Ceva în apă, Catherine Steadman

 1-5
1.
SÂMBĂTĂ, 1 OCTOMBRIE

Mormântul

       Te-ai întrebat vreodată cât durează să sapi un mormânt?

   Nu te mai întreba. Pare o eternitate. Indiferent cât crezi că durează, înmulţeşte cu doi.
   Sunt sigură că ai mai văzut asta în filme: eroul, poate cu un pistol la cap, sapă tot mai adânc în pământ, transpirând şi mormăind, până când ajunge la o adâncime de un metru optzeci în propriul mormânt. Sau doi pungaşi nefericiţi care discută şi glumesc în haosul nebunesc şi ilar, în timp ce sapă frenetic, ţărâna zburând spre cer cu o uşurinţă ca în desene animate.
   Nu se întâmplă aşa. E greu. Nimic în privinţa asta nu e uşor. Solul este dur, dens şi greu manevrabil. E al naibii de dificil.
   E o acţiune plictisitoare, durează mult şi trebuie terminată. Stresul, adrenalina, animalul disperat care are nevoie s-o facă te susţin aproximativ 20 de minute.
   Apoi te prăbuşeşti.
   Muşchii ţi se desprind de oasele braţelor şi picioarelor. Simţi piele pe os, os pe piele. Te doare inima în urma şocului de adrenalină, îţi scade glicemia în sânge şi ajungi la capătul puterilor.
   La capătul capătului. Însă e clar ca bună-ziua că groapa va fi săpată, indiferent de starea ta bună sau proastă, că te simţi terminat ori nu.
   Apoi schimbi viteza. Ajungi la jumătatea maratonului, când ce era nou a dispărut, şi trebuie să termini chestia asta blestemată şi nefericită. Ai investit şi eşti implicat cu totul. Le-ai spus tuturor prietenilor tăi ce o să faci, i-ai făcut să-şi făgăduiască donaţiile unei oarecare asociaţii de caritate sau alteia, una cu care ai o vagă legătură.
   Au promis vinovaţi mai mulţi bani decât voiau să dea cu adevărat, simţindu-se obligaţi din cauza unei călătorii cu motocicleta sau a altei chestii pe care au făcut-o la universitate, detalii cu care te plictisesc de fiecare dată când se îmbată. Încă vorbesc despre maraton, rămâi cu mine. Apoi ieşi afară în fiecare seară, de capul tău, cu căştile pe urechi, adăugând mile pentru asta. Astfel încât să poţi lupta cu tine, să lupţi cu corpul tău, chiar acolo în momentul ăla, în acel moment dezolant, ca să vezi cine câştigă. Nimeni altcineva în afara ta nu priveşte. Şi nimănui în afara ta nu-i pasă cu adevărat. Eşti doar tu cu tine însuţi încercând să supravieţuieşti.
   Aşa simţi când sapi un mormânt, de parcă muzica a încetat, însă tu nu poţi să te opreşti din dansat. Pentru că dacă nu mai dansezi, mori.
   Aşa că sapi în continuare. O faci pentru că alternativa e mult mai rea decât săpatul unei gropi fără fund în solul dur şi compact cu o lopată găsită în şopronul unui bătrân oarecare.
   În timp ce sapi ajungi să vezi culori agitându-se în faţa ochilor: fosfena cauzată de stimularea metabolică a neuronilor din cortexul vizual datorată proastei oxigenări şi a nivelului scăzut de glucoză. Sângele îţi bubuie în urechi: presiunea scăzută a sângelui din cauza deshidratării şi supraefortului. Dar cum rămâne cu gândurile tale? Gândurile plutesc în iazul liniştit al conştiinţei, ieşind ocazional la suprafaţă şi dispărând înainte să le apuci. Mintea e complet goală. Sistemul nervos central interpretează acest efort suprauman ca pe o situaţie de tipul luptă sau fugi; neurogeneza indusă de practică, alături de „endorfina eliberată prin exerciţii", preferată dintotdeauna în revistele sportive populare, acţionează ca să-ţi inhibe şi să-ţi protejeze creierul de durerea şi stresul a ceea ce faci.
   Epuizarea acţionează ca un nivelator emoţional fantastic. Sapă sau fugi.
   După aproximativ 45 de minute am decis că 1 metru 80 de centimetri nu e o adâncime realistă pentru acest mormânt. Nu cred că mă descurc să sap 1 metru 80. Eu am o înălţime de 1 metru 67. Cum aş ieşi afară? Practic, m-aş bloca într-o groapă.
   Conform unui sondaj YouGov din 2014, 1 metru 67 este înălţimea ideală pentru o britanică. Aparent, asta este înălţimea pe care un britanic obişnuit îşi doreşte ca partenera lui s-o aibă. Aşadar, norocoasa de mine şi norocosul de Mark. Doamne, ce mult aş vrea ca Mark să fie aici.
   Dar cât de mult ar trebui totuşi să sap dacă nu o să reuşesc 1 metru 80? Cât de adânc este îndeajuns de adânc?
   Cadavrele ajung să fie descoperite din cauză că au fost prost îngropate. Nu vreau să se întâmple asta. Chiar nu vreau. În niciun caz nu ar fi finalul pe care-l caut. Iar o îngropare prost făcută, ca orice lucru făcut prost, are trei cauze:
   1. Lipsa timpului
   2. Lipsa iniţiativei
   3. Lipsa interesului
   Timp: am între trei şi şase ore ca să fac asta. Trei ore reprezintă estimarea mea conservatoare. Şase ore au trecut de când s-a lăsat noaptea. Am timp.
   Cred că am iniţiativă; două minţi sunt mai bune decât una. Sper. Trebuie doar să fac asta pas cu pas.
   Numărul trei: interes? Dumnezeule, chiar îmi pasă. Îmi pasă mai mult decât mi-a păsat vreodată în toată viaţa mea.
   Nouăzeci de centimetri este adâncimea minimă recomandată de IACC (Institutul de Administrare a Cimitirelor şi Crematoriilor). Ştiu asta pentru că am căutat pe Google înainte să încep să sap. Vezi, iniţiativă. Îmi pasă. M-am ghemuit lângă cadavru, cu picioarele pe frunze ude şi noroi sfărâmicios, şi am căutat pe Google cum să îngropi un cadavru. Asta am căutat pe celălalt telefon mobil al cadavrului.
   Dacă ei găsesc cadavrul... ei nu vor găsi cadavrul... şi reuşesc să extragă informaţiile... ei nu vor extrage informaţiile... atunci istoricul ăsta va fi o lectură fantastică.
   După două ore, mă opresc din săpat. Groapa are o adâncime cu puţin peste 90 de centimetri. Nu am ruletă, dar îmi amintesc că am 90 de centimetri la vintre. Asta este înălţimea celei mai mari sărituri pe care am reuşit-o în vacanţa de echitaţie luată înainte să părăsesc universitatea, acum 12 ani.
   Un cadou pentru sărbătorirea a 18 ani. Ce lucruri ciudate ne amintim, nu-i aşa? Iată-mă însă aici, băgată în mormânt până la mijloc, amintindu-mi o probă de gimcana. Apropo, am ieşit pe locul doi şi m-am bucurat foarte mult de reuşita asta.
   Oricum, am săpat aproximativ 90 de centimetri în adâncime, 60 de centimetri în lăţime şi 1 metru 80 pe lungime. Da, treaba asta a durat două ore.
   Repet: săparea unui mormânt este foarte dificilă.
   Ca să înţelegi mai bine, această groapă, groapa pe care am săpat-o două ore are dimensiunile de 90 cm x 60 cm x 180 cm, ceea ce înseamnă 36 de picioare cubi de pământ, adică un metru cub de pământ sau o tonă şi jumătate de pământ. Asta este greutatea unei maşini compacte sau a unei balene beluga matură ori a unui hipopotam de dimensiuni normale. Am scos echivalentul ăsta de pământ din groapă, uşor spre stânga faţă de locul unde se afla înainte. Iar mormântul ăsta nu are decât 90 de centimetri.
   Privesc movila înălţată peste noroi şi mă salt încet afară, cu antebraţele tremurând sub propria greutate. Corpul zace întins vizavi de mine sub o prelată sfâşiată de un albastru cobalt care e ca o tăietură colorată pe fundalul solului maroniu al pădurii.
   Am găsit-o abandonată, atârnând ca un văl de o creangă, în spatele refugiului, în comuniune liniştită cu un frigider abandonat. Uşa micului congelator al frigiderului scârţâie în bătaia vântului slab. Aruncat la gunoi.
   E ceva atât de trist în privinţa obiectelor abandonate, nu-i aşa? Au un aer dezolant, însă sunt cumva frumoase. Presupun că, într-un sens, am ajuns să abandonez un corp.
   Frigiderul se află aici de ceva timp - ştiu asta pentru că l-am văzut prin parbrizul maşinii în timp ce conduceam pe aici cu trei luni în urmă, şi nimeni nu a venit să-l reclame încă. Mă întorceam cu Mark din Norfolk în Londra, după ce ne-am sărbătorit aniversarea şi iată, câteva luni mai târziu frigiderul este în continuare aici.
   E ciudat să mă gândesc că s-au întâmplat atâtea lucruri în timpul ăsta - mie, nouă - însă, de fapt, nimic nu s-a schimbat aici. De parcă locul ăsta, un mic petic de pământ, ar fi în afara timpului. Îţi lasă impresia asta. Poate că nimeni nu a mai fost aici de la proprietarul frigiderului şi Dumnezeu ştie cât timp a trecut de atunci. Frigiderul arată evident din anii 70 - ştii, are aspectul ăla ca de bloc de cărămidă. Un bloc de cărămidă kubrick-ian. Un monolit într-o pădure englezească umedă. Scos din uz. Se află aici de cel puţin 3 luni şi nimeni nu l-a luat, niciunul dintre oamenii care caută în groapa de gunoi. E limpede, cu excepţia noastră nimeni nu vine aici. Niciun angajat al consiliului, niciun localnic iritat care scrie scrisori consiliului, nimeni care să-şi plimbe dimineaţa devreme câinele şi să dea întâmplător peste vânatul meu. Acesta era locul cel mai sigur la care mă puteam gândi. Aşa că iată-ne aici. Va dura ceva timp ca solul şi toate să se aşeze. Însă cred că frigiderul şi cu mine avem destul timp.
   Privesc mormanul acoperit cu prelata mototolită. Sub ea se află carne, piele, os, dinţi. Un mort de 3 ore şi jumătate.
   Mă întreb dacă soţul meu mai este cald la atingere. Caut pe Google. Oricum ar fi, nu am nevoie de un şoc.
   OK.
   OK, braţele şi picioarele ar trebuie să fie reci la atingere, dar trupul să fie cald încă. Bine, atunci.
   Expir adânc din toţi rărunchii.
   OK, să începem...
   Mă opresc. Aşteaptă.
   Nu ştiu de ce, dar îi şterg istoricul căutărilor din telefon. N-are niciun sens, ştiu; telefonul nu poate fi urmărit şi, oricum, după câteva ore în solul umed din octombrie n-o să mai meargă. Pe de altă parte însă, poate că o să funcţioneze totuşi. Îi bag celălalt telefon în buzunarul hainei şi îi scot iPhone-ul din buzunarul de la piept. E setat pe modul avion.
   Mă uit prin arhiva cu fotografiile noastre. Îmi dau lacrimile şi două picături fierbinţi îmi brăzdează faţa.
   Îndepărtez complet prelata, expunând tot ce ascunde. Şterg telefonul de amprente, îl pun înapoi în buzunarul cald de la piept şi-mi îmbrăţişez genunchii.
   Nu sunt un om rău. Sau poate că sunt. Poate că tu ar trebui să hotărăşti.
   Cu siguranţă, însă, ar trebui să explic. Şi ca să explic trebuie să derulez înapoi, până la dimineaţa aniversării de acum trei luni.

