Doar un alt miracol, Dama de Treflă

 1-4

      E Ajunul Crăciunului la Secția de Poliție Nr. 9.

   Ar fi trebuit să fie o seară normală, liniștită. Cei doi polițiști de serviciu aveau un program bine stabilit, pus la punct până în cel mai mic detaliu. Voiau să comande pizza, să se uite la seriale și să se joace Candy Crush până li se împăienjeneau ochii. Dar le-a ieșit cu totul altceva.
   Ar fi putut fi o seară liniștită dacă o adunătură ciudată de oameni, adusă laolaltă de întâmplări care ar putea fi considerate coincidențe de unii și miracole de alții, nu s-ar certa, de o parte și de alta a gratiilor din arest.

   Un cuplu cam șters se ceartă, de pildă, repetând la infinit aceleași argumente, pentru un credit pe care nu au apucat să îl obțină. Ea crede că el ar fi trebuit să fie mai insistent. El crede că ea e prea insistentă. Și amândurora le pare rău că ziua norocoasă s-a scurs.

   O funcționară de la o bancă strânge în brațe o fetiță și încearcă să-i ofere explicații, fără sorți de izbândă, unui polițist care crede cu tărie că „tot ce spui poate fi folosit împotriva ta”.

   Doi pensionari, convinși că se vrea ca ei să fie jefuiți și uciși, strigă, fără a fi dornici să asculte, la un bărbat îmbrăcat în haine scumpe, dar desculț, care își ține mâinile pe umerii unui băiat.

   Copiii nu se ceartă cu nimeni, doar se strâng tare de mână, așa cum au făcut-o neîncetat în ultima oră. Într-o lume a adulților, copiilor le este mai ușor să formeze alianțe unii cu alții.

   Un taximetrist cere cu înverșunare să primească un avocat și să-și sune familia. Dorește amânarea sosirii Moșului pentru că are două fete. Le iubește mai mult decât orice pe lume și nu poate concepe să piardă un moment așa important în viețile lor, ca venirea Moșului.
   O tânără jurnalistă se străduiește să îi explice unui alt polițist concepte ca „libertatea presei” și „liberul arbitru” al unor copi ce pot lua decizii singuri, fără a fi ghidați în permanență de părinți. În argumentele polițistului, cuvântul „răpire” se repetă la nesfârșit. În argumentele jurnalistei, „răpire” e un concept extrem, extrem de larg.

   Cei doi polițiști strigă, din când în când, unul la altul, învinovățindu-se reciproc pentru scandalul în care se află. Unul crede că de vină era telefonul acela la care răspunseseră. Altul crede că de vină sunt serialele la care se uită celălalt. Și amândoi au dreptate.

   Un fost poștaș sau, mai degrabă, un fost lucrător la oficiul poștal, strânge mâna unei bone în a sa și oftează, sătul până peste cap de atâta circ și atâtea încurcături.

   Pe o bancă din spatele gratiilor, o doamnă îmbrăcată în rochie roz croșetată, lungă până la glezne, sforăie sacadat, în ciuda vacarmului din jurul său.

   Iar un șoarele roade liniștit niște cabluri. Pentru că asta fac șoarecii. Rod cabluri.

   Afară, norii adunați peste zi se vor îndura, în sfârșit, să lase fulgii mari, greoi, să se cearnă în văzduh.

   Mulțimea de oameni care roise pe străzi s-a risipit, lăsând în urma sa o liniște plăcută, de iarnă.

   Dar cum s-a ajuns aici?

   Ei bine, a fost nevoie de câteva dorințe, de o provocare, o pânză pentru pictură, un slogan, o cauză, internet banking, două scrisori, un buletin de știri, niște sfaturi de viață, o coadă de mătură, cabluri roase, un serial celebru, un nivel greu la Candy Crush, o baterie moartă, câteva telefoane, încuietori smart și multe, foarte multe alte lucruri.

   Pe scurt, a fost nevoie de un miracol. Unul dintre acelea care se întâmplă numai în preajma Crăciunului.

   Dar, pentru a înțelege harababura aceasta, e nevoie să ne întoarcem puțin în trecut, acolo unde încep, de fapt, poveștile.

Partea I

Cum încep de fapt poveștile

Delilah

      „Dragă Moș Crăciun,

   Știu că mama e cea care îmi cumpără cadouri în fiecare an și le așază sub brad în dimineața de Crăciun, chiar dacă ea nu a recunoscut niciodată.

   Am 10 ani deja, e greu să duci de nas cu povești despre oameni supraponderali, care se strecoară pe horn încărcați cu cadouri, un copil care a învățat la școală că, a pune la muncă o armată de spiriduși pentru a fabrica jucării în schimbul acadelelor pe băț, se numește sclavie și e ilegală, până și la Polul Nord; sau pe unul care știe că legile fizicii, oricât de îngăduitoare și blânde ar vrea să fie, nu vor permite niciodată unui ren de peste 100 de kilograme să zboare. Renii și aerodinamica au fost și vor rămâne o poveste de dragoste interzisă.

   Să nu îmi vorbești despre magie. Eu nu mai cred în magie. Cred în știință, pe ea te poți baza fără a-ți fi teamă că se va hotărî să te lase baltă.

   Totuși, te vei întreba de ce ți-am scris, așa cum s-ar întreba orice adult. Ei bine, îți scriu pentru că, deși nu cred că mai deții o armată de spiriduși, cred că ai unele puteri care s-ar putea să-mi fie de ajutor. Ca un fel de Dumnezeu al copiilor, doar că tu îndeplinești dorințe o singură dată pe an, iar pentru asta noi trebuie să fim cuminți în tot restul timpului, în vreme ce Dumnezeu îndeplinește dorințe în fiecare zi, iar adulții nici măcar nu trebuie să se sinchisească să fie atenți la tot ce spun, la cum se comportă în prezența mătușilor care le lasă pe obraji săruturi umede și urât mirositoare sau la felul în care se holbează la alunițele păroase ale doamneilor din autobuz.

   Dacă ar exista o listă cu adulți cuminți și adulți obraznici, crede-mă că Dumnezeu ar fi șomer de mult vreme. Dar El e mai îngăduitor. Asta sau a rămas fără cărbuni.

   Îți scriu pentru că am fost cuminte. Foarte cuminte. Nu ca anul trecut, când, de Ziua Recunoștinței, i-am furat proteza dentară bunicii și am ținut-o ascunsă jumătate de zi ca să o văd mâncând cu paiul shake de friptură de curcan. Nici ca acum 2 ani, când m-am prefăcut bolnavă ca să pot lipsi de la testul de engleză.

   Am fost atât de cuminte, încât nu i-am spus zilele trecute mamei că noua tunsoare o face să arate ca una dintre doamnele alea despre care bunicul spune că sunt niște ușuratice.

   Am fost atât de cuminte, încât nu i-am spus mamei că Alisa și Lea m-au închis în toaletă ca să ratez audițiile pentru serbare. Dacă i-aș fi spus, aș fi devenit o pârâcioasă. Pârâcioșii nu sunt copii cuminți.

   Ai înțeles ce vreau să spun. Sper. Ideea e că am fost cuminte. Și, pentru că am fost cuminte, e dreptul meu să îți cer un cadou. Iar cadoul pe care ți-l cer e FERICIRE. Vreau fericire. Nu pentru mine, o duc destul de bine, în caz că te întrebai. Vreau fericire pentru mama.

   În ultima vreme n-am prea văzut-o zâmbind, nici măcar atunci când domnul de la supermarket a crezut că suntem surori.

   Deci...

   Da, asta vreau de Crăciun. Fericire. Cred că e o dorință mai ușor de îndeplinit decât cea de anul trecut, am dreptate? Oricum, să aduci înapoi, împotriva voinței lor, tați care au plecat acum mulți ani se cheamă răpire și la fel ca sclavia, e ilegală peste tot în lume. Așa că uită de acea dorință. Aveam 9 ani pe atunci, deci nu mă judeca. Nu știam ce înseamnă sclavia. Dorința asta e ceva mai ușor.
   Am încercat singură, dar, cum spuneam, am doar 10 ani. Când ai 10 ani, e greu să-ți faci mama fericită, în specială dacă nu mai e nimeni în preajmă să te ajute. În special dacă nu mai e nimeni prin preajmă care să umple acel gol din sufletul ei pe care tu ești prea mic ca să-l umpli.

   Poți face asta? Îmi doresc să poți, pentru că doar în tine îmi mai pun speranțele. Promit să cred în magie, dacă reușești. Promit să nu mă mai îndoiesc de tine.

   Promit să nu-și mai cer nimic! Niciodată.

   Delilah

   P.S. Promit să fiu cuminte, chiar dacă nu mai am nimic de câștigat și nimic de pierdut. Promit să fiu cuminte pentru mine. Și bună. Promit să fiu bună, Moșule! Doar fă-o pe mama fericită.”

