Ceva în apă, Catherine Steadman

 .............................................................

4-5

        Mark a rămas fără idei în privința diamantelor, aşa că atunci când mă întorc la el ne hotărâm să o terminăm pe ziua de azi. Creierul lui pare să se fi întors la griji legate de afaceri acum.

   Trebuie să se întâlnească cu un alt fost coleg de muncă în după-amiaza aceasta... ceva despre reglarea financiară în consultanţă. Faptul că pune pe roate noua afacere înseamnă şi că trebuie să treacă de mai multe hopuri. Îi propun să plecăm. Oricum, avem nevoie de mai mult timp ca să ne gândim la următoarea noastră mişcare cu diamantele. Îl sărut de rămas-bun şi mă îndrept spre casă cu diamantele adunate ca nişte ouă în cuibar în interiorul pielii de culoarea untului din mâna mea rece băgată în buzunar.
   După o vreme, pe drum înapoi, spre metrou, mă pocneşte o idee.
   Dacă Charles, care se mişcă atât de încet, poate vinde diamante, noi de ce nu am putea s-o facem? Charles e un intermediar, cineva care ia obiecte pe care oamenii foarte bogaţi nu le mai vor şi găseşte alţi oameni care să le cumpere. Face comerţ cu banii altor oameni. Dacă Charles poate pricepe esenţialul comerţului cu bunuri având doar un master în Arte Frumoase, sunt destul de sigură că nu e vorba de fizică nucleară. Aşa cum şi Mark obişnuia să facă în City, numai că Charles o face la o scară mult mai mică. Oricum, noi am mai cumpărat diamante înainte; cunoaştem cei patru paşi necesari din toată documentarea pe care am făcut-o împreună despre diamante după logodna noastră. Ştim cu aproximaţie cam cât valorează pietrele astea, aşa că trebuie doar să găsim pe cineva care să-şi dorească să le cumpere. Şi, ce să vezi, în Londra este o întreagă stradă dedicată cumpărării şi vânzării diamantelor. Ne trebuie doar cineva care nu este prea îngrijorat în privinţa provenienţei lor pentru a manifesta un interes. Cineva care, să zicem, e maiproactic decât Charles. Am putea măcar să încercăm terenul.
   Intru pe o alee de lângă Piccadilly, iau un diamant mare în palmă şi pe restul le pun în buzunar.
   De la staţia Farringdon o iau printr-un furnicar de străzi laterale până ajung în zona plină de viaţă Hatton Garden. E frig azi, vântul bate şfichiuitor. Strada e plină de evrei hasizi, care-şi ţin pălăriile cu boruri largi cu mâinile ca să nu le ia vântul, şi cu bişniţari londonezi înfofoliţi până la bărbie în haine de caşmir, toţi grăbindu-se să ajungă undeva.
   Probabil că nu-i cea mai inteligentă idee să vin aici, dar pe de altă parte nici eu nu arăt ca o hoaţă de bijuterii. Adică de ce ar atrage atenţia o femeie bine îmbrăcată, la vreo treizeci de ani, care doreşte să evalueze un diamant în Gatton Garden?
   Oamenii fac asta în fiecare zi.
   Îmi privesc inelul de logodnă; este frumos. Mark chiar a cheltuit mulţi bani pe el. E uşor să-mi dau seama de asta acum. Însă în momentul acela, îmi amintesc că m-am gândit la cât de mult mă iubeşte şi ce sacrificiu a făcut ca să-l cumpere. Orele pe care le-a lucrat ca să o facă. Cât de strălucitor şi de frumos e!
   Văd acum că e ca un trofeu. Arată ridicol de bine. Munca grea depusă de Mark montată pe degetul meu. Dacă am fi avut nevoie de bani, l-aş fi vândut fără să clipesc. Dacă am fi avut nevoie pentru noi, pentru casa noastră ori pentru copilul nostru. Inelul de aur de dedesubt semnifică mai mult decât strălucirea diamantului.
   Oricum, după ce vom rezolva problema diamantelor nu o să mai am nevoie să fac asta. Presupun că după ce le vom vinde, nu va mai fi nevoie să mai vând vreodată ceva.
   Prima dată încerc la piaţa de schimb de diamante. E un spaţiu cu aspect cavernos plin cu multe şi felurite tejghele cu diferiţi comercianţi specializaţi în diverse pietre şi metale preţioase. Evrei ortodocşi stau aplecaţi peste tejghele, lângă vânzători localnici îmbrăcaţi în costume elegante, un amalgam de afaceri de familie una lângă alta.
   Nu ajung prea departe înainte ca un comerciant să mă abordeze. Deşi nu pare că s-ar uita la mine, mă simt că o vulpe care a nimerit în mijlocul unei partide de vânătoare.
   - Cu ce te pot ajuta, drăguţo?
   E un tip chel, cu accent cockney, care poartă cămaşă, cravată şi pulover de lână, practic, un bărbat care s-a îmbrăcat ca să facă faţă vremii. Are un zâmbet destul de politicos. Merge pentru ce am eu nevoie.
   - Vreau să vând ceva, de fapt, am un diamant de două carate de la un fost inel de logodnă.
   Bănuiesc că e o poveste cât se poate de onestă. Nimeni nu o să întrebe al cui a fost inelul. În mod logic, oricine l-a deţinut cândva, fie este mort, fie nu mai este căsătorit. Nu e genul de trăncăneală pe care şi-ar dori-o cineva la o vânzare, nu e chiar atât de folositoare ca să ungi rotiţele tranzacţiei. Şi faptul că piatra nu mai este montată pe un inel este de rău augur, poate fi vorba despre o situaţie din aia despre care mai bine nu întrebi. Am speranţe. Pe drum cu metroul m-am gândit la o poveste. Cred că e destul de bună.
   - Două carate? Minunat. Lasă-mă să arunc o privire.
   Pare încântat pe bune.
   Bănuiesc că în acest domeniu al muncii nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Ceva din expresia feţei lui îmi aminteşte de acel episod faimos din Only Fools and Horses, cel în care Del şi Rodney găsesc ceasul şi devin milionari în cele din urmă.
   Tipul mi-a înghiţit găluşca.
   Scot diamantul din buzunar şi-l pun pe tava cu postav de pe tejgheaua lui. Nici nu ajunge bine jos, că l-a şi înhăţat. Îl studiază cu lupa. Apoi, mă priveşte evaluându-mă. Nu sunt decât o femeie din clasa de mijloc, bine îmbrăcată, în jurul vârstei de treizeci de ani. Înfăţişarea mea risipeşte orice l-ar fi pus pe gânduri, aşa că se concentrează din nou asupra pietrei.
   Îşi cheamă partenerul, pe Martin, care mă salută prietenos cu un gest. E mai tânăr decât tipul în pulover, care îi pasează piatra. O fi fiul lui? Un nepot? Martin îşi scoate propria lupă şi cercetează diamantul din toate poziţiile. îmi aruncă o privire şi mă cântăreşte.
   - Cât vrei pe el?
   Martin are un aer mai profesionist acum decât atunci când m-a salutat. Bănuiesc că asta înseamnă că e ceva ce îşi doresc. Toţi avem mutre serioase.
   - Nu sunt prea sigură, ca să fiu cinstită. Ştiu că are două carate. Tăietura şi culoarea sunt fără cusur. Cred că vreo... 5 000?
   Nu mă arunc foarte tare la preţ. Momentan testez terenul. Mă prefac că nu ştiu ce am în posesie, deşi ştiu. Charles mi-a confirmat asta înainte să zică pas. Acest diamant, ca toate celelalte din săculeţ, are culoarea D (fără culoare) şi claritate IF (fără cusur interior) sau VVS1 (cu un cusur aproape imperceptibil). Charles a scris specificaţiile exacte pe chitanţa pe care mi-a dat-o. O piatră rotundă simplă cu aceste specificaţii ajunge la 8 000, la 9500 cu tot cu taxe. Însă piatra pe care o ţin ei acum in mână este un diamant în formă octagonală, rectangular şi tăiat astfel încât să sublinieze strălucirea şi sclipirea. Acest tip de pietre sunt rare.
   Ele sunt mai strălucitoare. La o vânzare, pot ajunge până la18-20 000 fără taxe.
   Tipilor ăstora nu le vine să creadă ce noroc a dat peste ei.
   Tipul cu pulover îşi lasă buza să cadă cu un gest care pare să spună că 5 000 pare o sumă rezonabilă.
   - Ce zici, Martin? spune privindu-l pe acesta, ne ţine buzunarul? E o piatră frumoasă.
   Îşi joacă bine rolul. Dacă nu m-aş fi priceput, aş fi zis că-mi fac o favoare.
   Martin se uită din nou la piatră înainte să expire zgomotos. Mă priveşte cu buzele strânse, cântărind decizia.
   - Da, ne ţine, de ce nu? Sigur, hai s-o facem. O să scriu chitanţa, îi spune celuilalt.
   Bărbatul în pulover îmi zâmbeşte voios.
   - Îţi convine, scumpo? mă întreabă.
   Îmi convine pentru că am obţinut ceea ce voiam să obţin. Aceste pietre pot fi vândute. Sunt oameni pe care nu-i interesează de unde provin, dacă obţin un chilipir. Chiar dacă le-am da pe toate cu 5 000 bucata, asta tot ne-ar aduce 1 milion în buzunar. Am putea obţine mai mult de atât, ştiu că putem, dar şi 1 milion e bun. Hai să nu devenim chiar atât de lacomi.
   Dau din cap chibzuită, ca şi cum mă gândesc. Îi las să fiarbă pentru o clipă.
   - Sună minunat, zic. Fantastic! O să discut cu soţul diseară şi văd ce spune şi el şi poate că revin mâine, adaug zâmbindu-le prietenos - aici, suntem cu toţii prieteni - şi-mi bag piatra în buzunar.
   Normal, nu intenţionez deloc să mă întorc. N-am nicio intenţie să vând două sute de diamante, unul câte unul, pe la diverse pieţe de diamante. Şi, din câte am priceput, vânzătorii de lux nu se vor apropia de ele nici de la un kilometru. Aşa că ce trebuie să facem este să găsim pe cineva care, pentru un comision bun, va închide ochii în privinţa originii lor. Mă gândesc la toate poveştile pe care mi le-a spus Mark de-a lungul anilor despre oamenii pentru care a lucrat. Lucrurile pe care le fac şi cele pe care le-au făcut. Sunt sigură că o să găsim pe cineva.
   Când ajung acasă, îl găsesc pe Mark în camera de zi, plin de o vigoare reînnoită.
   Aparent, întâlnirea lui de afaceri a decurs foarte bine; din fericire, mare parte din regulile industriei încurajează şi susţin afacerile noi; oamenii îşi fac propriile firme mai mult ca oricând şi, în atmosfera actuală, există o mare cerere pentru acestea. A lucrat şi la potenţiala listă cu clienţi. E plină de bogătaşi, îmi spune zâmbind.
   Norocul pare să-i surâdă din nou în cele din urmă. Aerul e plin de aroma bogată a cafelei. îmi dă o cană, un cadou de bun-venit.
   - Tu ai avut vreun pic de noroc? întreabă.
   Se lasă pe canapea cu braţele încrucişate la piept. Lumina difuză a asfinţitului îl luminează. În curând va trebui să aprindem veiozele.
   E amuzant cât de mult ne place asta amândurora. A devenit un joc, unul al îndemânării, iar câteodată e un joc al norocului. Poate că ne place atât de mult pentru că acum îl câştigăm.
   - După ce ne-am despărţit, mi-a venit o idee, spun nesigură. Ascultă numai! M-am dus în Hatton Garden. Nu te îngrijora. N-am făcut nicio prostie. Am vrut numai să testez terenul. Am vrut să văd dacă sunt oameni care ar închide ochii în privinţa originii diamantelor. Şi am aflat că sunt! În mod cert sunt!
   Îi zâmbesc, simţind că mă înroşesc, numai că el nu zâmbeşte.
   - Ceea ce avem nevoie, insist eu, este o persoană care încalcă legea ca să ni le cumpere. Cineva care vrea banii şi nu e foarte îngrijorat de provenienţa lor.
   Zâmbesc din nou timid, dar el mă priveşte cu faţa impenetrabilă. De ce nu vrea să fraternizeze?
   Se ridică şi începe să meargă prin cameră. Mă priveşte cu o faţă pe care nu pot citi nimic.
   - Ce e, Mark? Ce te deranjează?
   Nu a ieşit cum mă aşteptam. Mark priveşte într-o parte. Am prea multe secrete, simt că presiunea e prea mare în capul meu. Trebuie să vindem diamantele astea cât de repede putem ca să ne putem întoarce la vieţile noastre adevărate. Nu înţeleg de ce nu vede asta. Ne distram atât de bine mai devreme. Nu înţeleg de ce se sustrage aşa brusc.
   - Nu pot să cred cât de proa... spune întorcându-se spre mine. Nu-i nimic, e în regulă. Continuă, Erin.
   Se opreşte. Se duce la biroul lui şi-şi caută de treabă prin hârtii.
   - Cât de proastă, Mark? Ce vrei să spui? Scuză-mă dacă nu înţeleg, dar... Spune pur şi simplu ce vrei să spui, te rog. Am avut o zi grea azi şi cred că m-am descurcat destul de bine, aşa că dacă ai o problemă cu ceea ce fac, te rog să-mi spui. Sau şi mai bine, ce ar fi să-mi spui ideile tale, Mark?
   Se opreşte din activitate şi mă priveşte.
   - Erin, am găsit cartea de vizită a detectivului Foster în buzunarul celeilalte haine a ta.
   O spune încet; nu e furios, e dezamăgit, ceea ce e şi mai rău. Nu s-a gândit că o să facem astfel de lucruri, să ne ascundem unul altuia chestii.
   - Aveam nevoie de mărunţiş, ţi-o spun ca să nu te întrebi de ce am făcut-o. Când aveai să-mi spui despre el, Erin? M-am speriat de m-am căcat pe mine! Când ai început să nu-mi mai spui ce se întâmplă?
   Mark mă priveşte cu privirea rănită.
   - Mai întâi de toate, m-am gândit că ai vorbit cu poliţia despre geantă. M-am gândit că le-ai spus totul. A trebuit să-l caut pe Google pe individ. Am văzut că e de la contraterorism şi n-am ştiu ce naiba se întâmplă. Apoi am început să mă gândesc, oare are vreo aventură cu tipul ăsta sau ceva de genul? De ce are oare cartea lui de vizită? După aceea, ca un tâmpit patetic ce sunt, ţi-am verificat e-mailurile şi - slavă Domnului! Ţi-am citit e-mailul de ieri către Phil, cel despre Holli. Aşadar, cel puţin pe moment, ştiu că nu-mi spui doar chestii de la lucru. Ceea ce în regulă, Erin, numai că mi-aş dori să nu mă ţii pe dinafară, bine? Am dreptul să ştiu ce se întâmplă. Să ai secrete faţă de mine, în special legate de poliţie, într-un moment cum e ăsta... aşa încep să se strice relaţiile.
   Se încruntă acuzator.
   - Nu voiam să aduc vorba de asta, voiam să te las pe tine să-mi spui când ţi se părea momentul potrivit, dar bănuiesc că acum va trebui să vorbim despre asta. Aşadar, îmi pare rău dacă nu sunt totalmente în extaz în privinţa a ceea ce ai făcut tu azi toată ziua, dar cred că înţelegi de ce, nu? Ştii că o să fii pe toate camerele de supraveghere din Hatton Garden, nu?
   O spune pe un ton calm, dar cu toate acestea cuvintele lui mă lovesc dur direct în moalele capului.
   - Dacă o să înceapă să te ancheteze, nu o să dea prea bine asta. Şi e clar că nu o să arate bine dacă detectivul Foster o să găsească înregistrări video cu tine.
   Are dreptate, bineînţeles. Mă comport ca o idioată. Dacă totul iese prost, am belit-o grupa mare.
   - Spune-mi doar că suntem amândoi băgaţi în asta, Erin, că nu ai secrete faţă de mine, că e vorba doar despre mine şi tine.
   E o cerinţă serioasă care necesită un răspuns serios. Simt importanţa momentului.
   Se bagă pe sine în tranşee; trebuie să-l iau cu mine sau să-l părăsesc. Nu-mi oferă jumătăţi de măsură.
   Încă nu i-am spus despre sarcină şi nici că Eddie ştie unde locuim, că ştie totul despre noi, dar acum aş putea să-i spun, nu? Mă aflu deja pe teren alunecos. Eu sunt cea iresponsabilă; eu sunt cea care aleargă de colo colo prin oraş, riscând totul, minţind. Imaginează-ţi dacă ar şti că fac toate astea în timp ce port în pântece copilul nostru încă nenăscut. Dacă i-aş spune acum, aş putea frânge legătura asta fragilă pe care o avem, pe care am construit-o atâta timp.
   Aşteaptă să-i răspund. E îngrijorat pe bune. Mă simt rău. Atât de rău.
   - Îmi pare rău, Mark, atât de rău. Voiam să-ţi spun după ce vindeam diamantele. Pur şi simplu n-am vrut să te îngrijorezi. Şi dacă aş fi considerat că Andy - scuze, detectiv Foster - a pus pe cineva să mă urmărească, nu m-aş fi dus în Hatton Garden, îţi promit. Chiar trebuie să scăpăm de diamante, înţelegi asta, nu? În special acum.
   E rănit. Văd asta, chiar dacă el nu vrea să o văd. Dar după un moment, mă aprobă din cap. Ştie că trebuie să scăpăm de ele.
   - Aşadar, suntem de acord. Trebuie să le vindem cât se poate de repede. Trebuie să ne debarasăm de ele, să le scoatem din casă, şi avem nevoie de bani în bancă, cât de repede posibil, nu?
   E o întrebare. Dacă vrea să termin cu toate acestea acum, o s-o termin. Îl iubesc prea mult ca să forţez nota.
   - De acord, spune după ce face o pauză scurtă şi mă aprobă din nou din cap.
   - Ar fi trebuit să-ţi spun despre detectivul Foster. Îmi pare atât de rău, Mark.
   Tânjesc după o jumătate de surâs şi nu mă dezamăgeşte. Doamne, ce-l mai iubesc.
   Traversez camera către el şi-l iau în braţe.
   - Numai să nu-ţi faci un obicei din asta, doamnă Roberts. Mă trage aproape. Hai, atunci, să vindem nişte diamante din alea blestemate.
   Uşurată, mă lipesc tare de el.
   - Ştii pe cineva care ar putea să ne ajute? întreb.
   - Dar tu? mă întreabă privindu-mă.

