Piste false, Michael Connelly

 .............................................................

2-5

      Când McCaleb ajunse la Taurus, îl găsi pe Buddy Lockridge stând cu spatele la portiera şoferului şi cu picioarele întinse peste scaunul din dreapta.

   În timp ce cânta la muzicuţă, citea dintr-o carte pe care o avea deschisă în poală: Inspector Imanishi în acţiune.
   - Ai terminat destul de repede, remarcă Buddy.
   - Da, n-au fost prea multe de spus.
   Îşi puse stiva de dosare şi videocasete pe podea, între picioare.
   - Ce-s toate chestiile astea?
   - Nişte materiale, pe care trebuie să le parcurg.
   Aplecându-se, Lockridge se uită la dosarul de deasupra - raportul unui incident.
   - James Cordell, citi el, cu glas tare. Cine-i ăsta?
   - Buddy, încep să cred...
   - Ştiu, ştiu.
   Prinzând aluzia, se aşeză mai bine în scaun şi porni maşina, fără să mai întrebe nimic.
   - Bun, acum, încotro?
   - Mergem înapoi. La San Pedro.
   - Parcă ziceai că ai nevoie de mine câteva zile! N-o să mai pun nicio întrebare, îţi promit.
   - Nu-i vorba de asta. Am nevoie de tine, în continuare. Acum, însă, vreau să merg acasă şi să mă uit prin chestiile astea.
   Buddy azvârli cartea pe bord, puse muzicuţa în buzunarul de pe portieră şi acceleră.

10.

      În salon, era mai multă lumină naturală decât dedesubt, în cabina unde îşi avea biroul, aşa că McCaleb se decise să lucreze aici, mai ales că avea un televizor şi un videoplayer montate într-un dulap de lângă peretele încăperii.
   Făcu ordine pe masă, o şterse cu un burete şi un şervet de hârtie, după care îşi aşeză teancul de dosare primite de la Winston. Îşi luă un carnet şi un creion bine ascuţit dintr-un sertar al biroului pentru hărţi şi le puse tot pe masă.
   Ajunse la concluzia că modalitatea ideală de a se documenta eficient era parcurgerea materialelor în ordinea cronologică. Asta însemna să înceapă cu cazul Cordell. Alese, aşadar, toate dosarele care se refereau la uciderea Gloriei Torres şi le puse deoparte. Pe urmă, sortă şi materialele rămase, făcând nişte stive mai mici - investigaţia iniţială, inventarul probelor, interogatoriile ulterioare, indiciile moarte, rapoarte diverse, situaţii statistice şi rezumate săptămânale.
   Pe vremea când lucra la FBI, avea obiceiul de a-şi goli complet masa de lucru, pe care înşira apoi toate documentele referitoare la incidentul studiat.
   Cazurile proveneau de la departamentele de poliţie din toată partea de vest a SUA. Unele secţii trimiteau pachete groase şi voluminoase, iar altele doar câteva file. Întotdeauna cerea şi înregistrarea video de la locul faptei. Mari sau mici, toate dosarele povesteau acelaşi lucru. McCaleb era deopotrivă fascinat şi scârbit. Singur în micul lui birou, unde îşi ţinea sacoul atârnat de un cui după uşă şi revolverul în sertar, ajungea până la urmă să se enerveze şi să se înfurie, pe măsură ce citea materialele referitoare la un caz sau altul. Avea capacitatea, în general, de a ignora tot ce se petrecea în jurul lui, cu excepţia hârtiilor de pe masa de lucru. Cel mai bine lucra la biroul de la serviciu. Pe teren, era cel mult un agent mediocru, dar la masa de lucru era mult mai bun decât alţii. Ori de câte ori deschidea copertele unui nou dosar, simţea o emoţie plăcută, ştiind că începea iarăşi vânătoarea pentru prinderea răufăcătorilor. Simţi şi acum aceeaşi emoţie, când începu să citească.
   Lui James Cordell nu-i lipsea nimic - familie, o casă frumoasă, maşini, sănătate bună şi o slujbă bine plătită, care îi permitea soţiei să fie casnică şi să aibă grijă de cele două fiice ale lor. Inginer de profesie, deţinea o firmă privată care încheiase un contract cu autorităţile statului pentru întreţinerea integrităţii structurale a sistemului de apeducte care asigura distribuţia apei de la zăpada topită din munţi la rezervoarele care aprovizionează reţeaua de apă din Southern California. Locuia în Lancaster, în partea de nord-est a districtului Los Angeles, de unde nu avea de mers decât o oră şi jumătate cu maşina până la orice punct al reţelei de apă. În seara zilei de 22 ianuarie, venea acasă după efectuarea unei verificări a segmentului Lone Pine din apeductul de beton. Era zi de leafă, aşa că s-a oprit la filiala Regional State Bank, aflată la circa un kilometru de casă. Salariul îi fusese virat automat, or el avea nevoie de bani cash. A fost împuşcat, însă, în cap, în faţa bancomatului, înainte ca banii să fie aruncaţi afară din ATM. Ucigaşul a fost cel care a înşfăcat bancnotele nou-nouţe de 20 de dolari, înainte ca acestea să iasă din aparat.
   McCaleb realiză de la bun început, în timp ce citea relatarea iniţială a crimei, că presei îi fusese furnizată o versiune „sterilizată” a evenimentelor.
   Împrejurările descrise în articolul din Times, pe care Keisha Russell i-l citise în ziua precedentă, nu se potriveau perfect cu faptele din raport, în articol, se spunea că trupul inert al lui Cordell fusese găsit după 15 minute de la împuşcătură. Potrivit raportului de la poliţie, victima a fost găsită aproape imediat de către un client venit la ATM, care oprise maşina în parcarea din faţa băncii, exact în momentul în care alt vehicul - foarte probabil, cel al ucigaşului - ieşea de-acolo în mare viteză. Martorul, identificat în persoana lui James Noone, a sunat imediat după ajutor, pe telefonul celular din maşină.
   Întrucât apelul a fost transmis printr-un repetor de impulsuri, operatoarei de la 911 nu i s-a afişat automat amplasarea exactă a locului de unde se suna.
   A trebuit să obţină aceste informaţii după metoda tradiţională - adică, manual - reuşind să transpună două numere ale adresei date de Noone, atunci când a expediat ambulanţa la locul faptei. În declaraţia sa, martorul a spus că a văzut neputincios cum maşina Salvării a trecut fulgerător pe lângă el, oprindu-se la câteva străzi mai încolo. Aşa că a trebuit să sune din nou, dând peste o altă operatoare, căreia i-a povestit totul de la capăt. Ambulanţa a fost redirecţionată, dar, când a ajuns la locul crimei, Cordell murise deja.
   Citind raportul iniţial, McCaleb nu izbuti să se dumirească dacă întârzierea salvării avusese sau nu vreo importanţă. Cordell fusese grav rănit la cap. Chiar dacă medicii ar fi ajuns, poate, cu zece minute mai devreme, tot nu se ştie dacă ar mai fi putut face ceva. Puţin probabil ca decesul să fi putut fi evitat.
   Totuşi, rateul celor de la 911 constituia exact genul de subiect după care presa se dă în vânt. Aşa că Departamentul de poliţie, probabil chiar şeful lui Jaye Winston, decisese să nu furnizeze şi această informaţie.
   Acţiunea nereuşită a salvării reprezenta o chestiune colaterală, fără prea mare interes pentru McCaleb. Interesant era faptul că măcar existau un martor parţial şi o descriere a vehiculului. Din cele declarate de Noone, acesta a fost.
   Aproape învăluit într-un nor negru de fum, în momentul în care a oprit în parcare. După descrierea lui, vehiculul care tocmai demara din faţa băncii era un Jeep Cherokee negru, model nou. Pe şofer îl zărise doar o fracţiune de secundă, neputând spune decât faptul că era alb şi cu părul cărunt sau cu ceva cenuşiu pe cap.
   Raportul iniţial nu pomenea de un alt martor. Înainte de a trece la rapoartele suplimentare şi la concluziile autopsiei, McCaleb se decise să se uite la casetele video. Porni televizorul şi videocasetofonul, punând întâi banda filmată cu camera de supraveghere de la ATM.
   Ca şi în cazul înregistrării de la Sherman Market, în partea de jos a imaginii era afişată ora. Filmarea se făcuse cu un obiectiv superangular de tip „ochi de peşte”, care distorsiona imaginea, din cauza perspectivei curbiliniare. Un bărbat, despre care McCaleb presupunea că era James Cordell, apăru în cadru şi vârî un card în bancomat. Faţa lui, foarte aproape de camera de luat vederi, acoperea în mare parte tot ecranul. Un defect de proiectare, doar dacă adevăratul scop al camerei nu era surprinderea jafurilor, ci a feţei meşterilor în fraude, care foloseau carduri furate sau falsificate.
   În timp ce tasta codul PIN, Cordell avu o ezitare şi privi peste umărul drept, ceea ce lăsă să se vadă în imagine Jeepul Cherokee intrând în parcare. Termină de introdus toate datele tranzacţiei, în timp ce pe faţă îi apăru o expresie de nelinişte. Nimănui nu-i place să meargă la bancomat pe întuneric, fie şi dacă e vorba despre un aparat bine luminat şi amplasat într-un cartier cu o rată mică de infracţionalitate. Singurul bancomat pe care McCaleb îl folosea era un aparat plasat într-un supermarket deschis nonstop, unde agenţii de securitate şi numeroşii clienţi descurajau tâlhăriile. Cordell aruncă o privire îngrijorată peste umărul stâng, dădu din cap spre cineva din afara cadrului, după care se uită din nou la aparat. Imaginea celui pe care îl văzuse nu-l alarmase nicidecum mai mult. Pesemne că ucigaşul nu-şi pusese încă masca de schi. În ciuda calmului exterior, Cordell privea fix spre locul de unde trebuia să iasă banii, rugându-se probabil ca operaţiunea să se isprăvească mai repede.
   Pe urmă, aproape imediat, pe ecran apăru revolverul, peste umărul lui Cordell, atingându-i scurt tâmpla stângă, înainte ca glonţul care i-a luat viaţa să fie tras. Din cauza împuşcăturii, sângele a ţâşnit afară, împroşcându-se pe obiectivul camerei, pe urmă victima a fost proiectată în dreapta-faţă, izbindu-se probabil de zidul de lângă bancomat, pentru ca apoi să se prăvălească la pământ.
   Pistolarul apăru pe ecran şi înşfacă banii, în momentul în care ieşiră din ATM. La această fază, McCaleb apăsă pe buton, încremenind imaginea. Tot cadrul era umplut de pistolarul mascat. Purta combinezon negru şi mască, exact ca ucigaşul Gloriei Torres. Cum spusese şi Winston, nici nu mai era nevoie de vreo analiză balistică. Aceasta n-ar fi făcut decât să confirme pe baze ştiinţifice ceea ce Winston, iar acum şi McCaleb ştiau instinctiv. Aceeaşi vestimentaţie, aceeaşi metodă de operare, aceiaşi ochi siniştri în spatele măştii.
  Bărbatul apăsă din nou pe buton, iar banda continuă să se deruleze.
   Înşfăcând banii din aparat, pistolarul rosti parcă nişte cuvinte, numai că de data asta nu avea faţa spre obiectivul camerei, cum se întâmplase în cazul crimelor de la Sherman Market. Parcă mai degrabă vorbea de unul singur.
   Criminalul se trase iute în stânga ecranului şi se aplecă să ridice ceva.
   Cartuşul gol. Pe urmă, o zbughi în dreapta şi dispăru din cadru. McCaleb continuă să privească. Singura figură de pe ecran era trupul inert al lui Cordell, pe asfaltul de sub bancomat. Iar singura mişcare era balta de sânge din jurul capului, care se mărea văzând cu ochii. Găsind o adâncitură în trotuar, sângele începu să se scurgă spre rigolă.
   După un minut, apăru un bărbat care se aplecă deasupra victimei. James Noone. Era pleşuv pe creştetul capului şi purta nişte ochelari cu rame subţiri.
   Atinse gâtul rănitului, după care se uită în jur, ca să se asigure că nu îl pândea nicio primejdie. Pe urmă, sări în picioare şi dispăru, probabil pentru a suna la salvare. După o jumătate de minut, Noone reapăru. Aştepta ambulanţa. În acest răstimp, bărbatul îşi tot răsuci capul într-o parte şi-n alta, temându-se probabil că, dacă ucigaşul nu se aflase în maşina care demarase în trombă, asta era încă prin apropiere. În cele din urmă, ceva îi atrase atenţia spre carosabil. Deschise gura, într-un urlet mut, fluturând din mâini, în momentul în care ambulanţa trecu mai departe. Pe urmă, o luă iarăşi din loc, dispărând din cadru.
   Peste 7 minute, judecând după afişajul benzii, ecranul se animă din nou. Doi medici de la ambulanţă apărură lângă Cordell. Verificară pulsul victimei şi reacţia pupilei. Îi desfăcură cămaşa la piept, iar unul dintre ei îl ascultă cu stetoscopul. Un al treilea ins, infirmier, apăru cu o targă pe rotile.
   Dar unul dintre cei doi medici anunţă decesul victimei.
   După alte câteva momente, ecranul rămase gol.
   Făcând o scurtă pauză, ca un gest de reverenţă, McCaleb puse în continuare înregistrarea de la locul faptei, făcută, în mod cert, cu o cameră video manuală. La început, câteva cadre prezentau clădirea băncii şi strada. În parcare se aflau două vehicule: un Chevy Suburban alb şi prăfuit şi un automobil mai mic, care aproape nici nu se vedea. McCaleb presupuse că Suburban-ul alb era al lui Cordell - masiv şi grosolan, plin de praf de la drumurile de ţară parcurse de-a lungul apeductului. Presupuse, de asemenea, că celălalt automobil aparţinea martorului, James Noone.
   Pe bandă apăru apoi bancomatul, imaginea coborând încet spre trotuarul pătat de sânge, de dedesubt. Trupul lui Cordell zăcea pe jos, acolo unde îl găsiseră medicii care nu mai putuseră face nimic pentru a-l salva. Cadavrul nu era acoperit. Avea pieptul gol, care se vedea din cămaşa desfăcută în faţă.
   În următoarele minute, banda prezentă pe rând diferite faze ale investigaţiilor de la locul faptei. Mai întâi, un criminalist măsură şi fotografie locul, pe urmă anchetatorii se ocupară de cadavru, îl înfăşurară într-un sac mare de plastic şi îl transportară de-acolo cu o targă. În sfârşit, în imagine se iviră din nou criminalistul şi un specialist în profilaxie, care începură să analizeze locul faptei, în căutare de noi probe şi amprente. Într-o imagine, la un moment dat, se putea observa cum criminalistul scobea în zidul de lângă ATM, cu o mică ţepuşă de metal, pentru a scoate cartuşul gol.
   În final, o surpriză la care McCaleb nu se aşteptase: operatorul înregistrase pe bandă prima declaraţie a lui James Noone. Martorul se afla în picioare, în colţul clădirii băncii, lângă un telefon public, şi vorbea cu un poliţist în uniformă. Cam la 35 de ani, Noone părea, prin comparaţie cu poliţistul, scund şi voinic. Avea pe cap o caschetă de baseball. Era agitat şi surescitat de ceea ce văzuse, dar şi vizibil enervat de încurcătura cu ambulanţa care nu nimerise de la bun început la locul crimei. Înregistrarea începea de undeva de la mijlocul discuţiei celor doi.
   - Nu vreau să spun decât că avea şansa să scape cu viaţă.
   - Da, domnule, înţeleg. Sunt convins că acest aspect va fi bine analizat.
   - Adică, eu cred că trebuie investigat cu atenţie tot ce s-a întâmplat - cum de a fost posibil, mai ales că, de fapt, cât e până la spital, jumătate de kilometru sau aşa ceva?!
   - Ştim şi noi acest lucru, domnule Noone, zise poliţistul, cu multă răbdare. Acum, dacă aţi vrea să mergem mai departe, îmi puteţi spune dacă, înainte de a vedea cadavrul, aţi mai observat ceva? Ceva ciudat, bineînţeles.
   - Da, l-am văzut pe tip. În fine, aşa cred.
   - Care tip, vă rog?
   - Hoţul. Am văzut maşina aia, care pleca din parcare.
   - Îmi puteţi spune cum arăta, domnule?
   - Sigur, un Cherokee negru. Ultimul model. Nu din alea care arată ca o cutie de pantofi.
   Poliţaiul părea uşor derutat, dar McCaleb înţelese că Noone se referea la un Grand Cherokee. Avea şi el o maşină la fel.
   - Eu tocmai parcam, când tipul a ţâşnit cu namila aia de maşină, de-aici, gata să mă lovească, zise Noone. Ce dobitoc! L-am claxonat, după care am oprit maşina şi am dat de omul ăsta acolo. Am telefonat de pe mobil, dar s-a dus dracului totul.
   - Da, domnule. Vreţi, vă rog, să vă controlaţi limbajul? S-ar putea ca această înregistrare să ajungă într-o bună zi la tribunal.
   - Oh, da, scuze.
   - Haidem să revenim la discuţia despre maşină. Aţi văzut cumva numărul de înmatriculare?
   - Nici măcar n-am încercat.
   - Câte persoane erau înăuntru?
   - Una, cred, şoferul.
   - Bărbat sau femeie?