   Delilah a pus ultimul punct și a tras adânc aer în piept.

   Viața nu e deloc ușoară când ai doar 10 ani, locuiești într-un apartament înghesuit de la ultimul etaj al unui bloc dărăpănat împreună cu o mamă singură și visezi la o fericire pe care ți-au promis-o alții, dar pe care nimeni n-a putut să ți-o ofere sau măcar să-ți spună unde o găsești. Cât de departe. Sau când.

   A împăturit cu grijă coala de hârtie în 3, în așa fel încât marginile să fie aliniate perfect, apoi a pus-o cu atenție într-un plic. Și-a scris cu litere mari adresa pe el, de parcă Moșul ar fi trebuit să știe unde să trimită un eventual răspuns, a lipit 3 timbre cu flori din colecția proaspăt începută în partea de sus a acestuia, apoi și-a înmuiat degetul în paharul de apă de pe masă și a umezit lipiciul. Delilah a lipit cu grijă aripioara plicului, l-a netezit, după care s-a grăbit să-și schimbe hainele cu unele mai groase.

   A coborât în grabă scările. A ieșit în stradă alergând.

   Aerul rece a lovit-o peste față ca un zid. Vremea de afară arăta de parcă decembrie ar fi sosit când îi era sorocul, dar se hotărâse să rămână în prag, lăsând să treacă pe lângă ea gerul, însă norii rămăseseră blocați de partea cealaltă a ușii, cei de zăpadă, cel puțin. Pentru că cei pe care îi vedea Delilah deasupra, se încăpățânau să rămână goi și mohorâți.

   Decembrie e o lună frumoasă doar dacă ninge, altfel n-are nimic special.

   Mai era doar o săptămână până la Crăciun și încă nu căzuse de sus nici măcar un fulg. Unul singur.

   Ce Crăciun e acela fără zăpadă?

   Delilah a continuat să alerge până în celălalt capăt al bulevardului, privind ba înainte, ba în sus, la nori. Știa că, dacă voia ca dorința să i se îndeplinească, iar ea voia asta cu ardoare, avea nevoie să ningă. Dorințele de Crăciun nu se îndeplinesc oricum. În niciun caz fără zăpadă.

   A ajuns la cutia poștală cu răsuflarea tăiată și cu un zâmbet larg pe față. Îi plăcea să alerge aproape la fel de mult cum îi plăceau cărțile. Când alerga, simțea că lasă în urmă totul, chiar și pe ea însăși.

   Nu mai era Delilah, fata de la școală care nu avea prieteni și de care toți râdeau pentru că mama ei era prea tânără, iar tată nu avusese niciodată. Nu mai era fata care se hotărâse să creadă în știință din cauză că magia o lăsase baltă atunci când și-a dorit din toată inima să se transforme într-o poveste și să se închidă între coperțile groase ale unei cărți. Nu mai era copilul incapabil să-și facă mama fericită și nici copilul care nu a fost suficient de bun pentru a convinge un bărbat să rămână lângă o femeie.

   Când alerga era ea însăși, o pagină goală ce aștepta cuminte să fie completată cu multe cuvinte frumoase și sentimente dintr-acele dulci, aromate, ca ciocolata caldă cu scorțișoară și portocală a bunicii.

   Din nefericire, Delilah nu putea alerga la nesfârșit, însă toate lucrurile pe care le lăsa în spate puteau. O împingeau mereu din urmă, oricât de departe ar fi crezut că le-a lăsat. O prindeau încet de mână, împletindu-și degetele cu ale sale și continuau să meargă împreună pretutindeni.

   Zâmbetul i s-a stins de pe chip câteva clipe mai târziu, când realitatea a ajuns-o din urmă și a prins-o de mână. Obrajii îi erau roșii, pe de o parte de la frig, pe de alta de la efort, iar inima îi bătea cu putere, mai tare decât era ea obișnuită să îi bată când alerga câteva sute de metri fără oprire.Mai tare chiar decât atunci când a fost nevoită să țină un scurt discurs în fața colegilor de clasă și a tuturor părinților.

  Inima îi bătea ca atunci când urmează să ți se întâmple ceva care îți va schimba viața. Pentru că inimile știu cu mult înaintea noastră că urmează să se întâmple astfel de lucruri.

   Delilah n-a băgat în seamă faptul că zgomot asurzitor al inimii îi bătea peste tot în corp. A crezut că e doar obosită, mai obosită decât își imaginase, după o zi lungă de școală.

   Avea o treabă simplă de făcut, să pună în cutia poștală scrisoarea, apoi să se întoarcă acasă, doar că în fața cutiei poștale era deja un băiat, cu mâna până la cot în gura de metal a acesteia. Bucle castanii îi acopereau fața și scotea sunete ciudate, cotrobăind după ceva în interiorul blocului albastru de tablă.

   Fata a așteptat cuminte să-i vină rândul, mama o învățase că nu e frumos să te bagi în față, nici să-i grăbești pe cei dinaintea ta. În plus, promisese că va fi cuminte. Trebuia să fie cuminte.

   S-a legănat de pe un picior pe altul nerăbdătoare, minute în șir, poate chiar ore. Pentru copii minutele sunt ore, orele sunt zile, iar așteptările, of, așteptările sunt chinuitoare. Pentru copii, cel mai potrivit moment e „acum”. 

   O mulțime de oameni grăbiți, luați pe nepregătite pentru a nu știu câta oară de Crăciun și de cumpărături ce nu puteau suferi amânare, se scurgeau pe lângă Delilah. Îi înghețase mâna pe plic de atâta așteptare și nu a vrut să fie nepoliticoasă, chiar nu a vrut, dar băiatul din față întrecuse limitele oricărei răbdări.

   - Ai de gând să faci asta toată ziua? l-a întrebat pe un ton care, dacă n-ar fi existat acele promisiuni scrise, ar fi fost, cu siguranță, mult mai aspru.

   Băiatul nu s-a sinchisit să-i răspundă. Și-a afundat mai tare mâna stângă în cutia poștală, scormonind după ceva.

   - E nepoliticos să ignori un om care vorbește cu tine.

   - E nepoliticos să întrerupi un om care face ceva, a răspuns băiatul, concentrându-se pe cutia poștală.

   - Și ce faci mai exact?

   - Nu e treaba ta.

   Băiatul era mai mic decât Delilah cu câțiva ani. Sau, cel puțin, așa părea.

   Ea s-a mai legănat de câteva ori de pe un picior pe altul, descumpănită, și a încercat pe cât posibil să își îndulcească tonul pentru ceea ce urma să îl întrebe pe băiat. Nu credea că tonul poate să facă vreo diferență, cuvintele urâte sunt cuvinte urâte oricum le-ai rosti, insultele și acuzațiile la fel. Delilah știa asta, auzise multe insulte rostite mieros, așa că, pentru ea, ambalajul nu avea valoare - doar conținutul conta. Dar celorlalți oameni le pasă de intonație și, poate, printre ei se număra și Moș Crăciun.

   - Încerci să furi scrisorile celorlalți copii?

   Băiatul și-a întors brusc privirea spre ea. Era surprins, furios, puțin indignat și puțin amuzat. Ochii albaștri, încadrați de gene lungi, creau un contrast frumos cu pielea de culoarea ciocolatei cu lapte.

   - Mă crezi prost sau ce?

   Întrebarea lui a dezarmat-o într-o oarecare măsură. Nu-l credea în niciun fel pe băiat. Nu-l cunoștea, dar dacă ar fi să analizăm situația cu sinceritate, la ce s-ar putea gândi un copil care vede un alt copil cu mâna până la umăr strecurată în cutia de scrisori?

   - Am încurcat plicurile, a spus băiatul, întorcându-și din nou atenția spre uriașul albastru din fața lui.

   - Poftim?

   Îl auzise, însă cuvintele nu căpătau noimă în mintea ei.

   Cum poți încurca plicurile? Le pui pe toate în cutie, pur și simplu, iar ele ajung la destinație, oricare ar fi aceea.

   - Am pus plicul greșit în cutie. Ce nu înțelegi?

   - Ah...

   Atitudinea lui a făcut-o să se dea un pas mai în spate și să-și aștepte rândul. Afară se înserase. În curând, mama ei avea să ajungă de la muncă. S-ar fi îngrijorat dacă nu o găsea acasă. Mulțimea din jur creștea considerabil de la un minut la altul. Frigul mușcase atât de mult din pielea ei, încât nu l-a mai simțit, îi amorțise mâna pe scrisoare.

   - Îmi dai voie să...? Durează două secunde.

   Băiatul a oprit-o înainte să dea drumul scrisorii, proptindu-și mâna liberă în pieptul ei.

   - Așteaptă-ți rândul.

   - Dar...

   - Așteaptă-ți rândul. Lui Moș Crăciun nu-i plac copiii obraznici.

   Delilah a considerat că e mai bine să evite un eventual conflict, așa că și-a așteptat cuminte rândul, mutând scrisoarea în cealaltă mână.

