Doar o altă regăsire, Dama de Treflă

 .............................................

5-6

      Când a întâlnit privirea curioasă a lui Luke, a ascuns bilețelul în buzunar, de parcă ar fi fost o copiuță, iar el s-ar fi aflat la un examen.

   Nu avea timp să fie egoist și să se gândească doar la el. Moș Crăciun aproape murise.

   Nici măcar nu îi știau numele. El îi primise în casa lui și le pusese atâta mâncare bună pe masă iar ei nici nu se gândiseră să îl întrebe care era numele său.

   Jake suspina în brațele lui Luke. O doamnă drăguță îl mângâia cu blândețe pe creștet și îi șoptea că va fi bine.

   - Pericolul a trecut, le-a spus ea, am ajuns la timp. Tatăl vostru o să fie în regulă.

   Lor le era greu să mai întrezărească ceva dincolo de clipa prezentă. Le era greu să creadă că va fi bine, dar nu își pierduseră speranța. Magia te obligă să ai încredere. Speranța e doar o altă formă de magie.

   Afară începuse să ningă cu fulgi mărunți. Se auzeau sirene peste tot. Era o seară obișnuită de iarnă într-un oraș mare.

Partea a II-a

Fire care se descurcă

Regăsiri

      Era Ajunul Crăciunului la unitatea de primiri urgențe a spitalului St. Anne, o seară nu foarte diferită de celelalte seri ale anului, exceptând clinchetele vesele care cântau în surdină și aranjamentele festive din holul principal.

   Harry, Viollet, Eddie și Iris ajunseseră primii.

   Iris se simțea vinovată pentru tristețea lui Eddie.

   Eddie se simțea inutil, insuficient și în multe alte feluri care încep cu „in”. Eddie fusese un alt om alături de Ed și nu mai putea să redevină acel om fără el.

   Dacă nu și-ar fi pierdut afurisitul acela de telefon, i-ar fi scris chiar el un mesaj, ar fi sunat, ar fi făcut altceva. Își dădea seama în sfârșit că așteptarea nu însemna nimic.

   S-a foit în scaunul din sala de așteptare.

   În dreapta lui era Harry, arăta jalnic, se simțea jalnic, exact ca un părinte care își pierduse ambii copii, îi căutase întreaga zi, se luptase cu o roată defectă și, pe deasupra, mai fusese și victima unui accident auto, ceea ce înseamnă că Harry arăta exact așa cum ar fi trebuit.

   Viollet stătea întinsă pe un pat, în încăperea alăturată. Doctorii le spuseseră că nu aveau de ce să se îngrijoreze, nasul ei sângerase puțin, dar era, cu siguranță, în afara oricărui pericol. Și, cu toate astea, ei insistau să o evalueze încă o dată, ceea ce nu îl ajuta deloc pe Harry să mai scadă nivelul anxietății care ajunsese la cote alarmante.

   Iris a dispărut repede. De cum s-a dat jos din ambulanță a reușit să se îndepărteze de restul și să își piardă urma prin holurile acelea întortocheate despre care nu știi niciodată dacă duc la baie sau într-o sală de neurochirurgie.

   Nu că pe Eddi l-ar fi deranjat, ba dimpotrivă. Nici nu îi păsa că lăsase să îi scape o posibilă jefuitoare printre degete. Era pregătit să predea insigna, arma și biroul acela enervant de plictisitor. Era pregătit să renunțe.

   Stricase totul din cauza unui moment de furie. Și poate doar într-un alt astfel de moment putea să repare totul.

   S-a ridicat în picioare, pregătit să facă orice prostie care i-ar fi putut trece prin cap, dar, din fericire pentru el, ușile care dădeau afară s-au deschis larg, iar o echipă de paramedici i-a tăiat calea.

   Bărbatul de pe targă era inconștient și liniștit, în totală discordanță cu zarva care se auzea în urma lui, în stradă.

   Sala de așteptare semăna izbitor de mult cu un hol în forma literei L de-a lungul căruia cineva se hotărâse să așeze scaune incomode de plastic. Într-un capăt al L-ului se aflau ușile duble care duceau spre afară, iar în celălalt capăt se aflau ușile duble care duceau spre unitatea de primiri urgențe.

   De fiecare dată când un echipaj de paramedici trecea pe acolo, oamenii care așteptau erau nevoiți să își tragă puțin picioarele sub scaune ca să nu fie călcați pe încălțări.

   Eddie a făcut la fel. El nimerise chiar în colț și a fost nevoit să se lipească de perete când un bărbat în uniformă albastră aproape i-a făcut cadou o lovitură de cot în stomac.

   Din punctul lui de vedere, ar fi fost mai sigur dacă cineva ar fi eliberat permise pentru acele tărgi. Păreau extrem de periculoase.

   Era gata să protesteze și să ofere un avertisment mai mult sau mai puțin colegial paramedicului grăbit, însă cuvintele i s-au destrămat, unul câte unul, de îndată ce a văzut-o.

   Pupilele i s-au dilatat, făcându-l să arate ca un motan flămând în fața prăzii.

   - Tu, a strigat foarte entuziasmat și deloc profesionist. Tu ești!

   Jackson a încercat să spună ceva. Gura i se mișca în sus și în jos, dar cuvintele nu voiau să iasă.

   - Știam eu că o să te găsesc! a mai strigat polițistul.

   I se părea că scena se derula cu încetinitorul prin fața ochilor. Nici nu crezuse că așa ceva era posibil. Umerii i-au căzut în timp ce adevărul îl lovea ca o palmă rece. Trebuia să accepte că fusese vina lui, că, dacă nu s-ar fi întors, bărbatul acela mărunțel s-ar fi aflat încă în spatele casei de marcat, puțin furios că cineva îi murdărise geamurile, nu inconștient pe o targă.

   Și-a ridicat mâinile deasupra capului așteptând ca polițistul să ajungă și să îi pună cătușele. Ce ciudată e viața, s-a gândit el. Mereu își imaginase momentul arestării altfel.
   Credea că avea să se întâmple într-un bar sau într-un club și că îl vor aresta pentru posesie de droguri ușoare, pentru conducerea mașinii sub influența alcoolului sau pentru o bătaie cruntă. Niciodată nu își imaginase că va fi arestat pentru că speriase un bărbat atât de tare încât se împiedicase și se lovise la cap.

   S-a gândit, pentru o secundă, la ce s-ar fi putut întâmpla dacă bărbatul acela murea, ar fi fost judecat pentru crimă, una stupidă și cât se poate de accidentală, dar tot i-ar fi asigurat câțiva ani în spatele gratiilor, așa-i? Sau poate pedeapsa cu moartea. Nici măcar nu știa dacă în New York se mai practica pedeapsa cu moartea. La naiba, cu siguranță ar fi trebuit să știe!

   - A fost un accident, a reușit să strige când polițistul a ajuns în dreptul lui.

   Își ținea mâinile deasupra capului și ochii închiși.

   - A fost un accident!

   Eddie nu înțelegea ce voia omul acela îmbrăcat caraghios de la el, s-a aplecat cât să ajungă la nivelul lui Delilah și a zâmbit.

   - Le-am spus eu că te voi găsi.

   Delilah nu prea avea timp de așa ceva, era ocupată să se certe cu o doamnă îmbrăcată în halat alb care precizase încă de la primele vorbe că nu era doctor, ci personal medical auxiliar.

   Delilah încerca să îi explice că ea și Jackson erau într-o misiune și nu aveau timp de pierdut, trebuia să își găsească fratele și să ajungă la o emisiune radio la care fuseseră invitați. Doamna în halat alb insista că aveau nevoie de ei la spital, să completeze hârtii pentru bărbatul de la magazinul de jucării, pentru că asta fac rudele. Delilah a încercat atunci să îi spună că ei nu erau rudele lui și că nu știau nici măcar cum îl cheamă pe acel bărbat, însă doamnei în halat nu i-a păsat, o ținea pe-a ei cu completatul hârtiilor.

   Așa că un polițist era ultimul lucru pe care își dorea Delilah să îl mai aibă pe cap.

   - Mă bucur că m-ai găsit, i-a răspuns ea, dar avem lucruri mai importante de făcut.

   Jackson a răsuflat ușurat când și-a dat seama că nu i se pregăteau injecția letală sau scaunul electric.

   - Nu plec nicăieri, părinții tăi sunt foarte...

   - Delilah!

   Harry s-a grăbit spre ei. Avea un mers ciudat, ca și cum genunchiul stâng i s-ar fi înțepenit sau o targă l-ar fi lovit din greșeală.

   - ...îngrijorați, a încheiat Eddie oftând.

   De ce trebuia să fie mereu atât de greu?

   Fata s-a lăsat îmbrățișată și analizată din cap până în picioare, chiar dacă nu vedea rostul atâtor griji. Era bine. Puțin obosită, ce-i drept, dar trebuie să fie puțin obositoare o căutare de asemenea amploare.

   - Pe unde ai umblat?

   „Peste tot”, a vrut să răspundă, dar știa că Harry nu se dădea în vânt după răspunsuri vagi.

   - L-am căutat pe Max și nu am pățit nimic. Pot să-mi port singură de grijă, a ținut să precizeze văzând că Harry încă încerca să își dea seama dacă pățise ceva.

   - Ești doar un copil, domnișoară, iar asta înseamnă că eu și mama ta trebuie să avem grijă de tine.

   - Nu mai sunt un copil!

   - Scumpo, bineînțeles că ești.

   I-a cuprins fața înghețată cu mâinile lui mari, dar nici asta nu a reușit să diminueze tensiunea care își făcea loc între ei.

   Delilah s-a înfuriat. Ținea la Harry, ținea foarte mult la el, ajunsese chiar să îl iubească, deși îi luase mai mult decât mamei sale, dar nu avea dreptul să îi spună ce era și ce nu era, știa și singură. Sau poate că asta era problema.

   Poate că nu știa.

   Nu mai era un copil, cu siguranță. Nu se mai simțea ca unul. Dar atunci ce era? Sau cine?

   Nu spusese nimănui, nici măcar lui Viollet, că se simțea străină de ea însăși de luni întregi și că se afunda în lecturi lungi ca să fugă de realitate. Corpul ei se schimba, felul în care percepea lumea se schimba, absolut tot se schimba, iar Delilah nu mai ținea pasul.

   Înțelegea plecarea lui Max pentru că ar fi vrut și ea să fugă, ar fi vrut de nenumărate ori să o facă, în speranța că, mai devreme sau mai târziu, se va regăsi.

   Acea zi fusese altfel. În acea zi avusese curaj să dea glas ideilor nebunești care îi treceau prin minte fără să-i fie teamă că cineva ar putea să o judece și reușise, așa-i? Erau atâția oameni afară care lipeau pe străzi post-ituri cu mesajul ei, deci reușise.