VINERI, 8 IULIE

Dimineaţa aniversării

    În această dimineaţă, eu şi Mark ne-am trezit înaintea răsăritului. Este dimineaţa aniversării noastre, aniversarea zilei când ne-am întâlnit.
   Stăteam într-un hotel tip boutique cu pub din zona de coastă a oraşului Norfolk. Mark l-a găsit în suplimentul „Cum să-ţi cheltui banii" al revistei Financial Times. E abonat, dar suplimentele sunt singurele părţi pe care mai ajunge să le citească.
   Oricum, FT avea dreptate; locul acesta este „refugiul rustic şi confortabil al viselor tale." Şi mă bucur „că-i cheltuim" astfel. Bineînţeles, nu sunt cu adevărat banii mei cei pe care-i cheltuim, dar presupun că în curând vor fi.
   Hotelul este un cuib rustic perfect, care oferă fructe de mare proaspete, bere rece şi şaluri de caşmir. Cărţile turistice numesc locul “Chelsea la mare”.
   Ne-am petrecut ultimele 3 zile plimbându-ne până ne simţeam muşchii slăbiţi şi îngreunaţi, cu obrajii îmbujoraţi de cerul şi vântul englezesc şfichiuitor, şi cu părul mirosind a pădure şi apă de mare. Ne plimbam şi apoi ne futeam, ne îmbăiam şi mâncam. Paradis, nu altceva.
   Hotelul a fost construit iniţial în 1651 ca han pentru agenţii vamali care făceau călătoria plină de hopuri către Londra cu trăsura, şi se mândreşte cu viceamiralul Lord Horatio Nelson, norfolkian faimos şi învingător în Bătălia de la Trafalgar, care a fost un client obişnuit. Stătea în camera cu numărul 5, cea de lângă a noastră, şi se pare că venea aici ca să-şi colecteze telegramele în fiecare sâmbătă din cei 5 ani ai lui de şomaj. E interesant că Lordul Nelson a avut perioade de şomaj.
   Presupun că întotdeauna m-am gândit că dacă eşti marinar, atunci eşti ca şi angajat în Marină. Dar, iată, că se întâmplă şi celor mai buni dintre noi. Oricum, de-a lungul anilor, hotelul a găzduit licitaţii de animale, procese cu juraţi şi toată distracţia bâlciurilor descrise de Jane Austen.
   Cartea de pe măsuţa de cafea din camera noastră ne-a informat voioasă că audierele preliminare ale procesului infamilor ucigaşi din Burnham fuseseră ţinute în ceea ce era acum sala de mese privată de la parter. E discutabil cât de „infami“ erau. In mod cert, eu n-am auzit de ei. Aşa că am citit tot.
   Povestea începea în 1835 cu soţia unui pantofar vomitându-şi violent conţinutul stomacului la masa familiei sub privirile soţul ei. Doamna Taylor, cea care vomita, fusese otrăvită cu arsenic. Făina din cămară fusese botezată cu chestia asta, iar mai târziu, la autopsie, s-au găsit urme de arsenic în mucoasa stomacului. Ancheta în urma otrăvirii dezvălui că domnul Taylor avea o aventură cu vecina lor, doamna Fanny Billing, care cumpărase recent arsenic în valoare de trei pence de la un farmacist local. Arsenicul a ajuns în geanta cu faină al lui Taylor şi, în consecinţă, în găluştile care i-au curmat viaţa doamnei Taylor. Bănuiesc că în seara aceea domnul Taylor s-a abţinut. Poate că domnul Taylor urma o dietă fără carbohidraţi.
   Informaţiile furnizate ulterior de un alt vecin în timpul anchetei dezvăluiau că o oarecare doamnă Catherine Frary intrase în casa familiei Taylor în ziua aceea şi fusese auzită spunându-i lui Fanny înainte să fie luată la întrebări: „Ocupă-te de partea ta şi nu ne vor putea răni”.
   În continuarea investigaţiei s-a descoperit că soţul şi copilul lui Catherine muriseră şi ei brusc în noaptea de dinainte.
   După asta, ipoteza crimei a început să fie luată în considerare. Stomacurile soţului şi copilului lui Catherine fuseseră transportate în Norwich, unde analizele au confirmat şi în cazul lor urme de arsenic. Un martor din casa lui Taylor a mărturisit că a văzut-o pe Catherine îngrijindu-se de bolnava doamnă Taylor după ce aceasta a vomitat, adăugând un praf alb „dintr-un pachet de hârtie pe vârful cuţitului" şi în terciul acesteia, otrăvind-o pentru a doua oară, de data asta fatal. Cu o săptămână înainte, cele două femei o otrăviseră şi pe cumnata lui Catherine.
   Catherine şi Fanny au fost spânzurate în Norwich pentru uciderea soţilor lor, a doamnei Taylor şi a copilului şi cumnatei lui Catherine. Conform numărului din 17 octombrie 1835 a Niles Weekly Register puteai afla că perechea fusese „lansată în eternitate în mijlocul unei mulţimi imense de spectatori (20 000 sau 30 000), dintre care mai mult de jumătate erau femei." Lansată în eternitate. O frumoasă referinţă la metodele de transport.
   Oricum, e ciudat să bagi „Criminalii din Burnham" în broşura cu informaţii a hotelului, mai ales dacă iei în considerare natura escapadelor de weekend.
   La 4:30, alarma ne trezeşte din grămada călduroasă de puf de gâscă şi bumbac egiptean. Ne îmbrăcăm în linişte cu hainele pregătite cu o noapte înainte pentru clipa asta dinaintea răsăritului: un tricou subţire din bumbac, ghete de drumeţie, blugi şi pulovere de lână. Fac nişte cafea la micul aparat din cameră, în timp ce Mark îşi aranjează părul în baie. Mark nu e un bărbat vanitos după niciun standard, dar ca majoritatea bărbaţilor în jur de treizeci de ani se pregăteşte să devină preocupat de păr în principal. Dar îmi place ezitarea lui, mica scăpare din perfecţionismul lui. Îmi place că pot să fiu gata mai repede. Ne bem cafeaua pe pilotă, îmbrăcaţi din cap până în picioare, cu ferestrele deschise şi braţul lui în jurul meu, în linişte. Avem destul timp ca să sărim în maşină şi să ajungem la plajă înainte de răsărit, adică la ora 5:05, după cum se menţionează în cartea de informaţii de lângă pat.
   Ne deplasăm cu maşina către plaja Holkham într-o linişte relativă, respirând şi gândind. Suntem împreună, dar singuri cu gândurile noastre şi cu noi înşine, încercând să ne agăţăm de somnolenţa densă care ne ţine captivi încă. Toate astea par să aibă aerul natural al unui ritual. Avem parte de asta câteodată; pur şi simplu lucrurile ni se întâmplă astfel. Un pic de magie pătrunde în vieţile noastre, iar noi îngrijim chestia asta ca pe o mică plantă dintr-un ghiveci. Am mai făcut toate astea înainte; e una dintre chestiile noastre. Dimineaţa aniversării. În timp ce intrăm în parc, mă întreb dacă o să mai sărbătorim ziua aceasta şi după ce ne vom căsători peste două luni. Sau poate că aceea va deveni noua noastră zi?
   Ieşim în liniştea vastă de la Holkham Hall, străpunsă intermitent de ciripitul pătrunzător al păsărilor. O turmă de căprioare aflate pe câmpia alăturată şi-a ridicat privirile în timp ce izbim uşile maşinii, iar noi îngheţăm. Ne uităm înapoi direct în ochii lor şi le facem să încremenească pe moment, până când atenţia le este atrasă din nou de iarbă.
   Maşina noastră e printre primele sosite în parcarea cu pietriş şi pământ; o să se aglomereze mai târziu - întotdeauna se întâmplă aşa - cu câini şi familii, cuşti de cai şi călăreţi, familii extinse căutând să aibă parte de una dintre ultimele zile cu vreme bună. Se pare că vremea asta călduroasă n-o să dureze. Pe de altă parte, se spune asta în fiecare an, nu-i aşa?
   Nu se vede nici ţipenie de om în timp ce ne îndreptăm de-a lungul camioanelor cu pietriş către marea întindere deşertică a plajei Holkham, 4 mile de nisip alb-auriu mărginite de păduri de pini. Vântul dinspre Marea Nordului apleacă smocuri de buruieni sălbatice şi mătură nisipul înălţându-l în aer peste crestele dunelor impozante. Mile întregi de nisip proaspăt vânturat şi apele mării, dar niciun suflet în faţa ochilor. Stranietate în lumina dinaintea răsăritului. Un peisaj proaspăt şi arid. Senzaţia este întotdeauna asemănătoare unui început curat. Aşa cum e de Anul Nou.
   Mark mă ia de mână şi ne îndreptăm spre ţărm. Ne scoatem ghetele şi ne strecurăm în apele îngheţate ale Mării Nordului, cu blugii suflecaţi până la genunchi.
   Zâmbetul şi ochii lui, mâna lui fierbinte strângând-o tare pe a mea. Senzaţia încordată şi tăioasă a apei rece ca gheaţa îmi cotropeşte picioarele sub forma unui lichid alb care mi le încălzeşte. Frigul e arzător. Ne-am cronometrat perfect. Cerul începe să se lumineze. Râdem. Mark numără pe ceas secundele rămase până la 5:05 şi privim răbdători peste apă spre est.
   Cerul întreg se luminează până hăt la asfinţit înainte ca soarele să se ridice deasupra apelor argintii. Culoarea galbenă brăzdează orizontul transformându-se în nuanţe de piersică şi roz, în timp ce lumina ajunge la cei mai apropiaţi nori şi chiar dincolo de aceştia - cerul albastru azuriu străluceşte. Oau! E atât de frumos, atât de frumos încât mă ia cu ameţeală.
   Când nu mai suportăm frigul, mă îndrept cu greu înapoi către ţărm, aplecându-mă să curăţ nisipul de pe picioare în apele puţin adânci, înainte să mă încalţ cu ghetele. Inelul meu de logodnă atrage întreaga strălucire a soarelui reflectată de apa cristalină. Ceaţa de dimineaţă a dispărut, iar aerul e complet umed, sărat şi înviorător. Atât de strălucitor şi de limpede. Cerul e de un albastru profund. Cea mai bună zi a anului. Întotdeauna. Atât de multă speranţă, în fiecare an.
   Mark m-a cerut în căsătorie în ultima lună de octombrie, după aniversarea lui de 35 de ani. Deşi suntem împreună de ani buni, cumva, tot a fost o surpriză. Câteodată mă întreb dacă îmi pasă de lucrurile care se întâmplă la fel de mult ca şi celorlalţi oameni. Poate că le dau suficientă atenţie, sau poate că le selectez prost. Adeseori, sunt surprinsă de ce se întâmplă şi întotdeauna mă intrigă să-l aud pe Mark spunând că lui cutărică nu-i place aşa şi pe dincolo, sau că cineva era atras de mine ori avea o altă reacţie neaşteptat de puternică. Nu observ niciodată din astea. Presupun că e mai bine aşa. Nu poţi fi rănit de lucrurile de care nu ştii.
   În schimb, Mark observă tot felul de lucruri. E foarte bun cu oamenii, care se luminează cu totul când îl văd sosind. Ei îl iubesc. Oamenii mă întreabă adeseori în acele rare ocazii când facem lucruri separat dacă „Nu vine şi Mark?“, pe un ton ce trădează o dezamăgire uluitoare. Nu o iau personal, pentru că aşa simt şi eu. Şi anume că Mark face orice situaţie să pară mai bună. El chiar ascultă oamenii. Le susţinea privirea. Însă nu o face agresiv, ci doar într-un fel care îi linişteşte - privirea lui spunând: Sunt aici, şi asta e destul pentru mine. El e interesat de oameni. Privirea lui Mark nu are nicio perspectivă anume; el doar e acolo, cu tine.
   Stăm la înălţime pe o dună, privind întinderea nesfârşită de cer şi mare. Vântul suflă cu tărie aici sus, urlându-ne în urechi. Sunt bucuroasă că avem pulovere groase şi, pe măsură ce ne încălzim, nu mai simţim mirosul de animal al lânii irlandeze aspre la atingere. Conversaţia se îndreaptă spre viitor, spre planurile noastre. Întotdeauna ne-am făcut planuri în ziua aniversării. Sunt ca nişte hotărâri luate la jumătatea anului. Mi-a plăcut să fac planuri încă de când eram mică. Îmi place să planific şi să adun fonduri. Mark nu-şi mai fixase obiective pe termen lung înainte să ne cunoaştem, dar a acceptat s-o facă instantaneu - i se potrivea natura progresivă şi futuristă a ideii.
   Mark lucrează în domeniul bancar. Da, ştiu, buu huu! Dar tot ce pot spune e că nu-i un ticălos. Va trebui să mă crezi pe cuvânt. În niciun caz nu-i un absolvent din clubul beţivilor şi echipa de polo de la Colegiul Eton. De fapt, el e un băietan din Yorkshire care s-a descurcat. Evident, tatăl lui nu era chiar un miner care lucra într-o mină de cărbune sau ceva asemănător. Domnul Roberts, retras acum din activitate, fusese consultant în privinţa pensiilor pentru Prudential în East Riding.
   Mark s-a mutat imediat în oraş, şi-a luat examenele de regularizare, s-a făcut agent la bursă specializat în datorii suverane, a fost prins în schemă, a fost promovat şi, apoi, a avut loc criza financiară.
   Industria financiară s-a prăbuşit. Toţi cei care au înţeles ce se întâmplă s-au înspăimântat încă din prima zi. Toţi puteau vedea ce urma să li se întâmple. Mark însă era OK. Slujba lui era sigură în caz de ceva, era mai sigură decât fusese înainte, pentru că el se specializase chiar în domeniul în care toţi aveau nevoie de ajutor după criză, adică în datoriile suverane. Doar că nimeni nu mai primea bonusuri.
   Asta nu era o problemă pentru noi deoarece nu trăiam chiar de pe azi pe mâine, însă mulţi dintre prietenii lui fuseseră disponibilizaţi, iar asta era înspăimântător. M-a speriat atunci să văd adulţi prăbuşindu-se; aveau copii la şcoală şi ipoteci pe care nu şi le mai permiteau să le achite. Soţiile nu mai lucraseră de pe vremea când rămăseseră însărcinate. Nimeni nu avea un plan de rezervă.
   Anul acela a fost anul în care oamenii veneau la cină şi plângeau. Plecau de la noi cerându-şi scuze, zâmbind curajoşi şi promiţând că ne vom mai vedea după ce se mutau în oraşele lor de baştină şi se puneau din nou pe picioare. De mulţi dintre ei nu am mai aflat nimic. Am mai auzit doar că se mutaseră înapoi cu părinţii în Berkshire sau că se duseseră să lucreze în Australia, ori că divorţaseră.
   Mark s-a mutat la altă bancă. Toţi colegii lui fuseseră concediaţi la vechiul loc de muncă, iar el rămăsese să facă treaba a cinci oameni, aşa că şi-a încercat norocul şi s-a dus în altă parte.
   Nu-mi place noua bancă. Nu-i chiar aşa de OK. Bărbaţii de acolo reuşesc cumva să fie în acelaşi timp graşi şi totuşi vânjoşi. Ei sunt total ieşiţi din formă şi fumează, iar asta de obicei nu mă deranja deloc, însă acum chestia asta are un aer de disperare nervoasă. Asta mă îngrijorează. Miroase a irascibilitate şi vise distruse. Câteodată, colegii lui Mark ieşeau cu noi la un pahar şi se apucau să ia în zeflemea şi să se plângă de soţiile şi copiii lor, de parcă eu nici nu eram prezentă. Ca şi cum, dacă n- ar fi făcut-o pentru femeile astea, ei s-ar fi aflat pe vreo plajă pe undeva.
   Mark nu e ca ei. El are grijă de propria persoană. Aleargă, înoată, joacă tenis, se menţine sănătos, iar acum stă unsprezece ore pe zi în aceeaşi cameră cu bărbaţii ăştia. Ştiu că are o minte puternică, dar îmi dau seama că-l consumă asta. Şi acum, chiar în ziua asta dintre toate, de aniversarea noastră, mă anunţă că vrea să se concentreze mai mult la slujba lui.
   Să se concentreze înseamnă că o să-l văd mai puţin. Deja lucrează prea mult. Se trezeşte la 6 în fiecare dimineaţă de lucru, pleacă de acasă la 6:30, ia prânzul la birou şi se întoarce la mine total epuizat la 7:30 seara. Cinăm şi vorbim, poate ne uităm la un film, iar pe la 10:00 e deja în pat cu luminile stinse. Apoi o lua din nou de la capăt.
   - Vreau să schimb asta totuşi, zice el. Lucrez deja de un an acolo. Când m-am angajat, mi-au promis că voi ocupa poziţia asta doar la început, până când vom restructura departamentul. Dar nu mă lasă să fac nimic în sensul ăsta. Aşa că, de fapt, eu nu fac treaba pentru care m-au angajat.
   Oftează şi-şi trece mâna peste faţă.
   - Ceea ce până la urmă e în ordine, dar trebuie să am o conversaţie serioasă cu Lawrence. Trebuie să vorbim despre bonusul meu de sfârşit de an, sau despre schimbarea echipei. Asta pentru că unii dintre clovnii ăştia nu au nicio idee ce fac.
   Face o pauză şi mă priveşte.
   - Sunt serios, Erin, spune apoi. Nu voiam să-ţi zic astea, dar Hector m-a sunat plângând după ce afacerea aceea a trecut luni.
   - De ce plângea? l-am întrebat surprinsă.
   Hector lucra cu Mark de ani buni. Atunci când toate mergeau prost şi a renunţat la slujba de la vechea bancă, Mark i-a promis lui Hector că, dacă o să se mute cu jobul, o să-i găsescă şi lui un loc. Şi şi-a ţinut promisiunea, făcându-l pe Hector parte integrată din aranjamentul său când s-a mutat. Ori se angajau ca o echipă, ori nu se angaja deloc.
   - Ştii că ieri aşteptam datele financiare ca să încheiem contractul? mă întreabă privindu-mă scrutător.
   - Da, când ai vorbit la telefon în parcare, îi spun şi aprob din cap.
   Ieri, a ratat prânzul la pub şi a petrecut o oră măsurând cu pasul pietrişul din parcare în vreme ce mâncarea i se răcea. În timpul ăsta, eu am citit. Lucrez singură, aşa că ştiu bine ce înseamnă „să te pierzi la telefon”.
   - Da, mi-a spus că a primit datele. A fost foarte dificil să-i aduni pe băieţii de la biroul de tranzacţii în perioada sărbătorilor, iar ei nu i-au uşurat munca. De îndată ce ne întoarcem, vor să facă o şedinţă ca să discutăm despre ore suplimentare şi practici corecte. E ridicol. In orice caz, Hector a vorbit cu biroul din New York şi a încercat să explice că nu era nimeni prezent la lucru şi de ce întârzie să fie trimise datele financiare, iar cei de acolo au luat-o razna. Andrew... Ţi-l aminteşti pe Andrew din New York, nu? Ţi-am spus despre...
   - Individul ăla pe care l-am auzit înjurându-te la telefon când eram la nunta lui Brianny? l-am întrerupt.
   Pufneşte şi zâmbeşte.
   - Da, Andrew. El e... foarte tensionat. In fine. Aşadar, Andrew ţipă la Hector prin telefon, iar Hector se sperie, fixează costul afacerii, trimite datele, se duce şi se culcă, şi se trezeşte având sute de apeluri telefonice ratate şi e-mailuri primite. Se pare că puseseră un 0 în plus la numere. Greg şi ceilalţi de la birou l-au strecurat ca să încetinească afacerea. S-au gândit că Hector o să se uite peste acte înainte să trimită informaţiile şi o să le retrimită lor să modifice cifrele de îndată ce ne întorceam cu toţii la birou, numai că Hector nu a făcut verificarea. A semnat documentul şi l-a trimis. Iar documentul ăsta e un contract din punct de vedere juridic.
   - Doamne, Mark, nu pot să spună că a fost o eroare?
   - Nu chiar, scumpo. Deci mă sună Hector şi încearcă să-mi explice că a presupus că va fi în regulă şi că el întotdeauna, dar întotdeauna verifică... dar Andrew i-a zis să trimită datele şi... şi apoi, pur şi simplu, a început să plângă. Erin, eu doar... simt că sunt înconjurat de o totală...
   Mark se opreşte şi dă din cap cu tristeţe.
   - Aşa că o să-mi întind antenele în alte părţi, îmi spune apoi. Sunt sută la sută bucuros să-mi taie din bonus sau din salariu; oricum, piaţa n-o să-şi revină la ce a fost. Pe cine păcălim? Pur şi simplu nu mai am nevoie de această situaţie stresantă. Îmi vreau viaţa înapoi. Te doresc pe tine şi vreau copii, şi să ne petrecem serile împreună din nou.
   Îmi place cum sună asta. Foarte mult. Îl îmbrăţişez şi-mi las capul pe umărul lui.
   - Şi eu vreau asta.
   - Bine, spune şi mă sărută uşor pe păr. O să găsesc un loc bun, o să-mi înaintez demisia după ce se rezolvă situaţia asta cu Hector, o să-mi iau un mic concediu care să acopere şi nunta şi luna de miere şi, sper că prin noiembrie, o să reîncep să lucrez. La timp pentru Crăciun.
   Îşi mai luase un mic concediu şi înainte - toţi cei care lucrează în sectorul financiar trebuie să-şi ia un concediu obligatoriu între joburi; concediul ăsta e gândit pentru a stopa tranzacţii interioare, însă, în esenţă, e o vacanţă plătită de două luni. Asta chiar sună ca un plan destul de bun. Bun pentru el. Şi, în mod cert, şi eu aş putea să iau câteva săptămâni de pauză de la job. Am putea profita de situaţia asta şi să avem o lună de miere pe cinste. Momentan, lucrez la primul meu film documentar, dar o să închei prima etapă de filmare până la nuntă, apoi ar trebui să am la dispoziţie o bună perioadă de pauză de 3 sau 4 săptămâni înainte să încep următoarea etapă. Evident, aceste trei sau patru săptămâni ar putea să lucreze în favoarea noastră.
   O senzaţie caldă îmi inundă pieptul. Asta e bine. Asta o să fie bine pentru noi.
   - Unde ar trebui să mergem? mă întreabă.
   - În luna de miere?
   Aceasta a fost prima dată când am vorbit cu adevărat despre asta. Nunta va avea loc peste două luni. Ne-am ocupat de toate celelalte, dar subiectul ăsta încă e virgin, e neatins ca un cadou nedeschis. Bănuiesc însă că acum e un moment la fel de bun ca oricare altul să abordez subiectul. Sunt încântată de posibilitatea tuturor lucrurilor per ansamblu, să-l am doar pentru mine timp de mai multe săptămâni.
   - Hai să ne facem de cap, pun eu cărţile pe masă. Ar putea fi ultima dată când avem timp sau bani.
   - Da! strigă el, egalându-mi entuziasmul.
   - Două săptămâni... nu, trei săptămâni? sar eu cu propunerea, îmi închid pleoapele pe jumătate gândindu-mă la programul de filmare şi la interviurile pe care trebuie să le fac. Îmi convin trei săptămâni.
   - Aşa mai vii de acasă. In Caraibe? Maldive? Bora Bora? întreabă el.
   - Bora Bora. Sună perfect. N-am nicio idee unde se află, dar sună splendid. Dă-o naibii! Putem zbura la clasa I?
  - Sigur că da, o să fac rezervările, rânjeşte el.
   - Minunat!
   N-am mai zburat la clasa I înainte. Apoi spun ceva ce probabil am să regret:
   - O să fac scufundări cu tine când mergem. O să încerc din nou. După aceea ne putem scufunda împreună.
   O spun pentru că mi se pare că tot ce pot să-i ofer lui Mark este să-i arăt cât de mult îl iubesc. Ca o pisică cu un şoarece mort în gură. Indiferent dacă vrea sau nu asta, îl depun la picioarele lui.
   - Serios?
   Mă priveşte fix, îngrijorat, încreţindu-şi ochii din cauza soarelui în timp ce briza îi ciufuleşte părul brunet. Nu se aştepta la asta.
   Mark e un scafandru abil. Încearcă să mă facă să merg cu el în fiecare călătorie în care am fost împreună, dar întotdeauna mi s-a făcut frică. Am avut parte de o experienţă urâtă odată, înainte să ne cunoaştem, când m-am panicat. Nimic serios, dar întreaga idee mă sperie de nu mă văd. Nu-mi place ideea de a fi prinsă în capcană. Gândul presiunii apei care încet se adună deasupra mea mă înfioară. Dar vreau să fac asta pentru el. O nouă viaţă împreună, noi provocări.
   - Da, clar!
   Rânjesc. Pot s-o fac. Cât de greu poate fi? Copiii o fac. O să fiu în regulă.
   - Erin Locke, te iubesc, în pana mea, spune el privindu-mă.
   Fix aşa.
   - Mark Roberts, şi eu te iubesc, în pana mea.
   Se apleacă spre mine, îmi înclină capul şi mă sărută.
   - Eşti hotărâtă de-adevăratelea? mă întreabă el, fixându-mi privirea.
   Am mai jucat jocul ăsta înainte, doar că nu-i deloc un joc. Sau este? Poate că e un joc al minţii.
   Ceea ce întreabă el de fapt este dacă asta e adevărat. E o situaţie atât de bună încât trebuie să fie o şmecherie, o greşeală. Trebuie că mint. Mint oare?
   Fac o pauză de o secundă. Muşchii feţei mi se relaxează şi mi se destind în timp ce el mă studiază. Îmi strâng pupilele sub pleoape, şi simt asta ca pe un mic univers înainte să facă implozie, şi îi răspund cu calm:
   - Nu.
   Nu sunt hotărâtă cu adevărat. E înspăimântător. N-am făcut-o decât de câteva ori.
   Dispar ca entitate din faţa ochilor mei. Ca un telefon care trece din nou la setările din fabrică.
   - Nu, nu sunt de-adevăratelea, zic eu pe un ton simplu, având figura impenetrabilă şi deschisă.
   Trebuie să arate de parcă o spun cu adevărat.
   Cel mai bine funcţionează când pare real.
   Ochii îi pâlpâie şi îmi cercetează figura, căutând un cârlig, o crăpătură de care să se agaţe ca să înţeleagă. Nu-i nimic însă acolo, am dispărut complet.
   Ştiu că se îngrijorează. În adâncul lui îşi face griji că într-o bună zi o să mă evapor, o să plec şi că aceasta nu e real, că o să se trezească şi toate vor fi la fel în casă, dar eu nu voi fi acolo. Cunosc frica asta; o văd fluturându-i pe faţă în diverse momente când suntem ieşiţi cu prietenii sau stăm în capetele opuse ale unei camere aglomerate. Văd privirea aceea şi apoi ştiu că el e cu adevărat implicat. O văd pe faţa lui acum. Iar asta mi-e de-ajuns.
   Zâmbesc un pic şi faţa i se inundă de bucurie. Râde. Roşeşte de emoţie. Râd şi apoi îmi apucă faţa cu mâinile din nou şi-şi lipeşte buzele de-ale mele. Senzaţia resimţită e de parcă am câştigat o cursă sau de parcă m-am întors de la război. Bravo mie. Dumnezeule, te iubesc, Mark. Mă trage în păpurişul din mlaştina sărată şi ne-o tragem cu disperare, cercetându-ne cu mâinile puloverele de lână şi pielea umedă.
   În timp ce-şi dă drumul îi şoptesc în ureche.
   - Sunt de-adevăratelea.