   Băiatul s-a mai chinuit câteva minute, iar în cele din urmă a scos un plic alb ale cărui margini erau gravate cu bucle și flori aurii.

   - Aha! a exclamat triumfător.

   Fata a făcut câțiva pași în față. Era deja foarte târziu. Mama avea să se îngrijoreze.

   - Nu ești cam mare să crezi în Moș Crăciun?

   - Tu nu ești cam mic să nu crezi? i-a întors-o fără să stea pe gânduri.

   Băiatul a pufnit disprețuitor, așa cum fac adulții de obicei când se cred prea deștepți sau prea buni.

   - Moș Crăciun nu există. E doar o minciună.

   Delilah nu mai credea nici ea în Moșul așa cum o făcea odinioară. Știa că mama îi pusese cadourile sub bradul lor micuț în fiecare an, dar n-ar fi mers atât de departe încât să-i anuleze bietului bătrân întreaga existență.

   Și, deși nu mai credea atât de tare în Moș Crăciun, Delilah a simțit nevoia să-i ia apărarea în fața băiatului răsfățat, pentru că așa sunt oamenii ca Delilah, chiar și copiii de 10 ani: fac tot posibilul să-i apere pe cei fără apărare în fața celor care au impresia că le știu ei pe toate mai bine.

   - Te înșeli! Moș Crăciun e real.

   - Ai vreo dovadă că ar fi?

   - Tu ai vreo dovadă că nu?

   Era rândul băiatului să devină nesigur.

   - Dacă n-ai văzut niciodată iubirea, asta nu înseamnă că ea nu există, a continuat fata.

   Așa îi spusese mama într-o seară sufocantă de vară, când plângea de dorul unui tată pe care nu l-a avut.

   - Te iubește, Delilah. Te iubește mai mult decât îți poți imagina. Și îi e la fel de dor cum îți este ție.

   - Nu mă iubește, mami. Eu n-am văzut să o facă.

   - Dacă n-ai văzut niciodată iubirea, asta nu înseamnă că ea nu există.

   - Atunci de ce a plecat?

   - A trebuit să plece.

   - Dar de ce, mami?

   - Pentru că unii oameni se nasc să fie liberi.

   - Mami... Liber nu înseamnă singur.

   Delilah avea dreptate la cei 8 ani ai săi. Liber nu înseamnă singur. Niciodată.

   Există, totuși, o mulțime de lucruri, văzute și nevăzute, care seamănă atât de mult între ele, încât ajungem să le confundăm și numai dacă le-am privi cu sufletul, cu inima, așa cum le privea ea, am reuși să le deosebim. Iar dacă le-am deosebi, poate am face alegeri mai bune.

   Băiatului i s-a scurs repede ezitarea de pe față. Aerul de superioritate și-a reluat locul. Găsise el o altă cale să o învingă.

   - De ce ți-ai scris adresa pe plic?

   - Ca să știe Moșul de la cine e scrisoarea.

   - Te-am întrebat de adresă. Nu de nume.

   - Pentru că...

   - Aștepți răspuns de la el?

   Atitudinea sfidătoare a băiatului o necăjea la culme pe Delilah. Era exact acea atitudine a copiilor care își petrec mare parte din timp în prezența adulților. 

   - Nu..

   - Oricum, nu va ajunge niciodată la el. N-are adresă la destinatar.

   Nu crezuse că e necesar să scrie una.
   Delilah știa multe lucruri pentru vârsta ei, cum ar fi că adresele la care își trimit copiii dorințele sunt fictive, înțelegea sclavia, importanța dreptului de vot și a egalității între sexe. Înțelegea ordinea din legile neînduplecate ale științei, dar, undeva adânc în sufletul ei, avea nevoie să creadă că Moș Crăciun găsește întotdeauna o cale să intre în posesia tuturor scrisorilor care îi sunt trimise, fie că au o adresă fictivă, fie că n-au niciuna.

   Băiatul i-a smuls scrisoarea din mână și a privit-o cu dezgust, apoi s-a îndreptat cu pași măsurați spre coșul de gunoi aflat la câțiva metri distanță.

   - Stai! Ce faci? a strigat Delilah disperată.

   - O duc unde îi e locul.

   A rupt plicul în două și l-a aruncat fără să stea pe gânduri, fără să se întrebe cum s-ar fi simțit dacă ar fi fost în locul fetei. Poate lumea ar fi un loc mai bun dacă ne-am întreba cu toții cum ne-am simți dacă ne-am afla în locul celor de alături.

   Lacrimi usturătoare au început să-i șiroiască fetei pe chip. Ar fi vrut să țipe, să strige și să alerge atât de departe, încât acel moment să nu o ajungă niciodată din urmă. Ar fi vrut să-l lovească pe băiat în mutra aia enervantă a lui. Dar n-a făcut-o.

   S-a uitat neputincioasă la cele două jumătăți de scrisoare, rupte strâmb, și a suspinat îndelung, știind că nu mai poate face nimic.

   Băiatul a băgat în buzunar scrisoarea cu margini înflorate, aurite, și a ridicat din umeri, de parcă nu s-ar fi întâmplat cine știe ce, de parcă n-ar fi distrus cu nepăsare dorința unei fete care voia să-și facă mama fericită.

   - Maturizează-te! i-a sugerat în timp ce trecea pe lângă ea, cu mâinile în buzunare.

   Nu erau cuvintele lui, era ale tatălui său.

   S-a simțit puternic atunci când le-a rostit, mai puternic decât atunci când i-au fost rostite. S-a simțit capabil să treacă peste orice, să ajungă oriunde, să uite, iar în secunda următoare a simțit că minte. Momentele în care credea că poate, într-adevăr, să depășească anumite obstacole durau puțin. Prea puțin.

   Delilah n-a privit în urma băiatului răutăcios, nu a văzut cum mulțimea agitată, grăbită, nepăsătoare din jur l-a înghițit imediat. A rămas cu privirea pironită la scrisoare, la cele două jumătăți ale sale.

   Lacrimile încă îi șiroiau fierbinți pe obrajii înghețați.

   A inspirat profund, a închis ochii, întrebându-se cu ce greșise ca oamenii să se poarte atât de urât, apoi a luat bucățile de hârtie din gunoi și le-a aruncat prin gura cutiei poștale încercând să nu-și facă speranțe.

   Poate băiatul avea dreptate, iar scrisoarea nu urma să ajungă niciodată la destinație. Poate era cazul să se maturizeze. Poate nu ar fi fost nevoie să își scrie adresa pe plic, dacă nu aștepta un răspuns.

   Și, poate, dacă Moșul reușea să găsească o cale să intre în posesia tuturor scrisorilor, ar fi reușit să intre și în posesia scrisorii ei, chiar și așa, ruptă pe din două.

   Delilah avea nevoie de acel grăunte de speranță și încredere în nevăzut care îi încolțise în piept.

   A plecat alergând spre casă, însă mulțimea de oameni de pe trotuar a împiedicat-o să alerge cu toată viteza, așa că n-a putut lăsa în spate amintirea neplăcută a ultimelor minute, a trebuit să facă pace cu ea, să se obișnuiască și să își împletească degetele cu ale sale pentru a merge împreună spre casă.

   Dacă ar fi privit înapoi, Delilah ar fi reușit, poate, să zărească un băiat care, de fapt, nu plecase prea departe, ci rămăsese să privească fata pentru care Moș Crăciun încă mai exista.
   I-ar fi plăcut și lui să mai creadă, dacă nu l-ar fi dezamăgit ultima oară, dacă ultimul Crăciun nu ar fi fost un dezastru fără seamăn.

   Dar n-a privit înapoi.

   Delilah se săturase să privească în urmă și să aștepte ca trecutul să îi ofere ceva bun, ceva ce a râvnit cu toată ființa ei întreaga viață. N-a privit înapoi pentru că acolo se aflau regrete. E greu să ai regrete la numai 10 ani, chiar dacă au fost lăsate de alții.

   A preferat să privească înainte, la multitudinea de lumini din jur, la mașinile care se derulau alături rând pe rând și la oamenii zgomotoși de pretutindeni. Înainte se aflau promisiuni, multe promisiuni, toate frumoase.

   Ce nu știa Delilah e că, adesea, promisiunile sunt și ele tot niște regrete care încă nu s-au întâmplat.

Harry

      A citit încă o dată biletul, cu lacrimi în ochi, apoi l-a împăturit cu grijă și l-a pus înapoi în portofel. Îl învelise în folie de plastic ca să nu se degradeze, știa că îl va citi de încă un milion de ori.

   Dar, ca să înțelegem această poveste, trebuie să ne întoarcem în trecut. Pentru că ea a început cu mulți ani în urmă.

   A început cu un bărbat care credea că banii învârt lumea, că ei o pun în mișcare zi de zi și că, fără bani, nu putem fi deloc fericiți. El încă nu găsise fericirea, dar nădăjduia că de vină e faptul că nu are suficient de mulți bani.

