștiți, n-au decât. Oricum nu îi vom mai vedea apoi. Așa-i?

   - Sunteți sigură?

   - Băiete, sunt o pensionară care hrănește toată ziua porumbei. Puțin diversitate mi-ar prinde bine. Pe cuvânt!

   - OK... Mă cheamă Max, apropo.

   - Cora. Mă bucur să te cunosc, Max.

   Cei doi s-au privit pentru prima oară în ochi. Au dat mâna și au zâmbit. Au zâmbit ca doi oameni care aveau să devină foarte buni prieteni la un moment dat.

   - Deci ce s-a întâmplat?

   - Mama a murit.

   - Oh... Îmi pare rău!

   - Și mie. Dar e OK. A trecut 1 an de atunci. M-am obișnuit.

   Max a mințit, fără să vrea, fără să își dea seama. Nu se obișnuise deloc. Doar învățase să trăiască fără Amanda. Nu avea să se obișnuiască niciodată fără ea.

   - Și tatăl tău?

   - Tata e mereu ocupat cu munca. Ajunge târziu, pleacă devreme. Călătorește mult.

   - Ți-e dor de el, așa-i?

   Cora înțelegea mai bine decât oricine ce înseamnă să-ți fie dor.

   - Câteodată. Dar nu vreau să îl deranjez.

   - Ce fel de părinte e acela care se simte deranjat de propriul copil? a răbufnit Cora furioasă.

   - Nu știu...

   - Băiete, cred că tu și tatăl tău aveți mare nevoie să vă fie băgate mințile în cap. Haide! Te duc acasă. Unde locuiești?

   Max a ezitat o clipă înainte să răspundă.

   Avea 9 ani, știa pe de rost adrea, însă nu era convins că avea să se întoarcă acasă. I-ar fi plăcut să stea pe acea bancă, cu nasul curgându-i. I-ar fi plăcut să mai vorbească puțin cu acea femeie, îi era ușor să vorbească cu ea.

   - Nu știu.

   - Ei, asta-i bună. Cum nu știi unde locuiești?

   - M-am rătăcit, a mințit băiatul.

   - Atunci mergem la poliție. Îți găsesc ei casa. Sau tatăl.

   Cora s-a ridicat în baston și l-a privit de parcă aștepta să o urmeze.

   - Mă gândeam....

   Și-a privit vârfurile pantorfilor, rușinat de rugămintea pe care urma să o rostească. Nu voia să se întoarcă acasă. Nu atât de repede. Era Ajunul Crăciunului. Între pereții goi ar fi simțit mai bine apăsarea absenței Amandei.

   - Mă gândeam că am putea face o plimbare.

   Bătrâna nu a fost doar luată prin surprindere. A fost șocată. Uitase când îi dorise cineva prietenia.

   Avea prieteni, desigur. Erau cu toții pensionari, se întâlneau în weekenduri la cafea și sporovăieli inutile, lipsite de scop. Așa mai alungau ei singurătatea, pierzând timp unii cu alții, fără a-l prețui de fapt. Însă nu simțise că îi era apreciată sau dorită compania.

   - Încotro?

   - Oriunde.

   - Nu pot merge prea repede, a spus, lovind cu bastonul în aleea parcului.

   - Nu ne grăbim.

   - Pot fi foarte dificilă câteodată, să știi.

   - Nora spune că și eu sunt foarte dificil câteodată.

   - E bine să fii dificil, a concluzionat Cora. Îi ține la distanță pe curioși. Îi apropie doar pe încăpățânați. E bine să fii încăpățânat.

   Max s-a ridicat de pe bancă, fără tragere de inimă.

   - Ți-e foame?

   În cei 65 de ani de viață ai săi, Cora învățase un lucru important și anume că e mult mai ușor să construiești un pod între generații în timp ce înfuleci gogoși glazurate.

   - Știu un loc unde se pregătesc cele mai bune gogoși din oraș.

   - Au și cu glazură albastră?

   - Au cu glazură în toate culorile. Ce zici de asta?

   Max s-a înveselit imediat. Căpcăunul care i se agita în stomac s-a liniștit puțin, auzind și el că urmează să fie hrănit.

   Cei doi au traversat străzile una după alta, sporovăind despre școală și emisiuni TV de cultură generală. Amândurora le plăceau. Cui nu îi plac? Max își dorea și el să participe la una. Cora credea, totuși, că sunt măsluite și că trebuie să cunoști pe cineva anume ca să ai șansa unui câștig bunicel.

   Și-au cumpărat câte două gogoși. Max a putut mânca doar una. Pe cealaltă a pus-o în rucsac, pentru mai târziu.

   Toto zăbovind pe străzi, spre centru, mai aproape de casa lui Max decât și-ar fi imaginat Cora, au început să treacă pe lângă ei oameni care mai de care mai agitați. Unii dintre ei țineau pancarte cu mesaje ciudate și părea că se grăbesc să ajungă undeva.

   Până la urmă, Cora a recunoscut pe cineva și l-a abordat în stilul ei caracteristic.

   - Mark, ce naiba ce întâmplă aici?

   - Bună, Cora! E un protest, a răspuns însuflețit bărbatul.

   - Ce protest?

   - Împotriva băncilor.

   - Împotriva băncilor, zici?

   - Da, a confirmat el. Dar am văzut și oameni care protestau pentru altceva.

   - Îhî. Înțeleg.

   - Trebuie să plec. Te așteptăm și pe tine.

   Femeia l-a tras pe Max la marginea trotuarului, lângă clădiri, ca să nu le stea în cale oamenilor.

   - Trebuie să fii foarte bezmetic ca să te apuci să protestezi pentru ceva în Ajunul Crăciunului...

   - Toți oamenii ăștia sunt bezmetici? a întrebat Max, ațintindu-și privirea la oamenii care continuau să treacă pe lângă ei.

   - Nu. Ei protestează împotriva băncilor. E un motiv bun, chiar și pentru un protest în Ajunul Crăciunului.

   Max nu a înțeles ce voia să spună Cora. Nu a înțeles pentru că nu o cunoștea. Dacă ar fi cunoscut-o, ar fi știut că a refuzat ani la rând să introduca plata cu cardul în magazinul ei, pe motiv că în acele bucăți de plastic se țineau numere, nu bani. Iar ei îi plăceau banii, în timp ce numele îîi plăceau doar când erau tipărite pe bancnote.

   Fusese de acord, totuși, să își facă un card sau, mai bine zis, fusese forțată să își facă unul. Imediat cum intrau banii în cont, îi scotea pe toți. Însă ultima oară se întâmplase ceva care o supărase extrem de tare pe Cora.

   Și-a scăpat geanta pe jos, imediat după ce a ridicat banii din bancomat. Cardul a ieșit cu mișcări sacadate. Aparatul o bipăit de câteva ori. Numai că, după ce a terminat de strâns lucrurile împrăștiate pe jos, Cora n-a mai găsit cardul în fanta mașinăriei, acolo unde ar fi trebuit să fie. Nu. Pentru că, finx înainte ca ea să-l apuce, drăcia aceea blestemată l-a înghițit înapoi.

   În zadar a încercat să explice ce s-a întâmplat și cum. Domnișoara enervantă de la bancă i-a explicat la telefon că își va primi cardul abia după sărbători.

   Nu îi plăceau Corei cardurile. Nu îi plăceau absolut deloc. Dar a trebuit să recunoască faptul că o bucată de plastic care conține numere ce pot fi transformate în bani era cu mult mai bună decât nimic.

   Dacă acest episod nu ar fi avut loc, poate femeia și-ar fi înfrânat curiozitatea. Poate l-ar fi luat pe Max de mână și ar fi mers să se plimbe în altă parte. Dar în acele condiții s-a lăsat înfrântă de interes.

   - Hai să aruncăm o privire.

   Un protest putea fi ceva interesant. În special unul împotriva băncilor.

   - O să protestăm și noi?

   - Doar aruncăm o privire.

   Așa se face că, la un moment dat, în mijlocul unui protest care deja începea să fie despre multe altele în afară de bănci și cu siguranță nu despre Crăciun, căci de acolo pornise totul, s-a lovit de o fată sau, mai bine spus, a fost îmbrâncit în ea.

   Așa funcționează miracolele și norocul uneori. Dacă nu există o cale blândă pentru a face ceva, nu înseamnă că nu există o cale. Valabil numai în cazul, miracolelor, bineînțeles.

   Cei doi copii s-au adunat de pe jos. Erau pe punctul de a-și cere iertare - deși fiecare considera că celălalt era de vină, căci se aflase într-un loc nepotrivit - însă, în loc de scuze, au spus, la unison, altceva.

   - Nu tu din nou!

Un taximetrist, un șoarece și un

sistem de securitate ultra smart

      Dormise în timpul zborului. Avusese o săptămână plină de ședințe și întâlniri cu oameni scorțoși.

   Cândva, fusese și el un astfel de om. După ce a întâlnit-o pe Amanda, s-a întrebat de multe ori cum de nu îi ieșiseră colțurile acelea ascuțite ale firii prin piele. Nu găsise răspunsul.

   Amanda îl șlefuise, făcuse colțurile să dispară, pentru că așa funcționează dragostea.

   Șoferul lui Harry avea liber. Oricum el nu ar fi trebuit să se întoarcă atât de devreme în oraș, așa că a fost nevoit să ia un taxi de la aeroport.

   Avea doar o geantă de voiaj din piele întoarsă și o servietă cu el. Le-a aruncat pe amândouă alături, pe banchetă, și s-a așezat confortabil, spunându-i adresa șoferului.

   Îi plăceau drumurile cu mașina prin oraș în acea perioadă a anului. Îi aminteau de ziua în care Amanda i-a plătit o cafea, la un magazin din colțul străzii. De atunci, Harry nu mai ura traficul, nu cum îl ura înainte. Își amintea mereu că ar putea exista pe undeva, la marginea străzilor împânzite, doi oameni care se cunosc datorită aglomerației.