LUNI, 11 IULIE

Apelul telefonic

     Anul trecut, am obţinut în sfârşit o cofinanţare de la o acţiune de caritate pentru o închisoare, bani ca să-i investesc în primul meu proiect independent. Totul se adună acum, după ani de documentare şi planificare: propriul meu documentar de lungmetraj.
   M-am descurcat să fac toată documentarea şi preproducţia în timp ce mă ocupam de proiecte independente şi trebuie să încep interviurile faţă în faţă în nouă zile. Sufleteşte, am investit mult în acest proiect şi sper, mai mult decât orice, că totul se adună acum. O vreme te ţii de planificare, apoi trebuie doar să aştepţi şi să vezi ce se întâmplă. E un an important pentru mine, dar şi pentru amândoi.
   Filmul, nunta - toate par să se întâmple deodată. Şi mă gândesc cu sinceritate că mă aflu în acel punct magic din viaţa mea în care toate planurile pe care le-am început în jurul vârstei de douăzeci de ani capătă un sens final, toate la unison, ca şi cum aş fi orchestrat în mod deliberat să se întâmple aşa, deşi nu-mi aduc aminte să o fi făcut conştient. Bănuiesc că aşa se întâmplă în viaţă - ai parte de mult nimic şi apoi de toate dintr-odată.
   Ideea filmului e simplă; mi-a venit într-o seară în care îi povesteam lui Mark despre cum a fost la internat. Noaptea, după ce se dădea stingerea, noi, fetele, petreceam ore întregi în întuneric vorbind despre ce urma să facem când o să ajungem în cele din urmă acasă. Ce anume vom mânca atunci când vom putea să ne alegem propria mâncare. Fantazam la nesfârşit despre acele mese imaginare. Ne dezvoltam o obsesie despre budinca de Yorkshire cu sos gravy sau în privinţa cârnăciorilor pe băţ pentru cocteiluri. Ne imaginam ce vom purta când vom putea să ne alegem propriile haine, unde o să mergem, ce o să facem când vom avea parte de libertate. Şi apoi Mark a spus că-i pare că sună ca o închisoare. Pentru că noi visam la acasă în acelaşi fel în care visau şi prizonierii asta.
   Astfel mi-a venit ideea pentru documentar. Formatul lui e simplu. Povestea va urmări trei prizonieri diferiţi în timpul şi după încarcerare prin intermediul interviurilor şi al unei prezentări ca un reportaj fără intervenţia documentaristului: două femei şi un bărbat care îşi plănuiesc speranţele şi visele despre libertatea lor înainte şi după eliberare.
   Astăzi fac ultima conversaţie telefonică introductivă cu ultimul meu prizonier, apoi voi face interviuri faţă în faţă cu fiecare dintre subiecţi în închisoare înainte să fie eliberaţi. Până acum, am vorbit de mai multe ori cu cele două candidate femei, însă a fost mult mai dificil să obţin acces securizat la candidatul de sex masculin. Astăzi, în sfârşit, am obţinut dreptul la apelul nostru telefonic obţinut cu mare dificultate. Astăzi aştept un apel telefonic de la Eddie Bishop. Acel Eddie Bishop, unul dintre ultimii gangsteri din zona East End din Londra. Un gangster sută la sută autentic, gata să te ciopârţească cu toporişca, amator de cluburi de noapte şi cazinouri, capabil să facă rime în dialectul londonez, un membru originar al bandei lui Richardson şi, mai recent, centrul celei mai mari bande infracţionale din Londra, cu activitate la sud de fluviu.
   Mă holbez la telefonul din casă. Ar trebui să sune, dar nu sună. Este ora 1:12 şi aştept un apel telefonic de la închisoarea Pentonville de 12 - ba nu, de 13 minute de acum. Am primit apelurile telefonice ale celorlalte personaje, Alexa şi Holli, fix la timp. Mă întreb care e problema şi mă rog ca Eddie să nu fi renunţat şi să nu se fi răzgândit. Mă rog să nu se fi răzgândit nici cei din consiliul de administraţie al închisorii.
   A fost greu să obţin aprobare vizavi de orice din partea acestui consiliu, aşa că voi face fragmente din interviurile faţă în faţă în mod independent. Doar eu şi cu camera blocată într-o poziţie fixă. În această etapă, materialul adunat nu este încă prelucrat, dar pe de altă parte se potriveşte cu conţinutul, aşa că sunt fericită. În timpul celei de-a doua etape, odată ce candidaţii mei au ieşit din închisoare, mi se vor alătura şi Phil şi Duncan.
   Phil e un cameraman pe care îl cunosc şi în care am încredere implicit - are un ochi grozav şi împărţim o estetică destul de apropiată, ceea ce ştiu că sună un pic pretenţios, dar am promis că este important. Iar Duncan şi cu mine am mai lucrat împreună de câteva ori înainte. E un individ amuzant, însă mai important e faptul că e mult mai bun decât îmi permit să-l plătesc. Atât Duncan, cât şi Phil vor avea dreptul la o parte din banii disponibili pentru acest proiect; fondul financiar e bun, dar nu e grozav. Din fericire, amândurora le place conceptul la fel de mult pe cât îmi place şi mie şi au încredere în proiect.
   Privesc prin portofelul plastifiat documentele de acceptare obţinute cu greu de la Ministerul Justiţiei şi Serviciul de Administrare a închisorilor al Maiestăţii Sale.
   Mai mult decât orice, îmi doresc ca documentarul să depăşească reprezentarea convenţională a prizonierilor, încercând să-i prezint pe aceste trei persoane ca pe nişte indivizi separaţi de condamnările lor. Atât Holli, cât şi Eddie au primit sentinţe între patru şi şapte ani pentru infracţiuni ce nu au fost fatale. Alexa a primit o condamnare pe viaţă cu posibilitatea eliberării condiţionate după 14 ani.
   Dar spun oare condamnările acestea ceva despre cine sunt ei ca oameni? Spun ele oare cine este mai periculos? Cine este o persoană mai bună? În cine poţi să ai încredere? Vom vedea.
   Apuc telefonul cu tot cu cablu şi-l iau cu mine pe canapea, sub fereastră, unde mă aşez într-o pată de lumină. Soarele din zona înfrunzită a nordului Londrei îmi încălzeşte instant umerii şi ceafa. Cumva, vara britanică încă stagnează. De obicei, avem parte doar de câteva zile ca lumea de vară, însă lumina soarelui rămâne intensă. Am avut parte deja de trei săptămâni din astea. Se spune că nu o să dureze, dar până acum a tot durat. Mark e plecat la lucru, iar în casă este linişte. La mine ajung doar hodorogeala înăbuşită a camioanelor şi bâzâitul scuterelor de pe îndepărtata Stoke Newington High Street. Privesc în grădina noastră din spate prin ferestrele cu cadru în stil georgian; o pisică neagră cu lăbuţele albe rătăceşte de-a lungul zidului.
   A trebuit să solicit favoruri de la toţi pentru a ajunge atât de departe. Fred Davey, regizorul care mi-a dat primul meu job, a garantat pentru mine într-o scrisoare trimisă Ministerului Justiţiei. Sunt destul de sigură că cele două premii Bafta şi nominalizarea la Oscar ale lui Fred m-au pus într-o lumină mai bună decât sinopsisurile pe care le-am scris despre film. ITV deja şi-a manifestat interesul să selecteze documentarul după lansarea pentru publicul larg, iar Channel 4 a garantat pentru mine într-o altă scrisoare - ei deja au transmis două dintre scurtmetrajele mele.
   Evident, şi şcoala mea de film m-a susţinut. Compania The White Cube mi-a dat referinţe, căci asta poate aprecia şi Ministerul Justiţiei. La fel au făcut şi toate celelalte companii de producţie pentru care am lucrat ca independent, precum şi Creative England, care a ajutat foarte mult cu strângerea de fonduri şi susţinere de-a lungul întregului proces până acum.
   Apoi, bineînţeles, îl am pe Eddie Bishop. El este adevărata cireaşă de pe tort, un vis absolut pentru orice documentarist. Datorită acestui interviu mi-am obţinut finanţarea. Aşa că acest apel telefonic e ceva destul de important pentru mine. Eddie e destul de important.
   Poate că nu o ştiţi, însă povestea lui Eddie este istoria infracţionalităţii britanice.
   S-a alăturat bandei Richardson la vârsta de 18 ani, atunci când banda era pe culmile puterii, chiar înainte să se prăbuşească în 1966. Anul în care Anglia a câştigat Cupa Mondială, anul când totul a început să se prăbuşească pentru fraţii Kray Eddie avea infracţiunea în sânge. Era un om de încredere, era direct şi rezolva problemele, indiferent de natura jobului. Fără bătaie de cap. În curând a devenit de neînlocuit pentru fraţii Richardson, într-atât de mult încât atunci când fraţii Richardson au fost arestaţi în sfârşit în vara lui 1966, Eddie Bishop a rămas să aibă grijă ca toate să decurgă în continuare cum trebuie, în timp ce fraţii şi restul bandei erau în spatele gratiilor.
   Se spune că Eddie a reconstruit întregul sindicat din sudul Londrei şi l-a condus timp de 42 de ani, până când a fost arestat pentru spălare de bani în urmă cu şapte ani. Timp de 4 decenii, Eddie a condus sudul Londrei, a ucis, a lovit fără milă şi şi-a răspândit influenţa în întregul oraş, iar statul nu i-a putut da decât 7 ani pentru spălare de bani.
   Ţâr, ţâr.
   Ţârâitul telefonului străpunge liniştea. Ascuţit, insistent, şi, dintr-odată, sunt nervoasă.
   Ţâr, ţâr. Ţâr, ţâr.
   Îmi spun că e în regulă. Am mai făcut asta înainte cu alţi subiecţi. E în ordine.
   Tremurând, trag aer în piept şi ridic receptorul.
   - Bună.
   - Bună, sunteţi Erin Locke?
   Vocea este tăioasă şi aparţine unei femei cam pe la 40 şi ceva de ani. Nu e chiar ce mă aşteptam. În mod evident nu e Eddie Bishop.
   - Da, eu sunt Erin Locke.
   - Sunt Diane Ford de la închisoarea Pentonville. Am un apel de la domnul Eddie Bishop pentru dumneavoastră. Să vă fac legătura, doamnă Locke?
   Diane Ford pare plictisită. Nu-i pasă cine sunt eu sau cine este el. Pentru ea, nu-i decât un alt apel telefonic.
   - Da, mulţumesc, Diane. Mulţam.
   Vocea ei dispare şi aud sunetul slab al deconectării şi al tonului de aşteptare.
   Eddie nu a dat niciodată un interviu. Niciodată nu a spus nimic nimănui despre nicio treabă de-a lui. Niciodată. Nici măcar o clipă nu cred că eu voi fi aceea care va rezolva situaţia. Şi nici nu sunt sigură că-mi doresc asta. Eddie e un infractor profesionist de dinainte să mă fi născut eu. Nu ştiu de ce Dumnezeu a fost de acord să fie o parte din documentarul meu, însă iată-ne ajunşi în situaţia asta. Îmi pare că este genul de om care face lucrurile cu un motiv, aşa că presupun că o să-mi dau seama în curând care este motivul.
   Tremurând, trag din nou aer în piept.
   Şi apoi suntem conectaţi.
   - Aici e Eddie.
   Vocea este profundă, caldă. E o voce ocluzivă glotală cu un puternic accent cockney. E ciudat să o aud în sfârşit.
   - Bună, domnule Bishop. Mă bucur că reuşesc să vorbesc într-un final cu dumneavoastră. Sunt Erin Locke. Ce mai faceţi?
   Un început bun, foarte profesionist. Îl aud şovăind la celălalt capăt ale liniei telefonice, făcându-se confortabil.
   - Încă nu te cheamă Roberts? Când e ziua cea mare? mă întreabă spontan cu voioşie.
   Vocea lui pare să zâmbească. E un lucru drăguţ să întrebi pe cineva, în orice altă circumstanţă, şi aproape că îi zâmbesc înapoi în telefon, dar ceva mă face să mă opresc. Pentru că nu e nicio şansă ca Eddie să poată şti despre nunta mea care se apropie, sau despre schimbatul numelui ori despre Mark, în afară de cazul în care a făcut săpături despre mine. Iar el e în închisoare, ceea ce înseamnă că probabil a pus pe cineva să mă studieze.
   Să cauţi informaţii despre mine e un proces ceva mai complicat decât o căutare rapidă în mediul online. Nu sunt implicată în social media. Nu am cont pe Facebook. Toţi documentariştii buni ştiu ce poţi face cu o doză sănătoasă de informaţii social media, aşa că mă ţin departe de asta. Aşadar, ca să o zic cât mai simplu, Eddie Bishop tocmai mi-a spus că a avut grijă ca cineva să adune informaţii în mod profesionist despre mine. A pus pe cineva să mă verifice.
   El e la conducere şi ştie toţul despre mine, despre Mark şi despre viaţa noastră.
   Îmi iau un moment de respiro înainte să răspund. Mă testează şi nu vreau să fac un pas greşit atât de devreme în joc.
   - Înţeleg că amândoi ne-am documentat, domnule Bishop. Aţi aflat ceva interesant?
   Nu există nimic controversat în trecutul meu, niciun schelet ambulant în dulap.
   Ştiu asta, bineînţeles, dar cu toate astea mă simt expusă, ameninţată. Ăsta este spectacolul puterii lui, o linie verbală trasată în nisip. Poate că Eddie se află în spatele gratiilor de şapte ani, dar vrea să ştiu că încă trage toate sforile. Dacă nu ar fi fost atât de pe faţă în legătură cu asta, acum aş fi înspăimântată.
   - Aş spune că ceva care-mi conferă siguranţă şi mi-a liniştit mintea, scumpo. Niciodată nu poţi fi suficient de precaut.
   Eddie a decis că sunt sigură, însă vrea să ştiu că el supraveghează.
   Mă mişc, încerc să descâlcesc cablul telefonului, alunecând în discursul despre muncă.
   - Vă mulţumesc că aţi fost de acord să luaţi parte la acest proiect. Chiar apreciez că v-aţi dat acordul şi vreau să ştiţi că o să mă ocup de interviuri într-un mod cât mai nepărtinitor şi mai direct. Nu-mi fac meseria ca să creez ţapi ispăşitori, eu doar vă voi spune povestea. Sau, mai degrabă, am să vă las pe dumneavoastră să vă spuneţi povestea. Aşa cum doriţi.
   Sper că ştie că intenţionez asta. Sunt sigură că a întâlnit o mulţime de oameni care să-l aburească în trecut.
   - Ştiu, scumpo. De ce crezi că ţi-am zis da? Eşti o raritate. Numai să nu mă dezamăgeşti, bine?
   Lasă pentru o clipă ca spusele lui să-şi aibă efectul scontat înainte să destrame intensitatea, îmblânzind tonul.
   - Oricum, când vor avea loc toate astea?
   Tonalitatea vocii lui e clară, abilă.
   - Păi, interviul faţă în faţă este programat pentru 24 septembrie, adică peste vreo două luni şi jumătate. Apoi, eliberarea dumneavoastră va avea loc cândva la începutul lui decembrie. Aşa că putem aranja să facem filmarea de după eliberare în jurul acelei date. V-ar deranja dacă am fi umbra dumneavoastră în ziua eliberării?
   Sunt în elementul meu acum; acesta este punctul în care toată planificarea mea îşi ocupă locul ce i se cuvine. Dacă putem să filmăm eliberarea lui Eddie în maniera unui reportaj, asta ar fi cu adevărat ceva.
   Vocea lui se întoarce, caldă, dar clară.
   - O să fiu sincer, iubire, nu-i deloc ideal pentru mine. Am o întâlnire amoroasă în ziua aceea, dacă mă înţelegi. Poate că ar fi mai bine să mă laşi o zi sau două, bine? E în regulă pentru tine?
   Negociem. Vrea să-mi dea ceva - asta e în mod cert un semn bun.
   - Bineînţeles. Vom rezolva problema din mers. Aveţi numărul meu, aşa că ne vom ţine la curent cu aceste date. Nu-i nicio problemă.
   Privesc pisica de afară strecurându-se înapoi pe lângă gard, cu spatele curbat şi cu capul plecat.
   Eddie îşi drege glasul.
   - Mai este ceva despre interviuri sau despre program despre care aţi vrea să ştiţi în această etapă, domnule Bishop? îl întreb, iar el râde.
   - Nu, cred că am terminat pe azi, scumpo, în afară de faptul că vreau să-mi zici Eddie. Mă bucur că am vorbit în sfârşit cu tine, Erin, după ce am auzit atât de multe despre tine.
   - Şi eu, Eddie. A fost o plăcere.
   - Ah, şi transmite-i salutări lui Mark. Pare un tip de treabă.
   E o remarcă aruncată în vânt, dar respiraţia mi se opreşte în piept. L-a cercetat şi pe Mark, de asemenea, pe Mark al meu.
   Nu ştiu ce să spun. Mica pauză pe care am făcut-o s-a prelungit în tăcere pe linia telefonică, iar el o umple:
   - Şi cum v-aţi cunoscut voi doi?
   Întrebarea atârnă în aer. Rahat. Asta nu e şi nici nu ar trebui să fie despre mine.
   - Asta nu e treaba ta, Eddie, nu-i aşa? îi spun cu un zâmbet forţat în voce.
   Cuvintele ies afară catifelate şi încrezătoare şi, în mod ciudat, cu o urmă de sexualitate. E în întregime nepotrivit, dar, cumva, se potriveşte perfect.
   - Ha! Nu. Ai dreptate, scumpo. Nu e deloc treaba mea, spune Eddie hohotind.
   Îi aud ecoul de-a lungul holului închisorii în capătul celălalt al liniei telefonice.
   - Foarte bine, iubire, foarte bine.
   Şi uite aşa o luăm de la capăt, revenind pe cărare. Pare să meargă bine. Pare că ne descurcăm. Eu şi Eddie Bishop.
   Zâmbesc în telefon, de data asta cu un rânjet onest. Zâmbesc în camera mea de zi goală, de una singură, îmbăiată de lumina soarelui.

4.