   Însă viața avea alte planuri pentru el.

   Stătea la barul unui hotel de lux, singur. Bea whisky scump și pretindea că citește un ziar. De fapt, privea în gol, dincolo de pagini, și se gândea la genul acela de lucruri la care se gândesc oamenii care simt că le lipsește ceva, că undeva în jurul lor e un gol care cere continuu să fie umplut cu ceva.

   Se adâncise atât de tare în gânduri, încât n-a observat-o pe chelnerița care trecea prin dreptul său atunci când și-a întins mâna într-o parte, peste brațul fotoliului, ținând cu superficialitate paharul pe jumătate gol.

   Femeia n-a putut evita impactul cu paharul. Băutura i s-a vărsat pe haine. Gheața s-a rostogolit pe podea, iar paharul s-a sfărâmat în bucăți la picioarele ei.

   Harry a fost surprins pentru câteva clipe, apoi a simțit cum îl cuprinde furia. Era unul dintre acei oameni care cred că cei din jurul lor sunt făcuți să-i servească și să o facă mereu ireproșabil, fără cusur.

   Cuvinte acide îl pișcau de limbă și buze așteptând să iasă afară, însă femeia i-a luat-o înainte.

   - Ați putea, vă rog, să fiți mai atent data viitoare?

   - Poftim?

   I-a făcut semn spre grămada de cioburi de pe jos, apoi spre rochia ei pătată.

   - Cineva va fi nevoit să strângă acum.

   - Da. Tu! Pentru că a fost vina ta! a strigat Harry, la cald, fără a-și gândi a doua oară cuvintele.

   - Vina mea?

   Amanda nu era genul acela de femeie care împărțea oamenii în clase sociale. După părerea ei, existau doar oameni cu job-uri mai bine plătite și oameni cu job-uri mai prost plătite, oameni cu școală mai multă și oameni cu mai puțină școală, oameni cu mai mulți bani și oameni cu mai puțini bani. Iar toate astea nu însemnau nimic pentru ea.

   Acuzația lui Harry a înfuriat-o la culme. Niște amărâte de scuze ar fi vrut de la el. Atât. Apoi i-ar fi oferit și ea scuzele sale, pentru că Amanda era de părere că vina trebuie împărțită întotdeauna în mod egal și că adevărul e mereu la mijloc, după care ar fi strâns dezastrul de pe jos fără mare tam-tam, pentru că acesta era job-ul ei, cu siguranță prost plătit, să le facă pe plac oamenilor care au job-uri bine plătite.

   - A fost vina noastră! a strigat, la rândul ei, Amanda, accentuând ultimul cuvânt.

   - Poftim?

   Venise rândul lui Harry să fie nedumerit.

   - Doar nu te așteptai să citesc în stele că îți vei întinde mâna exact în clipa în care voi trece pe lângă tine?!

   Uitase de maniere din cauza furiei. Amanda era ca praful de pușcă, avea nevoie de o singură scânteie pentru a se aprinde.

   Și-a încrucișat brațele la piept, așteptând replica bărbatului.

   - Vreau să vorbesc cu șeful tău.

   - Sigur. Vrei să o chem și pe mama?

   Întrebarea l-a lăsat cu gura căscată.

   Cine, pentru numele lui Dumnezeu, se credea femeia asta să-l ia pe el peste picior? El îi plătea salariul și traiul de zi cu zi. Nici măcar nu avea dreptul să-l privească în ochi.

   Dar Amanda asta făcea, îl privea în ochi, dezbrăcându-l fără rușine de superficialități, încercând să-și dea seama dacă a rămas om sau dacă și-a schimonosit sufletul cândva, în alergătura continuă duă bani.

   - Ce fel de bărbat ești tu, dacă nu poți să-ți rezolvi singur problemele?

   - Vreau să fii concediată!

   Nu mai era nimeni în încăpere în afară de ei. Dacă ar fi fost, ar fi văzut doi adulți încăpățânați cărora le era greu să accepte că au greșit. Ar fi văzut un bărbat dezarmat de încrederea unei femei și o femeie nepăsătoare în fața puterii unui bărbat.

   Ce priveliște frumoasă!

   - Puțin îmi pasă!

   Și-a dat ochii peste cap, nepăsătoare, iar gestul ei l-a înfuriat și mai mult pe Harry.

   - Voi avea grijă să n mai lacrezi nicăieri, niciodată!

   - Știi care e problema oamenilor ca tine? Credeți că aveți mai multă putere decât dețineți, de fapt.

   - Ei bine, știi care e problema oamenilor ca tine? Că trăiți pe spatele nostru și depindeți de oameni ca mine.

   Deși pare greu de crezut, Amanda s-a înfuriat și mai tare.

   Oamenii ca ea nu trăiau pe spatele oamenilor ca el. Oamenii ca ea contribuiau, dolar cu dolar la averilor oamenilor ca el.

   Lucra noaptea până târziu, apoi se trezea dimineața devreme ca să poată ajunge la celălalt loc de muncă. Petrecea ore infernale pe drum, la muncă, încercând să fie drăguț cu oameni care nu meritau. Toate astea pentru ca el să poată sta cu un pahar de băutură scumpă în mână și să-și permită luxul de a-i face viața de coșmar.

   Nu avea Amanda bani mulți, dar avea demnitate. Dormea puțin. Mânca puțin. Și visa mult. Visa că într-o bună zi va economisi suficient de mulți bani, încât să își deschidă o mică școală de artă pentru copiii cărora nu le e teamă să credă în talentul lor, așa cum i-a fost ei când a avut ocazia să-l valorifice.

   - Banii oamenilor ca tine sunt munciți de oameni ca mine! i-a trântit, cu mândrie, în nas.

   Harry s-a ridicat din fotoliu. Cioburile au trosnit sub picioarele lui. Era cu un cap mmai înalt decât ea. A privit-o de sus, sugerându-i și altfel de diferențe ce se căscau adânc între ei.

   - N-o să ajungi prea departe cu atitudinea asta...

   I-a prins între degete ecusonul auriu și l-a potrivit astfel încât să stea drept.

   - ...Amanda. Drăguț nume.

   Aproape s-a strâmbat când l-a rostit.

   - Acum... Dacă ești capabilă să găsești niște scuze cât de cât OK, cred că aș putea uita episodul ăsta fără să ajung la șeful tău de personal.

   - Doar dacă îți ceri și tu scuze.

   Atâta vreme cât vina era împărțită la doi și scuzele trebuiau împărțite, așa credea Amanda.
   Harry, în schimb, a rămas surprins de îndrăzneala ei. Nu își mai amintea când își ceruse ultima oară scuze. Oamenii bogați nu au nevoie să se scuze pentru ce fac, se spun sau ce sunt. Nu cei ca el.

   S-au privit în ochi o vreme, așteptând să spună celălalt ceva, așteptând să cedeze celălalt.
   Iar în timp ce se priveau și așteptau, Harry a continuat să se gândească la acel gol din jurul său. Pe măsură ce se pierdea în ochii albaștri ai Amandei, îl lovea tot mai tare un adevăr de care fugise de când se știa. Ceea ce îi lipsea lui nu putea fi cumpărat cu bani. Astfel de adevăruri sunt crunte și greu de suportat dacă toată viața n-ai făcut altceva decât să strângi avere.

   - Nu am pentru ce să-mi cer scuze, i-a răspuns într-un final.

   - Sigur că nu, a pufnit ea.

   Harry nu-și dădea seama ce-l atrăgea înspre femeia asta dificilă, nu își dădea seama de ce voia să prelungească un moment lipsit de sens și de scop.

   - Înseamnă că am terminat aici. Mă duc să-mi chem șeful.

   A trecut pe lângă el hotărâtă, dar Harry a prins-o de încheietură într-un impuls pe care nu reușea să-l înțeleagă încă.

   Nu s-a întors spre ea. Iar ea nu s-a întors spre el. Cu toate astea, amândoi se simțeau priviți. Unul dintre ei începuse să se rușineze pentru cine era, de fapt. Celălalt era în continuare mândru.

   - Ai de gând să-ți ceri scuze?

   - Eu...

   - Așa credeam și eu. Ne mai vedem, domnule!

   „Domnule” nu i se păruse niciodată mai batjocoritor de atât. Aproape simțea în gură amăreala lui.

   - Încă n-ai strâns mizeria.

   - Poftim?

   - Vreau să faci curățenie. Acum!

   Amanda a strâns din dinți. Și-a încleștat pumnii, apoi și-a tras mânca din a lui cu putere.

   A plecat hotărâtă, așa cum era mereu. O singură dată în viață ezitase, iar acea ezitare ajunsese să-i dicteze fiecare zi. De atunci n-a mai ezitat, sperând că hotărârea ei va reuși, în cele din urmă, să schimbe ceva în mai bine.

