Un bilion de dolari, Andreas Eschbach

 ...............................

11-12

       McCaine ridică doar disprețuitor din sprâncene:

   - La asta nici eu nu vă pot ajuta.

   Când John îngenunche în fața ei, cu un trandafir în mâna stângă și cu un etui în care se afla inelul de logodnă în valoare de 22 de mii de lire sterline în mâna dreaptă, Ursula spuse:
   - Nu o pot face, John. Nu mă pot mărita cu tine.
   El se holbă la ea cu senzația că tocmai îi picase în cap un sac plin cu 22 de mii de lire sterline.
   - Ce? bâigui el.
   Ochii ei se umeziră. Lumina lumânărilor se oglindea în lacrimile apărute.
   - Nu pot, John.
   - Dar... cum așa?
   El își dăduse toată silința. Organizase această cină specială, alesese meniul, angajase un cvartet de coarde care interpreta melodii romantice în costume de epocă, nu lăsase la voia întâmplării nimic din ornamentele micii săli, totul trebuise să fie perfect pentru acest moment. El cumpărase și inelul. Și din toate buchetele de trandafiri îl alesese pe cel mai frumos. Nu mai înțelegea nimic.
   - Nu mă iubești?
   - Ba da, sigur. Tocmai asta face totul atât de dificil, răspunse ea. Hai, ridică-te.
   El rămase în genunchi.
   - Nu îți place inelul?
   - Vorbești prostii, inelul este minunat.
   - Atunci spune-mi de ce nu poți.
   Ea împinse scaunul în spate, se așeză pe podea alături de el, îl îmbrățișă și amândoi rămaseră așa pe covorul de lângă masă, suspinând.
   - Te iubesc, John. De când te-am atins prima dată mi s-a părut că te cunoșteam dintotdeauna. Că inimile noastre băteau în același ritm. Că te pierdusem o dată și că te regăsisem în sfârșit. Dar când îmi imaginez că m-aș căsători cu tine, mi se întoarce stomacul pe dos.
   El o privi cu ochi tulburi, vru să blesteme, dar în același timp vru și ca ea să nu mai plece de lângă el niciodată.
   - Dar de ce?
   - Pentru că, dacă mă căsătoresc cu tine, va trebui să spun da și vieții pe care o duci tu. Pe care va trebui să o împart cu tine. De-asta îmi este groază, John. Sincer.
   - Îți este groază să fii bogată?
   - Îmi este groază să duc o viață care nu este nici a mea și nici a ta, John. Zile la rând am colindat acest castel și în el nu am văzut nimic din tine, nicăieri. Când te afli aici, nimic nu pare a avea vreo legătură cu tine. Angajații tăi trăiesc aici. Tu ești doar musafir.
   El simți că i se sfâșia gâtul, lumea crăpă și din spatele acestor crăpături pândea hăul.
   - Vrei să locuim altundeva, altfel? întrebă el cu greutate și în același timp își dădu seama că nu mai era nimic de salvat, că totul se terminase. Din punctul meu de vedere putem... ce știu eu?... să cumpărăm o casă în oraș ori la țară... unde vrei tu...
   - Nu despre asta este vorba, John. Este vorba despre faptul că vreau să împart viața ta cu tine, dar tu nu ai o viață a ta. Tu îl lași pe un bărbat mort de 500 de ani să decidă sensul vieții tale. Managerul tău îți arată unde și cum trebuie să locuiești. Tu chiar îl lași pe arhitectul tău să îți prescrie că ai nevoie de un dormitor-show, Doamne!
   - Totul se va schimba, zise el.
   Dar propria voce îi răsuna slabă și neajutorată în propriile urechi.
   - Va fi altfel, îți jur!
   - Nu îmi jura nimic, John, îl rugă ea tristă.
   Ridică privirea și se uită în jur. Erau singuri. Muzicanții trebuie să fi dispărut pe neobservate, fără ca el să îi fi văzut. Chelnerii se retrăseseră cu bun-simț. Sala era părăsită, goală, moartă.
   - Ce vrei să faci acum? întrebă el.
   Ea nu răspunse. El o privi în față și înțelese.

   McCaine îl privea lung, fără să spună ceva, dădea doar din când în când din cap și părea să fie concentrat asupra a ce avea de spus și de făcut.
   - Îmi pare rău pentru dumneavoastră, John. Ea lăsa într-adevăr impresia că ar fi cea potrivită... Desigur în măsura în care pot eu judeca asta. Și eu nu sunt un expert în conviețuirea în doi.
   John se simțea ca și mort. De parcă i se făcuse o operație de extragere a inimii, în urma căreia rămăsese doar un loc gol.
   - A insistat să ia un zbor de linie, spuse el. Nu a vrut nici măcar să o conduc la aeroport.
   - Hm...
   - Dumneavoastră ce credeți? Când o femeie spune că are nevoie să stea o vreme departe, ca să se gândească... este posibil ca în cele din urmă să revină?
   După ce ciocăni la ușă, secretara băgă capul înăuntru. McCaine îi făcu un gest deloc politicos să dispară.
   - Nu știu, John. Dar, dacă trebuie să vă spun foarte sincer ce cred...
   Ezita.
   - Da?
   John aștepta cu ochii mari.
   McCaine își mușcă buzele, ca și cum ar regreta ceea ce începuse să zică.
   - Bineînțeles că eu pot să judec numai după cele ce mi-ați spus dumneavoastră.
   - Da. Și?
   - Îmi pare rău că trebuie să vă spun asta, dar mie mi se pare că ea este o femeie cu principii. Principii care pentru ea înseamnă mai mult decât însemnați dumneavoastră.
   John oftă adânc. Deci, mai avea inimă. În orice caz un loc care putea să doară.
   - Și, continuă McCaine a răsuci cuțitul în rană, evident nu poate accepta responsabilitatea ce rezultă din moștenire. Dumneavoastră, John, puteți. Este o grea povară, ea doare uneori, dar totuși o purtați. Asta face din dumneavoastră moștenitorul. Și oricât mi-ar părea de rău, partenera dumneavoastră trebuie să vă susțină, altfel nu poate fi partenera dumneavoastră.
   Probabil că așa era. John privi absent înainte, apoi coborî privirea spre modelul în linii negre și bleumarin al mochetei ce părea că se extindea în falii.
   - Veți depăși situația asta, spuse McCaine. Nu trebuie să vă lăsați doborât.
   - Nu știu, se lamentă John.
   - John, fir-ar să fie... aveți de îndeplinit o misiune! Aveți o responsabilitate. Sunteți moștenitorul, John!
   - Dacă nu aș fi fost, ea nu ar fi plecat.
   McCaine scoase un sunet ce suna ca o înjurătură de efect șuierată printre dinți, făcu câțiva pași grei prin încăpere și își trecu degetele prin păr.
   - Doamne, John! Este nedemn! Nu pot asista la așa ceva. Încetați o dată cu lamentările!
   John tresări ca lovit de bici.
   - Adevărata suferință este acolo, afară, pufni McCaine și arătă către ecranul receptorului TV. Suntem pe toate canalele și nimeni nu înțelege că este vorba despre o privire aruncată în viitor, în viitorul nostru - dacă noi doi, dumneavoastră și cu mine, nu ne risipim forțele și facem ceea ce trebuie făcut, înțelegeți? Nu ne putem permite să ne oprim, să ne lingem rănile și să ne lamentăm. Trebuie să acționăm. Contează fiecare zi. Și pentru asta reveniți-vă. Avem multe de făcut.
   - Multe de făcut? repetă John ca un ecou. Ce anume?
   McCaine se îndreptă cu pași apăsați spre harta lumii, bătu cu palma peste locul în care figura America Centrală și zise:
   - Mexico City. Aici are loc săptămâna viitoare prima întâlnire pregătitoare a următoarei conferințe asupra mediului, o întâlnire de specialitate a grupurilor naționale. Va trebui să participați.
   - Eu?
   Înspăimântat, John îl măsură cu privirea pe McCaine.
   Unica sa relație cu Mexicul se limitase până acum la tacos-ul din snack-bar, când nu mai putea să suporte să vadă o pizza.
   - Dar eu nu sunt specialist în ceva anume.
   - Dar sunteți John Salvatore Fontanelli. Sunteți fondatorul premiului Găa. Când veți avea ceva de spus, veți fi ascultat cu atenție. Și, dacă participați, veți afla multe despre situația lumii.
   John se frecă cu palma peste față.
   - În Mexic? Trebuie să mă duc în Mexic?
   McCaine își încrucișă brațele pe piept.
   - Cel puțin asta vă va mai abate de la gândurile dumneavoastră.

   McCaine îl însoți la aeroport și pe drum îl informă mai amănunțit despre discuțiile care vor avea loc la Mexico City.
   Teancul cu documente era considerabil - bibliorafturi, studii științifice provenite din toată lumea, dischete, propuneri de proiecte, traduceri și tabele sinoptice. Cele 9 ore de zbor vor fi tocmai suficiente pentru a le frunzări.
   Ca de obicei mașina lor a rulat pe pistă până la locul unde aștepta Moneyforce One. Mirosea a kerosen și a cauciuc ars când coborâră din mașină, solul era umed de la ploaia de peste noapte, și un vânt tăios sufla peste tot câmpul.
   - Va fi un șpagat, strigă McCaine pentru a acoperi zgomotul turbinelor ce se încălzeau. Pe de-o parte trebuie să tindem să realizăm bazele unor reglementări universal valabile privind protecția climei, dar, pe de altă parte asta nu trebuie să ne coste în acest moment nimic. În acest scop există bursa poluanților, înțelegeți?
   Câțiva bărbați și câteva femei în uniforme coborâră în grabă pasarela pentru a descărca din mașină cutiile cu documente și a le transporta în avion. Coborî, de asemenea, și pilotul, având sub braț o mapă cu listele de verificări, le strânse mâna și le aduse la cunoștință că era timpul pentru a decola.
   - Dacă depășim fereastra acordată pentru decolare, poate dura ore până la obținerea uneia noi. EUROCONTROL are competențe depline în această materie.
  - Da, da, încă un moment, strigă enervat McCaine.
   - Cum adică să nu ne coste nimic? vru să afle John.
   McCaine îi ocoli privirea, preferând să privească orizontul.
   - V-am explicat. Reconstruim întreg concernul în perspectiva noii strategii. Dacă în această fază noi ne obligăm să instalăm peste tot dispozitive de reținere a gazelor de ardere, asta ne costă libertatea financiară necesară, ceea ce poate fi decisiv asupra victoriei ori a înfrângerii.
   Brusc lui John îi păru totul ireal. De parcă ei s-ar fi aflat pe o scenă, pe care ar fi interpretat o piesă din teatrul absurd. Simți cum i se ridica încet din piept ceva ce putea fi un hohot de râs nestăpânit ori o senzație de vomă sau amândouă la un loc.
   - De ce nu facem ceva, de fapt, real? țipă și el pentru a depăși zgomotul motoarelor. Doar cumpărăm, acumulăm putere și influență, dar nu facem nimic cu ele? Ba dimpotrivă, înrăutățim totul!
   McCaine îi aruncă o privire ucigătoare. Era clar că deviase de la textul prevăzut. Un păcat de moarte pentru un actor, nu?
   - Aveți o perspectivă complet falsă. Dar mă tem că nu ajunge timpul să discutăm asta acum. O vom face când reveniți.
   În clipa aceea văzură automobilul care gonea nebunește spre ei.
   Într-o clipă Marco se postă protector în fața lui John și spuse:
   - Poate că ar trebui să urcați, mister Fontanelli.
   - Ce dracului...? strigă McCaine, dar mașina opri scrâșnind din pneuri, portiera se deschise imediat și un bărbat se repezi spre ei.
   - Îl caut pe un anume Marco Benetti, strigă acesta.
   Bărbatul era suplu, purta un costum negru, avea mustață subțire și o geantă mică de voiaj în mână.
   Marco ținea mâna în haină.
   - Eu sunt.
   Bărbatul prezentă o legitimație cu însemnele inconfundabile ale serviciului secret.
   - Centrala a primit un apel ciudat de la soția dumneavoastră, spuse acesta gâfâind. În orice caz ei cred că era soția dumneavoastră. Au încercat să sune înapoi, dar nu a mai răspuns nimeni.
   Întinse cheile de la mașină și adăugă:
   - Trebuie să vă înlocuiesc. Puteți lua mașina.
   Marco se albi la față:
   - Este ceva legat de copil?
   - După cum am spus, nu știm nimic. Ei au spus că este cel mai bine să vă ocupați dumneavoastră de ea. Luați-le, zise el și îi puse cheile mașinii în mână.
   - Duceți-vă, fu de acord McCaine în timp ce Marco încă ezita.
   Pilotul apăru la fereastra aparatului și arătă către ceasul de mână.
   Era timpul să decoleze.
   - Duceți-vă, spuse și John. Ne descurcăm noi.
   - Mulțumesc, răspunse Marco și se și puse în mișcare.
   Mai târziu, când se aflau deja în aer, având înaintea lor o zi de zbor transatlantic, John îi făcu semn nou-venitului în echipa bodyguarzilor să se apropie.
   - Aș vrea să știu cum vă numiți.
   Bărbatul răspunse cu o privire inexpresivă. Ochii lui aveau culoarea întunecată a lavei răcite și sticloase.
   - Foster. Numele meu este Foster.

   Lăsă mașina într-un loc interzis opririi. Trecuse la intersecții pe roșu, ignorase indicatoare de respectare a priorității și toate limitările de viteză în oraș, nu mai suporta. Casa, o clădire mai veche cu șase apartamente aflată în sud-vestul Londrei, în Walton on Thames, părea atât de liniștită și pașnică încât se îngrozi. Urcă scările în fugă, scoase cheile locuinței din mers, deschise cu degetele tremurânde și...
   În hol se afla Karin, în mână cu o sticluță cu lapte pentru copii și cu un o bavețică pătată.
   - Marco?
   - Madre Daos! îi scăpă acestuia.
   Se înmuie, se îndreptă clătinându-se către ea și o strânse în brațe.
   Ea nu înțelegea ce se întâmpla.
   - Hei, ușor, doarme... Lasă-mă cel puțin să pun jos bavețica. Ia spune-mi, am înțeles eu greșit? Nu trebuia să fii în drum spre Mexic?
   Marco îi dădu drumul și o privi.
   - Ai sunat în centrală?
   - În centrală?
   El îi relată ce se petrecuse.
   - În drum spre Mexic se află acum bagajul meu. Cred că va trebui să îmi cumpăr un al doilea aparat de ras. De unde până unde le-a venit celor din centrală ideea că ai fi sunat?
   Karen ridică din umeri.
   - Habar nu am. Eu nu am telefonat. Am vrut să o sun pe Betty, să văd dacă poate veni la un ceai, dar nu am reușit.
   - Nu ai reușit.
   Marco se duse la telefon, ridică receptorul și ascultă.
   - Aparatul avea un ton ciudat azi-dimineață, spuse Karen.
   Marco dădu din cap:
   - Nu este ăsta tonul. Rețeaua este deranjată.
   Puse gânditor receptorul în furcă. Desigur că putea fi o întâmplare. Un apel greșit, o neînțelegere, o rețea telefonică defectă.
   Lucruri ce se pot întâmpla.
   Dar deodată avu o presimțire urâtă.

40.

      De sus, Mexico City oferea priveliștea unui ocean nesfârșit de case, fără un contur anume, mărginit de munți și vulcani și învăluit de un smog maroniu.
   John privea în jos, spre căminul a 20 de milioane de oameni, una dintre cele mai mari capitale ale lumii, exemplu perfect pentru o posibilă catastrofă. Era, fără îndoială, un loc potrivit pentru următoarea conferință asupra mediului. Închise ultimul biblioraft, îl puse deoparte și își dori să se afle într-un pat.
   De la aeroport plecase cu un elicopter - i se explicase că cu o mașină nu avea nicio speranță să străbată distanța. Rush hour-spuneau toți și, într-adevăr, John vedea din aer șiruri de automobile rămase nemișcate pe străzi, în timp ce zgomotul făcut de elicopter părea că îi pătrundea în creier.
   Zburau spre sud, peste umbrele lăsate de amurg. Cu puțin timp înainte de a ateriza, John a recunoscut după fotografiile din ghidul turistic studiat în avion celebra bibliotecă a Universității cu uriașul ei mozaic. Aici, pe terenul Universității, vor avea loc și ședințele, dar abia peste câteva zile, după ce el se va sătura oarecum de somn. A fost ajutat să coboare din elicopter de către Chris și Foster și a urcat în automobilul care îl aștepta, cu senzația că a surzit.
   Complexul securizat în care a fost dus era un paradis înconjurat de ziduri înalte, în care foșneau palmierii și susurau râulețe artificiale. Sârma ghimpată de pe coama zidurilor, agenții de securitate zâmbitori cu revolvere în tocuri și moderne sisteme electronice de supraveghere made în USA aveau sarcina ca nimeni, niciodată, să nu tulbure pacea locatarilor.
   Un tânăr îmbrăcat cu costum deschis la culoare le ieși în întâmpinare, pentru a-i arăta apartamentul și, la vederea apei clare care plescăia pe lângă cărare, John își aminti de permanenta penurie de apă din Mexico City de care citise, capitală aflată la peste două mii de metri înălțime, unde uneori și oxigenul era prea rarefiat. Acesta era cu adevărat locul corespunzător pentru pregătirea viitoarei conferințe asupra mediului.
   Apartamentul era de un prozaic modern, cu pereții albi, cu sticlă și metal și uriaș pe deasupra. Puținul, dar prețiosul mobilier în stil colonial accentua vastitatea spațiului; totul părea un vis.
   - Unde este dormitorul? întrebă John.
   Chris puse pe comoda joasă geanta de voiaj și celelalte bagaje.
   - Mai aveți nevoie de ceva, sir?
   - De somn, răspunse John.
   - Vă înțeleg. Noapte bună, sir!
   Apoi, ieșind, trase ușa după el.
   John se prăbuși pe pat simțindu-se atât de greu de parcă nu s-ar fi aflat doar într-o altă zonă, ci și într-o zonă cu gravitația mărită.
   Astăzi nu se va mai ridica. Va dormi îmbrăcat în costum, iar mâine-dimineață va arăta oribil.
   Sună telefonul. „Dorm, ” gândi John.
   Dar nu se făcu liniște. Se răsuci pe-o parte și apucă telefonul aflat pe noptieră.
   - Alo?
   - Sunt Foster, mister Fontanelli.
   Vocea bodyguardului suna ca de la o mare depărtare.
   - Îmi pare rău că sunt nevoit să vă mai deranjez, dar se pare că este important...
   - Dă-i drumul... mormăi John.
   - Mă aflu la postul de la poartă, spuse Foster. În fața porții este o femeie care spune că se numește Ursula Valen...
   - Ce?
   Parcă îl curentă acest nume, stârnind în el un val de adrenalină.
   Înainte de a înțelege ce se întâmplase, era în picioare. Ursula? Cum Dumnezeu ajunsese Ursula aici, în Mexic? Și tocmai acum, aici, în seara asta? De unde ar fi putut să știe...?
   - Vreți să coborâți, sir?
   - Da! răcni John în receptor. Da, cobor! Un moment, vin imediat.
   Ursula? Aici? De necrezut, pur și simplu de necrezut... Trânti receptorul în furcă și alergă, dădu uși de perete, goni pe marmura răcoroasă, netedă, pe scări, pe poteca pentru promenadă dintre palmieri și tufe, totul fiind iluminat și pașnic.
   Ajuns la poartă, îl văzu pe Foster nehotărât afară, în drum.
   - Este chiar ciudat... mormăia el cu mâinile în șolduri.
   - Ce este? Unde este ea? spuse John gâfâind, pentru o clipă străbătut de un fior rece la gândul că telefonul fusese doar un vis.
   Foster privea de-a lungul străzii și se freca la nas.
   - Tocmai a plecat. I-am spus că veniți, dar...
   - A plecat? Încotro?
   - Într-acolo, după colț, răspunse bodyguardul și indică locul în care împrejmuirea se termina, unde începea o stradă transversală mică, pe care circulau câteva automobile.
   John sprintă scurt.
   - Sir, nu...! auzi el din spate, dar asta devenise ceva neimportant, trebuia să o ajungă pe ea.
   Cobora panta, picioarele fugeau de la sine, o va ajunge. Aerul era îmbibat cu gaze de eșapament, îl usturau ochii, se simțea ca sugrumat, dar alerga.
   Alergă până la capătul domeniului, dădu colțul, zări silueta unei femei la capătul străduței înguste și strigă:
   - Ursula!
   O lovitură dată în cap pe la spate făcu să dispară femeia, orașul, totul.