   - Ești copilul nostru, a continuat Harry.

   Delilah nu ar fi vrut să spună acele cuvinte, știa că nu ar fi trebuit, dar nu s-a putut opri pentru că, uneori, deși suntem conștienți de răul pe care îl pot face cuvintele noastre dacă le dăm voie să iasă, simțim și durerea arzătoare pe care o provoacă înăuntru.

   - Tu nu ești tatăl meu! i-a răspuns, trăgându-se un pas mai în spate. Nu ești tatăl meu, a șoptit printre lacrimi.

   Jackson nu mai înțelegea nimic din cearta celor doi. Eddie s-a scărpinat în cap pentru că nici el nu înțelegea.

   Harry, în schimb, a înțeles. Și l-a durut. L-a durut la fel de tare cum o duruse pe Viollet acel „e numai vina ta”, rostit de Max cu o eternitate în urmă.

   Dacă ar fi avut timp să reacționeze, Harry ar fi spus că îi pare rău, deși nu ar fi știut să spună exact pentru ce, ar fi strâns-o pe Delilah la piept și i-ar fi promis că va repara totul. Ar fi ținut-o captivă în acea îmbrățișare până când lucrurile s-ar fi rezolvat de la sine și ar fi încercat să o țină laolaltă, să nu se destrame. Sau ar fi încercat să nu se destrame el.

   Însă Harry nu a avut timp să facă nimic din toate astea pentru că ușile duble s-au deschis din nou cu zgomot, iar înăuntru au pășit alți paramedici împreună cu targa pe care se agita Moș Crăciun și în urma lor au intrat trei băieți speriați că ultima fărâmă de magie din viețile lor era pe cale să se stingă.

   - Max!

   Delilah a alergat spre el și l-a îmbrățișat strâns, așa cum se întâmplă de obicei când firele care ne leagă se scurtează prea mult și ne aduc din nou împreună.

   - Te-am găsit, i-a șoptit cu fața ascunsă în scobitura umărului.

   Max s-a bucurat să o vadă, numai că nu atât de mult pe cât s-ar fi așteptat, căci sufletul lui era încă împărțit pe din două, iar el se simțea incomplet, indiferent ce ar fi ales sau ar fi făcut. Nu uitase motivul din cauza căruia plecase și nu era încă pregătit să renunțe la planul său. Deși...

   Deși acum putea să vadă și motivele pentru care merita să rămână.

   Degetele lui Jake s-au împletit cu degetele lui Luke, iar dintr-odată sala de așteptare părea prea înghesuită, sufocant de înghesuită și pentru o clipă a fost liniște, o liniște stranie, apăsătoare, ca înaintea unui bombardament, apoi a început nebunia.

   - Sunt convinsă că îți pare rău, Stella! Aștepți să scapi de mine încă din prima zi.

   Iris a intrat ca o tornadă în sala de așteptare. Era roșie la față și se chinuia să își bage mâinile prin mânecile unui halat.

   Femeia care mergea în urma ei, o doamnă mai tânără și mai scundă, a încercat să îi explice, cu voce scăzută, că era doar paranoică, ceea ce pe Iris nu a încântat-o deloc.

   Între timp, Harry rămăsese blocat între dorința de a-și îmbrățișa fiul și durerea provocată de cuvintele lui Delilah. Încerca să își spună că avea să fie bine, însă în acele clipe nu reușea să vadă și cum s-ar fi putut întâmpla asta.

   - Paranoică, a pufnit Iris disprețuitoare, spuse femeia care își verifică soțul la fiecare 5 minute. Că tot veni vorba, nu crezi că a trecut cam mult timp de când i-ai scris ultimul mesaj?

   - Nu-i corect ce faci!

   - Ah, da? Să le spui celorlalți că am întârziat puțin ți se pare suficient de corect?

   - Ai întârziat ore!

   - Și ce?! Ar fi trebuit să îmi scrie mie prima dată, Stella! Mie! La dracu`, suntem prietene din copilărie sau ar trebui să spun că am fost?

   - Ești atât de oarbă!

   Își ieșise cu totul din fire. S-a oprit în mijlocul holului, strângându-și pumnii în buzunarele largi ale halatului.

   - Ești oarbă, Iris. Mereu ai fost. Nu vezi ce fac ceilalți pentru tine, nu vezi sacrificiile, compromisurile. Refuzi să vezi toate momentele în care te-am acoperit și am mințit pentru tine, nu-i așa? Când e ultima oară când mi-ai mulțumit? Când a fost ultima oară când ai făcut ceva pentru mine? Când e ultima oară când m-ai întrebat pur și simplu cum mă simt, Iris? Când? Te-ai gândit vreodată că și noi restul ne simțim ca dracu` uneori și că am avea nevoie de prieteni care să ne asculte?

   Ultima întrebare fusese mai mult un strigăt. În jur se lăsase liniștea. Toți cei prezenți au uitat pentru un moment de propriile probleme și le priveau înmărmuriți pe cele două femei care, după atâta vreme, îndrăzneau să recunoască, în fața tuturor, că prietenia lor începuse să coboare pe o pantă abruptă.

   - Ești atât de egoistă. Și nici măcar nu vezi câți oameni rănești cu egoismul tău...

   Iris a închis ochii, crezând că lacrimile vor dispărea de la sine. Doar că nu au dispărut. Stella avea dreptate, era atât de egoistă și de oarbă. Nu văzuse niciodată lucrurile minunate pe care le ținea în palme și oamenii speciali de alături, privise mereu înainte, lăsând clipa prezentă să îi scape printre degete.

   - Ai dreptate, sunt paranoică și mi-e teamă că într-o zi soțul meu își va da seama că sunt un adevărat dezastru, că nu  îl merit și va pleca, dar știi ceva? Eu încă am un soț.

   Nu crezuse niciodată că Stella va coborî atât de jos, că o va lovi în cel mai sensibil punct al inimii, dar acum că se întâmplase, se simțea ușurată. Încasase lovitura cu grație, era încă în picioare, putea să meargă mai departe, cu siguranță putea, chiar dacă lacrimile i se scurgeau pe obraz, iar sufletul i se făcea bucăți.

   A ridicat nepăsătoare din umeri și a pornit cu pași apăsați spre ieșire. Încă nu reușise să își îmbrace halatul. Poate era un semn. Poate era timpul să renunțe să își mai înece dezamăgirile în zile lungi de muncă și nopți târzii petrecute în compania unor prieteni falși.

   Iris nu știa că întreaga viață fusese legată cu fire subțirele ca cele care țes pânze fragile de păianjen de un om alături de care trăise doar o jumătate de poveste.

   Iris nu știa că nu e niciodată prea târziu să trăiești ceva care a fost scris să se întâmple.

   - Nici vorbă! a strigat Nicholas, ieșind pe ușile duble din partea opusă ieșirii. Nici să nu te gândești să te apropii cu chestia aia de mine. Nu-mi pasă dacă am înghițit un amărât de dinte sau cheia care deschide poarta spre Tărâmul Elfilor. Am spus să nu te apropii de mine!

   Vorbea într-un mod ciudat, cu multe șuierături, iar asistenta care îl amenința cu endoscopul a păstrat distanța, nu pentru că s-ar fi simțit amenințată, căci asta era o nimica toată în comparație cu ieșirile nervoase ale pacienților care aveau nevoie de endoscopii pe cealaltă parte, a păstrat distanța pentru că șuierăturile lui Nicholas, aparent inofensive, o împroșcau cu salivă.

   Bărbatul purta un halat caraghios, legat la spate cu câteva funde și se agita ca apa minerală într-un pahar.

   A privit speriat în jurul său, sperând că cineva cu suflet mare și puțină empatie ar fi putut să îi sară în ajutor.

   La început nu a recunoscut-o, se întorsese doar pe jumătate spre el, iar 30 de ani înseamnă suficient timp să uiți, însă inima a început să i se zbată nebunește în piept, pentru că inimile nu uită atât de ușor. Inimile nu uită niciodată.

   A scăpat pe jos foarfeca pe care o șterpelise crezând că îi va fi de vreun folos în lupta deloc echitabilă împotriva endoscopului și a simțit cum greutatea copleșitoare a amintirilor i se revărsa peste suflet.

   Treizeci de ani trecuseră de când o văzuse ultima oară în aeroport, înainte să plece departe și să îl uite.

   Își jurase că o va recâștiga cândva, dar nu avusese niciodată suficient curaj să îi scrie sau să o caute, și așa se transformaseră zilele în luni, iar lunile în ani, așa ajunsese Nicholas să se căsătorască cu o femeie care făcuse tot posibilul să îl schimbe în loc să încerce să îl iubească exact așa cum era, când într-o cutie cu șurubelnițe mici păstra încă un inel de logodnă pe care nu avusese șansa să îl așeze pe degetul femeii iubite.

   Nu se schimbase deloc, era la fel de frumoasă, la fel de sălbatică, în cel mai minunat mod cu putință. El, pe de altă parte...

   S-a rușinat de el însuși de îndată ce și-a dat seama că, în timp ce ea era neschimbată, el nu mai păstra nicio fărâmă din cel care fusese în urmă cu 30 de ani, din cel pe care ea îl iubise.

   A surprins clipa în care l-a recunoscut și i-ar fi plăcut atât de mult să poată înțelege ce însemna scânteia care se aprinsese în ochii aceia verzi pe care nu reușise să îi uite.

   - El e! s-a auzit de undeva din spate, însă Nicholas se pierduse în întregime în ochii lui Iris și nu a înțeles ce se întâmpla decât atunci când brancardierii i-au răsucit cu brutalitate mâinile la spate.

   - Da-ți-mi drumul! a urlat.

   Iris încă nu își revenise din șoc. Să fi fost cu adevărat el? A scuturat din cap, parcă încercând să se lepede de un vis sau de o închipuire, și totuși bărbatul care semăna puțin cu Nicholas al ei nu voia să dispară.

   Până să își revină ea în simțiri, brancardierii îl târâseră deja în spatele ușilor, iar în urma lui rămăsese doar ecoul strigătelor disperate.

   Să fi fost cu adevărat el?

   Stella dispăruse în spatele acelorlași uși, lăsând-o pe ea să se lupte de una singură cu reproșurile, vina și cu amintiri mai vechi pe care le credea uitate.

   Îl iubise pe Nicholas - acesta era primul lucru care îi venea în minte când se gândea la el, după atâția ani.

   Și cât îl mai iubise.

   Totuși, pentru ei, iubirea nu fusese de ajuns.

   Se spune despre apropiere că îți arată toate defectele unui om. Se spune că lucrurile, văzute de aproape, sunt întotdeauna mai urâte. În cazul lor nu apropierea fusese de vină, căci se văzuseră unul pe altul de aproape și reușiseră să se iubească în continuare, să se accepte așa cum erau.

