Ceva în apă, Catherine Steadman

 ...............................................

2-5

       Îl acopăr cu sărutări și apă de duș.

   Îmi întinde o ceașcă și stau complet goală şi înmuiată de apă în timp ce o sorb.
   Arăt destul de bine pe moment, dacă pot spune aşa; sunt în formă. Încerc cumva să subliniez asta. Pentru o fată, nicio zi nu e ca ziua când se căsătoreşte. Îşi bea cafeaua cocoţat în capul patului. Privirea lui se joacă leneş pe liniile corpului meu în timp ce soarbe.
   - Eşti frumoasă, spune, pe jumătate adormit.
   - Mulţumesc, îi răspund zâmbind.
   Ne îmbrăcăm şi ieşim în cel mai scurt timp. Un Mercedes alunecă prin lumina difuză a dimineţii de duminică din afara hotelului. Şoferul se prezintă. Îl cheamă Michael, dar nu mai spune prea multe în timpul călătoriei către Heathrow.
   Călătorim pe străzile ce par abandonate dimineaţa devreme, înfundaţi în coconul nostru mirosind a piele; singurii oameni de pe străzi sunt chefliii ocazionali, care încă îşi caută împiedicaţi drumul spre casă. Undeva acolo, în lumina difuză, către zona de nord a Londrei, printre coridoare încuiate şi trupuri adormite, zac Alexa, Eddie şi Holli, în camere goale şi încuiate pe care nu o să le văd niciodată, pregătiţi să mai trăiască încă o zi pe care nu o s-o înţeleg cu adevărat niciodată.
   La Heathrow, Mark mă conduce dincolo de cozile şerpuitoare deja formate pentru zborurile companiei British Airways către birourile de check-in goale din capătul culoarului. Niciodată n-am mai călătorit la clasa I. Doar gândul acesta îmi trezeşte un sentiment ciudat de încântare amestecat cu vina clasei mijlocii.
   Mi-o doresc, dar ştiu că nu ar trebui. Mark a mai călătorit la clasa I împreună cu clienţi - mă asigură că o să-mi placă. N-ar trebui să mă tot gândesc la asta. La birou, o femeie cu un zâmbet strălucitor ne întâmpină ca pe nişte prieteni pierduţi de demult care s-au întors acasă. Fiona, cea care ne face check-in-ul, singura operatoare de check-in care mi s-a prezentat vreodată este de o ospitalitate infinită şi de mare ajutor. E clar că aş putea să mă obişnuiesc cu asta. Presupun că banii îţi cumpără timp, iar timpul îţi cumpără atenţie. Mă simt minunat.
   Nu mai analiza atâta, îmi spun. Bucură-te pur si simplu, în curând o să fii săracă din nou.
   Trecem de punctul de control. Gardienii par să se simtă aproape jenaţi că ne verifică bagajele. Îndată ce m-am încălţat din nou, Mark îmi face semn indicând dincolo de holul de securitate către peretele îndepărtat din dreapta. În perete se află o uşă, una obişnuită de culoare albă, fără niciun semn. Arată ca o uşă normală de la camera personalului.
   - Asta e uşa milionarilor, îmi zâmbeşte şi ridică o sprânceană. Mergem? mă mai întreabă el.
   Tot ce pot să fac este să-l urmez. Face paşi mari cu încredere traversând holul, de parcă ar şti exact unde merge, pe când eu sunt absolut sigură că vom fi opriţi în orice moment.
   În timp ce mergem către o arcadă nesemnalizată, aproape că mă aştept, în orice clipă, să simt o mână cum mă apucă de braţ pentru a ne escorta într-o cameră micuţă pentru a fi anchetaţi crunt ore întregi pentru terorism. Numai că nimic din astea nu se întâmplă; trecem de hol neobservaţi şi ne îndreptăm către acea uşiţă ciudată prin care ieşim din mijlocul agitaţiei de la nivelul inferior al culoarului şi nimerim în aerul răcoritor şi discret al lounge-ului Concorde.
   E o scurtătură secretă disponibilă doar pentru pasagerii de la clasa I. Direct de la punctul de control rapid în lounge-ul privat British Airways.