   A lăsat în urma ei ecoul unor tocuri, al unor ochi adânci, pătrunzători, și al unei atitudini care ar fi putut fi cu ușurință condamnată dacă n-ar fi fost atât de justificată, dreaptă și corectă.

   Harry și-a reluat locul în fotoliu. A turnat whisky în celălalt pahar de pe masă, pierzându-se din nou printre gânduri care îi macină adesea doar pe cei nefericiți. Sau incompleți.

   Oricât și-ar fi dorit să nege, Amanda îl tulburase. Îi zguduise lumea cu încăpățânarea ei. Și el care crezuse că era de neclintit.

   Câteva minute mai târziu, ecoul tocurilor a revenit.

   Pe fața lui Harry s-a cuibărit un zâmbet de încântare, iar sentimentul că îi lipsește ceva s-a diminuat considerabil, pe nesimțite.

   - Înțeleaptă decizie.

   Vocea i-a răsunat alături de ecoul tocurilor ei. Amanda ncă nu ajunsese la el. Dar și pe fața ei a înflorit un zâmbet. 

   S-a oprit în fața lui, ținând o mătură în mână, zâmbindu-i așa cum obișnuiau toți oamenii să-i zâmbească, pentru că trebuia, nu pentru că își doreau să o facă.

   - Îmi placi mai mult când zâmbești, i-a spus, înainte să mai ia o gură.

   Amanda a oftat, de parcă s-ar fi aflat în fața unui copil răsflățat căruia îi trebuia neapărat o lecție de viață. Și exact asta avea de gând să-i ofere.

   - Când termini aici, poți să-mi mai aduci o sticlă din asta?

   - Sigur, a răspuns zâmbind.

   S-a așezat în fotoliul de pe cealaltă parte a mesei, picior peste picior, știind că e o impertinență. Dar nu-i păsa.

   - Trebuie să fie trist să bei de unul singur la miezul nopții.

   Cuvintele ei l-au lovit în plex, dar s-a redresat rapid. Începuse să-i placă atitudinea aceea. Îl provoca. Iar Harry nu era genul de bărbat care să refuze provocările.

   - Singurătatea e o binecuvântare.

   - Oamenii sunt o binecuvântare. Singurătatea e un blestem.

   O învățase pe pielea ei.
   Se simțise multă vreme a nimănui în orașul acela mare, printre străini. Locuia singură. Se luptase mult cu singurătatea până să-și dea seama că e una dintre puține lupte ale vieții ce nu pot fi câștigate decât alături de cineva. Așa descoperise că oamenii pot fi o binecuvântare. Își făcuse prieteni, învățase să aprindă lumânări parfumate în întunericul care o învăluia uneori. Învățase că oamenii au nevoie de oameni și că nu e nimic rău în asta, că nu e semn de slăbiciune și nici vreo dependență. E normal.

   - Ha! Oameni. Oamenii abia așteaptă să te mănânce de viu.

   - Atunci nu te mai comporta ca o pradă.

   Pentru o chelneriță, se pricepea destul de vine la cuvinte, a recunoscut Harry în sinea lui.

   Amanda a luat sticla de whisky aproape goală să a băut o gură zdravănă. Și-ar fi pus în pahar, dar nu mai era niciunul pe masă.

   - Așa te porți cu toți clienții?

   - Doar cu cei de teapa ta.

   - Teapa mea?

   - Aha.

   L-a măsurat din cap până în picioare, fără a depune vreun efort ca să mascheze faptul că-l și judeca în același timp, așa cum numai o femeie poate să judece un bărbat.

   - Cu cei care se cred mai buni doar pentru că sunt bogați. De parcă banii ne-ar face mai buni.

   - Și ce crezi că ne face mai buni?

   - Alte lucruri.

   - Cum ar fi?

   Femeia a băut ultima înghițitură de whisky cu nonșalanță, știind că e privită atent, și a gândit bine răspunsul pe care avea să-l dea.

   - Compasiunea. Bunătatea. Generozitatea. Loialitatea. Empatia. Onestitatea. Politețea. Capacitatea de a accepta că am greșit. Capacitatea de a ne cere iertare. Chestii din astea care le lipsesc snobilor cu mulți bani.

   - Înțeleg.

   Dar Harry nu înțelegea pe deplin. Înțelegea doar pe jumătate. În lumea lui, șirul acela de însușiri l-ar fi făcut mai slab.

   - Crezi că dacă mi-aș cere iertare de la tine aș deveni un om mai bun?

   - Nu cred.

   - Și atunci?

   Amanda nu se gândise mai departe. Voia să-i dea o lecție bărbatului căruia îi aflase numele de la o colegă, dar nu se întrebase dacă acea lecție l-ar schimba cu ceva. Uneori, oamenii nu pot fi schimbați, nici măcar în mai bine, dacă nu vor acea schimbare, dacă dorința nu pleacă de la ei.

   A ezitat o secundă, gândindu-se la un răspuns.
   Pentru Harry, o astfel de ezitare era suficientă pentru a-i oferi prilejul să dea o ultimă lovitură. În lumea lui, cei care ezitau erau mâncați de vii. Din nefericire, în lumea Amandei se întâmpla același lucru.

   Bărbatul a privit-o sfredelitor și s-a aplecat în față, inspirând adânc. A învârtit alene paharul între degetele sale lungi. Știa că ce urma să îi spună avea să o dezarmeze și să o determine să își regrete impertinența.

   - Dacă tot vorbim de oameni ca tine și oameni ca mine, lasă-mă să-ți spunceva ce, poate, ai refuzat să accepți sau să vezi până acum. Oamenilor ca tine le place să se creadă superiori pentru că au toate acele calități, pentru că au impresia că sunt buni și că cineva le-a pregătit un loc călduț, pe măsura inimilor lor din piept, undeva sus. Oamenilor ca tine le e mai ușor să pretindă că ce le lipsește i-ar schimba în rău și că nivelul la care trăiesc e un fel de sacrificiu ce trebuie făcut pentru a duce o viață „corectă”. Dar oamenii ca tine nu știu că principiile de care țin cu dinții nu dispar odată ce banii le intră în buzunare decât dacă n-au fost niciodată prea solide, prea bine înrădăcinate în ei. Oamenilor ca tine le place să fie martiri. În vreme ce oamenii ca mine știu ce vor și știu să se lupte. Oamenii ca mine nu se mint inutil că principiile sunt ceva pentru care merită să mori, sunt dispuși să facă acele sacrificii ce trebuie făcute. Oamenii ca tine sunt lași. Oamenii ca mine îndrăznesc. Și, în cele din urmă, fiecare alege singur ce viață vrea să ducă. Nu toți bogații s-au născut bogați. Nu toți săracii s-au născut fără șanse. Diferența o face determinarea de a-ți depăși condiția. Oamenii ca tine și oamenii ca mine sunt separați de o linie mai subțire decât ai fi tentată să crezi, Amanda.

   Harry s-a afundat mai adânc în fotoliu și a privit-o triumfător.
   Lumea lui era diferită de a ei. Cei care simțeau compasiune undeva unde se câștigă de pe urma pierderilor altcuiva nu rezistau prea mult timp. Bunătatea era o slăbiciune. Loialitatea era un vis frumos. Onestitatea, în mod ironic, era o minciună. Nimeni nu empatiza cu cel de lângă decât atunci când măștile erau puse, iar când ele cădeau, nu mai era loc de păreri de rău.

   - Mă judeci pentru ceva ce tu nu ai, fără să recunoști cât de mult ți-ar plăcea să fii în locul meu.

   Avea dreptate. Amanda îl judeca. Și își dorea să fie în locul lui, la fel cum și-ar fi dorit oricine. Nu era de acord cu tot ce-i spusese, dar o frază de numai câteva cuvinte o răscolise de dinăuntru și o întorsese în trecut.

   „Nu toți săracii s-au născut fără șanse.”

   Avusese șansa ei, cu ani în urmă.

   Dansa pe terenul de baschet din spatele blocului, cu căștile în urechi. Apartamentul în care locuia cu fratele și părinții lor era prea mic ca să îi permită să se lase în voia muzicii, așa că îi pândea pe băieți de la fereastră până terminau de jucat, apoi rămânea singură.
   Închidea ochii și, atât cât muzica îi răsuna în minte, uita că e un blestem să te naști sărac într-o lume condusă de bani. Uita de tenișii uzați din picioare, de hainele decolorate și toate acele neputințe cu care se născuse. Uita că e Amanda, își îmbrățișa visul de parcă ar fi fost real, palpabil, lângă ea, și devenea acea dansatoare grațioasă pentru care existau doar muzica și pământul de sub picioare.

   De obicei, nu era nimeni prin preajmă, așa că dansa de parcă n-ar fi fost privită.

   Însă din spatele gratiilor de la etajul întâi ale unui apartament în care crescuse cândva o fată la fel de pasionată de dans ca Amanda, privea o femeie hotărâtă să-i ofere ceva ce nu-i mai oferise nimeni până atunci. O șansă.