   După ce Amanda a murit, s-a hotărât să se mute definitiv în orașul în care ea crescuse, împreună cu Max și Nora.

   Însă în anul care se scursese de la acea decizie nu reușise să petreacă mai mult de câteva zile legate în oraș. Îi era la fel de străin ca în prima clipă. Nu reușise nici să petreacă prea mult timp împreună cu fiul său. Și, chiar dacă îi venea greu să recunoască, tot un fel de străin îi era și el.

   - Iar începe nebunia, a spus șoferul cu un accent greu de identificat, întrerupând lungul șir al gândurilor lui Harry.

   - Așa-i mereu, a răspuns fără chef.

   - Mă numsc Billy. Tu?

   Nu s-ar fi putut spune că Harry avea chef de discuții cu Billy, însă privirea pe care a zărit-o în oglinda retrovizoare, atunci când șoferul a aranjat-o, l-a făcut să fie mai îngăduitor.

   - Harry!

   - Încântat, omule! Și ce zici că faci pe aici? E clar că nu ești de-al locului.

   - Cu munca.

   Răspunsul a venit automat de parcă Billy ar fi apăsat un buton uitat, plin de praf. Harry încă nu considera acel oraș ca fiind acasă.

   - Am venit să-mi văd fiul, s-a corectat el.

   Însă nici acel răspuns n-a fost cel potrivit.

   Nu venise să-și vadă fiul. Nu ca într-o vizită. Venise să fie cu el, să înceapă de la zero o relație nouă tată-fiu. El și Max erau fire subțiri, în timp ce Amanda fusese noul care le ținea împreună. Rămași fără ea, trebuia să învețe să se descurce, să rămână împreună oricum.

   - Marfă! Pun pariu că vă distrați de minune. Eu am două fiice. Două pramatii. Le iubesc mai mult decât orice. Fac balet și pian și sunt incredibil de inteligente. Și de frumoase. Câteodată mă întreb ce am făcut să le merit. Dar parcă mi-ar plăcea, din când în când, să am pe cineva cu care să joc baschet în spatele blocului.

   Billy vorbea cu patos și înflăcărare. Se vedea de la depărtare cât de mult își iubea fetele după tremurul firav al vocii.

   Harry s-a întrebat când se jucase ultima oară cu Max. Nu își putea aminti. Probabil o făcuse la insistențele Amandei. Îi era dor de insistențele ei.

   L-a invidiat pe taximetris și l-a admirat. I-ar fi plăcut să fie un tată mai bun pentru Max. Se hotărâse să fie un tată mai bun. Numai că nu se întâmplă întotdeauna așa cum hotărâm noi.

   - Nu petrecem prea mult timp împreună, a recunoscut Harry cu jumătate de gură.

   - De ce?

   Era, într-adevăr, o întrebare bună.

   - Pentru că sunt mereu prins cu munca.

   - Cu ce te ocupi?

   O sprânceană stufoasă s-a ridicat scrutător în oglindă.

   - Finanțe.

   - Aha... Te joci cu banii oamenilor?

   - Mai mult îi administrez.

   - Același rahat, omule. Același rahat.

   Billy era unul dintre aceia care cred că lumea ar fi un loc mai bun dacă ne-am lăsa cu toții meseriile la ușa locurilor de muncă în fiecare după-amiază, după terminarea programului. Billy era unul dintre aceia care credeau că, dincolo de acele uși, suntem cu toții oameni, că suntem egali și că ar trebui să ne comportăm ca atare.

   Costumul scump, frizura impecabilă și servieta de lux ale lui Harry nu îl impresionau nici cât negru sub unghie. Erau amândoi oameni.

    - Te-ai gândit vreodată să te apuci de taximetrie?

   - Nu tocmai.

   - Uber?

   Cum trăsăturile lui Harry trădau proasta dispoziție, Billy a lăsat baltă întrebările. Nu și lecțiile. Doamne, cât îi mai plăceau lecțiile.

   - Nu știi ce pierzi, omule. În taxi înțelegi viața, crede-mă. Numai în taxi. Am dus luna trecută o femeie să-și revendice premiul la loterie. N-ai idee cât de fericită era. M-am bucurat atât de mult pentru ea. Dar știi de ce? Pentru că o dusesem la tribunal, cu o săptămână în urmă. Se judeca pentru copii cu fostul soț. Nici măcar nu mai spera că va primi custodia, spera doar că va primi ceva mai multe weekenduri în care să stea cu ei. Locuia în chirie, lucra pe un salariu de nimic și, pe deasupra, soțul îi mai punea în cârcă acuzații grele, infidelitate și altele care nu se întâmplaseră, dar în cazuri din astea e suficient să îi faci o părere proastă judecătorului și ești distrus. Crede-mă. Era hotărâtă să folosească banii ca să își recapete copiii. Ăla câștig, domnule. Ăla câștig. Altădată, am dus acasă un bătrân. Se întorcea de la cimitir. L-am întrebat cine murise și mi-a răspuns senin, aproape vesel că „nimeni”. De ce s-ar duce cineva la cimitir dacă nu a murit nimeni, m-am întrebat atunci, iar bătrânul mi-a spus de parcă mi-ar fi citit gândurile: „Am nevoie să mi se amintească ce fragilă e viața. Cu toții avem”. Îți dai seama. Te-ai fi gândit la așa ceva?

   Harry încerca să asculte cu atenție poveștile taximetristului, însă începuse să se cam plictisească.

   - Zilele trecute am dus o jurnalistă la muncă. Era foarte supărată pe șeful ei. Spunea că îi ceruse să scrie articole ridicole despre cât de scumpe sunt pijamalele vedetelor sau ce rețetă de turtă dulce ți se potrivește în funcție de zodie. „Atât de jos a ajuns presa în ziua de azi?” m-a întrebat. Și știi ce i-am spus? „Presa e taxiul tău, domnișoară. Te duce până unde ești tu dispusă să îl conduci”. Am dat-o pe spate. Crede-mă. A coborât din mașină mulțumindu-mi. Ar fi trebuit să vezi cum îi străluceau ochii, omule. Mă simțeam de parcă aș fi câștigat la loto. Și știi care e cea mai mișto parte? Că așa mă simt în fiecare zi.

   Harry a cântărit bine cuvintele șoferului. Nu erau cele mai sofisticate, însă aveau cu siguranță un sâmbure de adevăr.

   Nu simțise niciodată că ar fi câștigat la loto făcându-și pur și simplu meseria. Dimpotrivă. Se simțea stors de energie, tras de mâini și de picioare în direcții diferite. L-a invidiat pentru a doua oară într-un timp foarte scurt pe taximetrist.

   - Te-am plictisit, așa-i?

   Înainte ca Harry să poată găsi un răspuns care să fie sincer, dar nu supărător, Billy i-a luat-o înainte.

   - E OK. Oricum am ajuns. Nu știam că e deschis și în Ajun.

   Au privit amândoi prin geamurile mașinii spre clădirea care găzduia sucursala băncii.

   - Majoritatea sunt închise. Păstrăm câteva deschise pentru probleme de ultim moment.

   - Ce probleme de ultim moment să ai la bancă, omule? În Ajunul Crăciunului.

   - Mereu se găsesc câteva.

   - Dacă zici tu. Vrei să te aștept?

   - Da. Nu durează decât câteva minute.

   S-a dat jos din mașină, lăsând geanta de voiaj pe banchetă. A luat cu el doar servieta și telefonul.

   Înainte să intre în bancă, a aruncat o privire la noul sistem de închidere. Fusese ideea lui să le implementeze peste tot. Făceau parte dintr-un sistem de securitate pilot, care voia să revoluționeze piața actuală. Ceva ultra smart. Apoi a aruncat o privire la cei trei oameni din sala de așteptare. I-ar fi plăcut să-l cheme pe Billy, să-i demonstreze că pot apărea probleme de ultim moment până și în Ajunul Crăciunului.

   Un al patrulea client stătea deja pe scaunul din fața funcționarei.

   Harry nu avea prea multe de făcut acolo. Ce voia el să facă ar fi durat, așa cum îi spusese și lui Billy, doar câteva minute. Însă trebuie să fii puțin țicnit să crezi că te poți pune în calea miracolelor și a dorințelor unor copii. Chiar și atunci când nu ai habar de existența lor.

   S-a îndreptat spre funcționară cu pași apăsați. I-a citit numele de pe ecuson și i s-a adresat, extrem de sigur pe sine.

   - Bună, Viollet! Ai putea, te rog, să...

   Când tânăra femeie a ridicat privirea din monitorul la care se holba cu atenție, cuvintele lui Harry s-au blocat în gât. O rază de lumină a făcut ochii femeii să strălucească într-un asemenea hal, încât au părut violeți, justificându-i numele.

   - Ați putea, vă rog, să vă așteptați rândul? Mai sunt și alți clienți care așteaptă.

   - Dar...

   Viollet a ridicat din sprâncene, provocându-l.

   Harry nu mai era capabil să răspundă la provocări, așa că s-a întors, resemnat, spre scaunele din holul de așteptare. A privit-o zâmbindu-i detașat bărbatului din fața ei și nu a putut să nu se gândească la cât de frumoasă i se părea. Buclele blonde, machiajul discret și ochii aceia...

   Pe scaunele de alături se mai afla un cuplu de vârstă mijlocie, deloc interesanți, și o doamnă ciudată, mult prea interesantă pentru gusturile lui Harry. 

   Purta o pălărie roșie cu boruri largi și o rochie roz croșetată, lungă până la glezne. Pe deasupra rochiei aruncase o vestă de aceeași culoare cu pălăria și un colier lung, ca un lanț. Rotunjimile femeii evidențiau și ele ținuta îndrăzneață. În mâni frământa un breloc maro din blăniță.

   La câteva străzi distanță de acea sucursală a băncii, nici prea multe, dar nici puține, se ținea un protest. Deviza protestului fusese una simplă și clară, pentru că pornise de la un copil. Copiilor nu le plac devizele complicate.