   - Bărbat.
   - Mi-l puteţi descrie?
   - Nu prea m-am uitat. Încercam doar să scap cu maşina neşifonată.
   - Ce rasă? Alb? Negru? Asiatic?
   - Oh, era alb. De asta sunt aproape convins. Dar nu i-am văzut trăsăturile, aşa că n-aş putea spune cum arăta.
   - Dar părul?
   - Sur.
   - Sur?
   Poliţistul repetase cuvântul, vădit mirat. Un hoţ bătrân. I se părea mai mult decât neobişnuit.
   - Aşa cred, zise Noone. Totul s-a petrecut foarte repede. Nu pot fi prea sigur, totuşi.
   - N-avea cumva pălărie?
   - Da, se poate să fi avut ceva pe cap.
   - Ce înţelegeţi prin „sur”?
   - Păi, cenuşiu, gri, indiferent că era doar părul sau avea o pălărie. Nu-mi pot da seama.
   - În regulă, altceva? Purta cumva ochelari?
   - Ăăă, nu ştiu, ori n-am remarcat, ori n-am dat importanţă. V-am zis, de fapt nu mă uitam la tip. În plus, automobilul avea geamuri fumurii. Singura dată când l-am văzut bine a fost prin parbriz, or asta n-a durat decât o secundă. Atunci când venea ţintă spre mine.
   - Bine, domnule Noone. Ne-aţi fost de ajutor. Va fi nevoie să ne daţi şi o declaraţie oficială. Probabil că şi detectivii vor dori să mai discute cu dumneavoastră. Există vreun inconvenient?
   - Nu, dar ce veţi face, totuşi? Vreau să fiu de folos. Am încercat să fiu de ajutor. Nu mă deranjează să dau declaraţii şi să răspund la întrebări.
   - Vă mulţumesc, domnule. Un poliţist vă va conduce la sediul nostru din Palmdale. Detectivii vor discuta cu dumneavoastră acolo. Vor veni cât mai repede cu putinţă.
   - Bine, în regulă. Cum rămâne cu maşina mea?
   - Vă va aduce cineva înapoi, după ce terminaţi.
   Banda se încheia aici. McCaleb o scoase din videocasetofon, gândindu-se la ce văzuse, auzise şi citise până acum. I se părea ciudat faptul că poliţia regională nu pomenise nimic presei despre Jeep-ul negru. Trebuia să o întrebe despre asta pe Jaye Winston. Îşi notă problema pe carnetul unde scrisese deja o serie de întrebări, după care trecu la celelalte materiale pe care le mai avea despre Cordell.
   Inventarul probelor de la locul crimei consta dintr-o singură pagină, aproape albă - cartuşul gol scos din zid, vreo şase amprente prelevate de pe bancomat şi fotografii ale unor urme de anvelope, posibil de la automobilul pistolarului. Tot aici era inclusă şi banda video de la ATM.
   Prinse cu nişte agrafe de raport erau câteva fotografii ale bancomatului şi ale imaginii video cu arma ţinută de mâna criminalului peste umărul victimei.
   Într-un raport auxiliar de la laboratorul de criminalistică se spunea că, în opinia tehnicianului, urmele de cauciucuri se aflau pe asfalt de câteva zile, aşa că nu erau de niciun ajutor pentru investigaţia crimei.
   Raportul balistic descria tipul armamentului folosit - glonţ de 9 milimetri Federal FMJ. Capsată de raport, se afla fotocopia unei pagini de la autopsie, care prezenta un desen al craniului văzut de sus. Pe desen era marcată traiectoria glonţului prin creierul lui Cordell. Glonţul pătrunsese prin tâmpla stângă-faţă, trecând apoi în linie dreaptă prin lobul frontal şi ieşind afară prin zona tâmplei drepte. Dâra lăsată de glonţul în mişcare avea circa doi centimetri lăţime. Citind aceste detalii, McCaleb se gândi că întârzierea ambulanţei fusese, poate, ceva pozitiv, până la urmă. Dacă ar fi reuşit să-l mai salveze pe Cordell, acestuia i-ar fi fost dat să rămână toată viaţa legat de nişte aparate, în vreun centru medical unde pacienţii trăiau ca nişte legume...
   Raportul balistic mai conţinea şi o fotografie mărită a armei. Deşi cea mai mare parte a acesteia era ascunsă între degetele înmănuşate ale ucigaşului, experţii în armament ai poliţiei regionale reuşiseră să o identifice: un pistol de 9 milimetri Heckler & Koch P7, cu o ţeavă de 10 centimetri şi finisaj de nichel.
   Modelul armei îl miră mult pe McCaleb. Tipul de revolver HK P7 era destul de scump, cam la o mie de dolari, deci nicidecum genul de armă cu care te întâlneşti în crimele săvârşite pe stradă. Presupuse ce gândise probabil Jaye Winston - că arma fusese procurată ceva mai înainte, prin jaf sau efracţie.
   McCaleb frunzări restul rapoartelor suplimentare: într-adevăr, Winston se documentase în privinţa unor infracţiuni comise în zonă, în care fusese vorba despre furtul unui HK P7. După toate aparenţele, nu dusese mai departe investigaţia în această direcţie. Realitatea era că multe furturi de arme nici nu erau reclamate la poliţie, în primul rând din cauza faptului că păgubaşii le deţinuseră ilegal. Dar, asemeni lui Winston, McCaleb studie lista furturilor raportate la poliţie - doar 5, în ultimii doi ani, ca să vadă dacă numele sau adresele îi sugerau ceva sau nu. Nimic. Toate erau cazuri deschise, fără niciun suspect. Pe scurt, un impas.
   După lista cu armele sustrase, se afla un alt raport, în care erau înşirate toate automobilele Grand Cherokee negre, furate în district, în ultimul an.
   Probabil că şi pe Winston o contrariase marca maşinii - un vehicul scump, folosit într-o crimă măruntă. Toate argumentele, considera McCaleb, pentru a presupune că era vorba despre o maşină furată. Pe listă figurau 24 de automobile Cherokee, dar nicio altă menţiune privind mersul anchetelor. Poate că Winston se răzgândise în această privinţă, după ce descoperise legătura cu cazul Torres. După descrierea făcută de către „bunul samaritean”, şi vehiculul care plecase atunci de la magazinul în care se săvârşiseră crimele putea fi tot un Cherokee. În acest caz ucigaşul avea în continuare aceeaşi maşină, ceea ce însemna că nu era vorba despre un automobil furat.
   Alături, pe masă, se mai afla şi dosarul cu rezultatele autopsiei, pe care McCaleb îl răsfoi repede. Ştia, din experienţă, că 90% din orice raport de la o autopsie cuprinde o descriere amănunţită a procedurii, identificând caracteristicile organelor interne ale victimei şi starea sănătăţii, în momentul decesului. De cele mai multe ori, interesant era doar rezumatul. Dar în cazul Cordell, până şi această parte a autopsiei era irelevantă, fiind mult prea evidentă. Găsi, oricum, rezumatul şi citindu-l dădu din cap, atotcunoscător, fiindcă ştia deja ce scria acolo. Leziunile masive suferite de Cordell la creier au dus la decesul victimei, la câteva minute după împuşcătură.
   McCaleb puse deoparte dosarul de la autopsie. Următorul teanc de rapoarte se ocupa de teoria lui Winston privind cele „trei atacuri”. Convinsă că ucigaşul era un fost puşcăriaş recidivist, Winston studiase toate cazurile unor infractori eliberaţi condiţionat, în Van Nuys şi Lancaster, care erau albi şi mai aveau la activ încă două condamnări. La o nouă arestare, toţi aceşti indivizi intrau sub incidenţa legii celor trei atacuri. Şaptezeci şi una de persoane se încadrau în această categorie, în cele mai apropiate zone geografice de locul celor două jafuri dublate de omoruri.
   În săptămânile ce au urmat celor două infracţiuni, Winston şi alţi poliţişti parcurseseră pe îndelete lista amintită.
   Potrivit datelor menţionate în rapoarte, fuseseră în vizită la fiecare dintre indivizii de pe listă. Dintre cei 71 de posibili suspecţi, numai şapte nu au putut fi găsiţi. Acest lucru sugera că îşi încălcaseră cuvântul dat la eliberarea din puşcărie şi că părăsiseră probabil zona sau, dacă nu, poate se ascundeau, fiind foarte posibil să săvârşească noi jafuri şi omoruri. Aceştia au fost daţi în căutare, folosindu-se bazele de date computerizate ale tuturor secţiilor de poliţie. Dintre indivizii de pe listă, care au putut fi contactaţi, prin discuţiile și investigaţiile iniţiale s-a stabilit că aproape nouăzeci la sută aveau alibi. Restul de opt s-au putut disculpa prin intermediul altor metode de anchetă - în primul rând, diferenţa fizică dintre ei şi pistolarul înregistrat pe casetă.
   Cu excepţia celor şapte indivizi, care nu putuseră fi găsiţi, linia anchetei bazate pe teoria celor trei atacuri ajunsese într-un punct mort. S-ar fi zis că Winston aştepta ca unul dintre cei şapte tipi să îşi facă apariţia şi să se dovedească legătura acestuia cu crimele din cele două cazuri.
   McCaleb trecu mai departe la restul rapoartelor din cazul Cordell. Maiexistau două interogatorii ulterioare cu James Noone, la Star Center.
   Răspunsurile lui nu aduceau nimic nou faţă de prima discuţie de la locul faptei, nici măcar în privinţa şoferului care plecase cu Jeep-ul Cherokee din parcarea băncii.
   Dosarele mai conţineau o schiţă a locului crimei şi patru interogatorii pe teren, cu patru indivizi care conduceau nişte automobile Cherokee, negre, care fuseseră opriţi în trafic, la un ceas după săvârşirea crimei de la ATM, în Lancaster şi Palmdale. Datele personale ale fiecăruia fuseseră verificate imediat pe computer şi, constatându-se că nu ridicau nicio problemă, li se dăduse voie să plece. Apoi, rapoartele respective îi fuseseră înaintate lui Winston.
   Ultimul material citit de McCaleb constituia cel mai recent rezumat săptămânal întocmit de Winston. Era scurt şi la obiect.
   „Nu avem noi indicii sau suspecţi, până la această dată. Ofiţerul însărcinat cu rezolvarea cazului aşteaptă informaţii suplimentare, care ar putea duce la identificarea unui suspect.”
   Vasăzică, Winston ajunsese cu spatele la zid. Aştepta. Avea nevoie de sânge proaspăt.
   Bătând darabana pe masă, McCaleb se gândea la ceea ce citise până acum.
   Era de acord cu acţiunile întreprinse de Winston, dar încerca să îşi dea seama ce omisese şi ce altceva s-ar mai fi putut face. Îi plăcea teoria ei cu cele trei atacuri şi îi înţelegea dezamăgirea că, din cei 71 de suspecţi, nu putuse localiza pe nimeni. Îl deranja, totuşi, faptul că majoritatea se disculpaseră printr-un alibi. Cum era posibil ca atâţia ticăloşi, care fuseseră capabili să lovească deja de două ori, aveau pregătit câte un alibi pentru două cazuri de jaf cu omor? Nu se bizuise niciodată pe alibiuri, pe vremea când lucra la FBI, fiindcă nu-i inspirau niciun fel de încredere. Ştia că orice mincinos poate născoci un alibi.
  Brusc, lui McCaleb îi veni o idee. Îşi plimbă degetul în lungul teancului cu dosarele referitoare la cazul Cordell. Nici nu avea nevoie să le mai deschidă, fiindcă ştia că lucrul la care se gândea acum nu se găsea între filele lor. Îşi dădu seama că Winston nu îşi verificase diferitele teorii şi prin nişte comparaţii geografice.
   Se ridică în picioare şi părăsi barca. Când ajunse la ambarcaţiunea lui Buddy Lockridge, îşi găsi vecinul cârpind o ruptură de la un costum de scafandru.
   - Hei, vrei o slujbă?
   - Un tip de la dana milionarilor vrea să-i curăţ barca. Uite, ăla de-acolo. Dar, dacă vrei să te duc undeva cu maşina, pot să mă ocup de asta mai târziu. E genul de vilegiaturist de weekend, o dată pe lună.
   - Nu, nu-i nevoie. Voiam să ştiu dacă ai vreun Thomas Brothers, să-mi dai şi mie. Al meu e în maşină, or n-am chef să dau prelata la o parte, ca să-l scot de-acolo.
   - Da, sigur, e în torpedo.
   Lockridge vârî mâna în buzunar, de unde-şi scoase cheile maşinii, pe care i le azvârli lui McCaleb. În drum spre Ford-ul Taurus, bărbatul aruncă o privire spre dana milionarilor - un chei lung şi spaţios, unde puteau ancora iahturile mai mari, venite la Cabrillo Marina. Identifică imediat vasul despre are îi spusese Buddy - un Bertram 60, absolut superb. Ştia că proprietarul, care se folosea de vas o dată pe lună, îl cumpărase probabil cu vreun milion şi jumătate de dolari.
   După ce luă atlasul cu hărţi, McCaleb îi înapoie cheile lui Buddy, apoi se duse înapoi pe ambarcaţiunea sa, pregătindu-se să lucreze din nou cu dosarele aferente cazului Cordell. În primul rând, mai parcurse o dată rapoartele privind furturile de Cherokee şi pistoale HK P7. Numerotă fiecare furt, apoi, în funcţie de adresă, îl însemnă pe pagina respectivă din atlasul cu hărţi. După aceea trecu la lista cu suspecţii de „trei atacuri”, utilizând aceeaşi metodă pentru a marca adresa locuinţei şi a serviciului fiecărui individ. În sfârşit, ajunse şi la însemnarea celor două jafuri cu omor.
   Toată treaba asta îi luă aproape un ceas. Când termină, încercă să îşi stăpânească emoţia. Unul dintre cele 71 de nume se remarca evident ca fiind relevant din punct de vedere geografic pentru crimele de la Sherman Market şi furtul unui HKP7.
   Tipul se numea Mikail Bolotov, un emigrant rus de 31 de ani, care făcuse deja de două ori puşcărie, în California, pentru nişte jafuri armate. Bolotov trăia şi lucra în Canoga Park. Locuinţa lui era dincolo de DeSoto, lângă Sherman Way, cam la un kilometru distanţă de prăvălia în care fuseseră omorâţi Gloria Torres şi Chan Ho Kang. Lucra la o fabrică de ceasuri, amplasată pe Winnetka, foarte aproape de aceeaşi prăvălie. Şi, în fine, ceea ce îl entuziasmă practic pe McCaleb era faptul că locul de muncă al rusului se afla, totodată, la câteva străzi distanţă de o casă din Canoga Park, de unde în decembrie se furase, printre altele, şi un revolver HK P7. Citind raportul jafului respectiv, Terry reţinu că intrusul luase câteva daruri de sub pomul de Crăciun, inclusiv un pistol nou HK P7 învelit frumos, pe care proprietarul casei voia să i-l dăruiască soţiei - cadoul ideal de Crăciun, pentru zona L.A. Hoţul nu lăsase amprente sau alte urme.
   McCaleb citi cu atenţie tot dosarul rusului. Bolotov săvârşise multe acte violente, dar de 3 ani, de când fusese eliberat din închisoare, nu mai apăruseră la adresa lui suspiciuni de crimă sau încălcări ale legii. Cu regularitate, se prezenta la poliţie la datele fixate şi, în aparenţă, ducea o existenţă exemplară.
   Bolotov fusese interogat în cazul Cordell, la locul de muncă, de către doi detectivi - Ritembaugh şi Aguilar. Discuţia avusese loc la două săptămâni după uciderea lui Cordell şi cu aproape trei săptămâni înainte de crimele din Sherman Market. De asemenea, se părea că interogatoriul se desfăşurase înainte ca Winston să obţină lista furturilor de HK P7. Acesta era motivul, presupunea McCaleb, pentru care anchetatorii nu sesizaseră importanţa coordonatelor geografice ale lui Bolotov.
   După toate aparenţele, răspunsurile lui Bolotov fuseseră suficiente pentru a elimina orice suspiciune, iar patronul lui îi putuse furniza un alibi, declarând că, în seara în care James Cordell fusese ucis, Bolotov lucrase în schimbul normal, de la două la zece. Le arătă detectivilor diferite state de plată şi cartele de pontaj, din care reieşea programul rusului. Toate astea le-au fost de ajuns lui Ritembaugh şi Aguilar. Cordell murise cam la 10:10P.M. Fizic, ar fi fost imposibil ca Bolotov să ajungă din Canoga Park în Lancaster, în 10 minute - chiar şi cu un elicopter. Aşa că cei doi detectivi trecură mai departe la următorul nume din lista candidaţilor la trei atacuri.
   - Rahat, rosti McCaleb cu glas tare.
   Se simţea incitat de descoperirea făcută. Bolotov reprezenta un indiciu ce trebuia verificat, indiferent de ceea scria în statele de plată sau de ceea ce afirma şefului lui. Tipul era de meserie hoţ şi ucigaş, nu ceasornicar.
   Apropierea geografică de amplasările-cheie legate de investigaţie impunea o nouă cercetare. McCaleb simţea că găsise măcar ceva demn de a-i fi semnalat lui Winston.
   Îşi notă rapid câteva idei pe carnet, după care îl puse deoparte. Era epuizat de munca tăcută până atunci şi simţea zvâcniturile surde ale migrenei care se apropia. Se uită la ceas şi rămase uimit cât de repede zburase timpul. Se făcuse deja ora două. Ştia că trebuia să mănânce ceva, deşi nu avea poftă de nimic. De aceea se hotărî să tragă mai bine un pui de somn, aşa că preferă să coboare în cabină.