   Pe ei distanța îi despărțise.

   Se spune despre ochii care nu se văd că sunt ușor de uitat, dar nici uitarea nu era vinovată pentru despărțirea lor.

   Singurii vinovați erau ei.

   Ea trebuise să plece. El preferase să rămână. Și niciunul nu îndrăznise să îi ceară celuilalt să îi stea alături. Niciunul nu luptase destul pentru ei. Iar când își dăduseră seama că relația lor se răcise, era deja prea târziu să mai repare ce stricaseră.

   Ani întregi îl învinovățise pe Nicholas pentru sfârșitul poveștii lor. Ea plecase, e adevărat, dar el nu îi ceruse niciodată să rămână. Și poate era nedrept să arunce toată vina asupra lui, dar ea nu se pricepuse niciodată să ia decizii corecte, deciziile erau responsabilitatea lui.

   Nu ar fi trebuit să o lase să plece.

   Nu se căsătorise pentru că nu mai iubise pe nimeni la fel de mult și așa era ea. E adevărat, lua multe decizii proaste, dar își dădea seama și singură că o căsătorie cu un om pe care știi că nu îl iubești atât cât ai putea se încadrează în categoria decizii incredibil de proaste.

   Iris era în multe feluri, însă câteodată reușea să nu fie nesăbuită.

   Se răzgândise de un milion de ori înainte să urce în avion, presimțind parcă ce avea să urmeze, și avea nevoie de un singur motiv, de o singură mână întinsă de care să se prindă când atâtea altele fluturau în vânt în semn de rămas-bun.

   Dar Nicholas nu era genul acela de om care îți cere să renunți la visurile tale pentru iubire, era genul acela de om care ascunde mai adânc în buzunar cutia inelului de logodnă, apoi comandă un pahar de șampanie și, în loc să rostească cuvintele pe care le repetase de mai mult de un milion de ori, îți urează noroc și te strânge în tare în brațe, străduindu-se să zâmbească, chiar dacă, de fapt, ar vrea să plângă.

   Așa a ajuns Iris să își irosească viața alături de bărbați pe care nu i-a putut iubi atât cât ar fi vrut, așa a ajuns să piardă vremea, până târziu, în compania unor oameni care îi erau aproape prieteni și așa ajunsese să își înece regretele în pahare mari de vin scump care nu era, nici pe departe, la fel de dulce ca buzele lui.

   Reușise în viață, pe plan profesional cel puțin, atunci când nu întârzia sau nu era prea mahmură, dar nenorocitul acela de text pe care îl citise pe Facebook, cu două luni în urmă, avea dreptate. Succesul nu o îmbrățișa în nopțile reci, iar cariera nu o aștepta acasă cu pizza proaspăt scoasă din cuptor după o zi grea la muncă, iar ea trecuse deja de 50 de ani și simțea din ce în ce mai des nevoia să fie strânsă noaptea în brațe, atunci când aerul e rece, iar pătura nu-i îndeajuns de groasă.

   Crezuse că trecuse demult peste despărțirea de Nicholas și totuși, văzându-l acolo, în carne și oase, își dăduse seama că îl căutase întreaga ei viață în alții și, cum nu îl găsise, sfârșise tristă, singură și, în ultimă instanță, fără un loc de muncă.

   Ar fi fost aproape amuzant dacă nu ar fi fost, în realitate, atât de trist.

   În jurul ei se aflau o mulțime de oameni gălăgioși. Îi recunoștea pe polițist și pe celălalt bărbat care se aflase în mașina de poliție, însă mai erau mulți alții pe lângă ei.

   Prin încăpere se încâlceau și descâlceau ițe din trecut. E normal să faci zgomot și să te zbați când te simți încurcat de-a dreptul, exact ca o muscă prinsă în pânza unui păianjen.

   Jackson se retrăsese într-un colț, departe de ceilalți. Îi era cald, al naibii de cald, de când își dăduse seama că nu mai avea chitară, că piesa lui de debut era doar o adunătură de versuri lipsite de sens și că Viollet era, probabil, prin apropiere, ceea ce, deși nu ar fi recunoscut-o în veci, îl răscolea.

   Și, pe deasupra, aproape că omorâse un om.

   Nu putea face față la așa ceva, nu fără un pahar zdravăn de Jack și o țigară.

   Iris încerca să se convingă să plece, deși o mare parte din ea își dorea să rămână. Parcă se întorsese din nou în acel aeroport nesuferit în care viața ei și viața lui Nicholas se despărțiseră definitiv.

   Alesese greșit în urmă cu 30 de ani. Mai conta oare ce alegea acum?

   Luke și Jake se țineau de mână, așezați pe scaune vecine. Amândoi se întrebau dacă luaseră decizia corectă și amândoi știau că, în cazul lor, ar fi fost imposibil de spus care decizie era cea corectă.

   Basam și-a mișcat mustățile, zvârcolindu-se agitat în buzunarul lui Jake. Simțise oare miros de... pericol?

   - Ți-am spus eu că se jucau cu prietenii lor! Am avut mereu situația sub control.

   Eddie era aproape euforic. Le spusese el. Bineînțeles că le spusese. Dar nimeni nu îl crezuse pentru că nimeni nu îl lua în serios.

   Amintindu-și asta, colțurile gurii i-au căzut din nou. În ultima vreme, viața lui era un carusel de emoții, pentru că, de fiecare dată când reușea să fie fericit, ceva din vechea lui viață se hotăra să își facă loc printre gânduri.

   Harry nici măcar nu l-a băgat în seamă, îi adunase pe Max și pe Delilah în brațele lui și suspina de parcă cei doi ar fi fost vreodată în pericol. Eddie știa că nu se punea problema de vreun pericol, nu în orașul asupra căruia veghea el.

   S-a tras într-o parte, încercând să se facă mic și a ajuns suficient de aproape de Jackson cât să fie nevoie să îl salute.

   Au făcut schimb de priviri stinghere, așa cum fac străinii când ajung prea aproape unul de altul, iar liniștea dintre ei nu a durat prea mult, dacă ar fi durat, nu ar mai fi rămas suficient loc pentru a lega o prietenie.

   - Fata a fost cu tine întreaga zi? a întrebat Eddie.

   - Aș zice jumătate, i-a răspuns Jackson, făcând abstracție de tonul acela al polițistului care amintea de un interogatoriu.

   - Sunteți prieteni?

   S-a gândit o secundă înainte să răspundă. Nu știa ce erau el și Delilah mai exact, însă adevărul ar fi fost greu de explicat, așa că a ales varianta mai simplă.

   - Poți spune și așa.

   - Știam eu!

   Jackson a sperat că discuția lor se încheiase, însă polițistul mai avea pe buze o întrebare arzătoare pe care nu s-a putut abține să nu o pună.

   - Doar ca să clarificăm situația și să nu aibă nimeni probleme mai târziu din cauză că nu a luat în considerare și alte opțiuni, să zicem, nu ești vreun criminal în serie, violator, psihopat, drogat sau alt tip de criminal, așa-i?

   I-a aruncat o privire deloc discretă, analizându-l cu atenție. Hainele acelea de star rock nu îl impresionau deloc și nici nu excludea vreuna dintre variante.

   - Nu, bineînțeles că nu sunt, i-a răspuns Jackson ofensat, deși nu știa dacă cele câteva joint-uri pe care le fumase de-a lungul timpului sau pastlele, două sau trei la număr, îl transformau într-un drogat.

   - Asta-i bine, pentru că altfel ar fi trebuit să te arestez.

   Auzindu-l, i s-a făcut și mai cald. Era mijlocul iernii, iar el transpira mai mult decât un maratonist.

   - Le-am spus eu că nu aveau de ce să își facă griji, dar știi, așa-s toți părinții, se îngrijorează din orice. Nu-i vina lor, hormonii sunt de vină. Am văzut asta într-un serial. Îți plac serialele?

   Jackson a uitat o secundă de propriile probleme și l-a privit pe polițist cu căldură. Avea un soi de tristețe în glas și în priviri și i-a părut rău pentru el, căci, într-o oarecare măsură, se recunoștea pe sine în acea tristețe.

   - Cui nu îi plac serialele? i-a răspuns degajat.

   Și așa a început prietenia lor, chiar dacă ei aveau să își dea seama mult mai târziu.

   Harry se simțea vinovat. Se simțea vinovat pentru că nu își ascultase fiul mai mult, pentru că nu reușise să îl înțeleagă. Se simțea vinovat pentru că lăsase viața să meargă mai departe atât de repede că nu reușise să fie destul de bun cât să poată completa acea umbră din sufletul lui Delilah deasupra căreia era lipită o etichetă pe care scria tată.

   Îi avea pe amândoi în brațe, erau acolo cu el, și nimic rău nu li se mai putea întâmpla, însă motivele care îi făcuseră plăcere să plece se simțeau ca niște ace, nu dispăruseră și nici nu aveau să dispară prea ușor.

   - Ce a fost în capul tău? l-a întrebat pe Max după ce s-a convins că era cu adevărat acolo.

   Băiatul i-a evitat privirea, așa cum obișnuia să facă atunci când mințea. Adevărul era greu de rostit și ar fi deschis răni adânci, iar Max nu mai voia să rănească pe nimeni.

   - Am vrut doar să merg acasă.

   - În felul ăsta?

   Vocea îi scăpase, fără intenție, iar întrebarea sunase mai degrabă ca o acuză decât ca un strigăt disperat de ajutor, așa cum era, de fapt.

   - Puteam să discutăm, să o rezolvăm împreună, a continuat Harry domolindu-și glasul. Când am spus că ne mutăm, nu ne-am referit la o mutare care să se întâmple acum, ar mai dura ceva, ați avea timp să vă obișnuiți, să...

   - Nu vrem să ne mutăm!

   De data aceasta, Delilah lua atitudine. Era sora mai mare, se simțea obligată să spună ceva.

   - Nu vrem să ne mutăm, a repetat. Ne place orașul nostru, ne plac oamenii de acolo, colegii de la școală, biblioteca și ne place să o vizităm pe Amanda după școală. Nu e corect să ne luați toate astea.

   - Scumpo...

   Harry și-a frecat fața cu palmele, încercând să alunge sentimentele care se nășteau în el odată cu cuvintele fetei.

   - Eu și mama ta ne-am gândit doar că așa ar fi mai ușor. Eu nu aș mai fi nevoit să lipsesc atât de mult, voi nu ați mai fost nevoiți să îmi duceți dorul. Am putea fi o familie mereu, nu în pauzele dintre călătorii de afaceri.

   - Te-ai gândit vreodată să călătorești mai puțin?

   - Nu e atât de ușor, a răspuns defensiv. Nu mă pot teleporta.

   - Asta nu înseamnă că e imposibil. Și s-a inventat internetul, știi, chestia aia care te ajută să fii în diferite locuri fără să fii cu adevărat în acele locuri.