   McCaine fu trezit de sunetul telefonului de pe noptieră. De telefonul destinat doar unor cazuri cu totul speciale. Se ridică și aprinse lumina. Era ora 5 fără 3 minute. Oricum peste câteva minute ar fi sunat și ceasul lui deșteptător.
   - S-a cam lungit, mormăi el, își drese glasul și ridică receptorul: McCaine la telefon!
   - Chris O’Hanlon, sir, se auzi o voce printre gâfâieli. Sir, s-a întâmplat ceva. Noi, hm... l-am pierdut pe mister Fontanelli.
   McCaine ridică din sprâncene. Era o formulare interesantă, dacă se gândea bine.
   - Ați putea fi ceva mai clar?
   Bodyguardul era evident tulburat.
   - A fost așa... deci Foster făcea primul de serviciu la poartă, în acest timp eu mă întinsesem. M-am trezit abia când a sosit mașina de la aeroport cu documentele și cu restul bagajelor și atunci el mi-a povestit ca pe ceva banal...
   - Ce v-a povestit?
   - Că mister Fontanelli, la scurt timp după ce l-am însoțit la apartament, a coborât din nou și că a ieșit. I-a spus că ar vrea să facă o plimbare, stabilise o întâlnire cu cineva de la Universitate într-un local din apropiere...
   - Lăsați-mă să ghicesc: încă nu s-a înapoiat.
   - Da, sir, din păcate. Eu aș fi pariat că s-ar fi prăbușit imediat în pat, atât de obosit arăta...
   McCaine scoase o exclamație.
   - S-a gândit vreodată Foster din ce motiv se construiesc complexe de locuit securizate?
   - Asta i-am spus-o deja. Acum este la pământ, am impresia că se teme că își va pierde slujba și...
   - Și nu fără temei, zise McCaine, apoi adăugă: Deocamdată, țineți asta pentru dumneavoastră.
   - Da, sir.
   O’Hanlon înghiți în sec și continuă:
   - Pe toți sfinții, sir, asta nu s-ar fi întâmplat dacă Marco ar fi fost aici. Cu siguranță, nu s-ar fi întâmplat.
   - Da, și eu cred asta.
   McCaine luă agenda cu întâlniri de pe un teanc de documente, care în mod obișnuit se afla în cealaltă jumătate niciodată folosită a patului, și o deschise. În acea zi nu avea nicio întâlnire. Scoase pixul.
   - Calmează-te, Chris, și ascultă-mă. Acum vei proceda astfel...

   La început nu înțelese nimic, simțea doar durerea care-i pulsa în cap. Amețit, își pipăi partea din spate a capului și dădu de un cucui dureros, pe care simți o crustă subțire de sânge închegat. Oarecum înțelegea că nu era de bine. Și mai era și această presiune pe încheieturile mâinii, o rezistență asociată cu un zăngănit când se mișca... Deschise în sfârșit ochii și zări despre ce era vorba: cătușe.
   - Da, perfect! gemu el.
   Răpit. Îl răpiseră.
   Se ridică în capul oaselor. Știind cauza îi era mai ușor să suporte senzația că îi crăpa capul în două când și-l mișca. Era lângă un perete de care se putea rezema, ceea ce și făcu gâfăind ca după un mare efort, și privi în jur.
   O celulă. Pereți netencuiți, fereastra zidită avea doar o crăpătură sus de tot, prin care abia pătrundea din exterior lumina zilei. În interior domnea semiîntunericul și un iz stătut de sudoare și excremente umane: era evident o închisoare, 3 pași lățime și 4 lungime, dacă se putea mișca. Dar nu putea. Cătușele îi erau legate de un lanț petrecut după o țeavă masivă din fontă, care străbătea încăperea din tavan până în podea. Spațiul în care se putea mișca era limitat la o saltea pe care se afla și la o găleată cu capac așezată într-un colț, pe care era un sul de hârtie igienică...
   John se întoarse scârbit și se hotărî să sufere de constipație.
   Așadar, totul nu fusese decât o capcană. În care căzuse ca un idiot. Oftă și ar fi vrut să clatine din cap, dar prevăzător renunță. De unde aflaseră răpitorii numele Ursulei? Mister. Poate din ziare. Deși dorise ca scurtul intermezzo din Germania să rămână necunoscut, era totuși o persoană publică, iar viața lui particulară era de interes public. Numai că, atunci când aveai nevoie de paparazzi, ei nu erau prezenți. Ca acum.
   O mișcare pe podeaua neagră, care îți făcea pielea ca de găină, îl făcu să strângă involuntar picioarele. Se mișca ceva acolo. Cu respirația tăiată se aplecă în față și descoperi un gândac mare care se îndrepta spre el, un gândac maroniu, cât podul palmei, și sinistru sub blindajul lui.
   John scoase repede un pantof, îl apucă cu ambele mâini și lovi; avu impresia că l-a nimerit, dar gândacul în loc să rămână strivit pe podea făcu doar cale întoarsă și dispăru într-o crăpătură din zid, probabil de unde și ieșise. Lui John i se făcu rău numai la gândul că, în timp ce zăcuse fără cunoștință, insecta putuse să se cațăre pe el.
   Se rezemă din nou de perete, închise ochii, simți durerea surdă pulsând în craniu, și își dori să se fi aflat în alt loc, într-o altă viață.
   Trebuie să fi ațipit pentru scurt timp stând în picioare, căci un zgomot brusc de pași ce se apropiau îl făcu să tresară.
   O bătaie în ușă.
   - Hola! strigă o voce. Tu treaz?
   John se încruntă, ceea ce avu ca urmare imediată o durere.
   - Nu complet.
   - Culcă. Cu fața la saltea. Nu uita, altfel omorâm. Culcă - dudele, dudele!
   - Bine, bine, spuse John și făcu ce i se ceruse.
   Salteaua puțea groaznic. Probabil, era impregnată cu sudoarea rece a nenumărate victime răpite.
   Auzi cum era tras un zăvor, auzi pași și un zgomot ca un frecat, după care ușa se închise din nou cu un sunet surd, de parcă era făcută din carton presat, și zăvoarele din metal fuseră închise.
   Pași ce se îndepărtau. Liniște.
   Probabil că acum avea voie să se miște din nou. Ridică încet privirea. Apăruse o farfurie, o bucată de pâine și alături o cană de tablă cu ceva ce mirosea a cafea; un miros binefăcător în acest beci mucegăit.
   Da, îi era foame. De fapt, dacă făcea abstracție de durerile de cap, se simțea bine. Sătul de somn. Parcă dormise câteva zile la rând. Nu ar fi putut să spună precis câte zile, pentru că îi dispăruse ceasul care indica și data.
   Ridică farfuria și cana. Cafeaua era acceptabilă, cu lapte și zahăr, iar pâinea era proaspătă. Fără îndoială că atâta confort era jalnic față de mărimea sumei cerute pentru eliberare, dar oricum ți se oferea ceva pentru banii tăi. De fapt, totul avea caracteristica afacerii; în vocea necunoscutului și în comportamentul lui nu era sesizabilă panică ori o stare excepțională, mai curând era vorba despre rutina muncii de răpitor.
   Răpit! De neimaginat! Nu i se întâmplase nimic în atâția ani.
   Bodyguarzii îl însoțiseră peste tot, dar nu făcuseră altceva decât când și când să îi croiască drum când reporterii ori cei care căscau gura deveneau prea insistenți. Niciodată nu se simțise cu adevărat în pericol, nici chiar când o ștersese împreună cu Ursula nu se întâmplase nimic. Dar fusese doar un noroc. McCaine avusese dreptate, ca de obicei.
   Când puse jos farfuria și lanțul zdrăngăni tot timpul pe metalul țevii, el examină gânditor conducta groasă. Zgomotul făcut de lanțul lui trebuia să se audă sus tare și clar. În acest fel își dăduseră seama că el se trezise? Cu siguranță. Și imediat puseseră de cafea.
   John se ridică încercând nu mai facă zgomot cu lanțul și se apropie de conductă. Ceea ce funcționa într-un sens trebuia să funcționeze și invers, nu? Puse urechea pe metalul rece, o lipi bine și - ceea ce nu era deloc simplu cu cătușele - își acoperi cealaltă ureche.
   Da, se auzea un televizor, fragmente de muzică sentimentală și vocea sonoră a unui moderator, cineva manevra ustensile de bucătărie și fluiera lejer aceleași melodii. Țeava era cel mai pur aparat de ascultat. Sună un telefon și cineva vorbi în melodioasa, dar de neînțeles limbă spaniolă.
   Pe o perioadă mai îndelungată poziția necesară ascultării devenea incomodă și, pentru că oricum nu cunoștea limba spaniolă, se alese doar cu o impresie generală asupra situației. Se părea că răpitorii aveau totul sub control. Se așeză din nou pe jos și se dedică supravegherii crăpăturii în care locuia monstruosul gândac.
   Pe parcurs adormi, dar fu trezit pentru o altă masă constând din fasole cu puțină carne și un pahar cu apă.
  - Aveți răbdare, îl sfătui necunoscutul fără a fi solicitat, în timp ce îi întindea mâncarea și prelua vesela folosită la micul dejun.
   Cea mai bună variantă de a-și pierde timpul se dovedi a fi punerea în aplicare a acestui sfat. Treptat, lumina de la crăpătura care ținea loc de fereastră se reducea. Înainte de a se face complet întuneric, mai de voie, mai de nevoie, John urină în găleata pe care apoi o mută cât mai departe de saltea.
   Mai trase o dată cu urechea. La televizor era difuzat un serial american, probabil subtitrat în spaniolă, în care era vorba despre fiica răpită a unui multimilionar. John se gândi că era o măsură de perfecționare profesională și se întinse ca să se culce. Dar, în loc să adoarmă, privea fix întunericul lipsit de forme și trăgea cu urechea la un eventual atac al unei hoarde de gândaci.
   La un moment dat trebuie să fi ațipit totuși, pentru că, trezindu-se brusc, constată că era ziuă. Și în jurul lui nu era nici urmă de gândaci. Se ridică fără să facă zgomot cu lanțul și ascultă. În mod excepțional televizorul nu mai funcționa, dar auzi mai mulți bărbați discutând foarte destinși, de parcă stăteau la o cafea și nu aveau nimic mai bun de făcut decât să își piardă timpul.
   - Micul dejun, por favor, mormăi John și trase cu putere de lanț.
   Dar nu apăru micul dejun, ci un alt bărbat, care nu mai pierdu vremea cu ciocănitul în ușă și cu sfaturi, ci intră pur și simplu.
   Bărbatul vorbea engleza, ba chiar în argoul coastei de est americane.
   - Noi încă nu ne-am întâlnit, spuse acesta, dar ne cunoaștem.
   John îl măsură sceptic pe om. Acesta avea un chip cam din topor, buhăit, pe care o acnee juvenilă își lăsase urmele, iar de sub guler și din mâneci ieșea la iveală o pilozitate excesivă. O apariție deloc simpatică. Cineva pentru care John nu ar fi dat doi bani ca să-l cunoască.
   Apoi își aminti. Da, îl văzuse o dată pe acest bărbat. Avea o tunsoare diferită. Îl văzuse pe ecranul unui televizor.
   - Bleeker, spuse el. Sunteți Randolph Bleeker.

   Mai apoi nimeni nu și-a mai putut da seama cum au luat naștere zvonurile.
   Angajaților poliției mexicane constituiți într-un grup special de acțiune li s-a impus cea mai strictă tăcere și investigația internă nu a stabilit niciun indiciu conform căruia sursa s-ar fi aflat printre aceștia. Totuși, echipe de cameramani ai televiziunilor străine au năvălit pe aeroportul din Mexico City, se cereau informații prin fax și telefon, toată lumea voia să știe ce era cu afirmația că John Salvatore Fontaneui ar fi fost răpit.
   Centrala concernului Fontanelli Enterprises din Londra refuza orice comentariu. Poliția din Mexico City refuza orice luare de poziție. Terenul ce aparținea de Universidad Nacional Autonoma de Mexico colcăia de oameni cu camere video și microfoane.
   - Nu se mai termină! i se plângea una dintre secretarele lui McCaine. Acum primim telefoane chiar și de la propriile posturi de televiziune. Ce să le spun?
   - Nimic!
   McCaine închise încruntat un biblioraft subțire și îl vârî într-un sertar.
   - Stabiliți cu toată lumea o întâlnire peste 5 zile și rețineți-mi un loc la un zbor pentru Mexico City.

   - Ce înseamnă asta? întrebă John. Este o răzbunare pentru faptul că nu a reușit manevra cu fratele meu?
   Bleeker rânji disprețuitor.
   - Răzbunare? Pe naiba. Eu nu sunt un tip ranchiunos. În chestiunea asta sunt imparțial. Fac doar ce mi se cere.
   - Deci așa, ce vi se cere.
   - Asta nu reprezintă o întrebare privitoare la cei pentru care lucrez, nu? Pentru așa ceva sunteți prea inteligent.
   John ridică din umeri.
   - Acum ce urmează? Ce intenționați să faceți cu mine?
   - Oh, cred că răscumpărarea dumneavoastră va face istorie.
   Bleeker rămânea prevăzător în afara razei de acțiune a lui John.
   Purta un costum ușor, de culoare deschisă, ceva cam șifonat, și tot timpul freca un loc aflat sub ureche.
   - Păi... depinde.
   - Depinde de ce?
   - De dumneavoastră, de exemplu. De comportamentul dumneavoastră, de cooperarea dumneavoastră. Și de alte chestii asupra cărora dumneavoastră nu aveți nicio influență.
   - Nu va funcționa, zise John și se miră el însuși de degajarea de care dădea dovadă. Veți da în bară din nou, Bleeker. Ca și atunci când l-ați târât pe Lino în necazul ăla.
   Bleeker îl măsură cu privirea și rânji din nou.
   - V-ați minuna cât de detaliat și-a zugrăvit fratele dumneavoastră viața de tată a unui moștenitor al unui bilion.
   John își imagina că nu era mințit. Lino fusese totdeauna un adept al mottoului de viață: Ia ce poți obține. În privința femeilor, a banilor, a orice. Își încrucișă brațele pe piept și spuse:
   - Eu aș propune să-mi spuneți în sfârșit ce vreți.
   - Controlul calității. Trebuie să fiu sigur că... subcontractorii mei au făcut treabă bună. Dacă au pus mâna pe omul care trebuia.
   - Subcontractorii dumneavoastră...
   - Eu fac asta numai pentru bani, mister Fontanelli. Ca să nu mi se reproșeze, muncesc pentru ei. Am descoperit că se poate trăi foarte bine, dacă din când în când ești gata să faci lucruri tare neplăcute. Ca acesta, de exemplu.
   - Și ca mai care? Este imposibil să intenționați să mă lăsați în viață. V-aș acuza imediat ce aș fi liber.
   - Nu m-ar deranja. Oricum sunt fugar, nu vă amintiți? Între timp am învățat tertipurile necesare și, fie că veți crede, fie că nu veți crede, îmi place așa. Cel puțin așa viața rămâne palpitantă.

   McCaine privi indispus monstruoasa lustră din cristal aflată exact deasupra capului său. Mexico City era zguduit din când în când de cutremure; dacă chiar în această seară ar avea loc unul, lustra l-ar face piftie. Își drese glasul și toți ochii, toate microfoanele și toate obiectivele camerelor se îndreptară spre el.
   Conferința de presă avea loc în marea sală a hotelului El Presidente. Catifeaua verde acoperea pereții căzând în falduri artistic realizate, coloanele ornate cu aur păreau că susțin tavanul ce simboliza acoperișul unui cort și toate acestea aflându-se într-un contrast bizar cu uriașul tablou aflat pe peretele din spatele lui McCaine, tablou pictat chiar de mâna lui Diego Riveras, cel mai mare pictor mexican. Nu trebuia să fii deosebit de cultivat pentru a ști asta: hotelul, prin broșuri, tăblițe indicatoare și inscripții făcea tot ce putea pentru a nu lăsa pe nimeni neinformat.
   După ce făcu cunoscut motivul prezenței lui aici, McCaine explică:
   - Până acum știm doar că mister Fontanelli a dispărut. Circumstanțele dispariției lui, în măsura în care le cunoaștem, nu ne permit să o asociem neapărat cu violența; dar nici nu o putem exclude. Dacă este în realitate o răpire, răpitorii nu s-au făcut până acum prin nimic cunoscuți.
   O femeie ridică mâna.
   - Se cunoaște cine a fost persoana pe care mister Fontanelli voia să o întâlnească?
   - Nu, răspunse McCaine. Eu mă îndoiesc și de faptul că ar fi existat o întâlnire. Din câte știu eu, mister Fontanelli nu cunoștea pe nimeni de la această universitate, cu care ar fi putut să stabilească o întâlnire.
   Răspunsul stârni agitație.
   - Atunci de ce ar fi afirmat el asta? strigă un bărbat, fără a mai aștepta ca McCaine să-i dea cuvântul.
   McCaine se aplecă peste zidul de microfoane din fața lui:
   - Este un fapt bine cunoscut că mister Fontanelli riscă din când în când să iasă în public fără protecția gărzii personale, în trecut nu s-a ajuns niciodată la incidente, dar bineînțeles că bodyguarzii nu privesc cu plăcere un asemenea comportament. Și nici eu. Dar mister Fontanelli este major și nimeni nu îi poate ordona ce și cum să facă. În orice caz am stabilit că la scurt timp a dispărut și unul dintre bodyguarzi, adăugă el și își roti privirea în sala plină cu ziariști care stenografiau de zor. Poliția încă mai încercă să afle dacă între cele două eveniment eo există o legătură.
   Un reporter corpolent, care avea pe tricou logoul unui post de radio american, întrebă:
   - Plecați de la ideea că este vorba despre o răpire planificată?
   - Eu nu aș ști cum ar putea planifica cineva asta. Faptul că mister Fontanelli va veni în Mexic a fost stabilit abia de câteva zile și era cunoscut de un cerc restrâns de persoane. Din ceea ce știu, poliția pleacă de la premisa că ar putea fi vorba despre o faptă infracțională spontană.
   - Veți plăti o răscumpărare? strigă cineva.
   - Până la ce valoare? vru să știe altcineva.
   Blițurile aparatelor de fotografiat fulgerară, dictafoanele împinse înainte. McCaine privi meditativ un timp în gol înainte de a da un răspuns.
   - Vom face cu siguranță tot ce este omenește posibil pentru a-l elibera nevătămat pe mister Fontanelli, dacă s-ar afla în mâinile răpitorilor. Dar în acest moment, după cum v-am spus, nu știm nimic sigur.
   - Trebuie să existe un martor care a văzut că mister Fontanelli a plecat. Ce aveți de spus despre asta? Este posibil să fi fugit?
   McCaine ridică mâinile a neputință.
   - Despre asta nu pot spune nimic. Nu am fost de față.
   - Ce se întâmplă dacă mister Fontanelli este mort? Cine va moșteni averea? se auzi o voce din spatele sălii.
   - Da, exact, cine îl moștenește? strigă un altul, apoi totul se transformă într-o gălăgie generală, de parcă toți ar fi așteptat doar această întrebare, dar nimeni nu îndrăznise să o pună până acum.
   McCaine privi posomorât sala și așteptă până când se reveni la o liniște relativă.
   - Puteți pleca de la premisa că toate problemele legate de succesiune sunt clarificate satisfăcător. Dar eu consider că în momentul de față este mai mult decât lipsit de bun-simț a face cunoscute detalii ori a da explicații pe această temă.
   Nu a mai găsit necesar să amintească faptul că s-a urcat în avionul pentru Mexic după ce unul dintre cei mai importanți juriști ai Marii Britanii verificase amănunțit testamentul olograf al lui John și îl asigurase că acesta va fi recunoscut fără îndoială ca valabil.