27.

MIERCURI, 21 SEPTEMBRIE

Urmărind-o pe Alexa

      Suvenirurile vieţii ei sunt aşezate pe tejghea. Stăm mai în spate şi o lăsăm să se uite printre ele, după care semnează de primire.
   Camera filmează tejgheaua. Un Nokia 6100, unul dintre primele telefoane care se puteau conecta la internet. A fost cel mai căutat telefon al anului 2002, Alexa fiind printre primii care l-au avut. Numai că nu vedem niciun încărcător. Dumnezeu ştie cum va mai găsi unul în zilele noastre.
   O poşetă Mulberry din piele maro, pe care o deschide. Carduri American Express scoase din uz, bancnote şi monede. Mă întreb dacă şi bancnotele sunt scoase din uz. Cea de 5 lire a fost schimbată din nou în septembrie anul trecut; întotdeauna sunt schimbate. Mă gândesc la toate portofelele de aici, din depozitul închisorii, pline cu bancnote de cinci lire care sunt deja, sau care vor fi în curând, total nefolositoare.
   O umbrelă pliabilă neagră. O jumătate de pachet de gumă de mestecat Wrigley’s Extra. Bilete de călătorie decolorate pe alocuri. Şi asta e tot, asta e viaţa lui Alexa.
   - Mulţumesc foarte mult, spune Alexa zâmbindu-i cald gardianului cu origini în Trinidad.
   Par să se înţeleagă bine.
   - Plăcerea mea, drăguţo. Să ai o zi bună! Şi sper să nu te mai văd niciodată, dacă înţelegi ce vreau să spun.
   Râde din gâtlej şi îi zâmbeşte frumoasei femei din faţa lui.
   Alexa îşi adună bunurile într-o geantă de pânză mică, de culoare crem, şi se îndreaptă spre ieşire.
   Se opreşte lângă uşă cât timp ultimul ofiţer de pază îi semnează documentele de ieşire. Phil, Duncan şi cu mine stăm în apropiere în spatele ei. Aceasta este singura eliberare pentru care am obţinut aprobare să filmăm. Alexa e singura dintre prizonieri care ne-a permis atât de mult. Cu toţii simţim intimitatea gestului. Ne strecurăm afară, ieşind în ploaie şi camera se întoarce ca să o filmeze când trece de pragul închisorii pentru a păşi în aerul tomnatic, umed. Uşa se închide în urma ei.
   Gata, a ieşit.
   Îşi ridică privirea, iar ploaia îi umezeşte faţa. Vântul îi răscoleşte părul. Respiră.
   Pieptul i se umflă şi se dezumflă cu blândeţe. Sunetul înfundat al traficului se aude hodorogit de pe Camden Road. Vântul agită crengile copacilor.
   Când în cele din urmă îşi lasă privirea în jos, văd că are ochii plini de lacrimi. Nu spune niciun cuvânt şi rămânem cu toţii tăcuţi în timp ce mergem cu spatele, filmând-o. Un convoi care se îndreaptă spre stradă.
   Când ajungem la stradă, faţa i se luminează de zâmbete şi lacrimile încep să i se rostogolească fără reţinere pe obraji. Işi înalţă capul şi râde.
   E contagioasă senzaţia, aşa că acum zâmbim cu toţii.Planul nostru este să transformăm libertatea Alexei, care se cască asemenea unui abis cu suspine, într-un drum de întâmpinare. Ne ducem la gara Waterloo East, unde Alexa va lua trenul spre Folkestone, în Kent. Spre casa familiei ei, noua ei casă. Călătorim împreună şi o să o tot filmăm următoarele două zile. E o uşurare să pleci din Londra pentru o noapte. Tot mă aştept ca Andy să năvălească pe uşă în orice moment. E incredibil de epuizant. Diamantele par să-şi croiască arzând drum prin podeaua podului ca inima care-şi spune taina din povestirea lui Poe. Călătoria aceasta o să-mi ia gândurile de la asta, o să mă ajute să mă concentrez la altceva.
   Am închiriat o maşină care să ne ia de la gară, însă, mai întâi, Alexa doreşte să meargă un pic, aşa că o urmăm prin ploaia lejeră.
   Se opreşte la o cafenea ca să cumpere un suc de portocale proaspăt stoarse. Stăm cu toţii şi urmărim cum feliile de portocală, ca nişte semilune, se transformă în lichid prin intermediul aparatului şi presei de făcut suc. Îl soarbe printr-un pai şi dă din cap aprobator.
   - E bun, spune zâmbind.
   Mai cumpără încă 3, câte unul pentru fiecare dintre noi, cu puţin din tandreţea legală a vârstei de 14 ani, şi mergem mai departe.
   Ne oprim la parcul Caledoniei, unde găseşte o bancă umedă pe care să se aşeze, iar noi stăm retraşi, în afara razei ei vizuale, urmărind-o uitându-se la copaci, la linia orizontului, la oamenii care-şi plimbă câinii şi la cei care fac jogging. Le absoarbe pe toate.
   - Putem să ne oprim o clipă? sparge ea tăcerea, în cele din urmă, întorcându-se către noi. Veniţi şi luaţi loc cu mine, spune bătând cu palma banca înnegrită de ploaie.
   Toţi patru formăm o imagine ciudată, stând cot la cot pe banca din parc: supla Alexa, îndesatul sunetist Duncan din Glasgow, operatorul Phil şi cu mine. Privim cu toţii în faţă, de-a lungul parcului mohorât. Phil filmează în continuare priveliştea ţinând camera în poală.
   - Vă mulţumesc că sunteţi aici, spune Alexa în timp ce ne holbăm la Londra cenuşie. Aceasta este cea mai frumoasă zi din viaţa mea.
   Da, înregistrăm şi audio.
   Din fericire, trenul nostru nu este foarte aglomerat. Atunci când se poate, capturăm diverse momente de-a lungul călătoriei: primul ziar, primul gin tonic şi primul baton de ciocolată din noua viaţă a Alexei.
   Apoi filmăm în liniştitul sătuc Hawkinge, unde tatăl Alexei, David, stă şi o aşteaptă pe aleea din faţa casei. Alexa bâjbâie să deschidă uşa taxiului, reuşeşte în cele din urmă, şi iese afară ca un boboc în zona rustică din Kent. Cei doi aleargă unul spre celălalt. Bătrânul de 70 de ani, rumen la faţă, îşi învălui fiica într-o îmbrăţişare de urs, agăţându-se unul de altul.
   - Acum eşti acasă, spune el ca o promisiune, strângând-o cu putere. Eşti acasă în siguranţă.
   Într-un final, David se întoarce spre noi, iar capul Alexei se potrivi perfect în îndoitura braţului său. Amândoi radiază.
   - Haideţi cu toţii, haideţi să bem nişte ceai fierbinte!
   Se îndreaptă spre casă şi ne ghidează şi pe noi. Phil continuă să filmeze venind din urmă.
   Pe înserate, îi lăsăm să-şi vadă de-ale lor, şi ne îndreptăm către luminile glamuroase de la Folkestone şi Premier Inn, unde vom dormi în seara aceasta. Aici, însă, nu-i nimic de primă mână, exceptând preţurile. Săpunul e o spumă antibacterială ce iese dintr-un distribuitor de perete. Îl sun pe Mark, aproape fără tragere de inimă. Mă simt atat de îngrozitor că l-am rănit ieri, şi el o să fie îngrijorat, aşa că mă forţez să sun. Mark îmi spune că a primit nişte veşti minunate legate de afacere. Azi, l-a căutat un potenţial client. Auzise de această nouă firmă a lui Mark printr-un coleg şi a spus că îl interesa să se mute la cea a lui Mark îndată ce era pusă pe roate. În plus, Hector a confirmat că vrea să se mute de la compania lui şi era încantat să i se alăture lui Mark. Urma să fie un nou început pentru amândoi.
   Sunt atât de bucuroasă că s-a hotărât să-şi ia viaţa in propriile mâini. Nu i-a mai venit nicio idee legată de diamante; a fost prea ocupat. Îi spun că o să găsim noi ceva, întotdeauna o facem. Trebuie doar să avem răbdare. Trebuie doar să termin aici cu Alexa şi să trec de filmarea cu Eddie de sâmbătă. Apoi o să am timp să găsesc o soluţie.
  Această nouă companie este adevăratul traseu în viaţă al lui Mark. Piaţa locurilor de muncă e la pământ acum şi nu ştiu ce ar fi făcut fără asta. Îl sărut de noapte bună la telefon şi mă duc să mă culc pe patul dur ca piatra, zâmbind ca o idioată. Programarea Alexei la clinica de fertilitate este mâine-dimineaţă, la 10:30, înapoi în Londra. Mi se pare amuzant că de când am vorbit ultima dată despre rămas însărcinată chiar sunt însărcinată. Pasagerul meu secret ne va însoţi în vizita noastră.
   Alexa este tăcută în dimineaţa aceasta, are emoţii. În timp ce stăm in sala de aşteptare a Spitalului Lister, îşi strânge cu forţă mâinile. Astăzi avem permisiunea să filmăm întâlnirea cu doctorul. Am citit câte ceva despre fertilizare, dar n-am nicio idee la ce să mă aştept. După o anumită cantitate de remaniere, ne descurcăm cu toţii să ne strecurăm pe noi şi echipamentul de filmare în camera mică de consultanţă.
   Doctoriţa Prahani, bine aranjată, la vreo patruzeci de ani, purtătoare a unui zâmbet serios şi reconfortant, îi oferă un scaun Alexei.
   Îşi împreunează degetele manichiurizate şi le lasă uşor peste documentele ce-i acoperă biroul.
   - Acum, principala ţintă a consultaţiei de astăzi este să stabilim dacă într-adevăr aveţi nevoie de tratament IVF sau dacă putem proceda cu metoda inseminării, care este mult mai puţin invazivă, şi pe care o numim, pe scurt, IUI. IUI este mult mai simplu decât IVF; este procesul selectării celei mai bune sperme din mostrele donatorilor selectaţi pentru tine din laborator şi apoi a introducerii mostrei direct în uterul tău, printr-un cateter. Va fi un proces cu puţine eforturi, noninvaziv, pe care l-am încheia în aproximativ 5 minute. Evident că asta ar fi metoda noastră preferată!
   Alexa ridică din sprâncene cu speranţă şi aprobă o înţelegere ipotetică.
   Testele sunt uşoare şi surprinzător de rapide. I se ia o fiolă de sânge. Apoi, este trasă cortina în jurul patului, iar Phil, Duncan şi cu mine privim pe monitorul suplimentar la imaginea granulată în alb şi negru a uterului Alexei.
   E amuzant cât de puţine cunoaştem cu toţii despre fertilitate, sarcină. Este cel mai important subiect pentru întreaga umanitate şi, totuşi, mă simt de parcă încerc să citesc în urdu.
   Numărătoarea ouălor ei este bună. Alexa se detensionează uşurată. Vor trebui săi ia nivelul de AMH la testul de sânge de mâine ca să fie siguri, dar până acum pare foarte promiţător.Ne îmbrăţişăm în afara clinicii. Eu, cumva pe traseu, am trecut de la raportul profesional la cel personal cu ea. Au fost două zile emoţionante. Alexa glumeşte că ar vrea să-l păstreze pe Duncan ca pe animalul ei de suport emoţional, iar eu râd. E amuzantă. Aranjăm un apel pe Skype, nimic profesional, pe mâine-seară, îndată ce se întoarce în Kent, ca să văd ce mai face.
   E ciudat; mă simt de parcă o cunosc, adică cu adevărat. Şi mai simt că ea ar putea să mă cunoască. Se potriveşte cumva, între veche mea viaţă şi aceasta nouă pe care o creez. Alexa pare mai plină de viaţă decât toate persoanele pe care le-am întâlnit.
   Şi, dintr-o dată, realizez că îmi pasă foarte mult de ce o să i se întâmple în continuare.

28.

VINERI, 23 SEPTEMBRIE, A.M.