   Deci aşa trăieşte cealaltă jumătate. Adică ceilalţi 1%. N-am nicio idee. Aparent, British Airways plăteşte un milion de lire sterline pe an Aeroportului Heathrow, drept compensaţie, ca să se asigure că pasagerii lor de la clasa I nu se vor indigna că trebuie să treacă printre toate acele magazine duty-free de căcat de care ei nu au nevoie. Iar astăzi, nici noi nu avem nevoie.
   În interiorul lounge-ului e ca în rai. E superb să te afli de partea aceasta a uşii, chiar dacă nici măcar nu ştiam că e o uşă până acum cinci minute. Ciudat, nu-i aşa?
   Atunci când crezi că ştii ce e un lucru bun şi apoi realizezi brusc că mai este un cu totul alt nivel despre care nici nu ştiai că există. Într-un fel, e înspăimântător. Cât de rapid ceea ce este bun poate deveni ceva nu chiar atât de bun prin comparaţie.
   Poate că e mai bine să nu vezi asta. Poate că e mai bine să nu ştii că toţi ceilalţi din aeroport sunt coordonaţi ca oile printre magazine cu reduceri gândite să-i uşureze şi de puţinul pe care îl au, în timp ce tu îţi ţii banii în siguranţă.
   Nu te mai gândi atâta, Erin, opreste-te. Bucură-te pur si simplu. E OK să te bucuri de acest lucru bun.
   Aici, totul e gratuit. Ne cufundăm în separeurile din piele ale restaurantului şi comandăm un mic dejun uşor, compus din pâine proaspăt coaptă cu ciocolată şi ceai negru. Îl privesc pe Mark, minunatul Mark care citeşte ziarul. Pare fericit.
   Privesc în jur la ceilalţi oameni din lounge. Cumva, zona dedicată celor care călătoresc la clasa I i-a îmbibat pe toţi cu un soi de mister, o mistică ce se prelinge cu fiecare mişcare, înzestrându-i cu un fel de graţie. Sau poate că eu i-am îmbibat cu asta, deoarece mă simt de parcă m-am rătăcit printr-o vale a unicornilor.
   Milionarii nu arată cu adevărat ca nişte milionari, nu-i aşa? Elon Musk nu arată nici măcar ca un milionar şi el e de fapt miliardar.
   În timp ce îi privesc, cufundaţi în iPhone-urile lor, sorbindu-şi esspresourile, cad pe gânduri. Mă întreb dacă întotdeauna călătoresc la clasa I. Dacă interacţionează cu altfel de oameni în viaţa lor de zi cu zi. Oare se amestecă cu cei care călătoresc la clasa Club? Sau cu cei care călătoresc la buget redus? Ştiu că-i angajează pe aceştia, dar interacţionează oare cu ei? Şi oare ce lucrează ei? De unde au atâţia bani? Sunt ei oare nişte oameni buni?
   Mi-o imaginez pe Alexa zburând la clasa business în interes de muncă înainte ca toate acelea să se întâmple. Mi-o pot imagina pe aici pe undeva. Ar face notă aparte, chiar şi dacă ar fi îmbrăcată în uniforma ei de la închisoare de culoare albastru prăfos. Eddie. Pe Eddie mi-l pot imagina cu uşurinţă aici, o fantomă spionând dintr-un separeu retras din colţ, tras în piele, cu o ceaşcă de cafea în mână, cu ochii cercetând neîncetat şi neratând nimic. I-am răspuns e-mailului cu un apel telefonic în ziua de dinaintea nunţii. A fost o conversaţie ciudată. Am simţit că dorea să-mi spună ceva, dar poate că era supravegheat în tot timpul ăla. Pe el chiar pot să mi-l imaginez aici. Însă nu şi pe Holli. Pe ea nu mi-o pot imagina aici aşa cum pot s-o fac cu Eddie sau Alexa. Mă întreb dacă a părăsit vreodată ţara. A simţit ea oare soarele mediteranean? Ce să mai vorbim de căldura umedă de la tropice? Mă îndoiesc. Dar poate că sunt victima stereotipurilor, poate că Holli obişnuia să călătorească tot timpul. Simt din nou vina aceea.