   Așteptarea îi măcina nervii. Dacă ar fi putut, s-ar fi plimbat necontenit încoace și-ncolo prin celulă, dar lanțul nu îi permitea.
   Măcar de i s-ar fi scos lanțul! Când necunoscutul i-a adus mâncarea, l-a rugat cu fața lipită de salteaua puturoasă, să îi scoată lanțul, dar bărbatul a părut doar amuzat de rugăminte. După asta examină ușa celulei și înțelese comportamentul bărbatului: dacă nu ar fi fost înlănțuit, ar fi putut cu o lovitură de picior să pună ușa la pământ, și lovitura nu ar fi fost necesar să fie nici deosebit de puternică și nici deosebit de zgomotoasă.
   Așa că la fiecare câteva minute se ridica în picioare, se ducea la conductă, își lipea urechea de metal și asculta până când spatele și ceafa cedau și prefera să se așeze la loc. Majoritatea timpului se auzea numai televizorul. Acesta părea să funcționeze toată ziua.
   Muzica siropoasă lăsa uneori locul dialogurilor sentimentale ori exagerat de pătimașe din serialele ieftine și din când în când un crainic prezenta știri ca o mitralieră verbală. Uneori, se mai auzeau zgomote specifice bucătăriei, ca zornăitul capacelor pe oale ori tocatul legumelor. Câteodată, mai discutau câțiva oameni, totdeauna bărbați cu voci grave, care se pare că o făceau din plictiseală. Vorbeau în spaniolă, dar, chiar dacă John ar fi cunoscut limba, nu ar fi înțeles o iotă, atât de neclar vorbeau.
   De câte ori se așeza pe saltea, își spunea că tot atât de bine putea să renunțe la a mai trage cu urechea, pentru că nimic din ceea ce auzea nu îi folosea să ajungă la o concluzie cu privire la ceea ce îl aștepta, la ce aveau de gând răpitorii cu el. Asta își spunea, privea crăpătura din perete unde intrase gândacul, apoi renunța, se ridica și reîncepea să asculte.
   Și tot ascultând auzi deodată numele lui.
   Sunetele numelui tău au ceva magic. Chiar dacă nu ești atent, chiar dacă fraza în care este integrat este într-o limbă străină din care nu înțelegi nicio vorbă, chiar dacă este rostit într-o mulțime în care vorbește fiecare - imediat ce auzi propriul nume îl și distingi.
   Și, tocmai pentru că nu te aștepți, ești ușor șocat.
   John își auzi propriul nume. Vocea care îl rostise era din televizor.
   Tresări speriat. Fusese o halucinație? Păi sigur, crăpăturile și petele de pe pereți vorbeau despre el. Își lipi din nou urechea de metalul rece și, cu respirația tăiată, sesiză brusc nervozitate în vocile bărbaților de deasupra.
   Urmăreau știrea. Murmure nervoase. Aparatul fu pus pe alt canal, iar murmurele deveniseră strigăte mânioase. Se băgau toți în vorbă, umblau toți de colo-colo tot mai zgomotos, până când unul reuși să se impună și să îi reducă pe ceilalți la tăcere.
   Se părea că acesta telefona, se răstea la cineva. Receptorul fu pus brutal în furcă, iar agitația se instală din nou aducând din ce în ce mai mult a panică.
   Ceva nu le ieșise.
   John se îndepărtă de țeavă și trebui să își pună mâna pe piept, atât de tare îi bătea inima. Nu era bine. Ba chiar era foarte rău. Ceva decursese altfel decât își imaginaseră răpitorii lui și el citise destule despre răpiri ca să își dea seama că asta putea fi periculos pentru el. Încercă să respire calm, să nu facă niciun zgomot suspect cu lanțul și reveni în poziția de ascultare.
   Era tot agitație și la același nivel. După o vreme se trânti o ușă, se auziră pași grei și printre cele existente apăru o nouă voce, care vorbea prost în spaniolă, și în care John crezu că recunoaște vocea lui Randolph Bleeker.
    Bărbații erau porniți împotriva acestuia, îi tot reproșau ceva și se pare că nu se limitau la reproșuri. Bleeker obiecta, vorbea, striga, implora și înjura și în cele din urmă John înțelese ce trebuie să nu le fi ieșit acestora: răpitorii lui nu știuseră, atunci când îl răpiseră, pe cine au răpit. Nu știuseră cine era el. Abia când la televizor s-a anunțat răpirea celui mai bogat om din lume și-au dat seama pe cine țineau în lanțuri în beciul lor. Și acum li se făcuse frică.
   Probabil că erau răpitori profesioniști, din când în când răpeau oameni mai mult ori mai puțin bogați, le dădeau drumul contra unei răscumpărări moderate și în acest fel își câștigau pâinea. Poliția era fie suprasolicitată pentru a mai investiga și aceste cazuri ori pur și simplu nu mai afla despre ele. Iar ei își spuneau, fără îndoială, că răpirea unui John Fontanelli îi punea în mare pericol. Chestiunea îi depășea acum.
   Bleeker încerca desigur să îi convingă de contrariul. Blestema și argumenta, voia ca planul să fie urmat în continuare, dar oamenii strigau toți la un loc, cădeau scaune, se părea că se ajunsese la o încăierare și în final Bleeker fu aruncat afară. John îl auzi pe fostul avocat înjurând crunt, se pare că fusese înghesuit în hol și imediat ușa fu trântită.
   John făcu un pas îndărăt.
   „Mă vor omorî, gândi el și simți cum îi îngheață inima de groază. Vor veni și mă vor omorî.”
   Se prăbuși pe saltea, întrebându-se cum o vor face. Cu un foc de armă? Cu un cuțit? Va avea dureri? Și o vor face, Dumnezeule, aici, în încăperea asta care puțea a urină. Ce sfârșit pentru un bărbat predestinat să îndeplinească o profeție divină!
   Un râs asociat cu senzația de vomă îi porni din plămâni. Ce noroc avusese padrone să moară în pace după o lungă viață, cu credința binefăcătoare că și-a îndeplinit misiunea și la timp pentru a nu trebui să afle cât de mult se înșelase.
   Ursula îi spusese tot timpul. Credința lui în profeție nu fusese altceva decât cel mai confortabil pretext pentru a trebui să nu ia decizii el însuși. Pentru că asta ar fi însemnat să își asume răspunderea. Era atât de ușor să spui: „Dumnezeu vrea așa.” Orice se întâmpla, nu aveai nicio vină. Ideal pentru toți lașii.
   Rămase cu ochii ațintiți pe ușa lipsită de orice culoare, pe care aveau să intre asasinii lui, și simți cum îi pierea credința, simți cum arde cu vâlvătăi și se stinge, cum nu mai lăsa în urmă nici cenușa.
   Oare nu se spunea că în fața morții îți trece pe dinaintea ochilor întreaga viață? Revăzu cu o claritate dureroasă toate etapele vieții lui, văzu și cum căutase permanent pe cineva care să îi spună ce trebuia să facă. Părinții. Frații. Plecase de acasă pentru că așa voise Sarah. Acceptase sfatul lui Marvin de a primi slujba de la pizzeria lui Murali. Cristoforo Vacchi îi spusese că are un destin, iar Malcolm McCaine știuse cum putea fi urmat acest destin. Doar de Ursula nu ascultase.
   Fir-ar... chiar și faptul că se culcase cu Constantina fusese decis pentru el de către Eduardo. Și Ursula? Ursula voise să meargă în Germania fără paza de corp și el o ascultase.
   Ușa nu se clintea. Nici vorbă de pași. Asasinii nu veneau.
   Se uită la conductă și decise să nu mai tragă cu urechea. Nu voia să constate că acolo nu mai era probabil nimeni. Nu voia să afle că ei fugiseră și îl lăsaseră să moară aici și să nu mai poată fi găsit.
   Rămase uitându-se la lumina apusului și încetă să se mai gândească la viața lui, încetă chiar să mai gândească, privea doar fix înainte și nu mai făcea altceva decât să respire. Timpul se opri, lumina se topi și se făcu întuneric, apoi, în sfârșit, se auziră pașii.
   O bătaie în ușă.
   - Hola? Tu treaz?
   - Da, se auzi vocea lui John.
   - Întinde-te. Fața pe saltea.
   Mda... toată viața ascultase de alții, de ce nu ar face-o și în moarte? Așa că se întinse pe burtă, închise ochii și se predă inevitabilului.
   Ușa fu deschisă și de data asta intrară mai mulți bărbați. O mână îi pipăi capul. John înăbuși în sine un tremurat profund. strânse din dinți - doar să nu scâncească după îndurare! Cu o smucitură i se trase ceva peste cap, cineva îi duse forțat mâinile la spate, le legă, apoi niște brațe puternice îl ridicară.
   - Vii cu noi, zise necunoscutul.
   Urcară o scară, trecură printr-un coridor în care se lovi cu umărul de o mobilă, fu avertizat că urma un prag, după care coborâră câteva trepte într-o încăpere în care mirosea a așchii de lemn și motorină. Evident un garaj, unde îl luară pe sus ca pe o jucărie și îl vârâră în portbagajul unui automobil. Auzi deschizându-se o poartă, apoi fu pornit motorul și începu călătoria.
   Mergeau la nesfârșit și orice tentativă de a reține ceva din drum, măcar când se cotea la dreapta ori la stânga, era de prisos. În plus, pe undeva intrau gaze de eșapament în portbagaj, i se făcu rău și depuse toate eforturile să nu vomite în sacul de pânză care îi acoperea capul până la gât.
   În sfârșit opriră. Cineva cobori, după o vreme se întoarse, se așeză pe locul lui, mașina merse înapoi pe un teren denivelat. Fu deschis portbagajul, apoi luat de picioarele care îi fuseseră și ele legate cu o sârmă ce îi pătrundea prin piele. John protestă, dar nici nu fu băgat în seamă, ci fu apucat, scos, târât și aruncat cu boltă mare.
   John strigă. Ateriză relativ moale pe ceva ce părea a fi făcut din cârpe și hârtie tocată, amestecat cu bucățele ascuțite care îl răniră.
   Puțea oribil. Încercă să se răsucească, dar la fiecare mișcare se mișca și mediul care îl susținea, ceea ce însemna că, dacă ar fi continuat, s-ar fi afundat în el.
   Rămase într-o poziție incomodă pe-o parte, cu picioarele strânse, cu mâinile legate la spate, cu fața în jos. Din când în când, răbufnea câte o duhoare prin pânza sacului de pe față, atât de respingătoare cum nu mai simțise în viața lui, un amestec incredibil de putred, alterat și descompunere, o miasmă pestilențială de mucegai, rugină și mâl în comparație cu care aerul din beciul în care stătuse fusese o boare binefăcătoare, înțelese complet uimit ce făcuseră răpitorii cu el. Se afla într-o groapă de gunoaie. Îl aruncaseră la o groapă de gunoaie.

41.