Lucruri ciudate

      Când am ajuns ieri acasă, Mark lucra în biroul său. S-a oprit când am intrat şi ne-am dus împreună în bucătărie.
   Primisem pachete de ceai şi biscuiţi, cadou de nuntă, de la Fortnum & Mason, aşa că am pregătit un ceainic. N-a reuşit decât să ia câteva înghiţituri şi o gură dintr-un biscuit cu înveliş portocaliu. Nu ştiu de ce, dar să fiu departe de el, chiar şi pentru o noapte, m-a făcut să-mi simt disperarea după el. L-am condus în sus pe scări şi am făcut dragoste, în timp ce se întuneca. Poate că e vorba de toţi hormonii ăştia noi; asta şi faptul că nu ne mai culcaserăm împreună din Geneva, în urmă cu cinci zile. Aşa cum am zis înainte, oricât ar părea de dezgustător, asta e o perioadă lungă pentru noi. Aveam nevoie de asta. Nu ştiam că da, însă aşa era. După aceea, zăcând încolăciţi împreună pe cearşafuri, m-am gândit să-i spun despre copilul nostru. Dar nu am fost în stare să formulez cuvintele. N-am vrut să stric momentul. N-am vrut să-l fac să mă oprească să încerc să fac ce am nevoie să fac. Şi încă e timpuriu. Sarcina ar putea să nu ducă la nimic. Oricum, mi-am făcut o promisiune: o să merg la doctor şi o să-i spun totul lui Mark, îndată ce diamantele vor fi scoase din casă şi noi vom fi în siguranţă.
   Pentru a pregăti interviul cu Eddie de mâine, am fost chemată să merg la închisoarea Pentonville la şapte patruzeci şi cinci în această dimineaţă. Toată săptămâna m-am trezit devreme.
   Cum Pentonville este o facilitate masculină, mi s-a spus că sunt câteva unghiuri uşor diferite de care trebuia să ţin seama. De exemplu, mi s-a spus să port pantaloni, genul ăsta de chestii. Mai bine nu stau să analizez.
   După o grămadă de ascultare, aprobare din cap şi sesiuni de semnat hârtii, am trecut de ultima uşă de securitate şi am ieşit înapoi în bătaia vântului rece pe Roman Road. Mă înfofolesc în haină, strângându-mi strâns eşarfa şi încercând să- mi amintesc unde trebuie să fiu în continuare, când mă aud strigată de o voce din spate.
   - Scuză-mă, bună.
   Mă întorc pe loc cu faţa spre porţile închisorii şi văd un bărbat cu aspect prietenos, la costum, alergând spre mine.
   - Scuze, o secundă - îmi pare rău că te abat din drum, oftează el, cu obrajii rumeni de la vânt.
   Îmi întinde mâna.
   - Patrick.
   Dăm mâna. Nu cred că ne-am cunoscut înainte.
   - Erin Roberts, spun.
   Patrick radiază. Strângerea mâinii lui e fermă. Mâna mea caldă în mâna lui rece.
   - Da, da, domnişoara Roberts, bineînţeles, spune trăgându-şi răsuflarea.
   Gesticulează în direcţia închisorii aşa că întreb prompt.
   - Am uitat ceva?
   - Scuze, da. Mă întreb ce faceţi mai exact astăzi aici, domni şoară Roberts. V-am văzut numele în registru, dar bănuiesc că trebuie să fie vreo confuzie la nivel administrativ şi, din cine ştie ce motiv, am impresia că nu am fost pus la curent.
   Pare jenat.
   - Ah, Doamne, îmi pare rău. Am vizitat-o pe gardiana Alison Butler legat de interviul cu Eddie Bishop de mâine.
   Ochii lui se luminează de înţelegere.
   - Corect, da, bineînţeles! Interviul. Iar tu eşti reporteră, da? întreabă privindu-mă cu suspiciune.
   Ah, superb. Ultimul lucru de care am nevoie acum este să-mi revoce permisiunea de filmare. Oamenii m-au avertizat că Pentonville va fi un spin în coastă. Până acum am navigat pe ape calme.
   - Nu, nu, e pentru documentarul despre prizonieri. Am obţinut permisiunea la sfârşitul anului trecut. Poate că ar trebui să-ţi trimit informaţiile pe e-mail, Patrick? Alison le are deja pe toate, sunt destul de sigură.
   Aud în propria mea voce un pic de neîncredere în situaţie. Ce vreau să spun e că nu-mi doresc să-l enervez, dar ceilalţi ar trebui să se ocupe de asta. E o închisoare, pentru numele lui Dumnezeu, ar trebui să ştie foarte bine cine vine şi cine pleacă. Serios vorbesc. Mă gândesc la Holli şi, brusc, încălcarea ei bruscă a eliberării condiţionate nu pare chiar atât de neverosimilă.
   Îmi surprinde tonul, dar nu pare ofensat. Mai degrabă, are o atitudine umilă.
   - Ah, înţeleg. Corect, atunci asta e tot. Biroul meu are ceva probleme cu logările vizitatorilor, între noi fie spus. Îmi pare foarte rău, domnişoară Roberts. O să mă asigur că suntem toţi pe aceeaşi lungime de undă pentru săptămâna viitoare. În ce zi aţi spus că va fi?
   Mă scrutează cu privirea orbit de lumina acestui septembrie rece.
   - Este mâine, nu săptămâna viitoare. Sâmbătă, pe douăzeci şi patru. Eddie Bishop. Pronunţ încet şi cu claritate.
   Patrick zâmbeşte şi aprobă.
  - Perfect. Bănuiesc că ne vedem atunci. Îmi cer scuze pentru confuzie, Erin.
   Dă din nou mâna cu mine şi se întoarce spre închisoare.
   Mă întorc şi eu şi o iau la pas. Să-i trimit un e-mail de confirmare când ajung acasă? Doar aşa, în caz de ceva. În felul acesta sunt acoperită complet, nu? Va fi o evidenţă pe hârtie. Şi atunci realizez că nu-i ştiu numele. Mă întorc ca să-l prind din urmă, dar nu-l mai văd nicăieri. Probabil că a dispărut în intestinele închisorii Pentonville. La naiba.
   Patrick şi mai cum? Reiau conversaţia în minte. Nu şi-a spus numele, nu?
   Apoi, o îndoială îmi luceşte în minte. Îmi aduc aminte cât de rece era mâna lui într-a mea. Nu ieşise din închisoare, aşa e? Dacă ar fi făcut-o, atunci mâinile lui ar fi fost calde ca ale mele.
   Dar de ce să fi pretins că ieşise din închisoare? Şi atunci îmi pică fisa. Îmi ştie numele şi cu ce mă ocup şi unde o să fiu mâine. Cine naiba era?
   Mă întorc la porţile închisorii şi sun ca să intru. Aud o voce puternică prin interfon.
  - Bună.
   - Bună, s-a întors Patrick înăuntru?
   - Cine?
   - Patrick.
   - Patrick şi mai cum?
   - Ah, nu ştiu, Patrick... Nu-i cunosc numele de familie, mă bâlbâi. Mai bine să fiu onestă.
   - Aha. Scuze, tu cine eşti?
   - Sunt Erin Roberts, tocmai ce am fost înăuntru?
   Încerc să nu sun prea disperată, dar sunt pe deplin conştientă că sun deja ca o sonată.
   - Ah, da, tocmai ce-ai semnat de ieşire. Scuze, care-i problema?
   Gardianul sună amuzat acum. Îşi aminteşte de mine şi acum un minut în urmă nu sunam aşa nebuneşte.
   - Hm, nu-i nicio problemă. Doar că... A intrat cineva de când am plecat?
   Se lasă tăcere pentru o secundă. Bănuiesc că în mintea lui cântăreşte dacă sunt nebună sau nu. Fie asta, fie se gândeşte să mă mintă.
   - Nu, doamnă, doar dumneavoastră. Să chem pe cineva ca să vă ajute? întreabă într-o doară.
   Acum a băgat şi o „doamnă" la înaintare. La naiba! Sunt jucată pe degete. Trebuie să plec înainte ca lucrurile să escaleze.
   - Nu, nu, sunt în regulă. Mulţumesc.
   O las aşa.
   Patrick nu lucrează pentru închisoare. Şi atunci, pentru cine naiba lucrează? Voia să-mi ştie numele şi voia să ştie de ce am fost acolo. Un gând rece şi aiurea mi se formează în minte: îşi vrea oare Patrick geanta înapoi?
   Când ajung acasă sesizez că nu e totul tocmai în regulă. Casa este goală şi când păşesc în bucătărie, un vânt rece suflă prin uşa din spate, uşor întredeschisă. E deschisă. Mark n-ar lăsa niciodată uşa din spate deschisă. Altcineva a făcut-o. Altcineva a fost aici. Şi ar putea încă să mai fie.
   Stau locului pentru o secundă, îngheţată de neîncredere, nedorind să accept implicaţiile a ceea ce înseamnă asta. Simt ceva mişcându-se în colţul camerei, în spatele meu. Mă întorc dar, bineînţeles, nu e nimeni, doar frigiderul care clicăie în casa mea goală şi tăcută.
   Verific cameră după cameră. Împing uşile şi năvălesc înăuntru cu bâta de cricket a lui Mark în mână, nu că mi-ar ajuta cu ceva. Adrenalina e dincolo de limite, bubuindu-mi în sistem. Caut în fiecare cameră, una după alta, pe cineva sau ceva, o dovadă că a fost cineva aici. Mă uit să văd dacă nu lipseşte ceva, dacă nu e ceva deranjat, însă nu iese nimic în evidenţă.
   Într-un final, odată ce am verificat dacă întreaga casă este goală, îmi fac drum la palier şi trag de scara care duce la pod. Trebuie să verific şi sub izolaţie. În timp ce urc, repet în cap, din nou şi din nou, o propoziţie simplă. Sper că n-aţi dispărut. Sper că n-aţi, dispărut. Însă în timp ce mă apropii de zona în dezordine, unde sunt ascunse diamantele, mantra se schimbă, fără niciun alt gând în plus, în: Sper c-aţi dispărut. Sper c-aţi dispărut. Mă gândesc că dacă diamantele au dispărut, atunci oricine a intrat prin uşa din spate nu mai are niciun motiv să se întoarcă. Asta dacă nu îşi vor cumva şi banii înapoi.
   Nu e nimic neschimbat sub izolaţia uscată. Diamantele zac strălucind în săculeţul lor cald, telefonul şi USB-ul sunt în continuare în siguranţă în cutia lor. N-am fost jefuiţi. Oricine a intrat ne-a verificat pe noi, nu a făcut-o ca să fure.
   Însă, acum, sămânţa îndoielii este ferm plantată în mintea mea. Poate că mi-a scăpat ceva. Verific din nou întreaga casă şi fiecare cameră. De data asta mă uit mai atentă, căutând orice semn de interferenţă, orice posibil indiciu faţă de cine a fost aici. Şi atunci văd.
   În dormitorul nostru, pe poliţa şemineului nostru georgian, lângă biletele noastre la concert şi lângă ceasul nostru antic, e un spaţiu gol,-evidenţiat de o formă rectangulară goală în praf. Fotografia noastră a dispărut, fotografia făcută în ziua logodnei noastre, eu şi Mark zâmbind către cameră. Cineva a furat o fotografie cu noi doi. Asta e tot ce au luat.
   Jos, în camera de zi, lumina roşie a robotului telefonic se aprinde şi se stinge. Cinci mesaje. Stau în tăcere şi ascult.
   Cel mai recent este de la Alexa. I s-a dat undă verde pentru IUI. Astea sunt veşti bune. Programarea este pentru săptămâna viitoare.
   Robotul telefonic trece lin la următorul mesaj. La început, mă gândesc că poate fi un apel din greşeală. Aud zgomote înfundate în fundal, fragmente ocazionale ale unor conversaţii de-abia auzibile, zumzetul scăzut al unui loc mare şi aglomerat. O gară, poate? Un aeroport. Telefonul e în mişcare. Mă întreb dacă nu cumva mi-am format numărul din greşeală prin buzunar, la Waterloo East. Apelul a fost efectuat miercuri când eram în drum spre Folkestone. Ascult mai atentă pentru a ne descoperi vocile. Fantome din trecut. Dar nu pot auzi vocile noastre. Ascult mesajul întreg. Două minute şi jumătate de viaţă înfundată, pe undeva. Până când se aude tonul telefonului. Mă holbez la robotul telefonic. Nu e nimic aşa ciudat la un apel din greşeală, nu? Se întâmplă tot timpul. Nu? Numai că par stranii câteodată, chiar şi în momentele bune, ca nişte porţi înapoi către viaţă. Sau poate că nu, poate doar că mă strecor singură afară.
   Următorul mesaj începe să se deruleze şi lucrurile devin foarte ciudate. E la fel.
   Ei bine, aproape la fel.
   Ştiu ce gândeşti, e perfect normal. Că oricine a format numărul din greşeală prima dată s-a atins din nou de aceeaşi tastă. Numai că al doilea mesaj este din ziua următoare. Exact la aceeaşi oră-11:03.
   Eram la clinică atunci, cu Alexa şi echipa. Telefonul meu era închis. Aşa că e clar că nu aveam cum să-mi formez numărul de acasă din greşeală. Apelul acesta e diferit; e în natură. Poate într-un parc. Se aude şuieratul blând al brizei în receptor.
   Ţipetele ocazionale ale copiilor la terenul de joacă. Apelantul merge. După un minut, aud huruitul unui tren suprateran. Sau ar putea fi doar un tren; nimic în afara minţii mele nu-mi spune că apelul acesta a fost efectuat din Londra. Pietonul ajunge la un drum. Se aud maşinile trecând. Apoi, din nou, tonul telefonului. De ce ar suna cineva două zile la rând, exact la 11:03, fără să vorbească?
   Începe următorul mesaj. A fost lăsat la 8:42 în dimineaţa aceasta, în timp ce eram la întâlnirea cu Alison Butler, gardiana de la Pentonville. Mesajul e mai liniştit, pare în interior, poate într-o cafenea? Mi se pare că aud clinchetul veselei pe farfurii şi conversaţia mormăită în fundal. Micul dejun pentru cineva. Mă strădui să aud mai bine, să surprind ceva din context, şi atunci aud o voce, nu însă a apelantului, ci a cuiva care vorbeşte cu acesta. E o voce atât de slabă că mi-ar fi scăpat dacă nu ascultam atât de atentă.
   - Încă aştepţi? Să revin într-un moment?
   Apelantul mormăie ceva şi restul este doar zgomot de fundal. Aşadar, ştiu că în dimineaţa aceasta, indiferent cine e persoana care m-a sunat, e clar că aştepta să se întâlnească cu cineva. Pe la 8:45, într-un restaurant, pe undeva în Londra, dacă e să mă iau după accentul chelnerului.
   Însă ultimul mesaj de azi, la 9:45, mă sperie cel mai mult.
   Se aude, din nou, dintr-un interior. Zumzetul slab al unui obiect electric, vreun congelator industrial sau vreo cameră frigorifică, ceva de genul. Conversaţii înfundate în fundal. Un beep electric neregulat. Mişcări evazive ale oamenilor. Şi apoi, dintr-odată, un zgomot pe care îl recunosc. Un zgomot pe care îl ştiu foarte, foarte bine, care trece printre toate celelalte sunete din fundal. Tonul dublu, un beep-beep automatic, scos de uşa agenţiei de vânzare de ziare când se deschide.
   Apelul acesta a fost făcut din interiorul agenţiei, care se află chiar după colţ de casa noastră. Mă trece un fior pe şira spinării şi mă las greoaie pe scaunul biroului.
   Eu am ajuns acasă la vreo 15 minute după ce a fost înregistrat mesajul.
   Oricine ar fi persoana care a lăsat mesajul a fost aici. Mă gândesc să-l sun pe Mark. Sau să sun poate la poliţie? Dar ce mama mă-sii să le spun? Totul? Va trebui s-o fac. Nu, nu pot asta.
   Pot să garantez că Mark nu are nicio idee de existenţa acestor mesaje; El nu verifică telefonul din casă, nici măcar nu-i dă cuiva vreodată numărul de aici, care, în esenţă, e numărul meu de lucru.
   Mă gândesc la mâna rece a lui Patrick în a mea. Un număr necunoscut. Ar fi putut Patrick să vină aici după ce ne-am despărţit? Sau a trecut pe aici înainte să meargă la Pentonville? De asta ştia cum arăt? Sau poate că Patrick ar fi trebuit numai să mă reţină în timp ce acea persoană care a fost în casă putea să-şi facă treaba. Stau în lumina după-amiezii ce se disipează şi ascult, din nou, mesajul, chinuindu-mă să identific un indiciu legat de ceva ce mi-a scăpat.
   Încerc să-mi amintesc faţa lui Patrick. Părul lui, hainele lui. Doamne. E amuzant cât de puţine detectăm, nu? Nu găsesc nimic de care să mă agăţ. Vârsta mijlocie, un costum, o strângere fermă de mână. Vocea lui de britanic cu o sugestie de ce altceva? Accent franţuzesc? Ori a unei ţări de prin Europa? îmi vine să urlu. Sunt atât de idioată. De ce nu sunt mai atentă? Bănuiesc că am fost distrată: am vrut să trec mai uşor peste situaţie, aşa că nu am fost cu adevărat atentă.
   Ce a vrut oare? Să se prezinte? Să mă sperie? Sau poate voia doar să afle care era legătura mea cu închisoarea? Ar putea fi vorba despre Eddie? Poate că asta e. Poate că nu are nicio legătură cu geanta. Poate că are legătură cu Holli şi SO 15?
   Va trebui să-i spun totul lui Mark, ştiu asta, atunci când ajunge acasă.

29.

VINERI, 23 SEPTEMBRIE P.M.