   Nu te mai gândi, Erin, pur si simplu bucură-te.
   Pentru prima dată în viaţa mea mă urc în avion şi fac la stânga; toţi ceilalţi fac la dreapta. Şi, dacă e să fiu cinstită, mi-e greu să nu mă simt specială, chiar dacă sunt conştientă că tocmai am plătit mai mulţi bani decât ceilalţi, bani pe care îi avem prin nişte capricii ale sorţii şi prin naştere. Însă chiar mă simt specială.
   - E un Dreamliner, îmi spune Mark aplecându-se spre mine.
   N-am nicio idee despre ce vorbeşte.
   - Avionul, îmi explică.
   - Ah, avionul este un Dreamliner, zic şi-l tachinez cu privirea. N-am ştiut că eşti atât de interesat de avioane, continui rânjind.
   De fapt, Mark chiar e interesat de avioane şi e ciudat că n-am observat asta niciodată. Înţeleg de ce ar vrea totuşi să ţină ascuns acest hobby. Nu-i neapărat cel mai sexy interes pe care-l poate avea un bărbat. Oricum, el are multe alte hobby-uri destul de sexy, aşa că mă simt destul de confortabil ca să-l las în pace de data asta. Îmi notez mental să-i iau ceva legat de avioane pentru Crăciun. Poate o carte despre măsuţele de cafea, una drăguţă. O să studiez nişte documentare despre avioane.
   Ocupăm primele două locuri din faţă de pe rândul central. Vreau să spun că nu se simte deloc ca la clasa economică. Clasa I are doar 8 locuri şi sunt numai două rânduri de locuri în întreaga cabină. Şi nici măcar acestea nu sunt toate ocupate. Este linişte în capătul acesta al avionului.
   Prin comparaţie, economic vorbind, cred că aşa sunt produsele organice de la fermă faţă de cele din fabrică. Pasagerii de la clasa economică, aflaţi mult în spate, vor sta înghesuiţi timp de unsprezece ore fix ca nişte găini crescute industrial. Iar noi, găini crescute în aer liber şi hrănite cu porumb, vom ciuguli fericite prin iarba înaltă, croindu-ne drum înainte. Poate că nu-i cea mai fericită metaforă; poate că noi suntem de fapt fermierii.
   Mă cufund în scaunul îmbrăcat în piele de culoarea untului, mirosind ca o maşină nou-nouţă. Pereţii din jurul scaunelor sunt destul de înalţi, astfel încât să nu-i vedem pe deasupra pe ceilalţi pasageri aflaţi pe scaunele lor. Totuşi, sunt destul de joase ca să o vedem pe stewardesă când trece. Trece pe lângă fiecare din cei cinci pasageri şi oferă şampanie în pahare răcite cu picior înalt în timp ce oamenii îşi ocupă locurile şi-şi depozitează bagajele de mână.
   Ne explorăm cuiburile, casele noastre pentru următoarele 11 ore; peretele electronic care ne desparte scaunele este coborât şi studiem cu toţii împreună noile noastre dispozitive. Pe dosul scaunului din faţa mea este montat un TV cu ecran plat, se mai găsesc şi nişte sertare micuţe de depozitare la îndemână, precum şi căşti pentru anularea zgomotelor. Un set de spălare pus deoparte imprimat cu „Clasa I“, plin cu produse miniaturale care-mi amintesc în mod ciudat de setul de bucătărie Fisher Prince pe care-l aveam când eram copil. Atunci când obişnuiam să mă joc de-a casa. Intr-un sertar de deasupra spătarului pentru braţ descopăr o masă de o persoană destul de generoasă, pliată. Şi, da, sunt încântată de asta! Beau şampanie la nouă patruzeci şi cinci dimineaţa; normal că sunt încântată de asta. Sunt încântată de toate! Îmi strecor geanta de mână într-un dulăpior. Geanta e un cadou de nuntă de la Fred.