   „Închideți băncile!

   Crăciunul are prioritate!”

   Nimic mai simplu.

   Totuși, la doar câteva ore de la începere, protestul nu mai era despre Crăciun. Nu mai era nici măcar despre bănci. Se transformase într-un protest despre... orice.

   Unii protestau împotriva băncilor, alții protestau împotriva încălzirii globale. Unii cereau statului salarii mai mari, alții doreau egalitate, de orice fel. Câțiva oameni protestau împotriva anumitor religii, iar alții protestau împoriva acelor oameni. Erau chiar și vreo două persoane care protestau pentru drepturile gândacilor de Colorado. Care drepturi? Nu se specifica.

   Deși, cum spuneam, protestul nu mai era doar despre bănci sau despre Crăciun, atunci când cineva a răspândit zvonul că acea bancă ar fi în întregime goală și le-a sugerat protestatarilor să își încerce norocul la sucursala aflată nu foarte departe de acolo, cu toții au îmbrățișat ideea cu entuziasm.

   Au pornit fără să stea pe gânduri, scandând și agitând deasupra capetelor pancartele improvizate din cartoane și cutii. Și pânze de pictură.

   La sucursala băncii, în timp ce Harry o privea pe Viollet zâmbindu-i clientului care-și lua rămas bun mulțumit, un breloc de blăniță, care nu era de fapt breloc, ci șoarece de companie, s-a cățărat pe umărul stăpânei sale, iar de acolo și-a croit drum spre cotloane neumblate și ferite privirii.

   Răbdarea lui Harry începea să ajungă la capăt. Își dorea cu ardoare să termine odată treaca pe acea zi.

   Avea de verificat niște tranzacții, de scos documente și de semnat vreo două sau trei aprobări. Nimic ce nu putea suferi amânare, dar așa era Harry, îi plăcea să știe că a lăsat totul în ordine sau, mai bine spus, îi plăcea să tragă de timp atunci când trebuia să meargă acasă și să facă ceva ce nu prea făcuse decât cu jumătate de normă. Să fie părinte.

   Știa, însă, că nu poate amâna la nesfârșit și chiar începea să-și dorească să petreacă mai mult timp cu Max. Parcă i-ar fi plăcut să joace împreună baschet sau hochei sau orice ar fi vrut băiatul să joace.

   A bătut din picior nerăbdător. Cuplul de vizavi tocmai se pregătea să ia loc pe cele două scaune din fața biroului lui Viollet, când Harry a sărit ca ars de pe scaun și a ajuns lângă ei din doar câțiva pași.

   - Durează numai câteva minute, s-a scuzat el.

   Cei doi au făcut schimb de priviri, nedumeriți, neștiind dacă să-i cedeze locul sau să se revolte.

   - Viollet, am nevoie să accesezi...

   - Vă rog să vă așteptați rândul, s-a răstit femeia de parcă i-ar fi stat în față un copil enervant și răsfățat.

   - Uite, nu cred că știi cine sunt, dar...

   - Domnule, nu contează cine sunteți. Vă așteptați rândul sau puteți reveni într-o altă zi. Cu toții ne grăbim.

   Cei doi soți au aprobat frenetic, cu mișcări energice ale capetelor.

   - Cu ce vă pot ajuta? i-a întrebat Viollet zâmbitoare, deși o cam oboseau toate zâmbetele acelea forțate.

   - Am dori un credit, știți, pentru o locuință.

   Cei doi vorbeau la unison, de parcă și-ar fi exersat replicile de o sută de ori înainte.

   - În Ajunul Crăciunului? a intervenit Harry mirat.

   - E vreo problemă?

   - Nu e nicio problemă, i-a asigurat Viollet pe amândoi. Domnul va pleca imediat.

   - Nu. Sunt curios. De ce vor un credit tocmai în Ajunul Crăciunului?

   - Pentru noroc.

   De această dată soțul preluase frâiele conversației. Nu exersaseră o astfel de întrerupere acasă.

   - Pentru noroc?

   - Da. Am fi venit mâine, dar de Crăciun e închis.

   O spunea ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru, iar pentru Harry, expert în a împărți lucrurile în firești și nefirești, nu era deloc firesc.

   - E absurd, a protestat el.

   Oricât de multă dreptate ar fi crezut Viollet că are, trebuia să fie mereu de partea clienților ei. În principal a acelora care își așteaptă rândul.

   - Vă rog să vă așteptați rândul.

   - Habar nu ai cine sunt.

   - Nu-mi pasă!

   Vocea i-a urcat mai mult decât plănuise. Dar chiar fusese o zi grea și al naibii de ciudată. Toți clienții veniseră cu cereri absurde. Probabil dacă cineva ar fi cerut credit pentru a-și cumpăra un unicorn nu ar fi fost deloc surprinsă.

   Harry s-a enervat, nu doar pentru că Viollet refuza să-l asculte. Erau și alte motive care se adunau.

   Îl înfuria viața, căci i-o luase pe Amanda și îl obligase să se descurce singur, să facă să funcționeze o familie căreia i se amputase un membru, unul foarte important. Îl înfuriau lașitatea cu care fugea de responsabilitățile părintești, momentele semnificative din viața fiului său pe care simțea că le ratase, taximetriștii încăpățânați cărora le place să dea lecții de viață, taximetriștii care dau lecții bune de viață. Îl înfuriau cuplurile care veneau să ceară credite în Ajunul Crăciunului pentru că „aduce noroc”.

   Harry s-a înfuriat din multe motive.

   Un Harry mai vechi ar fi ținut morțiș să spună cine e, să afle cu toții, ar fi amenințat-ope Viollet că o concediază sau că o distruge.

   Acest Harry și-a strâns pumnii fără a spune ceva. S-a întors pe călcâie și s-a îndreptat cu înverșunare spre ieșire.

   Într-o zi obișnuită, ar fi ieșit, s-ar fi urcat în taxiul condus de Billy și ar fi mers acasă, unde ar fi aflat că fiul său a dispărut. Dar Ajunul Crăciunului nu e o zi obișnuită. E o zi în care se întâmplă, adesea, miracole.

   Se știe despre șoareci că le place să ronțăie. Nu contează ce. Orice.  De la floricele de porumb căzute sub pat până la plinte. Și se știe despre șoareci că cel mai mult le place să ronțăie cabluri. Cu cât sunt mai importante, cu atât sunt mai apetisante. Iar șoricelul pe care Harry l-a confundat cu un breloc nu făcea excepție de la această regulă.

   Se strecurase neobservat până la ușă și, cât durase întreaga scenă dintre cei patru oameni, ronțăise cu simț de răspundere un cablu important, suficient de important cât să provoace un scurtcircuit în interiorul sistemului de închidere ulta smart al lui Harry.

   Cum știuse cât de important e acel cablu? E un secret șoricesc păstrat cu sfințenie. Probabil șoarecii simt miros de belele. Și probabil că belele au un miros foarte apetisant.

   Înainte ca Harry să ajungă la ușă, întregul sistem de securitate se blocase.

   În zadar a încercat el să o deschidă. În zadar și-a trecut cartela de acces prin dreptul ei. Și în zadar a încercat să o deblocheze din aplicație. Telefonul a rămas fără baterie înainte ca aplicația să se deschidă.

   - Ce s-a întâmplat?

   Viollet își lungise gâtul în spatele biroului.

   - Suntem blocați aici, a concluzionat Harry.

   - Poftim?

   Nefiind o zi obișnuită, s-a mai întâmplat ceva. S-a întâmplat ca șoricelul să găsească alt cablu important, unul de la tabloul electric.

   Cât Viollet și Harry erau ocupați să se certe, șoricelul a ros nestingherit acel cablu, până când întreaga clădire a fost cufundată în întuneric. Toate becurile și neoanele s-au stins deodată. Lumina care pătrundea de afară prin ferestre, deja devenise anemică.

   Simțind miros de pericol, unul puternic și deloc apetisant, șoricelul s-a grăbit spre stăpâna lui și s-a așezat, aparent nevinovat, în palmele sale.

   - Minunat, a ofta Viollet. Acum ce facem?

   - Nu știu... a recunoscut Harry.

   - Și cu creditul nostru cum rămâne? au întrebat la unison cei doi soți.

O jurnalistă care își dorește

să aibă ceva de spus

      - Nu tu din nou!

   L-a recunoscut imediat pe băiat. Avea aceiași cârlionți castanii și obrajii la fel de roșii, dar ceva se schimbase totuși la el, părea mai puțin enervat decât la prima lor întâlnire.

   S-au privit nedumeriți câteva clipe, încercând să înțeleagă ce farsă li se joacă și, cum n-au înțeles cine știe ce, s-au pus pe râs amândoi.

   - Îmi pare rău! a strigat băiatul când hohotele au încetat.

   Vocile oamenilor din jur continuau să crească, atât ca număr, cât și ca intensitate.

   - Și mie.

   - Nu. Îmi pare rău pentru scrisoare. A fost nepoliticos să o rup.

   - A fost rău, nu nepoliticos.

   - Așa e.

   Max și-a coborât ochii spre vârfurile pantofilor, rușinat. Nu îi plăcea să se gândească la el însuși ca la un copil rău.

   - E OK. Te iert!

   - Serios?

   - A privit-o cu neîncredere, neștiind dacă vorbește serios sau e pe cale să pice în vreo capcană.

   - N-a fost mare lucru.

   - Ai plâns...

   - De unde știi?

   - Te-am văzut...

   - Oh...

   Delilah era de părere că plânsul e ceva intim, ca mersul la baie sau mâncatul înghețatei din congelator pe furiș. A deranjat-o ideea că cineva care nu mai era un necunoscut a văzut-o plângând pentru o scrisoare.

   Avea 10 ani. Când ai 10 ani, începi să simți că ceilalți au pretenții de la tine, inclusiv pretenția să nu mai plângi din orice.

   Din fericire pentru ea, Max nu avea astfel de pretenții. Și el mai plângea din când în când.