Oameni ciudaţi

      Îi spun aproape totul lui Mark. Asimilează totul, calm, aprobându-mă cu capul să continui.
   Îi spun despre Patrick şi despre apeluri. Îşi verifică propriul telefon ca să vadă dacă nu apela el din greşeală. Îi spun despre uşa deschisă, despre fotografia lipsă. Ţin pentru mine însă despre suspiciunile privindu-l pe Eddie - ştiu că o să mă oprească să merg mâine la interviu, dacă îi spun cum Eddie ştia unde ne aflam din celălalt capăt al lumii. Cum mi-a monitorizat fiecare mişcare.
   Nu vreau ca Mark să oprească interviul ăsta.
   Şi nu-i spun nici despre sarcină. Îndată ce o să-i spun noutăţile, va trebui să opresc totul - documentarul, diamantele, totul. O să vrea să opresc totul. Când termin de vorbit, Mark se lasă pe spate pe canapea, cu braţele împreunate la piept. Îşi ia un moment lung de respiro înainte să vorbească.
   - Uite cum văd eu lucrurile. Înainte de toate, fotografia e în birou. Am scanat-o ieri pentru mama. Aşa că situaţia asta are explicaţie.
   - Doamne, Mark! Deci nu ne-a luat nimeni fotografia?!
   Îmi zâmbeşte amuzat şi simt cum îmi iau obrajii foc. Doamne, ce jenant! Îmi las capul să cadă în palme. Ce idioată paranoică sunt! Şi, dintr-odată, nu-mi mai dau seama cât la sută din toate acestea este real şi cât fabricat de valurile de adrenalină.
   Înainte să continue, Mark chicoteşte.
   - Da, fotografia e în siguranţă! În al doilea rând, nu sunt sigur că ar trebui să interpretăm aşa exagerat faptul că am uitat să încui uşa din spate. Ştii, mintea îţi poate juca feste când eşti stresat. Însă, spunând asta, să ştii că eu cred că individul pe care l-ai întâlnit azi sună ca o chestiune de luat în seamă. Cred că ai dreptate să ne îngrijorăm în privinţa asta. Vreau să spun că primul gând care mi-a trecut prin cap a fost, evident, că Patrick are legătură cu detectivul Foster şi cu investigaţia celor de la SO15 despre Holli. Nu crezi? Adică, pe bune, asta e singura explicaţie logică. Te-a urmărit şi te-a văzut la închisoarea Pentonville cu o zi înainte să fii acolo pentru marele interviu, aşa că se decide să intervină şi să-ţi pună nişte întrebări. Are sens. N-avea de unde să ştie că te-au sunat de la închisoare cu o zi mai devreme de întâlnirea aceea; n-ai aflat decât de-abia aseară. Aş spune că despre asta e vorba.
   Are sens ce zice. Dar nu pot chiar să scap de senzaţia că e vorba de cu totul altceva.
   - Dar de ce să nu se prezinte ca poliţist, Mark? Şi ce zici de mesajele de la robot?
   - Ascultă, îmi dau seama că te gândeşti că sunt oamenii cu avionul, dar Erin, gândeşte situaţia logic. Dacă ar fi fost ei, dacă ştiau unde te afli, crezi că am mai fi aici? Crezi că ar mai fi chestiile alea în pod?
   Întrebarea pluteşte în aerul stătut.
   - Nu, nu cred că ar mai fi, spun dând din cap.
   Răspund încet, realizând adevărul situaţiei pe măsură ce o pronunţ cu voce tare.
   - Nu ştiu de ce nu s-a prezentat, continuă el repede. Presupun că a sperat că o să crezi că lucrează pentru închisoare, cum a spus. În fond, era sub acoperire, nu? Iar mesajele? Ar putea să fie doar o glumă proastă. Ştiu şi eu, apeluri din greşeală? Şi, în plus, haide, îţi dai seama că acolo nu e la vânzătorul nostru de ziare, nu? Majoritatea magazinelor din colţ din Londra au un sistem care scoate sunetul acela. Chiar nu cred că ne ameninţă cineva printr-un zgomot scos de o uşă. Poate că are vreo legătură cu vreunul dintre intervievaţii tăi? Adică, e clar o posibilitate, nu?
   Mă gândesc, din nou, la Eddie şi la şampanie. Da, clar e o posibilitate. Poate că Eddie vrea să vorbească cu mine? Dar cum ar putea apela de la un număr necunoscut din închisoare? Paznicii nu i-ar permite să aibă propriul lui telefon în închisoare. Şi apoi îmi pică fisa. Eddie e un infractor. Normal că poate dispune oricând de o modalitate prin care să mă sune. Îmi amintesc că am citit despre metodele pe care le utilizează membrii bandelor ca să introducă pe furiş telefoane de unică folosinţă în închisoare. Evident, nu e un proces confortabil pentru cel care le introduce, dar sunt răsplătiţi cum trebuie pentru deranjul lor, sau, cel puţin, nu sunt asasinaţi în paturile lor. Normal că poate fi Eddie cel care mi-a lăsat mesajele acelea.
   - Erin, trebuie să te concentrezi la situaţia reală de aici, la bărbatul cu care ai vorbit azi, Patrick. Să zicem că cei de la SO 15 fac nişte cercetări despre tine. Uită de fotografia din spate şi de uşa din spate. Fotografia e în regulă, iar în privinţa uşii, ei bine, câteodată uităm să încuiem...
   - Mark, eu nu. Eu nu uit să încui uşa, îi spun, dar simt cum convingerea mea se zgâlţâie.
   - Ba da, Erin, o faci.
   Mă studiază pentru o clipă, se încruntă surprins.
   - Îmi pare, rău, scumpo, dar în mod cert ai mai făcut asta înainte. Ştii că uşa aia se deschide dacă nu e încuiată ca lumea. Crede-mă... ai mai uitat să o încui.
   Da? Are dreptate, uşa aia chiar se deschide dacă nu e încuiată ca lumea. Cum aş putea şti asta dacă nu am văzut-o eu? Poate că am mai lăsat-o neîncuiată. Apoi mă gândesc la fotografia noastră. Poate că nu a fost în cameră zile întregi şi am observat că lipseşte de-abia acum. Nici măcar n-am verificat robotul telefonic până azi. La naiba! Poate că nu sunt nici pe jumătate aşa o bună observatoare cum mă credeam şi am fost şi destul de preocupată în ultimul timp. Doamne, sper că n-am rătăcit prin Londra făcând prea multe greşeli!
   - Nu-ţi face griji, Erin, e în regulă. Concentrează-te numai la persoana cu care te-ai intersectat azi. La fapte. Tipul ăsta, Patrick, probabil că e de la SO15. Cine ştie, poate că se gândesc că ar fi o vagă posibilitate ca tu să treci informaţii de la o închisoare la alta, sau aşa ceva. La urma urmei, tatăl tău trăieşte în Emirate, nu?
   Îi arunc o privire dură. Noi nu vorbim despre familia mea. E ciudat că a pus asta pe tapet acum.
   - Erin, poliţia trebuie să urmărească orice tip de posibilitate, chiar şi dacă nu te suspectează. Trebuie cel puţin să cerceteze. Ar fi ridicol să nu te verifice poliţia. Aşa că, din această perspectivă, scumpo, cred serios că ar trebui să renunţi la povestea cu Holli. Uită de ea! E mult prea în centrul atenţiei acum, iar detectivul Foster n-are nevoie să sape prea mult ca să nu-şi pună nişte întrebări incomode în privinţa noastră, ca să mă exprim aşa, spune privindu-mă cu aceeaşi intensitate, cu nerăbdare, şi cu sprâncenele ridicate.
   Are dreptate, bineînţeles. Tot ce au nevoie să ştie e că am călătorit în Elveţia săptămâna trecută.
   - OK, aprob din cap, cu părere de rău.
   - Bine, renunţă la povestea lui Holli, scoate-o din documentar, opreşte întreaga documentare, distanţează-te pe tine, dar şi pe noi.
   Lucrurile trebuie să se termine. E convins că asta e soluţia. Ultimul lucru pe care îl ştiam era că Andy şi SO 15 aveau de-acum o înregistrare video cu Holli şi Ash părăsind aeroportul din Istanbul şi luând un autobuz către Gazientep, un sătuc turcesc din apropierea graniţei cu Siria. Lucrurile au devenit foarte serioase.
   - Consideră că i-am pus punct.
   Mă prăbuşesc pe canapea în faţa lui. Creierul îmi zbârnâie. O să mă întorc la Holi îndată ce situaţia noastră se linişteşte. Numai că ceva tot nu-mi dă pace. Nu sunt de acord că Patrick are legătură cu detectivul Foster. Nu cred că omul pe care l-am întânit azi are vreo treabă cu poliţia. Motivul pentru care nu pot scăpa de senzaţia provocată de ce s-a întâmplat azi este geanta. Şi că eu cred că cineva ne-a intrat în casă. Chiar dacă n-au luat ei fotografia aia, tot cred că a fost cineva aici. Indiferent ce spune Mark. Da, ştiu cât de paranoic sună. Poate că oamenii cu avionul ştiu că nu suntem morţi. Şi acum poate că ştiu că încă avem diamantele şi telefonul în casă.
   E adevărat că încă suntem în viaţă, dar poate că nu se grăbesc. Poate că ei caută cea mai bună metodă ca s-o facă. Mă gândesc la cei doi Sharpe; nu poţi spune că s-au grăbit cu ei, ci mai degrabă că au pus în practică o modalitate sigură ca să scape de ei, pentru că trebuia să le facă moartea să pară un accident. Pe de altă parte, poate că ceea ce s-a întâmplat cu cei doi Sharpe a fost doar un accident. Mark pare convins de asta.
   Mai târziu, înainte să ne culcăm, Mark stă pe marginea căzii cu o şosetă în mână şi mă priveşte cum îmi periez dinţii. Îmi dau seama că vrea să spună ceva, doar că nu-şi găseşte cuvintele. Îşi ia un moment de respiro.
   - Scumpo, sunt îngrijorat. Şi te rog să nu înţelegi asta aiurea, ştii cât de mult te iubesc, dar cred că ai putea să fii un pic copleşită de toate acestea. Gândeşte-te numai la faza cu fotografia de azi şi la robotul telefonic. Erin, ştii că nu vine nimeni după noi, da, scumpo? Nimeni nu ne urmăreşte decât poliţia. Şi refuzi să conştientizezi cât de periculos este asta. Tipul ăla, Patrick, de azi. Scumpo, va trebui să încetezi să mai faci lucruri care ar putea să atragă atenţia asupra noastră. Îmi promiţi asta, Erin? Am nevoie să te opreşti să mai faci lucruri pe care le-ar putea observa poliţia. Navigăm deja prea aproape de furtună, spune şi mă priveşte cu blândeţe.
   Mă simt proastă şi atât de vinovată în privinţa lucrurilor pe care nu i le-am spus.
   E îngrijorat pentru mine. Se îngrijorează pentru noi.
   - M-ai întrebat mai devreme, a continuat, ce cred că ar trebui să facem cu diamantele şi m-am gândit mult la asta. N-o să-ţi placă, dar cred că trebuie să le abandonăm, să scăpăm pur şi simplu de ele. Treaba asta devine prea nebunească. Ar trebui să ne facem pierdute urmele, să încetăm să căutăm să le vindem şi să le aruncăm pur şi simplu undeva. Nu cred că merită riscul. Avem deja ceilalţi bani, Erin. Stăm bine. Avem destul. Ar trebui să ne oprim.
   Simt cum fac clăbuci la gură când spune asta. Nu ştiu de ce, dar mă enervează.
   Este pentru prima dată când mă frustrează ceva ce spune sau face Mark. Să aruncăm diamantele? De ce am face asta? Am ajuns atât de departe. Cum rămâne cu afacerea lui, cu planurile lui, dar cu ale noastre? Înainte era aşa de îngrijorat de situaţia noastră financiară, acum de ce nu mai este? Ceea ce avem în Elveţia n-o să dureze o veşnicie; avem nevoie şi de banii pe diamante, ca să-şi pună compania pe roate şi ca să ţinem toate astea in funcţiune. N-am putea mai bine să depozităm diamantele pe undeva? Apoi, realistic vorbind, ştiu că nu o să mai existe o ocazie mai târziu când, în mod magic, vom găsi o modalitate mai uşoară ca să le vindem. Şi îndată ce o să avem un copil n-o să ne mai putem asuma niciun risc. Ori încercăm să le vindem acum, ori va fi prea târziu.
   Stă în boxeri lângă mine, cu şoseta încă atârnându-i din mână. Îl iubesc atat de mult. Are dreptate, este periculos, dar nu vreau să renunţ pur şi simplu. Nu după toate prin câte am trecut în ultimele luni. Şi dacă, Doamne fereşte, noua lui afacere se prăbuşeşte asemenea tuturor ofertelor de slujbe care nu s-au materializat niciodată? Nu, trebuie să continui. Însă... cu grijă.
   - Desigur, îţi înţeleg punctul de vedere, Mark, chiar îl înţeleg, dar putem să mai încercăm, te rog, încă un lucru? O să-mi vină o idee, OK? Ceva sigur. Lasă-mă doar încă vreo câteva zile. Chiar cred că o să fac lucrurile să meargă. N-ar fi ăsta un final mai bun per ansamblu, dacă am face şi nişte bani de pe urma pietrelor?
   Vorbesc cu calm, insă nu sunt calmă. N-ar avea niciun sens să renunţ acum.
   Schimbăm un pic privirile între noi, apoi se uită într-o parte. Din nou, e dezamăgit. Încearcă să ascundă asta, dar o văd licărind în ochii lui. L-am dezamăgit, din nou.
   - Bine, cedează el. Dar asta e tot, da? Dacă nu-ţi iese, Erin, vrei să te opreşti? Te rog, scumpo, nu mai încerca mai mult, nu mai insista.
   Nu se uită la mine, în schimb se ridică şi iese pe uşa băii. Distant. Singur. Am sentimentul că discuţia asta a fost cea mai apropiată chestie de o conversaţie onestă după ceva timp de acuma şi nu ne-a apropiat mai mult. Ceva s-a fisurat între noi. Cu cat ii spun mai multe, cu atât fisura se va mări. Ştie de Andy de- acum, ştie de Holli, ştie de Patrick, bărbatul din afara închisorii. Nu pot să-l las să plece. Trebuie să ne apropiem din nou; trebuie să ofer mai multe de la mine.
   - Mark, chiar crezi că nu ne caută? izbucnesc.
   Se întoarce surprins.
   - Cine, scumpo?
   Arată confuz.
   Nu ştiu de ce, dintre toate posibilităţile, am apelat la oamenii cu avionul ca să mă apropii de el. Doar că îmi stau pe creier.
   - Oamenii cu avionul. Poate că ai dreptate, poate că sunt nebună, dar simt că ceva ne încercuieşte, şi nu numai pe mine, ci pe amândoi. Nu e vorba doar de poliţie. Poate că e ceva la ce nici măcar nu m-am mai gândit. Nu ştiu. Ştiu că sună stupid şi paranoid şi că nu am nicio dovadă care să-mi întărească senzaţia, însă o simt peste tot în jurul meu. Ca şi cum ar aştepta o ocazie. Nu o pot vedea, dar o simt sosind...
   Văzându-i faţa îngrijorată, încep să mă bâlbâi. Probabil că sună a nebunie curată.
   Şi ştiu că dacă ajung să simt aşa despre lucruri, atunci, în mod evident, va trebui să încetez cu toate acestea - diamantele, interviurile, cu toate, aşa cum zice el. Însă, în loc să mă opresc, mă scufund tot mai mult.
   Mark intră înapoi în baie şi mă înconjoară cu braţele; îmi las capul să se odihnească pe pieptul lui dezgolit, ascultându-i bătăile inimii. Ştie că am nevoie de el.
   - Nu vin, Erin, indiferent cine ar fi, nu au cum să ne găsească. Şi chiar dacă ne-ar putea găsi, ei cred oricum că am murit. Scumpo, nu ei sunt cei de care să ne îngrijorăm, ci mai degrabă de investigaţia SO 15. Iar personajul ăsta, Patrick, face mai mult ca sigur parte din echipa detectivului Foster. Gândeşte-te un pic. Dacă Patrick avea vreo treabă cu geanta, atunci presupun că poliţia l-ar fi observat atârnând prin jurul nostru, nu?Aprob din cap tăcută lipită de umărul lui. Are dreptate; într-un fel, detectivul Foster poate că ne ţine în siguranţă.
   Mark mă sărută tandru pe frunte şi mă conduce la pat. Ca prin magie, suntem din nou alături. Pentru moment, se pare că am reuşit să astup fisura.
Însă când mă întind în pat lângă el mă întreb dacă poliţia ar observa dacă cineva mă urmăreşte? N-au observat cum, chiar sub nasul lor, o tânără vulnerabilă era radicalizată. N-au observat că Eddie mi-a verificat viaţa. Sunt o grămadă pe care nu le-au observat.

30.