11.

      Revigorat după un somn de un ceas, fără vise de care să-şi amintească, McCaleb îşi făcu un sandviş cu pâine albă şi brânză topită. Îşi deschise şi o cutie de Coca-Cola, după care se duse înapoi la masa din salon, ca să studieze cazul Gloria Torres.
   Începu cu banda video filmată de camera de supraveghere din Sherman Market. Deşi o vizionase de două ori, în compania lui Arrango şi a lui Walters, se decise să o mai vadă o dată. Puse caseta în videoplayer şi o urmări în regim de derulare normală. Nu putea mânca tot sandvişul. Avea parcă o gheară în stomac.
   Derulă la loc banda şi o puse din nou, de data asta la ralanti. Mişcările Gloriei păreau molatice şi relaxate. Văzând-o zâmbind, lui McCaleb îi venea să-i zâmbească înapoi. Se întreba la ce se gândea femeia în acel moment imortalizat pe banda video. Îi zâmbea oare domnului Kang? Bărbatul se îndoia de asta. Era mai degrabă un surâs tainic. Un surâs pentru ceva dinăuntrul ei.
   Presupunea că atunci Gloria se gândea la fiul său; bine măcar că fusese fericită în acele ultime clipe conştiente din viaţă.
   Vizionarea casetei nu îi aduse idei noi, îi reaprinse doar acea furie interioară la adresa criminalului. Puse, apoi, în videoplayer banda filmată la locul faptei şi urmări toată documentarea înregistrată, măsurând şi evaluând măcelul.
   Fireşte, trupul Gloriei nu mai era acolo, iar pe jos, unde se prăvălise, nu era prea mult sânge, graţie intervenţiei „bunului samaritean”. În schimb, cadavrul proprietarului de magazin era prăbuşit pe podea, în spatele tejghelei, scăldat practic în sânge de jur-împrejur. McCaleb se gândi fără să vrea la bătrâna pe care o văzuse în prăvălie, cu o zi înainte. Stătea în picioare, în locul unde îi căzuse soţul, răpus de glonţ. Îţi trebuia curaj pentru un asemenea gest, or McCaleb ştia că nu ar fi fost capabil să dea dovadă de o asemenea tărie sufletească.
   După ce opri aparatul, se apucă să citească diferitele rapoarte din dosare.
   Arrango şi Walters nu produseseră atâtea hârtii ca Winston. McCaleb încercă să nu tragă vreo concluzie din această constatare, deşi era tare tentat s-o facă.
   Ştia din experienţă că dimensiunile pe care le avea dosarul unei crime reflectau nu numai profunzimea investigaţiei, ci şi implicarea anchetatorilor. McCaleb avea convingerea că între victimă şi anchetator se stabileşte un fel de legătură sacră. Toţi poliţaii care se ocupă de omoruri înţeleg acest lucru. Unii ajung să pună suflet în investigaţiile făcute. Alţii rămân mai detaşaţi, ca un fel de mijloc de supravieţuire psihologică. Dar ceva tot exista, indiferent de gradul de implicare. Nu conta dacă erai o persoană credincioasă, dacă credeai că sufletul răposatului te urmăreşte de undeva de sus. Chiar dacă aveai convingerea că după moarte nu mai există nimic, tot încercai să îl răzbuni pe cel decedat.
   Simţeai că numele tău fusese pe buzele celuilalt, când îşi dăduse duhul. Dar numai tu ştiai asta. De aici şi jurământul tainic de a face ceva.
   McCaleb puse deoparte dosarele groase care conţineau rezultatele de la autopsia lui Torres şi a lui Kang, preferind să le citească la sfârşit. Ca şi în cazul dosarului referitor la uciderea lui Cordell, McCaleb ştia că autopsiile nu aveau cum să îi furnizeze prea multe detalii semnificative, în afară de ceea ce se ştia deja. Parcurse rapid rapoartele iniţiale referitoare la crime, ajungând apoi la un teanc subţire cu declaraţiile martorilor: un vânzător de la o benzinărie, un automobilist aflat în trecere, un funcţionar de la Times, care lucra cu Gloria. Dosarul mai conţinea rezumatele investigaţiilor, rapoarte suplimentare, date statistice, schiţe ale locului crimei, rapoarte balistice şi o înregistrare cronologică a deplasărilor şi a convorbirilor telefonice făcute de detectivii care se ocupau de caz. Ultimul dosar din această secţiune conţinea transcrierea convorbirii telefonice cu 911 a „bunului samaritean”, personaj rămas neidentificat, care nimerise în magazin după împuşcăturile fatale şi încercase să îi salveze viaţa Gloriei. Din transcriere, era evident că tipul vorbea prost englezeşte. Când operatoarea se oferise, însă, să îl comute la o vorbitoare de limbă spaniolă, acesta refuzase.
   VORBITORUL: Trebuie să închid. Fata e foarte grav rănită. Tipul a fugit. Cu maşina. Un vehicul negru, ca un camion.
   OPERATOAREA: Domnule, vă rog rămâneţi pe linie... Domnule? Domnule?
A   sta fusese tot. Pe urmă, închisese. Pomenise de automobil, dar nu făcuse nicio descriere a suspectului.
   După acest material, urma un raport balistic, care stabilea că gloanţele recuperate în urma operaţiei suferite de Gloria Torres şi a autopsierii lui Chan Ho Kang proveneau de la un pistol de nouă milimetri Federal FMJ. Graţie analizării unei fotografii capturate de pe banda video, s-a putut constata că arma era şi de această dată un HK P7.
   Când încheie o primă lectură a celorlalte materiale, McCaleb constată cu uimire că din dosarul crimei lipsea o linie cronologică clară. Spre deosebire de cazul Cordell, care nu avea decât un singur martor, în cazul Torres apăreau tot felul de martori neinteresanţi, care însemnau tot atâtea marcări ale timpului.
   Se părea că detectivii nu făcuseră efortul de a pune cap la cap toate declaraţiile martorilor şi de a le plasa într-o ordine cronologică. Nu reconstituiseră întregul din secvenţa diferitelor întâmplări.
   McCaleb făcu o pauză, reflectând câteva momente la acest aspect. De ce lipsea aşa ceva din dosar? Cumva un „film” cronologic al diverselor momente ar fi fost folositor? Probabil nu, iniţial, conchise el. Pentru identificarea unui ucigaş, un asemenea grafic nu este deosebit de util. Or, măcar, iniţial, asta era tot ce conta. Însă o analiză secvenţială a evenimentelor ar fi trebuit efectuată ulterior, după ce se aşeza praful pe dosare, cum s-ar spune. McCaleb le recomandase adesea anchetatorilor care îi trimiteau diferitele cazuri să întocmească un grafic, care putea fi util pentru demontarea alibiurilor, pentru depistarea unor puncte vulnerabile în declaraţiile martorilor sau pentru a le oferi investigatorilor o imagine mai clară despre ceea ce se întâmplase.
   McCaleb era perfect conştient că se afla într-o situaţie avantajoasă, în comparaţie cu Arrango şi Walters, care nu-şi puteau permite luxul de a studia un caz la două luni după producerea lui. Poate că uitaseră de necesitatea de a întocmi „filmul” evenimentelor. Aveau deja alte preocupări şi alte cazuri cu care să-şi bată capul.
   Se ridică în picioare şi se duse în bucătărie, să stingă cafetiera. Se simţea din nou obosit, deşi nu se sculase decât de vreun ceas. McCaleb nu prea băuse cafea, după operaţia de transplant de cord. Doctoriţa Fox îi spusese să evite cafeina, iar când i se întâmplase să-i ignore sfatul şi să mai bea câte o cană, avusese o senzaţie de palpitaţii în piept. Voia, însă, să rămână treaz şi atent, ca să poată termina ce începuse. Aşa că îşi asumă riscul.
   Îşi turnă cafeaua în ceaşcă, apoi adăugă nişte lapte şi zahăr. Se aşeză din nou jos şi se mustră singur pentru încercarea de adineauri de a le găsi scuze lui Arrango şi Walters. Cei doi ar fi trebuit să-şi facă timp pentru a se ocupa serios de caz. Lui McCaleb îi era ciudă pe el că putuse privi lucrurile şi altfel.
   Îşi luă carnetul şi se apucă să citească din nou declaraţiile martorilor, notându-şi momentele semnificative şi un scurt rezumat cu contribuţia fiecărui martor la o mai bună înţelegere a cazului. Apoi, suprapuse diferitele notări din alte materiale referitoare la crime. Operaţiunea îi luă un ceas, interval în care îşi mai umplu cana de trei ori, fără nici măcar să-şi dea seama ce făcea. Când termină, întocmise un grafic cronologic pe două pagini din carnet. Studiind ce realizase, bărbatul îşi dădu seama că succesiunea era inexactă, cu excepţia a vreo două referinţe, conţinând contradicţii evidente, nu chiar imposibilităţi.
   10.01 P.M. – Schimbul B termină lucrul, tipografia Los Angeles Times. Gloria pontează la plecare.
   10.10 P.M. – aproximativ – Gloria pleacă însoţită de colega Annette Stapleton. Discută în parcare, cam 5 minute. Gloria se urcă în maşina ei albastră Honda Civic.
   10.29 P.M. – Gloria la staţia de benzină Chevron de pe Winnetka, la Roscoe. Vânzare cu autoservire, pe carte de credit: 14.40 dolari. Băiatul de la pompă Connor Davis îşi aminteşte că Gloria vine cu regularitate să alimenteze seara şi îl întreabă de obicei care e scorul la meciul pe care îl urmăreşte. Timpul a fost înregistrat şi pe operaţiunea bancară efectuată pentru cartea de credit.
   10.40 la 10.43 P.M. - aproximativ - automobilista Ellen Taaffe, deplasându-se spre est, pe Sherman Way, cu geamurile de la maşină complet deschise, aude nişte pocnituri, când trece prin dreptul lui Sherman Market. Se uită, nu vede nimic ciudat. Două maşini în parcare. Din cauza afişelor lipite pe vitrină, nu se poate vedea ce se întâmplă înăuntru. În timp ce se uită, femeia aude o altă pocnitură, dar nici de data asta nu observă nimic ciudat. Momentul producerii acestor zgomote, din câte spune Taaffe, a coincis cu începutul ştirilor KFWB, de la 10.40.
   10.41.03 P.M. - Un bărbat neidentificat, cu accent spaniol, sună la 911, spune că o femeie a fost împuşcată la Sherman Market şi are nevoie de ajutor. Nu aşteaptă venirea poliţiei. Străin ilegal în ţară?
   10.41.37 P.M. Gloria Torres este împuşcată mortal, conform afişajului de timp de pe banda video înregistrată de camera de supraveghere.
   10.42.55 P.M. Bunul samaritean intră în magazin şi îi acordă primul ajutor Gloriei, conform afişajului de timp de pe banda video înregistrată de camera de supraveghere.
   10.43.41 P.M. Ellen Taaffe sună de pe telefonul din maşină, la dispeceratul de la 911, ca să raporteze nişte posibile zgomote de armă de foc. I se spune că împuşcăturile au fost deja raportate. Numele şi numărul ei sunt date detectivilor.
   10.47 P.M. Soseşte ambulanţa, care o transportă pe Gloria la Northridge Medical Center. Se constată decesul lui Ch’an Ho Kang.
   10.49 P.M. Primii poliţişti sosesc la faţa locului.
   McCaleb reciti lista. Desigur, ştia şi el că în privinţa omuciderilor totul este foarte imprecis, însă ceea ce îl deranja era acest grafic de timp. Potrivit primului raport de anchetă a crimelor, detectivii au stabilit că împuşcăturile s-au produs între 10.40 şi 10.41 P.M. Pentru a certifica acest lucru, detectivii folosiseră unica sursă de timp despre care ştiau absolut că era corectă şi precisă - registrul automat de la dispeceratul de urgenţă. Primul telefon care a raportat împuşcăturile - de la „bunul samaritean” - a fost recepţionat la 10.41.03 de către o operatoare de la 911. Folosind această notaţie de timp, coroborată cu declaraţia automobilistei Ellen Taaffe, s-a ajuns la concluzia că împuşcăturile s-au produs după 10.40, dar înainte de 10.41.03, când a sunat „bunul samaritean”.
   Fireşte, această încadrare temporală era în contradicţie cu ora afişată - 10.41.37 - pe banda video de la magazin, la începutul împuşcăturilor.
   McCaleb se uită din nou, cu atenţie, prin rapoarte, sperând că omisese ceva pe vreo pagină, prin care se puteau explica toate aceste discrepanţe. Nimic.
   Bătu darabana pe masă câteva momente, în timp ce reflecta profund. Se uită la ceas şi văzu că era aproape cinci. Puţin probabil ca vreunul dintre anchetatori să mai fie încă la serviciu.
   Studie din nou diagrama întocmită, încercând să găsească o explicaţie pentru anomalia descoperită. Ochii i se opriră pe cel de-al doilea telefon primit la dispecerat. Ellen Taaffe, automobilista care auzise împuşcăturile, sunase pe mobil la 10.43.21, pentru a raporta ce auzise şi i se spusese că producerea focurilor de arme fusese deja anunţată.
   Se gândi mai atent la acest aspect. Pornind de la declaraţia femeii, detectivii stabiliseră că omorurile fuseseră săvârşite la 10.40, exact la începutul buletinului de ştiri. De ce femeia aşteptase peste două minute până să sune? Fusese întrebată dacă îl văzuse pe „bunul samaritean”?
   McCaleb răsfoi rapid teancul de dosare, până ce găsi declaraţia de martor a lui Ellen Taaffe - o pagină semnată sub un bloc de text dactilografiat, nu mai gros de vreo cinci centimetri. Femeia nu menţionase nimic despre intervalul de timp scurs de când auzise focurile de armă şi până în momentul în care sunase la dispeceratul de la 911. Spunea că, după părerea ei, în parcarea din faţa magazinului erau două maşini, dar îi era imposibil să le identifice marca sau să îşi amintească dacă văzuse pe cineva înăuntru.
   McCaleb se uită la rubrica de date personale: Taaffe, 35 ani, măritată.
   Locuia în Northridge şi conducea o firmă de resurse umane. Venea acasă de la un film, la Topanga Plaza, când auzise împuşcăturile. Tot în aceeaşi rubrică, îi erau trecute numerele de telefon de-acasă şi de la serviciu. McCaleb ridică receptorul şi formă numărul de la birou. Îi răspunse o secretară, care îi corectă pronunţia numelui Taaffe şi îi spuse că o prinsese în ultimul moment, tocmai când se pregătea să iasă pe uşă.
   - Ellen Taaffe la telefon, spuse femeia, cu un accent pe măsura numelui de familie.
   - Alo, bună ziua, doamnă Taaffe. Nu mă cunoaşteţi. Mă numesc McCaleb. Sunt detectiv şi mă ocup de împuşcăturile acelea de acum vreo două luni, din Sherman Market. Mai ţineţi minte, nu? Focurile de armă pe care le-aţi raportat la poliţie.
   După răsuflarea greoaie, McCaleb îşi dădu seama că femeia era mirată de telefonul primit.
   - Nu prea înţeleg. Am discutat deja cu detectivii. Sunteţi de la poliţie?
   - Nu, ăăă... lucrez pentru familia victimei. Am nimerit într-un moment nepotrivit?
   - Da. Tocmai voiam să plec, ca să scap de aglomeraţia din trafic, şi... şi sinceră să fiu nici nu ştiu ce v-aş mai putea spune faţă de ceea ce am declarat deja la poliţie.
   - Nu va dura decât un minut. Doar câteva întrebări rapide. Femeia aceea avea un băieţel. Încerc să îl prind pe nemernicul care l-a privat de mamă.
   Din nou, aceeaşi răsuflare profundă.
   - Bine, voi încerca să vă fiu de folos. Care sunt întrebările?
   - În regulă. Prima - cât timp a trecut de când aţi auzit pocniturile şi până aţi sunat la 911?
   - Am telefonat imediat, fără să mai aştept. Ştii, am crescut cu arma la cap. Tata a fost poliţist, aşa că ştiu ce înseamnă. Mi-am dat seama imediat că a fost vorba de nişte împuşcături.
   - Păi, să vedeţi, în materialele de la poliţie se menţionează că vi s-a părut că aţi auzit focurile de armă pe la 10 şi 40, dar că n-aţi telefonat decât pe la 10 şi 43. Nu ştiu...
   - Ce nu v-au spus este că eu am banda. Am sunat imediat, dar m-au pus să aştept. Toate numerele de la 911 erau ocupate, aşa că m-au lăsat pe fir. Habar n-am cât a durat. Situaţia devenea gravă. Când mi s-a făcut, în fine, legătura, mi s-a zis că li se raportaseră deja împuşcăturile respective.
   - Cât timp credeţi că v-au lăsat pe fir?
   - V-am spus, habar n-am. Poate un minut. Poate mai mult, sau poate mai puţin. Nu ştiu exact.
   - Bun. În raport scrie că aţi auzit o împuşcătură şi că v-aţi uitat pe geamul maşinii, spre magazin. Pe urmă aţi mai auzit o împuşcătură. Aţi văzut două maşini în parcare. Următoarea mea întrebare este - se afla cineva în autovehicule?
   - Nu, nu era nimeni acolo. Am spus asta poliţiei.
   - Aveam senzaţia că, întrucât în magazin lumina era aprinsă, se putea vedea uşor dacă era cineva în maşini.
   - Chiar dacă ar fi fost cineva înăuntru, eu n-am remarcat.
   - Cumva unul dintre vehicule era un model sport utilitar, cum ar fi un Cherokee? Puteţi măcar spune dacă aveau o culoare închisă sau deschisă?
   - Nu ştiu. M-a mai întrebat şi poliţia chestia asta. Atenţia mea era fixată, însă, asupra magazinului. M-am uitat cumva peste maşini.
   - Dar puteţi măcar spune dacă aveau o culoare închisă sau deschisă?
   - Efectiv, nu ştiu. V-am mai spus lucrul ăsta şi l-am declarat şi la poliţie, unde au toate...
   - Aţi auzit şi o a treia împuşcătură?
   - Cum, încă una? Nu, doar două.
   - Dar în total s-au tras trei focuri de armă. Asta înseamnă că nu ştiţi, de fapt, dacă le-aţi auzit pe primele sau pe ultimele două.
   - Corect.
   McCaleb se gândi o clipă la acest aspect, conchizând că era greu de stabilit care variantă era valabilă.
   - Doamnă Taaffe, asta a fost. Vă mulţumesc. Aţi fost de mare ajutor şi vă rog să mă scuzaţi că v-am deranjat.
   Scurta convorbire telefonică îi dăduse posibilitatea să se lămurească în privinţa întârzierii cu care Taaffe sunase la 911, fără să îl edifice însă în ceea ce priveşte discrepanţa dintre ora la care sunase la 911 „bunul samaritean” şi afişajul timpului de pe banda video înregistrată de camera de supraveghere din magazin. McCaleb se uită din nou la ceas. Trecuse deja de ora 5. Deşi probabil toţi detectivii plecaseră acasă, McCaleb încercă să îi găsească la telefon.
   Spre mirarea lui, află că Arrango şi Walters erau încă la secţia din West Valley. Întrebat cu care voia să vorbească, McCaleb îl alese pe Walters, care i se păruse ceva mai amabil. După trei apeluri, detectivul ridică receptorul.
  - Sunt Terry McCaleb... în cazul Gloria Torres.
   - Da, da.
   - Presupun că ai aflat că Winston mi-a dat toate dosarele.
   - Da, şi nu ne convine deloc. Ne-a sunat şi o reporteriţă de la Slimes, în aceeaşi problemă. Nu se face aşa ceva. Nu ştiu cu cine ai stat de vorbă...
   - Uite ce e, partenerul tău m-a pus în situaţia de a încerca să îmi obţin singur informaţiile. Nu-ţi face griji pentru chestia cu Times. Nu vor scrie nimic, fiindcă nu au ce. Deocamdată.
   - Ar fi bine să rămână aşa şi pe viitor. În fine, sunt cam ocupat acum. Ce voiai, de fapt?
   - Lucrezi la un caz?
   - Da. Cazurile ne pică pe-aici, prin Big Valley, ca muştele, pe cuvânt!
    - Păi, nu vreau să te reţin. Am doar o nedumerire şi mă gândeam că poate mă ajuţi să mi-o clarific.
   McCaleb tăcu, aşteptând reacţia interlocutorului său. Walters nu spunea nimic. Părea altfel decât în ziua precedentă. McCaleb se întreba dacă nu cumva era şi Arrango prin apropiere, ascultând convorbirea. Se decise să insiste.
   - Voiam să mă lămuresc în privinţa minutelor. Pe banda video, de la magazin, apare că împuşcăturile au avut loc la – ia să vedem, da, 10:41:37 secunde. Pe urmă, există rapoartele de la 911, unde se spune că „bunul samaritean” a sunat exact la 10:41:03 secunde. M-am făcut înţeles? Cum s-a putut ca tipul să sune cu 34 de secunde înainte de producerea împuşcăturilor?
   - Simplu, afişajul orei de pe banda video nu e corect. Ceasul camerei mergea înainte.
   - Oh, da, făcu McCaleb, ca şi cum el nici nu s-ar fi gândit la o asemenea eventualitate. Aţi verificat treaba asta?
   - Da, partenerul meu.
   - Zău?! Păi, n-am văzut nicăieri în dosar o asemenea menţiune.
   - Uite ce e, a dat un telefon la compania de pază şi securitate, a verificat chestia, dar n-a mai făcut raport, e clar? Sistemul de supraveghere fusese instalat cu peste un an în urmă, imediat după producerea primului jaf la magazinul domnului Kang. Eddie a stat de vorbă cu tipul care a montat aparatul. A potrivit ceasul camerei de luat vederi după cel de la mână, fără să mai revină ulterior pentru a-l regla după ora exactă. I-a arătat domnului Kang cum să potrivească singur ceasul, dacă ar fi survenit vreo pană de curent sau ceva de genul ăsta.
   - Bine, în regulă, zise McCaleb, nepreaînţelegând unde se putea ajunge cu acest gen de explicaţii.
   - Prin urmare, suntem la fel de nelămuriţi amândoi. Ori afişajul arăta ora fixată iniţial de instalator, ori ceasul mai fusese potrivit cine ştie de câte ori de către domnul Kang - pentru noi, tot nu contează. Nu ne putem bizui pe un ceas reglat după ceasul altcuiva. Poate ceasul mergea înainte de la bun început sau poate ceasul camerei a tot luat-o înainte cu câte o secundă pe săptămână, de atunci şi până acum. Cine ştie? Nu ne putem bizui pe el, asta contează. În schimb putem fi siguri pe ceasul de la 911, care ştim că merge bine. În fine, ceasul de la camera de luat vederi din magazin e doar un detaliu fără nicio semnificaţie, continuă poliţistul. Dacă ne-am bate capul cu toate amănuntele care nu se potrivesc, am fi şi acum la primul caz din cariera noastră de poliţişti. Nu ne vedem capul de treabă, măi omule, aşa că, ia zi, mai aveai ceva de întrebat?
   - Nu, cred că atâta a fost. Dar voi n-aţi verificat deloc ceasul camerei de supraveghere din magazin, aşa-i? Mă refer la o confruntare cu ceasul de la dispecerat.
   - Nu, nu. Ne-am dus să facem asta, după vreo două zile, dar avusese loc o pană de curent - un scurtcircuit la Santa Ana. Aşa că afişajul electronic pentru oră nu mai era edificator pentru noi.
   - Păcat.
   - Da, păcat. Hai, te las, acum. Ţinem legătura. Dacă dibuieşti ceva, sună-ne pe noi înaintea lui Winston, dacă nu vrei să ne supărăm. Clar?
   - Da, o să vă sun.
   Walters închise telefonul. McCaleb puse receptorul jos, holbându-se la el câteva minute: se întreba ce era bine să facă în continuare. Ajunsese într-un punct mort. Dar obiceiul lui fusese ca, ori de câte ori ajungea într-un impas, să o ia de la început. Or cel mai adesea, asta însemna locul faptei. Numai că acest caz era altfel. Putea reveni chiar la filmul crimei.
   Puse videocaseta cu omorurile de la Sherman Market înapoi în VCR şi urmări din nou banda, la ralanti. Îşi încleştase aşa de tare degetele de marginea mesei, încât îl dureau încheieturile şi pielea. Abia la a treia vizionare sesiză ceva ce îi scăpase de fiecare dată până atunci.
   Ceasul de la mâna lui Chan Ho Kang, pe care îl purta acum soţia acestuia.
   Pe banda video, ceasul era vizibil, în momentul în care Kang bâjbâia după un punct de sprijin.
   McCaleb derulă banda înainte şi înapoi, timp de câteva minute, până ce prinse cel mai bun cadru cu ceasul în prim-plan - dar, din păcate, afişajul de pe cadranul ceasului nu se putea distinge pe ecran.
   Se holba aşa la imaginea încremenită, întrebându-se dacă merita să mai insiste. Dacă putea desluşi ora de pe cadranul ceasului de la mâna victimei, exista posibilitatea de a o corobora cu afişajul camerei video şi cu timpul indicat de ceasul de la dispecerat. Putea, în acest fel, să se apropie mai bine de adevăr. Dar, oare avea sens?
   Walters avusese dreptate într-o privinţă. Rămân întotdeauna detalii care nu se potrivesc în context. Fire fără căpătâi. Iar McCaleb nu ştia dacă merita să facă efortul de a lămuri acest aspect.
   Brusc, un zgomot, urmat de un uşor tangaj, îi întrerupse monologul interior. De când locuia pe o barcă, ancorată pe apă, învăţase să deosebească fiecare tip de mişcare de legănare - când trecea o altă ambarcaţiune prin apropiere sau când păşise cineva pe puntea bărcii lui. Tocmai când ambarcaţiunea se înclină uşor, McCaleb întoarse capul. Graciela Rivers păşea pe punte, urmată de un băieţel. Raymond. Cina promisă. Uitase complet.
   - Fir-ar să fie, mormăi el, oprind videocasetofonul şi ridicându-se să îi întâmpine.

12.