   - Îmi pare rău și pentru asta!

   - Te iert. Pe cuvânt! Mi-a trecut.

   - Ești sigură?

   - De ce nu aș fi?

   - Adulții nu iartă atât de ușor.

   Max își văzuse părinții de mai multe ori certându-se. Îi văzuse supărați unul pe altul. Chiar dacă se iubeau fără margini.

   - Noi nu suntem adulți, i-a reamintit Delilah.

   Și câtă dreptate avea.

   Copiii iartă mai ușor. Uită mai ușor. Găsesc întotdeauna un sâmburere de înțelegere în inimile lor.

   - Pace?

   Era felul ei de a pune capăt unei dispute care acum i se părea inutilă.

   - Pace!

   - Numele meu e Delilah, apropo.

   - Max. Încântat.

   Și-au strâns mâinile reci și au zâmbit. Ștergeau cu buretele prima lor întâlnire. O luau de la zero cu sufltele liniștite după ce își iertaseră păcatele. Sau, mai bine spus, după ce Delilah le iertase.

   - Max ca în Maximus Prime?

   - Max ca în Maximilian.

   - Oh... E bine și așa.

   - Știi cine e Maximus Prime?

   - Normal că știu. Cine nu știe?

   - Păi... Cam toate fetele.

   - Eu știu.

   Delilah nu era ca toate fetele. Îi plăceau filmele cu autoboți, cărțile groase, poveștile adulților și să înceapă colecții noi. De orice fel. Colecționa tot felul de lucruri care îi picau în mână. Dacă avea mai mult de 6 creioane, colecționa creioane. Dacă găsea pe jos câteva pietricele de culori interesante, colecționa pietre. Avea acasă o colecție impresionantă de colecții.

   Cât Max și Delilah începuseră să se cunoască, mulțimea din jur s-a transformat într-o masă mișcătoare, alimentată de o dorință mai mult sau mai puțin comună, aceea de a protesta.

   Cora se depărtase, scăpându-l din ochi pe Max. Delilah se debarasase în sfârșit de primul său adept. Rămăseseră singuri într-o mare de oameni. Dacă nu ar fi fost palpitant, ar fi fost înspăimântător. Însă mai erau doar câteva ore până la Crăciun. Nu se întâmplă nimic rău înainte de Crăciun. Nu în povestea asta.

   Străzile s-au blocat și s-au deblocat una după alta cât cei peste o mie de oameni traversau pe orice culoare a semaforului. Strigătele lor și claxoanele mașinilor se amestecau într-un scandal greu de suportat.

   Copiii s-au lăsat purtați de val. Pentru fiecare dintre ei era primul protest. Nu uiți niciodată primul protest, în special atunci când tu ești cel care l-a iscat. În special când îți va schimba viața pentru totdeauna.

   - Ce se întâmplă? a întrebat Max mult mai târziu decât ar fi întrebat oricine altcineva.

   - Protestăm.

   - Pentru ce?

   - Păi... Împotriva băncilor și a încălzirii globale. Pentru zile libere în Ajun, salarii mai mari, drepturile gândacilor de Colorado și cred că cineva protestează pentru recunoașterea existenței dragonilor. Chestii din astea.

   - Sună interesant.

   - Nici n-ai idee.

   - De ce protestează împotriva băncilor?

   - Ca să le ofere angajaților zile libere de sărbători. Începând de azi.

   - Oh... Înțeleg.

   - Mama lucrează la bancă, l-a lămurit Delilah. Azi trebuia să facem prăjituri, să cântăm colinde, să ne uităm la filme tematice și să așteptăm zăpada, dar a mers la muncă.

   - Tata deține o bancă. Azi trebuia să vină acasă. Dar și-a anulat venirea.

   - Serios? Le-a dat liber angajaților?

   - Nu știu, a recunoscut Max, puțin rușinat.

   Protestatarii au ajuns repede în noul loc de desfășurare. Sentimentul că faci ceva important e un bun combustibil. Iar la acel protest cu toții simțeau că fac ceva important.

   - Aici lucrează mama!

   De această dată, Delilah nu s-a mai temut că Viollet ar fi putut să o vadă, știa că e imposibil să o remarce printre atâția oameni. Dimpotrivă, a fost entuziasmată - șansele ca mama ei să primească ziua liberă creșteau.

   Max a privit clădirea de sus până jos, apoi s-a dar un pas mai în spate. I s-a îngreunat respirația văzând sigla băncii.

   - Tata deține banca asta...

   Vocea îi era stinsă. O fi având el 9 ani, dar nu îi era deloc greu să își dea seama că tatăl său avea să se înfurie și să se supere.

   A simțit panica urcând și crescând în interiorul său. Apoi un alt sentiment, ceva mai plăcut și-a făcut loc. Ușurarea. Într-un fel, Max s-a simțit ușurat, dându-și seama că împărțea aceeași dorință pe care o împărțeau și cei din jurul său. Ura banca. Ura toate băncile tatălui său, până la ultima. Îi condamnaseră la singurătate pe amândoi. Unul era nevoit să rămână acasă, celălalt era nevoit să plece, să trăiască pe drumuri, cu viața îngrămădită într-un bagaj.

   - Deci tatăl tău nu le-a dat angajaților săi liber azi.

   - Așa se pare...

   Umerii lui Max au coborât. Zâmbetul i s-a topit într-o grimasă dezolantă.

   Fetei nu i-au scăpat aceste aspecte. S-a simțit vinovată pentru tristețea vizibilă a băiatului, mai ales că, odată cu fiecare minut scurs, își dădea seama că protestul său se transformă într-o pierdere de vreme. Încă puțin și mama ei oricum ar fi terminat programul pe acea zi.

   - Îmi pare rău...

   - De ce?

   - Eu am început acest protest....

   - Serios?

   - Da. Dar nu m-am așteptat să se adune atâția oameni.

   - Nu-ți face griji. E un protest foarte reușit.

   - Crezi?

   - Sunt sigur!

   Grimasa tristă a lui Max s-a transformat din nou într-un zâmbet și, pentru a-i demonstra noii sale prietene că nu e deloc supărat, a inspirat adânc și a strigat cât l-au ținut plămânii.

   - Închideți băncile!

   Delilah a zâmbit și ea, apoi a strigat, la fel de tare, cealaltă jumătate a sloganului.

   - Crăciunul are prioritate!

   În mijlocul mulțimii, un bărbat pe nume George, cuprins la maximum de frenezie, întâlnea o jurnalistă tânără, pe nume Adele.

   George era bărbatul care, în dimineața acelei zile, dorise să i se instaleze internet banking pe telefon. Era același bărbat care întâlnise pe stradă o fată hotărâtă să protesteze împotriva băncilor. Era același bărbat din cauza căruia scăpase totul de sub control.

   Adele era aceeași jurnalistă căreia un taximetris îi schimbase percepția asupra vieții și asupra carierei.

   „Presa e taxiul tău, domnișoară. Te duce până unde ești tu dispusă să îl conduci”, îi spusese.

   Iar ea s-a gândit continuu la acele cuvinte întreaga zi, apoi întreaga noapte. În dimineața următoare a refuzat să mai scrie despre scandalurile din lumea mondenă și eternele divorțuri dintre celebrități. Se săturase să tot coboare cu taxiul ei. Voia să meargă în sus, să simtă că schimbă ceva prin munca sa, că lasă ceva în urmă.

   Așa că și-a dat demisia, după ce a fost amenințată că va fi concediată, din cauza limbajului nu tocmai onorabil pe care îl folosise. Șefii au prostul obicei de a reacționa urât atunci când sunt numiți porci nespălați, însetați de click-uri și vizualizări.

   Adele l-a identificat imediat pe George ca fiind un potențial lider. L-a abordat fără ocolușuri.

   Se hotărâse să fie un jurnalist independent, să posteze pe blogul său știri reale, importante și de impact. Se hotărâse să incerce alt drum. Știa că urcușul va fi greu, însă era motivată să încerce.

   Mai erau și alți jurnaliști prin jur, însă avea de gând să le-o ia înainte, să înhațe știrea de la rădăcini și să ofere publicului său exclusivitate.

   - Bună ziua! Sunt Adele Diaz de la „Știri pe bune”. Ați putea să-mi spuneți, vă rog, care este de fapt scopul acestui protest?

   - Nu e evident?

   Poate pentru George era, el trăise întregul protest pe propria piele, știa de unde începuse totul. Pentru cineva ca Adele, abia ajunsă la fața locului, multitudinea de sloganuri, pancarte și oameni care mai de care mai diferiți erau derutante.

   Își ținea strâns carnețelul și pixul între degete, gata să noteze orice ar fi părut important.

   - Protestăm împotriva băncilor, domnișoară.

   Un grup format din cinci oameni care țineau un banner cu „Salvați urșii polari!” a trecut prin fața lor, făcând convingerea lui George să pălească.

   - Dar de ce? a continuat Adele.

   - Vor să ne omoare.

   - Vor să vă omoare?

   - Nu doar pe mine. Pe toți.

   - De ce?

   - Ca să ne ia banii. De ce crezi?
   Oricât sens ar fi avut argumentul în mintea bărbatului, în mintea Adelei nu stătea prea bine în picioare.

   - Bine... Și cum fac asta?

   - Prin internet banking.

   Conversația lua, din punctul ei de vedere, o întorsătură din ce în ce mai ciudată.

   George s-a prins imediat că are de-a face cu o fetișcană neinițiată în teoriile conspirației și planurile de control al maselor, așa că a simțit nevoie să-i ofere o lămurire.

   - Ne oferă gratis internet banking, ca să ne putem urmări banii. Dar îți trebuie o aplicație. Și pentru aplicație, îți trebuie unul dintre telefoanele alea care iradiază. De la radiații faci cancer. Iar de cancer se moare.

   Adele nu s-a putut abține, a izbucnit în râs, părând foarte, foarte lipsită de profesionalism. George i-a aruncat o căutătură încruntată.