CUM NE-AM ÎNTÂLNIT

      L-am întâlnit pe Mark la Annabel’s, un club privat din Mayfair.
   Să fie clar: Annabel’s nu e genul de loc pe care îl frecventează vreunul dintre noi. A fost prima şi ultima dată când am fost acolo. Şi asta nu din cauza vreunui motiv teribil; m-am distrat acolo - Dumnezeule, am întâlnit iubirea vieţii mele acolo -, însă de la început a fost o pură întâmplare că ne-am aflat acolo. Dacă nu aţi mai auzit de Annabel’s, ei bine, e un loc ciudat. Cuibărit sub o scară de nedescris din Berkeley Square şi deschis în ultimele cinci decenii, localul a văzut pe toată lumea de la Nixon până la Lady Gaga coborând pe tocuri scările lui.
   A fost deschis de Mark Birley la sugestia prietenului său apropiat, Lordul Aspinall, în anii ’60. La început a funcţionat ca un cazinou, mai degrabă în linia unui local pentru Bond interpretat de Connery şi mai puţin ca un aranjament pentru gangsteri înarmaţi. Birley avea conexiuni cu oameni din lumea regală, cea politică şi cea infracţională, aşa că, după cum vă imaginaţi, a atras o mulţime destul de sexoasă. A creat un mic club liniştit în care se putea cina, dar şi un loc de agăţat, condus de oameni influenţi pentru oameni influenţi.
   În noaptea aceea, eu nu eram membră, dar sosisem cu unul.
   Pe Caro am întâlnit-o la primul meu job de după Şcoala naţională de Film şi Televiziune. E vorba de un documentar TV despre galeriile The White Cube. Am fost foarte încântată să obţin slujba. Profesoara mea pusese o vorbă bună la producător şi i-a arătat primul meu scurtmetraj, pe care ea îl iubea. Pe atunci, eram asistentă cu camera pentru Fred Davey, unul dintre eroii mei, omul care în cele din urmă avea să mă ajute să intru în producţie cu primul meu film documentar. Din fericire, ne-am înţeles de minune - am tendinţa să mă descurc cu oamenii complicaţi. Apăream devreme şi-l aprovizionam cu cafea şi zâmbete, încercând să fiu invizibilă, dar indispensabilă, urmărind acea cărare complicată dintre flirt şi încredere.
   Caro jucase rolul de prezentatoare în documentar. Ea era cea mai deşteaptă persoană pe care am cunoscut-o vreodată sau, cel puţin, cea mai profund educată persoană pe care am întâlnit-o vreodată. Era cea mai recentă absolventă cu punctaj maxim în istorie la Cambridge, urmând traseul lui Simon Schama şi Alain de Botton. Fără să ducă lipsă de oferte de joburi după ce a absolvit, în mod neaşteptat s-a angajat să se ocupe de o nouă galerie finanţată de cel mai bun prieten al ei din şcoala pregătitoare. Cinci ani mai târziu, acea galerie a descoperit, după cum se spune, următoarea generaţie de artişti britanici talentaţi. M-a invitat să bem ceva după ce am încheiat prima zi de filmare, şi de atunci suntem prietene apropiate.
   Caro era amuzantă. Obişnuia să se refere eliptic la ereditatea ei, lăsându-mă să întrezăresc, printre aluziile ei, scandalagii care-şi rulează ţigările şi poartă ciorapi albaştri. Era incitantă şi fermecătoare, iar la vreo două săptămâni după ce ne-am cunoscut, m-a dus la Annabel’s.
   Prima dată când l-am văzut pe Mark a fost când mă întorceam de la toaletă. Mă ascunsesem acolo încercând să scap de un individ plictisitor care se ocupa de fonduri de investiţii, căruia îi intrase în cap că dacă îl aprobam sporadic din cap şi-mi aruncam privirea hotărâtă cercetând mulţimea, asta, cumva, indica faptul că eram interesată. Ştiam de la o spanioloaică faptul că Fondul de Investiţii încă mă aştepta la intrarea la toaleta pentru femei cu o băutură înviorătoare, aşa că am profitat de ocazie ca să-mi pun la punct unele afaceri curente la telefon.
   Am aşteptat 10 minute, apoi am ieşit. Fondul de Investiţii dispăruse, nu am nicio îndoială, ca să facă curte unei alte femei norocoase. M-am întors direct către bar, identificând în mulţime partea din spate a rochiei aurii lipsite de strălucire a lui Caro. Vorbea plină de vioiciune cu cineva. Apoi, în timp ce s-a întors către dreapta, am văzut şi partenerul ei de conversaţie.
   Efectiv, m-am oprit din mers. Corpul meu a luat decizia, înaintea creierului, că prezenţa mea nu era dorită în interacţiunea lor.
   Caro arăta superb, fiind o femeie ca o amazoană înaltă, plină de încredere. Liniile rochiei ei aurii din lame îi scoteau în evidenţă fiecare curbură a corpului. Era evident că nu purta lenjerie de corp. Arăta ca o reclamă la un parfum dintr-o revistă de modă, iar acest bărbat era echivalentul ei din revistă. Bărbatul era perfect. înalt, solid, părea musculos fără să lase impresia că merge la sală. Poate că era vâslaş, sau poate că era tenismen. Poate că tăia copaci.
   Da, cred că ar fi foarte bun la dat copacii jos la pământ, îmi amintesc că am simţit o dorinţă puternică, nenaturală de a-l vedea făcând asta. Avea părul cafeniu tuns scurt şi ciufulit. Părea nedormit, dar cu toate acestea arăta foarte bine ca un om de afaceri. A zâmbit larg la ceva ce n-am putut auzi, iar Caro a izbucnit în hohote de râs. Nu ştiu de ce, dar dintr-un oarecare motiv am început să mă mişc grăbită. Îmi place să mă gândesc că trupul meu preluase conducerea, răspunzând unei chemări a celulelor. În orice caz, m-am îndreptat de spate prezentându-mă în mărime naturală, fără să am vreun indiciu legat de ce o să spun când o să ajung acolo. Nu aveam niciun control al acţiunilor mele. Ochii lui i-au surprins pe ai mei de la cel puţin zece paşi distanţă şi m-a acaparat cu totul, privirea lui executând un dans pe trupul meu pe care aveam să-l recunosc şi să tânjesc după el tot restul vieţii mele.
   Privirea lui scrutătoare îmi cerceta figura, fugind de la ochi la gură, căutându-mă pe mine.
   Apucasem să mă schimb înainte să plecăm de la filmare şi optasem pentru un pulover lung roz prăfuit şi pantofi tip sandală de culoare trandafirii-aurii. Era ţinuta mea în stilul lui Faye Dunaway în filmul Network, disponibilă doar pentru situaţii de seară de urgenţă. Arătam bine. Ştiu asta deoarece indivizii ca Fondul de Investiţii nu sunt interesaţi de personalitate.
   Caro îşi întoarce privirea spre mine, urmărind privirea bărbatului.
   - Hei, scumpo! Pe unde naiba ai umblat?
   Caro mă priveşte radiind, fiind în mod evident bucuroasă de efectul pe care îl avem amândouă. Simt cum încep să mă înroşesc de la gât în sus, însă mă controlez.
   - Mark, această fiinţă superbă este prietena mea Erin. E o artistă. Face filme documentare. E genială, gângureşte ea, strecurându-şi braţul pe după al meu într-un mod surprinzător de teritorial.
   E drăguţ să te simţi dorită.
   - Erin, el e Mark. Lucrează în oraş şi îi place să colecţioneze obiecte de artă. Cu toate acestea am convenit că nu e fan al unor lucrări ce conţin Kalaşnikoave sau unghii de la degete umane. In afară însă de asta, e deschis la minte. Nu-i aşa?
   El zâmbeşte şi-şi întinde mâna.
   - Sunt încântat să te cunosc, Erin.
   Ochii aceia care mă ţin captivă, acaparându-mă cu totul. Îi iau mâna, asigurându-mă că mă ridic la înălţimea strânsorii lui. Îi simt cu totul mâna caldă în jurul degetelor mele, care sunt încă reci de când am mers la toaletă.
   Îi permit să aibă parte de un zâmbet din partea mea, un zâmbet care se întinde de la colţul buzelor mele până sus la ochi. Îi dau ceva din propria mea persoană.
   - Şi eu, îi răspund.
   Trebuia să ştiu cui aparţinea şi dacă îl puteam avea. Aş putea să-l am?
   - De fapt, scumpo, tocmai ce vreau să trag o fugă până la budă. Pauză de toaletă. Mă întorc într-un minut, ciripeşte Caro, şi iese din scenă, lăsând în urmă doar o adiere din parfumul ei scump.
   L-a lăsat aici pentru mine. Pe de altă parte însă, presupun că tipii sexy sunt o nimica toată pentru femeile de genul lui Caro.
   Mark îşi slăbeşte puţin cravata cu arătătorul şi degetarul. Poartă un costum bleumarin. Fute-m-aş.
   - Bei ceva, Mark? îi propun.
   - Ah, Dumnezeule, nu, scuze, te rog, lasă-mă pe mine.
   Comandă şampanie din cap şi fluturându-şi mâna. Gesticulează în direcţia unui colţ şi ne aşezăm la o masă joasă. Se pare că de abia o întâlnise pe Caro şi că venise aici neînsoţit. Mă rog, venise cu un prieten pe nume Richard.
   - Care vorbeşte cu doamna aceea încântătoare de acolo.
   Mark arată către o femeie care, în mod evident, e o escortă.
   Aceasta poartă cizme din latex lungi până la genunchi şi are privirea plictisită şi distrasă. Richard nu pare să fie prea deranjat de lipsa stimulului conversaţional, vorbind el pentru amândoi.
   - Oau, OK! Interesant! Nu mă aşteptam la asta. Oau!
   Mark rânjeşte şi aprobă din cap, iar eu ratez complet să-mi controlez râsul zgomotos cu gura până la urechi. Râde şi el.
   - Eu şi cu Richard suntem foarte apropiaţi, intonează el cu o solemnitate glumeaţă. A sosit pentru o zi de la o bancă elveţiană. Practic, sunt garda lui personală. Sau poate că sunt îngrijitorul lui. Cine ştie? Trebuie doar să-l duc unde vrea el să meargă. Ceea ce, aparent, este... acolo. Ce fel de documentare faci?
   - Pe moment, nu fac foarte multe. Însă, de-abia m-am apucat. Am făcut un scurtmetraj despre pescarii norvegieni. Un soi de omagiu adus lui Melville, ca o combinaţie între Eroii locali şi Bătrânul si marea, ştii?
   Verific dacă îl plictisesc. Zâmbeşte şi mă aprobă cerându-mi să continui.
   Vorbim două ore întregi, consumând două sticle de Krug împreună, pe care presupun că el o să le plătească, ţinând cont că nota de plată ar fi echivalentul unei chirii pe o lună la apartamentul meu. Conversaţia şi şampania au curs lejer. În momentele când zâmbea, coapsele mi se încordau involuntar.
   În final, vraja se rupe când prietenul lui Mark îi surprinde privirea de dincolo de sală şi face semne că el şi prietena lui sunt gata să plece. Îmi imaginez că, după lungi dezbateri, au ajuns la un soi de înţelegere.
   - Mi-e teamă că, pe fundalul ăsta magic, va trebui să plec, spune Mark ridicându-se în picioare în silă.
   - Trebuie să-l conduci înapoi? trag eu de timp. Nu vreau să-i cer numărul; vreau să mi-l ceară el mie.
   - Dumnezeule, nu, asta ar fi chiar... nu, mulţumesc Domnului. Îl bag într-un taxi şi mi-am terminat treaba. Tu?
   - Locuinţa lui Caro e chiar după colţ. Probabil că o să dorm pe canapeaua ei în seara asta. Am mai făcut-o şi înainte şi, cu toată sinceritatea, canapeaua ei este mult mai confortabilă decât patul meu.
   - Totuşi, tu stai în partea de nord, nu? Adică, acolo unde locuieşti de obicei.
   Acum trage şi el de timp. Peste umărul lui îl văd pe Richard zăbovind pasiv-agresiv pe lângă scări. Partenera lui probabil că a ajuns deja la nivelul străzii fiind plictisită de trecători.
   - Da, în nord, Finsbury Park.
   Nu sunt sigură unde duce conversaţia acum. Ne încurcăm în vorbe.
   Aprobă din cap cu un aer decisiv. Luase o decizie.
   - Super. OK, pe scurt, am un proiector pe care l-am primit de Crăciun de la sora mea şi mă distrez de minune cu el. I-am găsit o poziţie de unde luminează un perete gol din apartamentul meu. E foarte tare. Dacă doreşti? Am nişte documentare. Lungmetraje. Intenţionam să mă uit la un film de patru ore despre Nicolae Ceauşescu.
   Îl privesc şi mă întreb dacă glumeşte. Ceauşescu? Chiar nu pot să-mi dau seama.
   Aceasta ar putea fi cea mai ciudat de neaşteptată invitaţie pe care am primit-o vreodată. Îmi dau seama că nu i-am răspuns. Cu toate acestea, el continuă să vorbească, nelăsând nicio pauză încă în conversaţie.
   - Fostul dictator al României? A cântat Internaţionala la propria execuţie. E prea deprimant? Probabil. Ţi-ar plăcea? E destul de sexy, nu-i aşa? Avea propriul lui autobuz de turnee. Ei bine, un Ceauşescu-buz.
   Se opreşte pentru o secundă. El e perfect.
   - Uimitor. Asta a fost uimitor. De fapt, chiar mi-ar plăcea asta. Trece-mă pe listă.
   Scot o carte de vizită nou-nouţă din poşeta mea mică şi i-o înmânez. E a treia oară când fac asta de când le-am ridicat de la papetărie după ce am absolvit luna trecută.
   Gestul pare însă natural. Fred Davey are una, Caro are una, iar acum, Mark Roberts are una.
   - Sunt liberă săptămâna viitoare. Haide să vedem atunci documentarul de patru ore despre Ceauşescu.
   Îi spun asta şi dispar în interiorul de la Annabel’s.
   Am nevoie de tot autocontrolul meu ca să nu privesc peste umăr înainte să fac colţul.