   Nu îl luase peste picior, nimic din atitudinea ei nu era ironic, deși cuvintele păreau pline de ironie.

   - Ai încercat măcar să găsești o altă soluție?

   - Las-o baltă, a intervenit Max. Nu e ca și cum ce credem noi ar conta.

   Adunase în el o mulțime de nemulțumiri și de reproșuri pe care simțea nevoia să le scoată la lumină pentru că altfel nu mai știa cum să le facă față și era pregătit, după aproape un an, să le dea glas, dar nu a mai apucat pentru că, în același timp, în jurul lor, situația scăpa iarăși de sub control.

   Mai întâi, Basam s-a furișat afară din buzunarul lui Jake când a simțit miros de mâncare. Cu câteva ore în urmă, cineva aruncase o jumătate de sendviș la gunoi, iar mirosul de brânză care începe să râncezească este absolut irezistibil, așa că Basam a trebuit să se furișeze într-acolo. Cine poate rezista mirosului de brânză râncezită?

   Apoi, domnul Miller a ieșit pe ușile duble cu un bandaj înfășurat pe jumătate în jurul capului.

   - Huliganii! Unde sunt huliganii care mi-au vandalizat ferestrele?

   Jackson s-a făcut mic în colțul său. Delilah a oftat, fiind deja sătulă de povestea cu ferestrele.

   - Domnule polițist, arestați-i pe huligani! Mi-au murdărit ferestrele.

   Eddie a fost tentat să apuce cătușele, apoi și-a dat seama că nu era sigur dacă pentru astfel de infracțiuni avea voie să facă arestări. În primă instanță putea, maxim, să dea un avertisment, așa că l-a privit neputincios pe bărbat cum își ieșea din minți.

   Oricine știe că e o idee extrem de proastă să aduci un șobolan într-un spital, pentru că șobolanii sunt purtători de boli, iar un spital e în mod clar un loc foarte nepotrivit în care să dai voie acestor boli să umble după bunul plac.

   Dar e o idee la fel de proastă să aduci o pisică într-un spital. În special atunci când înăuntru se află deja un șobolan.

   Basam a simțit pentru a doua oară în acea seară miros de pericol, dar era deja prea târziu.

   - Șobolanul! a urlat cu dispreț o doamnă din sala de așteptare. Cineva să-l prindă!

   Jake și-a dus mâna la buzunar. Luke a făcut la fel. S-au privit unul pe altul înspăimântați, dându-și seama că singurul șobolan din încăpere era prietenul lor.

   Pisica pândise minute în șir, așteptând o mișcare greșită. Închizătoarea cuștii în care dormise liniștită sub scaun era o insultă, reușise să o deschidă din câteva mișcări simple. Simțise prada înainte să o vadă și, ca orice prădător, știa că așteptarea celor răbdători e întotdeauna răsplătită.

   S-a năpustit asupra șobolanului, însă durerea i-a paralizat piciorul din spate. A scos un mieunat agonic, alunecând pe gresie și s-a izbit cu nasul de perete.

   Basam a alergat cât putea de repede, s-a cățărat pe coșul metalic de gunoi și de îndată ce a atins fanta rotativă, s-a prăvălit înăuntru. Câteva secunde mai târziu, pisica era intrată pe jumătate prin aceeași fantă, privindu-și prada în ochi.

   Jake a alergat în direcția pisicii, iar fratele său l-a urmat. Max nu a stat pe gânduri, trebuia să își ajute prietenii.

   Doamnele din sala de așteptare strigau oripilate, de parcă nu ar fi văzut niciodată ceva mai dezgustător decât o mică rozătoare.

   - Nu sta acolo ca una dintre păpușile acelea Barbie, fă ceva! s-a răstit domnul Miller la Eddie, uitând de politețe. Vrei să-i prind chiar eu pentru tine?

   - Să nu îndrăznești, l-a amenințat Harry când a încercat să o prindă pe Delilah de mână. Nu se atinge nimeni de copiii mei.

   - Copiii tăi sunt niște huligani!

   A prins-o oricum pe fată de mână și a tras-o după el până în colțul în care se aflau Jackson și Eddie.

   - Arestează-i, i-a ordonat ca un superior în grad, poți să faci măcar atâta lucru?

   Eddie s-a fâstâcit. Erau atâtea gânduri contradictorii în mintea lui și atâta zgomot în jur. Nu se putea concentra. Nu putea asculta ordinele unui necunoscut. Nu putea să aresteze pe cineva doar pentru că altcineva susținea că erau infractori. Nu putea face nimic. Și, la dracu`, Ed ar fi trebuit să fie acolo, cu el. Ed ar fi știut ce era de făcut pentru el mereu citea nenorocitele alea de protocoale.

   Iris a intrat în sala de așteptare ca o furtună, auzind zarva care se iscase.

   A fost nevoie de o secundă sau două ca să-și dea seama că nimerise în mijlocul unui dezastru și de încă vreo două ca să se convingă că avea situația sub control. Condusese secția de urgențe ani întregi, asistase la lupte între bande rivale de motocicliști și accidente îngrozitoare de mașină. Nebunia aceea era o nimica toată. Sau așa trebuia să fie.

   L-a țintuit pe Harry cu privirea. Putea să recunoască un părinte gata să sară la bătaie dintr-o mie. Și-a apăsat arătătorul pe pieptul lui și i-a aruncat în treacăt un „nici să nu te gândești”, apoi a mers mai departe.

   A apucat jumătatea de motan care se agita pe deasupra coșului de gunoi și a încercat să o tragă afară. Ar fi fost o operațiune simplă dacă motanul nu s-ar fi zbătut cu încrâncenare, încercând să intre mai adânc în containerul de metal.

   Băieții o priveau îngroziți, întrebându-se ce simțea Basam în acele clipe groaznice.

   - O să fie bine, a încercat Luke să îi încurajeze. A trecut și prin mai rele de atât.

   Totuși, nu a putut să își liniștească bătăile inimii și nici să înlăture fricile care îi dădeau târcoale.

   Ceva mai în spate, domnul Miller o luase razna. De vină era, poate, lovitura la cap, e greu să gândești ca un adult civilizat după ce te-ai lovit la cap. Sau poate așa era domnul Miller, când nu vindea păpuși Barbie și roboței gălăgioși din spatele tejghelei.

   Văzând că polițistul îi era absolut inutil, un fricos îmbrăcat pe nedrept într-o uniformă frumoasă, s-a aplecat spre extinctorul din colț și l-a ridicat amenințător deasupra capului.

   Seara s-ar fi putut transforma într-o tragedie, un extinctor putea să lovească pe cineva, o pisică putea să ucidă un șobolan și cel puțin două sau trei persoane ar fi putut muri, accidental sau nu, dar să fim serioși, dacă există un Dumnezeu, cu siguranță prima Lui grijă, cu o zi înainte să își sărbătorească ziua de naștere, nu era să lase astfel de tragedii să se întâmple. Au și catastrofele o limită, totuși.

   - Liniște!

   Vocea femeii a răsunat în întreaga sală de așteptare și, în curând, singurul zgomot care se mai auzea era cel făcut de tocurile sale joase pe gresia proaspăt spălată a spitalului.

   - Vă las 3 minute singuri și ce se întâmplă cât lipsesc? Haos, asta se întâmplă, a răspuns cu un aer de profesoară, ceea ce era dincolo de pereții spitalului. Tu, a vorbit cu calm, arătând spre Iris, scoate-l pe domnul Shadow din coșul de gunoi, iar tu, Shadow, lasă prostiile și liniștește-te, nu ți se potrivește furia asta de prădător și, în plus, nu mănânci altceva decât pește proaspăt.

   Când Iris a tras din nou pisica de mijloc, a reușit să o scoată cu mare ușurință, de parcă s-ar fi simțit într-adevăr intimidată de discursul femeii.

   Basam a ieșit imediat din coșul de gunoi și s-a ascuns sub hainele lui Luke, tremurând.

   - Iar tu, Thomas, pune extinctorul jos și uită odată de blestematele alea de ferestre. Viața nu se rezumă doar la niște ferestre afurisite.

   Domnul Miller a spus extinctorul la locul său și a lăsat privirea în pământ, un copil prins în fapt în timp ce șterpelea fursecuri din borcan, deși i se spusese că mâncase destule.

   - Cum m-m-ai gă-s-ssit, s-a bâlbâit bărbatul rușinat.

   - Coincidențe, dragule. Coincidențe. M-am simțit puțin rău azi după-amiază și mi-am zis că aș avea nevoie de un consult, apoi, când să plec, te-am văzut intrând pe targa aceea înaltă, cu atâția oameni în jurul tău, și m-am gândit „ce îți mai place să te dai în spectacol, Thomas”. Mereu ai avut ceva dintr-un actor de teatru pe sub pielea aia bătrânaă a ta, nu-i așa?

   A continuat fără să aștepte un răspuns, așa cum făcea de obicei.

   - Sincer, am vrut să plec, m-am săturat să îți port mereu de grijă, dar am făcut-o toată viața, mi-ar fi cam greu să renunț tocmai acum. M-am așezat pe scaun și am așteptat momentul potrivit să întreb de tine, dar se pare că ai reușit și de data asta să ne faci de rușine.

   - Frate, a exclamat Eddie în șoaptă, mă bucur că nu sunt în locul lui.

   Jackson a fost de acord cu el. Zelda avea efectul acesta asupra oamenilor, de a-i face să se simtă prost pentru toate greșelile lor.

   - Acum haine, n-avem timp de spectacole.

   Iris i-a înmânat pisica, după care s-a retras repede mai în spate, cât mai departe de privirile acelea care judecau aspru.

   Bătrâna nu i-a mulțumit, ca și cum disciplina proaspăt instauratî i se cuvenea, ca și cum toți ceilalți ar fi fost doar niște copii obraznici.

   L-a apucat de braț pe domnul Miller și a trecut alături de el dincolo de ușile duble care duceau mai departe în măruntaiele spitalului.

   Deși nu ar fi recunoscut niciodată, și ea avea ceva dintr-un actor de teatru pe sub piele, drept mărturie stătea ieșirea dramatică pe care și-o făcuse.

   După această ieșire, liniștea părea să se instaureze. Toți cei din sala de așteptare au răsuflat ușurați în timp ce Zelda mângâia cu drag blana neagră a pisicii.

   Apoi a părut Viollet.

   - Mama!
   Delilah s-a speriat când a văzut sângele de pe hainele ei. A alergat spre ea și i s-a aruncat în brațe. Max a rămas pe loc, simțind cum o mulțime de gheare ascuțite îi sfâșiau sufletul.