   - Îmi cer mii de scuze! Mai puteți răspunde la câteva întrebări?

   - De ce n-o întrebi pe fată?

   - Care fată?

   - Fata care a pornit protestul.

   - Ămm... Îmi puteți spune unde o găsesc?

   George și-a rotit privirea prin mulțime. Undeva în dreapta lui, a zărit-o pe Delilah.

   - Uite-o acolo!

   S-a îndepărtat fără a mai aștepta mulțumiri de la Adele. Se săturase de oameni ca ea, orbi și spălați pe creier.

   Așa se face că Delilah și Max au întâlnit-o pe Adele, o femeie drăguță, cu părul care îi curgea în valuri negre pe umeri și ochi căprui, pătrunzători.

   - Bună! Nu sunteți cam mici pentru proteste?

   Copiii s-au privit cu subînțeles. Delilah s-a gândit că femeia asta nu se pricepea deloc să inițieze o conversație decentă.

   - Scuza ta care e?

   - Îmi fac și eu treaba.

   - Care e treaba ta?

   - Sunt jurnalistă. Adele Diaz de la ”Știri pe bune”.

   Le-a întins mâna, iar ei au salutat-o pe rând pentru că așa era politicos, nu pentru că le făcea plăcere. După ce începi o conversație cu „nu sunteți cam mici pentru” e greu să o mai dregi apoi și să recâștigi încrederea interlocutorilor.

   - Ați vrea să răspundeți la câteva întrebări?

   S-au privit scurt și au confirmat la unison, cu mișcări nehotărâte ale bărbiilor.

   - OK. În primul rând, cum vă numiți.

   - Delilah.

   - Max.

   - Îmi pare bine! Acum... Mi-a șoptit o pasăre că unul dintre voi a pus la cale acest protest. E adevărat?

   Copiii și-au dat ochii peste cap în sinea lor. Adele era încă unul dintre acei adulți care habar nu au cum să vorbească sau să se poarte cu copiii. Aveau 9 și 10 ani, nu 5. Faza cu „mi-a șoptit o păsărică” era expirată de mult.

   - Eu l-am organizat.

   - Serios? Asta da realizare pentru vârsta ta.

   Delilah s-a prefăcut că nu a observat acel comentariu despre vârstă. Era mai ușor să îl ignore.

   - Cum ți-a venit ideea?

   - Am văzut un protest la TV.

   - Wow! Și te-ai gândit că ai putea organiza și tu unul?

   - De ce nu?

   Max începea să se simtă lăsat pe dinafară. Se gândea că are doar 3 opțiuni. Să meargă acasă, ceea ce încă era exclus. Să plece singur de acolo, iar singurătatea nu prea îi făcea cu ochiul. Sau să rămână.

   Decizia nu a fost deloc grea. În plus, Delilah era o companie plăcută. Îi plăceau filmele cu autoboți și părea genul de om cu care vrei să formezi o alianță.

   Delilah se sințea inconfortabil. În primul rând, pentru că Adele o tot dădea înainte cu vârsta ei fragedă. De parcă ai nevoie de 100 de ani ca să faci ceva important. În al doilea rând, se simțea inconfortabil din cauza protestului în sine. Nu mai era ce vrusese ea să fie, un protest despre Crăciun. Se transformase în ceva pestriț ș obositor, iar vina atârna toată pe umerii ei firavi. Și nu în ultimul rând, Delilah se simțea inconfortabil pentru că se scurseseră ore întregi de la începerea protestului, fără vreun rezultat, iar mama ei urma să își încheie munca pe acea zi oricum.

   Se gândea serios să lase totul baltă, să meargă acasă și să pregătească ciocolată caldă. Înghețase toată.

   - E neobișnuit ca cineva atât de tânăr să se gândească serios la o mișcare împotriva pieței financiare.

   - Dar nu este...

   - Te-ai gândit că va căpăta o asemenea amploare?

   - Nu, a recunoscut afata, obosind să mai încerce să îi explice de unde pornise de fapt întreaga „mișcare”.

   Adele nota cu repeziciune în carnet. Scrisul grăbit și neîngrijit se lăbărța pe foi, iar articolul prindea contur. Era șansa ei să arate lumii ce înseamnă de fapt să faci jurnalism. Ar fi putut scoate o știre senzațională cu puțin noroc și multă iscusință.

   - Deci care este dorința ta?

   Delilah s-a gândit automat la dorința de Crăciun și la fericirea lui Viollet.

   - I-am scris Moșului o scrisoare în care...

   - Nu drăguță. Lasă-l pe Moș Crăciun. Ce ai vrut să obții cu protestul?

   O zi liberă pentru mama ei. Atât vrusese. S-a gândit totuși câteva clipe la răspuns.

   Adele și-a ridicat privirea din notițe, căutând în ochii fetei acea știre impresionantă pe care o merita.

   - Mi-am dorit să fiu ascultată, a spus fata, oftând.

   E un răspuns banal, așa ar fi tentați unii să creadă.

   Nu și pentru Adele, care își dorise toată viața să fie ascultată, să aibă ceva de spus, să ajungă, prin cuvintele ei, la ceilalți. Ceva s-a mișcat în sufletul său, de parcă Delilah a apăsat un buton și ar fi pus în mișcare un mecanism alimentat de toate acele dorințe mai vechi care rămăseseră neîmplinite, căci această poveste nu este doar despre miracole, este și despre dorințe.

   I-a venit o idee, una nebunească, pe care, într-o altă zi, nu ar fi îndrăznit să o lase să se manifeste.

   Totuși, dacă o fetiță putea pune la cale un protest de o asemenea amploare, putea îndrăzni și Adele să spere că ideea sa, oricât de nebunească ar fi fost, nu era lipsită de sens.

   - Ai fi de acord să apari la știri? a întrebat, debordând de entuziasm.

   - Sigur! a răspuns Delilah la fel de entuziasmată.

   Normal că își dorea să apară la știri. Era șansa ei să fie ascultată. Era șansa ei să obțină acea zi liberă pentru Viollet sau ce mai rămăsese din ea. Adică aproximativ o oră.

   - Haide!

   Adele a prins-o de mână și a tras-o după ea prin mulțime.

   Delilah l-a prins pe Max cu cealaltă mână. Pentru că ei formau o alinată și pentru că, atunci când lucrurile încep să meargă prost, e mai ușor să treci peste obstacole dacă ai lângă tine pe cineva cu care să te identifici.

   În acea mulțime de oameni care se agitau în fața sucursalei băncii și priveau acuzator la întunericul din interior, aștepta un taxi.

   Șoferului cu sprâncene stufoase și perciuni ciufuliți nu îi păsa cât trebuie să aștepte atâta timp cât era plăctit pentru așteptarea sa. A privit bănuitor roiul energic de pancarte care erau scuturate împrejur, a ascultat zumzetul mulțimii și s-a întors nepăsător la serialul său, până când a auzit o bătaie puternică în geam.

   - Deschide odată! s-a răstit femeia la el.

   O cunoștea. Era jurnalista pe care o impresionase cu sfaturile sale de viață. Zâmbetul îi dispăruse de pe față, fiind înlocuit de o grimasă nerăbdătoare.

   Billy a lăsat geamul și i-a oferit jurnalistei cea mai profesională figură a sa.

   - Care-i treaba.

   - Am nevoie să ne duci la sediul SS News.

   - Nu pot. Îmi pare rău! Aștept pe cineva.

   - N-ai de ales.

   - Bineînțeles că am. Scrie și pe înștiințarea asta.

   I-a indicat o foaie de hârtie plastifiată prinsă de bordul mașinii.

   - Scrie clar că „Această unitate își rezervă dreptul de a-și selecta clienții”.

   Adele și-a dat ochii peste cap, nu doar în sinea ei, a oftat și, cânt Bille era ocupat să aranjeze mai bine înștiințarea pe bord, a deschis portiera din spate, împingându-i pe copii înăuntru.

   - Ce crezi că faci?

   - N-o să ratez știrea asta din cauza ta.

   A înconjurat mașina, s-a aruncat pe scaunul din dreapta și a trântit cu putere portiera.

   - Sediul SS News.

   - Dar am un client care crede că-l aștept.

   - Nu-mi pasă. Acum pornește odată sau dă-te jos!

   Billy și-a înghițit celelalte proteste, inclusiv lecțiile de viață, a băgat mașina în viteză și abia a pornit de pe loc, apăsând cu înverșunare claxonul. Mulțimea adunată refuza să se dea la o parte din stradă.

   Pe bancheta din spate, Delilah încerca să întrevadă ceva dincolo de întunericul din bancă, așa că o doborât geanta de voiaj înainte ca Max să o recunoască, în încercarea ei de a se lipi mai bine de geam. Mama ei era pe undeva pe acolo, ajutându-i pe alții.

   Fata nu înțelegea de ce toate luminile erau stinse și spera din suflet ca Viollet să nu fi plecat mai devreme acasă. S-ar fi îngrijorat la culme sau, mai rău, s-ar fi întristat.

   Pe măsură ce mașina înainta prin mulțime, iar banca era lăsată în spate, Delilah se concentra pe două lucruri: agitația din jur, de care era în secret mândră, chiar dacă nu ieșise așa cum plănuise, și strângerea caldă a mâinii lui Max. Îi plăcea să-l aibă lângă ea, îi dădea senzația de stabilitate.

   - Omule, vine tot orașul aici, a mormăit Billy, uimit.

   Într-adevăr, se dusese vestea protestului imediat. Așa se întâmplă când ai la îndemână grupuri de Facebook și WhatsApp - veștile se răspândesc.

   În plus, nimeni nu prea simțea spiritul sărbătorilor în absența zăpezii, așa că un protest era o bună cale de a ieși din rutina ultimelor zile.

   Delilah s-a întors spre Max, iar băiatul i-a zâmbit.

   - Vei fi vedetă.

   - Vom fi, l-a corectat ea, strângându-i mâna mai tare în a sa.