5

MIERCURI, 20

IULIE Interviul

Numărul unu

      Mark mă sună de la serviciu la 7:23 a.m. Ceva nu este în ordine. Are o voce panicată. Încearcă să o înăbuşe, dar o pot auzi.
   Mă îndrept pe scaun. N-am auzit niciodată înainte nici măcar o suspiciune în tonalitatea vocii lui. Mă ia uşor cu tremurături, în ciuda căldurii din cameră.
   - Erin, ascultă-mă, sunt la toaletă. Mi-au luat BlackBerry-ul meu şi trebuie să părăsesc clădirea chiar acum. În afara sălii de baie mă aşteaptă doi angajaţi de la securitate ca să mă scoată afară de aici.
   Mai mult murmură cuvintele, însă se ţine tare.
   - Ce se întâmplă? îl întreb în timp ce mintea-mi este inundată de viziuni galopante ale unor atacuri teroriste şi imagini tremurânde făcute cu telefonul mobil.
   Dar nu este vorba de aşa ceva. Ştiu că nu este asta. Deja recunosc scheletul acestei poveşti. Am auzit-o de la destui oameni până acum. Povestea e înfiorător de sterilă.
   Mark a fost „concediat”.
   - Lawrence m-a chemat în biroul lui la ora şapte. Mi-a spus că a auzit prin reţeaua de zvonistică faptul că îmi caut alt loc de muncă şi că el crede că e mai bine pentru toţi cei implicaţi dacă plec de azi. E bucuros să-mi ofere referinţe, dar biroul meu a fost eliberat deja şi trebuie să-i înmânez telefonul de serviciu înainte să părăsesc clădirea.
   Pentru o secundă se instaurează liniştea.
   - Nu a precizat cine i-a spus.
   Linişte din nou.
   - Dar e în ordine, Erin. Sunt bine. Te pun să te duci direct la o întâlnire cu cei de la resurse umane după ce te concediază. Te conduc afară din cameră şi apoi direct într-o alta cu un reprezentant de la resurse umane în ea! Îşi acoperă spatele, în pana mea! Ce grămadă de căcat! Reprezentantul mă întreabă dacă am fost fericit aici, şi trebuie să spun că da, a fost fantastic şi că toate, în cele din urmă, au fost spre bine. Lawrence mi-a făcut o favoare. M-a eliberat pentru următoarea provocare, bla bla bla.
   Mark râde. Îmi poate simţi îngrijorarea prin telefon.
   - Cu toate acestea, e în regulă, Erin. O să fiu bine. Îţi promit. Ascultă, trebuie să merg cu tipii ăştia acum, dar o să fiu acasă într-o oră sau aşa ceva.
   Totuşi, eu nu sunt acasă.
   Momentan sunt la închisoarea Holloway, gata să fac primul meu interviu faţă în faţă. Oare e posibil să fi uitat? Sunt în camera de aşteptare a unei închisori. La dracu! Te rog să nu ai nevoie de mine acolo acum, Mark. Te rog să fii OK. Însă dacă are nevoie de mine, voi merge.
   Of, băga-mi-aş picioarele! Aceste două nevoi constant agăţătoare: propria ta viaţă şi „să fii acolo”. Relaţia ta sau viaţa ta. Nu contează cât de mult te străduieşti, nu le poţi avea pe amândouă.
   - Să vin acasă? îl întreb.
   Linişte.
   - Nu, e în regulă, spune el într-un final. Trebuie să dau o tonă de telefoane şi să găsesc ceva. Trebuie să obţin ceva de lucru în alt loc înainte ca situaţia asta să devină prea presantă. Rafie şi Andrew trebuiau să-mi dea răspunsuri ieri.
   Aud un ciocănit în uşă prin telefon.
   - Futu-i! O secundă, amice! Hristoase! Mă piş! strigă el. Trebuie să plec, scumpo, a expirat timpul. Sună-mă după interviu. Te iubesc.
   - Te iubesc şi eu, spun şi-i trimit o sărutare zgomotoasă, însă a închis deja.
   Se lasă linişte şi mă trezesc din nou în camera de aşteptare tăcută. Gardianul are ochii închişi la culoare, blânzi, dar hotărâţi. îmi aruncă o privire şi se încruntă.
   - N-am vrut să menţionez asta, dar n-ai voie să foloseşti telefonul aici, murmură el, jenat să interpreteze rolul de supraveghetor pe holul unei şcoli.
   Însă, până la urmă e slujba lui şi o face bine.
   Îmi setez telefonul pe modul avion şi-l las pe masă în faţa mea. Tot mai multă linişte. Mă holbez la scaunul gol de partea cealaltă a mesei, pe care se va aşeza intervievatul.
   Simt un frison scurt de libertate. Nu sunt în sala aceea de toaletă cu Mark. Întreaga lume încă îmi este accesibilă şi deschisă. Nu e problema mea.
   Imediat, urmează sentimentul de vinovăţie. Ce lucru îngrozitor să gândeşti.
   Bineînţeles că este problema mea. Este problema noastră. Ne căsătorim în vreo două luni. Însă nu pot să fac ca acel sentiment să rămână lipit de mine. Nu simt problemele lui Mark ca pe ale mele. Ce înseamnă asta? Nu simt că s-a întâmplat ceva devastator. Mă simt liberă şi uşurată.
   O să fie în ordine, mă asigur pe mine însămi. Poate că de asta nu simt nimic.
   Pentru că totul va fi în ordine până mâine. O să ajung devreme acasă. O să-i gătesc cina. O să deschid o sticlă de vin. Vom bea vin şi va fi bine.
   Bâzâitul brusc al uşilor electrice mă aduce dintr-odată înapoi în prezent. Urmează sunetul redus al zăvoarelor uşilor glisante. Îmi îndrept carnetul de note şi-mi realiniez pixurile. Gardianul îmi surprinde privirea.
   - În orice moment te-ai simţi inconfortabil, fă-mi un semn şi vom pune punct, spune el. O să stau în cameră, sunt sigur că ţi-au spus.
   - Da, îţi mulţumesc, Amal.
   Îi arunc cel mai profesionist zâmbet al meu şi apăs butonul de înregistrare al camerei cu lentilele orientate către uşă.
   Amal apasă pe butonul de deblocare a uşii. Bâzâitul este asurzitor. Începem.
  Interviul numărul unu.
   Uşa scoate zgomote ca de tunete din nou şi văd prin geamul cu inserţii de ochiuri de sârmă o fată scundă cu părul drep. Ochii ei mă privesc sfredelindu-mă, înainte să se uite în altă parte.
   Mă ridic în picioare înainte ca impulsul de a o face să ajungă în zona din creierul meu care ia decizia aceasta. Bâzâitul care inundă încăperea pare un tunet. Apoi se aude zăngănitul zăvoarelor, magneţii care le declanşează.
   Intervievata numărul unu are 1 metru 60 şi păşeşte în cameră.
   Holli Byford are 23 de ani şi este dureros de slabă. Părul ei lung este adunat într-un coc dezordonat în vârful capului. Treningul albastru al închisorii atârnă destrăbălat şi greoi pe corpul ei firav. Are pomeţii ascuţiţi. Arată ca un copil. Se spune că ştii când îmbătrâneşti cu adevărat atunci când toţi cei din jurul tău încep să arate imposibil de tineri. Eu am de abia 30 de ani, iar Holli Byford arată de aproximativ 16 ani pentru mine.
   Uşa se închide în urma ei bâzâind. Amal tuşeşte ostentativ. Mă bucur că Amal rămâne cu noi. Am primit un telefon ieri de la închisoare; deşi Holli face progrese, cei de la puşcărie nu sunt în întregime de acord să o lase încă nesupravegheată.
   Holli continuă să stea locului, în largul ei, la jumătatea camerei. Ochii ei privesc cu un aer jucăuş şi leneş mobilierul şi camera de filmat, iar pe mine mă ocolesc. Încă nu e conştientă de prezenţa mea. Apoi, privirea ei dă de faţa mea. Trupul mi se încordează şi-mi împreunez braţele. Căutătura ei e apăsătoare. Mă loveşte. Privirea ei e dură şi o face să pară mai reală decât alura ei dezordonată.
   - Deci tu eşti Erin? întreabă ea.
   Aprob din cap.
   - Mă bucur să te întâlnesc în sfârşit în carne şi oase, Holli, îi răspund.
   În ultimele 3 luni conversaţiile noastre telefonice au fost scurte, iar în acestea a fost vorba în principal despre mine care explicam proiectul şi tăceri ocazionale condimentate de aprobările şi negările ei monosilabice şi distrase. Însă acum, că o pot vedea, înţeleg că acele momente de tăcere, ce sunau goale la telefon, erau de fapt pline de ceva. Doar că înainte nu puteam vedea cu ce anume erau pline.
   - Vrei să iei loc? o întreb.
   - Nu chiar.
   Îşi menţine locul lângă uşă.
   E distantă.
   - Te rog, ia loc, Holli, sau o să te ducem înapoi în celula ta, spune Amal fulgerând liniştea apăsătoare.
   Trage încet scaunul de vizavi de mine şi se aşază sfioasă, punându-şi mâinile în poală. Priveşte în sus spre fereastra îngheţată aflată la înălţime în camera de aşteptare. Îi arunc o privire scurtă lui Amal care mă asigură din cap. Dă-i drumul.
   - Aşadar, Holli, o să încep cu întrebările, aşa cum am discutat la telefon. Nu-ţi face griji în privinţa camerei, vorbeşte pur şi simplu cu mine aşa cum ai face-o în mod normal.
   Nu mă priveşte deloc, ochii ei zăbovind în continuare asupra pătratului de lumină de deasupra. Mă întreb dacă se gândeşte la lumea de afară, la cer, la vânt. Brusc, mi-l imaginez pe Mark în taxi în drumul lui spre casă, cu o cutie cu bunurile lui în poală, prins în capcană în propria-i tărăşenie. Oare la ce se gândeşte acum, în timp ce parcurge oraşul neavând nicio destinaţie? Acum privesc şi eu spre luminator.
   Deasupra noastră doi pescăruşi coboară în picaj pe fundalul cerului albastru. Inspir adânc aerul oxigenat al închisorii şi-mi las privirea să cadă înapoi pe notiţele mele. Trebuie să rămân concentrată. Îl împing înapoi pe Mark în spatele gândurilor mele şi privesc în sus spre faţa ascuţită a lui Holli.
   - OK, Holli? E limpede?
   Îşi lasă privirea să cadă înapoi peste mine.
   - Ce? mă întreabă ea de parcă vorbisem prostii.
   OK. Trebuie să aduc conversaţia înapoi pe lungimea de undă potrivită. Trec la planul B. Nu vreau decât să termin odată treaba aceasta.
   - Holli, poţi să-mi spui numele, vârsta, durata sentinţei şi pentru ce ai fost condamnată, te rog?
   Indicaţiile sunt directe şi simple. Tonul vocii mele l-a adoptat pe cel al lui Amal.
   Nu avem timp pentru jocul ăsta, indiferent care o fi el.
   Se îndreaptă uşor în scaun. De bine, de rău, înţelege tipul ăsta de dinamică.
   - Holli Byford, 23 de ani, 5 ani pentru incendiere în timpul revoltelor din Londra.
   A fost una dintre miile de arestaţi în timpul celor 5 zile de revoltă ce au cuprins Londra în luna august din 2011. Revoltele au început când un protest calm ţinut cu ocazia împuşcării ilegale a lui Mark Duggan a escaladat rapid în ceva în întregime diferit. Oportuniştii, alimentaţi de un sentiment de îndreptăţire, au profitat imediat de masacru, iar cartierul Tottenham a descins în haos. Poliţiştii au fost atacaţi, magazinele incendiate, proprietăţile distruse, iar centrele comerciale au fost jefuite.
  Haosul a cuprins Londra de-a lungul următoarelor câteva zile şi nopţi. Insurgenţii şi prădătorii, realizând că sunt cu un pas în faţa poliţiei, au început să-şi coordoneze atacurile pe platformele de social media. Prădătorii s-au adunat, s-au unit şi au spart magazine, apoi au postat online instantanee trofeu cu prăzilor lor. Magazine închise, oameni care nu se băgau, fiind înspăimântaţi să nu fie atacaţi sau chiar şi mai rău.
   Îmi amintesc cum în acea perioadă urmăream materiale video granulare, filmate cu telefonul, în care vedeam oameni pătrunzând cu forţa în magazinul JD Sports, disperaţi să ia pantofi sau şosete sport.
   Nu mă înţelegeţi greşit; nu bagatelizez ce s-a întâmplat. Oamenii se pot simţi batjocoriţi dacă nu au acces la unele lucruri. Oamenii pot fi aduşi la limita răbdării.
   Asta până când ei vor reacţiona.
   În timpul acelor 5 zile din august 2011, Londra era un oraş aflat în cădere liberă.
   Din cele 4 600 de persoane arestate în acele zile, un număr record de 2 250 au ajuns să fie judecate. Sentinţele erau date rapid şi erau dure. Autorităţile s-au temut că dacă nu făceau un exemplu din cazul tinerilor implicaţi, atunci avea să se instaureze un precedent periculos. Jumătate dintre cei acuzaţi, judecaţi şi încarceraţi aveau vârsta sub 21 de ani. Holli era unul dintre ei.
   Holli stă vizavi de mine la masă, privind încă o dată spre fereastra de deasupra.
   - Ce ai făcut în timpul revoltelor, Holli? Povesteşte-ne noaptea aceea, aşa cum ţi-o aminteşti.
   Holli îşi înăbuşă un hohot de râs, priveşte spre Amal căutând un aliat, după care îşi îndreaptă încet faţa împietrită spre mine din nou.
   - Aşa cum îmi amintesc - spune ea cu un zâmbet afectat - era weekendul în care l-au împuşcat pe Mark Duggan. M-am uitat pe Facebook şi toată lumea făcea chestia asta nebunească - oamenii au intrat prin efracţie în complexul ăsta comercial de unde au luat tot felul de chestii, cum ar fi haine şi altele, iar poliţiei nici că-i păsa şi nici nu avea să intervină să pună mâna pe careva.
   Îşi aranjează uşor cocul dezordonat, strângând nodul.
   - Fratele prietenului meu a spus că ne va duce cu maşina până acolo ca să luăm şi noi nişte lucruri, apoi s-a îngrijorat că i-ar putea fi văzute plăcuţele de înmatriculare, aşa că nu ne-a mai dus.
   Face o pauză şi priveşte din nou spre Amal, care priveşte în gol în faţa lui. E liberă să spună ce vrea.
   - Oricum, duminică toate au devenit cât se poate de reale peste tot. Am primit un mesaj de la prietenul meu Ash în care îmi zicea că e gata să meargă împreună cu mai mulţi la Whitgift Centre, principalul centru comercial din Croydon. Ash mi-a zis că trebuie să purtăm hanorace cu glugă, să ne acoperim feţele, ca să nu fim identificaţi prin sistemul video de supraveghere CCTV. Aşa că ne ducem acolo, iar acolo e o mulţime de oameni ca noi. Pe jos sunt numai cioburi şi toată lumea se vânzoleşte pe acolo. Aşa că Ash începe să distrugă uşile electrice de la Whitgift. Alarma se declanşează, aşa că îi dăm cu toţii o mână de ajutor, gândindu-ne că nu o să mai dureze mult până când o să apară poliţia. Dar nu intră nimeni înăuntru, ci doar stăm acolo. Apoi, un individ oarecare care aleargă pe lângă noi pur şi simplu îşi face loc direct prin mulţime şi zice ceva de genul: Ce pula mea aşteptaţi, paiaţelor?! şi intră direct înăuntru. Dup-aia intrăm şi noi. Pun mâna pe nişte haine şi pe alte chestii drăguţe. Asta te interesează? întrebă ea oprindu-se brusc şi holbându-se cu duritate la mine, din nou, cu ochiul ei mort.
   - Da, Holli, asta este exact ce ne interesează. Continuă, te rog, îi spun, aprobând din cap şi încercând să rămân impasibilă; nu vreau să deraiem de la discuţie.
   Zâmbeşte din nou afectat şi se foieşte în scaun, după care continuă.
   - După aceea ni se face foame şi o luăm la pas înapoi pe strada principală. Oamenii aruncă tot felul de lucruri - distribuitoare din alea de ziare, cărămizi, cocteiluri Molotov. Blochează strada cu pubelele alea mari. Oricum, Ash se alătură şi el distracţiei şi apoi, când vedem garda, o luăm la fugă, eu cu Ash şi cu tovarăşul lui, înapoi spre staţia de autobuz. Pe acolo prin jur e linişte, nici urmă de poliţie. Apoi un autobuz d-ăla cu etaj, cu farurile aprinse şi câţiva oameni aflaţi încă înăuntru opreşte chiar în mijlocul drumului. Vrem să ne băgăm şi noi la adăpost şi încercăm să ne urcăm, dar şoferul nu vrea să deschidă uşile, mai mult se pierde, în pula mea, cu totul şi începe să urle şi să gesticuleze cu braţele. Numai că cineva deschide uşa din spate şi oamenii din autobuz se scurg afară pentru că se tem că o să-i asaltăm sau ceva de genul ăsta. Acum, că uşa e deschisă, şoferul se cacă pe el, i-a dispărut curajul. Apoi o ia la goană şi el şi, uite-aşa, avem la dispoziţie autobuzul numai pentru noi.
   Se lasă pe spate în scaunul ei, satisfăcută, cu ochii îndreptaţi din nou spre geam.
   - A fost mişto. Ne-am dus în partea de sus şi ne-am întins pe scaunele din spate şi am mâncat nişte pui. Am şi băut ceva. Atunci ne-au surprins feţele pe camere, adaugă ea meditativ. În orice caz, am turnat nişte Jack Daniels pe locurile din spate şi le-am aprins cu unul din ziarele alea gratuite, asta aşa, în glumă. Ash râdea, nu credea că o s-o fac, şi întreaga parte din spate a autobuzului e cuprinsă de flăcări. Aşa că râdem cu toţii şi aruncăm şi mai multe ziare în foc, pentru că oricum arată totul ca dracu’ în jur. Focul arde cu văpaie fierbinte şi începe să pută, aşa că ieşim afară ca să privim. Acum ambele niveluri ale autobuzului sunt în flăcări, iar Ash spune tuturor că eu am făcut-o. Oamenii aflaţi în trecere bat palma cu mine, totul e ca la balamuc. Fac câteva fotografii tari cu telefonul meu.
   Holli face o pauză.
   - Nu mă privi aşa, mârâie ea la mine. Nu sunt complet retardată. Nu am postat fotografiile online şi n-am făcut nimic altceva de genul ăsta.
   - Holli, cum ai fost prinsă? o întreb pe un ton neutru.
   Îşi ia privirea de la mine, abandonând atitudinea provocatoare.
   - Se pare că am fost surprinsă în înregistrarea video de pe telefonul mobil al cuiva, privind alături de ceilalţi autobuzul în flăcări. Şi Ash a fost înregistrat spunând că eu am făcut-o. A doua zi, pe prima pagină a ziarului local a apărut o fotografie cu mine privind cum arde autobuzul. Au folosit fotografia în sala de judecată. În plus, au pus mâna şi pe înregistrarea cu noi în autobuz.
   Am vizionat materialul video cu autobuzul în flăcări. Holli avea ochii strălucitori ca un copil care urmăreşte un foc de artificii şi părea bucuroasă şi plină de viaţă.
   Lângă ea se afla Ash, protectorul ei, un perete de muşchi ameninţător îmbrăcat în echipament sportiv. Pot să zic că e tulburător să priveşti excitarea şi mândria, precum şi să asculţi hohotele de râs. Te ia cu fiori, ţinând cont de comportamentul ei de acum, să ştii de ce anume are nevoie ca să fie toată un zâmbet.
   - Holli, eşti încântată că o să mergi în curând acasă?
   Nu mă aştept deloc la un răspuns onest, însă trebuie să o întreb.
   Îi mai aruncă o privire lui Amal şi face o pauză.
   - Da, o să fie bine. Mi-e dor de gaşca mea. Vreau să mă îmbrac cu nişte haine normale, spune şi îşi ridică puloverul lălâu. Vreau să bag nişte mâncare ca lumea în mine. Ăştia de aici practic mă înfometează cu mâncarea lor cu gust respingător.
   - Holli, odată ieşită afară, crezi că ai mai face din nou acelaşi lucru? o întreb, gândindu-mă că merită să încerc să pun întrebarea asta.
   În sfârşit, zâmbeşte. Se îndreaptă în scaun.
   - Clar că nu. Nu o să mai fac nimic asemănător, continuă ea zâmbind afectat din nou.
   Nici măcar nu se chinuie să mintă ca lumea. Se vede pe ea că intenţionează să facă ceva asemănător din nou. Conversaţia începe să mă facă să mă simt inconfortabil.
   Pentru prima dată, mă întreb dacă Holli nu are cumva probleme mentale. Vreau ca interviul să se termine acum.
   - Şi care sunt planurile tale pentru viitor?
   Comportamentul i se schimbă instantaneu; faţa, postura, toate i se schimbă.
   Cumva, pare din nou mică şi vulnerabilă. Brusc, tonul vocii ei este normal ca acela al unei femei normale în vârstă de douăzeci şi trei de ani. Politicos, deschis, prietenos. Schimbarea este profund tulburătoare. Nu am nicio îndoială că asta e faţa pe care o vor vedea cei din comisia de eliberare temporară din închisoare.
   - Ei bine, am vorbit cu comisia de filantropie a închisorii despre încercarea mea de a-mi ispăşi mai repede sentinţa. Vreau să mă revanşez în faţa comunităţii şi să dovedesc că pot fi din nou o persoană de încredere. O să mă ajute ei să obţin o slujbă şi să lucrez cu ofiţerul meu supraveghetor ca să mă îndrept, îmi spune ea dulce şi luminoasă.
   - Dar tu ce vrei, Holli? o presez. Pentru viitor? Ce vrei să faci cu viaţa ta odată ce ieşi de aici?
   Încerc să-mi păstrez tonul monoton, însă pot să-mi simt savoarea propriilor cuvinte.
   Zâmbeşte din nou, inocentă. Reuşeşte să mă enerveze şi se bucură de asta.
   - Asta e confidenţial. Vreau mai întâi să ies de aici. Apoi, nu ştiu. Va trebui să aştepţi şi să vezi, nu-i aşa? Dar aşteaptă-te... la lucruri măreţe, Erin. Lucruri măreţe, adaugă ea în timp ce zâmbetul ei afectat şi enervant îi revine pe figură.
   Privesc spre Amal care mă priveşte înapoi.
   Aceasta este forma în întregime terifiantă a lucrurilor.
   - Îţi mulţumesc, Holli. A fost un început fantastic, dar o să ne oprim aici, îi spun şi opresc camera video.

6.

VINERI, 29 IULIE

Renunţând la mine

      Organizăm o cină. Ştiu că probabil nu este cea mai bună perioadă pentru asta, ţinând cont de tot ce se întâmplă acum, însă nunta se apropie cu repeziciune. Mai sunt cinci săptămâni şi trebuie să cer cuiva o favoare foarte importantă.
   Oaspeţii vor fi aici într-o oră. Nu m-am schimbat şi nici nu m-am spălat încă, ce să mai zic de gătit. Facem o friptură. Nu ştiu de ce. Presupun că o fac pentru că se face rapid şi e ceva ce pot să gătesc împreună cu Mark. El se ocupă de carne, iar eu de garnitură. Mark se bucură de activitatea aceasta a noastră pe care o priveşte ca pe o metaforă a relaţiei noastre - chestie pe care am spus-o mai devreme. Un moment rar de frivolitate. Cu toate acestea, gluma a dispărut rapid în neant, iar acum stau singură în bucătăria noastră ultramodernă, holbându-mă la o găină cărnoasă rece şi un morman de legume.
   Mark nu e în apele lui, şi, prin urmare, de aici rezultă şi întârzierea mea. L-am trimis la plimbare ca să mă pregătesc. A trecut puţin peste o săptămână de când a fost concediat şi de atunci bate pasul înainte şi înapoi - în camera de zi, în dormitor, în baie, cu picioarele goale, în timp ce zbiară în telefon la oameni din New York, Germania, Copenhaga, China. Avem nevoie de o noapte de destindere. Eu am nevoie de o noapte de destindere.
   I-am invitat pe Fred Davey şi pe nevasta lui, Nancy, la cină în seara aceasta. De fapt, cina asta a fost plănuită încă de acum câteva luni. Ei sunt practic parte din familie. Fred întotdeauna a fost alături de mine cu sfaturi, încă de când l-am întâlnit la primul meu job, ca asistent la un documentar făcut de el pentru White Cube.
   Chiar nu cred că documentarul meu va intra în producţie dacă nu ar fi făcut mai multe şedinţe ad-hoc cu mine şi nu ar fi scris atât de multe scrisori cu antet BAFTA.
   Iar Nancy cea încântătoare, una dintre cele mai calde şi amabile femei pe care le-am cunoscut, nu ratează nicio aniversare şi nicio lansare sau vreo adunare de prieteni. Familia mea surogat, micuţa mea structură provizorie de sprijin.
   Mark încă nu şi-a făcut apariţia în bucătărie, aşa că încep să mă ocup singură de mâncare. Mark e la telefon deja de jumătate de oră, încercând să urmărească o altă pistă în privinţa unui job nou. Se pare că antenele lui pe care le-a menţionat în dimineaţa aniversării noastre nu au dus la nimic şi că „prietenul” lui din New York este cel care l-a debarcat pe Mark, şi în cele din urmă pe noi, în necazul acesta.
   Până când să ajung acasă în ziua în care şi-a pierdut jobul, Mark şi-a dat seama că Andrew din New York fusese responsabil pentru toate. Andrew a sunat la biroul lui Mark şi, cumva, a confundat vocea lui Greg cu cea a lui Mark - n-am idee cum s-a întâmplat asta, deoarece Greg e din Glasgow. Oricum, Andrew l-a confundat pe Greg cu Mark şi i-a spus că cineva de la biroul din New York urma să-l sune mai târziu în ziua aceea cu o potenţială ofertă pentru un nou job.
   Greg, ca un ciudat ce este, strălucind de încântare, fără îndoială, s-a dus direct la şeful lor şi l-a informat respectuos de conversaţia telefonică.
   Lui Andrew din New York nu i-a picat prea bine că a fost implicat în prostia asta, aşa că i s-a acrit de oferta pentru Mark. A făcut apoi o mulţime de manevre doar pentru a nu-şi cere scuze pentru greşeala pe care tocmai el o făcuse. Pe de altă parte însă, să-ţi ceri scuze în lumea bancară e un semn de slăbiciune. Iar slăbiciunea nu inspiră încredere şi, după cum ştim cu toţii, piaţa financiară este construită pe încredere. Pe piaţa financiară, dacă eşti agresiv, câştigi, iar dacă te codeşti, pierzi.
   Prin urmare, Mark, acum şomer, stă pe jumătate îmbrăcat în camera de zi şi urlă la telefonul din casă.
   Îmi spune că nu e totul pierdut. A vorbit cu Rafie şi cu încă vreo doi alţi prieteni despre joburi şi a aflat că sunt cel puţin trei posibilităţi care plutesc în aer, dacă nu chiar mai multe. Trebuie doar să reziste câteva săptămâni. El însuşi nu poate să facă nimic altceva în acest moment. Chiar dacă primeşte o ofertă, nu poate începe decât după perioada de concediu impusă între joburi, ceea ce înseamnă până pe la mijlocul lui septembrie. Acum are parte de o vacanţă obligatorie.
   În orice alt moment al vieţii mele m-aş bucura din tot sufletul pentru situaţia asta, însă acum că filmările chiar au început, urmează să fiu copleşită de treabă până la nuntă. Nu e momentul potrivit.
   Apare parcă fix la ţanc, spălat şi schimbat, în bucătărie. Îmi zâmbeşte; arată uimitor. Îmbrăcat cu o cămaşă albă şi proaspăt parfumat, îmi ia mâna şi mă învârte.
   Străbatem bucătăria dansând în tăcere, apoi, ţinându-mă la distanţă de un braţ, îmi spune:
   - Preiau eu de aici. Du-te sus şi fă-te şi mai frumoasă. Te provoc!
   Apucă un prosopel de bucătărie şi mă cravaşează chicotind şi gonindu-mă din încăpere.
   Unii ar putea considera schimbarea aceasta iritantă, însă mie îmi place asta la Mark, că se poate schimba într-o clipă, că se poate compartimenta. Îşi controlează emoţiile. Ştie că am nevoie de el diseară, aşa că-mi arată că e prezent.
   La etaj, sufăr cumplit în privinţa hainelor cu care să mă îmbrac. Vreau să arăt de parcă m-am strofocat, însă lejer, fără prea mare efort.
   În seara aceasta o să-i cer lui Fred să fie cel care mă conduce la altar. E o situaţie delicată deoarece Fred nu-mi este rudă. El este persoana cea mai apropiată de ideea de tată dintre cele pe care le am. Îl respect. Îmi pasă de el şi mă flatez ştiind că şi lui îi pasă de mine. Aşa sper, cel puţin. În orice caz, îmi displace să vorbesc despre familia mea. Simt că oamenii pun prea mult accent pe locul de unde provenim în loc să-i intereseze mai mult direcţia spre care ne îndreptăm, însă n-ai ce să faci... Presupun că trebuie să vă povestesc despre familia mea ca să înţelegeţi.
   Mama mea era tânără, frumoasă şi inteligentă. Muncea din greu, a condus o companie, iar eu am iubit-o atât de mult, încât mă doare să mă gândesc la ea. Aşa că nu o fac. A murit. Maşina ei a ieşit de pe şosea şi s-a răsturnat pe o linie de cale ferată într-o noapte, acum 20 de ani. Tatăl meu m-a sunat la internat a doua zi şi mi-a dat vestea. A venit să mă ia în aceeaşi seară. Am primit liber o săptămână de la şcoală. A urmat înmormântarea. După aceea, tatăl meu a primit o slujbă în Arabia Saudită. Îl vedeam în vacanţele şcolare când mă duceam la el. La 16 ani am încetat să mă mai duc, alegând să-mi petrec vacanţele pe la prieteni acasă.
   Tatăl meu s-a recăsătorit, iar acum, împreună cu nevastă-sa, au doi copii. Chloe are 16 ani, iar Paul are 10 ani. Tata nu poate să ajungă la nunta mea. Şi ca să fiu sinceră, mă bucur. Nu face prea multe zilele astea. L-am vizitat acum vreo doi ani şi am dormit într-o cameră de oaspeţi goală. Ştiu că o vede pe mama mea când mă priveşte, deoarece asta este tot ceea ce văd la el când îl privesc. Oricum, nu ai ce face. E tot ce o să povestesc pe acest subiect.
   Când în sfârşit am coborât jos, aerul este plin de miresmele ameţitoare ale cinei.
   Masa a fost pregătită. Cele mai bune farfurii, cele mai bune pahare, şampanie, şi în plus, cine ştie de pe unde, Mark a reuşit să scoată la iveală nişte şerveţele din pânză.
   Dumnezeule, nici măcar nu ştiam că avem şerveţele. Îmi zâmbeşte când intru, ochii lui căprui profunzi îmi creionează conturul trupului meu prin rochie. Am ales să port o rochie minimalistă din catifea de culoare neagră, iar părul mi l-am aranjat într-o coafură lejeră pe spate ca să dezvălui cerceii lungi de aur pe care Mark mi i-a cumpărat de ziua mea.
   - Arăţi superb, spune, privindu-mă din cap până în picioare în timp ce aprinde ultima lumânare.
   Îl privesc în tăcere. Sunt agitată. El stă acolo, atrăgător, cu pieptul lui puternic.
   Îmi simte îngrijorarea, aşa că lasă la o parte ce face şi se apropie de mine.
   - O să fie în regulă, îmi şopteşte în ureche, ţinându-mă lipită de el. E minunat că îi ceri asta. O să fie bine.
   - Dar dacă întreabă despre ei?
   Privesc în sus spre el. Nu pot să vorbesc despre asta din nou. Nu vreau să mă gândesc la ea.
   - El te cunoaşte. Va şti că există motive să îi ceri asta. Şi dacă întreabă, o să rezolvăm situaţia împreună. Bine?
   Se trage înapoi şi privirile ni se intersectează. Aprob din cap neîncrezătoare.
   - Bine, şoptesc.
   - Ai încredere în mine? mă întreabă.
   Zâmbesc.
   - Implicit, spun.
   Zâmbeşte.
   - Bine! Atunci, hai să ne distrăm de minune la cina aceasta.
   Şi chiar atunci se aude soneria de la uşă zbârnâind.