   Inima lui Jackson s-a frânt în mii de bucățele de îndată ce a zărit-o. Era atât de „ea”, în carne și oase, în aceeași încăpere cu el, după atâția ani. Era... neschimbată.

   Și nu a vrut să leșine, la fel cum Max, de fapt, nu a vrut să alerge spre ieșire, dar s-a întâmplat. Poate de vină au fost acei ani în care s-a întrebat ce se întâmplase cu fata care îi dăruise o chitară, un vis și o poveste frumoasă de dragoste. Sau poate de vină a fost bărbatul cu un cuțit înfipt în coapsă care trecea prin fața lui, purtat pe targă, chiar în acele clipe.

   Picioarele i s-au înmuiat, iar lumea din jur s-a mișcat cu încetinitorul cu câteva clipe înainte să se oprească de tot.

   Eddie a reușit să îl prindă înainte să cadă, iar Viollet nu a avut timp să reacționeze sau să îi pară rău pentru că Max tocmai ieșea din sala de așteptare, cu încă doi băieți după el, fugind din nou.

   I-a oprit pe Harry și pe Delilah cu un gest și a alergat în urma băieților. Îl lăsase pe Max să plece o dată, nu avea de gând să îl piardă și a doua oară în aceeași zi.

Întoarce-te acasă, Max!

      Afară începuse să ningă.

   Ningea cu fulgi mari care coborau din cer ca niiște pene albe într-un dans grațios, însă Max se concentra asupra luminilor galbene și portocalii de pe stradă.

   - Îmi pare rău, le-a spus lui Jake și lui Luke.

   Jake și-a strecurat mâna în mâna lui Max, iar Luke l-a înghiontit ușor în umăr, prietenește.

   - Nu e mare lucru. Încă ne putem întoarce.

   Îi plăea să folosească acel verb, „a se întoarce”, era un verb ca o cărare, un verb care, mai devreme sau mai târziu, te duce acasă. În ultimii ani nu îl folosise prea des pentru că nu avuseseră unde să se întoarcă, însă acum că îl rostise, dulceața pe care i-o lăsase pe buze îl făcea să își dorească să îl poată spune mai des.

   - Putem pleca mâine, dacă găsim un autobuz, nu ar fi prea târziu, a continuat Luke încercând să nu își piardă entuziasmul.

   - Nu ar fi prea târziu, a repetat Max după el.

   Entuziasmul lui pierise în sala de așteptare a spitalului, de îndată ce Harry îl îmbrățișase, de îndată ce Delilah îi șoptise, atât de fericită, că îl găsise.

   Fusese un gest egoist să plece. Se gândise numai la el însuși când o făcuse, fără să îi pese de cei pe care îi lăsa în urmă.

   Dar nu mai putea să dea înapoi, nu când Jake îndrăznise să creadă în poveștile spuse de el, iar Luke avusese curajul să meargă alături de ei, deși sufletul îi cerea să rămână, să aștepte, să spere în continuare că va fi bine cândva.

   Trebuia să meargă mai departe, de dragul lor, pentru că acea călătorie nu mai era doar a lui.

   Un bărbat grăbit s-a lovit de Max după ce a traversat strada în fugă. Băiatul nu a băgat de seamă că o mulțime de pătrate colorate s-au împrăștiat în jurul lor ca o ploaie de confeti.

   - Îmi pare rău, puștiule! s-a scuzat bărbatul, adunând de pe jos hârtiile de pe jumătate ude.

   S-a aplecat și Max să-l ajute pe bărbat, iar când i-a întins foile, strălucirea din ochii celulalt l-a făcut să roșească.

   - Tu! Tu ești! s-a bâlbâit, vizibil emoționat.

   Max nu a știut ce să răspundă. Chiar dacă nu fusese tocmai o întrebare, avea impresia că trebuia să spună ceva. A bâjbâit după cuvinte cu stângăcie și nu a reușit să le apuce. Obrajii i s-au colorat în roșu aprins.

   În spatele lui, Viollet tocmai ieșea pe ușa spitalului.

   - Ești băiatul din postare, așa-i? Max!

   A căutat printre hârtiile pe care le strângea în mână și i-a oferit una pe care scrisese chiar el, cu o caligrafie elegantă „Întoarce-te acasă, Max”.

   - Hei, toată lumea, a strigat necunoscutul, l-am găsit pe Max. Vă vine să credeți? L-am găsit pe Max!

   Și-a scos telefonul din buzunarul blugilor și a făcut un selfie cu toți trei, deși nu le ceruse voie. Câțiva trecători s-au oprit în dreptul lor, curioși, și nu a durat deloc mult până în jurul băieților s-au adunat mai bine de 30 de persoane.

   Unii știau despre ce vorbea bărbatul, alții erau doar curioși, căci așa obișnuiesc să fie oamenii atunci când alți oameni se agită în jurul a ceva. Unii făceau poze, alții stăteau pur și simplu acolo, cu și mai multe hârtii colorate în mâini și îi priveau zâmbitori de parcă ar fi câștigat vreun premiu.

   O adolescentă îmbrăcată în haine prea mari a ieșit din rând și i-a înmânat o altă hârtie pe care era scris același mesaj. După ea, a urmat un bărbat a cărui față purta încă cicatricile acneei, o doamnă scundă și îmbujorată, un băiat cam de aceeași vârstă cu Max alături de mama lui și o bătrână senină care l-a mângâiat pe obraz cu mâinile ei moi.

   - Întoarce-te acasă, Max, i-a spus fiecare dintre ei, când îi așezau în palme post-iturile colorate, iar mesajul a reușit, în sfârșit, să i se strecoare în suflet.

   Ochii i se umpluseră de lacrimi și în acel moment nu a știut ce să facă. Deși avea atâția oameni în jur, se simțea singur, pierdut pe o stradă care nu mai ducea nicăieri.

   Atingerea moale a bătrânei îi amintise de Amanda. Oamenii care îl înconjurau îi aminteau că lăsa atâtea în urma lui.

   Și nu exista vreo cale corectă sau dreaptă pe care să o urmeze. Sau nu putea el să o vadă.

   Avea nevoie de cineva care să îi arate iarăși calea.

   Viollet s-a strecurat în mulțime. Și-a așezat palmele calde pe obrajii lui reci, iar el a închis ochii și, pentru o clipă, între două bătăi ale inimii, când sufletul lui părea să-i fie o liniște plăcută, a simțit că cea care îl mângâia era Amanda.

   S-a abandonat plângând în brațele lui Viollet, regretând cuvintele pe care i le spusese, plecarea și gândurile nedrepte pe care le avusese despre ea.

   Poate că Viollet nu încercase niciodată să îi ia locul Amandei, poate că încercase doar să îl iubească, așa cum se pricepea ea mai bine.

   - Îmi pare rău, i-a șoptit la ureche, printre suspine.

   - E în regulă, a fost vina mea, i-a șoptit la rândul ei, strângâdu-l mai tare la piept. Vom găsi o soluție, promit! Și nu va trebui să pleci de lângă ea, decât atunci când te vei simți pregătit.

   Max și-a ascuns fața în părul ei, inspirând parfumul de iasomie al șamponului. Părul Amandei mirosea a vanilie, iar el și-a dat seama că fusese nedrept încă din prima clipă în care Viollet se mutase la ei în casă, comparându-se una cu alta, înclinând mereu balanța în favoarea mamei sale.

   - Pentru asta iubesc Crăciunul, a spus cineva din mulțime, ștergându-și ochii.

   - Și eu, au fost de acord alte câteva voci.

   În interiorul lui Luke, ceva s-a dărâmat atunci, iar el s-ar fi prăbușit dacă nu s-ar fi agățat strâns de mâna fratelui său.

   Ultima oară când își văzuse mama, plângea, spunându-le cuvinte capabile să le dea putere mai târziu, dar îi era din ce în ce mai greu să își amintească acele cuvinte, îi era din ce în ce mai greu să creadă că va fi bine.

   A vrut să plece, crezând că greșise atunci când își dăduse voie să spere, să aibă încredere, însă mâna lui Viollet s-a întins spre ei cu blândețe, iar Jake nu a stat pe gânduri, i s-a aruncat în brațe ca într-un abandon naiv, așa că lui Luke nu i-a rămas altceva de făcut decât să îl urmeze.

   Trecuse atât de mult timp de când trăise ultima oară acel sentiment minunat, încât suspinele i-au zguduit numaidecât pieptul, obligându-l să scoată afară toate durerile pe care le ascunsese de-a lungul vremii între coaste.

   Viollet a zâmbit printre lacrimi, încercând să îi cuprindă cât mai bine pe băieți. Nu se pricepea la foarte multe lucruri, însă, oricâte vini și-ar fi găsit, se pricepea să fie mamă.

   Și se pricepea, cu siguranță, să desfacă prezoane înțepenite.

Zile de naștere

      Harry și-a dat voie să respire din nou când Viollet a intrat în sala de așteptare împreună cu cei trei băieți.

   Ea i-a spus din priviri că totul era bine. El i-a spus, tot din priviri, că era pe cale să aibă un atac de panică.

   Delilah a văzut post-iturile pe care Max încă le strângea în mână și a zâmbit. A scris 4 cuvinte pe o hârtie galbenă și i-a întins-o.

   Băiatul a citit mesajul cu un nod în gât.

   „Bun venit acasă, Max!”

   În acel moment, „acasă” și „familie” erau două cuvinte ale căror înțelesuri semănau foarte, foarte mult.

   - Ți-ai făcut prieteni noi, a observat fata.

   - Cred că aveam nevoie de unii, i-a răspuns degajat, sora mea e o plantă de bibliotecă. Plantele nu-s prea distractive.

   - Plantele SUNT distractive, pot comunica unele cu altele folosindu-se de rădăcini, ai ști asta dacă ți-ai petrece mai mult timp în bibliotecă.

   Max a mimat un căscat exagerat.

   - V-am zis eu că e plictisitoare.

   Delilah l-a înghiontit în mijlocul pieptului cu un deget amenințător.

   - Mă bucur că te-am găsit. Nu mă face să regret.

   Au început cu toții să râdă, mai puțin Max care își amintise că avea o problemă importantă de discutat cu tatăl său.

   A făcut câțiva pași spre el și i-a evitat privirea. Îi era teamă că îl dezamăgise și că nu va putea să îndrepte o astfel de greșeală, că nu mai merita iubirea lui, dar ce voia să îi ceară nu era pentru el, așa că a îndrăznit să încerce.

   - Îmi pare rău...

   Cuvintele s-au spart în șoapte firave sub apăsarea vinii. S-a străduit să nu plângă, însă îi era din ce în ce mai greu să se stăpânească.

   - Tata... părinții lor au dispărut, a șoptit cu privirea ațintită asupra celor doi frați. La ei acasă e război.