   A fost atât de fericit să participe la nunta noastră. Să mă conducă la altar. Să stea lângă mine. Ştiu că a însemnat mult pentru el că i-am cerut-o. Drăguţul de Fred. Fred şi Nancy. Ei n-au avut copii. Poate că ar putea să fie naşi? Atunci când poate că va sosi timpul? Cred că mi-ar plăcea asta. Mă întreb dacă lui Mark i-ar plăcea asta.
   Şi acestea fiind spuse ne înălţăm în aer.
   Am gura plină de şampanie atunci când capul stewardesei răsare peste perete şi întreabă ce mărime port la pijamale. Prinsă asupra faptului, mă înroşesc toată, beţivă cu noaptea în cap ce sunt.
   - Mică. Mulţumesc foarte mult, reuşesc să spun după ce înghit.
   Zâmbeşte şi-mi înmânează un set de pijamale mărimea mică de culoare bluemarin, înfăşurată cu fundiţe albe, cu un logo alb BA întipărit în partea stângă a pieptului.
   E moale la atingere şi pare confortabilă.
   - Să mă anunţi dacă o să doreşti să tragi un pui de somn mai târziu, ciripeşte ea, şi o să-ţi pregătesc patul, bine? adaugă şi dispare.
   Întotdeauna am avut probleme când am băut şampanie gratuită. Minunata şampanie gratuită. Mi se pare foarte dificil să o refuz. Dacă paharul este umplut până la refuz, mă îmbăt. Este singura dată când fraza „O să regreţi că nu termini asta” chiar are sens pentru mine. Aşa că după ce beau trei pahare, şi încă unul urmărind un film în timpul zborului, am o mică discuţie cu stewardesa despre puiul de somn.
   Când mă întorc din baia cavernoasă unde m-am spălat pe dinţi şi în care chiuveta e la trei paşi mari distanţă de toaletă, patul meu e gata făcut. Acesta arată destul de atrăgător: are o pilotă groasă şi perne pufoase. Toate sunt pregătite pe patul reglabil din cabină. Mark râde de mine prin peretele despărţitor în timp ce mă caţăr în pat.
   - Nu-mi vine să cred că deja te-ai îmbătat. Nici măcar nu suntem căsătoriţi de o zi întreagă.
   - M-am entuziasmat. Acum taci, o să adorm, spun în timp ce panoul despărţitor electric îi blochează încet figura rânjindă.
   - Noapte bună, băbuţă alcoolică, râde el din nou.
   Zâmbesc ca pentru mine. Înfofolită confortabil în cotlonul meu, îmi închid ochii.
   Am parte de un somn impresionant de 7 ore, la primul meu zbor la clasa I. Iar atunci când aterizăm la LAX, mă simt destul de odihnită şi, din fericire, complet trează. Niciodată nu am fost o mare băutoare. Câteva pahare de orice şi iau somn. Mark a stat treaz pe tot parcursul zborului, uitându-se la filme şi citind.
   La LAX ne facem loc către lounge-ul de clasa I al American Airlines. Nu e chiar la fel de impresionant ca la Heathrow, însă avem doar 30 de minute de pierdut până când începe îmbarcarea în avionul nostru către Tahiti. Aceasta e partea complicată a călătoriei. Punctul de mijloc. Zborul de 11 ore până la LAX s-a încheiat. Zborul de 8 ore până în Tahiti e gata să înceapă, după care urmează un zbor de 45 de minute către Bora Bora şi, apoi, o călătorie cu o barcă privată în jurul atolului până la hotelul Four Seasons.
   Primim un e-mail cu fotografiile de familie făcute ieri la nuntă de la părinţii lui Mark. În ele suntem toţi - cel puţin aşa cred, că suntem noi. Sunt destul de blurate şi avem cu toţii ochii roşii, dar e evident că suntem noi. Brusc, realizez că niciodată nu m-am simţit mai fericită decât mă simt acum, chiar în acest moment.