7.

MIERCURI, 3 AUGUST

Rochia de mireasă

      O irlandeză prietenoasă stă aplecată la nivelul genunchilor mei şi-mi coase pliurile de la baza rochiei mele de mireasă. Pe femeie o cheamă Mary.
   Observ întreaga scenă, absentă şi nesigură în privinţa felului în care mă simt, stând pe loc, îmbrăcată în mătase Crepe de Chine, o rochie delicată în stil edwardian. Caro, domnişoara mea de onoare, mă evaluează. Ea m-a ajutat să găsesc rochia. Cunoaşte câţiva designeri de haine care lucrează în lumea filmului. Designerii de haine au tendinţa de a avea o mulţime de ţoale vintage în dotare; le cumpără la diverse licitaţii, copiază modelele pentru producţie, iar apoi le vând online. Toate în condiţii exemplare. Rochia asta e una dintre acestea. E perfectă.
   Am venit la un atelier de croitorie situat la demisol pe Savile Row pentru a face câteva ajustări. Rochia nu are nevoie de mari modificări; se potriveşte ca o mănuşă.
   Croitorul este cel la care obişnuia să apeleze tatăl lui Caro pe când trăia. Nu sunt sigură cum a murit, probabil că de un stop cardiac. Era bătrân. A făcut-o pe Caro târziu în viaţă; cred că ea l-a mai prins doar în perioadele când avea 60 şi 70 de ani. Nu ştiu atât de multe despre el cu adevărat - doar frânturi de informaţii strecurate în conversaţii, care, însă, nu sunt îndestulătoare ca să-mi fac o idee. În casa lor, la toaleta de la parter, se află un cec înrămat, atârnând pe un perete, în valoare de un milion de lire achitabili lui. Casa însăşi, care i-a rămas doar ei, e situată în Hampstead şi are cinci niveluri şi o grădină în spate de mărimea pieţei Russell Square. Tatăl ei fusese un milionar adevărat, un milionar de modă veche; cel puţin, asta am spicuit. În camera de zi se găseşte o lucrare de Warhol, sprijinită parcă întâmplător de un perete.
   Aşadar, când Caro îmi oferă un sfat, am tendinţa să-l urmez, dacă mi-o permit.
   Ajustările pe care le fac rochiei nu mă costă nimic. Nu sunt sigură de ce, dar sunt sigură că-mi permit gratuităţi.
   - Gata, scumpo, s-a rezolvat.
   Mary îndepărtează scamele de pe genunchii ei şi se ridică în picioare.
   Când ne aflăm înapoi în stradă, Caro se întoarce spre mine şi-mi propune să luăm un prânz târziu.
   Mor de foame. N-am mai mâncat de aseară. Urmând un impuls iraţional şi neobişnuit din partea mea, am decis să sar peste micul dejun din această dimineaţă, nedorind să distorsionez măsurile rochiei. Ştiu, ştiu că o să mănânc în ziua nunţii.
   De fapt, de abia aştept să o fac - mâncarea pe care am ales-o arată uimitor. Am rezervat-o şi am plătit avansul. Degustarea meniului va avea loc săptămâna viitoare. Incredibil! Dumnezeule, mor de foame.
   - Sună bine, spun şi-mi verific ceasul.
   Este ora 3 după-amiază. E mai târziu decât credeam, dar chiar trebuie să vorbesc cu ea. În mintea mea aud repetându-se continuu paşii lui Mark, paşii lui în picioarele goale. Trebuie să vorbesc despre slujba lui Mark. Nu vreau să o fac, dar trebuie. Trebuie să vorbesc cu cineva. Deşi simt asta ca o trădare, şi anume faptul că vorbesc despre relaţia noastră cu alţi oameni. De obicei, se întâmplă invers, adică să discut cu Mark despre alte relaţii. Noi nu vorbim prea multe despre noi cu alţii din afară. Noi formăm propria noastră unitate, impenetrabilă. Securizată. Suntem noi şi apoi este restul lumii. Până acum aşa a fost. Până să se întâmple asta.
   Totuşi, nu e vorba de Mark; nu el e problema. Pur şi simplu nu ştiu ce să fac. Cum să repar ce se întâmplă. Caro, probabil că citeşte astea pe faţa mea.
   - Haide, să mergem la George, declară ea.
   Da, la George. Va fi linişte la George la ora asta a zilei. Este vorba despre un restaurant superb, cu terasă cu baldachin şi deschis doar pentru membri, amenajat departe de stradă, în adâncul zonei Mayfair. Galeria la care lucrează îi poate aranja lui Caro să intre oriunde vrea. Mă apucă de braţ şi mă ghidează în zona Mayfair.
   - Ce se întâmplă? caută să afle îndată ce dispare chelnerul care a pus pe masă două pahare înrourate cu apă şi cuburi de gheaţă.
   O fixez cu privirea în timp ce beau apa cu înghiţituri mari şi felia de lămâie îmi atinge insistent buza superioară.
   - Nu are sens să-mi spui că nu se întâmplă ceva, rânjeşte Caro; nu eşti deloc o mincinoasă bună, Erin. Şi e evident că eşti disperată să-mi spui. Aşa că dă-i drumul, vorbeşte.
   Îşi duce paharul la buze şi soarbe în expectativă.
   Am rămas fără apă. Gheaţa din paharul meu zornăie.
   - Dacă e să avem această conversaţie, va trebui să o uiţi după aceea. Promite-mi, îi cer şi aşez cu delicateţe paharul gol pe masă.
   - Fir-ar al naibii, iubi. Sigur, promit, spune şi se lasă pe spate în scaun, cu sprâncenele ridicate.
   - E vorba de Mark. A fost concediat.
   Vocea mea e uşor mai tăcută decât înainte; sunt conştientă de cei trei oameni de afaceri care stau trei mese mai încolo. Nu se ştie niciodată.
   - Ce? A fost pus pe liber?
   Se apleacă în faţă, scăzându-şi intensitatea tonului ca să se potrivească cu al meu.
   Ce pereche formăm şi noi, fir-ar să fie!
   - Nu, nu a fost pus pe liber. Îşi încasează banii pe concediul impus obligatoriu, însă nu a beneficiat de vreun pachet financiar. Nu a primit nicio sumă forfetară. L-au făcut să-şi dea demisia la schimb pentru scrisori de referinţe. Dacă ar fi spus că nu este de acord, pur şi simplu l-ar fi dat afară, fără referinţe. Aparent, asta este ce au vrut să facă până când şeful lui i-a convins pe toţi să-i accepte demisia voluntară.
   - La naiba, el este bine? întreabă Caro, ridicând tonalitatea vocii cu o octavă.
   Unul dintre oamenii de afaceri se întoarce pe loc în scaun ca să privească în direcţia noastră, iar eu îi cer ei să-şi păstreze tonul jos.
   - E bine. Vreau să zic... el nu e bine, dar e bine. E complicat deoarece chiar îmi doresc să fiu alături de el, dar în acelaşi timp nu vreau... să-l castrez încercând de fapt să-l ajut, ştii? E o situaţie delicată. Trebuie cumva să-l ridic de la pământ fără ca el să observe. Şi nu mă înţelege greşit, nu o fac deoarece ar avea nevoie să-l susţin sau ceva de genul. O fac pentru că îl iubesc, Caro, ştii? Vreau să fie fericit. Însă el nu mă lasă să-l fac fericit. De parcă se gândeşte că îngrijorarea îl face să se concentreze sau aşa ceva, de parcă ar urma să ajute să rezolve tot. Niciodată nu l-am văzut comportându-se aşa, ştii? Întotdeauna are un plan, numai că planul acesta de acum se destramă. Toată situaţia asta cu UE, cu căcatul de Brexit, cu prăbuşirea lirei la un prag atât de jos cum nu s-a mai întâmplat, cu guvernul, cu noua prim ministră, cu ministrul de externe, în numele lui Dumnezeu. Cu Donald Trump! Totul se fute. E momentul cel mai nepotrivit pentru toate necazurile astea.
   - Hmmm.
   Caro dă din cap solidară.
   - Şi ştiu la fel de bine cum ştie şi el, continui, că ne distruge şansele de a obţine altceva. Şi nu doar asta, dar chiar dacă se uită cineva, o să fie greu să vândă ideea unui viitor angajator, şi anume că şi-a dat demisia din slujba lui înainte să obţină un alt job. El zice că se vor întreba de ce naiba a făcut asta. Aparent, arată ciudat. Ei bine, asta este ceea ce spune el. Însă eu îi zic să spună pur şi simplu că nu-i plăcea acolo. Sau să spună că voia o pauză de la lucrat înainte de a intra pe ultima sută de metri înainte de nuntă. Vreau să zic că nu-i o crimă să-ţi iei nişte timp liber. Pe de altă parte, înţeleg ce vrea să zică. Pare slab. În ochii lor, vreau să spun. Ca şi cum nu e în stare să facă faţă presiunii şi trebuie „să-şi ia o pauză”. De parcă ar fi avut o cădere nervoasă sau aşa ceva. Of! Dumnezeule, e atât de enervant. Serios, Caro, mă înnebuneşte. Nu pot rezolva situaţia asta. Orice sugerez se izbeşte de un zid. Nu ştiu ce să fac. Aşa că doar stau cu el, ascult şi aprob din cap.
   Mă opresc din vorbit. Caro se foieşte în scaun, priveşte afară la stradă şi aprobă din cap cu înţelepciune înainte să răspundă.
   - Nu ştiu ce să spun, scumpi, e al naibii de frustrant. Pe mine m-ar înnebuni. Totuşi, Mark e un tip deştept, nu-i aşa? Ei, haide, vreau să spun că poate face orice, nu-i aşa? De ce nu-şi ia pur şi simplu altă slujbă? Ar putea lucra în orice domeniu, ţinând cont de experienţa lui. De ce nu caută pur şi simplu altceva?
   Răspunsul e simplu. E acelaşi răspuns pe care l-aş da dacă Caro mi-ar cere să-mi schimb cariera. Nu vreau să fac altceva. Şi nici Mark nu vrea să facă altceva.
   - Ar putea, clar. Însă, ştii, sper că nu se va ajunge la asta. Încă aşteptăm nişte răspunsuri despre unele chestii. Doar că şi nunta se apropie şi e aşa o senzaţie în aer de parcă s-a pus un pic pe liber în privinţa asta.
   - S-a pus pe liber de la ce? De la planificarea nunţii? Sau tu vorbeşti de fapt despre relaţia voastră?
   - Planificare? Nu ştiu. Nu ştiu, Caro. Nu, nu de la relaţie. Nu.
   Acum mi-e rău.
   - Se poartă ca un ticălos?
   Tonul ei nu mai sună acum deloc specific ei, fiind extrem de serios. Nu pot să nu mă abţin să râd tare de tot.
   Caro arată brusc îngrijorată; presupun că nu mă comport deloc specific mie acum.
   Probabil că arăt ca o nebună.
   - Îmi pare rău! Nu, nu se comportă ca un ticălos, îi spun, privindu-i faţa îngrijorată şi fruntea încreţită.
   Brusc, îmi dau seama că nu are niciun rost conversaţia aceasta. Caro nu ştie ce ar trebui să fac. Nu are nicio idee. Ea nici măcar nu ştie atât de multe despre mine. Nu chiar. Vreau să spun că suntem prietene, dar nu ne cunoaştem cu adevărat. Nu o să găsesc niciun răspuns aici. Trebuie să vorbesc cu Mark. Nu fac decât să încurc şi mai mult lucrurile cu conversaţia asta. Ar trebui să vorbim despre flori şi tort şi weekenduri de burlăciţe. Aşa că întrerup brusc discuţia.
   - Ştii ce, cred că mi-e foame! Nu am luat micul dejun, mă confesez. Nu-i nimic nelalocul lui, cred că doar devin tensionată în privinţa nunţii. Şi îmi scade glicemia. Ceea ce am nevoie, ceea ce cu adevărat am nevoie, e un rulou Caesar şi câteva chipsuri din alea subţiri ca paiele. Şi vin.
   Zâmbetul lui Caro revine instantaneu. Mi-am revenit la apele mele. Totul este în regulă, tot stresul uitat. Confesiunea ştearsă.
   Tabla curăţată complet. Am transformat un diamant. Şi de asta, doamnelor şi domnilor, ea este domnişoara de onoare.
   S-a făcut după-amiaza târziu când în sfârşit mă despart de Caro, alăturându-mă navetiştilor din timpul orei de vârf, chercheliţi şi înceţi, care coboară la metrou.
   Pe drumul cu metroul spre casă mă gândesc la ce o să-i spun. Trebuie să vorbim cu cărţile pe masă. De fapt, să vorbim despre toate.
   Sau poate că trebuie doar să ne-o tragem. Asta pare să ne reseteze întotdeauna.
   Au trecut deja 4 zile de când am făcut-o ultima oară, ceea ce pentru noi e o perioadă lungă. Suntem un cuplu care şi-o trage de obicei o dată pe zi. Ştiu, ştiu.
   Nu mă înţelegeţi greşit; ştiu că nu e o cantitate obişnuită. Ştiu că după ce a trecut primul an, chestia asta devine ridicol de adictivă. Ştiu asta, deoarce înainte să-l cunosc pe Mark, sexul era un eveniment la care-mi cumpăram bilet o dată pe lună.
   Mult prea supraestimat şi în cele din urmă dezamăgitor. Insă noi - Mark şi cu mine - n-am fost niciodată aşa. Îl doresc. Îl doresc tot timpul. Mirosul lui, faţa lui, ceafa lui, mâinile lui pe mine şi între picioarele mele.
   Pot să simt pe sub rochie, pe piele, frecuşul moale al mătăsii de culoarea caisei.
   Chiloţi care se potrivesc. Întotdeauna port lenjerie asortată, încă de când am început să mă întâlnesc cu Mark. Iubeşte mătasea. Îmi încrucişez picioarele încet, simţind atingerea pielii pe piele.

8.