SÂMBĂTĂ, 24 SEPTEMBRIE

Interviul numărul trei

     Aburii cafelei mele se înalţă în aerul rece al camerei de interviuri. Acest septembrie de care am avut parte a fost o lună arctică. Gardianul din camera cu mine, de aici de la Pentonville, seamănă cu un figurant din seria TV T. J. Hooker.
   Aspectul lui fizic pare să fie compus din zece la sută pălărie şi 90% motan încălţat. Poate că sunt nedreaptă? În mod evident, e mai concentrat în dimineaţa aceasta decât mine. Sunt pe jumătate adormită, blocată ca într-un decalaj de fus orar. Îmi amintesc cerul din Bora Bora, căldura de pe membrele mele, zilele clare şi strălucitoare.
   Sper să mă trezesc în curând.
   Dacă restul vieţii mele va fi un vis în stare de veghe, prinsă în capcană aici pentru totdeauna? Mă gândesc la Mark, acolo, în frig, undeva pe străzile aglomerate din Londra. În dimineaţa aceasta caută spaţii de birouri pentru noua firmă. Totul pare să devină o realitate acum. Se întâlneşte cu Hector la un notar, tot azi, ca să semneze nişte hârtii. Totul devine foarte incitant. Telefonul îmi vibrează în buzunar. Resping apelul. Este Phil, din nou. E furios că renunţăm la Holli pentru documentar; i-am trimis e-mail în dimineaţa aceasta, la prima oră, şi deja m-a sunat de trei ori. Nu-i deloc bucuros. Am un apel ratat şi de la Fred. Vrea să vadă materialul pe care l-am filmat până acum. E interesat. Va dori să disecăm şi nunta, n-am nicio îndoială. Se întâmplă destul de rar ca un regizor câştigător al Premiului BAFTA şi nominalizat la Oscar să acorde, asta în cazul în care ar face- o, vreun soi de interes trecător faţă de un film de debut, cum e al meu, dar asta înseamnă nepotism. Sau poate că nu e.
   Adică, nu suntem rude; mi-a dat însă primul meu job, cumva m-am descurcat să nu-l fac vraişte, şi de atunci îmi urmăreşte cariera. Mi-ar plăcea să-i arăt o parte din material, dar, normal, SO 15 a pus mâna pe cea mai mare parte. Să-i explic asta lui Fred, mi-ar lua mai mult timp decât am la dispoziţie acum.
   Bâzâitul cuştii se aude în hol. Camera aceasta, spre diferenţă de cea de la Holloway, nu are uşă, ci doar o galerie acoperită care dă în coridor. Sar ca arsă cu faţa la zidul alburiu al închisorii şi-mi spun că trebuie să mă anim. Viaţa, evident, poate fi mai rea. Întotdeauna poate fi mai rău.
   Se ude din nou bâzâitul.
   Îmi ridic privirea şi îl văd pe Eddie Bishop, 69 de ani, un individ arătos care merge prin coridorul cu linoleum scârţâitor, fiind condus de un alt gardian.
   Deşi Eddie poartă aceeaşi costumaţie gri pământie pe care o poartă toţi deţinuţii, pe el nu stă chiar la fel ca pe ceilalţi. Ar putea, la fel de bine să poarte un costum din trei piese, unul dintre acelea pe care am văzut că le purta în nenumăratele fotografii pe care m-am uitat în timpul documentării. Are un aer pompos.
   Mă gândesc însă că ar putea să-mi treacă din astea prin cap, pentru că îi ştiu crimele, îi ştiu istoria.
   Arată ca un Cary Grant local, Dumnezeu ştie cum de se menţine atât de bronzat în închisoare.
   Mă vede şi îmi zâmbeşte. De ce sunt băieţii răi atât de atractivi?
   Presupun că, la sfârşitul zilei, dacă nu arăţi bine, nu te salvezi cu renumele de băiat rău şi ajungi să fii numit un golan.
   Îşi trage scaunul şi se aşază. Iată-ne, în sfârşit, aici. Eu cu Eddie Bishop. Toată lumea zîmbeşte. Şi atunci, intră în rol T.J. Hooker.
   - Totul e OK, Eddie? Ai nevoie de ceva? Apă?
   Tonul este prietenos, amical. Aici, suntem cu toţii prieteni.
   Eddie se întoarce încet, cu mişcări line.
   - Nu, Jimmy, Totul e bine. Mulţumesc foarte mult.
   Vocea lui este veselă. Azi e o zi bună.
   - Nicio problemă, dă-mi doar un semn dacă ai nevoie de ceva.
   Apoi, Jimmy se uită la celălalt gardian, cel care l-a adus pe Eddie aici, îl salută din cap şi o iau la pas amândoi prin galerie spre coridor.
   - O să fim mai încolo pe hol, în camera de recreere.
   Jimmy i se adresează lui Eddie, nu mie. Şi cu asta basta, dispar amândoi din vedere, cu pantofii scârţâind în depărtare, lăsându-mă cu ochii căscaţi în urma lor.
   De ce pleacă? Nici măcar n-am pornit camera! Asta chiar că nu e normal. Nimeni nu mi-a zis nimic despre asta în informarea scurtă de ieri. M-au lăsat singură într-o cameră cu Eddie Bishop.
   Oare să fiu speriată? Mă gândesc la mesajele de pe robotul telefonic. Eddie a ucis o mulţime de oameni sau a pus să fie ucişi o mulţime. Sunt tot felul de poveşti - cărţi întregi cu poveşti - de tortură, răpire, jaf şi toate câte s-au mai întâmplat în banda Richardson, timp de patruzeci de ani de activitate din partea lui Eddie. Mituri urbane. Nimic dovedit, normal, nicio dovadă puternică, niciun martor.
   Presupun că ar trebui să fiu speriată, dar nu sunt. Şi dintr-odată mă luminez că nu mi-am dat seama de ce a acceptat Eddie să apară în documentar cu mine. Probabil că a mai avut un milion de oferte ca să-şi spună povestea, dar n-a mai zis da nimănui. Nu are nevoie de aşa ceva şi nicio înclinaţie să o facă, din câte pot să-mi dau seama. Însă acum, stând faţă în faţă cu mine, nesupravegheat, cu camera lângă mine nepornită încă, îmi dau seama că mi-a scăpat ceva important. Trebuie să-i iasă ceva din întâlnirea asta. Eddie are nevoie de ceva. Şi, presupun, că şi eu am nevoie, nu? Inima îmi stă în loc pentru o secundă. Iată, a apărut frica.
   Pornesc camera şi zâmbeşte.
   - Lumină, camera şi acţiune, nu?
   Îşi întinde încet mâinile peste masă. Are grijă să nu mă sperie. Probabil că ştie ce efect are asupra oamenilor. E numărul lui individual de magie.
   - Mă bucur să te cunosc în sfârşit, Erin, scumpo.
   Scumpo. Sunt o femeie milenară, mi-am făcut lecturile din Adichie, Greer şi Wollston, totuşi, cuvântul ăsta venit din partea lui nu mi se pare că sună chiar rău.
   Sună ciudat de inocent, venind din partea lui, un om din alt secol.
   - Şi eu mă bucur să vă cunosc, în sfârşit, domnule Bishop, îi răspund.
   Dau mâna cu el pe deasupra mesei Formica; îmi întoarce mâna şi-şi trece degetul mare pe dosul acesteia - e o strângere uşoară de mână, delicată, şi nu una fermă. Sunt o doamnă, iar el e un bărbat şi îmi aduce la cunoştinţă asta.
   - Spune-mi Eddie.
   Tot afişajul lui e atât de modă veche, încât e amuzant şi, totuşi, funcţionează. Îi zâmbesc în ciuda firii. Roşesc.
   - Mă bucur să te cunosc Eddie, spun aproape chicotind.
   Excelent, sunt o idioată. Îmi retrag mâna.
   Concentrează-te, Erin, treci la afaceri acum. Îmi aleg tonul, îmi resetez figura de profesionistă.
   - Presupun că mai întâi trebuia să scăpăm de formalităţi, nu? Îţi mulţumesc pentru şampanie, a fost foarte apreciată.
   Ne intersectăm privirile; vreau să ştie că nu sunt intimidată, îmi zîmbeşte şmechereşte şi aprobă. Cu plăcere. După o pauză, se adresează direct camerei:
   - Mi-e teamă că nu ştiu despre ce vorbeşti, scumpo. Dacă nu vând chestia asta în magazinul închisorii, atunci nu-i de la mine. Sună totuşi, a cadou frumos. Cu ce ocazie? întreabă ridicându-şi sprâncenele.
   Înţeleg. Camera funcţionează, aşa că ne jucăm şi noi un pic. Deci n-o să vorbim nici despre mesajele de pe robotul telefonic. Foarte bine. Îi fac semn din cap că înţeleg.
   Mă întorc la scenariu.
   - Doreşti să întrebi ceva înainte să-i dăm drumul?
   Sunt nerăbdătoare să încep, nu avem atât de mult timp pe cât mi-ar plăcea.
   Se îndreaptă în scaun, se pregăteşte, îşi suflecă mânecile.
   - N-am nicio întrebare. Sunt gata când eşti şi tu, scumpo.
   - Bine, atunci, Eddie, ai putea, te rog, să-mi spui numele, condamnarea şi sentinţa?
   - Eddie Bishop, sunt condamnat pentru spălare de bani. Am primit 7 ani. Voi fi eliberat înainte de Crăciun. Ceea ce va fi mişto. E perioada mea preferată.
  Și cu asta îi dăm drumul. Eddie e relaxat, are un aer lejer. Ce urmează? Pare să întrebe cu sprâncenele ridicate.
   - Ce crezi despre proces, Eddie, ori despre condamnare?
   Nu o să se incrimineze pe film, ştiu asta, dar o să-mi dea cât poate de mult. Îi place să joace periculos cu autoritatea - am citit asta în transcrierea procesului.
   - Ce cred despre condamnare? Ei bine, Erin, e interesant că întrebi asta.
   Zâmbetul lui e sardonic. E amuzat şi cu chef de joacă.
   - O să fiu cinstit cu tine: nu prea multe. Nu cred foarte multe despre condamnare. Băieţii ăştia tot încearcă să mă prindă cu ceva de vreo 30 de ani, au încercat orice şi am fost achitat cam de orice de-a lungul anilor. Sunt sigur că ştii asta. Eu cred că au o problemă ca un băietan din Lambeth să facă fapte bune, să ducă un trai cinstit. Nu cred că aşa ar trebui să meargă lucrurile, nu? Nu au făcut nicio scofală până acum. Orice alt bărbat poate că s-ar fi simţit uşor ofensat, dacă mă înţelegi. E doar o chestiune de timp până când se agaţă de ceva. Dacă vrei să cauţi ceva, acel ceva o să apară în cele din urmă. Într-un fel sau altul, dacă înţelegi ce vreau să zic.
   Propoziţia pluteşte în aer. Cred că ştim cu toţii că în anii 60-70 poliţia mai planta şi probe incriminatorii, după cum îmi sugerează. Sunt de acord cu premisa lui.
   - Însă ce pot să spun? Evidenţa mea contabilă nu e întotdeauna ce ar trebui să fie, la sfârşitul zilei. Mda, niciodată nu m-am priceput foarte bine la numere. Nu ştiu să calculez. N-am fost prea atent la şcoală, continuă să spună, umflându-şi destul de evident obrajii cu limba. Bineînţeles, însă, că pe vremuri discalculia nu era diagnosticată. Se credea ori că-ţi faci de cap, ori că eşti retardat. Iar eu eram un băiat iute, ştii, în alte feluri, aşa că au crezut că fac mişto de ei, întorcându-i pe toate părţile. Totuşi, acum e altfel în şcoli, nu? Am doi nepoţi. Eu n-am umblat prea mult la şcoală, nu mi se potrivea. Aşa că, într-un fel, presupun că nu a fost decât o chestiune de timp înainte să fac greşeli cu adunările, nu?
   Are un zâmbet cald şi larg.
   Sunt destul de sigură că are un contabil, şi sunt sigură că şi contabilul a fost la proces.
   E uimitor cum îşi bagă degetele în ochii oricui, aşa cum a făcut-o decenii la rând... ţepuind sistemul şi scăpând basma curată. Dar nu numai că scapă, dar si eu vreau să scape. Simpatizez cu el şi toată lumea o face, simpatizez cu psihopatia lui stilată, locală. E amuzant. Nu pare deloc infractorul modern adevărat, dur, care-ţi bagă fiori în oase; seamănă mai degrabă cu un Pearly Kings, cu o plăcintă şi un piure şi cu Eu-o-să-fiu-mama. Aduce cu infractorul britanic de modă veche, de esenţă naţională. Pare genul de infractor jucat de Bob Hoskins, Danny Dyer, Barbara Windsor, într-un film ca The Italian Job, un infractor cu toporul în portbagajul maşinii.
   - OK.
   Mă înclin în faţă. Vreau să ştie că o să-i joc jocul.
   - Nu o să-mi spui nimic despre Richardson sau altceva asemănător, nu-i aşa, Eddie?
   Vreau să ştiu ce soi de joc vom juca.
   - Erin, scumpo, o să-ţi răspund la orice întrebare, draga mea. Sunt o carte deschisă. Poate că nu ştiu răspunsurile la unele dintre întrebări, dar am să încerc să ţi le dau. Aşa că ce zici acum să-mi zâmbeşti?
   Îşi înclină şmechereşte capul.
   Chiar nu pot să mă abţin. E ridicol, dar mă distrează astea, aşa că îi zâmbesc cu toată gura.
   - Îţi mulţumesc foarte mult, Eddie. În cazul acesta, ai putea să ne spui ceva despre Charlie Robertson, capul bandei Richardson? Ce fel de om era?
   Cred că înţeleg regulile acum. Pune întrebări despre diverse lucruri, cere-i opinia, însă nu-l pune să povestească fapte.
   - Era un om îngrozitor... însă în cel mai drăguţ mod posibil. Dar îngrozitor câteodată, oftează el. S-a spus totul deja despre Richardson. Toţi cei implicaţi în poveştile alea vechi din East End au murit oricum de-acum... Nu poţi pârî morţii, iar de rău sigur n-o să-i vorbesc. Charlie, însă, era un individ nasol. Personal, nu l-am văzut niciodată torturând. Dar l-am auzit vorbind despre asta. Folosea generatorul de curent de la un bombardier din Al Doilea Război Mondial ca să-şi electrocuteze victimele. Îi tortura, îi tăia felii şi îi speria până ce îi spuneau tot ce voia să ştie. Odată l-am întrebat de unde ştie că nu îl mint când îi torturează şi mi-a răspuns că de obicei mint până în momentul când se transformă în nişte copilaşi şi tot ce mai pot face este să spună adevărul. Numai că, vezi tu, eu nu asta l-am întrebat, numai că lui Charlie nu i-ar fi trecut niciodată prin cap că victimele ar putea spune adevărul de la început şi că n-ar fi fost necesar să-i tortureze până le ies maţele. Aşa că nu l-am mai întrebat nimic. Charlie era dintr-o generaţie diferită. Credea că ştie ce sunt şi cum stau lucrurile. Numai că tortura nu funcţionează niciodată. Trebuie să respecţi oamenii, Erin, nu? Dacă vrei respect, atunci trebuie să te asiguri că meriţi să fii respectat. Permite oamenilor să moară cu un pic de demnitate. De ei depinde dacă au trăit cu aşa ceva. Nimeni nu poate spune că ai greşit în viaţa asta dacă ai tratat oamenii cu respect.
   Nu sunt sigură că asta e adevărat în întregime, dar pun un pic de presiune.
   - Tu ai tratat oamenii cu respect, Eddie?
   Mi se pare important să-l întreb asta. Mă priveşte cu ochii adumbriţi.
  - Da, întotdeauna am făcut-o şi am să continui s-o fac. Nu te înrolezi la ceva anume, Erin, fără să ştii regulile. Iar dacă te-ai înscris ca să joci, atunci nu te poţi plânge dacă pierzi. Trebuie să pierzi cu demnitate... asta e tot; un bun sportiv îşi ajută concurenţii să piardă cu demnitate.
   Face o pauză şi mă studiază.
   Mă cântăreşte. Vrea să-mi spună ceva. Îl las să o facă, dar pare că se răzgândeşte şi se uită în altă parte.
   E linişte în continuare. Pare distrat, cu mintea aiurea. Simt că ne apropiem de terenul minat.
   Schimb subiectul, vorbind despre ceva mai lejer.
   - Ce crezi că o să faci mai întâi când vei ieşi? Ţi-ar plăcea să faci ceva anume?
   Ridic mingea la fileu, trebuie să menţin energia ridicată.
   - Închide camera!
   Mă priveşte cu duritate, fără să clipească. Farmecul lui s-a evaporat brusc. Simt cum instantaneu încep să transpir la ceafă.
   Liniştea lăsată e densă. Inima îmi bubuie. Nu ştiu cum să interpretez situaţia. Nu am niciun indiciu cum să o citesc, n-am nicio referinţă la care să mă raportez.
   - Închide camera acum.
   E complet imobil. Un bloc solid, de nemişcat. E periculos.
   Bâjbâi să o închid. Nu ştiu de ce, dar execut comanda. Asta e ideea cea mai proastă în situaţia aceasta, dar n-am altă opţiune. I-aş putea chema pe gardieni, numai că ar fi cam degeaba. Nu e o situaţie din aia. Aici se întâmplă altceva şi vreau să ştiu despre ce e vorba, aşa că fac ce-mi spune şi lumina roşie dispare.
   - S-a întâmplat ceva, Eddie?
   Nu ştiu de ce îl întreb asta. Pare perfect întreg. Eu sunt cea a cărei mâini tremură.
   - Eşti în siguranţă, scumpo, calmează-te.
   Faţa i s-a îmblânzit. Tonul lui e mai blând acum. Umerii mi se detensionează încetişor. Nu mi-am dat seama că eram atât de încordată.
   - Scuză-mă că te-am speriat, iubire, dar uite cum stau lucrurile... Deci aşa... pare să ducă o luptă internă, după care începe. Vreau să te întreb ceva. Am vrut să te întreb şi înainte, la telefon, dar n-am avut cum s-o fac atunci şi nici nu vreau să apară pe cameră. Vreau să-ţi cer o favoare. Dacă e să fiu complet cinstit, scumpo, acesta e singurul motiv pentru care dau interviul ăsta. Tu o să-mi dai ce vreau, iar eu o să-ţi dau ce vrei. Aşa stau lucrurile. Acum ascultă-mă; n-am de gând să mă repet.
   Nu-mi vine să cred că se întâmplă asta. Deşi, ca să fiu cinstită, n-am nicio idee despre ce e vorba. Mă întreb dacă ăsta e motivul pentru care mi-a lăsat mesajele acelea. Asta în cazul în care a făcut-o el.
   - Nu sunt obişnuit să cer favoruri, aşa că ai răbdare cu mine, spune şi îşi drege vocea. E o chestiune personală. Găsesc genul ăsta de situaţie chiar... stresant. Iar la vârsta mea încerc să mă stresez cât mai puţin. Vreau să faci ceva pentru mine, vrei, scumpo?
   Mă urmăreşte cu privirea şi înghit în sec, şi apoi realizez că el, de fapt, chiar aşteaptă un răspuns. Mintea mea se accelerează. Ce va trebui să fac? Doamne, sper că nu e vorba de ceva sexual.
   Taci, Erin. Normal că nu o să fie sexual.
   - Ăăă... Eu sunt... Ce anume?
   Întreb pe un ton cât se poate de neutru.
   - Am făcut câteva greşeli în viaţa mea, ştii? Cu familia mea, poate, cu nevastă-mea sigur, dar ştiu că toate astea s-au terminat, totul e în regulă, sunt împăcat.
   Dă gândurile astea la o parte şi continuă.
   - Am însă o fiică, pe Charlotte a mea. Lottie. Are 28 de ani. Seamănă un pic cu tine. Are părul brunet şi lumea la picioare. E o fată frumoasă. Noi doi nu vorbim în prezent, nu mă vrea în viaţa ei şi nici în jurul familiei ei. Sunt sigur că înţelegi. Nu o învinuiesc; e o fată deşteaptă. Aşa am educat-o. E cu un tip simpatic acum; se poartă bine cu ea şi au şi două fete. Uite, e evident că n- am fost cel mai bun tată, sunt sigur că ţi-ai dat seama de asta. Oricum, pe scurt, vreau să vorbesc cu ea, spune şi dă din cap ca un soi de autosusţinere. A ajuns la capăt.
   Vrea să vorbesc cu fiica lui înstrăinată. Excelent. Şi mai multă dramă de familie. Nu e chiar ceea ce am nevoie acum, am parte destul de asta acasă.
   Însă asta, în mod categoric, nu e la fel de rău pe cât ar fi putut fi. Pot să vorbesc cu fiica lui. De fapt, chiar plănuiam să-i iau un interviu. Asta doar dacă nu e vreun eufemism de-al lui faptul că mi-a cerut asta. Aşa o fi? Va trebui să o ucid? Vrea el să o ucid? Doamne, sper că nu. Ar fi trebuit să fie mult mai explicit, nu? Chiar că e ciudat.
   - Eddie va trebui să fii un pic mai specific. Ce vrei să spui prin a vorbi cu Charlotte? Să vorbesc cu ea pentru documentar sau ce altceva?
   Îmi aleg cuvintele cu atenţie.
   Evident, conversaţia asta i se pare complicată, faptul că trebuie să ceară politicos cuiva să-i facă un serviciu personal. Îmi imaginez că nu prea a mai făcut asta înainte. Chiar nu vreau să-l enervez.
   - Nu, nu e pentru documentar. Îmi pare rău, scumpo, dar nu dau nicio ceapă degerată pe documentarul tău. Te-am cercetat un pic după ce a fost menţionată povestea asta pentru prima dată; pari o fată destul de drăguţă, genul de fată cu care fiica mea s-ar împrieteni. Poate că o să aibă încredere în tine. Ăsta nu e punctul meu forte; vreau doar ca ea să vadă că mă străduiesc, că îi sunt alături, un individ de treabă şi că am totul sub control. Dacă o să faci asta, Erin, o să faci un bătrân tare fericit. N-am pe cine altcineva să-i cer asta, înţelegi? Nu am cine ştie ce prietene care să mă viziteze, şi chiar dacă aş fi avut, Lottie nu s-ar apropia nici la un kilometru de ele. Trebuie să ştie că voi fi mai bun în viitor, îndată ce ies de aici. Că o să fiu acolo pentru ea. Că vreau să fac parte din viaţa ei, din nou. Vreau să o ajut cu diverse. Să-i văd copiii, pe nepoţii mei. Toate astea. Vreau doar să-i bagi minţile în cap. Fă-o să-mi mai dea o şansă. O să te asculte, o cunosc. Spune-i că sunt diferit, spune-i că m-am schimbat.
   Se opreşte, iar camera este cuprinsă de linişte. De ce naiba m-ar asculta fiica lui pe mine? De ce crede asta? Poate că nu e chiar în toate minţile cum am crezut.
   Apoi, îmi surprind reflexia în sticla plexiglas de pe un poster jerpelit de pe peretele închisorii. Sunt costumată, port o bluză, am pantofi cu cui, părul e aranjat fabulos, iar lumina soarelui erupe din inelul meu de logodnă. înţeleg ce vede la mine. Eu par pusă la punct, ca o tânără femeie care şi-a preluat controlul vieţii şi se află în vârful a ceva. Profesionistă, dar şi deschisă, dură, dar şi blândă, mă aflu în acea perioadă a vieţii de după tinereţe şi dinaintea bătrâneţii. Ar putea avea dreptate.
   Poate că fiica lui o să mă asculte.
   Nu-i aud deloc pe gardieni. Mă întreb pe unde or fi. Le pasă de ce se întâmplă aici? A aranjat oare Eddie ca să nu fim între- rupţi? Încă mai are putere în afara închisorii, nu? Îi arunc o privire. Normal că încă mai are. Probabil că vor trebui să aibă grijă în jurul lui; în două luni şi jumătate va fi liber, de neatins. Şi tocmai mi-a cerut o favoare.
   - O fac.
   Bagă-ţi picioarele, norocul surâde curajoşilor.
   - Bravo! exclamă zâmbind.
   Stomacul mi se întoarce când realizez că acum aş putea găsi o şansă pentru mine şi Mark. Aş putea să cer un favor la schimb. Ar trebui însă să o fac? O fi o idee bună?
   - Eddie?
  Îmi cobor vocea şi mă aplec în faţă. Asta aşa, în caz că ascultă cineva.
   - Mă ajuţi, dacă te ajut? Nu cunosc pe nimeni altcineva care să mă ajute într-o anumită problemă.
   Vocea mea sună diferit în propriile mele urechi, pare mai serioasă, dar mai subţire decât de obicei. Neajutorată.
   Îşi îngustează ochii şi mă studiază. Sunt uşor de citit. Ce ameninţare aş putea reprezenta eu? Vede asta, apoi i se iveşte un zâmbet pe figură.
   - Ce e?
   - Ei bine, pe scurt, am nişte pietre preţioase pe care le-am... găsit. OK, ştiu cum sună... faza e că nu pot să le vând. Sunt ilegale. Despre asta e vorba. Şi trebuie să le vând... fără evidenţe. Ştii pe cineva, poate, care ar putea...
   Şoapta mea e tărăgănată. Se pare că nu doar foştilor lideri de găşti le vine greu să ceară o favoare.
   Eddie îmi rânjeşte în faţă.
   - Fetiţă obraznică, ce-ai făcut? Întotdeauna cei tăcuţi, nu? Îţi spun ceva, e al naibii de greu să mă surprinzi, iubire, dar pe asta n-am prevăzut-o. Mi se pare mie că ai o problemă de calitate, Erin, scumpo. Despre câte pietre vorbim şi de care sunt?Eddie se bucură de situaţie. E din nou în joc.
   - Aproximativ 200, sunt diamante, toate tăiate, fără cusur şi de două carate. Vorbesc cât pot de încet, dar ştiu din atitudinea lui că nu e nimeni care să ne asculte.
   - Să-mi fut una! De unde naiba le ai?
   Vocea lui îşi lansează ecoul prin galerie până la coridor. Chiar sper că nu ascultă nimeni, că altfel am supt-o.
   Acum mă priveşte cu totul cu alţi ochi. E impresionat. Un milion rămâne un milion. Pe de altă parte, milioanele nu mai sunt ce au fost. Râde.
   - De obicei nu mă înşel în privinţa oamenilor, dar fiecare zi de şcoală e una în care mereu înveţi câte ceva, aşa e? Foarte frumos. Da, Erin, scumpo, pot să te ajut cu mica ta problemă. Ai un cont cu număr?
   Aprob din cap, iar el râde, din nou, încântat.
   - Normal că ai, ce naiba? Minunat. Eşti o descoperire, Erin, scumpo, eşti o descoperire dată naibii. Aşadar, o să primeşti un apel săptămâna viitoare. Fă ce ţi se spune. Tipul ăsta o să te rezolve; o să pun eu o vorbă. OK?
   Radiază tot spre mine. Mă bucur că o să scap de diamante aşa, dar toate sunt uşor deconcertante. Şi totul atât de uşor. Nu sunt sigură că ştiu cum s-a întâmplat.
   Acum e rândul meu să-i răspund favorului.
   - Pot să trec pe la fiica ta săptămâna viitoare. O s-o sun pe Charlotte în după-amiaza aceasta, ca să aranjez o întâlnire.
   Ştiu că o să accepte. Nu i-am spus lui Eddie, dar noi două deja am vorbit pe scurt. Pare de treabă.
   - Ai numărul? Adresa?
   I-a dispărut bravada. Sună din nou ca un bătrân, speriat şi plin de speranţă.
   - Da, le-am luat din informaţiile tale. O să am o discuţie ca lumea cu ea.
   Dintr-odată îmi mai vine un gând. E aşa mai simplu, dar cred că uşurează treaba.
   - Eddie, uite la ce m-am gândit. Ce ar fi să pornim camera şi să înregistrezi un mesaj pentru Lottie. O să editez eu restul interviului, iar ea o să-l poată vedea când ne întâlnim. Cred că asta ar conta diferit. Să o audă venind direct de la tine. Ştiu că pentru mine ar fi contat dacă ar fi fost vorba de tatăl meu.
   Merită încercat. Sunt convinsă că el o s-o zică oricum mai bine ca mine.
   Stă şi se gândeşte la asta, bătând darabana încet cu degetele pe masă, după care aprobă.
   - Da, ai dreptate, hai să facem asta.
   Are emoţii. Chiar are, fie el binecuvântat.
   - OK, Eddie, o să repornesc camera acum, OK?
   Mă aprobă din cap, îşi aranjează hainele, se ridică în picioare, se înclină în faţă.
   Mă opresc cu degetul deasupra butonului de înregistrare.
   - Eddie, pot să mai verific un lucru? Nu tu mi-ai lăsat mesaje pe telefonul de acasă, nu?
   - Nu, iubire. N-am fost eu.
   Ei bine, asta rezolvă o situaţie.
   - OK, atunci. Nu contează. Aşa, bun, Eddie sunt gata când eşti şi tu.
   Pornesc camera.
   Când ajung acasă, îi spun lui Mark de înţelegerea făcută pentru noi. Ştiu ce ar trebui să urmeze, şi anume să mă pregătesc pentru asta. Ştiu că ceea ce am făcut este nebunesc, ştiu că este periculos, dar am încredere în Eddie, pur şi simplu am.
   Şi acum când ştiu că nu el ne-a sunat ca să ne lase mesaje, nici nu mai pare atât de ameninţător.
   - Ştiu că ai gândit-o pe loc şi că ţi-ai jucat cartea, dar astea sunt momentele când oamenii fac greşeli, Erin. Dacă vede cineva că au loc aceste tranzacţii... dacă situaţia cu Holli ajunge la un final, nu ar trebui serviciile de spionaj să încerce să găsească cât mai mult material video de la camerele de supraveghere? Trebuie să fim mai atenţi. Sigur, dacă omul de legătură al lui Eddie o să ne rezolve şi cu alea, atunci e fantastic. Dar dacă nu o să se întâmple asta, când o să ne jefuiască, să ştii că nu prea o să avem posibilitatea la recurs. N-o să avem nicio ieşire, dacă detectivul Foster ne urmăreşte şi vede ceva din astea.
   Nu zice nimic din lucrurile la care nu m-am gândit şi eu deja.
   - Dar, dacă omul de legătură al lui Eddie ne jefuieşte nu ni se înrăutăţeşte situaţia, nu? Dacă tu vrei să scapi de ele, să le aruncăm pur şi simplu, atunci cel puţin prin felul acesta al meu avem o şansă să scoatem ceva pe ele. Aşa e?
   E tăcut. Când începe să vorbească din nou, tonul lui e serios.
   - Erin, contactul lui Eddie ar putea să te ucidă.
   - Ştiu asta, Mark, dar chiar crezi că aş fi făcut această înţelegere cu cineva despre care cred că ne poate ucide? Acordă-mi un pic de încredere.
   - Scumpo, oftează şi continuă, nu eşti chiar cea mai bună cititoare de caractere. Tu ai tendinţa să vezi numai ce este bun în oameni, ceea ce nu e bine mereu. Vreau să spun că trebuie să fim mai atenţi decât eşti tu. O să vadă extrasele de cont de la contul elveţian de pe numele tău de după răpirea lui Holli, o să te vadă în Hatton Garden încercând să vinzi diamante. Şi apoi, săptămâna viitoare te duci să discuţi cu şi mai mulţi criminali? Pentru ce? Să întâlneşti membrii reţelei? Să recrutezi? Cine ştie la ce s-ar putea gândi poliţia. Nu o să arate bine.
   Vorbeşte de parcă am fost deja prinsă şi cumva condamnată. De parcă n-am nicio şansă.
   - Crede-mă, Mark, ştiu şi eu chestiile astea şi, mai crede-mă, sunt cât se poate de grijulie. Ştiu că e un risc teribil, ştiu că e un pariu, dar o fac pentru noi. Pentru amândoi. Şi o mai fac şi pentru...
   Aproape că zic „copilul nostru’’, dar mă opresc imediat. Nu pot să-i spun acum despre copil. Deja crede despre mine că sunt neglijentă. Nu pot să-i spun că risc şi copilul nenăscut încă.
   Oare chiar fac asta? E prima dată când m-am gândit la asta în felul ăsta. Futu-i, poate că o fac. Eram sigură că făceam asta pentru noi toţi, dar acum mă întreb dacă nu cumva o fac numai pentru mine. Gândul acesta pare să absoarbă tot aerul din jurul meu. Mă ridic şi mă holbez la el. Gol. Ochii mi se umezesc, iar faţa lui se îmblânzeşte. Ceea ce vede el sunt lacrimi de iertare şi de remuşcare, dar nu despre asta e vorba. Sunt, mai degrabă, lacrimi de confuzie, deoarece nu pot spune nimănui de ce anume fac toate astea.