      - Ai uitat, nu-i aşa? zise Graciela, zâmbind amuzată.
   - Nu - adică, am uitat în ultimele 5 ore. M-a absorbit cu totul lucrul cu hârţogăraia asta. Voiam să mă duc până la magazin şi...
   - Păi, nu-i nimic. Putem cina altă...
    - Nu, nu, se poate? Vom mânca împreună. El e Raymond?
   - Oh, da.
   Graciela se întoarse spre băiat, care se pitise sfios pe după fusta femeii.
   Părea cam mic pentru vârsta lui: părul negru, ochii căprui, pielea smeadă. Purta pantaloni scurţi şi un tricou în dungi, iar în mână avea un pulover.
   - Raymond, el e domnul McCaleb, despre care ţi-am povestit. Asta e barca lui, pe care şi locuieşte.
   Bărbatul făcu un pas înainte şi se aplecă, întinzându-se să dea mâna cu băiatul. Acesta avea în mâna dreaptă o maşinuţă de poliţie, pe care trebui s-o mute în cealaltă mână. Pe urmă, ezitând parcă, dădu noroc cu McCaleb, care simţi o tristeţe inexplicabilă când se uită mai bine la copil.
   - Sunt Terry. Mă bucur să te cunosc, Raymond. Am auzit multe despre tine.
   - Se poate pescui de pe barca ta?
   - Sigur că da. Te duc odată în larg, să-ţi arăt.
   - Mi-ar plăcea.
   McCaleb se îndreptă de spate şi se uită la Graciela, zâmbind. Părea tare drăguţă. Îşi pusese o rochie lejeră, de vară, asemănătoare cu aceea pe care o purta când îl vizitase prima oară. Era dintr-un material care se mula tot pe corp, la cea mai mică adiere a brizei. Îşi adusese şi un pulover. McCaleb era în şort, sandale şi un tricou, pe spatele căruia scria Robicheaux’s Dock & Baitshop. Se simţea cam jenat din cauza acestei ţinute vestimentare.
   - Ştii ce?! zise el. Uite acolo, pe terasa de deasupra magazinului, e un restaurant tare drăguţ. Au mâncare bună şi o privelişte superbă spre asfinţit. Ce-ar fi să mâncăm acolo?
   - Bună idee, zise Graciela.
   - Nu trebuie decât să mă lăsaţi să mă schimb, pe urmă mergem. Raymond, vrei să arunci undiţa aici şi să vezi dacă poţi prinde ceva, până ce eu mă duc înăuntru să îi arăt Gracielei nişte chestii la care lucrez?
   Băieţelul se lumină tot la faţă.
   - Sigur.
   - Bine, atunci, hai să rezolvăm problema.
   McCaleb îi lăsă acolo şi intră în salon, de unde alese cea mai uşoară undiţă şi mulinetă; apoi, din cutia de scule de sub masa pentru hărţi, scoase un suport de oţel cu un cârlig, numărul opt, şi o plută. Legă suportul din oţel de undiţă, după care se duse la congelatorul din bucătărie, unde ştia că avea nişte momeală îngheţată. Folosindu-se de un cuţit ascuţit, tăie o bucată pe care o înfipse în cârlig.
   Reveni la prora cu undiţa şi mulineta, dându-i instalaţia lui Raymond.
   Ghemuindu-se în spatele băiatului, cu braţele pe lângă corpul acestuia, îi ţinu o lecţie rapidă despre cum se aruncă undiţa, ca să nu pierzi momeala. Pe urmă, îi arătă cum să ţină degetul pe undiţă şi să interpreteze fiecare muşcătură.
   - Ei, e bine acum? întrebă când lecţia de pescuit se încheie.
   - Îhî. Dar se găsesc peşti, pe-aici, printre bărci?
   - Sigur. Am văzut un banc de peştişori înotând exact unde ţii tu undiţa. Uită-te bine, ca să nu-i scapi.
   - OK!
   - E-n regulă acum, dacă mă duc înăuntru să-i dau mamei tale ceva de băut?
   - Nu e mama mea.
   - Oh, da, îmi... îmi pare rău, Raymond. Am vrut să spun Graciela. E-n regulă, atunci?
   - Da.
   - Bine, trage un chiot, dacă prinzi ceva. Şi, pe urmă, foloseşte mulineta! făcu el, împungându-l în glumă cu degetul între coaste.
   Tatăl său îi făcuse lui McCaleb la fel, când ţinând undiţa cu amândouă mâinile, rămăsese cu mijlocul neacoperit. Raymond chichoti, gâdilându-se, şi se trase la o parte, fără să-şi dezlipească însă ochii de locul în care undiţa se cufundase în apa întunecată.
   Graciela intră în urma bărbatului care trase uşa, ca băiatul să nu le audă discuţia. Probabil că era roşu la faţă, de la joaca de adineauri. Graciela înţelese ce se întâmplă cu el, până ca McCaleb să apuce să-i explice.
   - E-n regulă. De-acum înainte, o să se tot întâmple.
   Bărbatul aprobă din cap.
   - Va locui cu tine?
   - Da. Nu mă are decât pe mine, dar nu asta contează. Am stat mereu cu el, de când s-a născut. Dacă, după ce a rămas fără mamă, ar mai rămâne şi fără mine, cred că ar fi prea mult. Vreau să stea cu mine.
   - Dar unde e tatăl lui?
   - Nu se ştie.
   McCaleb dădu din cap, decis să iasă din această zonă a întrebărilor delicate.
   - Te vei descurca de minune, zise McCaleb. Vrei un pahar de vin?
   - Asta da, minune.
   - Roşu sau alb?
   - Mi-e indiferent, ce vrei tu.
   - Eu n-am voie să beau, deocamdată. Peste vreo două luni.
   - Oh, atunci n-are rost să desfaci o sticlă doar pentru mine. Pot bea şi...
   - Te rog, îmi face plăcere. Roşu, e bine? Am un vin roşu bun, aşa că, dacă îl desfac, măcar mă aleg şi eu cu mirosul.
   Graciela zâmbea.
   - Mi-aduc aminte că Glory era la fel, în timpul sarcinii. Se aşeza lângă mine şi zicea s-o las măcar să miroasă vinul din pahar.
   Zâmbetul îi deveni trist.
   - Era o persoană bună la suflet, zise McCaleb. Îmi dau seama de asta, când mă uit la băiat. Asta ai vrut să văd, nu-i aşa?!
   Graciela încuviinţă cu o mişcare a capului. McCaleb se duse în bucătărie şi scoase o sticlă de vin roşu, de pe raft. Era un Sanford pinot noir, unul dintre soiurile lui preferate, în timp ce desfăcea sticla, Graciela veni lângă el, la bufet. Mirosea frumos, a vanilie parcă, se gândea bărbatul. Parfumul îi făcea plăcere, excitându-l. Nu era neapărat faptul că se afla aşa de aproape de ea, cât mai ales bucuria de a constata că mai putea avea astfel de reacţii.
   - Ai copii?
   - Cine, eu? Nu.
   - Ai fost vreodată însurat?
   - Da, o dată.
   Turnă vinul în pahar, pândindu-i prima reacţie. Graciela îi mulţumi, zâmbindu-i.
   - E bun. Asta când s-a întâmplat?
   - Ce, când am fost eu însurat? Stai să vedem, m-am căsătorit cam acum 10 ani. A ţinut 3 ani. Era agent FBI şi lucram împreună la Quantico. Pe urmă, când treaba între noi doi n-a mai mers şi am divorţat, tot a trebuit să lucrăm în acelaşi loc şi... Nu ştiu, încercam să nu dăm importanţă, dar bine nu ne-a fost, mă înţelegi? Cam în aceeaşi perioadă, s-a îmbolnăvit şi tatăl meu. Aşa că le-am sugerat să trimită pe cineva de la bază aici, în mod permanent, cu serviciul. I-am convins, pe motiv că se puteau face multe economii aşa. Asta, fiindcă oricum toată ziua eram aici, du-te-vino, cu avionul, continuu. Mulţi dintre noi făceau la fel. M-am gândit că n-ar strica să existe un fel de sucursală sau ceva de genul ăsta, aici, care să ne ajute să mai scutim nişte costuri. Şefii au fost de acord, aşa că am căpătat slujba.
   Graciela mişcă din cap, după care se uită afară, să vadă ce face Raymond.
   Băiatul privea fix la apă, unde spera că erau mulţi peşti.
   - Dar cu tine, cum e? o întrebă McCaleb. Ai fost măritată vreodată?
   - Da, o dată.
   - Copii?
   - Nu.
   Graciela îl urmărea în continuare pe Raymond. Zâmbetul îi rămăsese pe buze, dar se dublase de o expresie de încordare, provocată de discuţia avută.
   McCaleb era curios să afle mai multe despre ea, dar preferă să lase lucrurile aşa.
   - Apropo, te-ai purtat frumos cu el, zise femeia, arătând spre Raymond. Există un echilibru. Tu îi înveţi ceva, apoi îi laşi să descopere singuri restul. I-a prins bine, să ştii.
   Graciela îl privea cu atenţie. McCaleb scutură din umeri, în semn că aşa se nimerise, spre norocul lui. Îi luă paharul din mână, îl duse la nas, pentru a savura aroma, după care i-l înapoie. Pe urmă, îşi turnă cafeaua care mai rămăsese în vas, adăugând lapte şi zahăr. Ciocniră, pahar cu cană, şi băură.
   Graciela spuse că era bun ce bea ea. McCaleb declară că lichidul lui avea gust de smoală.
   - Scuze, mă simt aşa de prost că beau bunătatea asta în faţa ta.
   - Nu trebuie. Mă bucur că-ţi place.
   În salon, se aşternu tăcerea. Graciela îşi opri privirea asupra teancurilor de dosare şi videocasete de pe masă.
   - Ce voiai să-mi arăţi?
   - Mmm, nimic special. Doar că nu voiam să vorbesc în faţa lui Raymond.
   McCaleb se uită prin geam la băiat. Se descurca perfect. Era în continuare concentrat la undiţa care ieşea din apă. McCaleb spera ca băiatul să prindă ceva, deşi era puţin probabil. Sub suprafaţa frumoasă a apelor portuare, marea era foarte poluată. Peştii care supravieţuiau în asemenea condiţii se hrăneau de pe fundul apei, având instincte de supravieţuire demne de nişte gândaci negri de bucătărie. McCaleb se întoarse către Graciela.
   - Am vrut să-ţi spun că în dimineaţa asta m-am întâlnit cu detectivul de la poliţia regională, Jaye Winston, care a fost mult mai cooperantă decât tipii de la LAPD.
   - Jaye? E femeie?
   - Da, şi foarte pricepută, să ştii. Am mai lucrat împreună, pe vremuri. Oricum, mi-a făcut copii după toate materialele aferente celor două cazuri. Cu asta mi-am omorât timpul astăzi, studiind dosarele şi benzile video. Şi nu-s puţine, crede-mă.
   - Şi?
   Îi rezumă totul, cum se pricepu mai bine, încercând să fie delicat în privinţa detaliilor legate de Gloria. Nu îi spuse că avea acolo, pe barcă, o videocasetă cu filmul uciderii surorii ei.
   - La FBI, noi numim asta „teren complet”, zise bărbatul, când termină rezumatul. Asta înseamnă să nu laşi nimic neatins, nimic la voia întâmplării. Concluzia e că investigaţia împrejurărilor în care sora ta a fost omorâtă nu constituie un „teren complet”, dar, pe de altă parte, nici nu îmi sare în ochi vreo lacună în ceea ce s-a făcut până acum. S-au comis câteva greşeli, poate s-au făcut unele presupuneri hazardate, ceea ce nu înseamnă că totul a fost eronat. Investigaţia a fost destul de corectă.
   - Destul de corectă, repetă Graciela, privind în jos, în timp ce rostea acestea cuvinte.
   McCaleb regretă formularea folosită.
   - Voiam să spun...
   - Vasăzică, tipul chiar va scăpa nepedepsit. Trebuia să-mi fi dat seama că asta îmi vei comunica.
   - Ei bine, eu n-am spus aşa ceva. Winston de la poliţia regională - măcar continuă activ investigaţiile. Şi nici eu n-am terminat, Graciela. Deci, n-am spus aşa ceva. Ai şi tu o miză, în toată povestea asta.
   - Ştiu. Nu vreau să mă supăr pe tine. Tu nu ai nicio vină. Doar că sunt tare necăjită.
  - Te înţeleg. Dar nu trebuie să fii aşa. Hai să mâncăm ceva bun, după care vom mai sta de vorbă.
   - În regulă.
   - Du-te şi stai afară cu Raymond. Trebuie să-mi pun alte haine.
   După ce se îmbrăcă frumos, cu o pereche curată de blugi albi şi o cămaşă hawaiană, cu un imprimeu făcut din nişte felii zburătoare de grepfrut, McCaleb îşi însoţi musafirii la restaurant. Nu se mai obosise să strângă undiţa lui Raymond, preferind să o fixeze bine şi spunându-i băiatului că se vor ocupa de ea ceva mai târziu.
   Se aşezară la masă, astfel încât Graciela şi Raymond să fie cu faţa spre soarele care tocmai începea să apună deasupra pădurii de catarge de la bărcile cu pânze. Graciela şi McCaleb comandară nişte peşte-spadă la grătar, iar Raymond peşte pane cu cartofi prăjiţi. De mai multe ori, Terry încercă să-l atragă pe copil în conversaţie, fără succes, însă. Cei doi discutară mai ales despre diferenţa de a trăi pe o barcă, în comparaţia cu o casă de locuit normală. McCaleb îi povesti femeii cât de odihnitor şi de liniştitor era să fii mereu pe apă.
   - Şi este mult mai bine acolo, în larg, zise Terry, arătând spre Pacific.
   - Când termini de reparat barca? întrebă Graciela.
   - Curând. După ce reconstruiesc al doilea motor, va fi gata de drum. Restul sunt doar operaţii de cosmetizare. Or, astea se pot face oricând.
   În drum spre ambarcaţiune, după cină, Raymond o luă înainte, pe faleză: într-o mână avea un cornet de îngheţată, iar în cealaltă, o lanternă; îşi pusese puloverul albastru şi rotea capul mereu, în toate părţile, urmărind cu lumina crabii care se căţărau pe ziduri. Se înnoptase aproape complet. Aşa că Graciela şi Raymond ar fi trebuit să plece acasă. Lui McCaleb îi părea deja rău, dorindu-şi să-i mai aibă prin preajmă.
   Când băiatul se îndepărtase suficient de mult, Graciela aduse din nou discuţia despre caz.
   - Ce altceva mai poţi face în faza asta?
   - Te referi la caz? În primul rând, am un indiciu pe care vreau să-l exploatez. Ceva ce, se pare, lor le-a scăpat.
   - Ce anume?
   Îi povesti despre comparaţia referinţelor geografice pe care o făcuse şi despre felul în care identificase numele lui Mikail Bolotov. Când văzu că Graciela începe să se entuziasmeze, o preveni să nu îşi facă iluzii.
   - Tipul ăsta are un alibi. Deci e un indiciu, dar s-ar putea să nu ducă nicăieri. Mă mai gândeam, de asemenea, să mă duc la FBI şi să îi implic în partea balistică.
   - Cum aşa?
   - Tipul poate că a făcut acelaşi lucru şi în alte părţi. Foloseşte o armă foarte scumpă. Faptul că nu s-a descotorosit de ea între aceste două cazuri demonstrează că ţine la ea, aşa că nu-i exclus s-o mai fi folosit şi la alte infracţiuni. Există nişte probe balistice - gloanţele. E posibil ca FBI-ul să poată rezolva ceva, dacă le fac rost de material.
   Graciela nu comentă nimic, iar McCaleb se gândi că poate realiza cât de complicată era o asemenea filieră.
   - În plus, mă mai gândeam, reluă Terry, să mai iau legătura cu vreo doi dintre martori, cărora să le pun alt fel de întrebări. Or, aici, va fi nevoie de multă fineţe. Adică, nu vreau să intru peste Winston sau să îi dau de înţeles că i-a scăpat ceva. Bunăoară, mi-ar plăcea să stau de vorbă cu tipul ăla de la bancomat, e cel mai bun martor. De asemenea, încă vreo doi martori, de atunci când sora ta a fost... ştii tu.
   - N-am ştiut că au existat nişte martori. Mai era lume în magazin?
   - Nu, nu m-am referit la martorii direcţi. Dar a fost o femeie, care a trecut cu maşina pe-acolo şi a auzit nişte împuşcături. Mai sunt vreo două persoane menţionate, în dosar, cu care sora ta a lucrat în schimb, în seara aceea, la Times. Mi-ar plăcea să vorbesc personal cu ei şi să văd dacă amintirile lor despre cele întâmplate atunci au rămas neschimbate.
   - Sper să te pot ajuta. Îi cunosc aproape toate prietenele.
   - Bun.
   Făcură câţiva paşi în tăcere. Raymond se afla la câţiva metri în faţă.
   Graciela reluă în fine discuţia:
   - Mă întreb dacă eşti dispus să-mi faci un serviciu.
   - Sigur.
   - Glory se tot ducea în vizită la o doamnă din cartier. Doamna Otero. Acolo îl mai lăsa pe Raymond, când eram şi eu ocupată. Dar adeseori se ducea singură pentru a discuta despre problemele ei. Mă gândeam că poate vrei să vorbeşti şi cu ea.
   - Ăăă... păi, nu ştiu... crezi că ar putea şti ceva sau ar fi ca o consolare pentru ea?
   - E posibil să te poată ajuta.
   - Dar cum...
   Pe urmă, McCaleb se dumiri.
   - E medic psihiatru, cumva?
   - Nu, adeptă a spiritismului. Glory avea încredere în doamna Otero. Zicea că e în contact cu îngerii, iar sora mea o credea. Ei bine, doamna Otero m-a sunat şi mi-a zis că vrea să stăm de vorbă, nu ştiu, m-am gândit că poate vrei să mă însoţeşti.
   - Nu ştiu ce să zic, Graciela, eu nu prea cred în chestii din astea. Nu-mi dau seama ce i-aş putea spune.
   Privind-o, lui McCaleb i se păru că Graciela nu era de acord cu o astfel de atitudine.
   - Graciela... am văzut prea multe fapte rele şi oameni răi, ca să mai cred în asemenea treburi. Cum să existe îngeri, acolo, sus, când oamenii săvârşesc asemenea grozăvii, aici, jos, pe pământ?
   Graciela nu spunea nimic, or McCaleb ştia că această tăcere era în sine o judecată critică la adresa lui.
   - Uite ce e, lasă-mă să mă mai gândesc şi te voi anunţa, bine?
   - Perfect.
   - Nu fi supărată.
   - Ştii, îmi pare rău că te-am amestecat în toată chestia asta şi m-am băgat cu forţa în viaţa ta. Nu-mi dau seama ce a fost în mintea mea. Mă gândeam probabil că tu...
   - Haide, nu te mai frământa. Fac asta acum în aceeaşi măsură pentru mine şi pentru tine. Clar? Nu-ţi pierde speranţa, atâta te rog. Cum îţi ziceam, mai am de făcut nişte chestii. În plus, nici Winston nu va abandona ancheta, crede-mă. Mai dă-mi câteva zile. Dacă mă împotmolesc, atunci poate vom merge şi la doamna Otero. De acord?
   Deşi dădu aprobator din cap, dezamăgirea Gracielei i se putu citi pe chip.
   - Era un copil aşa de bun, spuse femeia, după un timp. Raymond i-a schimbat complet viaţa. A reuşit să îşi revină din pasa proastă prin care trecea, s-a mutat cu mine şi şi-a făcut ordine în priorităţi. Dimineaţa, mergea la cursuri, la Cal State. De aceea lucra în schimbul de noapte. Era tare deşteaptă. Voia să treacă la munca de redacţie, la acelaşi ziar, şi să fie reporteră.
   McCaleb dădu din cap, fără să scoată niciun cuvânt. Ştia că Gracielei îi făcea bine să-i poată povesti toate astea.
   - Ar fi fost bună ca jurnalistă. Aşa cred. Îi păsa de semeni. De fapt, se vede din ceea ce a făcut. S-a oferit voluntară - fiind prezentă mereu acolo unde era mai multă nevoie de ea: lupte de stradă, cutremure, donatoare de sânge. Ori de câte ori i se telefona de la spital şi i se spunea că e nevoie de sânge pentru transfuzii, Gloria nu ezita să se prezinte. Avea o grupă rară de sânge... în fine, ea însăşi ca persoană era o raritate pe acest pământ. Uneori îmi doresc să fi fost în locul ei, atunci, şi să fi intrat în magazin...
   McCaleb o cuprinse cu braţul de după umeri, într-un gest de alinare.
   - Haide, nu uita de toţi oamenii aceia pe care îi ajuţi la spital. Nu uita nici de Raymond. Vei face minuni pentru el. Nu e bine să te gândeşti cine merita mai mult să trăiască dintre voi două. Ce s-a întâmplat cu ea nu e de dorit nimănui.
   - Bine, dar ştiu că lui Raymond i-ar fi fost mult mai bine dacă mama lui ar fi trăit.
   Nu avea niciun sens să o contrazică în continuare. Mişcă mâna şi o mângâie pe gât. Încă nu plângea, dar părea gata să izbucnească în lacrimi. Voia să o consoleze, dar ştia că pentru asta nu exista decât o singură modalitate.
   Ajunseseră aproape de barcă. Raymond aştepta pe debarcader, în faţa porţii de securitate, întredeschisă, ca de obicei, doar cu vreo cinci centimetri. Arcul de la balamale era ruginit, aşa că poarta nu se mai închidea singură.
   - Trebuie să plecăm, zise Graciela, când se opriră lângă băiat. S-a făcut târziu şi mâine ai şcoală.
   - Şi cu undiţa cum rămâne?! obiectă Raymond.
   - Are grijă domnul McCaleb de ea. Aşa, hai, mulţumeşte-i pentru ocazia de a pescui, pentru masă şi îngheţată, şi i-aţi la revedere.
   Raymond îi întinse mâna bărbatului. O mânuţă rece şi lipicioasă.
   - Spune-mi Terry. O să mergem curând la pescuit, de-adevăratelea. Numai să pun barca asta la punct. Ieşim cu ea în larg şi să vezi ce peşte mare vom prinde. Ştiu eu un loc bun, pe cealaltă parte a Insulei Catalina. E plin de peşte acolo. Mergem împreună, da?
   Raymond aprobă din cap, cu un aer ce voia să spună că ştia el prea bine că astea erau basme de adormit copiii. McCaleb simţi un fior de tristeţe, văzând mutrişoara băiatului. Se uită la Graciela.
   - Ce ziceţi de sâmbătă? Nu termin barca până atunci, dar voi veniţi încoace şi mergem să pescuim de pe dig. Dacă vreţi, puteţi rămâne şi peste noapte. E loc suficient.
   - Daaa! exclamă Raymond.
   - Bine, hai să treacă întâi săptămâna, zise Graciela.
   McCaleb încuviinţă din cap, dându-şi seama că făcuse o greşeală. Graciela deschise maşina, iar băiatul se sui înăuntru. După ce închise portiera, veni spre McCaleb.
   - Îmi pare rău pentru adineauri, zise bărbatul, în şoaptă. Probabil că nu trebuia să fac propunerea în faţa lui.
   - Nu-i nimic. Mi-ar plăcea să venim, dar s-ar putea să fie nevoie să mut nişte lucruri, aşa că hai să aşteptăm până atunci, să vedem ce se mai întâmplă. Doar dacă nu vrei un răspuns ferm încă de pe-acum.
   - Nu, nicio problemă. Doar să mă anunţaţi.
   Graciela mai făcu un pas şi-i întinse mâna.
   - Mulţumesc din suflet pentru seara asta, zise femeia. E cuminte de felul lui, dar de data asta ştiu că i-a plăcut, şi mie la fel.
   McCaleb îi prinse mâna şi i-o scutură uşor, dar Graciela se aplecă şi îl sărută pe obraz. Când se trase înapoi, îşi duse mâna la gură:
   - Înţeapă, spuse femeia, zâmbind. Ce faci, îţi laşi barbă?
   - Aşa mă gândeam.
   Nu se ştie de ce, dar afirmaţia asta o făcu să râdă. Se duse spre maşină, iar McCaleb veni în urmă să îi ţină deschisă portiera. După ce se aşeză, Graciela îşi ridică privirea:
   - Ştii, ar trebui să crezi în ei.
   McCaleb o privi întrebător.
   - Te referi la îngeri?
   Graciela încuviinţă din cap, după care porni motorul şi demară.

   Întors pe barcă, Terry se duse spre prora. Undiţa era în apă, în locul unde o fixase, aşa cum o lăsase Raymond. În timp ce o trăgea afară, McCaleb îşi dădu seama că în cârlig nu se prinsese nimic, deşi momeala dispăruse. Ceva acolo jos acţionase pe ascuns.

13.