SÂMBĂTĂ, 13 AUGUST

Degustarea mâncării

      Prima chestie legată de nuntă pe care am făcut-o, după ce ne-am logodit, a fost să căutăm un local.
   Ne-am avântat cu capul înainte. Ne-am dus într-o grămadă de locuri: excentrice, austere, opulente, futuriste, telurice. Tot ce vreţi. Am făcut un tur al tuturor localurilor. Însă odată ce am păşit în recepţiile lambrisate, de la Cafe Royal, a fost clar că era ceea ce ne doream. Orice ar fi însemnat asta.
   Astăzi ne sunt prezentate trei opţiuni ale fiecărui fel ca să le degustăm într-un separeu, alături de vinuri şi şampanie la alegere. Aşteptam momentul ăsta de mult timp, dar acum, că se întâmplă, îmi pare că are puţin din aerul unei formalităţi. De asemenea, pare ciudat să sărbătorim când Mark trece prin toate alea. Însă nu putem să ne oprim din trăit.
   În metrou, pe drum, Mark citeşte ştiri pe telefon. Încerc să fac la fel. În districtul Covent Garden se întoarce spre mine.
   - Erin, ascultă. Ştiu că eşti entuziasmată în privinţa chestiei ăsteia, dar am putea să decidem acum că vom alege cele mai ieftine opţiuni de mâncare şi băutură? Sigur, o să le încercăm pe toate şi o să fie o zi minunată, însă în ceea ce priveşte banii, la sfârşit hai să alegem ce e mai ieftin, bine? Vreau să spun că oricum e un restaurant de cinci stele, aşa că totul va fi bun, nu-i aşa? Putem să cădem de acord în privinţa asta? E în ordine?
   Înţeleg ce zice. Bineînţeles, are dreptate. E o masă pentru 80 de persoane, trebuie să fim precauţi în privinţa asta. Şi ca să fiu cinstită, vinul casei e al naibii de bun. Nu vom avea nevoie de nimic altceva.
   - Bine, de acord. Totuşi putem să o facem cum trebuie? Putem să ne facem de cap până la capăt? Vreau să încerc tot, toate chestiile. Vreau să zic, de ce nu, nu-i aşa? Urmează să o facem o singură dată. O să încercăm din toate şi apoi o să hotărâm la sfârşit. Bine?
   - Bine! se relaxează el. Minunat. Mulţumesc.
   Îi strâng mâna şi mi-o strânge înapoi. Ceva se schimbă aproape imperceptibil în privirea lui.
   - Erin. Îţi mulţumesc că eşti, ştii tu... Am multe pe cap acum şi ştiu că poate nu mă exprim în cel mai bun mod.
   Ochii lui rătăcesc asupra călătorilor din jur. Aceştia, cu toţii, sunt absorbiţi de telefoanele şi ziarele lor. Se apleacă spre mine şi continuă pe un ton mai liniştit:
   - Am tendinţa să mă închid în mine când sunt stresat. Şi, ştii, de obicei nu mă stresez, aşa că e greu să găsesc o ieşire din situaţia asta. Aşa că, îţi mulţumesc.
   Îi strâng şi mai tare mâna şi-mi las capul pe umărul lui.
   - Te iubesc, îi şoptesc. E în ordine.
   Îşi schimbă uşor poziţia, îndreptându-se de spate pe locul lui din metrou. Nu a terminat ce avea de spus. Mai este. Îmi ridic capul.
   - Erin, îmi spune. Am făcut ceva săptămâna trecută.
   Apoi se cufundă în tăcere. Îmi studiază faţa. Mi se întoarce stomacul. Propoziţiile de genul ăsta întotdeauna îmi dau fiori pe şira spinării. Cuvinte pregătitoare pentru ceva. Pentru veşti mai nasoale ce stau să vină.
   - Ce ai făcut? îl întreb cu blândeţe, deoarece nu vreau să-l sperii. Nu vreau să se închidă în sinea lui.
   - Uite, îmi pare rău că nu ţi-am zis mai înainte. Doar că am crezut că nu este momentul potrivit şi pe urmă momentul potrivit nu mai sosea şi apoi a devenit o chestiune şi acum iată-ne în situaţia asta aici.
   Se opreşte. Are ochi plini de remuşcări.
   - Am anulat luna noastră de miere.
   - Ce ai făcut?!
   - Nu toată perioada. Dar am anulat o săptămână din întregul perioadei. O să mergem doar două săptămâni în Bora Bora.
   Îmi studiază faţa. Aşteaptă să vadă ce se va întâmpla în continuare.
   Ne-a anulat luna de miere. Nu, nu a anulat-o; doar a făcut un nou aranjament, asta e tot. Dar fără să mă întrebe? Fără să zică nimic? Fără să se consulte cu viitoarea lui soţie? A făcut-o în secret? Şi acum, acum că am fost de acord să plătim mai puţin pe mâncare astăzi, a decis că e OK să-mi spună. Sigur că da. OK.
   Mintea mea galopează în timp ce încerc să procesez informaţia. Să aflu ce înseamnă aceasta. Însă nu-mi vine nimic in cap. E important? Poate că nu este. Nu pot să mă fac că-mi pasă. Nu pot să mă fac că-mi pasă de o vacanţă. Nu simt asta de parcă ar fi ceva important. Îndrăznesc să spun că nu mă supăr. Ar trebui să mă supăr? Pe de altă parte, poate că ideea este că a minţit. Da. Sau nu a făcut-o? Nu a minţit cu adevărat, nu-i aşa? El doar a făcut ceva fără să-mi spună. Şi, haide, cel puţin îmi spune acum. Însă oricum trebuia să-mi spună la un moment dat, nu-i aşa? Nu că trebuia? Care era alternativa? Să nu-mi spună până în momentul în care eram în avion? Nu, bineînţeles că ar fi trebuit să-mi spună. E în ordine. Am fost doar ocupată. Am fost prea ocupată cu lucratul. Şi în afară de asta, două săptămâni pe o insulă tropicală sună bine. Mai mult decât bine, sună al naibii de fantastic. Asta e mai mult decât pot să aibă parte unii oameni de-a lungul vieţii lor. Şi nu am nevoie de nimic din toate astea. Îl vreau doar pe el. Vreau doar să mă căsătoresc cu el. Nu-i aşa?
   O să rezolvăm situaţia mai târziu. Acum însă nu o să-l sperii. Nu o să înrăutăţesc situaţia. A făcut o greşeală şi îi pare rău, aşa că asta este.
   Îi ridic mâna, unită în continuare cu a mea şi îi sărut încheieturile degetelor.
   - E în regulă. Nu-ţi face grii. O să discutăm despre bani mai târziu. Hai acum să avem o zi minunată, bine?
   Îmi zâmbeşte cu ochii în continuare trişti.
   - Sigur. Hai să avem o zi minunată.
   Şi chiar este o zi minunată.
   Stăm în sala de bal sclipitoare, decorată cu oglinzi şi lambriuri din stejar, la o masă cu faţă albă, plutind în derivă pe parchetul lustruit şi nesfârşit. Un chelner plin de veselie ne aduce platouri complexe, aranjate artistic cu meniuri de sezon, îndată ce toate antreurile sunt plasate pe masă, şeful de sală ni-l explică pe fiecare în parte şi ne înmânează un cartonaş discret pe care sunt trecute mâncărurile şi preţurile.
   După care dispare în spatele lambriurilor de stejar, lăsându-ne să vedem despre ce este vorba. Studiem cu atenţie cartonaşul.
   
   Aperitive:
   Homar cu măcris, măr, vinegretă de creme fraiche,
   32 lire per persoană.
   Scoici în cochilie cu oţet de ceapă esalotă, lămâie, pâine neagră & unt,
   19 lire per persoană.
   Sparanghel cu ouă de prepeliţă, sfeclă rosie & sos remoulade de ţelină,
   22,50 lire per persoană.

   Înmulţeşte astea cu 80. Şi astea sunt doar aperitivele. Îl privesc pe Mark; s-a albit la faţă. Nu pot să mă abţin. Izbucnesc în hohote. Mă priveşte, iar pe faţa lui se poate citi uşurarea. Zâmbeşte şi îşi ridică paharul ca să toastăm şi mi-l ridic şi eu pe al meu.
   - Să toastăm pentru a nu avea aperitive?
   - Pentru a nu avea aperitive, îi ţin isonul şi chicotesc.
   Ne avântăm asupra antreurilor delicioase. Acestea merită toţi banii. Sunt bucuroasă că nu o să le plătim noi.
   Optăm pentru un fel principal compus din: Plăcinta de casă Cafe Royal cu pui si suncă, ouă de prepeliţă, fasole franţuzească, cartofi gratinaţi, 19,50 de lire.
   Pentru desert alegem: Ciocolată amară & Vişine sălbatice: Cremă de ciocolată amară şi compot de vişine sălbatice, 13 lire.
   Toate acestea alături de 30 de sticle din vinul casei roşu şi 30 de sticle din vinul casei alb şi 20 de sticle de vin spumant.
   Credem că am făcut o treabă destul de bună până când şeful de sală, Gerard, se aşază pentru a purta o discuţie ca după cafea. Aparent, cheltuiala minimă pe care o putem face este de 6 000 de lire. Probabil că ne-au spus asta anul trecut când am făcut rezervarea, dar, evident, nu ascultam ce zicea, şi chiar dacă am fi făcut-o, atunci nu ar fi părut important. Gerard ne spune să nu ne îngrijorăm; putem să urcăm destul de simplu la acel tarif adăugând o cafea după masă şi un platou cu brânzeturi pentru 80 de persoane, ceea ce înseamnă 1 300 de lire la totalul nostru. Cădem de acord. Ei bine, ce altceva am putea face? Nunta are loc în 3 săptămâni.
   După toate acestea, ghiftuiţi şi plini de remuşcările cumpărătorului, ne dăm jos la gara Piccadilly. În faţa tunechetelor, Mark mă apucă de braţ şi mă opreşte.
   - Erin, nu putem face asta. Serios, e ridicol. E mult prea mult, este? Vreau să zic - se poate aşa ceva? Trebuie să anulăm când ajungem acasă. Sigur, pierdem depozitul, fie, dar hai să anulăm. Facem petrecerea de nuntă la All Souls şi apoi mergem la un restaurant local sau ceva de genul? Sau mergem la maică-mea şi la taică-meu, ei ar putea să organizeze ceva, o sală festivă, nu?
   Privesc în jos spre mâna lui care-mi strânge braţul. Bărbatul ăsta nu e cineva pe care să-l recunosc.
   - Mark, serios acum, mă cam sperii puţin. De fapt, chiar mă sperii. De ce te comporţi aşa? E nunta noastră. Avem bani economisiţi, nu e ca şi cum ne apucăm să facem împrumuturi ca să acoperim costurile. Faci asta doar o singură dată în viaţă, iar eu, personal, vreau să-mi cheltui banii pe asta. Pe noi. Nu toţi banii, evident, dar doar puţin din ei. Altfel, pentru ce sunt?
   Respiră greu pe nas. Frustrat, abandonează conversaţia, îşi ia mâna de pe mine eliberându-mă şi coborâm la metrou.
   Ne petrecem restul călătoriei în linişte. Privesc alţi oameni de la metrou. Îmi pun întrebări despre viaţa lor. Stând aşa lângă Mark, dar fără să vorbesc cu el, îmi imaginez că nu-l cunosc. Îmi imaginez că poate sunt doar o fată la metrou care merge undeva pe cont propriu. Îmi imaginez că nu trebuie să mă îngrijorez faţă de ce urmează să se întâmple în continuare, sau faţă de ce o să se întâmple cu restul vieţii mele, dacă asta contează. Gândul are efect calmant, însă, în cele din urmă, e gol. Îl doresc pe Mark. Chiar da. Sper să-l pot scoate din starea lui. Sper să rezolv asta.
   Imediat ce intrăm pe uşa din faţă a casei se întoarce spre mine. Vocea lui nu mai este o şoaptă cum era în gară.
   Îmi spune că nu înţeleg. Că nu ascult. Nu l-am văzut niciodată aşa, de parcă ceva din interior dădea să iasă afară.
   - Nu cred că înţelegi cu adevărat ce se întâmplă, Erin. Ştii ce se întâmplă? Nu mai am un loc de muncă. Nu sunt bani pentru toate astea. Şi nu pot să obţin o altă slujbă, nimeni nu face angajări. Lumea mea nu este ca în lumea artei, sau cum e la şcoala ta de film ori mai ştiu pe unde în vreun loc asemănător. Nu pot pur şi simplu să abandonez corabia şi să fac altceva ca să-mi câştig traiul! Sunt investitor bancar. Asta este ceea ce fac. Nu sunt educat să fac altceva. Şi chiar dacă aş fi fost, nu ar conta. Nu pot să pun pe roate propria mea bancă sau, nu ştiu, să colaborez la un proiect bancar postmodern sau altceva de genul, băga-mi-aş! Eu nu sunt ca tine. Nu provin din acelaşi loc ca tine. Mi-am petrecut toată viaţa încercând să ajung unde mă aflu acum. Întreaga mea viaţă. Ştii cât de greu a fost? Oameni care au urmat liceul meu lucrează în staţii de benzină, Erin! Înţelegi asta? Locuiesc în apartamente închiriate de la primărie şi stivuiesc rafturi de căcat din supermarketuri. Nu o să mă întorc la aşa ceva! Nu o să permit să se întâmple asta! Şi nu am acoperire. Nu am prieteni de familie care lucrează în edituri sau care să fie jurnalişti sau producători de vin. Am o mamă şi un tată pensionari care locuiesc în East Riding, care amândoi au nevoie să fie îngrijiţi înainte să fie prea târziu. Am un total de 80 000 în economii, iar restul sunt investiţi în casa aceasta. Şi acum încercăm să avem un copil. Am avut o slujbă reală. Am pierdut-o şi am pus-o. Pentru că, din nefericire, nu toţi ne permitem luxul de a fi plătiţi pentru a exista, cum ţi se întâmplă ţie!
   Simt amărăciunea bilei în cerul gurii. Îmi ajunge cu toate astea pe ziua de azi.
   - Du-te dracu’, Mark! Eşti un căcănar. Când ai plătit tu ceva pentru mine? Când? Ce naiba sunt eu, o târfă împuţită?
   Ziua asta trebuia să fie una superbă.
   - Nu Erin, din păcate nu eşti. Pentru că, dacă ai fi, ai tăcea, dracului, din gură deja.
   Inima mea face o pauză în piept. Lua-m-ar dracu’! Mark a dispărut şi, uite aşa simplu, în camera mea de zi se află un străin. Fir-ar al naibii! De-abia respir...
   Doamne. Nu plânge! Te rog, nu plânge, Erin! Respiră doar. Simt o înţepătură în spatele ochilor.
   Mark mă priveşte.
   Mormăie ceva inaudibil, apoi se întoarce pe loc şi priveşte pe fereastră.
   Mă aşez în tăcere.
   - Nu-mi vine să cred că ai spus asta, Mark, şoptesc.
   Ştiu că ar trebui să las de la mine, dar - nu, nu, nu ar trebui să las de la mine. Mă fut pe asta! Trebuie să mă căsătoresc cu bărbatul acesta în trei săptămâni. Dacă asta va fi restul vieţii mele de acum încolo, vreau să ştiu asta.
   - Mark...
   - Ce, Erin? Ce crezi că vom face după nuntă? Dacă o să avem copii? Ce crezi că o să se întâmple? Slujba mea plăteşte pentru tot. Plăteşte pentru casa aceasta.
   - Nu, Mark, nu! Amândoi plătim pentru ea. Şi eu mi-am pus toate economiile în acel depozit. Tot ce am avut!
   Sunt furioasă, iar vocea mea se ridică la nivelul vocii lui.
   - OK, super, asta e minunat, Erin. Şi tu ţi-ai pus banii. Dar tu nu poţi să plăteşti ipoteca din salariul tău, nu? Vreau să zic că noi nu trăim într-un apartament cu o cameră din Peckham, nu? Nu-i nici cea mai mică şansă să acoperi ipoteca cu ce câştigi tu. Nu vreau să te supăr, Erin, dar pur şi simplu nu asculţi. Va trebui să vindem casa. Clar!
   Să o vindem? Doamne Dumnezeule! Probabil că arăt înspăimântată, deoarece el dă din cap acum satisfăcut.
   - Nu cred că te-ai gândit deloc cu adevărat la asta, nu-i aşa? Pentru că dacă ai făcut-o, atunci, sincer, Erin, ai fi la fel de îngrijorată în privinţa asta pe cât sunt şi eu. O să dăm faliment.
   Doamne Dumnezeule. Sunt tăcută. Am fost o idioată. Înţeleg asta acum, iar asta doare. Nimic din ce-mi spune nu mi-a trecut prin cap. Nu m-am gândit că toate planurile noastre ar putea pur şi simplu să pice ori că el nu ar putea să-şi găsească o altă slujbă.
   Are dreptate. Nici nu-i de mirare că este atât de furios. S-a confruntat cu asta singur. Iar eu m-am tot agitat de parcă... Însă apoi îmi amintesc. Nu trebuie ca lucrurile să stea aşa. Aşa cum a zis Caro, el ar putea să facă pur şi simplu altceva.
   - Dar Mark, ai putea să-ţi iei altă slujbă! Orice slujbă! Ai un CV minunat, nu ai putea să...
   - Nu, Erin, mă întrerupe îngrijorat. Lucrurile nu stau chiar aşa. Ce naiba să fac altceva? Tot ce sunt calificat să fac este să valorific şi să vând obligaţiuni, nimic altceva. Asta doar dacă nu-mi sugerez să lucrez într-un bar?
   - Mark, te rog. Încerc doar să ajut! Bine! Nu ştiu exact cum funcţionează domeniul tău. Vreau doar să fiu alături de tine, aşa că te rog încetează să spui că nu înţeleg şi explică-mi. Te rog. Ştiu că sunt ca un copil răzgâiat, dar nu ştiu ce altceva să spun.
   Se lasă să atârne pe canapea vizavi de mine, secătuit. Stă cocoşat. E în impas.
   Stăm în tăcere. Zgomotul înfundat al traficului şi vântul de-abia se aud printre copacii din grădină.
   Mă ridic şi mă aşez lângă el. Mă întind şi-i ating spatele cu blândeţe cu mâna mea.
   Nu are nicio tresărire, aşa că încep să-l mângâi încet cu palma. Alintându-l, frecându-i spatele cald prin cămaşa apretată din bumbac. Mă lasă să o fac.
   - Mark? spun într-o doară. E în ordine dacă vindem locul ăsta, continui. E OK. O să fie trist deoarece îmi place aici. Dar nu-mi pasă unde trăim. Nu te vreau decât pe tine. Oriunde ar fi asta. Sub un pod, într-un cort, doar pe tine. Şi nu trebuie să avem imediat copii, dacă nu e momentul potrivit. Ascultă, ştiu că ai urî să ai o slujbă diferită, dar nu m-ar deranja dacă ai face-o cât timp ai fi fericit. Vreau să spun că nu m-aş gândi diferit la tine. Tu eşti tu. Nu te-am iubit niciodată datorită banilor sau pentru alte motive din astea. E fain să-i ai, desigur, dar eu îmi doresc doar să fiu cu tine. Putem chiar şi să locuim cu mama şi tatăl tău în East Riding dacă vrei.
   Îşi ridică privirea spre mine. Zâmbeşte.
   - Asta e minunat, Erin, pentru că ăsta e un alt lucru pe care vreau să ţi-l spun: mama deja a pregătit patul în camera de oaspeţi.
   Mă priveşte cu viclenie. E o glumă. Slavă Domnului! Râdem şi tensiunea se disipează. O să fie în ordine.
   - Chiar cred că asta o să o facă pe mama ta să aibă un an minunat, ştii?
   Râd. El zâmbeşte timid, băieţeşte. Îl iubesc.
   - Îmi pare rău.
   Privirea lui e fixă. Îi pare rău.
   - Poţi să mă laşi să mă alătur ţie din nou? îl întreb.
   - Da, îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ţi spun cum mă simt înainte. Dar de acum înainte o s-o fac, bine?
    - Da, te rog.
—   - Bine. Dar Erin, ştiu că e stupid, însă... nu pot să mă întorc de unde am început. Nu pot să fac toate astea din nou.
   - Ştiu, dragule. E în regulă. Nu va trebui s-o faci. O să rezolvăm situaţia asta împreună. Pentru că asta este ceea ce facem noi.
   Îmi apucă cealaltă mână, mâna la care port inelul de logodnă, şi o ridică la gură.
   - Mark; să iau din nou anticoncepţionale? Să mai aşteptăm?
   - Ştii ce se spune...
   Îmi sărută inelul de logodnă.
   - Niciodată nu e momentul potrivit.
   Încă şi-o doreşte. Slavă Domnului!
   Mă trage aproape de el. Ne întindem cu picioarele pe canapea şi adormim împreună, îmbrăţişaţi în lumina soarelui de după-amiază.

9.