   Mark reuşeşte să doarmă 6 ore în timpul următorului zbor. De data aceasta rămân trează, holbându-mă prin geamul oval, fascinată de nuanţele roz şi purpurii ale apusului, reflectat în vastul Ocean Pacific de sub noi. Norii: kilometri şi kilometri de formaţiuni muntoase albe, care se transformă în culoarea piersicii în lumina soarelui care se stinge. După care urmează doar albastrul, un albastru profund, întunecat şi catifelat. Şi stelele.
   Un val de aer tropical umed şi fierbinte ne izbeşte când ieşim din avion în Tahiti.
   Primul indiciu al lunii noastre de miere. Nu vedem foarte mult din Tahiti, doar o pistă, luminile de aterizare, un hol de aeroport aproape gol, o altă poartă de îmbarcare, după care ne trezim din nou în aer.
   Zborul nostru către Bora Bora îl facem într-un mic avion cu însoţitoare de zbor îmbrăcate în culori vii. Cumva, Mark reuşeşte să adoarmă pe parcursul zborului scurt şi cu turbulenţe. Eu reuşesc să termin de citit o revistă pe care am luat-o din lounge-ul Concorde de la Heathrow; e vorba de o publicaţie trimestrială extrem de nişată despre dresaj, numită Piaffe. Nu ştiu nimic despre dresaj - cunoştinţele despre călărit obţinute ca adolescentă nu se întind chiar până la nivelul avansat de spectacol de echitaţie - însă revista părea atât de diferită de orice am mai văzut încât a trebuit să o iau. Se pare că „piaffe“ este procedeul când calul stă în mijlocul arenei şi merge la trap pe loc. Iată, deci. Pun pariu că eşti bucuros că ai aflat asta. Totuşi, mie chiar îmi plac lucruri din astea; întotdeauna mi-a plăcut să citesc orice găseam şi cu cât ştiam mai puţine despre ce citeam, cu atât mai bine. Îmi amintesc de cineva de la şcoala de film care sugera dezvoltarea acestui obicei: adică să citeşti întotdeauna în afara propriei zone de confort. De acolo vin poveştile, precum şi ideile. Oricum, pot să recomand cu încredere Piaffe. M-am pierdut un pic în secţiunea hranei pentru cai, dar, per ansamblu, găseşti chestii interesante. Dacă nu sunt direct legate de conţinut, atunci cu siguranţă merită să te miri vizavi de stilul de viaţă şi obiceiurile cititorului obişnuit al revistei.
   Bora Bora este un atol mic. Două femei radiind ne decorează cu ghirlande la sosire. Florile albe care atârnă miros dulce ca moscul în jurul gâturilor noastre în timp ce un hamal ne conduce către un debarcader pe apă aflat în afara terminalului.
   Aeroportul şi pistele sale ocupă o întreagă insulă din atolul Bora Bora. Întreaga insulă aeroport este doar o întindere lungă de asfalt, mărginită de iarbă uscată şi chelită şi de clădirea unui terminal plutitor în Pacificul de Sud. O reprezentare vizuală a lumii adevărate, şi anume, a dominaţiei omului asupra naturii.
   La capătul debarcaderului ne aşteaptă o barcă cu motor frumoasă, cu lemn lăcuit subevaluat, ca un taxi pe apă veneţian. Conducătorul taxiului nostru pe apă îmi ia mâna şi mă ajută să cobor în zona cu locuri de pe punte. Îmi oferă o pătură călduroasă pentru genunchi.
   - Poate fi destul de răcoros când pornim, spune zâmbind.
   Are o faţă blândă, ca femeia din aeroport. Presupun că nu sunt foarte multe lucruri pentru care să-ţi faci griji pe aici, nu ai parte de o viaţă urbană care să te împovăreze.
   Mark ne mută bagajele jos şi sare la bord fără ajutor, şi apoi pornim. Se întunecă în timp ce gonim cu viteză pe lângă peşteri şi golfuri. Îmi doresc să ne fi ales zborurile în aşa fel încât să vedem toate acestea în timpul zilei. Pun pariu că peisajul îţi taie respiraţia, dar acum, în întuneric, nu văd decât lumini sclipitoare de-a lungul ţărmului şi luna uriaşă care atârnă deasupra apei. O lună albă superbă.