      Joi dimineaţa, McCaleb se trezi înainte ca docherii să înceapă să facă gălăgie. Cafeaua băută în ziua precedentă îşi făcea şi acum efectul, împiedicându-l să doarmă.
   Insomnia alimentată de cafeină îi producea tot felul de gânduri neliniştitoare despre investigaţie, despre diferenţa dintre unii îngeri şi alţii, despre Graciela şi băiat. În cele din urmă, renunţă să se chinuiască să mai adoarmă, preferind să aştepte cu ochii deschişi să se crape de ziuă.
   La 6 dimineaţa era gata - făcuse duş, îşi luase tensiunea, pulsul şi temperatura şi îşi înghiţise pastilele. Luă teancul de dosare şi îl duse înapoi pe masa din salon, îşi pregăti alt vas plin cu cafea şi mâncă un castronel de cereale. Din când în când, în acest răstimp, se mai uita la ceas, gândindu-se dacă să îl sune pe Vernon Carruthers, fără să vorbească mai întâi cu Jaye Winston.
   Ştia că Winston nu venea aşa devreme la serviciu. Însă, având în vedere diferenţa de trei ore, de la o coastă la alta, probabil că prietenul lui McCaleb, Vernon Carruthers, era deja la lucru, în sediul FBI din Washington. Terry ştia că n-ar fi bine să discute cu Carruthers până nu obţinea undă verde de la Winston. Şi asta fiindcă era cazul de care se ocupa ea. Numai că McCaleb nu mai avea răbdare şi voia să treacă Imediat la acţiune.
   După ce clăti castronelul, lăsându-l în chiuvetă, se mai uită o dată la ceas şi se decise să nu mai aştepte. Îşi scoase agenda telefonică şi îl sună pe Carruthers, pe linia directă. Acesta ridică receptorul de la primul apel.
   - Vernon, Terry la telefon.
   - Terrell McCaleb! Eşti aici, în oraş?
   - Nu, tot în L.A. Ce mai faci, bătrâne?
   - Ce mai faci tu? N-am mai primit o veste de la tine de un car de ani.
   - Ştiu, ştiu. Sunt bine. Mersi pentru cărţile poştale trimise la spital. Mulţumeşte-i şi lui Marie, din partea mea. Au însemnat foarte mult. Îmi pare rău că nu v-am scris şi nici nu v-am sunat până acum.
   - Păi, am încercat şi noi să-ţi telefonăm, dar ai numărul la secret şi s-ar părea că nimeni de la fostul tău serviciu nu îl ştie. Am vorbit până şi cu Kate, dar nici măcar ea nu ştia cum să dea de tine. Am aflat doar că ai renunţat la apartamentul din Westwood. Unul dintre colegii de la FBI mi-a zis că locuieşti pe o barcă. Cum s-ar zice, te-ai rupt complet de lume.
   - Păi, aşa m-am gândit că ar fi mai bine, pentru o vreme, înţelegi, până voi deveni din nou deplasabil şi funcţionabil. Dar, în rest, e bine totul. Cu tine, cum e?
   - Nu mă pot plânge. Nu mai vii şi tu pe-aici? Ştii, camera te aşteaptă în continuare. N-am închiriat-o încă nimănui din Quantico. Nici n-aş îndrăzni s-o fac.
   McCaleb râse şi îi spuse că, din păcate, deocamdată nu întrevedea posibilitatea unei călătorii pe Coasta de Est.
   Pe Carruthers îl cunoştea de 12 ani, de când lucra la laboratorul de criminalistică din D.C. Mai tot timpul se întâmplase să colaboreze la aceleaşi cazuri. Ori de câte ori Carruthers venea la vreo şedinţă, în Quantico, dormea acasă la McCaleb şi Kate, soţia lui din acea vreme. Era mai bine decât la căminul Academiei de poliţie. Şi ori de câte ori McCaleb se ducea la Washington, Carruthers şi Marie, soţia lui, îl culcau în fosta cameră a fiului lor. Acesta murise de leucemie, la vârsta de 12 ani.
   Carruthers insistase să respecte acest aranjament, deşi asta însemna că McCaleb trebuia să renunţe la camera de la Hilton, de lângă Dupont Circle, unde putea sta pe banii FBI-ului. Prima oară când dormise în camera băiatului, Terry se simţise ca un intrus. Dar Vernon şi Marie îl făcuseră să se simtă ca acasă. În plus, la Hilton nu ar fi avut parte de deliciile bucătăriei din Sud şi de atmosfera caldă, din căminul familiei Carruthers.
   - Bun, ia să vedem, continuă Vernon, dacă socotesc eu bine, pe-acolo, la tine, abia s-a luminat de ziuă. Ce te face să suni aşa devreme?
   - Păi, nişte treburi de serviciu.
   - Tu?! Treburi de serviciu?! Şi eu care mă pregăteam să te întreb cum e minunata viaţă de pensionar! Dar, zi, chiar locuieşti pe păcătoasa aia de barcă?
   - Da, stau pe o barcă, dar nu m-am ramolit încă.
   - Bine. Hai să vedem atunci despre ce e vorba?
   McCaleb îi povesti tot, inclusiv faptul că primise inima Gloriei Torres. Terry voia ca, spre deosebire de celelalte persoane implicate în investigarea cazului, prietenul lui să afle totul. Ştia că putea avea încredere în el, sub acest aspect, şi că bunul lui amic îi va înţelege legătura specială cu victima. Pe Carruthers îl înduioşau mult victimele infracţiunilor, mai ales când era vorba despre tineri.
   Faptul că trăise trauma de a-şi vedea copilul murind puţin câte puţin îl făcuse să se dedice trup şi suflet meseriei, devenind unul dintre cei mai competenţi agenţi FBI.
   - Vasăzică, ai vrea ca eu să analizez unul dintre cartuşele alea? întrebă Carruthers, când McCaleb termină de relatat toate amănuntele cazului. Nu ştiu ce să zic. Au şi ăia, la poliţia regională, personal bine calificat.
   - Ştiu şi nici nu mă îndoiesc de asta. Aş vrea doar opinia cuiva neimplicat până acum în anchetă. Şi, de asemenea, te-aş ruga să faci şi un profil laser pe computer, dacă se poate. Cine ştie peste ce mai dăm! Am eu o intuiţie că vom dibui ceva special.
   - Of, m-ai înnebunit cu intuiţiile tale. N-am uitat, să ştii. În regulă. Prin urmare, de la cine voi primi pachetul? De la ei sau de la tine?
   - Voi încerca să lucrez cu fineţe şi să îi determin pe cei de la poliţia regională să îţi trimită ei pachetul. Asta ca să fie totul oficial. Dar, dacă poţi, aş vrea să pui un pic de sare şi piper pe treaba asta. Pistolarul e un recidivist. Dacă îi dăm de urmă, vom salva probabil viaţa mai multor posibile victime.
   Carruthers tăcu pentru câteva momente. McCaleb ştia că prietenul lui îşi făcea deja planul în minte.
   - Uite cum va fi. Azi e joi. Am nevoie de material cel târziu marţi dimineaţă, preferabil chiar luni, ca să mă pot ocupa de treabă pe îndelete. Miercurea viitoare trebuie să plec cu avionul la Kansas City, să depun mărturie la un proces cu nişte mafioţi. Se presupune că voi rămâne acolo toată săptămâna. Aşa că, dacă vrei să facem ceva, trebuie să mi-l trimiţi mie.
   - Dar nu vei avea probleme din cauza asta, sper?!
   - Ba cum să nu. Dar ce contează?! Trimite-mi pachetul şi am eu grijă.
   - Fac tot posibilul să-ţi parvină, într-un fel sau altul, luni cel târziu.
   - Bine, băiete.
   - Oh, mai e ceva. Notează numărul meu. Cum îţi spuneam, nu acţionez în calitate oficială, în treaba asta. În mod normal, trebuie să comunici cu poliţia regională, dar ţi-aş fi recunoscător dacă m-ai anunţa şi pe mine, dacă apare ceva neobişnuit.
   - S-a făcut. Dă-mi numărul. Şi adresa. Îi trebuie lui Marie, pentru felicitarea de Crăciun.
   După ce McCaleb îi dădu toate informaţiile solicitate, Carruthers îşi drese glasul:
   - Ai mai vorbit în ultima vreme cu Kate?
   - A sunat de vreo două ori la spital, după operaţia de transplant. Dar eram încă slăbit. N-am vorbit prea mult.
   - Hmmm. Cred că ar trebui să îi telefonezi, măcar pentru a-i spune că eşti bine.
   - Nu ştiu. Ea ce mai face?
   - Bine, presupun. Cel puţin n-am aflat să facă rău. Ar trebui să o suni.
   - Ba eu cred că ar fi mai bine să lăsăm lucrurile aşa. Suntem divorţaţi, ai uitat?
   - Treaba ta. Tu decizi. Îi trimit un e-mail, ca să-i spun măcar că mai trăieşti.
   După încă vreo câteva minute de conversaţie, menită ca fiecare să se pună la punct cu ceea ce se întâmplase în ultima vreme în viaţa lor, McCaleb închise telefonul şi se duse să-şi mai ia nişte cafea. Laptele se terminase, aşa că o bău simplă. Ştia că nu era bine ce făcea, dar trebuia să se menţină în formă, mai ales că toată ziua urma să fie pe drumuri.
   Se făcuse aproape şapte, deci o putea suna pe Winston. Ieşi afară, să vadă cum era vremea. Din cauza ceţii, celelalte ambarcaţiuni din port arătau ca nişte vase fantomă. Abia peste câteva ore se puteau aştepta la nişte raze de soare. Aruncă o privire spre barca lui Buddy Lockridge, unde nu se vedea deocamdată nicio mişcare.
   La 7:10, se aşeză la masa din salon, cu carnetul de notiţe în faţă, şi formă numărul lui Jaye Winston, pe telefonul fără fir. O prinse, tocmai când venise la birou şi se aşeza pe scaun, la masa de lucru.
   - Abia am intrat. Nu mă aşteptam să mă suni aşa repede. Ţi-am dat atâta hârţogăraie, încât credeam că îţi va lua pe puţin două zile să parcurgi totul.
   - Păi, o dată ce m-am apucat, nu m-am mai putut opri. Ştii şi tu cum e.
   - Şi ce părere ţi-ai făcut?
   McCaleb ştia că îl întreba, de fapt, cum i se păruse ancheta efectuată de ea.
   - Cred că ai făcut o treabă excelentă, - dar asta nu e o noutate, fiindcă ştiu de ce eşti capabilă. Da, Jaye, mi-a plăcut cum ai procedat. Nicio obiecţie din partea mea.
   - Dar?
   - Dar mi-am notat nişte întrebări pe care, dacă ai un pic de timp, aş vrea să ţi le pun. Poate îţi voi da şi câteva sugestii.
   Winston râse.
   - Voi, ăştia, de la FBI, veşnic aveţi câte o întrebare, veşnic mai găsiţi un nou indiciu.
   - Hei, ai uitat, nu mai sunt la ei!
   - Păi, ce să-i faci, cred că ţi-a rămas în sânge să fii aşa! Hai, te-ascult, dă-i drumul.
   McCaleb se uită peste notiţele pe care şi le luase în ziua precedentă şi decise să pornească direct cu Mikail Bolotov.
    - Mai întâi şi mai întâi, mai lucrezi cu Ritembaugh şi Aguilar?
   - Nici măcar nu-i cunosc. Nu sunt la secţia de omucideri. Căpitanul i-a scos de la jafuri şi mi i-a repartizat pentru o săptămână. Asta a fost când făceam lista celor pasibili de „trei atacuri”. Bun, ce-i cu ei?
   - Păi, am impresia că unul dintre numele notate de ei ar trebui mai bine cercetat.
   - Care nume?
   - Mikail Bolotov.
   McCaleb auzi un foşnet de hârtii - Winston îşi căuta raportul de la Ritembaugh şi Aguilar.
   - Gata, l-am găsit. Ce-ai găsit tu aici? Văd că are un alibi solid.
   - Ai auzit vreodată de compararea diverselor puncte geografice?
   - Cum?
   McCaleb îi dădu toate lămuririle privind această metodă de lucru şi îi explică felul cum procedase. Îi spuse, în continuare, că Bolotov fusese interogat înainte ca jaful şi omorurile de la Sherman Market să aibă loc, aşa că semnificaţia adreselor unde locuia şi lucra acesta nu era atât de evidentă ca în primul caz. Când bărbatul termină, Winston conveni că rusul trebuia reverificat, deşi perspectiva aceasta nu o entuziasma prea mult.
   - Ştii, cum îţi spuneam, eu nu-i cunosc personal pe cei doi, dar presupun că sunt bine pregătiţi şi că se pricep să verifice un alibi.
   McCaleb nu spunea nimic.
   - Ştii, săptămâna asta am treabă la tribunal, aşa că n-am timp să îl verific din nou pe individul ăla.
   - Pot face eu asta.
   Nu primi niciun răspuns.
   - Voi proceda cu discreţie, zise McCaleb. Cum s-ar zice, voi lucra aşa, după ureche.
   - Nu ştiu ce să zic, Terry. Acum eşti civil. Să nu împingem lucrurile prea departe, totuşi.
   - Păi, mai gândeşte-te. Mai am să-ţi spun nişte chestii, însă.
   - Perfect. Ce anume?
   McCaleb ştia că dacă Winston nu mai aducea vorba despre Bolotov însemna că, neoficial, îi dădea permisiunea să îl verifice pe rus. Doar că nu voia să valideze oficial acţiunile lui.
   Terry se uită din nou la notiţele din carnet. Voia să dea dovadă de prudenţă, la următoarea întrebare. Trebuia să o aducă, încetul cu încetul, spre întrebările importante pe care le avea, fără ca Jaye să aibă impresia că el ghicise totul.
   - Uf, în primul rând, n-am văzut nimic acolo despre cardul bancar, în cazul Cordell. Ştiu că tipul a luat banii. Dar a luat şi cardul?
   - Nu, a rămas în bancomat. A fost scos afară, dar, cum nu l-a ridicat nimeni, aparatul l-a înghiţit automat. Este o măsură de securitate a sistemului, pentru ca, dacă cineva îşi uită cardul, să nu-l poată ridica altcineva.
   McCaleb dădu din cap şi bifă întrebarea pe carnet.
   - În regulă. Următoarea întrebare se referă la Cherokee. Cum se face că n-ai pomenit presei nimic de maşina asta?
   - Ba da, le-am spus, dar ceva mai târziu. Atunci, în prima zi, încă nu ne dumirisem complet, aşa că nu am inclus acest aspect în comunicatul de presă iniţial. N-am ştiut dacă e bine să apară chestia asta în presă, fiindcă mă gândeam că s-ar putea să citească şi criminalul, hotărând de aceea să abandoneze maşina. Dar, peste câteva zile, văzând că nu se întâmplă nimic şi că am ajuns într-un punct mort, am mai făcut un comunicat de presă, în care se vorbea despre Cherokee. Din păcate, ştirea cu Cordell se cam învechise, aşa că nimeni n-a mai dat atenţie acestei noi informaţii, care a trecut neobservată. N-a apărut decât într-o fiţuică de provincie. Ştiu, a fost un rateu. Probabil că era mai bine dacă menţionam Jeep-ul încă din primul comunicat de presă.
   - Nu neapărat, zise McCaleb, făcând o nouă bifă pe carnet. Înţeleg raţionamentul pe care l-ai avut atunci.
   Terry se uită din nou peste notiţele din ziua precedentă.
   - Încă vreo două chestii... Pe ambele casete video, cu „filmul” crimei, pistolarul spune ceva – după împuşcături. Ori vorbeşte de unul singur, ori rosteşte ceva intenţionat, în faţa camerei. Nu am găsit nicio referire la acest aspect. S-a făcut cumva ceva...
   - Un coleg de-al meu are un frate care e surd. I-a dus benzile, să afle dacă acesta ar putea descifra ceva după mişcarea buzelor. Omul nu e sigur, dar la prima bandă, cea de la ATM, i s-a părut că ucigaşul a zis „Nu uita să iei bani”, exact când ridica bancnotele din aparat. La cealaltă casetă, nu şi-a mai dat seama prea bine. I s-a părut ori că a spus acelaşi lucru, ori ceva cam de genul „Las-o dracului”, fără să se înţeleagă ce anume. Ultimul cuvânt, pe ambele benzi, nu s-a prea înţeles. Probabil că n-am mai făcut nicio hârtie cu chestia asta. Dar văd că nu-ţi scapă nimic?!
   - Niciodată, zise McCaleb. Dar omul care a descifrat cuvintele după mişcarea buzelor ştie cumva şi ruseşte?
   - Cum? Ah, te gândeai că poate e vorba despre Bolotov. Nu, mă îndoiesc că fratele colegului meu ştie limba rusă.
   McCaleb îşi notă transcrierile posibile ale vorbelor rostite de pistolar. Pe urmă, lovind de mai multe ori cu pixul de carnet, se întrebă dacă să îi pună şi întrebarea capitală.
   - Mai ai ceva? întrebă Winston.
   Bărbatul se gândi că nu era momentul potrivit pentru a aduce vorba despre Carruthers. Cel puţin, nu direct.
   - Arma, spuse Terry.
   - Ştiu, nici mie nu-mi place chestia asta. P7 nu e tocmai tipul de revolver cu care să umble orice neisprăvit. Probabil că a fost furat de undeva. Ai văzut că am pus să se scoată o listă a furturilor de acest fel. Dar, ca şi în celelalte privinţe, iar m-am lovit de un zid. N-am ajuns nicăieri.
   - Cred că teoria e bună, zise McCaleb. Până la un punct. Nu-mi place faptul că a păstrat arma după prima crimă. Dacă ar fi fost un revolver furat, sunt convins că l-ar fi azvârlit cât colo, imediat după ce l-a omorât pe Cordell. După aceea, se ducea şi mai fura un pistol.
   - Nu, nu cred că logica asta e bună. Nu există un tipar fix, aici. E posibil ca tipul să fi păstrat revolverul, ştiind că era un obiect de valoare. Şi, nu trebuie să uiţi, glonţul l-a ciuruit pe Cordell, ieşind apoi pe partea cealaltă. Poate că ucigaşul s-a gândit că poliţia nu va găsi muniţia cu care s-a tras sau că, dacă glonţul s-a înfipt până la urmă în zidul băncii, cum s-a şi întâmplat de fapt, va fi prea deteriorat pentru a mai putea fi analizat balistic. N-ai uitat, nu-i aşa, că a luat cartuşul gol?! Asta dovedeşte că se gândea să mai folosească arma aceea.
   - Presupun că ai dreptate.
   Tăcură amândoi câteva clipe. McCaleb mai avea notate două probleme.
   - Următorul punct, începu el, cu prudenţă. Gloanţele.
   - Ce-i cu ele?
   - Mi-ai spus ieri că ai analizele balistice ale ambelor cazuri.
   - Exact. Dar unde vrei să ajungi, de fapt?
   - Ai auzit de computerul DRUGFIRE, de la FBI?
   - Nu.
   - S-ar putea să ne fie de ajutor. Ţie să-ţi fie de ajutor. E complicat, dar merită efortul.
   - Despre ce este vorba?
   McCaleb îi povesti.
   DRUGFIRE era un program al FBI, conceput asemeni bazelor de date computerizate pentru amprentele digitale. Fusese creat de laboratorul de criminalistică, la începutul anilor 1980, când războiul între traficanţii de cocaină, izbucnit în majoritatea oraşelor, mai ales în Miami, a dus la o escaladare a ratei omorurilor la scară naţională. Cele mai multe ucideri se produceau prin împuşcare. Încercând să găsească o modalitate de a depista legătura dintre diferitele omoruri şi ucigaşi din întreaga ţară, FBI a inventat programul DRUGFIRE. Caracteristica unică a urmelor de ghint, găsită pe gloanţele folosite în crimele legate de droguri, era citită cu un laser, codată apoi pentru stocare în computer şi introdusă într-o bază de date. Programul computerizat opera asemănător cu sistemele pentru amprente digitale, utilizate în majoritatea sediilor din ţară. Datorită acestui sistem, se putea realiza compararea rapidă a profilurilor codificate ale diferitelor tipuri de gloanţe.
   În cele din urmă, baza de date a început să crească, pe măsura introducerii unor noi informaţii. Şi programul propriu-zis a fost extins, deşi şi-a păstrat denumirea de DRUGFIRE, ajungând să cuprindă toate cazurile care erau trimise la FBI. Indiferent de locul sau tipul crimei - bunăoară, o reglare de conturi între mafioţi, în Las Vegas, omoruri între diferite bande, în partea de sud a districtului Los Angeles sau ucideri în serie la Fort Lauderdale - toate cazurile ce implicau focuri de arme şi împuşcături, trimise la FBI, spre a fi analizate, erau introduse în baza de date. După mai bine de zece ani, în fişier se adunaseră mii de „gloanţe” trase în timpul diferitelor infracţiuni.
   - M-am tot gândit la tipul acesta, zise McCaleb. Ai remarcat că nu vrea să se despartă de arma aia. Indiferent de motiv, faptul că se agaţă aşa de ea constituie singura lui greşeală. Chestia asta mă face să cred că ar exista eventual posibilitatea să găsim nişte similitudini şi cu alte cazuri, urmărind modul de operare al individului, aşa cum apare pe casetele video. Se poate spune că nu ar fi fost aici la primele omoruri. Se vede că ştie să folosească o armă - ba poate chiar arma aceea.
   - Bine, dar ţi-am mai spus deja că am încercat şi noi exact acelaşi lucru - să găsim şi alte cazuri asemănătoare. În urma examenului balistic, n-a ieşit însă nimic. Nici celelalte căutări pe Internet, la diferite adrese, cum ar fi şi Naţional Crime Index, nu au dus la niciun rezultat.
   - Înţeleg. Nu uita, însă, că poate tipul a evoluat şi şi-a schimbat metoda. Poate că ce a făcut cu arma asta în, să zicem, Phoenix, nu e acelaşi lucru cu felul în care a procedat aici. Ce vreau să spun este că există şi varianta ca tipul să fi venit în oraş din altă parte. Dacă ar fi aşa înseamnă că a folosit arma şi în alte locuri. Şi, dacă avem noroc, putem găsi informaţiile necesare acolo, în computer.
   - Poate, zise Winston.
   Pe urmă tăcu, reflectând la propunerea fostului său coleg. McCaleb intuia raţionamentul femeii. Accesul la programul DRUGFIRE deschidea mari perspective pentru rezolvarea cazului, or Winston era suficient de inteligentă încât să ştie acest lucru. Dar, pe de altă parte, dacă opta pentru această variantă însemna să implice şi FBI-ul, iar, în plus, să recunoască făţiş că accepta recomandări de la o persoană din afară, cum era McCaleb.
   - Ce părere ai? o întrebă McCaleb în cele din urmă. E suficient dacă le trimiţi doar unul dintre gloanţe. Câte ai în total, patru, nu-i aşa, de la două cazuri?!
   - Nu ştiu ce să zic. Nu prea agreez ideea să trimit materialele noastre la Washington. Şi cred că nici celor din L.A. nu le-ar plăcea deloc.
   - Dar nici nu-i nevoie să se afle în L.A. La tine se păstrează probele. Dacă vrei, poţi trimite un glonţ. Poate ajunge la D.C. şi apoi, aici, înapoi, într-o săptămână. Nici nu-i nevoie ca Arrango să afle de toată manevra asta. Am discutat deja cu un tip pe care îl cunosc, de la Firearms and Toolmarks. Mi-a zis că e dispus să ne ajute, dacă îi trimitem materialul.
   McCaleb închise ochii. Ştia că acum era momentul când lui Winston îi putea sări ţandăra.
   - I-ai spus deja tipului de la Washington că vom proceda aşa? întrebă Jaye, agasată.
   - Nu, nu i-am spus asta. I-am spus doar că, aici, colaborez cu o poliţistă foarte meticuloasă şi conştiincioasă, care va dori probabil să fie sigură că n-a rămas piatră sub care să nu fi scotocit, pentru a afla adevărul.
   - Doamne, unde-am mai auzit eu oare aşa ceva?!
   McCaleb zâmbea.
   - Mai e ceva. Chiar dacă nu vom avea noroc cu programul DRUGFIRE, vom şti măcar că arma crimei e înregistrată în baza de date a computerului. Nu se ştie unde poate fi de folos, în anchetarea altor cazuri.
   Winston se gândea la toate argumentele pe care i le înşirase McCaleb.
   Acesta simţea că îi trezise interesul, aşa cum făcuse şi mai demult, cu cimitirul, în cazul Luther Hatch. Trebuia să-i accepte soluţia, fiindcă altminteri risca să regrete toată viaţa că nu exploatase şi această posibilitate.
   - Bine, bine, zise Winston. Discut cu căpitanul despre asta. Îi voi spune că este alegerea mea. Dacă dă undă verde, trimit imediat pachetul. Un glonţ - atâta tot.
   - Da, e suficient.
   Pe urmă, McCaleb o informă că era preferabil ca pachetul să îi parvină lui Carruthers cel târziu marţi dimineaţa. De aici, se aşternu o nouă tăcere.
   - Crede-mă, Jaye, merită încercat, zise bărbatul, silindu-se să fie cât mai convingător.
   - Ştiu, doar că... în fine, nu contează. Dă-mi numărul de telefon şi adresa tipului.
   Cu pumnul încleştat, McCaleb săgetă aerul, în semn de victorie. Îi părea bine că reuşise să dea un nou imbold anchetei.
   Apoi continuă să îşi abordeze colega:
   - Mai am ceva, care probabil te va irita.
   - Oh, nu, gemu Winston. Asta-i învăţătură de minte, ca pe viitor să nu mai răspund la telefon în zilele când trebuie să mă duc la tribunal. Haide, McCaleb, dă-i drumul. Acum ce mai e, zi?
   - James Noone.
   - Martorul? Ce-i cu el?
   - L-a văzut pe pistolar. I-a văzut maşina.
   - Da, şi, ce să spun, nouă ne-a folosit de n-am mai putut! Mare scofală! Cred că sunt pe puţin o mie de automobile Cherokee ca ăla, în tot sudul Californiei, aşa că nu văd la ce ne foloseşte declaraţia lui. În plus, pe tip l-a văzut atât de fugitiv, încât nici n-a putut să fie sigur dacă purta sau nu pălărie. Deci, halal martor, cum s-ar spune.
   - Bine, dar omul l-a văzut, în condiţii de mare stres, când totul ţi se întipăreşte mai bine în memorie. Noone e ideal pentru asta.
   - Adică, pentru ce?
   - Pentru o şedinţă de hipnoză.

14.