   A reușit să o convingă să dea o probă pentru admiterea la un liceu de arte. I-a promis că o va susține cu orice va avea nevoie. Și a așteptat-o ore în șir în fața clădirii înainte de probă.

   Dar Amanda nu și-a făcut apariția.

   I-a fost teamă că nu se va ridica la înălțimea așteptărilor. I-a fost teamă că e o fată prea mică și că se agață de un vis prea mare. I-a fost teamă că se va lovi de adevăruri care o vor sfărâma sub greutatea lor. Așa că a ezitat.

   Și-a pus căștile în urechi și, în loc să danseze pe o scenă adevărată, în fața unor oameni care ar fi putut să îi spună cât  de talentată e, ea a preferat să danseze pe un teren de baschet, în spatele unor blocuri.

   A dansat așa cum nu o mai făcuse niciodată, cu lacrimi în ochi, suspine înghițite și emoție în suflet. A dansat de parcă ar fi fost ultima oară. Și chiar a fost.

   De atunci înainte, a regretat întreaga viață că a lăsat să treacă pe lângă ea o șansă atât de frumoasă.

   „Nu toți săracii s-au născut fără șanse.”

   Și, din păcate, atunci când le primesc, cei mai mulți nu știu ce să facă cu ele, gândea Amanda în timp ce Harry o sfredelea cu privirea.

   - Mă bucur că suntem de acord, a continuat el ca și când ar fi încheiat victorios o bătălie.

   - Noi doi nu vom fi niciodată de acord cu ceva.

   - Crezi ce vrei.

   Amândoi știau că celălalt avea partea lui de dreptate. Și niciunul nu era dispus să recunoască asta dincolo de granițele propriului sine.

   - Cred că îți meriți singurătatea.

   S-a ridicat în picioare, și-a așezat cutele rochiei care i se ridicase pe picioarele lungi și i-a înfruntat privirea. De la singurătate porniseră. Sentimentul acela care obișnuiește să îndemne oamenii să se apropie unii de alții pentru a împărți la doi lucurri ce nu sunt menite să fie trăite singular.

   - Dar tu? Tu nu-ți meriți singurătatea?

   - Eu nu sunt singură.

   - În definitiv, toți suntem singuri, Amanda. Unii recunoaștem. Alții negăm. Ce ne diferențiază e faptul că cei care încă mai neagă se amăgesc că sunt fericiți, în timp ce restul au aflat că fericirea e o simplă promisiune.

   Auzindu-i vorbele, Amanda s-a întristat. Pentru ea nu era nimic mai trist decât un om care a încetat să mai creadă în fericire. Pentru ce să mai trăiești dacă nu pentru scurtele momente de fericire pe care ți le oferă viața când și când?

   - Te înșeli!

   - Încă un lucru cu care nu suntem de acord.

   - Fericirea nu e o simplă promisiune, i-a trântit ea cu încredere. E ceva care te curinde și îți dă putere să mergi mai departe, să lupți.

   - Pentru ce să lupți?

   - Pentru ea. Pentru ce altceva? Să lupți pentru a o avea. Să lupți pentru a o avea. Să lupți pentru a o păstra. Trebuie să fie atât de trist să trăiești o viață ca asta, una în care ai renunțat să mai crezi în fericire.

   Harry a încercat să ascundă licărul de nesiguranță care i-a apărut în ochi, dar Amandei nu-i scăpa nimic.

   - Ai dreptate. Îmi doresc în fiecare zi să fiu ca tine și să fac lucrurile altfel, să le trăiesc în felul meu, să demonstrez că nu trebuie să-ți putrezească sufletul cu fiecare treaptă pe care o urci spre succes. Dar vin momente ca acesta, în care întâlnesc oameni ca tine și îmi dau seama că, poate, nu e ăsta cel mai important lucru pe care poți să-l obții, o viață „mai bună”. Poate e mai important să fii fericit, indiferent dacă ai mult sau puțin, pentru că va veni o zi în care vom privi în urmă și tot ce ne vom aminti vor fi momentele de fericire. Va veni o zi în care ne vom dori ca ele să fie mai multe. Te-ai întrebat vreodată cum ar fi dacă ai muri mâine? Câte momente de fericire ar aștepta să te întorci către ele și să le savurezi pentru ultima oară? Câte lucruri ai schimba? Cât de împăcat ai fi cu viața pe care ai dus-o? Te-ai întrebat?

   Harry nu se întrebase niciodată. Dar se întreba atunci, în timp ce flăcările din ochii Amandei îl ardeau pe interior cu rapiditate.

   - Normal că nu te-ai întrebat. Trăiești pentru ziua de mâine, nu pentru ziua de azi. Și trăiești de parcă te-ar aștepta mereu un „mâine”, care s-ar putea totuși să nu mai vină. Dar ai uitat să te bucuri de ceea ce ai. De fapt...

   Și-a prins după ureche o șuviță rebelă, abia scăpată din coc.

   - De fapt, poate e mai bine așa. Căci atâta timp cât ești singur nu ai cu adevărat ceva. Doar deții lucruri. Iar lucrurile nu aduc fericire.

   Lui Harry nu îi plăcea să piardă. Amanda se comporta de parcă ar fi avut ultimul cuvânt, iar Harry tindea să-i dea dreptate. S-a înfuriat și a aruncat pe jos cel de-al doilea pahar.
  Cioburile s-au amestecat cu ale primului, într-un mozaic dezastruos, în care se reflectau luminile palide ale candelabrului de deasupra lor.

   - Strânge odată mizeria asta de pe jos! a strigat furios, evitându-i privirea.

   Era nevoie de mai mult de o femeie cu ochi albaștri și tulburători pentru ca un bărbat ca Harry să se schimbe și să renunțe la crezurile pe care le îmbrățișase de când se știa.

   Dacă ar fi privit-o în ochi, și-ar fi dat seama că stătea de vorbă cu una dintre acele femei care nu fac orice pentru bani, cu una dintre acele femei care cred cu tărie în principii și în respectul de sine.

   - O să cer să fii concediată.

   Un zâmbet i s-a schițat Amandei în colțul gurii.

   Pierduse cândva o șansă pe care nu o au mulți oameni în viață și regretase în fiecare zi de atunci. Un loc de muncă nu era ceva atât de greu de pierdut, ceva atât de tragic să pierzi.

   - Mi-am dat demisia. E ultima zi aici. Venisem să-ți aduc asta.

   A ridicat mătura de pe jos și i-a aruncat-o în brațe, luându-l prin surprindere.

   - Oamenii ca mine strâng singuri mizeria pe care o lasă în urmă. Oamenii ca tine ar trebui să învețe să facă la fel.

   A pornit cu pași hotărâți spre ieșire, acompaniată de zgomotul și ecoul tocurilor. Când a ajuns aproape de ușă. s-a oprit, a așteptat o clipă ca liniștea să pună stăpânire pe încăpere și abia atunci a rostit cu adevărat ultimele cuvinte pe care avea să i le spună.

   - Crăciun fericit, domnule Davis!

   A închis ușa cu grijă, apoi a străbătut holul cu o atitudine care până și ei îi era străină. Nu se mai simțea ca un om care lucrează acolo pentru a-i servi pe alții. Pentru că nu mai era un astfel de om.

   Și-a luat haina lungă de la garderobă și a ieșit în aerul rece de afară.

   Era trecut de miezul nopții. Era în mod oficial Crăciunul, iar fulgi mari de zăpadă se cerneau alene din cer pentru că așa era firesc - atunci când se pun în mișcare miracole de Crăciun, să înceapă să ningă.

   Un grup mic de prieteni o aștepta pe Amanda în fața hotelului. Erau înghețați, veseli, și au primit-o cu brațele deschise.

   Amanda nu mai era de ceva vreme singură. Găsise oameni potriviți sufletului său alături de care să se lupte cu singurătatea și să o biruie. Aveau să-și petreacă noaptea împreună, să râdă, să povestească, să se lege mai strâns unii de alții și să-și ofere cadouri. Cadouri care, în lumea lui Harry, erau ieftine și lipsite de rost, dar care în lumea lor erau neprețuite.

   Harry a rămas în salunul cu bar al hotelului. Singur.

   A încercat să nu se gândească la ceea ce tocmai se întâmplase, la femeia care avusese curaj să-i calce în picioare autoritatea la care ținea atât de mult. A încercat să nu îi dea dreptate, folosind aceleași argumente pe care i le spusese și ei, însă nu au mai sunat la fel de bine în mintea sa, n-au reușit să-l convingă pe deplin, nici măcar pe jumătate.

   A privit pe fereastră la ninsoarea ce se pornise cât el încercase să o convingă pe ea că se înșală sau să se convingă pe el însuși că are dreptate.

   Decorațiunile din încăpere îl făceau pe Harry să fie mai trist decât înainte să o cunoască pe Amanda. Creștea senzația de neajuns pe care o simțea în jurul său.