31.

MIERCURI, 28 SEPTEMBRIE

Lottie

      Presupun că de data aceasta, eu mă aflu de partea greşită a mesei.
   Mă aflu faţă în faţă cu Charlotte Mclnroy, în bucătăria frumoasă a familiei ei, şi mă întreb ce sunt eu acum? În urmă cu mai puţin de o lună, nu eram decât o persoană obişnuită, o civilă, cineva fără nicio perspectivă. Stăteam de partea cea bună a mesei, iar de partea cealaltă erau infractorii, indiferent că erau oameni răi nativ sau erau răi din cauza deciziilor luate. E un subiect de dezbatere teoretică.
   Însă oricum ar sta situaţia, oamenii de genul ăsta erau diferiţi faţă de mine, diferiţi până în măduva oaselor. Eram o persoană normală. Acum Lottie e de partea mesei oamenilor cinstiţi.
   Dar am fost eu vreodată o persoană normală? Nu-mi dau seama să mă fi schimbat atât de mult în interior, nu? Gândesc la fel, mă comport la fel. Vreau ceea ce vreau.
   Întotdeauna m-am comportat în concordanţă cu felul în care mi-am trăit viaţa. Au fost toate astea greşeli? Am greşit eu cu ceva? Am încălcat o mulţime de legi, niciuna prea serioasă, sper, dar una care m-ar trimite la închisoare. Eddie a luat şapte ani doar pentru spălare de bani; gândul mă cutremură.
   Lottie e blândă şi strălucitoare şi pe atât de inteligentă, pe cât te aştepţi de la fiica lui Eddie Bishop.
   Noi două chiar aducem un pic.
   Lucrează ca doctor specialist asociat, pe secţia de intervenţie medicală rapidă, la urgenţe: lucrează mult, dar se bucură să mă strecoare şi pe mine în programul ei. Nu ştiu dacă în locul ei aş fi la fel de mărinimoasă. Însă ea vrea să ajute. E o persoană bună. Ea vrea să facă lucrurile cum trebuie, nu ca tatăl ei.
   Brusc, mă întreb prin ce modalităţi eu şi Mark vom distruge viaţa copiilor noştri? Asta dacă Mark o să mai vrea copii de la mine, când o să-i spun în cele din urmă.
   Îmi las mâna peste pântec, o barieră suplimentară din piele, carne şi os care să-mi protejeze copilul nenăscut de lumea de afară.
   Aseară, am vorbit cu Alexa despre programarea pentru IUI. E foarte posibil să fi rămas deja însărcinată. O să facă un test în două săptămâni şi o să aflăm. Ştiu că nu ar fi trebuit, însă i-am spus despre copil. Cumva, am fost cuprinsă de entuziasmul ei şi atunci i-am mărturisit micul meu secret. Trebuia să-l împart cu cineva. Acum sunt deja în 8 saptamani. Îmi spune să merg să văd un doctor, să iau acid folic, să nu mănânc brânză moale.
   Iau acid folie de când ne-am întors din Geneva. Îl ţin ascuns în spatele dulapului din baie. Dar are dreptate, ar trebui să merg să văd un doctor. Este important, insistă Alexa. Îi spun că sunt mult prea ocupată, că au intervenit diverse chestii. Aş vrea să-i spun despre ce e vorba, dar n-o fac. Nu pot. N-am cum.
   Fisura dintre Mark şi mine se măreşte. Cred că pun presiune pe el. Nu vrea ca nişte diamante să ne ruineze căsnicia.
   - Suntem o echipă? m-a întrebat în şoaptă aseară în pat.
   Am dat din cap că da, normal, doar că el a scuturat din cap.
   - Atunci zic să aruncăm diamantele, spune pe un ton strict, încă avem timp ca să ne retragem din înţelegerea asta. Poate că poliţia este deja cu ochii pe noi, Erin. Cine ştie, poate că ai dreptate şi oamenii cu avionul stau cu ochii pe noi. Şi acum vrei să ne băgăm în pat şi cu sindicatul crimei din East End. Parcă te comporţi prosteşte cu bună-ştiinţă, Erin. Ne pui pe amândoi în pericol. Ţine-te de treaba ta cu Eddie, sigur, fă-i favoarea, dar spune-i că nu mai ai nevoie de ajutorul lui în treaba cu diamantele.
   Are dreptate într-o singură privinţă. Cineva sigur ne urmăreşte, sunt sigură de asta.
   Săptămâna asta am primit deja încă două apeluri mute şi nu e Eddie. Şi nu ştiu dacă are ceva de-a face cu oamenii cu avionul sau cu SO 15. Însă cineva ne supraveghează, cineva ne trimite un mesaj.
   E prea târziu ca să renunţ la afacerea mea cu Eddie. Nu poţi să te retragi din astfel de contracte, nu merge chiar aşa. Mark o să-mi mulţumească mai târziu. Ştiu că o s-o facă. Aşa că iată-mă aici, îndeplinindu-mi partea mea de înţelegere. Şi treaba asta va funcţiona.
   Fiica lui Eddie îşi soarbe ceaiul cu capul pe gânduri, iar eu poziţionez trepiedul şi camera.
   În cadru, Lottie este luminată din lateral de ferestrele franceze care dau direct în grădina tomnatică, umedă. E o lumină disipată, curată. Puternică, dar delicată ca un filigran.
   Văzută prin lentile, pare relaxată. E acasă la ea. E un contrast faţă de interviurile mele din închisori. Pornesc camera şi încep.
   - Lottie, l-am vizitat pe tatăl tău săptămâna trecută, la Pentonville. Mi-a vorbit cu mult drag de tine. Eraţi apropiaţi cât timp ai fost în creştere?
   O s-o iau încet, să-i uşurez traseul. La urma urmei, n-am nicio idee faţă de ce simte în privinţa lui.
   Respiră încet.
   Ştia că vor fi puse întrebări, dar acum că ele sunt prezente în aer fac ca realitatea interviului să se lase peste ea. Întrebările importante au nevoie să primească răspunsuri importante. O călătorie abruptă în trecut.
   - Eram apropiaţi, Erin. E greu să spun dacă eram mai apropiaţi decât alţii cu familii. Nu pot să fac comparaţie, nu prea am cu ce. La şcoală, copiii se ţineau la distanţă de mine. Înţeleg acum. Am eu însămi copii şi în niciun caz nu o să-i las să se apropie de oameni ca tatăl meu. Însă pe atunci, credeam că e vorba de mine, că eu am o problemă, că toţi avem o problemă, că întreaga mea familie are una. Iar asta, evident, ne-a apropiat. Când mă gândesc la taică-miu, pot spune că eram mai apropiată de el decât de maică-mea. Mama era, cum să spun, o persoană dificilă şi întotdeauna a fost aşa. Cred că, totuşi, tata de asta a iubit-o. Îi plăcea provocarea. Îi plăcea plata. Obişnuia să spună că o îngrijire bună echivalează cu o performanţă bună. Ştii, ca o maşină. Oricum, mama era ciudată. În special cu mine. Numai că eu eram îngeraşul lui tata. Era un tată bun, chiar a fost. Mi-a spus poveşti, m-a băgat în pat. Era foarte bun cu mine. Aşa că, da, eram apropiaţi.
   Mă priveşte nerăbdătoare, aşteptând următoarea întrebare.
   - Cât de multe ştiai despre ce făcea? Despre viaţa lui din afara timpului petrecut cu tine?
   De obicei, cei cărora li se iau interviuri au nevoie de o perioadă de acomodare şi ca să-şi adune gândurile şi să ia în considerare ce vor să spună. Lottie, însă, ştie ce vrea să spună; aştepta doar şansa s-o facă.
   Priveşte grădina pentru o secundă, apoi se întoarce spre mine.
   - N-am ştiu nimic, poate până pe la vreo 13 ani, când am schimbat şcolile, fiind trimisă la una privată. Tata se descurca bine cu banii. Presupun că înainte credeam că e un om de afaceri. Toţi îl priveau de jos, toţi aveau încredere în opinia lui. Părea să fie şeful tuturor. În jurul casei se găseau mereu oameni îmbrăcaţi elegant, cu care tata avea întâlniri în camera de zi. Ai mei aveau camere separate. Cam aşa stăteau lucrurile, ştii? mă întreabă cu sprâncenele ridicate.
   Aprob din cap. Înţeleg. Era o căsătorie cu scântei.
   Mama ei s-a recăsătorit în timp ce Eddie era în închisoare. Familia s-a separat după proces, fiecare mergând pe drumul lui.
   - Deci ce ştiam eu despre tata? Îmi amintesc noaptea când mi-am dat seama în cele din urmă. După cum am spus, aveam 13 ani şi tocmai ce începusem cursurile la noua şcoală. Era într-un weekend. Prin jur erau diverşi oameni, din cei obişnuiţi, şi, în plus, cineva nou. Au intrat cu toţii în camera de zi a tatei, în timp ce eu eram în cea a mamei, uitându-mă la un film. La un moment dat m-am dus să mai iau popcorn din bucătărie. Era o casă mare, ştii. Atunci am auzit un zgomot ciudat, ca un strigăt, dar ca un strigăt înspăimântat, venind din hol. Nu ştiu, dar am presupus că toţi vizitatorii plecaseră deja, iar tata se uita la Saving Private Ryan sau la altceva, cu volumul dat tare. A văzut filmul ăsta de mai multe ori. Îi place de Tom Hanks. Aşa că mi-am luat popcornul şi m-am dus în camera lui de zi, unde l-am găsit pe tata aplecat peste biroul lui. Înăuntru, erau şi trei dintre colegii lui de lucru. Televizorul era pornit, iar în faţa lui, pe podea, se mai găşea un om. Omul ăsta era în genunchi. Îngenunchiase pe o folie de plastic şi din gură îi curgea sânge. Suspina. Toţi din cameră au început să se holbeze la mine, stând îngheţată în pragul uşii, iar tipul ăsta continua să plângă de parcă nu se putea opri. Tata nu a părut surprins să mă vadă. Era impenetrabil. Şi aş putea spune că încă mai are latura asta a lui. Chestia asta tot timpul m-a frapat. A continuat să-şi vadă de-ale lui de parcă se pregătea să plece in orice moment. De parcă nu ar mai sta. În clipa aceea, s-a întâmplat să apară şi mama de după un colţ. A văzut că m-am rătăcit pe unde nu trebuia şi m-a înhăţat. M-a dus la etaj. A fost blândă în explicaţii... mă rog, atât de blândă pe cât putea fi ea. Mi-a spus că omul pe care-l văzusem era un om rău, dar că tati se ocupa de toate. Zece minute mai târziu a urcat şi tata. A întrebat dacă sunt OK. L-am îmbrăţişat foarte tare, îndelungat, o făceam de parcă încercam să strecor ceva înapoi în el. Sau poate să scot afară din el. Şi atunci am ştiut că el era omul cel rău. Asta pentru că oamenii buni pur şi simplu nu fac lucruri din astea, nici măcar dacă e vorba de cineva rău. Pur şi simplu nu o fac. După aceea, m-am comportat diferit faţă de el. îngrijorată, cred. Mi-ar plăcea să-i dau credit personalităţii mele tinere şi să zic că el nu şi-a dat seama de diferenţă, deoarece n-am vrut eu să o arăt. Ştii? Încă îl iubeam. Niciodată nu aş vrea să-l rănesc.
   Se opreşte şi-şi mută concentrarea din trecut la prezent.
   - Stai puţin, nu sunt sigură că poţi folosi tot ce am zis. Nu vreau să merg la tribunal sau mai ştiu eu unde. Nu ştiu exact ce am văzut. Era doar... destul ca să ştiu, spune zâmbind timid.
   - E OK, oricum, până ce va apărea documentarul, vor fi aranjate mai multe detalii între avocaţi. Le voi atrage atenţia în privinţa materialului. Dacă nu va putea fi folosit din motive legale, putem cu uşurinţă să scăpăm de el. Ţi-e teamă să nu-l superi pe Eddie?
  - Nu, spune hohotind uşor surprinsă. În mod cert nu sunt îngrijorată că l-aş supăra pe tata. Se întâmplă lucruri din astea. Dacă nu-i convin, asta e problema lui. Doar că eu nu o să depun mărturie împotriva lui. E o linie pe care n-am s-o trec.
   Vorbeşte calm. Realizez că nu se întâmplă prea multe în viaţă care să o supere pe Lottie. Mărul nu cade departe de pom. Poate că au mai multe în comun ei doi decât ar putea ea să creadă.
   Cred că acum este momentul potrivit.
   - Lottie, ce vreau să fac acum, dacă eşti de acord, este să-ţi arăt un video. Este un mesaj de la tatăl tău, înregistrat în timpul interviului nostru de sâmbătă. Ştiu că a fost alegerea ta să nu-l vezi în ultimii şapte ani, şi dacă nu te simţi în largul tău, e OK. N-o să-ţi arăt videoul.
   O iau uşor. Am nevoie de ajutorul lui Eddie, dar n-am să fiu o ticăloasă din cap până în picioare ca să-l obţin. Dacă nu vrea să-l vadă din nou, asta e problema lui, nu a mea.
   Mă aprobă din cap, la început încet, apoi tot mai tare. Vrea să vadă.
   - Bine, atunci, dacă eşti sigură. îmi scot laptopul şi-l pun pe masă. O să încarc materialul şi o să lăsăm camera să filmeze, dacă n-ai vreo problemă, bine?
   Vreau să o filmez cum se uită la Eddie. Vreau reacţia, vreau s-o vadă oamenii.
   Am nevoie de favorul lui şi vreau materialul filmat, împing laptopul spre ea şi apasă pe play. Mâinile îi zboară la gură, cu un gest de surprindere. Poate că arată mai bătrân? Mai trist? Poate că e costumaţia sau camera alburie goală. Poate că a mai slăbit şi o fi mai slăbit decât îşi amintea ea. Nu ştiu, dar şapte ani e o perioadă lungă. Îi urmăresc privirea ce o transfigurează şi ascult cuvintele lui de săptămâna trecută.
   A văzut fotografii cu Ben si de la nunta lor.
   Ochii i se încreţesc şi în spatele mâinilor răsare un zâmbet.
   Ben e un om bun. A nimerit bine, fata. El e mândru de slujba ei.
   Ea se încruntă.
   El e mândru de alegerile ei.
   Ea îşi lasă mâinile să cadă fără viaţă pe masa dinaintea ei. E vrăjită.
   Apoi urmează partea cărnoasă a mesajului.
   A făcut lucruri pe care le regretă, dar o să se schimbe.
   Ochii i se umplu de lacrimi. E complet încremenită. Lacrimile îi picură de pe gene pe masă.
   Eu nu mă mai găsesc în cameră cu ea. Nimeni nu mai există de fapt pentru ea, decât ei doi.
   El nu o să-i aducă pe cap lumea în care a trăit el. Ea o să fie în siguranţă.
   Separaţi. Îşi şterge lacrimile şi se ridică în picioare cu solemnitate. Înspiră adânc.
   El o să fie un bunic grozav.
   Nimic.
   Totul e superb în jur. Izbucneşte într-un hohot reţinut de râs, care dispare la fel de repede ca o bucată de magneziu incediată.
   El o iubeşte.
   Linişte. Nimic.
   Lasă capacul laptopului în jos până la capăt şi-mi zâmbeşte reţinut.
   - Mă duc să iau nişte şerveţele, durează doar o clipă, spune şi iese din cadru.
   Când se întoarce, are în continuare ochii roşii, dar pare să-şi fi tras suflarea.
   Poate că e un pic jenată din cauza afişării emoţiei. Pornesc din nou camera.
   - Ce părere ai despre asta, Lottie? Crezi că i-ai mai putea da o şansă tatălui tău? Ai putea să-l laşi să facă parte din nou din viaţa ta îndată ce va fi eliberat?
   Vreau să ştiu toate astea atât pentru mine, cât şi pentru Eddie.
   Nu ştiu ce aş face eu în locul ei. Aş putea specula, dar realitatea nu se potriveşte niciodată cu speculaţiile. Cel puţin, nu în privinţa lucrurilor importante.
   Zâmbeşte şi chicoteşte.
   - Scuze, sunt multe de procesat. Doamne, am crezut că am terminat cu astea! Chiar am crezut-o! Care era întrebarea? Dacă o să-l las din nou în viaţa mea? Răspunsul e nu. Nu cred că e o idee bună. Sunt sigură că oamenii vor vedea asta şi vor ţine cu tatăl meu, cu cel aflat în dezavantaj. Ştiu că poate fi fermecător. Dar nu, n-am s-o fac. Şi o să-ţi spun de ce. Pentru că el chiar a ucis oameni adevăraţi. Scuze, se presupune asta! Nu folosi, te rog, asta, futu-i! Uite ce e, e un criminal condamnat. Nu e deloc de încredere, e manipulator, e periculos, iar eu am copii. Am doi copii mici şi un soţ pe care îl iubesc. Iar soţul meu are şi el o familie, şi naş vrea ca tata să i-o cunoască. Îmi iubesc viaţa. Îmi place fix aşa cum e. Mi-am croit-o singură, cu trudă. Aşa că te rog să nu mă înţelegi greşit, Erin, sunt recunoscătoare pentru educaţia primită, pentru oportunităţile pe care mi le-a adus, însă eu am muncit în fiecare zi pentru asta, în ciuda familiei mele, nu datorită ei.
   Continuă privind direct în cameră.
  - Tată, ştiu că urmăreşti asta. Aşa că iată. Te iubesc foarte mult, dar nu pot să fiu responsabilă pentru tine. Tu ţi-ai făcut alegerile în viaţă. Mă bucur că eşti mândru de mine. O să continui să te fac mândru, dar nu vreau să te am în viaţa mea. Te rog să conştientizezi asta şi să-mi respecţi decizia.
   Îmi face semn că asta e tot ce are de spus, aşa că închid camera.
   - Ştiu că tu crezi că e un tip de treabă, dar nu-l cunoşti cu adevărat, Erin. Crede-mă. Găsesc că e drăguţ că-ţi doreşti un final fericit pentru noi toţi, dar lucrurile nu funcţionează chiar aşa. El nu e deloc aşa. E nepăsător cu oamenii. Dacă se mai întâlneşte sau nu cu careva, lui îi este indiferent. Nu cred că asta e ceva în regulă, aşa că aş prefera să nu am de-a face cu el. Totuşi, apreciez efortul. Chiar da. Să-i spui că arată bine când îl vezi data viitoare. O să-i placă asta.
   Mai vorbim un pic cât strâng genţile. Îmi împachetez materialul filmat de parcă ar fi praf de aur.
   Am făcut tot ce am putut. Tipa nu e deloc o idioată, iar dacă eu l-aş mai fi ţinut în braţe pe el, şi-ar fi dat seama că ceva nu e în regulă. I-am dat informaţiile, i-am pasat cererea şi am lăsat-o să aleagă. Asta e tot ce am putut face. Sper doar ca asta să fie destul pentru Eddie.