   Nu a mai reușit să se stăpânească, lacrimile câștigaseră, la fel și suspinele, căci Max știa cum e să pierzi un părinte, își putea imagina cât de tare doare să îi pierzi pe amândoi.

   Harry l-a tras mai aproape și l-a sărutat pe creștet. I se frângea inima. I-a privit pe Luke și pe Jake, stăteau unul lângă altul, foarte aproape, așa cum stau cei pe care îi leagă adesea iubirea, devotamentul și, din nefericire, poveștile cutremurătoare.

   - Crezi că ne poți ajuta să le găsim părinții? l-a întrebat băiatul, plin de speranță.

   - O să fac tot posibilul, i-a răspuns Harry, fără să își poată opri tremurul din glas.

   În acel moment era cel mai mândru tată pentru că, într-o lume în care fiecare se gândea la propria persoană, Max păstra în interiorul său o bună parte dintr-o femeie care mereu se gândise la alții, iar Harry ar fi fost în stare de orice ca să își facă, la rândul său, fiul mândru.

   În cealaltă parte a sălii de așteptare, Iris înfingea un ac în vena lui Jackson.

   - Nu te mai mișca atât.

   - Ai idee ce faci acolo, măcar? a întrebat-o, fiind pe jumătate conștient.

   - E doctor, frate, știe ce face.

   Eddie simțise nevoia să îi ia apărarea după ce o dăduse în bară cu manevrele de resuscitare. Iris i-a mulțumit trântindu-i în brațe o pungă plină cu lichid,

   - Ține-o sus, i-a poruncit.

   A învârtit de o rotiță, lăsând lichidul din pungă să ajungă în vena lui Jackson, apoi a dispărut în spatele ușilor.

   Eddie și-a luat în serios rolul, având grijă să nu coboare punga niciun centimetru mai jos de nivelul umărului său.

   Jackson s-a căutat prin buzunare, agitat. A respirat ușurat când degetele lui au atins cartea de vizită, apoi s-a uitat buimăcit la ceas. I-a luat mai mult decât de obicei să își dea seama ce oră era și un val de ușurare l-a cuprins când a înțeles că mai avea puțin peste jumătate de oră până să înceapă emisiunea.

   - Hei, Delilah!

   Fata s-a întors spre el. La fel a făcut și mama ei.

   - Mi-ai promis că vei cânta cu mine, îți amintești?

   Delilah și-a suflat o șuviță de păr de pe față. Nu uitase, era un om de cuvânt. Bunicul ei spunea mereu că nu dă două parale pe oamenii care nu își respectă promisiunile făcute, iar ea nu voia să își dezamăgească bunicul.

   - Ai făcut o treabă minunată azi, Hastings. N-aș rata emisiunea pentru nimic în lume.

   Pe Viollet, vocea bărbatului a destabilizat-o complet. Amintirile o copleșeau și era deopotrivă fericită și mâhnită profund.

   Fata ei își găsise tatăl, de una singură, și nici nu știa. Vorbea cu el de parcă ar fi fost prieteni, nimic mai mult, neștiind câte o legau, de fapt, de el. I se părea nedrept și crud să trăiască în minciună, însă nu știa cum ar fi putut, după atâția ani, să le spună amândurora adevărul. Nici ea nu știa cum să îi facă față.

   Jackson alesese să plece. Alesese să o lase în urmă. Alesese să alerge după visuri grei de prins în palme. Jackson făcuse propriile alegeri și nu o inclusese în ele. Dar era oare drept ca ea să facă alegeri și pentru Delilah?

   S-a așezat pe un scaun, gândurile o amețeau, o prinseră într-un vârtej din care nu mai reușea să iasă.

   Meritau să știe adevărul. Amândoi meritau să știe adevărul. Dar cum să le spună?

   Eddie s-a panicat când Jackson s-a ridicat de pe scaun.

   - Ai grijă!

   - Trebuie să ajung la o emisiune radio, altfel totul a fost în zadar.

   Polițistul nu și-a dat seama ce anume era în zadar, dar avea o treabă de făcut și nu voia să o facă de mântuială. A ridicat mai sus punga cu lichid.

   - Hei, a salutat-o Jackson timid pe Viollet, de parcă nu s-ar fi cunoscut niciodată, de parcă nu s-ar fi iubit, de parcă nu ar fi visat cândva la o viață în doi.

   I se părea normal ca ea să îl urască. În toți acei ani de când plecase, și-o imaginase plângând, urându-l, dorindu-și să nu-l fi cunoscut, dar, văzând-o acolo, alături de soțul ei și de copii, fericită, își dădea seama că singurul care nu trecuse cu adevărat peste despărțirea lor era el.

   - Hei, l-a salutat ea, la fel cum o făcea într-o altă viață.

   Delilah nu s-a ocupat de prezentări, i s-au părut inutile. S-a postat între el și Eddie, așezându-și rucsacul mai bine în spate.

   - Noi trebuie să plecăm acum, i-a anunțat pe toți ca și cum s-ar fi dus până la baie. Poveste lungă pe scurt: Jackson cânta pe stradă „Hey there, Delilah”, iar eu nu m-am putut abține pentru că știți cu toții cât îmi place melodia, așa că am cântat cu el, iar un domn de la radio ne-a auzit și ne-a invitat să cântăm în seara asta la emisiunea lui. Jackson își dorește de foarte mult timp să cânte la radio și mi-a promis că mă ajută să îl găsesc pe Max dacă merg cu el la emisiune. Părea o înțelegere corectă. Și, cum Max e aici, bănuiesc că e rândul meu să mă țin de cuvânt, a încheiat, luând o gură mare de aer.

   - Bănuiesc că așa e, a aprobat Viollet, încercând să înțeleagă festa pe care le-o juca soarta.

   - Atunci ne vedem mai târziu!

   A pornit înainte, cu Eddie și Jackson după ea. Formau un trio haios și totodată simpatic.

   - Nu vă faceți griji, le-a strigat polițistul în timp ce se îndreptau spre ieșire. Mă ocup eu. Am totul sub control.

   Nimeni nu s-a simțit cu adevărat mai liniștit auzindu-l, ba dimpotrivă.

   - Jackson!

   Bărbatul s-a întors și a privit-o în ochi, în acel fel în care obișnuiesc să privească oamenii care cândva s-au iubit și s-au înțeles fără a avea nevoie de cuvinte.

   - Peste două zile e ziua ei de naștere.

   „Ce ciudat”, s-a gândit Eddie, ridicând nepăsător din umeri.

   - Și să ai grijă de ea, bine?

   Jackson și-a dus două degete la frunte și a salutat-o, în semn că înțelesese, apoi s-a întors spre ieșire, fără să înțeleagă ce vrusese Viollet să spună de fapt.

   - Ne trebuie un taxi, a constatat Delilah, în timp ce lăsa ușile să se închidă în urma ei.

   - Nici vorbă.

   - Ai de gând să mergem pe jos?

   - Mă gândeam mai degrabă la o escortă.

   A mutat punga pe jumătate goală din mâna dreaptă în mâna stângă, folosind gesturi care fetei i s-au părut exagerate, și a apucat stația.

   - Către toate unitățile, aici nevăstuica roșie. Am nevoie de două echipaje în fața spitalului St. Anne. Repet, am nevoie de două echipaje în fața sputalului St. Anne.

   - Recepționat. Suntem pe drum. Și, Eddie... Lasă dracului prostiile!

   Delilah s-a urcat în acea seară pentru a doua oară în mașina de poliție, Jackson pentru prima și, chiar dacă niciunul nu voia să recunoască, amândoi simțeau fluturi în stomac pentru ce avea să urmeze.

Calcule și visuri

      În mintea lui Jackson răsunau doar cuvintele lui Viollet.

   „Peste două zile e ziua ei de naștere.”

   Ce dorise să spună cu asta? Ce importanță avea? Doar nu se aștepta să îi cumpere un cadou sau să îi scrie o felicitare.

   Se plimba cu pași mari de-a lungul și de-a latul unei încăperi înghesuite, încercând să își stăpânească emoțiile.

   Uitase versurile. Uitase acordurile. Uitase tot.

   Singurul lucru bun care i se întâmplase era că reușise să găsească o chitară de împrumut. Și ce mai chitară! Corzile vibrau perfect de îndată ce le atingea, lăsând sunetele să se prelingă precum mierea.

   - Nu te mai agita, i-a cerut Delilah pe un ton plictisit.

   - Ai idee de când aștept momentul ăsta?

   - Probabil dinainte să mă nasc eu, i-a răspuns pe un ton la fel de plictisit.

   Stătea pe o boxă înaltă și își legăna picioarele, citind cuvintele de pe o foaie.

   - Probabil, a murmurat Jackson absent.

   Nu avusese niciodată emoții. Indiferent unde ar fi cântat, indiferent câți oameni îl ascultaseră. Nu se simțise stingher, nu îl copleșiseră grijile; de ce trebuia să simtă cum toate astea dădeau năvală peste el dintr-odată?

   Avusese mereu impresia că i se cuvenea acea stare de euforie, că i se cuveneau strigătele adoratoare ale fanilor, ale celor câțiva pe care îi avea.

   Șansa asta trebuia să fie un moment intim, liniștit, doar el și chitara. Și Delilah, bineînțeles. Fără ea, nu ar fi primit niciodată invitația la radio. Fata asta avea o afinitate extraordinară pentru lucruri mărețe.

   - Intrați după următoarea piesă, a strigat, printr-o ușă deschisă, un bărbat care înșuruba ceva la un microfon înalt.

   - Oh, Doamne! Nu pot s-o fac.

   - Poți să o faci, l-a încurajat fata, plimbând în gură o bomboană pe care o pescuise din rucsac mai devreme.

   - Și dacă nu pot? Dacă, pur și simplu, nu pot? Dacă sunt sortit eșecului și și toate încercările sunt intulie? Dacă...

   - Oprește-te!

   S-a dat jos de pe boxă și s-a apropiat de el într-un fel care ar fi putut părea amenințător privit de la o oarecare distanță.

   - Poți să o faci și o vei face.

   - Ușor de zis, puștoaico. Ai idee câți oameni ne vor asculta?

   - Mulți, cred.

   - Al naibii de mulți. Dacă nu o să le placă? Dacă o să mă considere un dezastru, iar cariera mea se va termina înainte să înceapă?

   - Nu trebuie să le placă tuturor.

   - Ei bine, trebuie. Despre asta e muzica. De asta încercăm să devenim celebri, nu? Ca să plăcem cât mai multor oameni.

   - Eu cred că trebuie să îți placă ție. Și atât. Bunicul zice că, dacă ție îți place un lucru, iar celorlalți nu, atunci ceilalți ar face bine să își vâre părerile în colon. Am căutat pe internet ce e colonul și nu e tocmai ceva drăguț de spus, dar cred că are dreptate.

   - Intrați acum! a strigat același bărbat care încă mai înșuruba ceva la microfon.