      Frigul se strecura încet prin haine, până la piele, impregnându-i neîndurător până și oasele. Și, pe măsură ce se făcea tot mai frig, se făcea și mai liniște.
   Inițial deslușise la mare depărtare zgomot de circulație, ca și zgomotul făcut de o mașină, dar mașina fusese oprită la un moment dat, circulația încetase, și tot ce mai auzea se limita la respirația lui.
   Și la un foșnet clar, înspăimântător în adânc.
   Șobolani.
   John tresări, se răsuci, se afundă puțin și se lăsă păgubaș înspăimântat. Normal, într-o groapă de gunoi trebuiau să fie șobolani. Șobolani care puteau să muște. Care puteau să provoace răni grave unui om, ba chiar îl puteau ucide. Nu putea face altceva decât să își imagineze făpturi ce colcăiau, păroase și grețoase, cu dinți rozători și cozi chele, care scormoneau alimentele putrezite și gunoiul fermentat în căutare de prăzi, iar trupul lui se strânse instinctiv din cauza groazei ce îl cuprinse.
   Poate că era bine să stea nemișcat. Poate că atunci îl vor lăsa în pace. Abia dacă mai respira, trăgea cu urechea, urmărea tensionat fiecare trosnet, gata să se zbată imediat ce ar fi fost atins de un animal, gata să țipe, să urle pentru a-l alunga. Trebuia să vegheze.
   Doar asta îl mai putea salva.
   Se sperie când simți o mână pe umăr și în același moment își dădu seama că adormise. Larma străzii revenise, iar în jurul lui se auzeau pași. Îi era atât de frig de parcă ar fi petrecut noaptea într-un frigider, nu își mai simțea mâinile, care deveniseră niște apendice cărnoase, iar picioarele îi erau insensibile.
   - Ajutor! bâigui el, scutură capul sufocat de sacul ce îl acoperea, devenit între timp lipicios și umed. Vă rog, dezlegați-mă!
   Deasupra lui se discuta. Erau voci de copii. Unul dintre ei îl lovi cu piciorul, cum faci cu un animal călcat de mașină ca să vezi dacă mai trăiește.
   - Ajutați-mă o dată! strigă el și se zbătu pentru a nu mai lăsa nicio îndoială că nu era mort. Fir-ar... chiar dacă nu vorbea spaniola, era așa de greu de ghicit ce voia? Dezlegați-mă, vă rog!
   Din nou simți mâini pe trupul lui, mâini mici cu degete mici, dar acestea nu desfăceau noduri, nu dezlegau, ci îi cercetau buzunarele cămășii și pantalonilor. Nedescoperind nici portofel, nici bani, nici chei, vocile deveniră dezamăgite.
   - Hei, ce dracului! urlă John, dar copiii nu dădeau semne că l-ar ajuta.
   Păreau că se sfătuiesc, apoi pașii lor se îndepărtară și nu îi aduseră înapoi nici toate strigătele lui.
   Rămase pe loc, neajutorat, părăsit, simțind cum sudoarea începea să i se prelingă pe trup. Care fără îndoială că va momi animalele. De fapt, nu Ursula era vinovată de situația în care se afla? El căzuse în capcana întinsă de răpitori doar pentru că îl părăsise. Când într-o zi cadavrul lui va fi găsit aici, ea va afla și se va întrista pe bună dreptate.
   Cineva se tânguia și, după o vreme, John băgă de seamă că el era acela. Trupul îi fu cuprins de un tremurat care, în locurile în care era legat, durea, dar nu se putea opri. Se simțea teribil de rău; cu siguranță că această stare era provocată de duhoarea care îi dădea și în gură un gust urât, care pătrunsese în fiecare por al corpului său și care se pregătea să i-l descompună. Acum îi era cald, atât de cald încât limba i se uscase și se umflase, și o simțea în gură ca o minge de cauciuc.
   Un foșnet care se apropia. Pași? Șobolani? Nu aveau decât să îl înfulece, puțin îi păsa. Dar nu l-au înfulecat, au ronțăit curelele cu care îi erau legate brațele și, după ce le-au ronțăit brațele, i-au căzut grele pe lângă corp ca moarte, nu îl mai ascultau, doar pulsau și zvâcneau de parcă ar fi vrut să explodeze.
   După care au trecut la gâtul lui, dar acolo îi simțea ca niște mâini care deznodau, moșmondeau și smulgeau, și în cele din urmă sacul i-a fost scos de pe cap. La lumina puternică ochii i-au lăcrimat.
   Deasupra lui vedea un nesfârșit cenușiu, pe care se profila chipul neclar al unei femei cu părul negru.
   - Ursula! spuse el fericit.
   Ursula spuse ceva și el se miră că ea vorbea cu el în spaniolă. Îl furnica atunci când durerea în gambe ceda. Ea îi întinse mâna, avea o față lată, de înger, cu ochi negri ca fântânile adânci. Ea îl ajută să se ridice și îl ajută și copilul aflat lângă ea, dar statul în picioare îi provoca dureri, picioarele îl dureau ca niște răni deschise și, când privi în jos, văzu că pantofii îi dispăruseră.
   - Asta este o mojicie, îi explică ei. Erau pantofi făcuți pe comandă la John Lobb, șase mii de dolari perechea.
   Ea îl privi doar, iar el se sprijini de ea, și așa coborâră de pe grămada de gunoi până la o ușă în care atârna o bucată de pânză în carouri. După aceasta era întuneric și locul era atât de strâmt încât nu se putea întinde. Cineva îi săltă capul și îi dădu să bea apă caldă cu gust de metal, dar asta îi umezi limba și gâtlejul, îi fu aspirată de corp și, când cana se goli, putu să se lase pe spate și să adoarmă.
   Din nou se trezi din vise febrile și, ieșind din dimensiunile fricii și disperării, se ridică strigând, iar o mână care îl împinse înapoi îi duse la gură o cană cu apă. O voce blândă, pe care nu o înțelegea, îi vorbea liniștindu-l până când iarăși se prăbuși în întuneric.
   În tot acest timp inima lui bătea sălbatic, bătea cât pentru o jumătate de viață, bătea pentru a îndepărta otrava din circuitul sanguin, pentru a omorî agenții patogeni, pentru a elimina coșmarurile. Era scăldat în sudoare, se zbătea, se auzea urlând și gemând, până când uitarea îl luă în stăpânire.
   Ea îi vorbea, îi cânta cântece ciudate. Nu era Ursula, nu era ea.
   Femeia avea pielea maronie, catifelată și o privire tristă. Îi răcorea fruntea cu cârpe umede când aceasta se înfierbânta, când ochii îl ardeau și când inima amenința să-i crape. Uneori îi punea mâna pe piept invocând zei necunoscuți, până când pleoapele lui cădeau grele și adormea.
   John se trezi simțindu-se mistuit de febră. Era slăbit, inima începu să-i bată sălbatic doar când se îndreptă, dar mintea îi era clară, își simțea trupul ușor, privirea ageră. Își amintea ce se întâmplase și își dădea seama că fusese salvat.
   Iată și perdeaua de care își amintea, perdeaua din pânză în carouri și aceasta era străbătută de lumina zilei de-afară, unde soarele strălucea. Se auzeau voci, strigăte îndepărtate și discuții, în jur erau sute de oameni. Zăngănit de metal, de pietre lovite de pietre, se muncea de zor. Și totul era impregnat de un miros înțepător de gunoi, fum, putrefacție.
   Aerul era mizerabil. Ca și el. Își simțea pielea unsuroasă, acoperită cu un strat de murdărie imposibil de îndepărtat, lenjeria de corp era scorțoasă și îl jena la mers, pielea capului îl mânca îngrozitor... Când duse mâna la bărbie, descoperi barba - Dumnezeule, cât timp fusese bolnav? Nu erau tuleie, erau fire de păr lungi și moi cum nu mai avusese toată viața lui.
   Privi în jur. Un adăpost mizer din tablă ondulată și cartoane, în care doar peretele de lângă el era un fel de zid sfărâmicios. Era întins pe unicul culcuș din adăpost, o saltea plină de crăpături și denivelări, acoperită cu o pătură cenușie. Alături de el se aflau cutii de portocale și un coș din nuiele strâmb, decolorat, cu diverse lucruri, o icoană afumată a Madonei era unicul ornament aflat pe pereți, sub care atârna un ciob de oglindă, iar pe podea erau înșirate sticle murdare, verzi, cu apă, o cutie cu legume zbârcite și important - o pereche de pantofi cu toc înalt.
   Se întoarse gemând în așa fel încât să se poată vedea în oglinda din care îl privea acum un străin. Chipul cu obraji scobiți și epuizat, părul zbârlit și barbă încâlcită - nici măcar mama lui nu l-ar mai fi recunoscut. Probabil că se afla aici de cel puțin două săptămâni, dacă nu mai mult. Asta dacă ceea ce vedea în oglindă era el cu adevărat, dacă nu cumva printr-o vrajă ori ca urmare a unei operații interzise sufletul lui ajunsese în trupul altcuiva, al unui bătrân vagabond care scotocea prin gunoaie. Cu siguranță, nu era el.
   Perdeaua fu dată deoparte, lumina pătrunse cu putere înăuntru și alungă toată strălucirea pitorească a coșmeliei, dezvelindu-i fără milă întreaga mizerie. John privi clipind orbit de lumină. Ea. Cea care îl salvase, îl culesese din gunoaie, îl eliberase, îl luase la ea și îl îngrijise. O femeie măruntă, cu pielea cafenie, cu o față lată de indiancă și păr negru uleios, într-o rochie lipsită de orice podoabe, de culoare nedefinită, stătea în fața lui și îl privea.
   - Tu bine? întrebă ea.
   - Da, mulțumesc. Mă simt mult mai bine. Mulțumesc pentru faptul că m-ați adăpostit. Deja eram convins că voi muri acolo, în gunoi.
   Ea clătină din cap, parcă meditând la ce spusese el, și păru îngrijorată.
   - Tu mergi, spuse ea. O oră. Apoi înapoi. OK?
   John o privi nedumerit, nesigur dacă o înțelesese corect.
   - Să plec timp de o oră?
   - Da. O oră, apoi înapoi. Te culci.
   - Clar. Nicio problemă.
   Se ridică și constată că totuși era o problemă. Trebui să se sprijine de peretele din piatră până când steluțele din privire îi dispărură.
   - Nicio problemă, repetă totuși el.
   Stând în picioare, tavanul era prea jos pentru a sta drept, așa că dădu deoparte perdeaua, păși apoi fu orbit de lumină.
   - Eu chem, auzi el vocea siluetei neclare profilate pe fundalul tulburător de luminos.
   - Clar, răspunse John dând din cap cu sârg și încercă să se miște de-a lungul unui rest de zid înalt până la coapse și reuși până când un animal îi trecu peste picioare, o pisică, și el concluzionă că poate era mai bine să nu se îndepărteze prea mult de colibă.
   Încă nu se simțea prea bine. Cu ochii înlăcrimați privi în jur căutând un loc unde să se poată așeza. Fumul îi irita nasul și ochii pe care îi tot ștergea cu dosul mâinii, apoi descoperi că fumul provenea de la un foc aprins în apropiere. Deasupra lui era un ceaun strâmb, în care fierbea ceva mirosind a legume și a porumb.
   Alături stăteau doi câini plini de râie, cu limbile atârnând. Apăru o bătrână cocârjată, care amestecă în fiertură și turui ceva pe un ton răstit, lui John nefiindu-i clar dacă i se adresase lui ori câinilor.
   Pentru mai multă siguranță, se ridică și plecă mai departe.
   La poalele muntelui de gunoi era o adevărată așezare, un sat din tablă, folii din plastic și scânduri, ridicată pe moloz, pe coline de hârtie de ziar putrezită și halde de saci de plastic uzați.
   John privea uimit cum copii și adulți răscoleau gârboviți versanții și taluzurile muntelui de gunoi și culegeau ceea ce considerau că mai era utilizabil, făceau grămezi de fier vechi supravegheate de alți membri ai acestei bizare armate a gunoaielor, extrăgeau îmbrăcăminte zdrențuită, baterii auto vechi, cutii de tablă, vechituri. Cei mai în vârstă purtau șepci de baseball, aveau legată peste nas câte o bucată de pânză și purtau mănuși, iar copiii purtau blugi și tricouri cu dungi, cu mânecă scurtă; aceștia nici nu arătau a fi prea sărmani, ci arătau mai curând ca niște elevi care chiuleau de la ore și își pierdeau timpul la halda de gunoi.
   Brusc mulțimea de femei, bărbați și copii începu să se agite. Se auzea un motor huruind din greu și în vârful taluzului de gunoi apăru un imens autocamion. Acesta manevră în căutarea unei poziții bune, în timp ce jos, în marginea taluzului, se duceau lupte pentru cele mai bune locuri, după care cu zgomote înfiorătoare platforma autocamionului se ridică oblic, până când conținutul ei se vărsă pe pantă. În mod absurd părea că un corn al abundenței se revărsa peste jefuitorii gunoaielor.
   Imediat se iscară conflicte acerbe pentru locurile preferate.
   Cineva înșfacă o legătură de cabluri electrice, altul trase de un sac cu haine, un al treilea puse mâna pe un aparat cu microunde cam turtit. Erau culese sticlele și aruncate în găleți de plastic, lemnul părea valorificat indiferent de dimensiuni, cutiile din tablă erau strivite cu călcâiul înainte de a fi înghesuite în pungi și în saci.
   Abia acum John observă câteva siluete burduhănoase ce ședeau pe teancuri de saltele ori în fotolii jerpelite la limita locului acțiunii, spre care se înșiruiau culegătorii pentru a le expune prada, a se face aprecierea valorii ei și a primi bani pe ea. Fiecare dintre acești șefi părea competent pentru un anume sortiment, unul pentru metal, altul pentru plastic, o femeie corpolentă cumpăra sticla, iar un bărbat gras - lemn. Deci, și aici era vorba despre bani, ca pretutindeni. Probabil că aici putea să înceapă să pună întrebări și să scormonească pentru a descoperi în final că toți acești oameni răscoleau gunoiul, îl sortau și îl colectau pentru a-și aduce contribuția la averea lui. I se făcu rău din cauza mirosului pestilențial, din cauza acestui loc, din cauza a tot ce vedea și simțea.
   Cineva strigă. Avu nevoie de un timp pentru a înțelege că lui i se adresa strigătul.
   - Vino! striga femeia din fața colibei, făcându-i semne.
   Se ridică, se deplasă cu greutate călcând pe deșeuri și cioburi, ocolind un pârâiaș cu apă de infiltrație maronie, cu sclipiri uleioase ce mustea de sub gunoi. Văzu cum în spatele femeii ieși din colibă un bărbat încheindu-se la pantaloni și mai înțelese că ea era o prostituată.
   Febra reveni, îl doborî și îi provocă gazdei nesfârșite necazuri. O dată se trezi în cursul nopții, o văzu aprinzând o lumânare sub imaginea Madonei, rugându-se cu ardoare și fu convins că se ruga pentru sănătatea lui ori în orice caz pentru a scăpa de el într-o modalitate onorabilă. Când se trezi din nou ziua, lângă el se afla un băiat care îi punea pe frunte cârpe ude și îl privea cu seriozitate.
   - Cum te cheamă? îl întrebă John.
   - Mande? răspunse băiatul.
   Acesta să fi avut 7 ani ori chiar mai puțin, purta pantaloni scurți și o cămașă în carouri, zdrențuită.
   O văzu pe femeie gătind în fața ușii, la foc deschis și, când aceasta îi aduse un castron cu supă, foamea îl făcu să uite de tot. Asta păru că ei îi făcu plăcere, în orice caz zâmbi și îi mai aduse supă.
   Febra revenise, dar nu îl mai mistuia, trebuia doar să ducă până la capăt ce începuse și ceda din zi în zi. În curând el stătea lângă femeie când aceasta gătea și o privea. În acest timp ea vorbea degajat cu fiul ei, ca și cum faptul că John se afla acolo era cel mai firesc lucru din lume. Din când în când schimbau câteva cuvinte, ajutați de engleza ei stângace, de mâini și de picioare. Îi află numele: Maricarmen Berthier. Ea știa chiar să și îl scrie, și el o puse să îl mâzgălească pe o bucățică de carton, pe care o vârî apoi cu grijă în buzunar.
   - Vreau să îmi arăt recunoștința imediat ce voi putea, îi explică el fără să știe cât înțelesese ea din asta. În fiecare bancă din lume am un cont, îți poți imagina asta? Trebuie doar să mă prezint, să le spun cine sunt și primesc bani. Apoi te voi despăgubi. Mai mult decât atât.
   Ea amesteca în oală și zâmbea trist în timp ce el vorbea.
   În sfârșit, se simți suficient de refăcut pentru a porni la drum. Ea îi spuse că trebuie să meargă spre vest. El îi mai mulțumi încă o dată și își luă rămas-bun. Ea rămase în fața colibei, cu brațele încrucișate pe piept, de parcă ar fi trebuit să se țină ea însăși bine, urmărindu-l cu privirea până când acesta dispăru.
   Când ajunse la șosea, lângă el opri o camionetă care venea de la groapa de gunoi și i se permise să se așeze pe grămada de fier vechi cărată. Camioneta a circulat într-un tempo infernal pe străzi înguste și late, pe lângă interminabile mahalale, prin zone industriale pline de fum și așezări nelocuite, un drum pentru care pe jos ar fi mers zile întregi, dar la un moment dat realiză că habar n-avea încotro se îndrepta și dacă nu cumva se îndepărta cu mare viteză de țelul lui.
   Dar care era, de fapt, țelul lui? Ciocăni în cabina șoferului și îi făcu semn să îl lase acolo.
   Stătea la o margine de drum, pierdut într-un oraș. Făcu cu mâna în urma camionetei care se îndepărta scoțând rateuri, din cabină fu salutat de un braț gol, maroniu, apoi și aceasta dispăru.
   Privi în jur. Ziduri înalte care te țineau la distanță, reclame deteriorate de intemperii, ferestre zăbrelite. Puținii oameni întâlniți îl ocoleau și, când coborî privirea, înțelese și de ce. O dată elegantul lui costum de culoare deschisă îi atârna lașii și acum avea o culoare nedefinită, în picioare nu mai avea pantofi, ci umbla în niște șosete găurite și, cum puțea, își pierduse demult mirosul. Avea senzația tulbure că îi va fi greu să dovedească faptul că el era cel mai bogat om din lume.
   Într-un loc care semăna a stație de autobuz, pe un perete era fixat un panou, o simplă scândură din lemn pe care erau lipite un itinerar și o schiță de plan al Mexico D.F. Și al împrejurimilor, în al cărui studiu se adânci.
   Se părea că se afla în nordul orașului, într-un cartier denumit Azcapotzalco. Încercă să reconstituie drumul făcut de camionetă și ajunse la concluzia că groapa de gunoi ar fi trebuit să se afle în Netzahualcoyotl, un loc aflat nu departe de lacul Texcoco.
   Asta însemna că de-acum trebuia să se îndrepte către sud. Ținând cont de poziția soarelui și de ora bănuită, încercă să stabilească unde era sudul. Un moment se gândi ce ar fi fost dacă lua un autobuz, dar renunță. Înainte de a se gândi la așa ceva, trebuia să se îmbăieze, să facă rost de o garderobă completă și de bani.
   Când auzi zgomot de motor, întoarse capul. Era o mașină a poliției. Bineînțeles, poliția! Desigur că după răpire era căutat.
   Trebuia doar să se prezinte la primul polițist pentru a scăpa de toate grijile.
   În clipa aceea o fereastră se deschise sub acoperișul casei din fața lui, o bătrână scoase capul, îl arătă cu degetul și strigă ceva. Mașina poliției se opri și cei doi bărbați din ea coborâră, se îndreptară către el cu pași săltați, cu bastoanele pregătite să lovească.
   Nu părea că aceștia se apropiau pentru a-l scăpa de necazuri.
   John făcu cale întoarsă și fu extrem de fericit că polițiștii socotiră că acest rezultat al eforturilor lor era mulțumitor.
   Nu fusese o idee bună. A se adresa poliției însemna să se supună bunului plac al cuiva înarmat și de așa ceva era sătul. Își aminti de remarca făcută de unul dintre bogyguarzi în timpul zborului: în Mexic nimic nu este mai periculos decât poliția. Nu, va rezolva asta prin propriile forțe. Fontanelli Enterprises poseda o filială în Mexico-City, căreia putea să i se adreseze fără niciun risc. Nu știa exact unde se afla sediul, dar în orice caz era în centru. Iar acolo va ajunge pe jos.
   Așa că porni. Chiar dacă acest lucru i-ar fi luat câteva zile, ce importanță mai avea? Nu avea nevoie de nimic, nici măcar nu îi era foame după lunga perioadă de febră. Din loc în loc mai găsea o fântână ori un pârâiaș, de unde putea să bea o gură de apă și să spele praful din gât; nu îl afecta că apa avea gust sălciu ori că avea un luciu uleios.
   Mergea de-a lungul unor străzi cu un trafic tot mai intens, ceea ce considera că era un semn că se îndrepta în direcția corectă. Străbătea străduțe pitorești, cu case viu colorate, unde în fața ușilor, în butoaie ruginite din oțel creșteau flori și ierburi de grădină, unde de sfori trase de-a latul străzii erau rufe la uscat. Aici copiii se jucau cu pisici și îl priveau curioși, iar o femeie îi făcu semn să vină pentru a-i da o pereche de teniși scâlciați - un cadou care îi aduse câteva lacrimi în ochi.
   Își continuă drumul prin cartiere sărmane, unde pământul era saturat de reziduuri, unde casele în stânga și în dreapta erau doar niște construcții din beton pe jumătate terminate, din ale căror ziduri armăturile din oțel beton răzbăteau ruginite în toate direcțiile, iar cerul era plin de antene de televizoare, iar cablurile electrice se încrucișau periculos întinse aiurea. Câini râioși mișunau prin colțurile întunecate, unii copii purtau pe ei doar câte o pătură. Aici nu bătea la ochi. Trecu apoi din nou prin cartiere mai bune, unde casele aveau fațadele ornate cu stuc, posedau mici balcoane în stil franțuzesc, unde în fața bisericilor erau locuri frumos amenajate, înconjurate de arbori ori palmieri groși.
   Treptat casele creșteau în înălțime, se înmulțeau reclamele luminoase și benzile de circulație și, când în sfârșit dădu de un nou plan al orașului, pe acesta era reprezentat doar centrul, fără împrejurimi.
   Aici văzu pentru prima dată cerșetori în număr mare: bărbați schilozi stând la margine de stradă și întinzând mâna către fiecare trecător, femei cu câte un copil mic purtat în eșarfă care îi asaltau pe bărbații care se îndreptau spre mașinile lor și pe care îi slăbeau abia după ce le aruncau câte o monedă, copii cu haine murdare, ca aceia văzuți de el însuși în favele, care îi înconjurau pe turiștii japonezi cu solicitări zgomotoase. Locuitorii orașului suportau resemnați milogeala, dar se străduiau să o bage cât mai puțin în seamă.
   Găsi o cabină telefonică în care era și o carte de telefoane de unde luă adresa filialei, pe care o identifică aproximativ și pe planul orașului. Piaza de San Juan se afla ceva mai la sud de parcul Alameda, obiectiv ce nu era greu de găsit. Când întreba pe cineva, acela era bucuros că nu cerea bani, ci doar să i se indice o direcție.
   Trebuia doar să urmeze sensul arătat de brațul întins.
   - Alameda? Alia!
   În cele din urmă găsi biroul, o casă îngustă în stil colonial, pe care se lăfăia litera /de un roșu-închis, casă înconjurată de ziariști.

   Bărbatul de la volanul carului de reportaje goli și ultimul strop din cutia de cola. Mărul lui Adam îi tresărea la fiecare înghițitură.
   Apoi strivi cutia în mână și o aruncă indiferent în stradă.
   - Să zicem că leșul lui se află în vreun lac, îi spunea el unei femei aflate lângă portiera deschisă. Cum vor ei să fie găsit? O să mai stăm aici 5 ani.
   - Nu vom sta 5 ani aici, liniștește-te, răspunse femeia.
   Aceasta era suplă, firavă și avea părul roșu ciufulit.
   John, care stătea în spatele lor și ca și ei privea casa, înțelese că aceștia vorbeau despre el. Îl considerau mort. Dacă intra acum în clădire, se vor năpusti asupra lui în așa fel încât chiar și-ar dori să fie mort.
   - Și tocmai în Mexico City, se lamenta bărbatul în continuare. Eu găsesc că este un oraș scârbos. O simt în piept, crede-mă. În fiecare dimineață când mă trezesc, trebuie să tușesc, ca și cum am renunțat degeaba la fumat. Tu cum vezi asta? Mă dezobișnuiesc de fumat și pe urmă vin în orașul ăsta, în care la fiecare colț de stradă pute groaznic...
   După aceste cuvinte bărbatul se întoarse brusc, de parcă l-ar fi mirosit pe John. Chipul lui schimonosit se strâmbă și mai mult și adăugă:
   - Hei, Brenda, privește: avem public.
   Colega lui întoarse capul și îl privi pe John. Acesta simți că îl trec toate nădușelile când își dădu seama că o cunoștea pe această femeie. Brenda Taylor, CNN - și-o amintea foarte bine, chiar și numele. Ea fusese cea care acum o sută de ani, la prima conferință de presă în casa Vacchi, îl întrebase dacă îl făcea fericit faptul că era bogat. Acum aceasta îl examina cercetătoare...
   Dând curs unei inspirații spontane, John plecă capul, întinse mâna și se milogi în argoul care în serialele mai vechi era tipic mexicanilor:
   - PLease, Missis! Ten dollars, please, Missis!
   - O! Doamne! gemu bărbatul. Urăsc asta!
   Ea încetă brusc să îl mai privească. Se uită într-o parte, se cuprinse cu brațele și enervată îi șuieră colegului:
   - Dă-i blestemații ăia de 10 dolari, să dispară.
   - Zece dolari? Consider că este nerușinare, Brenda, ca alții...
   Căută scârbit în buzunar, scoase o bancnotă și i-o aruncă lui John.
   - Bine, uite. Și acum valea! Vamos. Fir-ar... cât mai urăsc orașul ăsta!
   - Gracias, mormăi John, care ajunsese la limita cunoștințelor lui de spaniolă. Muchas gracias, senor.
   Și se îndepărtă.
   Câteva străzi mai încolo găsi un birou - Telefonos, marcat de tăblița alb-albastră cu inscripția larga distancia. Cobori câteva trepte într-o încăpere joasă, în care se afla un automat pentru băuturi, și dincolo de o tejghea era un bărbat gras, în spatele căruia era o hartă a Mexicului. Pe pereți erau lipite straturi de afișe vechi anunțând concerte și servicii religioase. Biroul era prăpădit, dar suficient de curat pentru ca bărbatul, nu fără oarecare dreptate, să îl măsoare dezaprobator.
   - Pot telefona de-aici? întrebă John și îi întinse bancnota de 10 dolari.
   Sprâncenele stufoase se ridicară.
   - În străinătate, adăugă John, în SUA.
   Sprâncene coborâră. O labă ale cărei degete erau garnisite cu inele luă bancnota de pe tejghea și o alta indică telefonul din dreapta dintre cele două aparate fixate pe perete.
   - Esta bien. Dos minutes.
   John mulțumi cu o înclinare a capului și înșfacă receptorul.
   Numai să nu formeze greșit numărul. Formă prefixul 98 inscripționat vizibil în toate limbile importante pe aparat. Apoi pentru SUA.
   Apoi se opri. Voise să sune la secretariatul filialei din New York, pentru a putea fi luat fără vâlvă de către serviciul de securitate. Dar ideea i se păru pe undeva greșită.
   Bărbatul de după tejghea mormăi ceva și îi făcu semne să continue cu formarea numărului.
   - Andele, andele!
   Nu. Nu era o idee bună. John ridică mâna, vru să tragă de furcă, apoi îi trecu prin cap altă idee, căreia îi dădu curs fără să se mai gândească. Formă un zero și apoi cifrele unui număr de telefon pe care îl uitase tot atât de puțin ca ziua de naștere a celui mai bun prieten al său.
   - Alo? răspunse vocea lui Paul Siegel.