   Când ai 9 și 10 ani, să fii vedetă e mare lucru. Le-a plăcut gândul. Le-a plăcut să creadă că aveau ceva de spus și că vor fi ascultați.

   De fapt, despre asta ar trebui să fie celebritatea, despre a avea ceva de spus, ceva important.

   Emoțiile creșteau ca aluatul de cozonac în sufletul ei, pe măsură ce taxiul prindea viteză, îndepărtându-se de protest.

   Mai avea, oare, vreun rost? Mai putea ea să schimbe ceva?

A dispărut un copil

      Nora nu-și mai încăpea în piele de griji.

   Max plecase la joacă de câteva ore. Își uitase telefonul pe birou, lucru ciudat pentru el, atât de ciudat încât Nora a trecut cu vedea biletul lăsat de băiat, bilet care oricum nu i-ar fi oferit prea multe informații.

   Copilul stătea lipit de ecran de parcă viața lui ar fi depins de timpul petrecut în online.

   Nora înțelegea nevoia lui de a păstra legătura cu vechii prieteni, de a fi mereu prezent când ei trimiteau vreun mesaj, oricât de banal și neînsemnat. Chiar înțelegea, deși e greu de crezut pentru cineva la vârsta ei, dar tot avea impresia că îi face rău, că îl împiedică să-și facă prieteni noi, să trăiască viața la momentul prezent.

   Nu putea să-l condamne, totuși.

   Nora credea că lui Max i-ar fi prins bine să se ancoreze mai bine în prezent, să renunțe la telefonul acela blestemat și să-și facă prieteni noi.

   Doar că, atunci când i-a găsit telefonul pe birou, a cuprins-o neliniștea. Or fi telefoanele o pierdere de vreme, dar te ajută să îi găsești mai ușor pe cei pe care îi iubești.

   Și mai era un aspect neobișnuit care o făcea pe Nora să se îngrijoreze. Ordinea din cameră. Max era un copil foarte dezordonat de obicei, unul dintre aceia după care trebuia să strângi non-stop.
   Patul bine făcut, caietele așezate în ordine, faptul că se putea vedea podeaua, erau doar câteva dintre aspectele care o nelinișteau.

   Ceva se întâmpla.

   A ieșit grăbită în hol și s-a îmbrăcat cu paltonul atât de repede, încât nici n-a băgat de seamă că își încheiase greșit nasturii.

   L-a căutat pe Max la locul de joacă. L-a căutat în părculeț. A întrebat și alți copii dacă îl văzuseră. Cu toții i-au oferit același răspuns: o ridicare neștiutoare din umeri.

   Deși îi venea greu să o facă, din cauză că se învinovățea și se simțea responsabilă pentru ce se întâmplase sau avea să se întâmple, Nora s-a hotărât să îl sune pe Harry. Era tatăl copilui, era dreptul lui să știe că-l pierduse, indiferent de consecințe. Era dreptul lui să hotărască ce se întâmpla mai departe.

   Femeia se plimba cu telefonul în mână prin fața casei. Vântul nu trecea pe lângă ea, ci prin ea. Frigul îi intra în oase de parcă ar fi fost complet dezbrăcată.

   - Fie ce-o fi, și-a spus, înainte să apese pe buton.

   Pașii i-au încremenit pe trotuar în așteptarea tonului de apel.

   S-a scurs o secundă. O picătură rece de sudoare i s-a prelins pe șira spinării. Genunchii au început să i se înmoaie, devenind aproape incapabili să îi mai susțină greutatea.

   S-au scurs două secunde. Degetele i s-au încleștat pe mobil, iar inima i s-a făcut cât un purice de mică. Nu știa cum să-i spună lui Harry că-i pierduse fiul. Cum îi spui unui părinte că i-ai pierdut copilul?

   S-au scurs 3 secunde, însă părea că a trecut o eternitate de când apăsase butonul. Nora uitase să respire, iar plămânii țipau după o gură de aer proaspăt.

   În difuzorul telefonul s-a auzit, în sfârșit, o voce.

   „Apelantul nu poate fi...”

   A închis înainte ca robotul să-și termine replica perfect învățată.

   - Naiba să vă ia! a strigat către ecranul nevinovat.

   S-a învârtit pe loc, încercând să găsească o soluție.

   De unde să înceapă? Unde să îl caute? Putea fi oriunde. Dacă a fost răpit? Dacă a pățit ceva? Erau doar câteva dintre întrebările care îi năvăleau în cap, fără oprire.

   Singura soluție care îi mai rămăsese era să sune la poliție. Doar ei mai puteau să-l găsească pe Max. Aveau câini antrenați, aparatură, trupe. Da, ei puteau cu siguranță să-l găsească pe băiat.

   Nora a format numărul de urgență, apoi a răspuns la întrebările dispecerului cu tot calmul de care era capabilă. În cele din urmă, a fost redirecționată către Secția de Poliție Nr. 9.

   - Alo!

   - ...

   - A dispărut un copil.

   - ...

   - Da. Adică nu.

   - ...

   - Nu. Am grijă de el. Sunt bonă.

   - ...

   - Acum aproape 4 ore.

   - ...

   - Acasă.

   - ...

   - Da, acasă. A spus că pleacă la joacă. Dar nu s-a întors. A lăsat telefonul pe birou și ordine în cameră. Ceva se întâmplă, vă spun.

   - ...

   - Nouă.

   - ...

   - Normal. Doar nu v-aș fi sunat așa, oricum.

   - ...

   - Sigură. Nu are prieteni.

   - ...

   - Ai lui nu sunt aici.

   - ...

   - Nu. El a plecat.

   - ...

   - Domnule polițist, despre ce vorbim?

   - ...

   - Da. Aveam impresia că ne îndepărtăm de subiect. Să vin la secție?

   - ...

   - Nu are prieteni aici. V-am spus.

   - ...

   - Cum adică să revin? A dispărut un copil!

   - ...

   - Mâncați?

   - ...

   - Așa mi s-a părut.

   - ...

   - De unde știți? Ați mai avut de-a face cu așa ceva?

   - ...

   - Și s-au întors toți?

   - ...

   - Crăciun fericit..! a mormăit Nora deznădăjduită.

   Ce polițist mai era și ăsta? Cum adică era prea devreme să spună că a dispărut? Ce treburi importante să aibă în Ajunul Crăciunului? Că doar n-au dispărut toți copiii din oraș.

   Nora a continuat să-și tocească pantofii plimbându-se de-a lungul aleii, întrebându-se ce ar trebui să facă.

   Deasupra ei, cerul se întuneca. Noaptea își face cuib devreme în timpul iernii, iar norii aceia nu prevesteau altceva decât furtună.

   Trebuia să-l găsească pe Max. N-o fi fost Nora mama lui, dar îl iubea de parcă ar fi fost. În felul lor, formau o familie. Iar membrii familiilor nu se abandonează, se caută și se găsesc.

   Femeia și-a luat inima în dinți și a pornit în susul străzii, neștiind exact încotro merge. Și-a făcut cruce, sperând să o ajute Dumnezeu, și a ignorat complet frigul care îi făcea dinții să clănțăne. Se simțea deja sleită de puteri, însă un foc interior îi alimenta pașii.

Despre „mai mult” și „mai puțin”

      - Noel, bătrâne, am mai discutat despre asta. Nu o lua personal, s-a apărat șeful cel nou.

   Lucra la acel oficiu poștal de o jumătate de an și deja avea impresia că poate hotărî el ce și cum.

   - Nici nu se pune problema!

   - De ce te încăpățânezi să-mi faci munca mai grea?

   - De ce te încăpățânezi să nu-mi fac munca?

   Stăteau de o parte și de alta a mesei de sortare, privindu-se în ochi.

   - Pensionarea nu e un capăt de lume.

   - Ba e!

   - Bine, poate e, dar e și începutul alteia.

   - Una plictisitoare.

   - Una mai lipsită de... constrângeri.

   - Ha, constrângeri! a pufnit Noel.

   El nu credea în constrângeri, el credea că, dacă nu ești mulțumit de viața pe care o duci, ar trebui pur și simplu să o schimbi. Noel credea în schimbare. Dar în acea situație el nu avea nevoie de o schimbare pentru că îi plăcea viața pe care o ducea.

   - Vei avea mai mult timp liber pentru... tine.

   - Am deja prea mult timp liber.

   Ce nu știa noul șef despre Noel era că, de mai bine de 20 de ani, de când soția îl părăsise pentru un alt bărbat, singura ancoră din viața lui era munca.

   Se trezea în fiecare dimineață la ora 6, își făcea o cafea, o bea liniștit, privind pe fereastră, apoi se ducea la muncă. Diminețile erau frumoase, liniștite, puțin înspăimântătoare, dar puțin, la fel ca oricare alt început. Serile erau mai rele.

   După ce își termina programul și orele suplimentare, pentru că Noel făcea zilnic ore suplimentare, ajungea acasă, mânca o cină încropită din ce avea prin frigider și butona telecomanda până adormea în fotoliu.

   Nu e nimic rău în asta decât dacă ți se pare că omleta cu castraveți murați e ceva nepotrivit de servit la cină. Rele erau gândurile care i se plimbau lui Noel prin cap de când pășea în casă până se lăsa furat de somn.

   Laura nu îl mai aștepta cu masa pusă. Nu îl mai întreba cum i-a fost ziua. Nu se mai îngrijea de problemele sale de sănătate și nici nu îi mai spunea că îl iubește la sfârșitul fiecărei seri. Laura plecase.

   Nu îl părăsise pentru un bărbat mai bogat, sau mai tânăr, sau mai arătos. Îl părăsise pentru un bărbat care, oricât de indulgent ar fi încercat Noel să fie, i se părea din toate punctele de vedere „mai puțin” decât el. Ar fi putut înțelege dacă alegea pe cineva care să fie „mai mult”, ar fi trecut peste, s-ar fi resemnat, poate. Dar așa?