   - Ești al naibii de deșteaptă pentru un copil.

   I-a ciufulit părul, zâmbind, apoi a apucat chitara și și-a îndreptat umerii.

   - Am aproape 12 ani, nu mai sunt chiar un copil.

   Jackson se îndrepta cu pași mari spre studio. Nu ar fi trebuit să facă acel calcul, chiar nu ar fi trebuit, dar l-a făcut pentru că unii oameni calculează din obișnuință anul în care s-au născut alți oameni.

   „Peste două zile e ziua ei de naștere.”
   „Am aproape 12 ani.”
   Nu a fost deloc un calcul greu și nu a durat deloc mult până Jackson și-a dat seama că Delilah se născuse în același an în care el plecase. Nu avea să uite niciodată acel an.

   Ea se născuse în decembrie. El plecase în primele zile ale lui iunie. Din nou, nu a fost un calcul prea complicat, iar rezultatul putea să însemne un singur lucru.

   Picioarele i s-au înmuiat exact ca pastele aruncate în apa clocotită, iar sufletul l-a durut de parcă ar fi fost aruncat în aceeași apă.

   - Nu, nu, nu! Stai așa!

   Se afla deja în prag. Trei bărbați din studio păreau nerăbdători ca el să intre.

   - Nu poate fi adevărat! Așa-i?

   Delilah nu i-a răspuns. A scos foaia de hârtie pe care o adunase de pe jos în dormitorul lui și i-a întins-o.

   - Arată-le ce au pierdut.

   - Tipule, dacă vrei să cântați azi, ar trebui să vă grăbiți, s-a auzit din spate.

   - Du-te, i-a poruncit fata.

   - Dar tu... trebuia să cântăm împreună și tu... a bălmăjit el.

   - Intrăm în direct în 30 de secunde.

   - Visul meu e să cânt. Acum du-te!

   A închis ușa în urma lui și a rămas dincolo de geam să privească. Delilah nu era unul dintre acei oameni care fură visurile altora. Era, mai degrabă, unul dintre acei oameni care îi ajută pe alții să își împlinească visurile.

   Tatăl ei părea de-a dreptul depășit de situație, dar ea știa că se va descurca, la fel cum știuse cu mult înaintea lui ce adevăruri îi legau.

   Auzise atâtea povești despre el încât i-ar fi fost imposibil să nu își dea seama că era el atunci când îl avea în față.

   S-a așezat turcește pe boxă, și-a pus căștile grele pe urechi și a privit dincolo de geam cum un bărbat își îmbrățișa, în sfârșit, visul.

   Era mândră de tatăl ei și, deși îl învinovățise multă vreme pentru un abandon de care nu era pe deplin răspunzător, îl iertase. Îl iertase cu mult timp în urmă. Acum avea nevoie să se convingă că nu fusese totul în zadar.

Promisiuni

      Nu a auzit introducerea pe care i-a făcut-o bărbatul din spatele mesei mari, plină de butoane, microfoane și cabluri.

   Nu a auzit nimic.

   A închis ochii și a atins corzile aspre. Erau liniștea lui. Ancora lui. Singurele lucruri de care se putea agăța când totul o lua razna în jur.

   Împăturise foaia primită de la Delilah și o băgase în buzunar. Avea de cânte acea melodie, dar voia să o facă diferit.

   Cineva a pocnit din degete. Jackson a deschis ochii. Inima îi bătea regulat în piept, într-un ritm aproape de normal.

   - Jackson, vrei să ne spui ceva despre tine înainte?

   - Nu am nimic interesant de spus despre mine, James. Sunt doar un bărbat care a început să cânte pentru a impresiona fetele și care a continuat să cânte pentru a simți că... trăiește.

   - Mi se pare un motiv suficient de bun. Și? Ai impresionat vreo fată?

   Jackson a râs sau asta a încercat să facă. Ce i-a iești era mai mult un geamăt de durere care i-a schimonosit fața.

   Dincolo de geamul mare din perete, Delilah îl țintuia cu privirea.

   Fără să vrea, s-a căutat pe el în zâmbetul ei, în felul în care își înclina capul într-o parte, în acea încăpățânare lipsită de margini de care dăduse dovadă întreaga zi.

   Încă nu îi venea să creadă.

   I-ar fi fost mai ușor dacă cineva i-ar fi spus că întreaga poveste era o festă, dar era real, așa-i? Delilah era fiica lui, a lui și a lui Viollet, și cu greu ar mai fi putut cineva să pună sub semnul îndoielii acest fapt.

   James și-a dres vocea, așteptând un răspuns.

   Jackson s-a întors către el, vizibil stânjenit de tăcerea prelungă.

   „Melodia asta e pentru fata frumoasă din public care m-a prins în mrejele ei”, spusese cu vreo 2 ani în urmă.

   Amintirea l-a făcut să se mai relaxeze puțin.

   S-a aplecat spre microfon și a zâmbit, de această dată într-un mod fermecător.

   - Cred că ele au fost cele care m-au impresionat pe mine, de fapt.

   - Așa se întâmplă mereu, amice. Acum să-i dăm drumul.

   Liniștea a învăluit studioul și, cumva, a reușit să îl învăluie și pe el.

   Piesa pe care se pregătea să o cânte le putea fi dedicată multor oameni, unora pe care îi părăsise sau altora pe care îi lăsase să plece de-a lungul timpului, dar, înainte să atingă corzile, și-a dat seama că acea melodie era pentru el și că îi amintea de toate alegerile greșite pe care le făcuse, alegeri care, în acel moment minunat de liniște, nu mai păreau atât de greșite.

   Ar fi trebuit să îl înspăimânte studioul, să își facă griji pentru numărul de ascultători sau pentru sutele de moduri în care putea să o dea în bară și, totuși, a zâmbit. Era atât de liniște.

   Știa să dea greș, putea să facă față eșecului. Poate că era timpul să învețe cum să reușească.

   A ciupit a doua coardă de jos și a lăsat-o să vibreze până când sunetul ei s-a pierdut de tot. Și-a mușcat buza de jos, a închis ochii, iar cuvintele s-au revărsat în jur, împletindu-se cu sunetele corzilor.

   „Oh, baby”

   În acele clipe, mai existau doar el, chittara și spovedania pe care simțea nevoia să o facă.

   „Do you know what hurts the most

   When the night is cold and empty,

   When all the hope is truly lost

   And you are miles away from me?

   Do you know that my heart stops

   Every time when you`re not here

   Or do you know my soul is craving

   For your whispers in my ear?

   You never know this all, my dear,

   You never know,

   All the emptiness consumes me,

   So tell me how to beat this fear,

   Tell me how to let it be.”

   Crezuse mereu că refrenul trebuia să amplifice durerea primei strofe, însă abia acum își dădea seama că Delilah avusese dreptate, că singurul lucru care se potrivea cu adevărat mai departe era „o promisiune”.

   Jackson era, în sfârșit, pregătit să facă acea promisiune.

Noduri potrivite

      Lily trăsese pe dreapta de cum îl auzise cântând primul vers.

   Se întorcea de la cumpărături, mama ei îi scrisese o listă lungă cu lucruri după care alergase întreaga după-amiază. În mașină se simțea miros de portocale, rozmarin și alte mirodenii.

   Lily plângea.

   Plângea de fericire pentru el. Plângea pentru că era mândră. Plângea pentru că nu era acolo, lângă el, să îl sprijine, iar asta durea.

   „I`ll find you, babe, I promise!” cânta el acum.

   Ea nu avea dreptul să spere, nu după ce îl părăsise, însă inima ei se încăpățâna să o facă, să spere că acele cuvinte erau pentru ea.

   „This world will never be enough

   To keep me far away from you,

   I`ll find a way to make you mine again,

   Even if the skies collide

   And then I`m sure you`ll kill the pain

   Which I feel so deep inside.

   I`ll find you, babe, I promise

   I`ll find a way to make you mine

   And we will fix the things exactly

   In the way that we used to.”

   La finalul refrenului, inima ei bătea în ritmul dictat de muzica lui pentru că reușise să lege cuvintele cu noduri potrivite, iar ele ajunseseră acolo unde erau menite să ajungă.

   La finalul refrenului, Lily era sigură de un singur lucru, că nu era pregătită să renunțe la el.

Despre oameni care nu îți pot fi

smulși din suflet

      - Îmi pare rău!

   S-a așezat pe pat și a măturat cearșaful cu palma, evitând să îl privească în ochi.

   Vina îi strângea sufletul în ghearele sale. Se străduise să îi ofere lui Max aceeași iubire pe care i-i oferise lui Delilah, dar poate greșise, crezând că el avea nevoie de o nouă mamă cât mai rapid, când, de fapt, avea nevoie sp i se dea timp să... sufere și să își vindece sufletul.

   - Nu e vina ta, a consolat-o băiatul.

   - Ba cred că e. Toate eforturile mele de a te ajuta să treci peste semănau prea mult cu eforturi de a te obliga să o uiți, nu-i așa?

   Max și-a ascuns picioarele sub covor. Răspunsul era simplu și avea tot dreptul să îl rostească, numai că acum putea să simtă durerea din glasul lui Viollet, putea să înțeleagă că nici pentru ea nu era tocmai ușor să accepte comparațiile atât de nedrepte pe care, inevitabil, el și tatăl lui aveau să le facă. Și totuși, anumite gânduri încă îi râcâiau sufletul.

   - Nu am vrut nicio clipă să o uiți. Am vrut doar...

   - Știu...

   Era nehotărât și își frământa palmele, încerca să își dea seama dacă ce avea de spus putea să mai repare ceva sau ar fi făcut mai mult rău. Era suficient de mare să înțeleagă că Nora se înșela, că a fugi de probleme nu era cu adevărat o soluție.

   - Mă simt de parcă toți ar vrea să o uit de când tu și tata v-ați căsătorit. Uram să văd scaunul acela gol la serbări și la ședințele cu părinții, dar când te-am văzut pe tine acolo, în locul ei, mi s-a părut că... mi s-a părut că o.... pierd. Că o pierd de tot.

   - Max, dragule...

   - Și nu doar asta. I-ați mutat lucrurile în pod, ați redecorat, iar acum... acum...

   - Scumpule, liniștește-te.

   L-a cuprins în brațe cu grijă. Lacrimile lui se topeau în țesătura bluzei sale.

   - Acum că veți avea alt copil, tata o să o uite pentru totdeauna.

   La început, Viollet nu a înțeles ce voia băiatul să spună, a continuat să privească în gol, simțindu-și inima grea, însă toată greutatea s-a risipit când și-a dat seama ce voia el să spună. Un hohot de râs i-a făcut pieptul să i se cutremure, ceea lui Max i s-a părut total nepotrivit, având în vedere solemnitatea momentului.