42.

      Zocalo era centrul orașului, toată mândria lui.
   Era întins, ca făcut pentru defilări și parade, străjuit de o imensă catedrală și de un palat pompos, mare și plat, populat zi și noapte de trecători, cerșetori, desenatori pe pavaj, perechi de îndrăgostiți și turiști care fotografiau. Un fluviu niciodată secat de mașini străbătea piața în al cărei centru veghea mândru drapelul național. Seara își făcea apariția un regiment de gardă, pentru a ridica imensul drapel în cadrul unei ceremonii fastuoase, apoi se aprindeau mii de lămpi pe fațade, reunindu-se într-un iluminat nocturn impresionant.
   John ar fi vrut să fie invizibil. Hoinărea încet prin piață, atent mereu, gata să fugă dacă era cazul, dar nimeni nu îl băga în seamă, nimeni nu avea nimic cu el. Trecu prin fața nesfârșitei fațade a Palacio Național, admiră catedrala și trecu pe sub arcadele sub care erau adăpostite magazine ce vindeau fie bijuterii, fie pălării, nimic altceva. Ceva mai devreme se afla în dreptul unei vitrine, privind visător bijuteriile prezentate drept aur aztec, când o matroană corpolentă și cu păr ondulat îi vârî în mână câteva monede cu atâta hotărâre încât nu mai cuteză să obiecteze ceva. Pentru acestea primi la o tarabă dintr-o intersecție un taco, pe care îl înfulecă înfometat și pe care apoi îl simți în stomac ca pe o bucată de beton.
   Se simțea ca invizibil și în mod ciudat liber. În ultimele săptămâni, părea să se fi despovărat de toate necesitățile civilizației, de stânjenitoarele obligații legate de igiena personală, de nenumăratele implicări ale vieții în comun, de care acum își mai amintea ca despre ceva ce-i priviseră doar pe alții și despre care el auzise doar din povestiri.
   Nu avea nimic de făcut, dar nu se plictisea și era mulțumit să se așeze undeva pe vine, sprijinit de un zid, și să privească tihnit în gol. Mai simțea uneori niște necesități fizice, dar atenuate, de parcă trupul voia să lase la aprecierea lui dacă să le dea ori nu urmare. Foame, sete, oboseală - existau toate, dar în plan secund, niciodată insistente, revendicative. Simțea o pace în sine și în lume pe care niciodată nu o mai simțise și mai simțea că și-ar fi dorit ca Paul să nu mai apară niciodată.
   Dar acesta apăru. Acea siluetă inconfundabilă, suplă, cu ochelari, aflată în poarta principală a catedralei, fără a onora măcar cu o privire construcția istorică, cercetând piața întinsă.
   John se ridică oftând și se îndreptă pe îndelete către el, pe o cale ocolită și într-un ritm ce nu atrăgea atenția, până când ajunse nerecunoscut aproape de el.
   - Salut, Paul!
   Paul Siegel se întoarse și îl privi la început neîncrezător, apoi tot mai șocat.
   - John...?! șopti el cu ochii măriți, pe care doar lentilele ochelarilor păreau să îi mai mențină în orbite.
   - M-am schimbat atât de mult?
   - Schimbat? Abia șopti Paul. Dumnezeule, dar tu arăți ca un fachir, care după 20 de ani de meditație a coborât de pe Himalaya.
   - Și care pute ca un lucrător de la canalizare, cred.
   - După 20 de ani de muncă la canalizare, da.
   Dădu din cap și adăugă:
   - Ce noroc că am venit cu mașina închiriată!

       Au ieșit din oraș spre nord, cu geamurile deschise, altfel Paul nu ar mai fi suportat. Avea cu el o mulțime de alimente, biscuiți, fructe, băuturi la sticlă și altele, și se miră că John se servi doar ezitând.
   - Totul este perfect igienic, sublinie el.
   - Mm... fu răspunsul scurt al lui John.
   Au oprit la un hotel pe care Paul îl notase într-un ghid detaliat.
   - Pe drum de la Washington am avut o mulțime de timp la dispoziție pentru a-l citi, spuse el aproape scuzându-se. În clipa asta mă poți întreba orice vrei, întrucât presupun că acum cunosc Mexicul ca pe propriul apartament.
   Rezolvă formalitățile și mai mult ori mai puțin îl strecură pe John în camera care avea apă curentă și o cadă.
   - Cred că nu o să-ți dăuneze după câte mi-ai povestit despre groapa de gunoi. Și nici asta, spuse el și scoase din geantă o sticlă mare din plastic cu săpun lichid special. Minerii folosesc așa ceva și gunoierii de asemenea.
   John luă în mână sticla roșie, cu un aspect impresionant.
   - Ție chiar că ți se poate încredința sarcina de a organiza ceva. Ia să ghicesc: ai cu tine și haine noi?
   - În portbagaj. Le aduc în vreme ce tu te vei arunca în valuri.
   - Ești un geniu.
  Paul zâmbi trist.
   - Da? Și-atunci de ce nu sunt bogat și fericit? Hai, du-te în baie. Ești o pretenție exagerată pentru omenire. Ah, încă ceva: Să fiu în locul tău, mi-aș lăsa barbă.
   După ce se îmbăie cu cantități imense de săpun special, John se simți ca nou-născut. Lenjeria procurată de Paul se potrivea binișor, în timp ce cămășile, pantalonii și pantofii comozi fuseseră astfel aleși încât să excludă nepotrivirile. Acum stăteau în acel patio acoperit al hotelului, cinau și discutau planuri.
   - Eu am luat avionul până la San Antonio și am trecut granița la Laredo, explica Paul, și, dacă nu vei avea ceva împotrivă, vom face același drum la întoarcere. Ah, da... iată și pașaportul tău, adăugă el și scoase din buzunar un pașaport albastru american, pe care i-l întinse peste masă.
   - Poftim?
   John îl luă și îl răsfoi. Fotografia era a unui bărbat cu barbișon subțire, iar la nume apărea Denis Toung, născut la 16 martie 1966 în Rochester.
   - Cine este Denis Young?
   - Un bun prieten al unui bun prieten. Care nu pune întrebări și care nu cunoaște ziariști.
   John privi chipul tineresc.
   - Și tu crezi că o să meargă?
   - Ai nevoie de un pașaport dacă vrei să treci granița, nu? Și, ca să fiu cinstit, sunt de-a dreptul zguduit de cât semeni cu fotografia după cura de gunoi. Nici nu îmi pot imagina că vreun funcționar de la graniță va bănui ceva.
   - Hm... mormăi John dus pe gânduri. O să meargă.
   Reținu documentul și mulțumi.
   - Cu plăcere, răspunse Paul.
   Își mai turnă vin, apoi se aplecă în față, cu paharul în mână.
   - Ești conștient că va trebui să îți pun o întrebare?
   - Evident.
   - Te-ai fi putut adresa poliției.
   - Da.
   - Ei încă te caută.
   - Sper.
   - Ai fi putut cel puțin să îți suni bodyguarzii.
   - La început asta am vrut.
   Respirația lui John deveni zgomotoasă.
   - Nu îți pot spune ceva precis. Am avut... o senzație. O inspirație, aș putea spune. O voce care m-a sfătuit să prefer să ies din asta pe neobservate și să rămân ascuns.
   Paul îl măsură sceptic.
   - O voce...
   - Ei, da, nu chiar o voce, recunoscu John. Nu știu exact ce a fost. O senzație pe care o ai câteodată, când îți plimbi limba peste dinți și simți că ceva nu este în ordine, dar te uiți în oglindă și nu vezi nimic.
   - Hm...
   John adună câteva firimituri de pâine de pe masă, în fața sa.
   - Acest Bleeker a spus ceva despre cineva care l-ar fi pus să facă asta. Chestia asta nu îmi dă pace.

      Locuința pe care o avea Paul la Washington semăna atât de mult cu cea pe care o avusese el în Manhattan, încât John a avut un moment senzația că nu se afla într-un anumit loc.
   Vederea nu mai era spre Hudson, ci spre Potomac River, iar în depărtare se ghicea Capitolul, dar mobilierul era același, același gust ales și chiar aceeași împărțire a încăperilor.
   - A fost chiar aceeași firmă de construcții, zise Paul. Cred că este mai economic să utilizezi același plan de construcție o dată verificat.
   Totul mersese strună. Străbătuseră podișul mexican fără incidente, trecuseră granița fără probleme pe la Laredo și luaseră primul avion spre Washington. Când predase mașina închiriată, Paul se plânsese de mirosul care în mers se accentuase tot mai mult, la care angajatul de la închirieri auto spusese că ar putea fi vorba despre o defecțiune a sistemului de aerisire, făcu o reducere de preț și respiră ușurat când Paul o refuză; nu fusese chiar atât de rău.
   - Am dat liber femeii de serviciu, explică Paul când reveni cu cumpărăturile pentru weekend. Așa că trebuie să facem curățenie singuri cât timp stai aici.
   - Nu este o problemă.
   John se așezase comod în fața televizorului și studia știrile. Se părea că McCaine reușise să bage Yamaichi Bank în faliment și să amestece guvernul japonez într-un scandal financiar; era retransmisă permanent o secvență filmată, în care ministrul de finanțe se tot înclina plângând și cerând scuze. Se spunea că un director de bancă se sinucisese.
   Despre dispariția lui John Fontanelli în urmă cu mai mult de trei săptămâni se vorbise doar tangențial. Un colectiv special al poliției cercetează orice indiciu, indiciile despre o răpire se înmulțesc, dar încă nu a fost primită nicio solicitare din partea răpitorilor, cel puțin niciuna credibilă. Suna ca și cum, de fapt, nu se știa nimic.
   - Acum ce intenționezi să faci? întrebă Paul într-un târziu.
   Stăteau la masă exact în fața ferestrelor cu o minunată perspectivă. Paul gătise și mirosea grozav, cu toate că era doar un preparat simplu. John se întreba dacă exista ceva în care prietenul lui din copilărie să nu fie excepțional.
   - Ieri, înainte de a adormi, povesti el și lăsă privirea să îi alunece peste minunatul luciu al râului, mi-a venit o idee. O idee cam monstruoasă și, ca să fiu sincer, aș prefera să o stârpesc din rădăcină și să o uit, dar nu prea pot.
   - Așa sunt uneori ideile.
   - Este vorba despre o suspiciune.
   - Evident.
   John începu să plimbe paharul pe masă și să aranjeze simetric cuțitul și furculița pe farfurie.
   - Câteva zile înainte de a mă fi trimis McCaine în Mexic, începu el să vorbească oprindu-se din când în când, tocmai începusem să mă interesez de contabilitatea concernului. Până acum nu mă interesase nici cât negru sub unghie, înțelegi? Mai înainte nu m-aș fi apucat de asta, dar între timp începusem să mai înțeleg ba una, ba alta... în orice caz începusem să pun întrebări.
   - Palpitant, zise sec Paul. Sună ca în serialul Denver Clan.
   - Paul, Fontanelli Enterprises a plătit un miliard de dolari pe onorarii către o firmă de consultanță. Un miliard de dolari!
   Paul îl privi uimit, rămase o clipă încremenit și apoi izbucni în râs.
   - Iar tu crezi, strigă el entuziasmat, că de-asta a vrut McCaine să te înlăture? Pentru că l-ai prins cu ocaua mică?
   John îl privi posomorât cum se tăvălea de râs.
   - Ce este atât de comic?
   - Oh, John!
   Paul râdea cu lacrimi.
   - În fond ai rămas același fiu de cizmar din New Jersey. Pentru care deja un milion este mai mult decât își poate el imagina. Oh, John, este de-a dreptul delicios...
   - Asta înseamnă că este o suspiciune tâmpită?
   - Tâmpită? se amuză Paul. Mai mult decât tâmpită, pentru ea nu există cuvânt...
   John se rezemă de spetează și așteptă ca Paul să se mai potolească.
   - Mă bucur că te distrez puțin, dar mi-ar face plăcere să râd și eu cu tine.
   - John, începu Paul încă preocupat să își șteargă colțurile ochilor și obrajii, te-a interesat contabilitatea. Atunci îmi poți spune câteva chestiuni elementare. Și pe baza lor vom emite câteva judecăți elementare. De exemplu, cât de mare a fost cifra de afaceri a concernului în ultimul an?
   John se încruntă.
   - Ceva mai mult de 2,4 bilioane de dolari.
   - Și cât a fost operating profit? Deci, venitul brut?
   - Cam 180 de miliarde de dolari.
   Paul se apucă să facă niște calcule din memorie.
   - Da, nu neapărat un raport strălucit, dar pentru un concern de mărimea asta este bunicel. Câți angajați are în total Fontanelli Enterprises?
   - Șapte milioane și jumătate.
   - Mai mulți decât populația Finlandei, în treacăt fie spus. Cât de mari sunt costurile totale cu personalul?
   John ridică din umeri.
   - Nu am idee.
   - Hm... La o apreciere prudentă, o jumătate de bilion de dolari pe an. Cam ca în țările cu salarii mici.
   Zâmbi și continuă:
   - Și tu crezi că McCaine va clipi la un amărât de miliard? Ba chiar coace planuri tenebroase? Te rog...
   John dădu din cap. De fapt, era ușurat să audă asta. Brusca neîncredere în McCaine îi stătuse tot timpul pe suflet, fără ca să fie conștient de asta.
   - Cred că ai dreptate, în ce privește fiul de cizmar. De fapt, până acum m-am obișnuit cel mult cu sume de ordinul milioanelor. Un miliard, pentru consiliere, Doamne, am crezut că e o sumă imensă...
   - Mie mi se pare chiar modestă, zise Paul. Eu m-am întrebat mereu cum se descurcă McCaine cu toate astea. Vreau să spun că este un adevărat monstru de manager. În atât de puțini ani să scoți ca din pământ un astfel de concern...
   - A avut la dispoziție banii mei, interveni John.
   - Atunci gândește-te simplu pe unde ai fi fost tu singur astăzi, îi recomandă Paul. Nu, este o performanță pe care nimeni nu o poate repeta atât de ușor. Bun, el nu este o persoană absolut simpatică. Dar nici Henry Ford nu era.
   Mai cugetă puțin și adăugă:
   - Luat repede nu îmi amintesc, de fapt, de niciun mare întreprinzător care să nu fi avut o ciudățenie. Părerea mea este că ăsta este prețul.
   - Hm... mormăi John.
   Nu era tocmai mulțumit. Mai era ceva, un detaliu ce îi scăpa, dar care era totuși important. O conexiune, dar, fir-ar să fie, nu avea habar unde să o caute.
   - Faptul că el consultă consilieri fără a fi silit de o criză să facă asta vorbește mai curând în favoarea lui, continuă Paul, acum în stilul unei prelegeri ținute într-o sală în fața unui auditoriu interesat de economie și cercetare. Cineva în poziția în care se află McCaine este pândit de pericolul de a asculta prea puține voci critice și de a absolutiza propriile evaluări. Ceea ce ar avea drept urmare pierderea contactului cu realitatea, fără să remarce și luarea din ce în ce mai multor decizii nesăbuite și periculoase. Evident că el a sesizat acest pericol. A menține în interiorul unei firme o cultură a criticii este o chestiune dificilă, iar la o întreprindere de mărimea lui Fontanelli Enterprisese este aproape de nerealizat. Un consilier extern oferă aici echilibrul necesar, tocmeli pentru că este plătit în scopul de a aduce critici. Iar pentru managementul unor proiecte delicate este deseori mai bine să implici un extern, căruia puțin i-ar păsa dacă la finalul proiectului va fi iubit ori va fi urât...
   - Eu avusesem senzația că finanțăm întreaga branșă, explică John, care mai asculta doar într-o doară.
   - Oh, nu tocmai, dar cu siguranță o bună parte, replică Paul. Îmi zboară prin cap o cifră de 40 ori 50 de miliarde de dolari, care ar fi totalul plătit pe plan mondial pentru prestații de consiliere. Cum se numesc firmele? Eu cred că cei mari din branșă, Mekinsey, Anderson, KPMG, ar fi tocmai buni...
   - Nu. Era o singură firmă. Callum Consulting.
   - Callum?
   Paul rămase uimit.
   - Nu am auzit de ea.
   John se încruntă.
   - Se pare că nu ești la curent cu domeniul, nu?
   - Așa se pare, confirmă Paul și se ridică.
   Urcă scara în spirală care ducea la un birou mic aflat sub coama acoperișului. John îl urmă și amândoi așteptară să booteze calculatorul. De aici, de sus, aveau o frumoasă perspectivă asupra pistelor pentru biciclete și a grădinilor din fața caselor.
   - Există câteva centre de informații economice care lucrează pentru FMI, explică Paul în timp ce se realiza legătura cu internetul. La unul dintre ele mă loghez eu acum și te-aș ruga să privești în altă parte în timp ce introduc parola.
   - Altceva mai vrei? mormăi John.
   Apăru o pagină de deschidere cu o siglă impresionantă. Paul introduse datele de acces, după care veni anunțul că s-a realizat o legătură securizată.
   - Callum Consulting, repetă John denumirea ce îi stătea pe limbă. Parcă îmi spune ceva... Callum, ce înseamnă, de fapt, asta?
   Paul ridică din umeri:
   - Cred că este un nume. Un prenume scoțian, dacă nu mă înșel.
   - Un prenume?
   Fir-ar... Important! Era fisa ce era pe punctul de a-i cădea.
   Paul își aminti:
   - În primul meu an la Harvard, am împărțit camera cu cineva care avea prenumele Callum. Unul cam filfizon. Tatăl lui era un avocat de succes, dar crezi că îmi mai amintesc și numele?... Mekinley? Nu, nu era Mekinley.
   Brusc John trăi senzația că era stropit cu apă fierbinte.
   „Eu nu prea am fantezie în privința denumirilor firmelor mele; le dau totdeauna numele membrilor familiei mele.”
   - McCaine! exclamă John.
   - Nu, McCaine nu era cu siguranță, mi-aș fi...
   - Tatăl lui McCaine se numea Philipp Callum McCaine, se repezi John. De aici Callum Consulting. Mama lui se numește Ruth Earnestine, iar firma lui de brocheraj se numea Earnestine Investment. A desființat-o, dar niciodată nu l-am întrebat dacă mai are o a doua firmă...
   - Ce? întrebă Paul fără a înțelege prea bine.
   În acel moment, apăru pe ecran rezultatul căutării. Callum Consulting era o firmă de consultanță cu sediul în Gibraltar. Avea statutul legal de firmă individuală, cu zece angajați, unicul proprietar și manager fiind Malcolm McCaine.
 