      Buddy Lockridge parcă Ford-ul Taurus în parcarea firmei Video GraFX Consultants (VGC) de pe La Brea Avenue, din Hollywood. În cea de-a doua zi ca şofer al lui McCaleb, nu se mai pusese la patru ace. De data asta se îmbrăcase cu un şort şi o cămaşă cu imprimeu hawaian - ukulele şi fete frumoase, plutind pe un fundal albastru ca marea. McCaleb îi spuse că nu va sta probabil mult, după care coborî din maşină.
   La firmele de genul VGC, apela mai ales industria divertismentului, pentru închirierea de echipamente video profesionale, editare video şi studiouri de copiere şi înregistrare. Principalii clienţi constau din realizatori de film adulţi, al căror produs era aproape în exclusivitate tras pe video, dar VGC punea la dispoziţie, totodată, şi unele dintre cele mai performante laboratoare de efecte video şi mărire le imagini, care se găseau la Hollywood.
   McCaleb mai fusese deja o dată la VGC, pe când, angajat fiind la FBI, fusese transferat de la Quantico la secţia de ofiţeri superiori, unde, din punct de vedere tehnic, era sub comanda agentului special de acolo. Or, de câte ori acesta considera că lucrurile mergeau prea lent, îl scotea pe McCaleb de la ce lucra şi îl trecea la altceva, de obicei ceva ce detectivului de atunci i se părea jenant de meschin şi simplu.
   Data trecută, se dusese cu o videocasetă a unei camere montată în tavan, într-un sediu de Wells Fargo Bank, în Beverly Hills. Banca fusese jefuită de câţiva tipi mascaţi şi înarmaţi, care reuşiseră să fugă cu suma de 363 000 dolari cash. Era cea de-a patra bancă din grupul Wells Fargo, jefuită în ultimele douăsprezece zile. Unicul indiciu al anchetatorilor se afla pe această bandă video. Când unul dintre bandiţi întinsese mâna peste ghişeu ca să înşface sacul în care casiera vârâse toţi banii, i se agăţase mâneca de marginea de marmură, dezgolindu-i pielea. Infractorul îşi trăsese imediat mâneca în jos, dar pentru o fracţiune de secundă pe antebraţ se văzuse un tatuaj. Imaginea era neclară, fiind filmată cu o cameră de la distanţă de cel puţin zece metri.
   După un tratament tehnic în laboratorul FBI local, soldat cu niciun fel de ameliorare, s-a decis ca banda să fie trimisă la cartierul general de la Washington, unde cam într-o lună se spera să se ajungă la un rezultat. Numai că bandiţii dădeau câte o lovitură cam din trei în trei zile. Se vedea pe înregistrările video că începeau să fie tot mai agitaţi, gata oricând să se dedea la acte de violenţă. Viteza de reacţie a anchetatorilor era aşadar esenţială.
   McCaleb a dus banda, atunci, la Video GraFX. Un tehnician de la VGC a preluat cadrul respectiv de pe videocasetă, iar într-o zi a mărit imaginea şi a prelucrat-o, până ce tatuajul a putut fi desluşit: un vultur în zbor, cu o gheară încleştată pe o puşcă, iar în cealaltă cu o coasă.
   Tatuajul a permis descifrarea cazului. Descrierea desenului şi o fotocopie au fost trimise urgent celor 60 de sucursale FBI din ţară. Un supraveghetor de la biroul din Butte a retransmis apoi informaţia şi la Coeur d’Alene, Idaho, unde un agent a constatat că tatuajul era identic cu emblema pe care o văzuse pe stindardul înfipt pe casa unuia dintre membrii unui grup de extremişti antiguvernamentali din localitate. Grupul amintit fusese supravegheat cu intermitenţă, întrucât în ultima vreme cumpărase mari suprafeţe de teren extravilan. Astfel, la sediul operativ din L.A. s-a primit o listă cu numele membrilor acestui grup şi cu numerele lor de asigurări sociale.
   Agenţii FBI s-au apucat să verifice diferitele hoteluri, iar în scurt timp au găsit şapte membri ai grupului care stăteau la Airport Hilton. Tipii au fost puşi sub urmărire, inclusiv în timpul jefuirii unei bănci din Willowbrook. Treizeci de agenţi se aflau afară, lângă clădirea băncii, gata să intre cu forţa la primul semn de violenţă. Nu a fost cazul să intervină.
   Bandiţii au fost urmăriţi apoi până la hotel, unde au fost arestaţi de către nişte agenţi deghizaţi în chelneri şi personal de întreţinere. Unul dintre infractori a acceptat până la urmă să coopereze cu FBI-ul, recunoscând că membrii grupului jefuiau băncile pentru a strânge fonduri necesare cumpărării altor terenuri în Idaho. Membrii grupului doreau aceste proprietăţi la ţară, pentru a se putea izola în siguranţă, atunci când sinistrul Armageddon avea să se abată peste Statele Unite, cum prevestea şeful lor.
   Acum, McCaleb venise să apeleze iar la ajutorul celor de la VGC. Când intră în hol, observă că scrisoarea de mulţumire purtând ştampila FBI, pe care o trimisese firmei după încheierea cu succes a investigaţiei jafurilor bancare, era înrămată şi pusă pe perete. Se aplecă un pic, să citească numele persoanei căreia îi adresase atunci scrisoarea.
   - Cu ce vă pot fi de folos? îl întrebă secretara.
   Arătând spre scrisoare, McCaleb spuse:
   - Aş vrea să vorbesc cu Tony Banks.
   Îi ceru să îşi spună numele, fără să dea semne că l-ar fi recunoscut după semnătura din scrisoare, după care dădu un telefon. După scurt timp, McCaleb îl văzu pe Tony Banks ieşind să îl întâmpine. Nu şi-l aminti pe McCaleb decât atunci când acesta îi povesti despre banda de la jefuirea băncii.
   - Corect, corect, mi-amintesc. Dumneata ai trimis scrisoarea.
   - Exact, eu.
   - Bun, cu ce te pot ajuta? Tot vreo chestie de la o bancă?
   Se uita la videocaseta din mâna lui McCaleb.
   - Păi, am venit acum cu alt caz. Voiam să te uiţi un pic la banda asta. Aş vrea să obţin o imagine mai bună pentru unul dintre cadre.
   - Bine, hai să vedem. M-aş bucura să-ţi pot fi de folos.
   Îl conduse pe un hol cu mochetă cenuşie, trecând prin dreptul câtorva uşi, care, după cum ştia McCaleb de la vizita precedentă, erau ale unor cabine de editare. Firmei îi mergea bine, din moment ce pe toate uşile scria „ocupat”.
   Dintr-o cabină, se auziră nişte sunete pasionale. Uitându-se spre McCaleb, Banks îşi roti ochii în cap şi spuse:
   - Nu sunt reale. Se editează doar sonorul la o bandă.
   Terry dădu din cap, în semn că înţelesese. Banks îi explicase exact acelaşi lucru şi data trecută, când mai fusese aici.
   Bărbatul deschise ultima uşă de pe hol. Vârî capul înăuntru, pentru a se convinge că nu era nimeni acolo, după care se trase înapoi şi îi făcu semn lui McCaleb să intre. În încăpere se aflau două scaune aşezate în faţa unui aparat de editat casete video, cu câte un mic monitor fiecare. Banks porni echipamentul, apăsă pe un buton şi inseră videocaseta.
   - Nu e prea interesant: cineva e împuşcat. Dacă vrei, te poţi duce să îţi vezi de treabă, până derulez caseta şi găsesc cadrul care mă interesează.
   Banks reflectă câteva clipe la această propunere. Era un tip slab, cam la 30 de ani, cu păr moale şi drept, vopsit într-o nuanţă de blond aproape albicios. Tunsoarea era ciudată
   - Şuviţe lungi în creştet, iar dedesubt ras zero, lateral. Ultima modă la Hollywood.
   - Am mai văzut chestii din astea, zise el. Porneşte caseta.
   - Dar aşa ceva, nu cred. E o diferenţă între crimele din filmele artistice şi cele din viaţa reală.
   - Haide, porneşte caseta.
   Priveau amândoi imaginile acelea oribile, iar McCaleb îl auzi pe tânăr oftând adânc, când, înhăţată din spate, cu pistolul lipit de tâmplă, Gloria Torres a fost împuşcată. McCaleb întinse mâna, cu degetul pregătit să apese pe buton şi să îngheţe imaginea. Când ajunseră la cadrul care îl interesa, după ce Chan Ho Kang fusese împuşcat, prăvălindu-se peste tejghea şi alunecând pe spate, McCaleb apăsă pe buton şi îngheţă imaginea. Pe urmă, folosind o rotiţă de reglaj fin, mişcă imaginea înapoi şi înainte, până ce ajunseră exact la poziţia dorită. Se uită la Banks. Tipul părea îngrozit, ca şi cum ar fi văzut tot ce putea fi mai oribil pe lume.
   - Eşti în regulă?
   - E sinistru.
   - Da, aşa e.
   - Cum te pot ajuta?
   Luând un pix din buzunarul de la cămaşă, McCaleb arătă spre ecran, bătând uşor în geam în dreptul ceasului de la mâna lui Kang.
   - Ceasul?
   - Da. Vreau să ştiu dacă poţi mări chestia asta sau, în fine, să-i faci ceva, ca să văd ora afişată pe cadranul ceasului din imagine.
   - Dar, uite, ai ora aici, în partea de jos a benzii.
   - Nu mă pot bizui pe afişajul camerei video. De aceea şi am nevoie să văd clar cadranul ceasului de la mâna victimei.
   Banks se aplecă în faţă şi, folosind diferite reglaje de fineţe, încercă să focalizeze şi să contureze mai bine imaginea.
   - Nu e originală, zise tânărul.
   - Ce? Banda? Nu, dar de ce?
   - Nu prea reuşesc să-i dau o rezoluţie mai bună. N-ai putea face rost de original?
   - Nu cred.
   McCaleb se uita la ecran. Banks ameliorase calitatea imaginii, făcând-o mai clară şi mai mare. Pe tot ecranul apăreau bustul lui Kang şi braţul întins. Dar cadranul ceasului era tot neclar.
   - Păi, atunci, tot ce pot face este, dacă mi-o laşi aici, să o lucrez un pic şi să i-o dau şi unui tip de la laborator. Poate reuşeşte să o definească mai bine şi să o facă mai clară. Pe aparatele astea nu pot face însă mai mult.
   - Dar crezi că merită să încercăm, mai ales că n-avem originalul? Obţinem ceva?
   - Nu ştiu, dar hai totuşi să vedem. Nici nu-ţi închipui ce lucruri formidabile se pot realiza aici. Vrei să pui mâna pe el, nu-i aşa? Mă refer la nemernicul ăla de pe bandă.
   - Da, vreau să-l prind.
   - Bun, atunci să vedem ce putem face. Îmi laşi caseta?
   - Mda, mă gândeam să-mi faci şi mie o copie, aş vrea să o mai arăt cuiva.
   - Sigur. Mă duc să aduc o casetă goală.
   Tânărul se ridică în picioare şi ieşi din cabină. McCaleb rămase acolo, holbându-se la ecran. Văzuse cum umblase Banks la butoane. Derulă un pic banda şi mări imaginea, în care apărea faţa mascată a pistolarului. Rezultatul nu era prea mulţumitor. Derulă apoi repede înainte, încă un pic, opri şi aduse în prim-plan chipul Gloriei. I se părea aproape indecent să se uite aşa de aproape la o femeie care tocmai fusese împuşcată mortal. Capul se vedea din profil; avea ochiul stâng încă deschis.
   McCaleb observă cei trei cercei pe care Gloria îi purta în urechea stângă.
   Întâi, un bumb, ca o semilună de argint. Apoi, ceva mai jos, pe curbura urechii, o tortiţă ca un anou, probabil tot de argint, iar jos de tot, atârnând de lobul urechii un cercel în formă de cruciuliţă. Ştia că era o modă la femei să poarte mai mulţi cercei în aceeaşi ureche.
   Continuând să îl aştepte pe Banks, McCaleb se jucă în continuare cu butoanele, derulând banda, până ce ajunse la o imagine a capului Gloriei, văzut din dreapta. Aici, în urechea dreaptă, nu se vedea decât un cercel - semiluna de argint.
   Tânărul reveni în cabină, introduse caseta goală în aparat şi în 30 de secunde copiase deja banda. Scoase videocaseta proaspăt înregistrată, o puse într-o cutie şi i-o dădu lui McCaleb.
   - Mersi. Cam cât crezi că va dura?
   - Păi, nu ştiu, suntem cam prinşi în momentul de faţă. Mă duc să mă uit la panoul cu programări, ca să văd dacă nu găsesc pe cineva disponibil imediat. Poate până mâine sau sâmbătă. E bine?
   - În regulă. Mersi, Tony, îţi rămân recunoscător.
   - Nicio problemă. Nu ştiu dacă mai am cartea dumitale de vizită. Vrei să te sun eu?
   În momentul acela, McCaleb decise să mintă în continuare. Nu-i spuse lui Banks că nu mai lucra la FBI. Se gândea că, imaginându-şi că lucrarea era pentru agenţie, tânărul avea să-şi dea mai multă silinţă.
   - Uite cum o să facem: îţi dau un număr personal. Dacă suni şi nu-ţi răspund, lasă mesajul şi te caut eu.
   - Perfect. Sper să pot rezolva ceva.
   - Şi eu. Tony, te rog, însă, ai grijă să nu vadă videocaseta asta decât cine trebuie.
   - Sigur, spuse Banks, înroşindu-se un pic.
   McCaleb se gândi că îl surprinsese pe tânăr în timp ce se gândea că nu va arăta caseta decât tehnicianului de la laborator şi, de aceea, remarca lui îl ofensase, deşi şi cealaltă variantă era plauzibilă - îl surprinsese tocmai când se gândea cui să mai arate caseta. Mai degrabă aşa.
   McCaleb îi dădu numărul de telefon, îşi luă la revedere şi plecă singur, pe holul pe care veniseră. Când trecu prin dreptul uşii de unde se auzeau gemete pasionale, observă că acum era linişte.
   Când deschise portiera Fordului Taurus, McCaleb îl găsi pe Lockridge cu muzicuţa pe genunchi, pregătit să acompanieze, dacă apărea vreo melodie cunoscută. Buddy închise o carte care se numea Moartea unui tenor, din care citise cam jumătate, cum se vedea după semn.
   - Ce s-a întâmplat cu inspectorul Fujigama?
   - Care inspector?
   - Cartea pe care o citeai ieri.
   - Ah, da, am terminat-o, dar era cu inspectorul Imanishi.
   - Bun, fie şi Imanishi. Citeşti repede.
   - Orice carte bună se citeşte repede. Îţi plac romanele poliţiste, cu multe crime?
   - De ce-aş citi poveşti născocite, când am văzut destule crime reale?
   Buddy reuşi să pornească motorul, de-abia la a doua cheie.
   - Lumea din cărţi e cu totul alta. Totul e ordonat, binele şi răul sunt clar delimitate, răii sunt întotdeauna pedepsiţi, eroii strălucesc, nimic nu e la întâmplare. Pe scurt, un antidot revigorant la viaţa reală.
   - Mie mi se pare plictisitor.
   - Ba deloc, dimpotrivă, e liniştitor. Încotro, acum?

15.