   Nu se certaseră, nu aruncaseră în stânga și în dreapta cu vorbe urâte. Într-o zi, Laura pur și simplu l-a așteptat cu masa pusă și bagajul făcut. I-a spus că a întâlnit pe cineva care o face fericită și vrea să înceapă o viață nouă. Apoi a plecat.

   Noel n-a iertat-o niciodată. De atunci, a urât noile începuturi. Nu le putea suferi pentru că nu putea suferi sfârșiturile, iar acestea două merg mână în mână.

   - Decizia a fost luată.

   L-a bătut prietenește pe umăr, apoi s-a întors spre ușă. Noel și-a strâns pumnii pe lângă corp.

   - Îmi pare rău, bătrâne, dar cândva trebuia să se întâmple. Ne vedem luni.

   Noel știa că, atunci când amânăm prea mult unele decizii, ajung să le ia alții pentru noi. Știa că odată și odată tot trebuia să se pensioneze, însă nu era pregătit. Pensionarea ar fi însemnat să trăiască pentru tot restul vieții o seară infinită plină de gânduri despre Laura.

   - Crăciun fericit! i-a urat șeful în timp ce ieșea din depozit.

   Ecoul cuvintelor lui a răsunat până în interiorul bărbatului. Rămăsese singur în depozit și avea nevoie de o pauză.

   S-a așezat pe un scaun fără spătar și a oftat îndelung la fiecare expirație. Ce fel de șef îți spune îîn Ajunul Crăciunului că trebuie să te pensionezi? Poate unul care consideră pensionarea un cadou.

   Noel considera că e o pedeapsă.

   Pe masă mai rămăseseră câteva scrisori. I se cam dusese cheful de muncă. Le-a privind cu jund, apii s-a ridicat și le-a sortat din priviri în câteva secunde. Două anunțuri. Șapte felicitări de Crăciun. Și o scrisoare pentru Moș.

   A pus anunțurile și felicitările în lăzile lor din două mișcări. Asupra scrisorii pentru Moș Crăciun a zăbovit. Noel știa că e greșit să zăbovească, pentru că astfel dădea curiozității o șansă ca să pună stăpânire pe el. În cele din urmă, a cedat.

   La urma urmei, prima scrisoare din acea zi nu fusese deschisă de el, era deja ruptă. Și, dacă tot avea să se pensioneze, își permitea luxul să mai deschidă o ultimă scrisoare.

   Noel putea spune multe despre băiatul care trimisese scrisoarea numai privind plicul.
   Își scrisese numele și adresa cu litere de tipar, semn că nu avea încredere în acuratețea scrisului său de mână. Scrisese, de asemenea, și adresa Moșului, semn că nu se ncredea în serviciile poștale prea mult. Max părea un băiat pragmatic, nu inventa numei ciudate sau amuzante de strzi, trimisese scrisoarea la oficiul poștal al Moșului, Cercul Artic, Finlanda.

   - Interesant... a murmurat Noel.

   Curiozitatea învinsese deja.

   A desfăcut plicul și a citit scrisoarea cu mare atenție, nu pentru că acolo ar fi fost ascunse cine știe ce secrete ale lumii, ci pentru că scrisul băiatului era extrem de neîngrijit, plin de tăieturi și pete de cerneală. Dorința se arăta abia după o clarificare minuțioasă a părerilor și crezurilor sale.

   „Totuși, sunt dispus să îți mai ofer o șansă  anul acesta.

   Una singură.
   Îmi doresc O FAMILIE.

   Crezi că poți face asta?

   Vreau o mamă, un tată, frați, surori, câini răsfățați și orice mai înseamnă „familie”.

   Dacă anul trecut ți-am cerut ceva greu, cum ți se pare dorința de anul acesta?

   O dronă îmi poate aduce oricine. O familie, doar tu. Dacă exiști cu adevărat.

   Consideră această scrisoare o provocare.

   Consideră această scrisoare o provocare.

   Pe curând, Moșule!

   Maximilian.

   P.S. Hornul nostru e înfundat de ani buni. Va trebui să suni la ușă.”

   Noel a zâmbit, împăturind scrisoarea băiatului. A uitat pentru o clipă de supărările sale. A pus-o în buzunar lângă cealaltă scrisoare, fiind hotărât să le păstreze amintire.

   S-a îndreptat cu pași nehotărâți spre ieșire și a privit înapoi, de parcă ar fi fost ultima oară când o mai putea face. Avea să îi fie dor de bătrânul depozit.

   Nu era unul dintre acei oameni care cred și speră că vor fi de neînlocuit. Era unul din aceia care știu că pot fi înlocuiți. Iar asta îl înspăimânta puțin.

   Și-a luat haina din cuier, a încuiat ușa oficiului poștal și a pornit spre casă.

   Afară se înserase, norii de pe cer erau apăsători și traficul încă nu se liniștitse. Unde se duceau toți acei oameni, era un mister.

   Și-a afundat mâinile în buzunare, pășind apăsat, însă când a cotit spre stânga fără a se uita pe unde merge, a dat piept în piept cu o femeie. Era cât pe ce să cadă amândoi, însă Noel era un bărbat bine ancorat pe picioarele sale. Nu se lăsa doborât așa, cu una cu două.

   - Mă scuzați! Doamne, nu v-am văzut, mă grăbeam așa de tare! Eu...

   - Nu-i nimic, a intervenit Noel.

   - Îmi pare rău! Dar copilul... Doamne, a dispărut copilul.

   - Ce copil?

   - Copilul de care am grijă. A dispărut. Trebuie să-l găsesc!

   Femeia vorbea fără să respire, dădea frenetic din mâini. Și-a aranjat cu mișcări repezite pălăria în timp ce Noel o privea nedumerit.

   - La revedere!

   Bărbatul n-a stat pe gânduri. A prins-o de braț datorită unui impuls țicnit și nu și-a putut stăpâni un al doilea impuls, de-a dreptul nebunesc.

   - Vă ajut să-l găsiți.

   - Serios?

   Femeia părea luată prin surprindere și totodată extrem de ușurată.

   - Bineînțeles! Ce om n-ar vrea să ajute?

   Unele povești așa încep, în mijlocul străzii, într-o seară mohorâtă și rece de iarnă, cu un bărbat care nu voia să meargă acasă din cauză că acolo îl așteptau cuminți gânduri rele și cu o femeie disperată să găsească un copil care nu era al ei, dar pe care îl iubea de parcă ar fi fost pentru că în sufletul său erau o familie.

   Noel nu știa că în viața lui începe o poveste. Și a fost mai bine așa, căci lui Noel nu-i plăceau noile începuturi din cauză că implicau obligatoriu și un sfârșit.

Candy Crush și seriale

      Ed și Eddie, doi gemeni cam lipsiți de simțul responsabilității și lictisiți peste măsură de munca lor, erau de serviciu la Secția de Poliție Nr. 9, în Ajunul Crăciunului.

   În mod normal, după graficul întocmit, doar Eddie ar fi trebuit să fie la muncă, însă, după câte spunea el, colega lui de tură stătea prost cu nervii și nu putea suporta să se afle singură, pentru atâtea ore, în prezența unuia dintre gemeni. Nu erau enervanți, sau pisălogi, sau superficiali, sau nepăsători în fața responsabilităților. Nu. Ed și Eddie erau toate astea la un loc.

   Abia ieșiseră de pe băncile Academiei. Se făcuseră polițiști pentru că le plăceau filmele de acțiune și pistoalele. Aveau aproape 30 de ani, dar asta nu îi împiedica să se joace cu pistoalele, când nu era nimeni prin preajmă, de parcă ar fi avut 6.

   Ed stătea pe scaun, își ținea picioarele încrucișate pe birou și mesteca gumă de culoare neagră, rămasă de la Halloween. Se gândea la consola de jocuri, rămasă singură acasă, și la friptura care probabil se cocea în cuptorul mamei lor.

   Eddie stătea turcește pe scaunul de alături. Își aruncase pantofii sub birou și se uita la un serial pe Netflix.

   Niște nebuni încercau să spargă banca națională a unei țări. Eddie credea că, dacă ar fi fost el în locul polițiștilor, i-ar fi pus imediat pe spărgători la respect. Polițiștii din seriale erau așa niște incompetenți...

   Pe Ed îl chema... Ed. Nu Edward sau Edmond. Doar Ed. Părinților sîi nu le plăcea să se complice.

   Pe Eddie îl chema... Nik. Nu Nicholas sau Nikolai. Doar Nik. Dar nimeni nu-i spunea așa entru că avea un frate geamăn pe nume Ed, iar părinții mereu îi confundau. În loc să strige „Niky, pune peștele înapoi în acvariu!”, tatăl său striga „Eddie, o să omori pisica. Dacă se îneacă cu solzii?”

   Așa că, ușor, ușor, Nik a devenit Eddie, o variantă puțin mai alintată a fratelui său, care nu ținea deloc la peștișorul auriu primit de ziua lui, adică a lor, îînsă își iubea suficient de mult motanul cât să nu-și dorească să moară înecat cu solzi de pește.

   Țârâitul insistent al telefonului fix a întrerupt molfăielile zgomotoase ale lui Ed și comentariile pline de experiență ale lui Eddie.

   - Răspunde tu! s-a răstit Ed.

   - Am treabă. Răspunde tu! s-a răstit mai tare Eddie.

   - Te uiți la serial. Treaba ta e să răspunzi la telefonul ăla.

   - Și a ta care e?

   - Să te supervizez.

   - Vezi să nu.

   Telefonul continua să sune, de parcă nu i-ar fi păsat a cui era treaba să răspundă și a cui să supervizze.

   - Răspunde odată la telefonul ăla! a țipat Ed.

   - Bine, bine. Nu trebuie să urli.

   Eddie a apucat receptorul cu o mână, cu cealaltă căuta ultimul chips din pungă. Ochii nu i se dezlipeau de ecranul telefonului, voia să vadă cum decurg negocierile atunci când jefuiești o bancă națională.

   - ...