  Până la Crăciun mai erau ceva mai puțin de trei săptămâni, iar Arturo Sanchez nu știa dacă trebuia să iubească ori să urască această însărcinare.
   - Așteaptă aici, îi spuse avocatul șoferului micii furgonete.
   Bărbatul strâmbă din nas. Puțea insuportabil. Și situația nu se ameliorase de când intrase în zona gropii de gunoi și începuse să pună întrebări acestor pepenadores, jefuitori ai gunoaielor, care se holbau la el ca la un măgar cu două capete.
   În cele din urmă, ajunsese la o colibă din tablă, aplecată de vânt, la poalele muntelui de gunoi, și întrebase o femeie tânără, dar trecută și murdară:
   - Sunteți Maricarmen Berthier?
   Ea răspunsese:
   - Da.
   Sanchez răsuflase ușurat. În sfârșit!
   - Acum vreo patru săptămâni ați salvat un bărbat din halda de gunoi și l-ați luat la dumneavoastră cât a fost bolnav?
   Ea dădu nesigură din cap.
   - Un americano. L-a găsit fiul meu. Am crezut că va muri din cauza febrei, dar nu a murit. Maica Domnului l-a ajutat.
   Ridică mâinile și adăugă:
   - Dar nu mai este aici. A plecat în urmă cu o săptămână.
   - Da, știu.
   Arturo Sanchez privi în jur.
  - Am putea undeva... Ah, dar ce importanță are?!
   Puse geanta pe cea mai apropiată grămadă de moloz, deschise încuietoarea strălucitoare, scoase un notes și un pix pe care i-l întinse femeii.
   - Vă rog să vă scrieți numele pe această hârtie.
   Ea o făcu cu timiditate. Avocatul scoase și fotocopia ce îi fusese trimisă și compară scrisul. Ea era, fără nicio îndoială.
   - Senara Berthier, bărbatul pe care l-ați îngrijit se numește John Fontanelli și m-a însărcinat să vă găsesc. Vrea să vă mulțumească pentru că i-ați salvat viața. Și pentru că este un om bogat, vrea să vă dăruiască ceva.
   De undeva apăru un băiețel și se ascunse imediat după rochia mamei sale. Sanchez se opri privindu-i pe cei doi așa cum stăteau acolo, înconjurați de mizerie. Meritau, slavă Domnului!
   - Îmi dăruiește ceva? întrebă ea făcând ochii mari.
   Sanchez confirmă și scoase documentele.
   - Este vorba despre o locuință în San Rosario, o sumă de bani pentru mobilier, îmbrăcăminte și altele asemenea și o rentă lunară generoasă pentru tot restul vieții dumneavoastră. Mister Fontanelli vă informează că s-ar bucura dacă ați accepta toate astea ca pe un dar. Fiul dumneavoastră ar putea urma școala acolo, adăugă el.
   - Școala? repetă ea cu ochii mari.
   Ea privi în jur și, pentru prima oară, păru să înțeleagă unde trăise până acum. O străfulgerare de spaimă îi licări pe chip.
   Sanchez așeză documentele înapoi în geantă. Era timpul.
   - Acolo am o mașină, zise el. Dacă doriți, putem merge imediat.

43.

           Sâmbătă 29 noiembrie 1997 a fost o zi rece și umedă la Londra.
   Deasupra orașului se lăsase o ceață deasă, care ascundea vârfurile blocurilor, făcea ca silueta lui Tower Bridge să apară ca o fantomă osoasă și imprima un sunet de groază bătăilor ceasului Big Ben.
  Noaptea plouase, fusese o ploaie mocănească, rece, care anunța apropierea iernii. Era una dintre acele zile în care nimeni nu ieșea din casă decât de nevoie.
  Spre prânz soarele se ivi din ceață, un disc alb sclipind prin pâcla albă care se ridica în valuri de pe Tamisa. City-ul, cu fațadele lui reci și venerabile, cu construcții impunătoare părea părăsit, cu excepția oamenilor din pază, care cu gulerele ridicate ale pelerinelor își executau rondurile, și a câte unui bărbat singuratic care se îndrepta grăbit spre cea mai apropiată stație de metrou. Portarul care era de serviciu la parterul clădirii Fontanelli, își ridică privirea din ziar când unul dintre inconfundabilele taxiuri londoneze opri în fața intrării principale.
   Din taxi coborî un bărbat. Acesta purta o jachetă de culoare verde-închis, cu glugă, și fără a-i mai arunca o privire taxiului ce pleca – ceea ce după o îndelungată observare efectuată de portar făceau mai toți - se îndreptă grăbit spre clădire. Mișcările lui emanau o hotărâre care i-ar fi putut insufla cuiva chiar teamă.
   Procedă ca un blindat uman, încercând să pătrundă prin portalul de la intrare făurit din sticlă antiglonț. Portarul lăsă jos ziarul și puse mâna pe butonul de alarmă.
   Dar respiră ușurat când bărbatul se opri pentru a forma un cod de acces, așa cum făceau toți angajații în afara timpului de lucru.
   Totuși, încuietoarea nu cedă. În loc de asta pe pupitru se aprinse un led roșu. Asta însemna că se introdusese un cod greșit.
   Portarul se încruntă. Cel mai bine era să cheme imediat cineva de la securitate, nu? Acesta putea să iasă și să îl cerceteze mai îndeaproape pe individ.
   Omul mai încercă o dată, dar tot fără succes. După care renunță, ocoli portalul, veni direct la fereastra portarului, bătu în geam și își scoase gluga.
   - Mister Fontanelli! îi scăpă portarului.
   Bossul în persoană. Asta în timp ce toată lumea îl căuta în America Centrală. Când era socotit deja mort, iar acum el se afla chiar la fereastră! Portarul îi făcu semn că îi va deschide bineînțeles imediat, se grăbi să ocolească pupitrul spre ieșire, băgă cartela lui în dispozitivul din interior și trase de ușă spre a-l lăsa să intre o dată cu un val de frig umed.
   - Mister Fontanelli, ce plăcere... nu am știut... credeam că dumneavoastră...
   - Da, mulțumesc, răspunse John Fontanelli. Mă simt bine.
   Portarul abia mai respira.
   - Îmi pare rău pentru codul de intrare, îl asigură acesta. Mister McCaine v-a blocat codul, din motive de securitate...
   - Vă rog să îl reactivați.
   - Eu... știți, el nu este astăzi în clădire, mă refer la mister McCaine...
   - Știu.
   - Este la Copenhaga, știți, pentru acordarea...
   - ...Premiului Găa, știu. Spuneți-mi câți oameni de la serviciul de securitate sunt astăzi aici?
   Portarul miji ochii surprins de întrebare:
   - Oh... cred... bănuiesc că schimbul normal pentru weekend. Cred că doisprezece oameni.
   - Chemați-i, îi ordonă Fontanelli. Arătă spre telefonul roșu de pe pupitru. Zece dintre ei să vină cu mine. Să ia cu ei toate dublurile de chei, sculele și răngile pentru deblocări.

   Instrumentiștii purtau fracuri și își acordau instrumentele. Un bărbat în vârstă, cu livrea, umbla prin sală și alinia scaunele.
   Oamenii de la lumini întindeau cabluri, montau stative și se consultau cu cei de la televiziuni. Doi scenografi finalizau ornamentația, o flamură drapată artistic cu emblema premiului Găa.
   În mijlocul acestei forfote trei africane în costume festive splendide încercau să înțeleagă ce voia maestrul de ceremonii de la ele. Cele trei femei erau reprezentantele premiatului din acest an, o inițiativă a femeilor care începuseră un surprinzător proiect de reîmpăduriri în zona de la marginea Sahelului și pe care îl continuau din proprie inițiativă.
   McCaine stătea într-un fotoliu din ultimul rând și supraveghea pregătirile pentru seara festivă. În castelul Christiansborg, o clădire cenușie proeminentă ce impunea respect, vizibilă din port, fusese găsit locul corespunzător evenimentului: aici mai era sediul Folketing-ului, parlamentul danez, ca și sediul Tribunalului Suprem, iar spațiile pentru reprezentări regale nu lăsau loc de somptuozități suplimentare. Din păcate, nu reușiseră să o convingă pe Maiestatea Sa regală Margareta a II-lea, prin voia Domnului regină a Danemarcei, să înmâneze premiul; această sarcină îi revenea acum celui mai în vârstă dintre membrii juriului. Oricum regina și prințul consort aveau să fie prezenți la festivitate, și McCaine ceruse insistent celor de la televiziuni să îi aibă în obiectiv cât mai des posibil în timpul transmisiunilor.
   Fuseseră trimise invitații asociațiilor pentru protecția mediului din întreaga lume, cele mai multe dintre ele nelăsându-se mult rugate; în cele mai bune hoteluri din Copenhaga probabil că niciodată nu mai fuseseră văzuți atât de mulți oaspeți care discutau despre protecția mediului, așa cum se întâmpla în acest sfârșit de săptămână. Fontanelli Enterprises, încrezătoare în efectul acțiunilor publicitare anterioare, își impusese la organizarea festivității o reținere deosebită; cine voia să vadă  roșu-închis trebuia chiar să caute insistent.
   Ca reprezentant al lui John Fontanelli, din păcate în imposibilitate de a veni, McCaine va ține un scurt discurs de salut.
   Așadar, totul decurgea încântător, când una dintre secretare apăru alături de McCaine.
   - Un apel telefonic de la Londra, spuse aceasta și îi întinse un bilet.
   Se întâmpla aproximativ în momentul în care John Fontanelli aflat în fața ușii biroului lui McCaine, ușă asigurată cu un cod de siguranță, le spunea celor zece oameni din serviciul de securitate dotați cu răngi:
   - Spargeți ușa!
   McCaine citi notița.
   - Fontanelli? șuieră el și o privi neîncrezător pe femeie.
   Ea confirmă:
   - El așa a spus.
   - La Londra?
   Ea ridică din umeri.
   Era momentul în care la Londra ușa grea ceda și se făcea țăndări.
   John Fontanelli intra în încăpere, arăta către sertarele biroului și către compartimentele fișetului integrat în perete și cerea:
   - Spargeți. Totul!
   - Sună la aeroport, ceru în șoaptă McCaine. Avionul să fie imediat gata de decolare. Trebuie să mă întorc cât mai rapid posibil.

   Acum răsfoia dosare groase cât degetul mare, citea denumiri de firme de care nu auzise niciodată, noțiuni de economia întreprinderii despre care avea doar idei vagi, se uita la curbe de neînțeles și la pagini pline cu cifre enigmatice, descifra cu greu observații și note făcute cu scrisul brutal al lui McCaine, parcurgea faxuri, texte de contracte, organigrame și copii de scrisori. Pentru ca în final, încruntat, să pună dosarele deasupra unui teanc de alte dosare scoase acum din sertare și pe care le înțelegea tot atât de puțin.
   Nu-și închipuise că va fi atât de greu. Hotărârea lui aprigă se destrăma cu fiecare minut petrecut în spatele biroului lui McCaine, lângă sertarele deschise cu forța care își căscau componentele metalice și lemnul numai așchii. Ușa strâmbată din hol abia se mai ținea, de dincolo de ea se auzeau oamenii din pază discutând pe un ton jos, mirați de furtuna care îl cuprinsese în prima jumătate de oră. Furtuna se liniștise. Ceea ce mai simțea acum era disperarea: senzația că era un idiot de neimaginat!
   Ridică privirea. De cealaltă parte a peretelui din sticlă era un gol alb, prin care clădirile din vecinătate, ca niște caricaturi fantomatice, păreau că râd de el. Ce crezuse că va găsi aici? Sau, mai bine zis, cum de crezuse că va putea descoperi ceva. Împovărător? În aceste documente se puteau afla cele mai mari conspirații, cele mai infame intrigi, escrocheriile cele mai rafinate expuse cât se poate de clar, dar el nu va fi în stare să vadă nimic.
   Fișetul cu documente. Cu toate ușile deschise părea un monstru.
   John studie șirurile de bibliorafturi, mapele curat etichetate, un întreg sistem de ordonare de care nu l-ai crezut capabil pe McCaine dacă luai ca reper măcar felul în care arăta interiorul mașinii lui sau originalitatea în alegerea zilnică a cravatei, mai bine zis totala lui lipsă de originalitate în această privință. Totuși, o privire aruncată în acest depozit de documente, în care era impusă o disciplină nemiloasă, scotea la iveală o autodisciplină ce putea să îți taie răsuflarea, o obsesie de-a dreptul monstruoasă față de o misiune pentru îndeplinirea căreia nicio jertfa nu era prea mare, inclusiv jertfa personală.
   Iată mapa privitoare la Exxon. John își trecu degetele peste marcatori și se întrebă ce ar putea găsi aici, când descoperi unul inscripționat Fontanelli, John.
   Scoase mapa și o deschise. Aici dădu peste viața lui, rezumată curățel într-un raport al firmei de detectivi Dalloway din New York.

   John Salvatore Fontanelli, născut pe 1 septembrie 1967 în Bridgeuiater, New Jersey, fiu al meșterului cizmar Francesco Fontanelli și al Giannei Fontanelli născută Ventura. Doi frați mai mari: Cesare, născut în anul 1958, și Lino, născut în 1961, ambii fără copii. Tatăl este leat 1936, fiu mic al lui Enrico Fontanelli, refugiat în SUA în 1932 din cauza prigoanei politice mussotiniene...
   Și așa mai departe. În prezent este angajat la firma Super Pizza Service să livreze pizza la domiciliu. Patron: G. Murali. Nu are ambiții cunoscute din care să rezulte că ar dori să își schimbe statutul personal.

   Asta o prinsese al naibii de bine acest Dalloway, cine o mai fi și acesta. John continuă să răsfoiască mapa. Copii ale certificatelor școlare, fotografii realizate în timp ce pedala prin Manhattan, copii ale amărâtelor lui extrase de cont de pe vremea când mai avea așa ceva. Documente privitoare la părinți, la frați și, ca să vezi, Helen fusese timp de 3 ani în tratament psihoterapeutic! Despre asta Cesare nu scosese o vorbă.
   Și desigur procesul-verbal al consultului medical la care fusese supus Lino în vederea testării capacității de a pilota, îl răsfoi căzut pe gânduri, până la ultima pagină, unde scria: incapabil de procreație.
   Era cuvântul care decisese în războiul fratricid.
   Închise mapa și vru să o pună la loc, când privirea îi căzu pe un alt dosar, aflat în spatele dosarului său, acoperit de marcatorul mapei.
   - Ia uite... spuse încet John și scoase cel de-al doilea dosar.
   Îl deschise și citi.
   Era la prima pagină. Era scrisă în italiană, dar ce era hotărâtor, propoziția scurtă clarificatoare era subliniată cu roșu și marcată pe marginea foii cu un semn al exclamării. John citi, mai citi o dată și încă o dată, pentru că era mai curând înclinat să pună la îndoială cunoștințele lui de italiană decât să pună la îndoială ceea ce vedea cu ochii și ce pricepea mintea, dar de fiecare dată când recitea părea că dispare o bucată din lumea pe care o cunoștea, părea că podeaua pe care stătea se surpa până când nu mai rămânea sub el decât un abis fără fund.