LUNI, 15 AUGUST

Interviul numărul doi

      M-am întors la Holloway ca să mă întâlnesc cu Alexa, subiectul celui de-al doilea interviu.
   Amal, gardianul, a dispărut; în locul lui mă pricopsesc cu un altul, pe nume Nigel, care e mult mai în vârstă decât Amal, cam pe la 55 de ani. Un gardian de închisoare de carieră. Aş spune că, după cum arată, noutatea slujbei s-a risipit pe când avea puţin peste 20 de ani şi, totuşi, iată-l aici făcându-şi treaba în continuare. Suntem în aceeaşi cameră ca şi ultima dată. Mă gândesc la Holli holbându-se opacă în sus la felia de cer şi faţa ei se metamorfozează în cea a lui Mark. Data eliberării lui Holli este fixată peste 5 săptămâni, dar interviul nostru nu se va întâmpla decât după nuntă şi, de acum, şi după ce ne întoarcem din luna de miere.
   Azi e o zi stranie cu vreme jilavă. În timp ce aştept să apară Alexa, sorb din nesul angajaţilor pe care Nigel l-a făcut pentru mine. Cafeaua e fierbinte şi tare şi asta este tot ce contează acum. Îmi place cafeaua să fie ca bărbatul meu. Glumesc, evident. Sau poate că nu o fac. N-am dormit chiar atât de bine noaptea trecută; au trecut două zile de la discuţia noastră. Cred, totuşi, că acum e bine între mine şi Mark. În weekend, am anulat localul ales pentru nuntă şi am reorganizat împreună o mulţime de chestii legate de nuntă. A fost destul de amuzant, de fapt. M-am uşurat să descopăr că nu ţin cu dinţii să fiu mireasă, nici pe departe. Am decis să facem economii la unele lucruri ca să ne răsfăţăm cu altele. Ne-am pus pe roate acum. Iar Mark pare mult mai fericit. Mai sigur. A revenit la vechiul lui eu. Cred că toată treaba asta doar i-a zdruncinat un pic încrederea. Însă recuperează, formulând o nouă strategie.
   Nu-mi pasă de nuntă cât timp este fericit.
   Nigel îşi drege vocea zgomotos şi-mi oferă o confirmare din cap. Pornesc camera de lângă mine şi stau simţindu-mă ciudat, de parcă aş întâmpina pe cineva pe care nu-l cunosc. Totuşi, chestia amuzantă cu Alexa este că încă din timpul discuţiilor noastre telefonice am avut senzaţia că de fapt o cunosc, deşi nu am întâlnit-o niciodată.
   O zăresc prin ochiurile de sârmă consolidate ale geamului uşii. Ochii ei sunt calzi, calmi şi serioşi. Intră privindu-mă de la adăpostul bretonului părului ei blond pal. Are o figură deschisă. Treningul albastru-deschis marca închisorii Holloway, pantalonii şi papucii pe care le poartă par de parcă sunt desprinşi dintr- o reclamă la o casă de modă scandinavă. De parcă ar încerca ceva nou pentru săptămâna modei londoneze. Minimalism extrem, foarte şic.
   Alexa are 42 de ani. Priveşte spre Nigel şi aşteaptă ca el să o aprobe înainte să-şi tragă scaunul de vizavi de mine. Îmi întind mâna peste spaţiul alb al mesei, şi mi-o prinde în a ei cu un zâmbet mut.
   - Alexa Fuller, spune.
   - Erin. Mă bucur că în sfârşit te cunosc, Alexa. Îţi mulţumesc mult că ai venit.
   - Da, e minunat ca în cele din urmă să pot asocia vocea cu o figură, spune zâmbind larg.
   Ne aşezăm pe scaune.
   Aş vrea să ajung direct la ea, dar Alexa se uită la Nigel. Prezenţa lui ar putea fi un impediment.
   - Nigel, am pornit camera şi deja înregistrează. Te superi dacă ne laşi singure pe durata interviului? O să pun la dispoziţie casetele cu înregistrarea. Dacă aştepţi dincolo de uşă e numai bine.
   Nici măcar nu m-aş fi gândit să procedez la fel cu Amal în timpul interviului cu Holli, însă Alexa, de departe, este cea mai sigură dintre intervievaţii mei. Nigel ridică din umeri. Sunt sigur că-i cunoaşte trecutul Alexei, precum şi infracţiunea ei. Ştie că sunt în perfectă siguranţă aici, singură cu ea. Totuşi, nu sunt atât de sigură cât de în siguranţă m-aş simţi doar cu Holli sau Eddie Bishop. Mă întreb dacă autorităţile ar permite vreodată ca ei să fie vreodată lăsaţi nesupravegheaţi.
   Eddie a solicitat un alt interviu telefonic. Am primit un e-mail de Pentonville duminică. Nu sunt sigură ce anume vrea să discutăm. Sper că nu dă înapoi în privinţa filmării de luna viitoare. Sper că nu e vorba de şi mai multă joacă de-a şoarecele şi pisica.
   Aştept până când Nigel pleacă şi zăvorul alunecă la loc pe uşă înainte să vorbesc din nou.
   - Mulţumesc, Alexa. Chiar apreciez că participi la acest proces. Ştiu că am vorbit despre toate astea la telefon, totuşi doar ca să recapitulăm: o să înregistrez tot ce vorbim astăzi aici. Dacă ceva nu iese bine sau nu eşti mulţumită cu felul în care ai exprimat ceva, spune-mi doar şi o să te întreb din nou sau o să reformulez întrebarea. Nu trebuie să te îngrijorezi în privinţa performanţei în faţa camerei sau ceva asemănător. Ignor-o şi vorbeşte cu mine, ca o conversaţie normală.
   Zâmbeşte. Am zis ceva amuzant.
   - A trecut ceva timp de când nu am mai avut o „conversaţie normală", Erin. Aşa că, mi-e teamă, va trebui să înduri alături de mine. O să fac tot ce-mi stă în putinţă, chicoteşte ea.
   Vocea ei este caldă şi profundă. E amuzant să o aud în persoană după ce am auzit-o la telefon atâta timp. Am avut trei conversaţii drăguţe şi cuprinzătoare la telefon de când am început acest proces. Am reuşit să evit subiectele centrale ale interviului, dorindu-mi parcă să fie ea cea capabilă să-mi spună povestea ei în întregime pentru prima dată când o filmez. Vreau să o menţin proaspătă. E ciudat să o văd acum, aici, reală, în faţa mea. Bineînţeles, am văzut fotografiile ei în dosar, articole în ziare, povestea pe care Mark mi-a citit-o peste umăr doar cu o lună în urmă, însă situaţia aceasta aici este diferită.
   Ea e atât de calmă şi atât de stăpână pe sine. I-am văzut fotografiile de când a fost arestată cu 14 ani în urmă, când avea 28 de ani. Acum, cumva, este mult mai frumoasă; era atrăgătoare pe vremuri, dar, în mod evident, a devenit şi mai frumoasă. Părul ei blond uşor închis la culoare este strâns la spate neglijent într-o coadă de cal care îi ajunge până la ceafă, pielea ei naturală ce pare sărutată de soare are pistrui împrăştiaţi care-i acoperă nasul şi fruntea.
   Glumeşte numai pe jumătate despre absenţa conversaţiilor normale. O văd în ochii ei. Zâmbesc. Înţeleg care ar putea fi motivul pentru care a fost de acord să participe la acest proiect. Dor de casă cultural. Nu-mi imaginez să fie mulţi oameni ca Alexa în Holloway. De acolo de unde este ea. Nu facem parte din aceeaşi generaţie, dar clar suntem din acelaşi trib.
   - Putem începe? Ai vreo întrebare înainte să-i dăm drumul? o întreb.
   - Nu, sunt bucuroasă să mă avânt cu capul înainte.
   Îşi întinde treningul deja întins şi-şi dă bretonul din ochi.
   - Super! Ca să ştii, o să pun întrebări scurte; o să ţi se pară mai mult ca nişte solicitări, de fapt, pentru a te concentra asupra unui subiect sau ca să te redirecţionez. Pe mine pot să mă scot la editare şi să folosesc mai târziu o voce din afară pe care să o suprapun. Bine. Hai să începem. Ai putea să-mi spui numele, vârsta şi pentru ce ai fost condamnată?
   Îmi simt telefonul bâzâind încet în buzunar. Mark. Poate că are veşti bune. Poate că a primit o ofertă de muncă? Doamne, sper că da. Asta ar rezolva totul dintr-o lovitură rapidă. Bâzâitul se opreşte brusc. Ori a intrat căsuţa vocală, ori şi-a amintit unde mă aflu azi, unde ar trebui să fac ceea ce fac acum.
   Încep să mă concentrez din nou. O privesc pe Alexa inspirând încet, plasez gândurile la Mark pe un plan secund, iar încăperea închisorii pare să se disipeze în jurul ei.
   - Mă numesc Alexa Fuller. Am 42 de ani şi mă aflu aici, în Holloway, de 14 ani de acum. Am fost condamnată pentru că am ajutat-o pe mama să se sinucidă. Era bolnavă în fază terminală. Cancer pancreatic. Am fost condamnată cu maximum de condamnare permis.
   Face o pauză.
   - Condamnarea maximă dată vreodată pentru asistare la sinucidere. În anul acela, presa s-a interesat mult în privinţa condamnărilor indulgente şi multe informaţii din mass-media despre condamnările în cazurile de sinucidere asistată au fost aduse ca probe la tribunal. A avut loc o anchetă în care s-a decis ca Serviciul de Procuratură Regal să adopte o atitudine mai dură în viitor. S-a întâmplat să fiu primul caz judecat după ce s-au schimbat regulile. Au decis că astfel de cazuri să fie judecate la fel ca omorul prin imprudenţă, deşi, este evident că nu e vorba despre aşa ceva.
   Se opreşte pentru o secundă şi priveşte dincolo de mine.
   - Mama, iniţial, a vrut să se ducă la Dignitas în Elveţia, însă i-am spus că o să fie în regulă, că o să reuşească. Avea doar cincizeci şi cinci de ani şi beneficia de cel mai intensiv program chimioterapeutic. Toţi au crezut că în cele din urmă o să o doboare la cap. Însă ea a suferit de un atac de cord. Când au oprit tratamentele, era prea bolnavă ca să mai zboare; şi oricum nu aş fi vrut s-o duc în Elveţia. Am vizitat locul împreună cu tatăl meu în timp ce ea era încă la reanimare. Era atât de frig acolo. Fără mobilier, ştii, ca una din acele camere de hotel pe care le poţi închiria în staţiile peco de pe autostradă.
   Înainte să continue îşi trage mânecile peste mâini.
   - Nu puteam să mi-o imaginez acolo. Murind, zic.
   Pentru o fracţiune de secundă mă gândesc la mama mea. Am un flash cu mama în pat, într-o cameră pe undeva, singură. În noaptea aceea de după accident. După ce au găsit-o, distrusă, înmuiată de ploaie. Nu ştiu ce cameră era sau unde se afla, sau dacă a fost singură. Sper că nu a fost o cameră ca aia.
   - Privirea ei se mişcă spre faţa mea.
   - Niciunul dintre noi nu voia să şi-o imagineze acolo. Aşa că am adus-o acasă. Iar starea ei s-a înrăutăţit. Apoi, într-o zi, mi-a cerut să-i dau pe mână morfina. Ştiu ce voia să zică...
   Pare să ezite.
   - Am pus morfina pe noptieră, însă nu putea să ridice sticla. Continua să o scape pe cearşaf. L-am chemat pe tata de jos şi am parcurs drumul toţi trei împreună. M-am dus sus şi am luat camera video, tata a fixat trepiedul, iar mama s-a adresat camerei de filmare, şi mai târziu curţii de judecată, că era întreagă la minte şi că-şi dorea să-şi încheie viaţa. A arătat că nici măcar nu putea să ridice sticla cu propriile forţe, ce să mai zicem despre injectatul morfinei, apoi a explicat că-mi cere să o ajut. După înregistrarea video am cinat. Am aranjat masa în camera de zi cu lumânări. Am băut şampanie, apoi i-am lăsat pe ei să vorbească. După aceea, tata a ieşit în hol. Îmi amintesc că nu a zis nimic şi doar a trecut pe lângă mine, ducându-se sus ca să se bage în pat. M-am dus şi am învelit-o cu pilota pe canapea şi am vorbit o perioadă, însă era obosită. Ar fi vorbit toată noaptea cu mine, dar era prea obosită.
   Pe Alexa o prinde respiraţia din urmă. Priveşte într-o parte, iar eu aştept în tăcere.
   - Era obosită. Aşa că am făcut ce mi-a cerut, apoi am sărutat-o de noapte bună şi a adormit. Nu a mai durat mult şi n-a mai respirat.
   Face o pauză înainte să mă privească din nou.
   - Noi n-am minţit niciodată, ştii? Nici măcar o dată. Am spus adevărul de la început. Doar că nu a fost momentul potrivit. Cu reprimarea. Dar asta e viaţa, nu? Câteodată eşti câinele şi câteodată eşti stâlpul la care se pişă câinele.
   Zâmbeşte cu zâmbetul ei mut şi îi zâmbesc şi eu.
   Nu ştiu cum a făcut-o, să-şi păstreze sănătatea mentală după ce a fost blocată atâta timp în acest loc pentru că a făcut ceea ce ar fi făcut oricine altcineva. Pentru că a ajutat o persoană iubită. Aş face la fel pentru Mark? Dar el pentru mine? O privesc pe Alexa. Paisprezece ani reprezintă o perioadă îndelungată de gândire.
   - Alexa, ce munceai înainte să intri la închisoare? o întreb.
   Vreau să-şi regăsească din nou firul povestirii.
   - Eram parteneră la o firmă de avocatură. Mă descurcam destul de bine, per ansamblu. Mama şi tata erau foarte mândri. Sunt mândri. Nu aş mai face-o din nou, însă, chiar dacă aş putea, ceea ce în mod evident nu pot. Dar nu aş mai face- o.
   - De ce nu? De ce nu ai mai face-o? o presez.
   - Ei bine, pentru început, nu aveam nevoie de bani. Am făcut o grămadă înainte. I-am investit bine. Deja avem o casă. Mă rog, tatăl meu o are. O să mă mut înapoi cu tata. O deţine complet, fără ipotecă. Aş putea să ies la pensie şi să trăiesc doar din investiţii şi economii. N-am s-o fac, dar aş putea.
   Ea zâmbeşte şi se sprijină în faţă, aşezându-şi coatele şi antebraţele pe masă.
   - Planul meu... planul meu este să încerc să rămân însărcinată, spune ea încet, fiind parcă brusc tânără din nou, vulnerabilă. Ştiu că am înaintat în vârstă, evident, dar am vorbit cu doctorul închisorii despre asta şi fertilizarea in vitro disponibilă zilele astea e la ani distanţă faţă de nivelul la care era când am intrat aici. Am 42 de ani şi ies într-o lună. Deja am contactat o clinică. Am o programare aranjată pentru ziua următoare celei în care ajung acasă.
   - Donator de spermă? mă hazardez.
   Nu a menţionat niciun bărbat în niciuna dintre conversaţiile noastre telefonice.
   Presupun că nu sunt foarte mulţi oameni care să aştepte pe cineva timp de 14 ani. Eu nu sunt sigură că aş putea.
   - Da, donator de spermă, izbucneşte în hohote de râs. Mă mişc eu repede, dar nici chiar aşa rapidă nu sunt.
   Pare cu adevărat fericită. Plină de bucurie. Să aducă pe lume un om. Să dea o nouă viaţă. Simt cum îmi bate inima cu rapiditate. Ideea unui bebeluş. Un bebeluş cu Mark. Simt o senzaţie de căldură. Ne scăldăm pentru o secundă în această senzaţie.
   Am vorbit cu Mark despre asta deja. O să încercăm să facem un copil. Am renunţat la anticoncepţionale acum 4 săptămâni. O să încercăm să facem un copil şi dacă o să se întâmple în luna de miere cu atât mai bine. E ciudat că Alexa şi cu mine ne aflăm în acelaşi punct în interiorul vieţilor noastre foarte diferite.
   Se apleacă spre mine.
   - O să încerc cât de repede posibil. Şansele de succes scad cu fiecare an, însă limita pentru fertilizarea in vitro este de 45 de ani, aşa că mai am trei ani. Trei ani de încercări care merită. Sunt sănătoasă. Ar trebuie să fie în regulă.
   - De ce vrei să ai un copil?
   Sună stupid chiar şi când o spun. Însă ea tratează întrebarea ca şi cum o întreb serios.
   - De ce vrea toată lumea? Presupun că în mare parte din viaţa mea, până recent, a fost vorba de sfârşituri - sfârşituri şi aşteptări. Chiar şi înainte să intru la închisoare. Aşteptam vacanţele, sau un moment mai potrivit, sau anul următor, sau cine mai ştie ce. Nici măcar nu ştiu ce aşteptam. Însă acum obţin şansa unui nou început. Nu trebuie să mai aştept. Am terminat-o cu aşteptatul şi acum urmează să trăiesc.
   Se lasă pe spate în scaun, cu faţa strălucind, pierdută în lumea posibilităţilor.
   Profit de oportunitate ca să-mi arunc o privire la telefon. Am depăşit timpul acordat cu 10 minute. Vizualizez pe ecran singurul apel pierdut. Pot vedea conturul umărului lui Nigel prin gemuleţul uşii. Nu ne grăbeşte să terminăm, dar nici nu vreau să-mi forţez norocul. Îmi mai arunc o privire la telefon şi apăs pe notificări. Apelul este de la Caro, nu de la Mark. Dezamăgirea mea e atât de acută încât îi simt gustul. Presupun că încă nu şi-a găsit ceva de muncă. Pentru o secundă, am fost atât de sigură. Dar nu contează. Primele zile. Zilele de la început.
   Claxonul sună abrupt, zăvorul alunecă, iar Nigel, uşor uimit, înaintează uşor înăuntru.
   Închid camera de filmare.

10.

DUMINICĂ, 4 SEPTEMBRIE

Luna de miere

      Se spun cuvintele.
   Îmi pune un inel subţire din aur pe deget. Ochii şi faţa lui. Mâinile lui pe ale mele. Muzica. Senzaţia pietrei reci sub papucii mei subţiri. Mirosul de tămâie şi flori. Cel mai bun parfum pentru 80 de oameni. Fericire. Pură şi curată.
   Ne sărutăm şi vocile familiare se înalţă zgomotoase în spatele nostru. Apoi se aude tunetul orgii care ne cutremură oasele intonând titanicul Marş Nupţial al lui Mendelssohn.
   După care petalele cad în jurul nostru în timp ce ieşim afară în aerul toamnei londoneze. Soţ şi soţie.
   Mă trezeşte un ciocănit gentil. Mark încă nu s-a trezit; doarme în continuare adânc, cuibărit lângă mine în patul uriaş de hotel. Soţul meu. Proaspătul meu soţ adormit. Continuă să se audă ciocănitul moale. Mă dau jos din pat, pun un capot pe mine şi păşesc în vârful degetelor în salonul suitei.
   A sosit cafeaua. Afară, în hol, pe un cărucior acoperit cu o pânză albă se găsesc două ibrice înalte din argint. Chelnerul responsabil cu room service şopteşte „Bună dimineaţa", radiind.
   - Îţi mulţumesc mult, şoptesc înapoi şi rotesc căruciorul în jurul meu, apoi îl bag în zona noastră de lounge cu covor gros pe jos.
   Semnez şi returnez nota; am lăsat un bacşiş al naibii de generos. Astăzi, în mod oficial, împart bucuria cu alţii.
   Este ora 6 dimineaţa într-o zi de duminică. Am comandat cafeaua aseară deoarece am crezut că ar putea să-mi îndulcească trezitul matinal. Dar ca să fiu cinstită, sunt bine. Deja trează ca lumea şi gata de lucru. Sunt atât de bucuroasă că n-am băut mult noaptea trecută. Chiar n-am vrut s-o fac. Am vrut să stau cu mintea limpede, să rămân concentrată. Am vrut să-mi amintesc şi să preţuiesc fiecare moment.
   Împing căruciorul pe lângă mobilierul luxos de hotel în dormitor unde îl las cât timp intru la duş. Sper că aroma înţepătoare de cafea o să-l trezească în mod natural.
   Vreau ca azi să fie totul perfect. El iubeşte cafeaua. Mă bag sub duşul cu efect de ploaie tropicală şi mă săpunesc, atentă să nu-mi ud părul în timp ce mă spăl. Trebuie să plecăm de la hotel şi să ne îndreptăm spre aeroport în jumătate de oră.
   Tehnic vorbind, azi o să fie cea mai lungă zi din viaţa noastră. O să călătorim în sensul opus soarelui şi o să traversăm unsprezece fusuri orare şi linia internaţională de delimitare a datei, aşa că după douăzeci şi unu de ore de zbor şi de călătorit cu vaporul o să fim de cealaltă parte a globului unde va fi de abia ora 10. Las să-mi curgă apa fierbinte şi spumoasă peste muşchii umerilor, peste braţe şi peste noul meu inel de aur de pe deget.
   Prin minte îmi trec fragmente de ieri; biserica, toastul ţinut de Fred, toastul lui Mark, Caro vorbind cu părinţii lui Mark, primul dans. Ultimul dans. Aseară, noi doi, în sfârşit singuri. Disperaţi unul după celălalt.
   Aud clinchetul uşor al porţelanului pe porţelan. S-a trezit.
   Imediat ies de sub duş şi, udă, mă avânt în braţele lui.
   - E prea devreme, Erin, protestează morocănos în timp ce toarnă cafea pentru amândoi. E prea devreme.

...........................................