   - Secția de poliție numărul nouă. Bună ziua! Cu ce vă putem ajuta? a mormăit Eddie neatent.

   - ...

   - Aha. Copilul dumneavoastră?

   - ...

   - Da sau nu?

   - ...

   A pus episodul pe pauză, aruncându-i o privire exasperată fratelui său. De ce își tot băgau oamenii nasul în treburi care nu îi priveau, cum ar fi dispariția copiilor altora?

   - Am înțeles. Îmi puteți spune când l-ați văzut ultima dată?

   - ...

   - În ce loc?

   - ...

   - Acasă?

   - ...

   - Aha. Câți ani are copilul?

   - ...

   - L-ați căutat în locurile în care obișnuiește să piardă vremea?

   - ...

   - Și sunteți sigură că nu e pe la vreun prieten?

   - ...

   - Toți copiii au prieteni, doamnă.

   - ...

   - De ce? Au plecat?

   - ...

   - De ce?

   - ...

   - Despre copilul dispărut. Firește.

   - ...

   - Nu încă. E prea devreme. Nu știm dacă a dispărut, a fost răpit sau doar se joacă pe la vreun prieten.

   - ...

   Eddie și-a dat ochii peste cap, privind în direcția fratelui său care îl întreba prin semne ce se întâmplă.

   - Toți copiii au prieteni. Ce-ar fi să așteptați până mâine și, în cazul în care nu se întoarce, să reveniți?!

   - ...

   A apucat punga cu cipsuri de pe masă, vărsându-și în gură toate firmiturile acelea mărunte pe care cu toții ar trebui să le aruncăm, dar pe care cu toții le mâncăm până la ultima.

   - ...

   - Ce? Nu! Nimeni nu mănâncă aici, s-a apărat în timp ce aproape se înecase.

   - ...

   - Vi s-a părut greșit. Acum liniștiți-vă. Se va întoarce acasă în curând.

   - ...

   - De foarte multe ori.

   - ...

   - Absolut. Trebuie să închid. Avem o grămadă de treburi importante pe cap. Crăciun fericit!

   - ...

   Eddie a pus receptorul înapoi în furcă și s-a lăsat pe spate în scaun.

   - Care-i treaba? a întrebat Ed.

   - O cucoană a pierdut un copil.

   - Și l-a găsit?

   - Pun pariu că e pe la vreun prieten. Dar ea o tot dădea înainte că n-are niciun prieten. Auzi și tu! Copil fără prieteni. E senilă.

   - Și acum ce face?

   - Îl așteaptă.

   Eddie și-a pus picioarele pe birou, exact ca fratele său.

   Priviți dintr-un anume unghi sau din oricare unghi, era ușor de înțeles de ce Ed și Nik deveniseră Ed și Eddie. Semănau ca două picături de apă.

   Ed a mai desfăcut ambalajul unei gume de mestecat. A aruncat-o în gură peste celelalte. Își cam pierduseră gustul și deveniseră greu de molfăit.

   Eddie a pornit episodul, foindu-se în scaun.

   După nici două minute de liniște, telefonul a sunat din nou. L-a ignorat, sperând ca nervii fratelui său să cedeze înaintea alor săi. Dar n-a cedat niciunul. Telefonul a continuat să sune și să tot sune, până când au strigat la unison:

   - Chiar nu auzi că sună telefonul?

   Au râs cu poftă, dându-și seama cât de ciudat e că au ajuns să se comporte exact așa cum se așteptau ceilalți să o facă. Identic.

   Doar pentru că arătau identic asta nu însemna că unul era copia fidelă a celuilalt. Da, aveau pasiuni comune, la fel ca toți frații, dar erau și extrem de diferiți în anumite privințe.

   În timpul liber, Ed era aproape un gamer de succes în comunitățile create chiar de el în anumite jocuri. Eddie ura să se joace. Încercase de dragul fratelui său și fusese un total eșec. Ultima oară, Ed îi distrusese insulele grecești la care muncise luni întregi, din cauză că în prinsese profesorul în timp ce îi dădea să copieze. Atunci se încheiase cariera sa de gamer.

   În schimb, Eddie iubea să se uite la seriale, să inventeze povești pe marginea scenariului, să-și imagineze intenții ascunse în spatele unor replici banale. Ed credea că-s pierdere de vreme.

   Ed adora plăcinta cu dovleac. Lui Eddie i se părea dezgustătoare.

   Eddie făcea băi lungi cu apă fierbinte. Ed făcea duș cu apă rece pentru că niciodată nu avea răbdare să aștepte să se încălzească.

   Ed urâse să meargă la școală, urâse să învețe și totuși excelase. Eddie... nici el nu iubise școala prea mult, dar nu se pricepea deloc fără ajutorul fratelui său.

   Ideea e că cei doi semănau în multe privințe și se deosebeau în și mai multe. La fel ca oricare altă pereche de gemeni.

   - Ai de gând să răspunzi? a întrebat Eddie.

   - Nu.

   - De ce?

   - E biroul tău, e problema ta.

   Eddie a înjurat în gând perspicacitatea fratelui său și a ridicat receptorul. Fusese atâta liniște întreaga zi. Nu putea să continue în aceeași manieră?

   - Secția de poliție numărul nouă. Bună ziua! Cu ce vă putem ajuta?

   - ...

   - Ați rămas blocați unde?

   - ...

   Ochii lui eddie au crescut în orbite pentru câteva clipe.

   - Ce căutați în bancă?

   - ...

   - Siiiguuur. În Ajunul Crăciunului?

   - ...

   - Și de ce ați rămas blocată dacă lucrați acolo?

   - ...

   - Aha. Pană de curent. Înțeleg.

   A pocnit din degete spre fratele său, ca să-i capteze atenția.

   - ...

   - Un șoarece? Interesant.

   - ...

   - Ați sunat la cei care au instalat încuietorile?

   - ...

   - Sigur, sigur. La cei care distribuie energie electrică ați sunat?

   - ...

   - Da, da, da. Ajunul. Generator aveți?

   - ...

   - Cu încuietorile sau curentul?

   - ...

   - Ah, da. Bineînțeles!

   - ...

   - La ce bancă ziceați că „lucrați”?

   Eddie și-a îndoit două degete în semn de citare când a rostit ultimul cuvânt. Ed încă nu se prindea de ce fratele său e atât de entuziasmat de acest apel.

   - ...

   Polițistul a notat adresa pe un proces verbal mai vechi, care servea de obicei drept suport pentru paharele de cafea.

   - Venim imediat. Încă ceva. Câți ziceați că sunteți?

   - ...

   - Ohooo!

   Uimirea lui Eddie a fost acompaniată de un fluierat prelung. Ed se tot maimuțărea pe lângă el, cerând lămuriri.

   - ...

   - Nu, nu, nu. Sigur că nu. Pornim îndată.

   - ...

   - Nu-mi mulțumiți încă.

   A trântit receptorul telefonului. S-a lăsat pe spate cu scaunului și l-a privit pe fratele său în felul acela care semnifică, de obicei, că urmează ceva foarte important.

   - Frățioare... Avem un jaf în desfășurare!

   S-a ridicat brusc, aproape căzând cu tot cu scaun. Și-a pus pantofii, a luat pistolul, cascheta și cătușele, s-a admirat în oglindă cu ochi dulci, apoi l-a săgetat pe Ed cu privirea.

   Ed încă încerca să găsească poanta în gluma fratelui său.

   - Haide! Ce mai aștepți?

   - Doar nu vorbești serios?!

   - Normal că vorbesc serios.

   - Un jaf?

   - Da.

   - Unul adevărat?

   - Da!

   Eddie și-a încrucișat mâinile la piept. Ed a făcut la fel.

   Se priveau unul pe altul de parcă s-ar fi uitat în oglindă. Doar că unul părea pregătit să pună capăt unei spargeri, iar celălalt părea pregătit de o partidă lungă de Candy Crush.

   - De unde știi?

   - M-au sunat chiar spărgătorii.

   - Sigur.

   - Au rămas blocați înăuntru.

   - Tu te auzi?

   - A picat curentul. Și ceva cu un șoarece.

   - Nu merg nicăieri.

   - Trebuie.

   - Nu. Nu trebuie.

   - Bine. Atunci mă duc singur.

   Eddie a ridicat din umeri, și-a luat vestonul din cuier, cheile din coșuleț și a plecat.

   Ed a mai scos o gumă din buzunar, a aruncat-o în gură nepăsător și a deschis aplicația Candy Crush. Eddie n-avea decât să umble după spărgători de bănci, zâne și reni. De vină erau toate serialele alea la care se uitau. Îi spălau creierul.

   Spargere, auzi! În Ajunul Crăciunului.

   Cine sparge o bancă în Ajunul Crăciunului?

Statusul oficial ar fi

„insuficientă”

      În fața băncii se adunaseră oameni. Mulți oameni. Aveau cu ei pancarte cu mesaje care mai de care mai ciudate. Se înserase. Înăuntru era aproape întuneric.

   Viollet privea absentă mulțimea furioasă. Încercase să le spună că sunt blocați acolo, dar nu vrusese nimeni să-i asculte.

   Își dădea seama că protestau împotriva băncii, majoritatea lor. Își dădea seama că ar fi trebuit deja să fie în drum spre casă. Delilah era singură. Nu primise niciun semn de la ea toată ziua, dar nici nu îndrăznea să îi dea ea unul. Ar fi însemnat să îi explice ce se petrece. Nu știa cum. Se întâmplau prea multe.

   Bărbatul enervant o rugase să-i împrumute telefonul.

   Sunase la firma care montase sistemul de securitate cel nou. Cei de acolo îi răspunseră că e Ajunul Crăciunului, seara. Nimeni nu lucra în seara de Ajun. Apoi sunase la distribuitorul de energie electrică. Nu reușise să intre în legătură cu un operator, iar robotul nu putea decât să ofere promisiuni - că problema i se va rezolva curând, când cineva va fi disponibil să îi preia apelul.

..................................................