32.

MIERCURI, 28 SEPTEMBRIE

Un bărbat la ușă

      Fix când descui uşa, începe să sune telefonul din casă.
   Mark e ieşit în după amiaza aceasta ca să se mai uite la spaţii de birouri. Ar trebui să se întoarcă într-o oră sau aşa ceva. I-am cerut să se întoarcă în jur de 3, în caz că lucrurile ar fi mers prost cu Lottie.
   Telefonul sună de două ori înainte să ajung la el, gonind de la uşa de la intrare. Ar putea fi Patrick. Poate că de data asta îl voi prinde.
   - Bună, Erin?
   E o voce ţâfnoasă, cu accent local, a unui tip la vreo 40 de ani. Instinctiv, am ştiut că are ceva de-a face cu Eddie.
   - Da, la telefon, spun pe un ton cât mai profesional, ca şi cum ar putea fi vorba de un apel legat de muncă.
   Chiar sper că Andy Foster nu-mi monitorizează apelurile, deoarece dacă o face, apelul ăsta ar putea fi foarte incriminatoriu.
   - Bună, Erin. Mă numesc Simon. Ar trebui să iau un pachet de la tine, nu?
   Se lasă o secundă de linişte.
   - Acum, ştiu că eşti ocupată, dar sunt în zonă; ne-am putea întâlni?
   Probabil că şi el se aşteaptă ca telefonul să fie ascultat, deoarece se învârte în jurul cozii şi pare să sune doar ca un curier. Sau, dacă va trebui, cel puţin asta vom afirma la tribunal.
   - Da, acum ar fi fantastic, în 5-10 minute?
   Încerc să-mi ascund uşurarea, încântarea mea la ideea că, în sfârşit, ne vom elibera de diamante.
   Vor fi în faţa casei în mai puţin de o oră. Totul se va termina, toate astea cu geanta, cu avionul. Nu vor mai rămâne, ca probă, decât USB-ul şi telefonul cuibărite sub instalaţia din pod. îmi plasez telefonul pe umăr şi scriu nerăbdătoare numărul contului bancar din Elveţia pe o bucată de hârtie. L-am învăţat pe de rost, până acum. Nu există nicio dovadă a lui. Am dat foc tuturor documentelor acum o săptămână în groapa de grătar din grădina noastră. Toate informaţiile relevante sunt memorate. Numărul şi parola. La capătul celălalt al firului, aud motorul unei maşini prinzând viaţă.
   - Bine, atunci, în 10 minute. Ne vedem atunci, mai spune şi se închide.
   Părea destul de prietenos, suna destul de lejer. Probabil că ştie despre ce e vorba.
   E favoarea pe care mi-o face Eddie la schimb pentru favoarea pe care i-am făcut-o.
   La naiba, pe cine păcălesc? Probabil că Simon m-a urmărit toată ziua, nu? De aici la Lottie şi din nou aici. Mă întreb cine m-a mai urmărit. SO 15, Patrick şi acum Simon. Nu pot să mă urmărească cu toţii. Dacă unul dintre ei afla despre ceilalţi, toată casa de paie s-ar prăbuşi în jurul meu. Totuşi, e posibil ca Simon să mă fi urmărit azi, altfel, de unde să fi ştiut că tocmai am ajuns acasă? De aceea e în zonă.
   Fac o grimasă şi mă gândesc că s-ar putea să fiu cea mai naivă infractoare din lume, complet neştiutoare. Sunt norocoasă că n-am murit încă.
   Am la dispoziţie mai puţin de 10 minute ca să mă pregătesc înainte să sosească.
   Îndes bucata de hârtie în buzunarul pantalonilor.
   Pietrele sunt sus în pod, unde le-am lăsat după ce m-am întors de la Charles. Urc scările câte două odată. Trebuie să fiu pregătită înainte să apară Simon. Nu vreau să-l las nesupravegheat prin casă în timp ce urc singură în pod. Nu vreau să se uite prin jur. Nu pot să am încredere în el.
   Dintr-odată mă gândesc dacă tipul ăsta o fi pe bune în relaţie cu Eddie. Mă mai întreb şi dacă nu cumva, o fi în relaţie, dar pe de altă parte să-i fi citit eu greşit personalitatea lui Eddie şi situaţia asta nu o să se termine cu bine pentru mine?
   Poate că nu e o situaţie sigură.
   Mi-l imaginez pe Mark sosind acasă şi descoperindu-mi trupul mort, ca o păpuşă din cârpe, în hol, împuşcată o singură dată în cap, în stilul unei execuţii.
   Numai că instinctul meu îmi spune că nu o să se întâmple asta. Dacă nu pot avea încredere în instinctul meu, atunci în cine să am? Sunt sigură că e în ordine. Sunt sigură, sigură, sigură.
   Chiar şi aşa, mă grăbesc să ajung jos şi-mi apuc telefonul. Formez numărul lui Mark. Sună de trei ori până răspunde. Sună distant şi distrat, iar pe fundal se aud zgomote în surdină.
   - Mark?
   - Da, ce se întâmplă? Eşti în ordine? Cum a mers?
   Se referă la Charlotte.
   - Ah, da, foarte bine. Ascultă, a sunat cineva în legătură cu...
   La naiba! Realizez brusc că nu pot vorbi despre asta la telefon.
   Nu pot menţiona diamantele şi nici nu pot vorbi despre Eddie.
   Dacă Andy mi-a pus telefonul sub urmărire, am belit-o. OK, gândeşte-te. Fă-o rapid. Învârte-te în jurul cozii.
   - Este cineva interesat de suvenirurile din luna de miere.
   E OK să spun asta? Sigur că da - am adus suveniruri pentru apropiaţii lui Mark.
   Dacă le trimit în după-amiaza aceasta prin FedExed în East Riding, atunci apelul acesta se explică pe sine. Doamne, cât e de complicat! Să fii infractor e extenuant mental.
   La capătul celălalt al firului, Mark tace. Îmi imaginez că încearcă să-şi dea şi el seama ce poate şi ce nu poate să spună la telefon. Mă bucur că m-am căsătorit cu cineva şiret.
   - OK, asta e minunat, poţi să te ocupi tu de asta, scumpo, sau să vin să te ajut?
   Vorbeşte pe un ton echilibrat, dar îmi dau seama că e îngrijorat. Şi-a exprimat limpede sentimentele în privinţa lui Eddie. Nu are deloc încredere în el.
   - Nu, mă descurc. Totul e super, Mark, am vrut doar să ştii că se întâmplă acum. Totul e în regulă, mă descurc. Trebuie să închid acum, ar trebui să ajungă aici într-un minut. OK?
   Vreau să-i dau lui Mark şansa să mă oprească în caz că mă comport ca o proastă.
   Oare sunt proastă că o să-i dau unui bărbat diamante în valoare de două milioane de lire şi că o fac în casa noastră?
   - Super. Sigur, OK. Pare că te-ai ocupat de tot, scumpo. Ne vedem mai târziu, atunci, bine? Te iubesc?
   Sună ca o întrebare. Câteodată aşa sună, nu? Sunt o grămadă de chestii nespuse într-o întrebare.
   - Te iubesc şi eu, răspund.
   Şi într-un răspuns sunt o grămadă de chestii nespuse.
   La naiba, încheie apelul înainte să-l întreb cum s-a descurcat. Nici măcar n-am întrebat unde era. Părea undeva în exterior, într-un loc aglomerat, poate într-o staţie de ceva?
   Oricum, n-am timp să elucidez misterul. Mă grăbesc la etaj şi trag scara de la pod.
   Le găsesc exact unde le-am lăsat, în săculeţul lor ascuns sub un strat de izolaţie galben-pastel. Pietrele sclipesc în pielea de culoarea crem, fiind puţin încălzite de ţevile de încălzire. Le iau şi aşez instalaţia la loc.
   Soneria de la uşă zbârnâie când cobor scările din pod. Sunt pe la jumătatea acesteia şi îngheţ. Simt un fulger de groază cum îmi străbate sistemul, asemenea unui glonţ.
   Brusc, îmi doresc să fi păstrat arma - cea pe care am aruncat-o în apele din Bora Bora. Am fost proşti că n-am făcut-o? Am eu nevoie de ea? Dar pe de altă parte, ce să fac eu cu o armă? Nu ştiu cum să folosesc una. Nu aş şti nici măcar dacă e încărcată sau cum să o blochez sau mai ştiu eu ce.
   N-am nevoie de nicio armă. O să mă descurc. Nu sunt decât paranoică. E ziua în amiaza mare. Cobor scara din pod, sar peste ultimele trei trepte şi sprintez pe hol.
   Deschid uşa cu obrajii înroşiţi şi sunt recunoscătoare pentru vântul de septembrie care mă întâmpină. Simon arată inofensiv. Zâmbeşte de deasupra costumului cu cravată. Nu are deloc zâmbetul unui prădător, ci doar zâmbetul vreunui prieten nesigur de-al tatălui tău. Un zâmbet puţin cam prea cunoscător, dar inofensiv în cele din urmă.
   Acum sunt sigură că n-am nevoie de o armă.
   Comportamentul lui îmi sugerează că suntem amândoi băgaţi în asta; fac parte din bandă acum.
   - Simon?
   Trebuie să spun ceva; stăm tăcuţi de prea mult timp deja.
   - Vinovat, spune şi rânjeşte.
   Sunt sigură că a mai folosit replica şi înainte. Oricum, umorul lui inofensiv mă linişteşte.
   - Super, aprob eu.
   Nu ştiu ce să fac în continuare.
   - Vrei să intri?
   Mă hazardez. Cred că lui Simon îi este clar, cel puţin din tonul vocii mele, că n-am nicio idee despre cum se desfăşoară lucrurile astea. Sper să preia el controlul în curând.
   - Nu, trebuie să o tai. Mulţumesc oricum, iubire. Am venit doar să iau chestiile şi dispar din viaţa ta, e OK aşa?
   Se comportă frumos cu mine. Apreciez această abordare delicată a incompetenţei mele; într-un mod ciudat, îţi dă o senzaţie de siguranţă. Îi dau săculeţul şi îl ia. Mă simt despovărată. Asta e o jumătate de bătălie.
   Dar cum rămâne cu banii? Să spun oare ceva? O fi nepoliticos? Oricum, mi-o ia în faţă.
   - Ai un număr pentru mine?
   E cu un pas înaintea mea. E clar că a mai făcut asta înainte.
   - Da, da, iată-l.
   Scot bucata de hârtie din buzunar şi o îndrept frecând-o de coapsă.
   - Scuze, e încreţită. Dar se mai văd numerele, nu? spun şi i-o înmânez.
   Ne uităm amândoi la bucata de hârtie din mâna lui cu scrisul clar, lizibil printre îndoituri. Sunt o cretină completă.
   - Da, e OK, mormăie el mimând un interes scăzut. Bine, atunci, o să plec.
   Îşi cântăreşte greutăţile din mâini. Într-una are un bilet, în cealaltă are un săculeţ cu un milion de lire. Se întoarce zâmbind ca să plece, dar apoi se opreşte.
   - Încă ceva, iubire. Cum a mers azi? Eddie ar vrea să ştie.
   - Hm, nu cred că o să se rezolve, spun cu blândeţe, de parcă eu personal am inima sfărâmată în faţa acestei răsuciri crude a destinului.
   Eddie, eroul reformat căruia i se refuză o a doua şansă cu fiica lui.
   Pe Simon, răspunsul pare să-l confuzeze.
   - De ce? Ce a făcut?
   Mă priveşte întrebător.
   - Ei bine, s-a uitat la înregistrare, apoi a plâns. Era extrem de supărată, dar era îngrijorată în privinţa copiilor şi...
   - Ah, copiii, mă întrerupe. Bine, destul de corect.
   Pare satisfăcut. Mă întreb dacă asta a fost investigaţia oficială despre Lottie sau m-a luat gura pe dinainte.
   - Nu-ţi bate capul cu copiii.
   Simon zâmbeşte din nou.
   - Poate să se descurce cu ei. Ai făcut o treabă bună, scumpo. Şi zici că a plâns? Frumos. Ăsta e un semn bun. Lui Eddie o să-i placă asta. O să-l înveselească imediat. Dacă plânge, înseamnă c-am parcurs jumătate de distanţă.
   Radiază. Azi a avut o zi bună.
   - Bine, atunci, drăguţo, o să plec de-acum, adaugă el. Ai grijă de tine.
   Îşi ia rămas-bun salutându-mă vesel cu mâna.
   - Mulţumesc, Simon, strig în urma lui.
   Nu ştiu de ce. Trebuia să spun ceva, nu? Nu pot să stau ca muta în timp ce el se îndreaptă spre Mercedesul lui negru, cu diamantele mele în palmă.