   Defilarea limuzinelor negre. Atacul bărbaților în costume gri.
   Malcolm McCaine, manager al celui mai mare concern din istoria omenirii și managerul cel mai bine plătit din lume se îndreptă cu pași militărești către portalul principal, iar portarul se repezi să îi deschidă ușa.
   - Unde este el?
   - Sus, sir, mister McCaine... tuși ușor bătrânul în livrea.
   - Cheamă liftul!
   În timp ce portarul se grăbea să execute ordinul, McCaine le spuse însoțitorilor lui:
   - Rezolv singur. Mă așteptați aici.
   Apoi se auzi gongul, și ușile argintii ale liftului se deschiseră.
   Când McCaine ieși din lift sus, angajații cu securitatea rămaseră țepeni, doar câțiva avură totuși pornirea de a-l saluta. McCaine îi ignoră, cu ochii doar pe ușa care atârna în țâțâni îndoită. Se îndreptă spre ea cu pași grei, o dădu deoparte și intră în biroul în care de doi ani se afla centrul puterii din lumea aceasta.
   John Fontanelli ședea în spatele biroului, cu umerii căzuți.
   Sertarele și ușile biroului erau sparte, la fel și dulapul cu documente din perete. Dosarele zăceau unele peste altele, și covorul era plin cu așchii de lemn.
   - Pot să aflu ce se petrece aici? întrebă McCaine cu o voce greu de stăpânit.
   John Fontanelli ridică obosit privirea. Avea ochii adânciți în orbite și era alb la față de parcă văzuse o stafie, ba, mai mult, parcă o arătare supranaturală îi prezisese o moarte violentă și timpurie.
   Începu să vorbească, dar după primele cuvinte își drese vocea și o luă de la capăt:
   - De asta am venit. Ca să aflu ce se petrece aici.
   McCaine își încrucișă brațele pe piept și privi demonstrativ în jur:
   - Dumneavoastră ați făcut asta? Ați pus să mi se spargă toate dulapurile?
   - Da, răspunse simplu John.
   - Îmi pot permite să întreb de ce? Și îmi mai pot permite să întreb - continuă el cu vocea plină de furie - ce mama dracului faceți aici? De unde ați apărut brusc, când toată lumea crede că ați fost răpit în Mexic? Că probabil ați fi mort demult?
   John își frecă bărbia.
   - Mort, da, zise el dus pe gânduri, nu a lipsit mult.
   Cu un gest obosit apucă o mapă aflată pe birou în fața lui și o împinse spre McCaine.
   - Știți ce este asta?
   McCaine îi aruncă o privire indignată:
   - Habar nu am.
   - Este un dosar pe care l-am găsit în dulapul dumneavoastră. Exact în spatele dosarului pe care mi l-ați făcut mie.
   Întoarse mapa în așa fel încât inscripția de pe marcator să fie clar vizibilă.
   - Ceea ce nu este de mirare, dacă ții la ordinea alfabetică.
   Pe marcator scria Fontanelli Lorenzo.
   - Și? întrebă ironic McCaine.
   John deschise mapa:
   - Primul document din ea este un buletin medical, explică el oftând. Un buletin medical foarte asemănător cu cel procurat de dumneavoastră, numai Dumnezeu știe cum, privitor la fratele meu Lino. Documentul este în italiană, dar o subliniere bătătoare la ochi, făcută bănuiesc cu mâna dumneavoastră, atrage atenția asupra unui aspect.
   Bătu cu degetul propoziția subliniată.
   - Aici scrie Alergie la veninul de albină-pericol de șoc anafilactic.
   McCaine îl privea fără să spună ceva. Simpla lui prezență în înserarea ce se așternea devreme emana frică. Părea că umplea întreaga încăpere, că era în stare să zdrobească pe oricine se afla în interiorul ei.
   - Eu sunt un idiot, spuse John. Recunosc. Mie mi se poate relata orice, și eu cred. Nu pun întrebări, nu descopăr nicio, inepție și nu îmi dau seama de mistificări. Sunt atât de naiv, încât atunci când mă privește cineva cu greu se stăpânește să nu îl umfle râsul. Un idiot.
   Trase dosarul în fața lui și continuă:
   - Dar când toate faptele le am în față, clare, când mi se dă suficient timp și când sunt pocnit și de câteva ori în cap cu un obiect greu, atunci pricep chiar și eu ce se petrece.
   Se ridică în picioare atât de greu de parcă pe umeri ar fi purtat o povară invizibilă de câteva tone.
   - Ați pregătit sorocul timp de 25 de ani. Desigur că la fel ca Vacchi i-ați ținut sub observație pe posibilii moștenitori. M-ați supravegheat pe mine și, după ce Lorenzo a venit pe lume, l-ați supravegheat pe el – ce fel de om este, cum evoluează, ce intenționează să facă în viață.
   John zâmbi amar și continuă:
   - Ghinionul lui Lorenzo a fost că era prea inteligent, prea independent, prea dezghețat. Era un copil-minune, plin de premii, lăudat, promițător și un răzvrătit. După ce l-ați studiat, ați constatat că niciodată nu îl veți putea controla pe acest tânăr. Lorenzo era cineva care ar fi elaborat prompt planuri legate de moștenire, și chiar planuri bune. Era un matematician genial, și evaluările în materie de economie politică ar fi fost o nimica toată pentru el. Ar fi învățat rapid să manevreze banii și puterea - dacă nu el, atunci cine? Lorenzo nu ar mai fi avut nevoie de dumneavoastră. De frumosul dumneavoastră plan, de toate pregătirile dumneavoastră s-ar fi ales praful dacă Lorenzo moștenea bilionul. Așa că v-ați hotărât să îl faceți moștenitor pe fiul unui cizmar din New Jersey, prostănac și care nu știa ce să facă cu viața lui.
   McCaine tăcea în continuare. Cu toate că se făcea tot mai întuneric, totuși prin ferestrele mari mai pătrundea suficientă lumină pentru a se vedea că ochii lui John Fontanelii erau umezi de lacrimi.
   - Adevăratul moștenitor a fost Lorenzo, șopti John, și dumneavoastră l-ați omorât. El ar fi fost moștenitorul prezis de profeție care să redea omenirii viitorul pierdut. El avea tot ce era necesar pentru asta. Am bănuit asta tot timpul. Nu eu sunt acela, și nici nu am fost - eu am fost doar o piesă în jocul dumneavoastră, McCaine. L-ați omorât pe adevăratul moștenitor, pentru că ați vrut să vă realizați planul cu orice preț.
   Șoaptele lui se pierdeau în colțurile întunecate ale încăperii într-un ecou ciudat, care răsuna ca șuieratul unui șarpe.
  - John, zise încet McCaine, vă autosugestionați.
   John Fontanelli nu părea să-l fi auzit:
   - Nu știu cum ați făcut-o. Cum să omori pe cineva cu albine? Îmi imaginez că se poate face cu un pahar cu capac filetat, având în interior o pară proaspătă, dulce, suculentă, poate și cu câteva găurele de aerisire pentru albine. Îmi imaginez un bărbat care imobilizează un tânăr firav și îi vâră în gură para plină de albine. Nu știu dacă asta ar fi funcționat. L-ați contactat pe Lorenzo? Ați discutat cu el sub un pretext oarecare pentru a stabili ce s-ar putea face cu el? Poate că v-ați ales și dumneavoastră cu câteva înțepături - ei, și? Știați că Lorenzo va muri din cauza veninului de albină, după cum știți totul despre cei pe care vreți să îi înfrângeri. Iar el a murit la timp, într-un mod lipsit de orice suspiciuni.
   În încăpere se mai auzea doar respirația lui John, ca un suspin tainic.
   În cele din urmă, McCaine își drese glasul:
   - Nu, John, nu merge așa. Înainte de a aduce astfel de acuzații grave cuiva, trebuie să vă asigurați că puteți dovedi tot ce susțineți.
   - Ah... exclamă absent John.
   - Și asta nu o puteți face, John, continuă McCaine. Nimic din ce susțineți nu puteți dovedi.
   John inspiră zgomotos.
   - Unde erați în ziua în care a murit Lorenzo?
   - Nu fiți ridicol! ripostă McCaine pierzându-și calmul. Bineînțeles că nu știu pe moment. Dar nu mă îndoiesc că, dacă cineva aruncă o privire într-o agendă veche pentru întâlniri, va clarifica problema.
   - Cazul poate fi redeschis.
   - Nu există un caz. Bateți câmpii, John!
   - Pe baza datelor din evidența pasagerilor curselor aeriene s-ar putea stabili când ați fost în Italia. Dar, dacă mă gândesc cât de ușor am zburat din SUA până aici cu un pașaport fals, nu ar avea sens, nu?
   McCaine clătină din cap:
   - Nu puteți dovedi nimic. Pentru că nu există nimic de dovedit.
   - Aveți dreptate. Nu pot dovedi, spuse John și aprinse lampa de birou. Dar mai există ceva ce ați făcut, o adevărată prostie, pe care o pot dovedi.
   Vocea lui luă brusc o notă metalică și mișcarea cu care scoase din buzunarul hainei o bucată de hârtie împăturită aducea cu lovitura labei unei pantere.
   - Ați cheltuit în total un miliard de dolari pe contracte de consiliere cu firma Callum Consulting. Firmă care vă aparține. Orice instanță judiciară de pe această planetă va califica asta cel puțin drept delapidare și va stabili o încălcare atât de gravă a contractului dumneavoastră de angajare la firmă, încât va hotărî concedierea imediată.
   McCaine privi în jur. Ca din pământ apărură în ușă băieții de la securitate și se înșirară lângă perete, în spatele lui. Aprinderea lămpii de birou fusese semnalul convenit de John cu ei.
   - Sunteți concediat, Malcolm, rosti John pe un ton glacial. Dacă aveți lucruri personale în acest birou, le puteți lua acum. Acești domni vă vor conduce apoi la ieșire.
   Îi aruncă lui McCaine o privire plină de dispreț și adăugă:
   - Cunoașteți procedura, nu?

44.

     Rămăsese singur. Singur în fața întrebărilor presei. Singur rămăsese în încăperea de dincolo de bariera din marmură, încercând să conducă un concern pe care îl cunoștea doar vag.
   Singur citea documentele, primea colaboratorii, susținea discuțiile, lua decizii. Singur ședea la uriașa masă din imensa sală de conferințe, mânca la prânz și își plimba privirea peste panorama hibernală a centrului financiar al Londrei, al cărui unic rege necontestat era.
   John a relatat presei despre răpirea lui în mare măsură așa cum se realizase ea în fapt. A trecut însă sub tăcere detaliile reîntoarcerii lui incognito în Marea Britanie; a spus că îl ajutase un prieten și asta trebuia să fie suficient. A menționat întâlnirea cu Randolph Bleeker, ca și faptul că acesta afirmase că acționase din însărcinarea altor persoane. Și a mai povestit și despre săptămânile petrecute în favela cu gunoaie.
   Au fost atunci minute în care s-a așternut o tăcere impresionantă chiar și pentru o conferință de presă.
   - Am însărcinat un avocat să găsească femeia. Ea va putea confirma declarațiile mele, de exemplu că eram legat când m-a găsit. Dar nu acesta este motivul principal al însărcinării dată avocatului meu. Motivul principal este că vreau să îmi exprim recunoștința.
   A relatat despre locuința pe care intenționase să i-o dăruiască, despre renta viageră, și reprezentanții Yellow Presa aproape că izbucniră în plâns. O picătură amară a reprezentat-o doar faptul că John nu a vrut să le destăinuiască numele ei.
   Ceva mai târziu a primit și o nouă vizită a unor agenți de la Interpol, care i-au înregistrat declarațiile, dar care i-au dat puține speranțe că acestea vor conduce sub vreo formă la succesul investigațiilor. Cel mult s-ar putea întâmpla ca Bleeker să fie prins întâmplător și pentru această situație se dorea să existe pregătit material acuzator la dosar, respectiv în computerele Interpolului. A aflat totodată că Ursula nu fusese în Mexic bineînțeles, că nu știuse nimic din cele întâmplate și că încă era căutat fără succes bodyguardul care, în condiții misterioase, îl scosese din joc pe Marco Benetti și care colegilor le era cunoscut sub numele de Foster.
   Acestea au fost singurele evenimente remarcabile din acea săptămână. Cu excepția faptului că acum muncea cum nu mai muncise toată viața.
   Venea la birou dimineața la ora 7 și, când băgă de seamă asta nu era de-ajuns, veni de la ora 6, iar în cele din urmă de la 5, până la ora 9 citea din munții de scrisori, schițe de contracte și memorii, după care purta discuții până târziu în noapte. Chema oameni la raport, dădea indicații, cerea să i se explice proiecte, planuri de construcții și finanțări, probleme și soluții de rezolvare și lua deciziile, lua și lua decizii, spunea da ori nu sau cerea alternative. Ședea în capul marii și sclipitoarei mese, cu silueta orașului în spate, cu ochii a 50 sau mai mulți directori ațintiți pe el, directori dintre care fiecare era cu cel puțin 10 ani mai în vârstă decât el, le expunea ce dorea, cerea și îi expedia cu o înclinare a capului, pentru a începe următoarea conferință.
   Mai întâi a fost palpitant. Adrenalină pură. Era important, avea totul în mână, purta pe umerii lui întreaga povară a lumii. Uneori era mai grozav decât sexul și începea să înțeleagă de ce atât de mulți erau atât de ahtiați după cariera, putere și influență. Era o senzație plăcută ca seara târziu să se ridice de la birou, de ore întregi înconjurat de același întuneric care îl întâmpinase și dimineața - deci de o veșnicie - tot atât de plăcut epuizat după o zi plină de evenimente ca după o întâlnire sportivă ori după o noapte de dragoste.
   Dar deja după câteva zile simțea cum îl părăseau puterile.
   Dimineața abia se ridica din pat, când se privea în oglindă vedea cearcănele de sub ochi, avea nevoie de cantități enorme de cafea tare pentru a se apuca de treabă și de mai mult pentru a rămâne activ.
   Ajunsese ca târziu după miezul nopții, când venea Rolls-Royce-ul din garaj pentru a-l duce la castel, să adoarmă de fiecare dată în mașină. Devenise iritat în timpul discuțiilor, își pierdea repede răbdarea, devenea necontrolat și urâcios. Oamenii tresăreau și mai întâi își atribuiau lor vina indispoziției atotputernicului șef, dar John știa că era vorba despre propria slăbiciune, știa că nu mai avea controlul asupra a ceea ce făcea ori asupra a ceea ce spunea. Avea sentimentul că situația putea deveni periculoasă, dar avea doar o imagine tulbure a ceea ce putea concret să însemne asta; în cele din urmă concernul îi aparținea până la ultimul creion - așa că nu era în situația de a-și pierde postul. Și era destul de bogat pentru a muri bogat dacă tot restul vieții ar fi risipit miliarde.
   Amintindu-și de mottoul lui McCaine, că banii compensează orice, chiar și lipsa talentului, a apelat discret timp de câteva zile la unul dintre cei mai buni consilieri de management din lume.
   A început să distingă priorități. Nu mai accepta nici un raport mai mare de o pagină. Cerea ca nimeni să nu mai vină cu vreo problemă fără a fi în stare să prezinte și propuneri de rezolvare a ei. Purta discuții în picioare, pentru ca acestea să nu dureze mult. A început să exerseze arta delegării corecte. Și așa mai departe.
   Cu toate acestea nu a ajuns nicăieri. Voia să vândă castelul și să ia o locuință în oraș, dar nu mai ajungea să se ocupe și de asta. S-a gândit să pună un pat într-o încăpere alăturată biroului; și această intenție a rămas nerealizată. Nu a ajuns nici măcar să o mai sune pe Ursula, deși trebuia să recunoască: în cazul în care ea s-ar fi întors la el, nici nu ar ști unde ar putea să o cazeze.
   Zilele Crăciunului le-a petrecut dormind aproape fără încetare, o pauză de care avea neapărată nevoie. Se întreba cu un respect nu tocmai desăvârșit cum putuse McCaine să reziste în toți acești ani.
   - Din păcate, zise avocatul care, atunci când nu era ocupat să ducă mereu mâinile la pachetul de țigări din buzunarul cămășii și să renunțe în ultimul moment la a-l scoate, își freca mâinile.
   John îl privea și simțea cum pe suflet i se așterne o nețărmurită oboseală, ca un strat gros de zăpadă. Jarul furiei sale licărea undeva dedesubt, gata să se stingă.
   - Dar ceea ce a făcut McCaine nu este fraudă? întrebă el.
   - Nu asta este problema. Problema este dacă obținem sentința. Și din acest punct de vedere eu sunt pesimist, spuse avocatul pe un ton coborât. Vor trece ani numai până când se va clarifica competența judecătorească. Mister McCaine este un om bogat. Poate angaja cei mai buni avocați dintre cei care există.
   - Cei mai buni avocați? Eu credeam că noi îi avem pe aceștia.
   - Ei, da, să zicem că va avea loc o luptă între parteneri egali. În orice caz va fi interesant. Unul dintre cazurile în urma cărora firme de avocatură vor trăi ani de zile.
   John îl măsură cu privirea pe avocat, privi reclamația scrisă și se gândi la Lorenzo, care fusese adevăratul moștenitor, și care trebuise să moară din cauza unor înțepături de albine, pentru că McCaine avea alte planuri. Nu va putea niciodată să dovedească asta, deși el era pe deplin convins că așa trebuie să fi stat lucrurile. Și, dacă nu pentru asta, măcar pentru înșelăciune voia să îl bage la închisoare pe McCaine.
   - Acuzați-l, spuse el și simți cum tristețea îi îngreuna inima, îmi este indiferent cât durează.
   - Cum doriți, dădu din cap avocatul, ocazie cu care se văzu cât de rar îi era părul. Oricum, dacă vă liniștește, pentru acțiunea reconvențională a lui mister McCaine este valabil același lucru.
   - Ce acțiune reconvențională?
   - M-ar mira să nu vă reclame pentru plata în continuare a salariului și reangajare în urma concedierii ilegale. În contractul lui de angajare se află clauze deosebit de echivoce, cu care se poate face aproape orice.
   Zâmbi superior și adăugă:
   - Dar așa cum v-am spus, totul se va întinde pe decenii. Și noi putem face asta tot atât de bine.

   Neobișnuit de multe cadre de conducere au renunțat în primele zile din ianuarie 1998 la funcțiile lor de răspundere bine plătite din ierarhia din toată lumea a lui Fontanelli Enterprises. Abia când unul dintre analiștii-șefi s-a prezentat la John și i-a spus că fusese contactat telefonic a doua zi de Crăciun de către McCaine, care voia să îl convingă să plece din concern pentru o slujbă nouă, mai bine plătită, John înțelese că avea să se confrunte cu adversari mai periculoși decât criza de timp și suprasolicitarea.
   În privința motivelor plecărilor celor care le ceruseră nu rezulta mare lucru; doar unul dintre ei zicea ceva vag despre slăbiciuni în conducere și asigurarea viitorului, fără a rezulta la cine și la ce se referea concret. Pe timpul desfășurării unor astfel de discuții, John avu impresia că solicitanții nu ar fi plecat chiar de bunăvoie și că McCaine îi avea cu ceva la mână.
   Unele demisii au lăsat în urmă adevărate găuri și au creat presiuni suplimentare. Treptat, a rezultat că era și ceva mai rău decât fidelii lui McCaine care părăseau firma: cei care rămâneau anume pentru a băga bețe în roate.
   Apăreau deodată depozite goale pentru că „se uitase” să fie aprovizionate la timp, iar consecințele erau linii întregi de producție oprite. Apăreau „erori prostești” în anunțuri importante și în contracte, greșeli care atrăgeau pierderi în afaceri sau hărțuieli juridice. „Căderi inexplicabile” ale computerelor paralizau fabrici întregi, introduceau harababura în logistica mondială și provocau pagube în bilanțuri și îi subminau prestigiul. Compartimentul „afaceri cu devize” după doi ani triumfali a avut brusc „ghinioane” și a făcut afaceri atât de proaste încât John nu a putut face altceva decât să îl închidă.

   La mijlocul lui ianuarie, John a sunat la Hartford. Chiar și vocea de înmormântare a profesorului Collins nu prevestea nimic bun, și John nici nu mai fu surprins când la întrebarea sa privind mersul proiectului futurologul răspunse:
   - Nu a mai rămas nimic. Un virus a distrus totul.
   Trecuseră vremurile în care profesorul Collins mai acorda trecător atenție aspectului său și hainelor sale. Puținul păr care îi mai rămăsese făcea ce voia el, iar faptul că pe cămașă avea pete, iar mânecile hainei erau roase nici nu mai era băgat în seamă. Cearcănele de sub ochi indicau că în ultimul timp nu prea mai dormise.
   - Nu poate fi decât sabotaj, explică acesta. Nu doar calculatoarele UNIX au fost complet devastate de atacul virușilor, ci și computerele pe care memorasem codurile-program au fost formatate, și programele au fost pierdute definitiv.
   Soarele strălucea pe un cer de primăvară de azur și scălda sala de conferințe într-o lumină nepotrivit de veselă. John tocmai încercase să refacă semiîntunericul, fie doar pentru că sclipirile de pe cana de cafea îi deranjau ochii. Apoi se mulțumi doar să rotească puțin într-o parte mânerul metalic al cănii.
   - Asta nu înțeleg, spuse el obosit. Dumneavoastră trebuia să asigurați toate datele.
   - Bineînțeles. Dar benzile de siguranță nu mai pot fi citite. Niciuna. Cineva le-a șters cu un magnet puternic.
   Savantul începu să își maseze fruntea, apoi adăugă:
   - Totul este distrus. Lucrăm acum la reconstituirea bazată pe însemnări scrise, texte scoase la imprimantă și așa mai departe, dar asta va dura luni de zile. Este o catastrofă.
   - Când s-a întâmplat asta?
   Collins oftă.
   - La mijlocul lui decembrie. În noaptea de 14 spre 15 decembrie.
   Era un sfârșit de săptămână.
   - Și de ce eu aflu de-abia acum?
   Savantul se opri și îl privi gânditor pe John.
   - Da, asta mă întreb tot timpul... Nu, eu v-am trimis un fax. Îmi amintesc clar. În acea luni ne-am străduit să stabilim mărimea pagubei și marți v-am trimis faxul. Așa a fost. Nu am vrut să vă telefonez, pentru că eram prea agitat, îmi amintesc asta. Trebuia să vă înștiințez de cea de-a doua fază.
   - A doua fază?
   John clătină din cap.
   - Faxul nu a ajuns la mine, profesore. Din păcate acum se întâmplă des. Și despre o a doua fază nu știu nimic.
   - Dar mister McCaine nu v-a...?
   - Nu.
   - Ah, da.
   După care a descris cum a decurs seara în care el îi prezentase lui McCaine rezultatele primei faze:
   - A doua zi dimineața a venit din nou, voia să treacă pe un laptop o versiune a programului. Asta a durat ceva timp în care am discutat intențiile legate de a doua fază. Intenții oarecum de natură speculativă; el voia să calculeze, de exemplu, consecințele unei epidemii mondiale în anul 2009 și alte chestiuni asemănătoare...
   Ochii lui încercănați scânteiară:
   - Asta este! Laptopul! Ar trebui să-l mai aibă. Nu l-a lăsat întâmplător aici?
   - Nu. Probabil că l-a luat cu el.
   John făcu un gest a lehamite cu mâna și adăugă:
   - Să fie el fericit cu laptopul.