   - Eu și tatăl tău nu vom avea un alt copil, l-a asigurat când și-a revenit în fire.

   - Dar te-am auzit aseară, în avion...

   - Se pare că lasagna era de vină.

   - Ești sigură?

   În ochii lui mari s-a aprins o scânteie de speranță.

   - Sunt sigură, i-a confirmat ea. La fel de sigură cum sunt de faptul că e nepoliticos să asculți conversațiile altor oameni.

   - A fost o chestiune... urgentă.

   Își amintea de pericolul care îl pândise cu o seară în urmă, pe bună dreptate. Pielea i s-a zburlit pe sub bluza de pijama.

   - De asta ai fugit?

   A dat din cap rușinat, cu fața ascunsă în bluza ei albastră.

   - Max, eu și tatăl tău nu ne-am dorit nicio secundă să te forțăm să o uiți pe Amanda. Nicio secundă. Am redecorat pentru că umiditatea se infiltrează repede în pereți, iar mucegaiul deja înflorea pe la colțuri. Lucrurile mamei tale sunt în pod pentru că e nedrept, pentru ea, pentru tatăl tău, pentru mine, e nedrept să cântărim și să comparăm la nesfârșit ce a fost cu ce e. Ne hotărâsem să amenajăm o cameră doar a ei în care să poți merge de fiecare dată când ai nevoie să o simți mai aproape de tine. Dar chiar dacă toate lucrurile astea ar dispărea, chiar dacă ne-am muta pe un alt continent, acolo unde nu există nicio altă amintire a Amandei, vreau să știi că ea e cu tine.

   I-a atins pieptul cu palma, încet.

   - Ea e mereu cu tine. Poate fi înspăimântătoare teama că într-o zi te vei trezi, iar ea nu se va mai afla în gândurile sau în sufletul tău, însă te pot asigura că așa ceva nu se va întâmpla niciodată. Amanda e mama ta, nu un set de creioane colorate pe care le pui într-un sertar, apoi uiți de ele. E mama ta, e parte din tine. Și o vei vedea de fiecare dată când te vei privi în oglindă.

   L-a prins de mână și l-a tras după ea, alene, prin cameră, până în fața oglinzilor mari.

   - Ai ochii ei, i-a șoptit, dându-i la o parte o șuviță de păr de pe frunte. Și zâmbetul ei, atunci când nu te bosumfli, a continuat atingându-i nasul, trezind astfel un zâmbet. Semeni cu ea în atât de multe privințe, încât tatăl tău se încruntă adesea, când te privește pe furiș, apoi zâmbește spunând „uneori am impresia că Amanda încă trăiește, că s-a făcut mică și s-a cuibărit în interiorul lui Max”. Și are dreptate. Nu am cunoscut-o niciodată, deși mi-ar fi plăcut, dar îmi dau seama că amintirea ei nu va putea fi ștearsă atâta vreme cât tu găsești o cale să rămâi tu însuți.

   Băiatul s-a privit atent în oglindă și, cu cât stăruia mai mult asupra ochilor sau a zâmbetului, își dădea seama că Viollet avea dreptate, că Amanda era, într-adevăr, acolo și că îi zâmbea dintr-o reflexie. Gândul că ea nu îl părăsise niciodată și că nu avea să o facă vreodată era reconfortant.

   - Știi... chiar dacă pare mai ușor pentru el, nu e. Are impresia că dacă te ține la distanță de suferința lui, îți va fi mai ușor să treci peste a ta, dar adevărul e că încă îl doare. Adevărul e că, poate, aveți nevoie să suferiți împreună. Să vă vindecați împreună.

   Lui Max îi treceau atâtea gânduri prin minte, atâtea cuvinte pe care voia să le rostească și nu știa cum. Nu putea.

   - N-am să mai fug, a reușit să spună, iar pentru Viollet a sunat mai degrabă ca un „te iubesc” stângaci. Promit că n-am să mai fug!

   - Cu toții fugim, mai devreme sau mai târziu, de ceva. Așa e viața făcută, uneori îți dă impresia că alergi la un maraton. Important e să privești și în spate, să înțelegi ce lași în urmă și să te întrebi dacă merită.

   Max nu a înțeles în totalitate ce a vrut să îi spună, dar a înțeles în mare parte și, pentru moment, era de ajuns.

   Harry și-a strecurat capul prin crăpătura ușii.

   Văzându-și soția și fiul îmbrățișați în fața oglinzii, și-a dat voie să respire, în adevăratul sens al cuvântului, și-a dat voie să se elibereze de anxietate și stres.

   - Ești așteptat în sufragerie, căpitane. Cineva are nevoie să învețe cum să căsăpească niște extratereștri dezgustători. Ce zici, te bagi?

   În secunda următoare, Max se grăbea deja spre ușă, pentru că se pricepea al naibii de bine să căsăpească extratereștrii. Și-a îmbrățișat tatăl când a ajuns în prag, apoi s-a întors spre Viollet.

   - Mulțumesc! Pentru că mi-ai arătat unde să o caut pe mama, a spus în timp ce ieșea.

Nu schimba subiectul

      Nicholas scăpase de nenorocirea aia de endoscopie.

   Zbaterile și urletele vehemente dăduseră oarecare rezultate, însă cântăriseră mai mult cuvintele lui Iris. Îi concediase pe toți acei nesuferiți din câteva gesturi, iar el reușise să respire ușurat.

   - Mulțumesc, îi spusese strângând cearșaful de pe pat în mâini.

   - Treizeci de ani, iar tu încă ești îngrozit de spitale.

   - Voiau să-mi îndese un furtun pe gât!

   - Nu doare așa tare.

   - Așa tare zici?

   Ea a ridicat din umeri de parcă o endoscopie ar fi fost o nimica toată.

   - Și eu mă bucur să te revăd, Nicholas.

   - Nu schimba subiectul!

   - Nu schimb nimic.

   Ba bineînțeles că schimba subiectul. De când o știa făcea asta, de fiecare dată când se simțea încolțită cu ceva, schimba subiectul și îl lăsa cu o mulțime de argumente pregătite pentru război. Ce să facă el cu atâta argumente dacă nu putea să i le expună ei?

   - Trezicei de ani, iar tu tot o nesuferită ai rămas.

   - Ți-a plăcut cândva nesuferita asta.

   - Am iubit-o, a corectat-o el. Dar pentru ea nu a fost de ajuns, așa-i?

   Iris i-a întors spatele, făcându-și de lucru într-un dulap plin cu sticle de ser fiziologic și role de pansament. Nu avea nevoie nici de ser, nici de pansament, avea nevoie să se ascundă. Nicholas era necruțător, iar ea nu merita să fie cruțată.

   - Ar fi prea târziu acum? l-a întrebat într-o doară, înainte să își cântărească prea bine cuvintele.

   Nicholas a lăsat cearșaful în pace. S-a apucat să netezească cutele pe care tot el le crease și o privea insistent, așteptând să se întoarcă.

   - E vreodată cu adevărat prea târziu?

   Iris și-a strâns degetele pe marginea sertarului. Nu știa ce o apucase, de ce devenise atât de melancolică, de ce se gândise, fără niciun motiv, la o astfel de posibilitate.

   - Câteodată e, i-a răspuns, cruțându-ți degetele. Treizeci de ani înseamnă mult timp.

   - Și, totuși, parcă au trecut destul de repede.

   Într-adevăr, trecuseră incredibil de repede. Timpul are obiceiul acesta meschin de a se scurge în liniște. Dacă ar face zgomot, am fi mai conștienți de el, l-am prețui mai mult, dar el se scurge exact ca o șoaptă.

   - Mai faci chestia aia enervantă când ajungi acasă? Să îți arunci încălțările în hol de parcă ai pune capcane.

   - Iar schimbi subiectul.

   - Nu-i adevărat.

   - Da, încă o mai fac. Și nu văd care ar fi problema.

   Iris a pufnit și a închis sertarul. Nu mai voia să se ascundă.

   - Mereu mă împiedicam de încălțările tale.

   - Pentru că nu erau atentă.

   - Sigur că da, a pufnit.

   - Știai că fac asta mereu. Știai că mereu ajung înaintea ta. Ar fi trebuit să te aștepți.

   - Chiar vrei să ne certăm pentru un motiv stupid?

   - Tu ai deschis subiectul.

   - Asta nu îți dă dreptul să ridici tonul.

   S-au privit în ochi câteva clipe. Inimile le băteau atât de tare încât, dacă ascultai cu atenție, le puteai auzi din hol.

   - Ah, da? Dar ție cine ți-a dat dreptul să renunți la noi?

   - Nu schimba subiectul, a strigat Iris, acoperind astfel zgomotul inimilor.

   S-au lăsat, pentru o clipă, prinși într-o tensiune densă, ca două muște amețite, apoi au început să râdă amândoi într-un mod sincer și totuși dureros, ca și cum nu ar fi fost încă pregătiți să își recunoască vinile, după care s-a lăsat o linște tulburătoare între ei, aproape palpabilă, ca un zid sau ca o barieră.

   - Știi ceva? Nu ar fi deloc târziu, i-a spus Nicholas cu vocea gâtuită, în vreme ce ea își frământa mâinile la spate.

   Mai târziu în acea seară Iris avea să îl sune pe John, să îi spună că între ei fusese orice altceva numai iubire nu.

   Mai târziu în acea seară, avea să încheie definitiv relația lor, pentru a doua oară, asta din cauză că prima dată nu fusese suficient de clară sau pentru că el se prindea mai greu. Lăsase, poate, niște puncte de suspensie la final, în loc să pună un singur punct.

   Avea nevoie să pună punct undeva ca să o poată lua din nou de la capăt. Așa era corect. John merita să știe că se încheiase, la fel cum merita și ea, altfel niciunul nu putea merge mai departe.

   - Știi ceva? Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar endoscopia aia e mai mult decât necesară.

   - Iar schimbi subiectul! s-a agitat el, ridicându-și mâinile spre tavan.

   - Obișnuiește-te.

   Adevărul e că, oricât de enervant ar fi fost, Nicholas chiar își dorea să aibă uficient timp să se obișnuiască.

Un tată și o fiică se regăsesc

      - Doamnelor și domnilor, acesta a fost...

   Delilah și-a dat căștile jos când Jackson a ieșit din studio. A rămas în colțul ei, stând turcește pe boxă și a așteptat ca el să se apropie.

   - Ai fost grozav!

   - Am fost, așa-i?

   Zâmbetul de pe fața lui era aparte, eravexact genul acela de zâmbet p care ar trebui să îl aibă oamenii când își văd visurile împlinite.

   „În cele din urmă a meritat”, s-a gândit fata.

   - Trebuie să-ți spun ceva, i-a mărturisit Jackson, amintindu-și ultimele gânduri de dinainte să pășească în studio.

.............................................