   Sunt sigură că luna nu-i la fel de strălucitoare în Anglia. Dar ar trebui să fie. Poate că doar nu putem vedea cât de strălucitoare este din cauza poluării de acasă.
   Anglia pare aşa de departe acum. Acele câmpuri cu garduri vii, iarba îngheţată.
   Simt un junghi uşor gândindu-mă la acestea aflate la 15 000 de kilometri depărtare, la ceaţă şi la frig. Părul îmi biciuieşte faţa în briza parfumată. Barca încetineşte acum. Aproape că am ajuns. Mă întorc să privesc în urmă la zona continentală, la ţărm şi la luminile de la Four Seasons. Şi iată-l. Apa din jurul nostru străluceşte ca smaraldul, iluminată de verdele apei din lagună. Lumina caldă a lumânărilor îmbăiază clădirile din stuf, zonele comune, restaurantele şi barurile.
   Torţe aprinse lucesc de-a lungul plajei. Colibe ridicate pe stâlpi îşi răspândesc căldura portocalie în întunericul gros al Pacificului de Sud. Şi luna aceea. Luna aceea care străluceşte la fel de luminos ca o fază lungă pe un drum de ţară.
   Străluceşte din spatele siluetei ca de turn ascuţit a muntelui Otemanu, vulcanul stins din centrul atolului Bora Bora. Am ajuns la destinaţie.
   Apa clipoceşte placid în jurul nostru în timp ce ne apropiem încet. Mai multe lumânări luminează debarcaderul şi un grup de întâmpinare leagă barca şi ne trage spre ei. Şi mai multe ghirlande, mirosind dulce, înţepător. Apă. Prosoape răcoroase. O felie de portocală. Şi o maşinuţă de golf care ne duce pe alei pompoase spre noua noastră casă.
   Mark s-a asigurat să avem o cameră fantastică. Cea mai bună pe care o au. E un bungalou peste apă aflat în capătul debarcaderului, cu piscină privată, acces privat la lagună şi o sală de baie cu podea din sticlă. Ne tragem picioarele până la uşă şi acolo avem parte de o discuţie de bun-venit, dar suntem epuizaţi acum. Dincolo de zâmbetul lui Mark îi văd ochii obosiţi şi sigur îi văd şi membrii personalului hotelului. Suntem extenuaţi. Introducerea este binecuvântat de scurtă.
   Maşinuţa de golf se îndepărtează zumzăind înapoi pe alee, lăsându-ne singuri în afara locuinţei noastre. Mark mă priveşte în timp ce sunetul maşinuţei se stinge.
   Lasă bagajele jos şi se întinde spre mine, mă apucă de mijloc cu o singură mână şi de coapse cu cealaltă şi mă trezesc înălţată în aer, legănată în braţele lui. Îi sărut nasul. Rânjeşte şi, orbecăind, mă trece pragul.

11.

VINERI, 9 SEPTEMBRIE

Se apropie o furtună

      Trec patru zile din vacanţă. Un vis. Un vis turcoaz, şlefuit la cald.
   Micul dejun ne este adus cu o canoe care traversează apa verde a lagunei. Fructe coapte suculente ale căror nume nici măcar nu le cunosc. Merg tiptil cu picioarele goale pe podeaua cu dale răcoroase şi pe puntea fierbinte. Mă strecor în apa limpede şi cristalină a piscinei. Las soarele să-mi usuce pielea mea englezească obosită în profunzime, până ce îi simt căldura în oasele mele britanice, trase de la umezeală.
   Mark în lumina soarelui. Trupul lui sclipitor prin apă. Degetele mele mişcate rapid prin părul lui ud peste pielea lui maronie. Partide jilave de sex încâlciţi printre cearşafuri. Zumzetul slab al aerului condiţionat. Pozez ca un manechin în lenjerie de corp frumoasă şi delicată, ca din catalog, în fiecare zi. Ţesătură fină cu dantelă neagră şi cristale strălucitoare, de culoarea florilor de fucsia, roşii neruşinaţi, albi ieftini, crem-închis, mătase, satin. Conversaţii lungi, lejere printre plăci de surf şi baruri. Aşa cum am decis, n-am mai luat anticoncepţionale de şapte săptămâni. Ne facem planuri.