      După ce luară masa de prânz, la Musso and Frank, trecură colinele din Hollywood în Valley, ajungând la sediul firmei Deltona Clocks, la ora două fără un sfert. McCaleb telefonase de dimineaţă, înainte de a pleca din port, şi aflase că Mikail Bolotov lucra în continuare în schimbul de la două la zece seara.
   Deltona Clocks reprezenta o construcţie mare, ca un depozit, amplasată în spatele unui mic magazin cu expoziţie, aflat la stradă. După ce Lockridge parcă Ford-ul Taurus în faţa magazinului, McCaleb îşi scoase revolverul din servieta de piele, pusă jos la picioare. Îl avea deja într-un toc de pânză, pe care şi-l prinse de cureaua pantalonilor.
   - Hei, dar ce te gândeşti că vei găsi înăuntru? întrebă Lockridge, când văzu arma.
   - Nimic. E doar o măsură de precauţie.
   McCaleb scoase apoi dosarul cu interogatoriul lui Bolotov şi al şefului acestuia, Arnold Toliver, având grijă ca foaia cu răspunsurile acestuia din urmă să fie deasupra. Acum, era gata.
   - În regulă, fii pe fază, îi spuse McCaleb lui Lockridge.
   Remarcă faptul că de data asta Buddy nu se mai oferise să îl însoţească.
   Poate nu strica să îşi ia mai des revolverul!
   În magazin nu era niciun cumpărător. Peste tot se aflau expuse ceasuri ieftine, de aproape toate mărimile. Majoritatea păreau industriale, altfel spus, nişte modele adecvate mai degrabă unor săli de cursuri, magazine de piese auto sau hale de producţie. Pe peretele din spatele tejghelei, se aflau opt ceasuri identice, fiecare arătând altă oră, din opt oraşe diferite.
   O tânără, vânzătoarea probabil, şedea pe un scaun pliant. Ce greu trecea timpul pentru ea, se gândi McCaleb, singură cu atâtea ceasuri şi fără niciun client.
   - Unde îl pot găsi pe domnul Toliver?
   - Arnold sau Randy?
   - Arnold.
   - Trebuie să sun. Cine sunteţi?
   - N-am venit să cumpăr ceasuri. Efectuez o anchetă într-un caz investigat de poliţia regională, pe 3 februarie.
   Trânti pe tejghea teancul de dosare, ca să o convingă că toate documentele erau oficiale. Pe urmă, îşi puse mâinile în şold, ştiind că astfel lăsa să se vadă pistolul de la centură. Fata îi urmări gesturile, după care ridică receptorul şi formă un număr din trei cifre.
   - Arnie, sunt Wendy. Te caută un tip de la poliţie, pentru nu ştiu ce investigaţie sau aşa ceva.
   McCaleb nu o corectă. Nu o minţise dându-se drept cine nu era şi nici n-ar fi făcut-o. Fusese doar concluzia femeii.
   - Ce fel de investigaţie? întrebă tipa, după câteva momente.
   McCaleb întinse mâna pentru a lua receptorul. Tânăra ezită, dar până la urmă i-l dădu.
   - Domnul Toliver? Sunt Terry McCaleb. Acum vreo două luni, aţi stat de vorbă cu doi poliţişti pe nume Ritembaugh şi Aguilar, despre un angajat de-al dumneavoastră, Mikail Bolotov. Vă mai amintiţi?
   După o lungă ezitare, bărbatul recunoscu.
   - Ei bine, acum eu investighez acest caz. Aş vrea să vă mai pun nişte întrebări referitoare la cazul amintit. Pot veni în clădirea din spate, să stăm de vorbă?
   Aceeaşi ezitare.
   - Păi, ştiţi... suntem groaznic de ocupaţi. Cred...
   - Nu durează mult, domnule. Nu uitaţi, investigăm o crimă şi sperăm ca dumneavoastră să ne fiţi de ajutor.
   - În fine, presupun...
   - Ce presupuneţi?
   - Haideţi, veniţi aici, în clădirea din spate. Vă explică fata unde mă găsiţi.
   Lui McCaleb îi luă trei minute să străbată curtea, în lungul clădirii, trecând pe lângă nişte bancuri de lucru, până la biroul de lângă o rampă de încărcare, unde se ajungea urcând câteva trepte. Lângă uşă se afla o fereastră largă, de unde Toliver putea supraveghea tot ce se întâmplă. Când trecuse pe lângă bancurile de lucru, îi auzise vorbind pe muncitori, şi de trei ori i se păru că desluşeşte nişte cuvinte în limba rusă.
   Când McCaleb deschise uşa de la birou, tipul despre care presupunea că era Toliver închise telefonul şi îi făcu semn să intre. Un bărbat uscăţiv, cam la şaizeci şi ceva de ani, cu o piele pergamentoasă şi nişte smocuri de păr alb, deasupra urechilor şi spre ceafă. În buzunarul de la piept avea un suport din plastic, plin de pixuri.
   - N-am prea mult timp, zise bărbatul, grăbit. Trebuie să supraveghez încărcarea unui camion, care urmează să plece.
   - Perfect, zise McCaleb, uitându-se spre foaia pusă deasupra în dosar. Acum două luni, le-aţi spus detectivilor că Mikail Bolotov a fost la lucru în seara de 22 ianuarie.
   - Exact. Mi-amintesc. Nu s-a schimbat nimic.
   - Sunteţi sigur, domnule Toliver?
   - Cum adică, dacă sunt sigur? Da, sunt foarte sigur. Am verificat atunci. Scria clar în registre. Am scos şi foaia de pontaj.
   - Să înţeleg că v-aţi bazat pe ce aţi găsit în scripte, ori chiar l-aţi văzut la serviciu pe Bolotov, în seara aceea?
   - A fost aici. Ţin minte asta. Mikail n-a lipsit niciodată.
   - Şi sunteţi sigur că a lucrat tot schimbul, până la zece.
   - Foaia lui de pontaj arată...
   - Nu mă refeream la foaia de pontaj, ci la ce vă amintiţi dumneavoastră.
   Toliver nu răspunse. McCaleb se uită pe geam, spre hala de producţie.
   - Văd că aveţi mulţi muncitori, domnule Toliver. Câţi lucrează în schimbul de la două la zece seara?
   - În momentul de faţă, 88.
   - Şi atunci?
   - Cam tot atâţia. Dar care-i schema?
   - Schema e că i-aţi furnizat tipului un alibi, în baza unei simple foi de pontaj. Credeţi că ar fi posibil ca Bolotov să fi plecat, totuşi, mai devreme, fără să observe nimeni, rugând pe un coleg să îl ponteze la sfârşitul turei?
   Niciun fel de reacţie din partea lui Toliver.
   - Să-l lăsăm deoparte acum pe Bolotov. Aţi mai avut vreodată o problemă asemănătoare? Înţelegeţi la ce mă refer - să ponteze altcineva în locul unei persoane.
   - În 16 ani, de când avem fabrica asta, s-a mai întâmplat, sigur că da.
   - Bine, aprobă McCaleb. Acum, spuneţi-mi, s-ar fi putut întâmplă la fel şi cu Bolotov? Sau asistaţi în fiecare seară la efectuarea pontajului, ca să nu trişeze nimeni?
   - Totul e posibil. Nu stăm până la sfârşitul schimbului. De cele mai multe ori, fiul meu închide totul, la plecare. El verifică totul.
   Câteva clipe, McCaleb îşi ţinu răsuflarea de emoţie: rostită în instanţă, afirmaţia lui Toliver ar fi fost suficientă pentru a zdruncina alibiul lui Bolotov.
   - Fiul dumneavoastră. Randy, cumva?
   - Da, Randy.
   - Aş putea să-l văd?
   - E în Mexic. Mai avem o fabrică, în Mexicali. O săptămână pe lună, stă acolo.
   - Am putea eventual să-l sunăm?
   - Pot încerca, dar este posibil să fie prin halele de producţie. Pentru asta se duce acolo, să se asigure că liniile de fabricaţie funcţionează bine. În afară de asta, chiar credeţi că mai ţine minte ce s-a petrecut acum trei luni, într-o anumită seară? Domnule detectiv, noi aici fabricăm ceasuri. În fiecare seară ies aceleaşi modele de ceasuri. În fiecare zi, le expediem beneficiarilor. Toate serile sunt asemănătoare.
   McCaleb se întoarse cu spatele la interlocutorul său şi se uită din nou pe fereastră. Observă că unii muncitori părăseau postul de lucru, în locul lor venind alţii. Urmări cu atenţie schimbarea turei, până îl identifică pe cel care presupunea că este Bolotov. La dosar nu exista nicio fotografie, ci doar o descriere sumară. Tipul la care se uita acum McCaleb purta un tricou negru, cu mânecile foarte întinse pentru braţele puternice şi pline de tatuaje. Acestea erau făcute cu aceeaşi cerneală - un albastru de puşcărie. Mai mult ca sigur, ăsta era Bolotov.
   - El e, nu-i aşa? întrebă Terry, arătând spre bărbatul din hală, aşezat la un banc de lucru, unde monta mecanismul ceasurilor în diferite carcase de plastic.
   - Care dintre ei?
   - Cel cu tatuaje pe braţe.
   - Da, el e.
   McCaleb dădu din cap, reflectând câteva clipe.
   - Le-aţi spus lui Ritembaugh şi Aguilar că alibiul pe care i l-aţi furnizat acestui om se baza pe foile de pontaj şi statele de plată, şi nu pe ceea ce aţi văzut personal?
   - Da, le-am spus. Au zis că e-n regulă. Au plecat şi gata. Acum, mă trezesc cu dumneata, care mă iei iarăşi la întrebări. De ce naiba nu colaboraţi între voi, acolo, la poliţia aia a voastră? I-ar fi fost mult mai uşor băiatului meu să-şi amintească, dacă ar fi trecut doar câteva săptămâni, şi nu trei luni!
   McCaleb tăcea, gândindu-se la Ritembaugh şi Aguilar. Avuseseră, probabil, o listă cu 25 de nume, pe care trebuise să le verifice în decursul unei săptămâni, cât lucraseră la acest caz. Dăduseră rasol.
   - Trebuie să mă duc afară, la rampă, zise Toliver. Mă aşteptaţi sau cum facem?
   - Ştiţi ce? Trimiteţi-l aici pe Bolotov, să vorbesc şi cu el, între timp.
   - Aici?
   - Dacă nu vă deranjează, domnule Toliver. Sunt convins că vreţi să ne fiţi de ajutor şi să cooperaţi, nu-i aşa?
   - Cum vreţi dumneavoastră! exclamă Toliver, ridicând braţele, exasperat, şi pornind spre uşă. Numai să nu-l ţineţi de vorbă toată ziua.
   - Oh, domnule?
   Acesta se opri la uşă şi îşi privi interlocutorul.
   - Mi s-a părut că se vorbeşte mult ruseşte pe-aici. De unde i-aţi adunat pe toţi ruşii ăştia?
   - Sunt muncitori vrednici şi nu fac mofturi. Dăm mereu anunţuri pentru locuri de muncă în ziarele de limbă rusă.
   Şi, acestea fiind zise, ieşi pe uşă, lăsând-o deschisă. McCaleb mută din loc cele două scaune de la birou, răsucindu-le astfel încât să fie faţă în faţă şi cam la un metru şi jumătate distanţă unul de celălalt. Se aşeză pe cel de lângă uşă, pregătindu-se să aştepte. Se gândi rapid cum să procedeze cu interogatoriul, ajungând la concluzia că era bine să-l ia tare pe Bolotov. Voia să obţină o reacţie edificatoare din partea tipului, care îl putea ajuta să-şi facă o imagine clară despre omul cu care avea de-a face.
   Simţi o prezenţă în cameră şi întoarse capul. Bolotov intrase în birou. Nu foarte înalt, avea părul negru şi pielea albă. Dar muşchii umflaţi de la braţe, cu pielea acoperită de două tatuaje - un şarpe încolăcit pe un braţ şi o pânză de păianjen pe celălalt - îţi atrăgeau imediat privirea.
   McCaleb arătă spre scaunul liber din faţă.
   - Ia loc.
   Bolotov se aşeză, fără niciun fel de ezitare.
   Terry observă că tatuajul acela ca o pânză de păianjen continua şi sub cămaşă, apărând din nou pe gâtul rusului, sub maxilarul inferior. Un păianjen negru trona pe pânză, exact sub urechea dreaptă.
   - Ce-i cu chestia asta?
   - Exact ca înainte, Bolotov. Mă numesc McCaleb. Seara de 22 ianuarie. Povesteşte-mi ce-ai făcut atunci.
   - Le-am mai spus o dată celor de la poliţie. Am fost la serviciu. Nu sunt eu cel pe care îl căutaţi.
   - Aşa zici tu. Numai că lucrurile s-au mai schimbat. Acum deţin informaţii noi.
   - Ce informaţii?
   McCaleb se ridică în picioare, încuie uşa, după care se aşeză la loc. Fusese un gest mai mult demonstrativ, menit să-l impresioneze pe cel din faţa lui. Ceva care să-i dea de gândit lui Bolotov.
   - Ce informaţii? întrebă rusul din nou.
   - Cum ar fi spargerea şi jefuirea casei din Mason, doar la câteva străzi mai încolo. Mai ţii minte? Aia cu pomul de Crăciun şi cu toate cadourile pregătite sub el. De-acolo ai făcut rost de armă, nu-i aşa, Bolotov?
   - Nu, nu-i adevărat. Sunt curat la toate chestiile astea.
   - Aiurea! Tu ai dat lovitura acolo şi ai furat arma aia frumoasă. Pe urmă, te-ai gândit s-o şi foloseşti. Aşa că ai tras în Lancaster şi, apoi, din nou, în magazin, aici, după colţ. Eşti un ucigaş, Bolotov. Un ucigaş.
   Rusul stătea nemişcat, dar îşi încordase bicepşii, făcând să se vadă şi mai bine tatuajele de pe braţe. McCaleb perseveră.
   - Cum e cu seara de 7 februarie? Ai un alibi şi pentru atunci?
   - Nu ştiu nimic de seara aia. Trebuie să...
   - Ai intrat la Sherman Market şi ai ucis doi oameni, în seara aceea. Nu se poate să fi uitat.
   Bolotov se ridică brusc în picioare.
   - Dar tu cine eşti? Nu eşti poliţai.
   McCaleb se uita în sus spre rus, sperând ca acesta să nu sesizeze mirarea care i se aşternuse pe faţă.
   - Poliţaii umblă câte doi. Tu cine eşti?
   - Sunt cel care te va da în vileag. Tu ai săvârşit faptele astea, Bolotov, or eu voi dovedi că aşa este.
   - Ce...
   La uşă, se auzi un ciocănit nervos, iar McCaleb se întoarse instinctiv în acea direcţie. O mică greşeală, dar de fapt tot ce-i trebuia rusului. Cu coada ochiului, Terry văzu umbra neagră care venea spre el. Instinctiv, începu să ridice braţele, ca să-şi ferească pieptul. Degeaba, prea încet. Brusc, rusul se năpusti asupra lui, răsturnându-l pe spate, cu scaun cu tot.
   Bolotov îl trântise la pământ, în timp ce Toliver, sau cine o fi fost la uşă, continua să ciocănească furios. Rusul, mai voinic şi mai solid decât McCaleb, îşi ţinea adversarul imobilizat, în timp îl căuta prin buzunare. Găsi la un moment dat revolverul de la betelie şi îl azvârli într-un colţ al camerei. În cele din urmă, îi descoperi şi portofelul, în buzunarul interior al hainei. Îl trase brutal, sfâşiind pânza buzunarului, şi îl deschise.
   - N-ai legitimaţie. Vezi, nu eşti poliţai.
   Citi numele de pe permisul de conducere, aflat sub un vizor de plastic, în portofel.
  - Terr-ell-Mack-Cow-leeb.
   Pe urmă, Bolotov descifră şi adresa. Terry răsuflă uşurat, ştiind că acolo era trecută adresa căpităniei portului, unde avea şi el o cutie poştală.
   - Poate-ţi fac o vizită într-o bună zi, ce zici de idee?
   McCaleb nu răspunse şi nici nu schiţă vreun gest. Ştia că nu avea nicio şansă să îl anihileze fizic pe rus. În timp ce încerca să găsească, totuşi, o soluţie, Bolotov îi aruncă portofelul în piept şi sări în picioare. Smulse scaunul de sub şoldurile lui McCaleb şi îl ridică deasupra capului acestuia.
   Terry îşi ridică braţele să-şi protejeze faţa şi capul, dându-şi seama în acelaşi timp că îşi lăsa pieptul descoperit.
   Auzi un zdrăngănit tipic, de geam spart, şi, privind printre braţe, văzu scaunul zburând prin sticla de la fereastră. Pe urmă, îl văzu pe Bolotov sărind prin gaura geamului spart, până jos, în hala de fabricaţie. După care, se făcu nevăzut.
   McCaleb se rostogoli pe o rână, strângând braţele la piept şi adunându-şi genunchii spre gură. Puse palma pe piept, încercând să vadă cum îi bătea inima. Respiră adânc de două ori şi, apoi, încetişor, se ridică întâi în genunchi, după aceea în picioare. La uşă, ciocănitul continua însoţit acum de strigătele panicate ale lui Toliver care îi cerea musafirului să deschidă imediat.
   McCaleb întinse mâna să descuie uşa. Îl cuprinse subit un val de ameţeală.
   Toliver dădu buzna în birou şi se apucă să urle la el, dar McCaleb nu înţelegea ce spunea. Puse palmele pe podea şi închise ochii, încercând să-şi revină.
   - La naiba, izbuti el să mai îngaime.
   Buddy Lockridge sări din Ford, când îl văzu pe McCaleb apropiindu-se, pentru a-l întâmpina.
   - Doamne Sfinte, ce s-a întâmplat?
   - Nimic, am făcut o greşeală, atâta tot.
   - Arăţi groaznic.
   - Acum sunt bine. Hai să mergem.
   Lockridge îi deschise portiera, după care se duse pe cealaltă parte şi se sui la volan.
   - Sigur ţi-a trecut?
   - Lasă, hai să mergem.
   - Unde?
   - La un telefon public.
   - Uite unul, chiar acolo, arătă bărbatul spre restaurantul de alături.
   McCaleb se dădu jos şi păşi lent spre telefonul de pe zidul clădirii. Avea grijă să ţină ochii pironiţi în jos, pe trotuar, ca să nu-l cuprindă iarăşi ameţeala.
   O sună pe Jaye Winston, pe numărul direct, pregătindu-se să îi lase un mesaj, însă poliţista îi răspunse imediat.
   - Terry la telefon. Credeam că eşti la tribunal.
   - Aşa şi e, numai că acum am pauză de prânz. Trebuie să mă duc înapoi la două. Tocmai voiam să te sun.
   - Da, de ce?
   - Fiindcă vom face ce-ai propus tu.
   - Ce anume?
   - Îl hipnotizăm pe domnul Noone. Căpitanul mi-a semnat aprobarea. L-am sunat pe martor şi a fost de acord. Vrea să facem şedinţa de hipnoză diseară, fiindcă mâine pleacă din oraş - parcă înapoi la Vegas, dacă am reţinut bine. Va fi aici la 6. Poţi veni?
   - Sigur.
   - Rămâne aşa, atunci. Dar tu de ce-ai sunat?
   McCaleb ezită. Era posibil ca informaţia lui să schimbe complet planurile deja stabilite, pentru după-amiază, însă ştia că nu mai putea amâna.
   - Poţi face rost de o fotografie de-a lui Bolotov până diseară?
   - Am deja una. Vrei să i-o arătăm lui Noone?
   - Da. Tocmai i-am făcut o mică vizită rusului şi n-a reacţionat prea frumos.
   - Ce s-a întâmplat?
   - N-am apucat să-i pun trei întrebări, că s-a repezit la mine şi apoi a fugit.
   - Glumeşti, cumva?
   - Aş vrea eu.
   - Şi cum rămâne cu alibiul?
   - Este asemeni unei felii subţiri de pâine.
   McCaleb îi povesti pe scurt discuţia avută cu Toliver şi, apoi, cu Bolotov. Îi spuse lui Winston că ar trebui să îl dea în urmărire pe rus.
   - Pentru ce? Tu sau Toliver aţi depus cumva vreo plângere la poliţie?
   - Eu, nu, dar Toliver a zis că va face o plângere, pentru fereastra spartă.
   - Bine, îi scot mandat de arestare. Dar cum te simţi? Pari cam şifonat.
   - Sunt bine. Chestia asta schimbă cumva lucrurile sau rămâne cum am stabilit pentru diseară?
   - În ceea ce mă priveşte, rămâne cum am vorbit.
   - În regulă. Pe curând, atunci.
   - Ştii, Terry, nu-ţi face prea multe speranţe în privinţa lui Bolotov, promiţi?
   - Mi se pare că e decupat din poveste, nu crezi?
   - Nu ştiu. E destul de departe de la Bolotov acasă până în Lancaster. Şi, pe urmă, să nu uiţi că tipul e un condamnat eliberat condiţionat. Asta înseamnă că, indiferent unde este adevărul, tot aşa s-ar fi purtat cu tine. Şi asta fiindcă, în mod cert, are la activ alte infracţiuni.
   - Poate. Dar eu tot pe el îl aleg.
   - Păi, cine ştie, poate avem noroc cu Noone şi ni-l identifică pe loc.
   - Ei, bravo, acum tu fabulezi.
   După ce închise telefonul, McCaleb se întoarse la maşină, fără niciun fel de problemă. După ce se aşeză, îşi scoase trusa de călătorie, în care se aflau doza de medicamente pe o zi şi vreo 10 termometre de unică folosinţă, Temp-Strips. În timp ce îşi lua temperatura, porni aerul condiţionat.
   - Simţi nevoia de aer? întrebă Lockridge.
   McCaleb răspunse afirmativ, iar vecinul său potrivi ventilatorul la maximum.
   După trei minute, Terry scoase termometrul din gură. Simţi că îl cuprinde spaima, când văzu că linia roşie depăşise limita admisibilă de 37.7 grade Celsius.
   - Haidem acasă.
   - Sigur?
   - Da, în port.
   În timp ce Lockridge viră spre sud, către Autostrada 101, McCaleb roti grilajul ventilaţiei, astfel încât aerul rece să-i bată drept pe faţă. Mai desfăcu un termometru şi şi-l puse sub limbă. Încercă să se calmeze, alegând alt post de radio şi privind pe geam. După două minute, când îşi scoase termometrul, constată că temperatura era mai bună, dar tot în zona subfebrilă. Îi mai trecu spaima şi scăpă aproape de gheara care i se pusese în gât. Bătu cu palmele pe bord, scuturând din cap, în încercarea de a se autoconvinge că treaba cu febra era doar o aberaţie. Se simţise perfect până atunci. Nu exista niciun motiv pentru faptul că făcuse febră, decât că se ambalase poate prea mult în discuţia cu Bolotov.
   Se hotărî să se ducă acasă, pe barcă, să ia o aspirină şi să doarmă bine, înainte de şedinţa de la ora 6, cu James Noone. Sigur, mai exista şi varianta de a o suna pe Bonnie Fox. Dar ştia că în acest caz, nimerea în mod cert pe un pat de spital, pentru câteva zile, când ar fi ţinut sub observaţie şi i s-ar face tot felul de analize.
   În meseria ei, Fox dădea dovadă de aceeaşi meticulozitate pe care o avea el, în tot ce făcea. Aşa că, precis i -ar cere să se interneze. Or asta însemna să piardă pe puţin o săptămână. Ar rata ocazia de a asista la şedinţa de hipnoză cu Noone şi şi-ar pierde, poate, avântul care îl motivase până acum în această anchetă.

16.