   Spre sfârșitul anului 1998, un subiect și-a făcut tot mai mult loc în rândul știrilor și în cele din urmă a devenit de neocolit: păcatele sexuale ale președintelui american. Abia depusese jurământ, după îndelungate ciorovăieli juridice, într-un caz ce fierbea de luni de zile, când apărură noi nume și înregistrări pe bandă dubioase, și controversele se agravară.
   Se spunea că președintele voise să determine o practicantă să jure fals, pentru a mușamaliza legătura sentimentală cu ea. În timp ce dușmanul lui solicita suspendarea lui in funcție, președintele contesta faptul că ar fi avut o legătură cu femeia respectivă. Soția lui vorbea de un complot al cercurilor de dreapta, dolarul cădea pe piețele financiare internaționale, iar criza financiară care atinsese noi culmi în Asia de Sud-Est amenința să se extindă și în Statele Unite.
   John urmărea știrile la televizor cu senzația unei ruperi din realitate. Parcă reauzea în minte discuția telefonică avută cu McCaine, în timp ce era în croazieră în Filipine. Îl ascultă pe comentator, se ridică, se duse la vechiul dulap cu documente al lui McCaine și găsi o mapă intitulată Clinton, Bill, ce conținea conceptul unei discreditări pregătite cu grijă.
   Legat de aceasta mai era un dosar subțire al unui implicat în așa-numita afacere Whitewater, alături de a cărui fotografie era o notă scrisă de mână de McCaine: născut în Vernon, Texas; tatăl pastor; printre altele cabinet de avocatură care merge bine (1997: 1 milion dolari), printre clienți și industria tutunului. Urma o scurtă prezentare a unei înțelegeri prin care guvernul american voia să oblige industria tutunului la următoarele: pentru a evita alte acuzații, producătorii de țigări trebuiau să plătească într-o perioadă de 25 de ani în total 368,5 miliarde de dolari pentru tratamentul fumătorilor bolnavi. Dar cât câștigă, de fapt, producătorii? - notase McCaine. Clinton vrea discutarea creșterii sumei la 516 miliarde, mai adăugase acesta.
   John fu cuprins pe nesimțite de senzația unui rău pe cale să se producă.

   Veni ca o confirmare a bănuielii, când la scurt timp după asta deschise Financial Times și citi că Malcolm McCaine a fost numit președinte al consiliului de administrație al concernului Morris-Capstone.
   Despre acest concern nu se știa mai mult decât că se afla practic în proprietatea deplină a unei vechi familii americane de întreprinzători, pentru care atributul de „care trăia retrasă” parcă fusese special descoperit. Nici măcar nu existau fotografii ale celor mai mulți membri ai familiei. John trebui să întrebe un analist pentru a afla că Morris-Capstone, în afară de faptul că era acționar al unora dintre cele mai înconjurate de mister firme de tehnică genetică și al unei firme de arme de mână de orice calibru, era mai ales unul dintre cei mai mari producători de tutun din lume.
   Tot proprietate a vechii familii de întreprinzători americani amintite era și postul de televiziune căruia McCaine i-a acordat și primul lui interviu după plecarea de la Fontanelli Enterprises. La această temă s-a și referit pe larg. Răspunzând unei întrebări, el a subliniat că în niciun caz nu fusese concediat, ba mai mult, el nu avusese o alternativă în afara retragerii, având în vedere că după escapadele lui John Fontanelli avusese mult de suferit și mai ales după pozna acestuia cu simularea răpirii din Mexic.
   - Imaginați-vă că ați fi răpită, ceru el celei care îi lua interviul, și ați fi din nou liberă - ce ați face? Cu siguranță v-ați duce la poliție, nu-i așa? Orice om ar face asta. Dar nu și John Fontanelli. El dispare fără urmă și, ca prin minune, apare bine mersi după trei săptămâni, la 600 de mile distanță, la Londra. Găsiți normal acest lucru?
   Bineînțeles că interlocutoarea consideră situația oricum numai normală nu.
   Plin de fervoare McCaine afirmă apoi că el depusese toate eforturile pentru a crea o întreprindere stabilă care, și în condițiile globalizării, să fie în stare să ofere milioanelor de oameni locuri de muncă sigure.
   - Fontanelli crede că poate face asta singur, continuă el, dar nu conduce concernul nici de două luni, și acesta dă semne de criză în toate componentele lui. Este dureros să asist la așa ceva, comentă el cu o mină îndurerată.
   Apoi descrise detaliat criza atotcuprinzătoare a imperiului Fontanelli, atât de detaliat încât ar fi putut să recunoască tot atât de bine că avea informatori interni în concern.
   - Care este prognoza dumneavoastră? îl întrebă interlocutoarea. Sunt în pericol toate locurile de muncă de acolo?
   McCaine confirmă cu seriozitate:
   - Absolut.
   După acest interviu, John trebui mai întâi să închidă televizorul.
   Ceru secretariatului să nu fie deranjat o oră și se duse la fereastră pentru ca timp de o oră să privească viscolul ce bântuia City-ul londonez și să se întrebe ce dracului se petrecea de fapt.

   O ploaie combinată cu zăpadă lovea insistent ferestrele înalte, iar culisele orașului se topeau în spatele combinației de negru și alb. O secretară adusese cafea și biscuiți, dar lordul Peter Rawburne nu se atinsese de nimic. Ziaristul specializat în economie, care prefera un pulover gros irlandez, pantaloni verzi din cord și cizme cam scâlciate în locul unui costum business, ședea confortabil în fotoliu și asculta atent ce spunea John referitor la scopul invitației.
   - Ca să fiu sincer, de la acea cină memorabilă de la castelul dumneavoastră am așteptat acest moment, spuse el apoi și își împreună mâinile. Atunci am crezut că v-am făcut suficient de curios, dar... asta este.
   Ridică mâinile scurt și le lăsă să cadă în poală.
   - Vreți deci să aflați cum ar mai putea fi salvată omenirea.
   John dădu jenat din cap.
   - Așa s-ar putea spune.
  - Bun.
   Lordul zâmbi ușor și zise:
   - Păi primul pas este foarte simplu: desființați impozitul pe venit.
   O clipă, John avu senzația că stătea alături de el, într-un film prost.
   - Este o glumă?
   - Vă asigur că vorbesc cât se poate de serios.
   Îl privi încruntat pe ziarist.
   - De fapt, mă așteptasem la cu totul altceva.
   - Pentru că mi-ați citit cartea, clar. Dar cartea am scris-o acum 20 de ani. De-atunci nu am încetat să mă gândesc la această problemă. Și când cugeți îndelungat și încontinuu este aproape inevitabil ca din când în când să îți vină o idee nouă.
   Rawburne întinse mâinile și continuă:
   - Mărturisesc că desființarea impozitului pe venit trebuie să fie în primul rând un mijloc de a găsi acceptare pentru reforma mea. Dacă observați de ce este în stare omul doar pentru a economisi un impozit, în acest fel i-ați crea o predispoziție rezonabilă pentru schimbare. Abstracție făcând de asta, spuse el mustăcind, eu iubesc această declarație publică, pentru că trezește reacții atât de intense.
   John încrucișă brațele pe piept și se rezemă de speteaza fotoliului.
   - Firește că provoacă așa ceva.
   Rawburne trecu la un ton didactic, de parcă ar fi ținut acest discurs deseori ori cel puțin îl exersase.
   - Este interesant să studiezi istoria impozitelor. Se cere contribuția populației în general de când există civilizație urbană. Aceasta era calea folosită de clasa dominantă pentru a-și finanța subzistența, aventurile militare și alte proiecte. Multe dintre impozitele inventate în antichitate sunt pretinse și astăzi, chiar dacă în formă modificată, și se face asta, cu toate că ele reprezintă doar o frântură minoră din veniturile statului, și în unele cazuri costă mai mult decât aduc când sunt contabilizate. Asta are legătură și cu faptul că astăzi povara impozitelor este în totalitatea lor mai grea decât înainte. Timp de secole s-a perceput „zeciuiala”, deci o zecime, ca fiind aproape imposibil de pretins.
   Ziaristul ridică din sprâncene într-un zâmbet aristocrat, ironic, apoi zise:
   - Noi am îngenunchea recunoscători dacă aceste impozite ar coborî cândva la acest nivel, ceea ce, între noi fie spus, nu se va întâmpla niciodată. Pentru că de la revoluția industrială încoace, în strânsă legătură cu schimbările aduse de ea, cum ar fi cheltuieli mari cu arme și purtarea războaielor, creșterea cheltuielilor sociale și descoperirea subvențiilor pentru diverse domenii ale economiei, cheltuielile statului au crescut substanțial mai rapid decât economia, de fapt în așa măsură încât practic astăzi toate statele sunt datoare și nu te poți întreba decât cum se vor descurca.
   - Foarte simplu, interveni John, împrumută bani de la mine.
   Rawburne nu fu de acord cu asta.
   - Marea Britanie a introdus impozitul pe venit în 1799, pentru a finanța războaiele napoleoniene, și l-a desființat în 1815. Dar se prinsese gustul. În anul 1842, el a fost reintrodus, s-a spus că doar ca o măsură trecătoare, dar, după cum știm, așa a rămas. Și în mod asemănător s-a procedat în toate națiunile occidentale, unde astăzi impozitele pe cifra de afaceri, pe câștiguri, pe salarii și venituri reprezintă cea mai mare parte a veniturilor statului.
   El ridică un deget și continuă:
   - Ceea ce vreau să spun cu asta este că impozitul pe venit nu este nici dat de Dumnezeu și nici intangibil. El a fost introdus și poate fi și desființat. Trebuie doar făcut acest lucru.
   - Dar de ce să fie desființat? întrebă John. Vreau să spun că nimănui nu îi este drag să plătească impozite, dar nici nu le văd atât de devastatoare încât să fie desființate.
   - Desigur că în locul lor trebuie pus altceva. Un stat modern nu poate să trăiască în fond doar din impozitul pe sare.
   - Impozitul dumneavoastră pe poluarea mediului.
   - Sunteți deja pe-aproape. Acesta era nivelul acum 20 de ani. Dar cugetările mele au progresat.
   Rawburne făcu un gest nedefinit cu mâna.
   - Trebuie mai întâi avut în vedere că impozitele au o funcție de dirijare. Ele moderează. Impozitele pe activități creatoare de valori, ca munca, investițiile ori comerțul le prejudiciază tocmai pe acestea, deoarece fiind procentuale și în plus și progresive, reprezintă un factor pe care nu îl poate neglija nimeni, indiferent cât de mult câștigă. În SUA, sunt cumulate impozite pe salarii în valoare de 500 de miliarde dolari, dar prin asta cresc desigur costurile salariilor, ceea ce are ca urmare faptul că pot fi create mai puține noi locuri de muncă. Prin asta se apreciază pierderea pentru economia generală la 150 de miliarde de dolari. Considerații asemănătoare se pot face pentru orice țară și nu există niciun truc prin care acest raport să fie desființat în lume, deoarece avem de-a face cu o legitate a matematicii, de nezdruncinat precum stelele și imuabilă ca legea gravitației.
   John cugetă o vreme, apoi spuse:
   - Dar aceste pierderi rezultă din orice fel de impozit? Ele nu pot fi înlăturate, afară numai dacă nu se percepe niciun impozit.
   - Corect, fu de acord ziaristul. Nu este vorba de a le îndepărta, ci de a înțelege în ce mod acționează impozitele asupra comportamentului și deciziilor omului. Dirijarea impozitelor. Sancționând perceperea lor, ele se reduc.
   Rawburne ridică mâinile cu palmele îndreptate în sus.
   - Ideea mea de bază era, așa cum ați spus deja dumneavoastră, impozitarea pe poluarea mediului. În primul moment sună bine, nu?
   John ezită:
   - Da. De asta ne aflăm aici.
   - În acest fel ajungem iarăși la păcatele tinereții, oftă lordul, dar nu părea cu adevărat îngrijorat. Diavolul se ascunde întotdeauna în detalii. Căci cum se evaluează poluarea mediului? În cartea mea am ocolit acest gen de probleme. Cum fixezi costurile pe cantitatea și felul de poluanți? Costă mai mult cadmiul în pământ decât monoxidul de carbon din aer? Cu cât? Impozitul pe gunoi se socotește pe volum, pe greutate ori pe ambele? Și cum stabilesc emisia de căldură a mașinilor? Este o temă complexă care invită la manipulări și șmecherii. Pe atunci îmi spuneam că sunt detalii secundare, dar când am început să mă ocup de ele m-am tot învârtit degeaba un deceniu căutând simplitatea și echitatea. Până când m-am dumirit ce era esențialmente invers.
   Abia acum se atinse de cafea, puse zahăr în ea și amestecă liniștit.
   John remarcă ce mâini fine avea Rawburne, mâini de muzician ori de artist, care contrastau cu aspectul lui rustic.
   - Prin anii ’80, mi-a căzut în mână un bilanț economic al statului Costa Rica; din primul moment mi-a părut promițător, dar care din al doilea mi s-a părut de groază. Oamenii ăștia au defrișat 40 de procente din pădurile crescute în secole și au exportat lemnul. Ce m-a șocat a fost că au înregistrat asta în socotirea produsului social brut exclusiv ca pozitiv. După aceste criterii ar fi fost cel mai bine să fi tăiat și ultimul lor pom și să-l fi vândut. Că asta în anii ce vor urma va dezlănțui o catastrofa în agricultură nu rezulta din cifre. M-am gândit mult și am ajuns la concluzia că tot răul de aici pornește: se evaluează pur și simplu greșit.
   John tocmai voia să ridice ceașca lui, dar se opri.
   - Un bilanț întocmit greșit? Nu înțeleg.
   - Oh, bilanțul în sine era corect, nu la asta mă refer. Greșite erau regulile după care era întocmit. Definiția produsului social brut este un nonsens, pentru că ea nu ia în considerare factori ca mediul și resursele naturale limitate. Între timp s-a trecut la altă noțiune, la produsul intern brut, dar nici el nu este mult mai bun.
   - Dumneavoastră criticați știința economică în sine, dacă înțeleg bine.
   - Există oameni de renume care contestă că există o știință a economiei.
   - Cumva din întâmplare sunt aceiași care contestă că ar fi avut loc aselenizarea?
   - Eu nu am fost de față la aselenizare. Poate ați fost dumneavoastră?
   - Pe vremea aceea nu aveam nici doi ani.
   - Deosebirea este că în acest caz nu trebuie să cred ce îmi spune cineva. Și, de când acest lucru îmi este clar, constat mereu și mereu că toate catastrofele încep printr-o evaluare pe care cineva o face greșit.
   Lordul riscă în sfârșit o gură de cafea, apoi continuă:
   - Să luăm ca exemplu doar energia nucleară. Lăsând deoparte disputele pro și contra utilizării energiei atomului, majoritatea bazate mai mult pe sentimente decât pe gândire, realizăm că niciodată nu ar fi fost construită o singură centrală atomică civilă, dacă de la bun început s-ar fi făcut o evaluare corectă. Pretinsul curent electric ieftin obținut pe această cale a fost ieftin, deoarece aceia care îl susțineau au evitat cu grijă să ia în considerare la calculație eliminarea reziduurilor atomice. Energia nucleară a fost voită politic, pornind de la ideea că cheltuielile vor putea fi pasate comunității până la un punct în care aceasta nu îi va mai putea trage la răspundere. Dacă o firmă din domeniul energiei s-ar fi aflat în fața deciziei de a construi singură o centrală nucleară ori altceva, ar fi ajuns inevitabil la concluzia că o centrală nucleară nu este rentabilă. Asta numesc eu evaluare greșită. Dacă contabilul dumneavoastră, mister Fontanelli, face așa ceva, înfundă pușcăria.
   Lăsă degajat jos ceșcuța cu cafea și continuă:
   - Așadar, o vreme am cugetat asupra metodelor de evaluare, asupra modului în care ar fi trebuit calculate în cazul Costa Rica pierderile înregistrate în fondul forestier și am ajuns la concluzia că greșeala în evaluare constă în considerarea resursei ca nelimitată și luarea în considerare doar a costurilor de exploatare. Este cam la fel de rezonabil ca în situația în care un comerciant preia o afacere cu un stoc - să zicem de aparate de prăjit pâine - și în calculul prețului include doar costurile ce constau în deplasarea la depozit și ridicarea de pe raft a unui asemenea aparat. Dar exact lucrul acesta îl facem noi. Avem o pădure și trecem la costuri numai ceea ce rezultă la tăierea unui copac din forța de muncă și uzura pânzei de ferăstrău, poate adăugăm și transportul până la portul de unde se face exportul, și ne bucurăm de ce încasăm. Dar teoria noastră economică într-adevăr ne încurajează să gândim astfel, să calculăm astfel, să acționăm astfel. Dacă la păduri uneori se mai ține cont de asta, imediat ce scoatem ceva din pământ - petrol, minereu și altele, ceva ce este legat de oarecare efort - nu mai gândim așa.
   Pentru că intervenise o pauză și lordul Rawburne îl privea întrebător, John clătină din cap și zise:
   - Înțeleg.
   Rawburne păru satisfăcut și continuă:
   - Am cugetat la asta, cum am spus, o vreme, și în cele din urmă am început să înțeleg că aici se ascundea soluția problemei care mă frământase timp de peste 10 ani.
   Ziaristul făcu o pauză de efect, apoi adăugă:
   - Mi-am zis: Ce-ar fi să se desființeze toate impozitele existente și să fie percepute doar impozitele pe materii prime?
   - Poftim? îi scăpă involuntar lui John. Dar asta ar fi în cea mai mare măsură...
   Se opri, apoi zise:
   - Voiam să spun că nu ar fi just, pentru că ar privi doar întreprinderile care prelucrează materiile prime, dar...
   Rawburne ridică degetul doct:
   - Nota bene! Impozitele ar trebui să fie pretutindeni reglementate unitar, pentru a nu exista nicio migrație a industriei, și le va plăti oricine scoate ceva din pământ - societățile de foraj petrolier, minele de cărbuni, mineritul în general și așa mai departe. Și normal prețurile vor fi mai mari, în așa fel încât toți să plătească. Și costurile de administrare vor fi radical reduse față de cele actuale. Fără declarații de venituri, fără rețineri de impozite salariale - în schimb, viața cotidiană va deveni mai scumpă.
   - Pentru că impozitele se află în prețurile primite de producătorii materiilor prime.
   - Exact.

................................