33.

JOI, 29 SEPTEMBRIE

Lucruri nerezolvate

      Primesc de dimineaţă un buchet foarte mare de flori.
   Îţi mulţumesc pentru ajutor. Nu o să uit. E.
   Are stil, trebuie să recunosc. Mark nu e aşa de sigur.
   - Nu e nimic ascuns prin ele? mă întreabă la micul dejun.
   E îngrijorat în privinţa supravegherii poliţiei.
   - Sunt doar nişte flori, Mark. În caz că interesează pe cineva, ar putea fi pentru interviu, trimise printr-un avocat sau aşa ceva. Sunt destul de sigură că la nivelul la care este în cariera lui, Eddie ştie deja cum să-şi acopere urmele. Mă rog, a ştiut mai puţin s-o facă cu evidenţa lui contabilă.
   Zâmbesc. La urma urmei, am făcut-o. Nu? Plata integrală pentru diamante a intrat în cont la miezul nopţii aseară. Mult mai mult decât ne-am aşteptat. În mod cert, sunt mai mulţi bani decât am fi putut obţine noi. Două milioane de lire sterline. Pur şi simplu, nu pot să nu mă abţin să nu zâmbesc. Zece mii pentru o piatră. Eddie şi-a luat un mic comision. Plata către el s-a făcut printr-un alt cont aflat cine ştie pe unde şi-o fi ţinând el banii. Marile inteligenţe gândesc la fel, presupun. Doar Mark e îngrijorat.
   - Sunt sigur că se va pierde urma cadourilor în ce-l priveşte pe el, Erin. Pe mine mă îngrijorează însă să nu aibă treabă cu noi. Dacă SO 15 te supraveghează o să-şi pună întrebări...
   Mark gesticulează în direcţia buchetului uriaş.
   - Nu e ca şi cum nu iese în evidenţă, nu?
   Bănuiesc că are dreptate. Florile arată ridicol de ostentative.
   - Hai, mă, Mark, chiar crezi că poliţia mă monitorizează nonstop? Serios? De ce ar face-o? Şi de unde ar şti Eddie asta?
   - Da, cred că e posibil să o facă, Erin, numai şi dacă s-ar gândi că Holli ar putea să te contacteze. Şi dacă observă ceva ciudat? Ar putea să te supravegheze în eventualitatea în care ar putea să te sune sau, Doamne fereşte, să apară în pragul uşii.
   - Dar de ce naiba ar face asta, Mark? Nu eram chiar apropiate, nu? Şi în plus ne-am întâlnit o singură dată. I-am luat un interviu timp de jumătate de oră, o dată. Nu cred că poliţia se gândeşte că o să se întâmple asta şi nici nu cred că suntem supravegheaţi de ei. Cel puţin nu în halul în care crezi tu. Poate că doar ne monitorizează telefonul din casă, dar am senzaţia că Eddie ar fi putut să se intereseze de asta înainte să ne ajute. Nu-i un idiot. Dacă SO 15 ne urmăreşte, cred că am şti-o deja. In caz că ar conta, simt că prezenţa lui Eddie ne protejează de o grămadă de lucruri acum.
   Mark priveşte distrat pe fereastră. Se uită cum plouă şi gândurile îi zbârnâie departe, în linişte.
   De ce nu e fericit, Mark?
   Îi ating timid braţul întins pe masă.
   - S-a terminat. Avem toţi banii. Sunt în siguranţă. Combinat, avem în total aproape trei milioane de lire, cărora nu le poate fi luată urma. Sunt complet siguri. Am reuşit, Mark. Chiar am făcut-o! exclam, privindu-l şi aşteptând o reacţie.
   Un zâmbet mic îi relaxează trăsăturile.
   Îl strâng de braţ, iar zâmbetul lui se lăţeşte într-un rânjet. Aprobă din cap şi se întinde după cana cu cafea.
   - Sunt mulţumit că s-a terminat. Normal! Dar, Erin, nu poţi să te mai ocupi cu chestii din astea. Ne-a mers de data asta, dar gata, da? Fără alte riscuri. Ai terminat-o cu astea de-acum?
   Evident că e bucuros, dar îl îngrijorez şi nu pot să-l învinuiesc că n-are încredere în mine. Am tot avut secrete ascunse faţă de el. Au fost câteva momente când m-am gândit că poate are dreptate, că poate am exagerat cu toate astea. Dar acum, banii sunt la bancă.
   - Da, am terminat-o, promit. Nu mai avem pentru ce să ne asumăm riscuri.
   Mă întind peste masă şi-l sărut pe buzele calde.
   Îmi dau seama că nu e convins în întregime, însă zâmbeşte şi mă sărută înapoi.
   Vrea ca lucrurile să fie ca la început. Din fericire, ne vom întoarce acum la asta. În sfârşit.
   Însă nici n-are timp să se aşeze gândul când îmi amintesc de acele lucruri nerezolvate de sus din pod. Probe ce duc înapoi tocmai pe fundul Pacificului de Sud.
   Nu s-a terminat încă.
   - Ce crezi că ar trebui să facem cu telefonul, Mark? Sau cu USB-ul? Ar trebui să le aruncăm? Sunt singurele noastre legături cu toată treaba. Trebuie să ne terminăm treaba ca lumea. Nu vrem să rămânem cu lucruri nerezolvate.
   Îşi strânge pleoapele, realizând că încă n-am terminat-o. A uitat de astea.
   - La naiba. OK, hai să ne gândim.
   Îşi ia un timp, uitându-se la grădina udă prin fereastra pătată de ploaie.
   - Poate că ar trebui să păstrăm telefonul, în caz de ceva. Nu păţim nimic dacă-l păstrăm. Şi dacă se întâmplă vreodată ceva, o să-l avem ca dovadă în privinţa originii oamenilor ăstora. Sau ca pe o monedă de schimb. Nu zic că o să avem nevoie de el, ci, mai mult aşa, ca pe o asigurare.
   Face o pauză şi dă din cap.
   - Ştii ce? Mai bine nu. Mai bine ne descotorosim şi de el. Scăpăm de toate, şi de USB şi de telefon. Trebuie să le scoatem din casă. În caz că, din cine ştie ce motiv, poliţia va dori să cerceteze casa. Trebuie să le scoatem pe toate astea din vieţile noastre.
   Vorbeşte pe un ton ferm. Nu vom mai discuta despre asta. Pentru mine e OK. Am terminat-o de-acum. Cu totul. Avem trei milioane în plus.
   - Poate am putea să conducem împreună până la Norfolk, chiar acum, să rămânem peste noapte, să luăm o barcă de dimineaţă şi să le aruncăm în mare. Ce ar fi să ne petrecem ziua aşa, scăpând de lucrurile neterminate? îi sugerez.
   Expresia lui rămâne imperturbabilă. Simt un junghi de frică.
   - Trebuie să scăpăm de ele undeva, nu? Am putea sta câteva zile acolo. Ar fi mişto să plecăm undeva, doar ca să fim împreună pentru o vreme. Avem nevoie de asta. Mi-e dor mult mult de tine.
   Se ridică, înconjoară masa şi-mi prinde faţa în căuşul palmelor lui. Mă sărută blând pe buze.
   - Îmi place cum sună. Luna de miere, doar noi doi, par să se fi întâmplat de mult toate astea.
   Ştiu ce spune. Luna noastră de miere, cea reală, înainte să apară geanta aia în vieţile noastre, înainte să se transforme în altceva. Tot ce vreau acum este să fiu în preajma lui. Mi-e dor de atingerea pielii lui pe a mea. Îmi lipseşte apropierea.
   - Dacă mergem la Norfolk astăzi, atunci asta este. Telefonul şi stick-ul sunt ultimele lucruri şi după ce scăpăm de ele s-a terminat. Gata, promit. Putem să ne reluăm viaţa de unde am rămas.
   Dar de data asta mai bine, pentru că de data asta nu va mai trebui să ne facem griji pentru bani niciodată.
   Mark nu se va mai îngrijora vreodată că va mai pierde totul din nou. Nu va mai trebui să se îngrijoreze că ar putea ajunge să lucreze în vreun bar sau să aranjeze mărfurile pe rafturi. În Norfolk, în sfârşit, îi voi putea spune despre copilul nostru.
   Mă priveşte, studiindu-mi faţa; în ochii lui se întrezăreşte o urmă de tristeţe.
   Bănuiesc că nu e convins că m-am hotărât să nu mai fiu aşa de nesăbuită. Poate că nu ne mai putem întoarce unde am rămas? Trebuie să-i dovedesc că mă concentrez la noi, aşa că îl presez:
   - Trebuie să fim împreună, Mark, te rog.
   Ochii lui se lărgesc aproape imperceptibil şi brusc îmi dau seama cât de mult l-am îndepărtat în ultimele săptămâni. Aproape c-am distrus lucrul ăsta pe care îl avem. Această legătură trebuie să fie tratată cu grijă, ca să-şi recapete viaţa. Se apleacă din nou şi mă sărută pe frunte.
   - Ştiu. Şi oricât de mult îmi surâde ideea, scumpo, nu pot să merg azi. Ştii asta. Îţi aminteşti?
   Doamne, am uitat complet. Mi-a spus săpătmâna trecută. A menţionat-o. Mă simt îngrozitor, de parcă nici nu m-am simţit destul aşa deja. În după-amiaza aceasta zboară la New York pentru o noapte. Evident, nu l-am ascultat cu atenţie când mi-a spus-o. Mă întreb ce altceva mi-a mai scăpat. Sunt cea mai rea soţie.
   Mâine toată ziua se întâlneşte cu nişte clienţi noi şi apoi o să se întoarcă cu zborul de noapte. Literalmente, o vizită între două zboruri.
   O să rămân singură. Brusc, nu mă pot abţine să nu mă înspăimânt că poate Mark o să-şi continue viaţa mai departe fără mine. Evident, este vina mea. Ar fi trebuit să mă intereseze mai mult afacerea lui nouă în loc să-mi petrec tot timpul gândindu-mă la documentar, bani, diamante. Ar fi trebuit să fiu mai prezentă. Ar fi trebuit să fiu cu el. Vina mă învăluie cu totul. Va trebui să mă descurc mai bine. Totul va fi în regulă. Putem să mergem împreună în weekendul următor. Nu-i mare lucru. Doar că aşa se simte acum.
   Zac întinsă pe pat, în timp ce el împachetează, privindu-mă. Îmi vorbeşte despre noile spaţii de birouri pe care le are în considerare, despre planurile lui măreţe.
   - Vrei să vii să le vezi cu mine săptămâna viitoare?
   E atât de încântat.
   - Normal, de-abia aştept, îl asigur.
   Sunt bucuroasă că mă lasă să-i pătrund în viaţă, din nou. Sunt bucuroasă că e din nou aşa de fericit. Poate că fisura se închide în cele din urmă.
   - Îmi pare rău, Mark, dacă am fost absentă. Dacă nu am fost alături de tine... Îmi pare atât de rău, îi spun privindu-l de jos.
   - E OK, Erin.
   Faţa lui e plină de viaţă la gândurile legate de viitor şi toate cele pe care le-a plănuit.
   - Ai şi tu multe de care te ocupi. E în regulă. Te iubesc.
   Ne privim ochi în ochi şi mă simt iertată. Sunt o persoană foarte norocoasă. Mă gândesc din nou să-i spun totul. Despre sarcină. Dar nu vreau să înclin balanţa. O să-i spun după ce se întoarce. Weekendul viitor când vom fi singuri împreună.
   - Şi eu te iubesc, Mark, îi spun, ridicându-mă din pat şi înfăşurându-mă în jurul lui.
   Hormonii din mine o iau razna chiar acum, iar mai târziu, în timp ce taxiul lui trage lângă curba de lângă casa noastră, asta chiar doare. Tot trupul meu tânjeşte după el, după fantoma braţelor lui în jurul meu şi a mirosului apei de colonie care încă mi-e lipită de piele.
   După ce a plecat, mă duc în pod ca să verific ultimele dovezi rămase.
   În pod e cald. Sub izolare, telefonul e cald. Plicul separat în care se află USB-ul zace lângă el. O fi căldura din pod nasoală pentru memoria sau drive-ul telefonului?
   Ating cu degetul USB-ul prin plasticul plicului. E cald la atingere.
   Mă holbez la ecranul inert al telefonului şi-mi aduc aminte de mesajul de acum două săptămâni. Felul în care mi-a întors stomacul pe dos. Acele trei punctuleţe gri, pulsând.
   CINE EŞTI?
   Mă întreb, din nou, cine or fi oamenii morţi din avion, cine o fi persoana de la celălalt capăt al firului, oamenii cu avionul. Am încercat să ignor întrebarea şi să ascult de sfatul lui Mark, dar aici, de capul meu, în podul prăfos şi încins, gândul se conturează puternic. Cine sunt ei oare? M-am uitat pe site-uri ruseşti de ştiri şi nimic. O fi Patrick unul dintre ei? Sau poate că Mark are dreptate. Ar putea fi un ofiţer SO 15 sub acoperire? El mă sună şi-mi lasă mesaje tăcute. Gândul ăsta bolnăvicios mi-a fulgerat ieri prin minte, şi anume că apelurile ar putea fi de la Holli. Mesaje telefonice disperate, tăcute, de undeva de pe unde o fi; poate că s-a întors înapoi în Anglia. Apoi însă îmi amintesc de replica mormăită dată chelnerului într-un mesaj. Şi apoi, Holli nu a avut niciodată numărul meu, aşa că nu poate fi ea.
   Mintea mea gravitează din nou asupra oamenilor cu avionul. Ar putea fi ei? Mark e sigur că nu. Dar poate că au aflat IP-ul hotelului? Poate că s-au dus acolo. Poate că i-au ucis pe cei doi Sharpe - dar s-ar fi oprit să caute după asta?
   Cât de mult ar continua să caute? Cât valorau geanta şi conţinutul pentru ei? Şi apoi mă fulgeră cu o claritate uimitoare. Ei caută încă. Şi sunt singură acum. Mă gândesc la faţa lui Mark când se îndepărta cu taxiul. Ei ar putea să fie în continuare în căutarea noastră. Poate că şi-au dat seama că au ucis cuplul greşit. Şi acum iată-mă aici, singură în casă. Am fost atât de preocupată să fiu cu un pas în faţa poliţiei şi să convertim ce am găsit în bani adevăraţi, încât am uitat complet de posibilitatea reală să fiu descoperită de oamenii de la care am furat. Realitatea unui ciocănit în uşă, a unui glonţ în cap.
   Mă gândesc la uşa din spate pe care am găsit-o deschisă acum 6 zile. Şi acum nu sunt decât eu singură aici. Şi nu vreau să mor. Trebuie să aflu cu cine am de-a face, să ştiu cine ar putea veni după mine. Şi uite aşa iau telefonul jos, mi-l strecor în haină şi plec de acasă.
   E timpul să-l deschid din nou, într-un loc sigur, aglomerat.
   Când ajung la piaţa Leicester, îmi fac loc prin mulţime şi mă îndrept către parcul din centrul ei. Găsesc un grup de studenţi străini care vorbesc şi se joacă cu telefoanele lor, în timp ce-şi mănâncă prânzul pe iarbă. Stau aproape de ei, cât de acceptabil se poate şide-abia atunci pornesc telefonul. Se luptă să revină încet înapoi la viaţă. Ecranul se face alb. Apare logoul Apple. Apoi ecranul de pornire.
   Nici măcar nu-l mai setez pe modul avion. Las să-i fie prins semnalul, ceea ce se şi întâmplă.
   Înţelegeţi ce vreau să fac: piaţa Leicester este zona pietonală cea mai aglomerată din Europa. Am căutat informaţii pe Google pe peronul staţiei de metrou. Nicăieri în Europa nu trec mai mulţi oameni printr-un singur loc cum se întâmplă la piaţa Leicester, pe unde, zilnic, trec cam 250 000 de persoane. Întru în parcul plin cu oameni cu telefoanele în mână, trecând unul pe lângă altul sau cu capetele plecate, atingând display-ul cu degetul. În piaţa Leicester sunt 109 camere de supraveghere, dar provoc pe oricine să-şi dea seama care om e conectat la care telefon. Sunt o tonă aici. Mă ascund la vedere. Îi las să-mi prindă semnalul; nu o să-i ajute.
   Ecranul prinde viaţă. Apare căsuţa cu mesaje. Sunt două.
   OFERTA RĂMÂNE VALABILĂ
   CONTACTEAZĂ-MĂ
   Sunt trimise de pe acelaşi număr de telefon ca înainte. Ăsta e numărul persoanei care ştie că cineva are geanta.
   Dar nu înţeleg ce vrea să zică cu oferta.

...............................................................