      Pentru cei neiniţiaţi - în această categorie intrând mulţi poliţişti şi agenţi FBI cu care McCaleb lucrase de-a lungul anilor hipnoza era considerată, adesea, ca un fel de voodoo în activitatea poliţiei, o soluţie la care se recurge din disperare şi care oricum pare mai serioasă decât consultarea vreunui mediu la o şedinţă de spiritism. Pe scurt, hipnoza era indiciul unei anchete care se împotmolise sau care dăduse greş. McCaleb credea cu convingere că lucrurile stăteau cu totul altfel.
   În opinia lui, hipnoza era un mijloc credibil de a sonda adâncurile minţii omeneşti. În situaţiile în care văzuse sau auzise că metoda nu dăduse rezultate, fusese vina hipnotizatorului, şi nu a ştiinţei propriu-zise.
   McCaleb rămăsese surprins când auzise că Winston era de acord cu reinterogarea lui Noone în stare de hipnoză. Poliţista îi spusese că hipnotismul îi fusese sugerat de vreo două ori cu prilejul şedinţelor de lucru săptămânale, atunci când se discutase despre ancheta în cazul Cordell. Numai că sugestia nu fusese tradusă în practică, din două motive. Primul era şi cel mai important.
   Hipnoza reprezenta un instrument de lucru folosit adesea de poliţie până la începutul anilor ’80, când Curtea supremă a Californiei decretase că martorii a căror memorie le este împrospătată prin hipnoză nu mai au voie să apară în faţa instanţei. Asta însemna că, ori de câte ori investigatorii se gândeau să recurgă la o şedinţă de hipnoză, trebuia totodată să analizeze dacă pentru eventualul câştig în desfăşurarea anchetei merita să se piardă posibilitatea ca acea persoană să fie folosită ca martor la proces. Această dilemă intervenise şi în cazul Cordell, blocând pe moment ideea de a se apela la hipnoză, întrucât Winston şi şeful ei nu se îndurau să rămână fără unicul martor.
   Al doilea motiv era faptul că, după emiterea decretului menţionat de către Curtea supremă, Departamentul poliţiei regionale încetase să mai asigure o pregătire a detectivilor pentru desfăşurarea unei şedinţe de hipnoză. Drept urmare, în cei peste 15 ani care trecuseră de atunci, poliţiştii specialişti în hipnotism deveniseră o raritate. Nu mai exista în departament niciun expert hipnotizator, ceea ce însemna că trebuia să se apeleze la cineva din afară. Or asta complica şi mai mult lucrurile, ridicând totodată şi costurile anchetei.
   Când McCaleb îi spusese lui Winston că el făcuse hipnotism în cazurile de la FBI, timp de peste 10 ani, aceasta se arătase şi mai încântată de propunere. În câteva ceasuri, obţinuse deja toate aprobările necesare.
   McCaleb sosi la sediul poliţiei regionale cu o jumătate de oră mai devreme. Îi spuse lui Lockridge că va dura destul de mult şi-l sfătui să se ducă mai bine să mănânce ceva.
   Febra îi scăzuse satisfăcător, după somnul de după-amiază, aşa că se simţea odihnit şi în formă. Se gândea cu plăcere la perspectiva de a putea dezgropa vreun indiciu major din mintea lui James Noone, dând astfel un nou impuls anchetei în cazul Cordell.
   Jaye Winston îl întâmpină la recepţie şi îl conduse spre biroul căpitanului, vorbind în continuu.
   - L-am dat în urmărire pe Bolotov. Am trimis o maşină la el acasă, dar dispăruse deja. A şters-o. E limpede că l-ai nimerit unde îl doare mai rău.
   - Da, probabil atunci când l-am făcut „ucigaş”.
   - Nu sunt încă prea convinsă, dar, oricum, e chestia cea mai clară pe care o avem până acum. Cum şi era de aşteptat, Arrango nu-i deloc încântat de ce-ai făcut. A trebuit să recunosc că nu vorbisem cu tine înainte despre asta. Zice că ai făcut pe grozavul.
   - Lasă-l în pace, nu te mai frământa! Puţin îmi pasă mie de părerea lui.
   - Te îngrijorează Bolotov? Ai zis că ţi-a văzut adresa!
   - Nu, are adresa căpităniei, dar nu şi datele bărcii. Or portul ăla e mare de tot.
   Winston deschise uşa de la birou şi îl lăsă pe McCaleb să intre primul. În spaţiul strâmt din încăpere se aflau trei bărbaţi şi o femeie. Terry îi recunoscu pe Arrango şi Walters de la LAPD. Winston îi făcu cunoştinţă cu căpitanul, Al Hitchens, şi cu femeia, artist plastic, Donna de Groot. Fusese chemată pentru a realiza, la nevoie, diferite desene ale suspectului, dacă Noone nu reuşea să îl identifice pe Bolotov de la bun început.
   - Mă bucur că ai venit mai devreme, zise Hitchens. Domnul Noone e deja aici. Poate şi începem, deja.
   McCaleb aprobă din cap, uitându-se spre ceilalţi din cameră. Arrango părea incredulitatea întruchipată. Dintre buzele strânse pungă, îi ieşea o scobitoare.
   - Cam prea multă lume, zise McCaleb. Îngreunează puterea de concentrare. Tipul trebuie să se relaxeze. Or aşa ceva este exclus, cu atâţia spectatori.
   - N-o să intrăm toţi, spuse Hitchens. Aş vrea ca tu şi Jaye să fiţi înăuntru. La momentul potrivit, o chemaţi şi pe Donna. Înregistrăm totul pe o bandă video şi vedem şi noi aici la monitor. Aşa îţi convine? încheie căpitanul, arătând spre un monitor, de pe o masă cu rotile, în colţul biroului.
   McCaleb se uită într-acolo şi văzu pe ecran imaginea unui bărbat care şedea la o masă, cu braţele încrucişate la piept. Era Noone. Chiar şi aşa cum era acum, cu o caschetă de base-ball pe cap, McCaleb îl recunoscu pe bărbatul pe care îl văzuse pe videocasetele înregistrate la bancomat.
   - E perfect, zise McCaleb, uitându-se la Jaye Winston.
   - Ai fotografia cu Bolotov?
   - Da. E pe birou, la mine. Începem cu asta. Îi arătăm poza şi dacă îl recunoaşte, nici nu mai e nevoie de hipnoză, ceea ce înseamnă că îl putem păstra pentru tribunal.
   McCaleb aprobă, cu o mişcare din cap.
   - Era mult mai bine dacă îi arătam pozele lui Noone înainte ca păsărica să-şi ia zborul, spuse căpitanul, uitându-se cu subînţeles la McCaleb.
   Terry se gândi să-i riposteze, dar se răzgândi repede.
   - Doriţi să-l întreb ceva anume? se interesă el.
   Arrango se uită la partenerul lui şi îi făcu cu ochiul.
   - Da, află-ne numărul de înmatriculare de la maşina care a şters-o din parcare. Asta, da, ne-ar plăcea.
   Rânjea satisfăcut, balansându-şi scobitoarea pe buza de jos. McCaleb zâmbea şi el.
   - S-a mai întâmplat aşa ceva. Victima unui viol mi-a dat o descriere completă a unui tatuaj de pe braţul agresorului, dar asta doar la şedinţa de hipnoză.
   - Bun, atunci mai încearcă o dată. Fă-ne rost de număr. De un tatuaj. Am înţeles că amicul tău, Bolotov, e plin de desene.
   Rostise toate astea pe un ton sfidător. În relaţia cu McCaleb, Arrango continua să privească lucrurile pe un plan strict personal, ca şi cum încercările fostului detectiv de a identifica un ucigaş în serie, în cele două cazuri de omor, l-ar fi jignit în mod direct. Ridicol, desigur, însă McCaleb îl enervase prin simplul fapt că îşi băgase nasul în anchetă.
   - În regulă, băieţi, interveni Hitchens, încercând să detensioneze situaţia. Facem o tentativă, atâta tot. Vom vedea ce va ieşi.
   - Da, da, dar până una-alta rămânem fără martor la proces.
   - Care proces? întrebă McCaleb. Nu ajungeţi la niciun tribunal cu datele firave pe care le aveţi voi. Asta e ultima voastră şansă, Arrango. Eu sunt ultima voastră şansă.
   Arrango ţâşni imediat în picioare. Nu ca să-l agreseze fizic pe McCaleb, ci ca să dea mai multă greutate cuvintelor pe care se pregătea să le rostească:
   - I-ascultă, rahatule, n-am nevoie de un agent rablagit ca tine care să...
   - Gata, gata, am terminat, spuse Hitchens, ridicându-se şi el. Facem cum am decis, şi gata. Jaye, ia-l pe Terry şi treceţi dincolo. Putem începe. Ceilalţi rămân aici.
   Winston îl conduse pe McCaleb spre uşă. Acesta întoarse capul spre Arrango, acum vânăt de furie. Dincolo de el, remarcă zâmbetul amuzat al Donnei de Groot.
   În timp ce păşeau pe culoar, trecând prin dreptul unor mese de lucru goale, McCaleb scutura din cap, jenat.
   - Scuze! Mă mir şi eu că m-am lăsat provocat aşa.
   - Nu face nimic. Tipul e un dobitoc. Oricum s-ar fi întâmplat aşa, mai devreme sau mai târziu.
   După ce se opriră lângă biroul lui Winston, ca să ia dosarul cu fotografii, îşi continuară drumul pe hol, până ce ajunseră în faţa unei uşi închise. Înainte de a apăsa pe clanţă, Winston îl întrebă:
   - Doreşti să procedăm într-un fel anume?
   - Important este să se ştie că rezultatele vor fi optime în cazul în care, după începerea şedinţei, voi vorbi numai eu cu el. În felul acesta, îi va fi limpede tot timpul cui mă adresez. Prin urmare, dacă vrei să comunicăm în tot acest răstimp, ne putem scrie sau putem ieşi afară, aici.
   - Perfect. Te simţi bine? Arăţi oribil.
   - Da, sunt bine.
   Winston deschise uşa, iar James Noone întoarse capul spre ei.
   - Domnule Noone, vi-l prezint pe Terry McCaleb, expertul hipnotizator, despre care v-am vorbit. A lucrat la FBI. Va încerca să vadă dacă poate obţine mai multe informaţii de la dumneavoastră.
   McCaleb îi zâmbi şi îi întinse mâna.
   - Mă bucur să vă cunosc, domnule Noone. Nu cred că va dura mult. În mod normal, este o experienţă relaxantă. Vă deranjează dacă vă spun pe nume?
   - Nu, e-n regulă.
   McCaleb îşi plimbă privirea prin cameră, uitându-se la masă şi la scaune, care nu erau deloc confortabile.
   - Jaye, crezi că putem face rost de un scaun ceva mai comod pentru James? Poate ceva cu braţe? Ca acela pe care şedea căpitanul Hitchens.
   - Sigur. Stai doar un minut.
   - Oh, da, voi mai avea nevoie şi de nişte foarfece.
   Winston îl privi intrigată, dar ieşi fără să comenteze.
   McCaleb se uită din nou prin cameră. Pe tavan, erau câteva tuburi de neon. Nicio altă sursă de lumină. Luciul crud al lămpilor fluorescente era amplificat de fereastra-oglindă de pe peretele din stânga. Ştia că de cealaltă parte a sticlei se afla camera video, aşa că era necesar ca Noone să rămână cu faţa în direcţia aceea.
   - Ia să vedem, trebuie să mă sui pe masă, ca să ajung la lămpile alea.
   - Nicio problemă.
   Păşind pe un scaun, McCaleb se căţără pe masă, cu mişcări lente, ca să nu-l cuprindă iarăşi ameţeala. Deschise cutia lămpii şi începu să scoată tuburile lungi fluorescente, pe care i le dădu, rând pe rând lui Noone, rămas jos, pe podea, în tot acest timp, avu grijă să discute despre tot felul de fleacuri, ca să-l facă pe martor să se simtă degajat şi relaxat.
   - Am auzit că de-aici pleci la Vegas. Te duci cu treburi de serviciu sau ca să te distrezi?
   - Ăăă, în principal, treburi de serviciu.
   - Cu ce te ocupi?
   - Software de computer. Proiectez un nou sistem de contabilitate şi securitate pentru El Rio. Punem la punct ultimele detalii, aşa că săptămâna viitoare trecem la testele finale.
   - O săptămână în Las Vegas? Mamă, Doamne, ce de bani aş spânzura acolo într-o săptămână!
   - Nu-mi plac jocurile de noroc.
   - Asta e bine.
   Scosese trei dintre cele patru tuburi de neon, aşa că în cameră era o lumină difuză. Spera să fie totuşi suficient de puternică pentru video. Când se dădu jos, intră şi Winston, care aducea un scaun identic cu cel pe care şezuse Hitchens.
   - L-ai luat de la căpitan?
   - E cel mai bun scaun de pe-aici.
   - Bine.
   McCaleb se uită la oglindă şi făcu cu ochiul spre camera din spatele sticlei.
   Remarcându-şi cearcănele negre, întoarse repede capul.
   Winston băgă mâna în blazer şi scoase cu grijă nişte foarfece. Terry le luă, le puse pe masă, pe care o împinse apoi lângă peretele cu oglindă. Luă scaunul căpitanului şi îl plasă lângă peretele opus. În faţă puse alte două scaune, la suficientă distanţă unul de celălalt, ca să nu astupe perspectiva camerei spre Noone. Îi zise martorului să se aşeze pe scaunul căpitanului, iar el şi Winston se instalară pe celelalte două scaune. McCaleb se uită la ceas şi observă că era 6 fără 10 minute.
   - În regulă. Vom încerca să fim expeditivi şi să te lăsăm să-ţi vezi de treburi, James. În primul rând, ai întrebări referitoare la cum vom proceda la această şedinţă?
   - Păi, nu cred că ştiu prea multe despre aşa ceva. Ce se va întâmplă, de fapt, cu mine?
   - Nimic, nu vei păţi nimic. Hipnoza nu este decât o altfel de stare de conştienţă. Pe noi ne interesează să treci prin nişte faze progresive de relaxare, până ce vei atinge un punct în care te vei putea mişca mai uşor prin cotloanele minţii tale, pentru a scoate nişte informaţii stocate acolo.
   Noone nu spunea nimic.
   - Hai să începem mai bine cu un exerciţiu. Vreau să înclini, uşor, capul pe spate şi să priveşti în sus. Încearcă să îţi roteşti ochii cât mai mult în sus. Poate n-ar strica să îţi scoţi ochelarii.
   Martorul făcu întocmai. McCaleb îl studia cu atenţie. Sub fiecare iris, se vedea o porţiune mică de cornee albă - un indiciu că subiectul era receptiv la hipnoză.
   - În regulă, a fost bine. Acum, vreau să te relaxezi, dacă poţi, respiri lung şi adânc şi ne povesteşti ce-ţi aminteşti despre întâmplarea din seara de 22 ianuarie. Relatează pur şi simplu ce îţi aduci aminte acum că ai văzut.
   În următoarele 10 minute, Noone povesti cum apăruse imediat după împuşcătura şi furtul de la ATM, în Lancaster. Povestea nu diferea de variantele deja consemnate cu prilejul altor interviuri. Nu adăugă niciun detaliu şi nici nu omise ceva din ceea ce povestise anterior. Lucru ciudat şi încurajator, totodată, pentru McCaleb. Amintirile majorităţii martorilor încep în general să pălească după vreo două luni. Se uită tot felul de detalii. Faptul că Noone îşi amintea, după toate aparenţele, o sumedenie de amănunte îl făcea pe McCaleb să spere că informaţiile ascunse în mintea programatorului de computere erau probabil la fel de precise. După ce Noone termină de povestit, McCaleb îi făcu un semn din cap lui Winston, care se aplecă spre martor şi îi întinse pozele.
   - James, vreau să deschizi dosarul şi să te uiţi la fotografiile dinăuntru. Spune-ne dacă vreunul dintre bărbaţii din poze a fost cel care a demarat cu maşina din parcare.
   Noone îşi puse ochelarii pe nas şi luă dosarul, spunând, însă:
   - Nu ştiu ce să zic. De-abia dacă l-am...
   - Ştiu, spuse Winston. Dar, totuşi, uită-te.
   Bărbatul deschise dosarul. Înăuntru, se afla o foaie de carton, pe care fuseseră decupate 6 pătrate, dispuse pe două rânduri; în pătrate, erau puse fotografii de bărbaţi. Poza lui Bolotov era a treia de pe rândul de sus. Noone se holba la cele şase poze, mişcându-şi ochii de la una la alta, după care scutură din cap.
   - Îmi pare rău, dar chiar nu l-am văzut.
   - E-n regulă, spuse repede McCaleb, până ca Winston să apuce să intervină. Cred că putem continua, atunci.
   Luă dosarul şi îl aruncă pe masă.
   - Ce-ar fi ca, pentru început, să ne spui ce faci tu când vrei să te relaxezi, James?
   Noone se uita nedumerit.
   - Ştii la ce mă refer, atunci când te simţi cel mai bine? Când eşti extrem de destins şi împăcat cu tine însuţi? Mie, bunăoară, îmi place să meşteresc barca şi să pescuiesc! Nici măcar nu-mi pasă dacă prind sau nu ceva. Îmi place să ţin undiţa în apă. Ţie, James, ce-ţi face plăcere? Îţi place să joci baschet sau golf? Ce anume?
   - Mmm, nu ştiu, cred că îmi place să lucrez pe computer.
   - Dar asta nu este o relaxare mentală, James, nu crezi? Nu mă refeream la o activitate care presupune să gândeşti intens. Voiam să spun, ce faci când vrei să fii cu mintea goală şi să te relaxezi?
   - Păi... nu ştiu. Îmi place să merg la plajă, într-un anumit loc.
   - Şi cum arată acel loc?
   - Nisipul e aproape alb şi plaja e lată. Poţi închiria un cal pentru a te plimba pe malul mării, pe sub stânci. Apa a săpat sub stâncă, aşa că dedesubt lumea stă la umbră.
   - Da, e bine, James, e perfect. Acum, vreau să închizi ochii, să îţi laşi braţele în poală şi să te gândeşti la locul acela. Imaginează-ţi că te plimbi acolo, pe plajă. Relaxează-te şi plimbă-te pe plajă.
   McCaleb tăcu o jumătate de minut, studiindu-i faţa lui Noone. Pielea de la colţul ochilor începu să se relaxeze; Terry îl ghidă apoi prin câteva exerciţii senzoriale, în care îi spuse să se concentreze şi să îi explice cum simţea şosetele din picioare, cum era la pipăit stofa din care erau făcuţi pantalonii, ce senzaţie îi dădeau ochelarii de pe nas, ba până şi cum îşi simţea părul - în fine, cât îi mai rămăsese din el - pe cap.
   După 5 minute, McCaleb trecu la exerciţii pentru muşchi, spunându-i lui Noone să îşi lipească degetele de la picioare cât putea de mult unele de altele, să stea aşa, apoi să le lase libere.
   Încetul cu încetul, exerciţiile se mutară în sus, pe trup, luând pe rând fiecare grupă de muşchi. Pe urmă, McCaleb reveni la degetele de la picioare şi iar în sus. Metoda servea la obosirea musculaturii, dând posibilitate minţii să devină mai receptivă la îndemnul de relaxare şi odihnă. Terry observă că respiraţia lui Noone devenise profundă şi lungă. Lucrurile mergeau bine. Se uită la ceas şi văzu că era 6 şi jumătate.
   - În regulă, James, acum, fără să deschizi ochii, vreau să întinzi mâna stângă, sus, în dreptul feţei. Ţine-o aşa, cam la 30 de centimetri distanţă.
   Noone se conformă, iar McCaleb îl lăsă să ţină mâna aşa cam un minut, în tot acest răstimp îndemnându-l să se relaxeze şi să nu se gândească decât la plaja pe care se plimbă.
   - Bun, acum vreau ca foarte, foarte încet să-ţi aduci mâna spre faţă. Foarte încet.
   Noone începu să îşi mişte mâna spre nas.
   - În regulă, mai încet, acum, zise McCaleb, vorbind tot mai rar şi mai în şoaptă. Aşa, James, încet de tot. Când vei atinge faţa cu mâna, te vei simţi total relaxat şi, în acel moment, vei cădea într-o stare hipnotică.
   Tăcea, urmărind cum mâna lui Noone se deplasa lent spre nas, până îl atinse cu palma. Când se produse contactul dintre mână şi nas, lui James îi căzu capul în faţă şi umerii i se prăbuşiră. Braţul îi ajunse în poală. McCaleb se uită la Winston. Aceasta ridică din sprâncene, dând din cap. McCaleb ştia că ajunseseră abia la jumătatea drumului, dar situaţia părea bună. Se decise să facă un mic test.
   - James, acum eşti complet relaxat, în stare de odihnă completă. Eşti atât de relaxat, încât îţi simţi braţele ca un fulg. Nu mai cântăresc nimic.
   Bărbatul nu se mişca, ceea ce era un semn încurajator.
   - Bun, acum voi lua un balon cu heliu pe care ţi-l voi lega de mâna stângă. Uite, îl leg acum. Aşa, James, acum ai un balon legat de încheietura mâinii. Îi dau drumul.
   Imediat, braţul stâng al lui Noone începu să se ridice, până ce ajunse perfect întins, cu palma deasupra capului. McCaleb privea, fără să spună nimic. Nici după o jumătate de minut, braţul bărbatului nu dădea semne de oboseală.
   - În regulă, James, am nişte foarfece, cu care voi tăia aţa balonului.
   McCaleb se întoarse spre masă şi luă foarfecele. Le deschise şi le închise, ca şi cum ar fi tăiat o aţă imaginară. Braţul lui Noone se prăbuşi în poală. Terry se uită spre Jaye şi dădu din cap.
   - În regulă, James, eşti foarte relaxat şi nu te supără nimic. Vreau să îţi imaginezi că te plimbi pe plaja aceea şi că ajungi la o grădină. Grădina e plină de verdeaţă, flori şi păsărele, care ciripesc. E nespus de frumos şi liniştit. N-ai fost niciodată într-un loc unde să domnească atâta tihnă ca aici. Acum... treci prin grădină şi ajungi la o clădire mică, prevăzută cu mai multe uşi. Sunt uşi de ascensor, James. Sunt făcute din lemn, cu ornamente aurii pe margini, şi sunt foarte frumoase. Totul aici e frumos. Uşile se deschid, James, iar tu păşeşti în lift, fiindcă ştii că te va coborî la camera ta specială. O cameră unde numai tu poţi intra. Numai tu poţi coborî acolo, ca să te bucuri de tihna aceasta sublimă.
   McCaleb se ridică în picioare şi se postă în faţa bărbatului, cam la un metru distanţă. Noone nu dădea semne că ar sesiza cumva apropierea altei persoane.
   - Butoanele de la ascensor îţi arată că eşti la numărul zece, iar tu trebuie să te duci jos, în camera ta, care e la numărul unu. Te simţi din ce în ce mai relaxat, pe măsură ce liftul coboară.
   McCaleb ridică mâna, ţinând-o paralel cu solul şi cam la 30 de centimetri de faţa lui Noone. Pe urmă, începu să o ridice, ducând-o în spate şi iar în sus. Ştia că mişcarea aceasta de rotaţie modifica intensitatea luminii, dându-i senzaţia bărbatului că într-adevăr cobora.
    - Mergi în jos, James. Tot mai adânc, şi mai adânc. Este etajul nouă... acum, opt, şapte... Te duci tot mai adânc, şi mai adânc, şi mai relaxat. Tocmai ai trecut şi de etajul şase... acum, cinci... patru... trei... doi... şi unu... Acum uşile se deschid şi păşeşti în odaia specială. Eşti acolo, James, într-o tihnă desăvârşită.
   McCaleb se aşeză pe scaun. Îi spuse, apoi, lui Noone să intre în cameră, unde îl aştepta cel mai confortabil fotoliu din lume. Îl îndemnă să se aşeze şi să se contopească cu acel scaun, ca şi cum ar fi fost o bucată de unt, care se topeşte într-o tigaie încinsă.
   - Fără sfârâit, doar se topeşte, încet, încet. Tu eşti aşa, James. Te topeşti pe scaunul tău.
   Aşteptă câteva momente, după care îi spuse lui Noone că drept în faţă se afla un televizor.
   - Ţii telecomanda în mână. E un televizor special cu o telecomandă specială. Poţi da imaginea înapoi, înainte, o poţi mări şi o poţi face la loc. Poţi face ce vrei cu ea. Haide, James, porneşte televizorul. Şi ce vom vedea acum pe ecranul acestui televizor special este ceea ce ai văzut tu în seara zilei de 22 ianuarie, când te duceai la banca din Lancaster, ca să scoţi nişte bani.
   Aşteptă câteva momente.
   - Porneşte televizorul, James. Gata, i-ai dat drumul?
   - Da, zise Noone, vorbind pentru prima oară după o jumătate de ceas.
   - În regulă. Acum, ne vom întoarce în timp la seara aceea. Spune-ne ce-ai văzut.

17.

      Felul în care James Noone povesti totul îi făcu pe McCaleb şi pe Winston să aibă senzaţia că mergeau cu el, în maşină, sau eventual prin mintea lui.
   - Am semnalizat şi mă pregătesc să intru. Uite-l, vine! Frâne! O să mă - era cât pe-aici să mă lovească! Puteam să...
   Noone ridică braţul stâng, cu pumnul strâns şi cu degetul mijlociu în sus, într-un gest obscen adresat şoferului din maşina care fusese la un pas de a-l accidenta. În acel moment, McCaleb îl privi cu multă atenţie, remarcând iuţeala cu care bărbatul îşi mişca globii oculari sub pleoapele închise. Acest lucru era dovada faptului că subiectul căzuse într-o transă profundă.
   - A plecat. Acum, intru eu în parcare. Văd, văd un om, acolo. Un bărbat, pe jos, sub lampă. Lângă ATM. E căzut la pământ - mă dau jos să mă duc să văd... sânge. A fost împuşcat... cineva l-a împuşcat. Oh, oh, trebuie să chem ajutoare - mă duc la maşină, să iau telefonul. Pot suna la ambulanţă. E împuşcat. Sânge pe... sânge peste tot.
   - În regulă, James, e-n regulă, zise McCaleb, întrerupându-l pentru prima oară. A fost bine. Acum, vreau să iei telecomanda aia specială şi să dai înapoi imaginea pe ecranul televizorului, până în punctul în care vezi prima oară maşina ieşind din parcarea băncii. Poţi face asta?
   - Da.
   - OK. Ai ajuns acolo?
   - Da.
   - OK, acum porneşte din nou televizorul, dar de data asta la ralanti. Foarte încet, ca să poţi vedea totul, l-ai dat drumul?
   - Da.
   - OK, vreau să îngheţi cadrul în care ai cea mai bună imagine cu maşina care vine spre tine.
   McCaleb aşteptă.
   - OK, am găsit-o.
   - OK. Bine. Poţi să ne spui ce fel de maşină este?
   - Da. Neagră, Cherokee. Cam prăfuită.
   - Ne poţi spune din ce an e modelul?
   - Nu, dar e tipul mai nou. Grand Cherokee.
   - Poţi vedea maşina pe lateral?
   - Da.
   - Câte portiere?
   Era un mic test, pentru a verifica dacă Noone relata ceea ce văzuse, şi nu ceea ce i se spusese. McCaleb îşi amintea din videocaseta cu „filmul” crimei că poliţistul care îl interogase prima oară îi spusese că „tipul mai nou” de Cherokee indica modelul Grand Cherokee. McCaleb voia să i se confirme identificarea vehiculului, or ştia că Grand Cherokee nu se fabrică decât cu patru uşi.
   - Mmm, două pe o parte, zise Noone. E cu patru uşi.
   - Bine. Acum, treci un pic spre botul maşinii. Vezi că ar fi cumva lovită? Sau că ar avea vreo zgârietură?
   - Nu.
   - Ceva dungi pe maşină?
   - Mmm, nu.
   - Dar bara de protecţie? Poţi vedea bara de protecţie din faţă?
   - Da.
   - OK. Ia acum telecomanda şi măreşte porţiunea din imagine unde vezi bara de protecţie. Se vede numărul de înmatriculare?
   - Nu.
   - De ce nu, James?
   - E acoperit.
   - Cu ce?
   - Păi, ăăă, e un tricou pus peste el, adică înfăşurat pe bara de protecţie ca să acopere plăcuţa cu numărul de înmatriculare. Da, seamănă cu un tricou.
   Aruncând o privire spre Winston, McCaleb îi sesiză dezamăgirea de pe chip. Insistă, însă, în continuare.
   - OK, James, ia din nou telecomanda şi măreşte habitaclu. Poţi face asta?
   - OK.
   - Câte persoane sunt în Cherokee?
   - Una. Şoferul.
   - Bine, măreşte în dreptul lui. Spune-mi ce vezi.
   - Mai nimic.
   - De ce? Ce s-a întâmplat?
   - Lumina. E cu faza lungă aprinsă. Mă orbeşte, nu pot.
   - OK, James, vreau să iei telecomanda şi să muţi imaginea. Derulează înapoi şi înainte, până obţii cea mai bună imagine cu şoferul. Spune-mi când ai reuşit asta.
   McCaleb şi Winston se uitară unul la celălalt. Ştiau că aveau să afle imediat dacă meritase sau nu să facă această şedinţă de hipnoză.
   - OK, zise James.
  - Îl vezi pe şofer?
   - Da.
   - Spune-ne cum arată. Culoarea pielii?
   - E alb, dar poartă o pălărie, cu borul lăsat în jos, care îi acoperă faţa.
   - Toată faţa?
   - Nu. I se vede gura.
   - Are barbă sau mustaţă?
   - Nu.
   - Dinţii i se văd?
   - Nu, ţine gura închisă.
   - Dar ochii?
   - Nu, din cauza pălăriei.
   McCaleb se rezemă de spătarul scaunului, oftând enervat. Nu-i venea să creadă. Noone era un subiect perfect. Se afla într-o transă adâncă, dar cu toate astea nu puteau obţine o imagine clară a pistolarului.
   - OK, eşti sigur că asta e cea mai bună imagine cu el?
   - Da, sunt sigur.
   - Părul i-l vezi?
   - Da.
   - Ce culoare are?
   - Închisă, ca un şaten închis sau poate negru.
   - Lungimea?
   - Pare scurt.
   - Dar pălăria cum e? Descrie-ne pălăria.
   - E o caschetă de base-ball cenuşie. Un gri deschis.
   - Scrie ceva pe caschetă sau vezi vreun logo de echipă?
   - E un fel de desen, ca un simbol.
   - Ni-l poţi descrie?
   - Ca nişte litere suprapuse.
   - Ce litere?
   - Seamănă cu un „C”, tăiat cu o liniuţă. Un „unu” sau un „1” mare ori un „1” mic. Şi pe urmă mai e un cerc - adică un oval - care înconjoară chestia asta.
   McCaleb tăcea, gândindu-se la ce auzise.

.............................................................