   Oameni zgomotoși traversau trotuarul prin dreptul ferestrelor. Unii cântau, alții râdeau. Unii sunau din clopoței, alții le făceau urări necunoscuților. Toți erau fericiți. Chiar și așa, fără să fi deținut atât de multe pe câte deținea Harry.

   Când a intrat însalon, erau un bărbat tânăr, mândru, convins că e una dintre acele rotițe cu zimți datorită cărora lumea continuă să se miște.

   Când a ieșit din salon, umerii îi căzuseră, oboseala pusese stăpânire pe el. Iar gândul că lumea ar putea să se miște de una singură, fără să-i simtă lui lipsa, începuse să-i încolțească în minte și să-l chinuie.

   În acea noapte de Crăciun, Harry a adormit în apartamentul său luxos, după ce lumea îi fusese zdruncinată din temelii de o femeie pentru care banii nu însemnau mare lucru. A adormit întrebându-se dacă nu cumva căutase fericirea în locuri în care ea nu va putea fi găsită vreodată.

   Fulgii de zăpadă zburau ca un roi de fluturi bezmetici la fereastra lui pentru că, odată ce se pornersc, miracolele de Crăciun nu mai pot fi ținute în frâu.

      Două zile mai târziu, Harry avea să intre într-un magazin de colț de stradă, vrând să-și cumpere o cafea, după ce motorul taxiului care îl ducea la aeroport se stricase, iar taxiul care urma să-l preia era blocat în trafic.

   - Cincizeci de cenți, i-a cerut din spatele tejghelei o vânzătoare mărunțică, cu dinții îngălbeniți de tutun.

   S-a căutat în buzunare după mărunțiș, dar n-a găsit nimic. Harry nu obișnuia să poarte după el numerar.

   - Acceptați card?

   - Drăguță, unde te crezi aici? În bucățile alea de plastic ale voastre nu sunt bani, sunt numere. Mie îmi plac banii. Nu mi-au plăcut niciodată numerele, decât atunci când le-am văzut tipărite pe bancnote. Cincizeci de cenți sau adio cafea. Ții coada în loc.

   Era surprins. Credea că își poate permite aproape orice. Dar tocmai fusese convins că nu-și permitea o amărâtă de cafea.

   De undeva din spate, o femeie înaltă cu ochi albaștri și-a făcut loc până la vânzătoare și i-a trântit un dolar pe tejghea.

   - Plătesc eu două cafele, i-a spus cu zâmbetul pe buze, puțin jenată.

   Bătrâna a luat banii și le-a oferit două fise pentru automatul din colț.

   Harry rămăsese fără cuvinte. Nu se aștepta să o mai vadă vreodată pe Amanda. Și, în mod clar, nu se aștepta ca ea să-i facă vreun favor după cum se terminase conversația lor.

   Au așteptat în liniște ca aparatul să le prepare cafelele și au ieșit în stradă. Traficul nu se mișca deloc, șoferii claxonau exasperați unul la altul, punând paie pe un foc care ardea deja suficient de tare.

   Cerul era senin, zăpada reflecta strălucirea blândă a soarelui de sfârșit de decembrie.

   - Rămâi dator, i-a zis Amanda ca să încheie o tăcere devenită apăsătoare.

   - Nu-mi vine să cred că nu acceptă plata cu cardul.

   - Oh. Bun venit în lumea oamenilor de rând.

   Harry n-a mai știut ce să spună.
   Nu avea habar cum trebuie să te comporți cu oamenii care își fac favoruri, chiar dacă te-ai purtat ca cel mai mare nemernic cu ei. Nu avea habar cât de ușor trec oamenii ca Amanda peste răutățile oamenilor ca el.

   Se uitau amândoi la mulțimea de mașini blocate unele în altele, căci era mai ușor decât să se privească în ochi după tot ce își spuseseră, și sorbeau din cafelele ieftine, dar suficient de tari cât să nu fie dezamăgitoare.

   - Pleci? l-a întrebat arătând cu privirea spre trolerul pe care îl căra după el.

   - Nu știu...

   La fel cum nu știa nici de ce răspunsul nu fusese un simplu „da”. Amanda reușea să-l facă să fie așa cum nu mai fusese de multă vreme. Ezitant.

   - Așa că te-ai hotărât să te plimbi prin oraș cu bagajul făcut încercând să afli?

   - Se poate spune și așa.

   - Mult succes, atunci!

   A băut ultima înghițitură de cafea, a aruncat paharul de carton la coș și s-a întors pe călcâie, hotărâtă să-și vadă de drum. Oricum nu mai aveau ce să-și spună.

   - Stai!

   Amanda s-a oprit în loc. A oftat în tăcere, știind că nu era o idee bună să aștepte prea multe de la un astfel de bărbat.

   - Mulțumesc!

   Harry Davis nu știa să-și ceară iertare, dar știa să mulțumească, ceea ce, pentru unul ca el, nu era puțin lucru.

   Când s-a întors cu fața către el, Amanda l-a văzut altfel. Nu mai părea un simplu snob care pretinde că lumea întreagă i s-a întins la picioare, părea un simplu bărbat, aterizat într-o realitate căreia nu era pregătit să-i facă față. Din cauză că el umbla cu carduri în portofel, nu cu bancnote, și poate din cauză că era îmbrăcat prea bine.

   - Te grăbești?

   Micile uneltiri pe care universul le face în favoarea noastră, miracolele, cum ne place adesea să le numim, nu sunt strălucitoare și nu fac zgomot. Se strecoară pe nesimțite în sufletele noastre, printre fisuri și crăpături despre a căror existenț nu eram conștienți, și repară dinăuntru tot ce e stricat.

   Amanda se grăbea. Întârziase deja la noul loc de muncă, nu își permitea să întârzie mai mult. Cu toate astea, l-a mințit pe Harry.

   - Nu chiar.

   - Atunci mai rămâi.

   Era o rugăminte de care se agățase întregaa lui ființă. Avea nevoie să afle dacă lumea i se zduncinase din cauza Amandei sau din cauza unei coincidențe nefaste care îl bântuise neîntrerupt în ultimele zile. Și, dacă ar fi fost pe deplin sincer, avea nevoie ca ea să rămână pentru că se simțea singur.

   Înainte să o întâlnească și după ce a întâlnit-o, s-a simțit singur. Dar nu și în prezența ei. Iar Harry începea să urască singurătatea.

   Amanda a rămas. Pur și simplu.

   A rămas pentru că îi plăcuse în secret să se lupte de la egal la egal cu un bărbat atât de intimidant. A rămas pentru că, după ani întregi în care nu mai dansase, după discuția cu el și seara petrecută cu prietenii, când a ajuns acasă, a dat muzica la maximum, a dansat și a plâns de parcă s-ar fi regăsit.

   A rămas pentru că ceva din privirea lui o provoca să îl descopere pe adevăratul Harry, cel nevăzut de restul lumii. Cel nevăzut chiar și de el însuși.

   S-au așezat la marginea străzii, pe trolerul pus de-a latul și au vorbit ca doi prieteni, nu ca doi vechi dușmani de moarte. Au lăsat la o parte prejudecățile, discuțiile despre oameni ca el și oameni ca ea. Au lăsat la o parte lecțiile pe care credeau că celălalt are nevoie să le învețe.

   Au vorbit minute în șir, cu mâinile adânc afundate în buzunare, cu nasurile roșii de frig și buzele uscate de vânt. Au vorbit stând umăr la umăr, simțind doar prezența celuilalt prin hainele groase, nu și atingerea. Și au vorbit fără să se privească, din cauza unei temeri nerostite că, dacă s-ar privi, ar putea descoperi în ochii celuilalt lucruri profunde și înspăimântătoare. Nu în sensul rău. În sensul bun. Căci cu răul știau amândoi cum să se împace, cu binele, în schimb, nu erau obișnuiți.

   Ora petrecută împreună a trecut repede. Traficul s-a decongestionat în cele din urmă, iar taxiul a ajuns la Harry, gata să-l ducă la un avion pe care avea să-l piardă mai târziu.

   S-au ridicat de pe bagaj zâmbitori, stânjeniți și puțin amorțiți. Nu aveau habar cum să-și ia rămas bun, ultima oară o dăduseră în bară amândoi.

   Harry i-a întins o carte de vizită strălucitoare.

   - Sună-mă oricând ai nevoie.

   Ar fi trebuit să știe deja că Amanda nu era genul de femeie care sună când are o problemă, ci, mai degrabă, era genul de femeie care făcea tot posibilul să-și pună singură ordine în viață.

   Și-a scris, la rândulsău, numele și numărul de telefon pe un post-it din geantă și i-a întins hârtia roz.

   - Sună-mă oricând ai nevoie de 50 de cenți pentru cafea.

   Au râs scurt, evitându-și în continuare privirile. Era mai ușor așa.

   Harry a urcat în mașină, fără tragere de inimă.

   - Ai rămas dator cu o cafea, i-a strigat Amanda n timp ce taxiul se pregătea să plece.

   - O să țin minte, i-a răspuns Harry, în felul acela în care răspund oamenii care au de gând să se revanșeze cândva.
   Niciunul dintre ei nu a reușit să-și șteargă zâmbetul de pe față întreaga zi. Niciunul dintre ei n-a găsit vreun motiv pentru acele zâmbete. Sau au găsit, dar nu au fost suficient de curajoși să recunoască.

   Amanda a ajuns la serviciu și a încropit o scuză suficient de bună cât să fie iertată, doar era a treia zi de Crăciun.

   Harry a ajuns la aeroport, la 5 minute după ce avionul a decolat. Îl așteptase destul.

   Miracolele nu sunt niciodată strălucitoare.

   Câteodată, până și o întârziere de 5 minute poate constitui un miracol.

Viollet

      Viața nu e deloc ușoară când ai aroape 30 de ani, ești o mamă singură și îți trăiești fiecare clipă a fiecărei zile întrebându-te când ori dacă se va întoarce cel pe care n-ai să-l uiți niciodată din cauză că te-a învățat să iubești, să crezi în cuvinte, în muzică și în povești; cel care, mai apoi, într-o noapte, ți-a lăsat pe noptieră un bilețel cu 4 versuri, o promisiune, o inimă frântă și o alta, mai mică, una care încă nu prinsese contur, ascunsă pe undeva prin pântec.

   Viața nu e deloc ușoară când te lupți în fiecare clipă cu un dor care arde și ustură.

   Îi spuseseră toți că Jackson nu e alegerea corectă. Îi suseseră că o va dezamăgi, că o va răni și că o va abandona cu o inimă frântă. Dar nu i-a ascultat.

   Când ai 18 ani și crezi nebunește în iubire nu contează ce spun ceilalți, contează ce simți. Iar Viollet simțea că-l iubește pe Jackson cu fiecare celulă a ei, simțea că ar face orice pentru el și a făcut. Numai că n-a fost de ajuns.

   Jackson nu era unul dintre acei oameni care se mulțumesc cu puțin. El voia totul de la viață. Voia să cânte lumii întregi, să devină celebru, să câștige mulți bani și să fie liber. Voia acea libertate pe care nu credea că Viollet i-o va putea oferi vreodată, din cauză că ea nu înțelegea cum e să vrei să vezi lumea și în același timp să vrei ca ea să te vadă pe tine.

   A iubit-o pe Viollet, chiar a iubit-o, dar și-a iubit mai mult chitara, mereu. Viollet nu i s-a potrivit niciodată în mâini așa cum i se potrivea acel corp unduitor de lemn. Iar degetele sale se pricepeau mai bine să ciupească din corzi decât s mângâie pielea fetei de alături.

   A iubit-o într-o seară de vară pentru ultima oară, în același pat în care o mai iubise de o sută de ori. Și-a aprins o țigară, stând pe marginea patului, și s-a întrebat dacă ia decizia corectă alegând să  plece în felul în care voia să  o facă.

   A stins țigara în scrumiera pe care o umpluseră împreună cu câteva ore în urmă, apoi a căutat în husa chitarei carnețelul de versuri și un pix.

   A scris în grabă câteva rânduri care nici măcar nu erau ale lui, a adunat de pe jos lucrurile care îi aparțineau, a sărutat-o pentru ultima oară pe frunte și a plecat să trăiască viața pentru care credea că s-a născut. Și a plecat să-și caute visul.

   A plecat să fie liber. Și singur. Pentru că, nu-i așa, sunt două lucruri diferite.

   De atunci, Viollet nu l-a mai văzut niciodată și nici nu a auzit de el, semn că unele visuri sunt greu de găsit.

   S-a trezit dezorientată, speriată. A sperat din tot sufletul să fie una dintre acele îngrijorări care se dovedesc a fi inutile. Dar când a găsit biletul, a știut că a plecat cu adevărat de lângă ea.

„Hey there, Delilah,

I know times are gettin` hard,

But just belive me, girl

Someday I`ll pay the bills

with this guitar.

      Atât scrisese.

   Fără „Te iubesc” și fără „Rămas bun”, doar un fel de promisiune că într-o zi se va întoarce. Cel puțin lui Viollet i-a sunat a promisiune.

   La început, a așteptat cu sufletul la gură ca el să vină înapoi. Era pregătită să-l sprijine în cas de eșec. Era pregătită să-i fie alături în caz de succes. Dar nu era pregătită, sub nicio formă, ca el să nu se mai întoarcă.

   Două luni mai târziu a aflat că e însărcinată. Nici pentru asta nu era pregătită. Avea 18 ani și planuri pentru aproape la fel de mulți, planuri care nu implicau o respinsabilitate imensă.

   A fost speriată, îngrozită. A plâns și a țipat în biaia liceului cu testul de sarcină în mâinile ce îi tremurau necontrolat. O singură dată se lăsaseră duși de val și își amintiseră prea târziu să se protejeze.

   „O să fie bine”, i-a spus el când a văzut-o ezitând.

   Iar ea l-a crezut, așa cum îl credea de fiecare dată.

   Doar că n-a fost bine. N-a fost bine deloc.

   El plecase, plecase definitiv, iar ea rămăsese. Rămăsese singură, să se lupte cu absența lui și cu două dorințe care se bătau cap în cap. Își dorea să întrerupă sarcina, să scape odată din ghearele a ceva pentru care n-o pregătise nimeni. Și dorea să păstreze copilul, pentru că era ultima mărturie a iubirii pe care ea și Jackson o mai aveau. Mai mult ea.

   N-a spus nimănui despre sarcină. N-a spus nimănui că se hotărâse, după multe frământări și lacrimi vărsate, să-i pună capăt.

   A așteptat singură pe holul spitalului să-i vină rândul. Mai erau și alte femei acolo, la fel ca ea, tot singure. Bărbaților nu le place să ia parte la astfel de momente, de parcă n-ar fi și ei la fel de răspunzători ca femeile pentru viețile care n-apucă să se aprindă și să ardă.

   Era hotărâtă să încheie acel capitol al vieții și să nu se mai gândească niciodată la el. Voia să-și termine liceul, să aplice la un colegiu și să învețe să meargă mai departe, cu sau fără Jackson.

   A pășit nesigură în sala de operații. I s-a făcut rău de la mirosul steril dinăuntru. Asistente o încurajau în timp ce o urcau pe masă. O asigurau că era normal să fie speriată, era atât de tânără. Au încercat să ascundă faptul că o judecau, nu era treaba lor să judece, dar Viollet a simțitit privirile arzându-i pielea. I s-a făcut și mai rău.

   Când doctorul a intrat în sală, și-a simțit picioarele devenind moi.

   „Ești sigură că vrei să faci asta?” a întrebat-o, dându-i șansa de a se răzgândi.

   Nu era sigură. Nu era deloc sigură.

   A tras adânc aer în piept, a închis ochii și s-a întrebat pentru a mia oară dacă merita să își sacrifice tinerețea de dragul unui om care nu a iubit-o suficient cât să-i rămână alături, de dragul unei ființe care încă nu se trezise în ea.

   N-a primit un răspuns clar, n-a avut parte de vreo revelați. Dar și-a amintit de nefericirea unei femei care nu avusese niciodată copii.
   Se așeza în fiecare duminică pe o bancă, în părculețul de distracții, privea copiii jucându-se și le împărțea bomboane tuturor. Zâmbea mereu, însă zâmbetele ei erau atât de amare, încât era greu să o privești.

   Dacă absența unui copil putea provoca atâta nefericire, poate că prezența unuia nu putea fi ceva rău.

   S-a ridicat de pe masă, cu lacrimi în ochi, și a renunțat. A hotărât să păstreze copilul, sub presiunea unei amintiri. Și-a asumat, în acea clipă, privirile dezaprobatoare, șoaptele de pe la colțuri, țipetele mamei, tăcerea tatălui, nopțile nedormite, stările de rău și toate acele schimbări care nu iartă nicio femeie însărcinată.

   A vrut să urască acel copil la fel de mult cum ajunsese să îl urască pe Jackson și a sfârșit prin a-l iubi mai mult decât îl iubise vreodată pe el.

   Tânjea după fiecare mișcare a sa. Când se simțea tristă și rămasă fără speranțe, își lipea palma de burtă, știind că de partea cealaltă cineva își lipește obrazul.

   În a doua zi de Crăciun, Viollet a dat naștere unei fetițe cu păr blond și ochi negri. S-a gândit că cei de vârsta ei încă mai primeau cadouri de Crăciun. Ea primise un copil pe care, la început, nu și-l dorise.

   Ce nu știa Viollet e că și copiii sunt un fel de miracole. Fiecare dintre ei. Poate chiar cele mai frumoase dintre miracole.

......................................