   Facem un tur cu elicopterul al insulelor din jur, auzind duduitul puternic al elicei în ciuda căştilor cu protecţie moale. În orice direcţie te-ai uita, în sus sau în jos, se vede un albastru nemărginit. Păduri ce par să crească virgine direct din ocean. Raiul pe pământ.
   Pilotul ne spune că dincolo de recif valurile se înalţă atât de sus încât hidroavioanele nici măcar nu pot ateriza pe apă. Acesta este cel de-al doilea lanţ de insule mai izolat din lume. Valurile de aici sunt cele mai mari de pe planetă. Le vedem sfărâmându-se, rostogolindu-se prin podeaua de plexiglas a elicopterului şi prin geamurile acestuia. Ne aflăm la mii de mile distanţă de ţărmul celei mai apropiate zone continentale.
   Insule deşertice se ivesc din ocean. Desene devenind realitate. Mici cerculeţe de nisip în jurul piscurilor stâncoase, toate având cel puţin un palmier. De ce oare insulele deşertice au întotdeauna palmieri? Deoarece nucile de cocos plutesc.
   Plutesc de-a lungul oceanului, plutesc singure mii de mile până când ajung pe o plajă şi se plantează singure în nisipul fierbinte. Rădăcinile lor se întind în adâncul pământului până ce ajung la apa dulce filtrată de pietre. Aşa cum înotătorii o fac când ajung într-un târziu la ţărm.
   O zi petrecută făcând snorkeling în apa blândă a lagunei. Mă gândesc la vremea rece de acasă în timp ce plutesc încetişor, înconjurată de pisici de mare mari ce par să planeze, asemănătoare unor fantome gri încarnate, clipocind printre undele valurilor într-o linişte perfectă.
   Mark închiriază piscina de antrenament pentru scufundări doar pentru noi doi. O şedinţa care să-mi uşureze durerea de spate, îmi promite că experienţa nasoală, cea de dinainte să-l întâlnesc pe el, trebuie să fie uitată.
   Aveam doar 21 de ani când s-a întâmplat, însă îmi amintesc momentul cu o claritate ca de cristal. Pe când mă aflam la 18 metri adâncime am fost cuprinsă de panică. Nu ştiu de ce, dar brusc am devenit extrem de sigură că o să mor. M-am gândit la mama şi la frica pe care trebuie să o fi simţit fiind prinsă în maşină ca într-o capcană. Mi-am lăsat gândurile să preia controlul şi m-am panicat. Îmi amintesc oamenii spunând atunci că am fost norocoasă că întâmplarea a avut finalul pe care l-a avut, deoarece putea foarte bine să se termine altfel. Aş fi putut înghiti cu uşurintă o cantitate bună de apă de mare. Oricum, acum nu intru în panică. Nu-mi las gândurile să preia controlul. Cel putin, de atunci, nu mi s-a mai întâmplat.
   Cu o noapte înainte să mergem la piscina aceasta, de-abia reuşesc să adorm... nu este vorba chiar de frică, aş zice că mai degrabă simt o mică anxietate. Însă i-am promis lui Mark şi, mai mult de atât, mi-am promis-o mie. De fiecare dată când mintea mea rătăceşte către gândul reglării oxigenului, simt tensiunea înfigându-mi-se adânc între sprâncene. Pe cine vreau eu să păcălesc? Mi-e frică de mă cac pe mine.
   Nu mi-e frică de înec ori de apă sau de ceva asemănător. Mi-e frică de panica aceea oarbă. Panica aceea a iepurilor prinşi în capcană, care trag tare de lat şi se îneacă în propriul lor sânge. Când eşti cuprins de o panică oarbă se pot întâmpla lucruri stupide. Multe lucruri se pot pierde definitiv.
   Uite ce e, nu sunt nebună. Ştiu că o să fiu OK. E rahatul ăsta de scufundare. Se presupune că trebuie să fie amuzant. Toată lumea o face. Ştiu că nu se va întâmpla nimic. Va fi atât de frumos. O activitate ce inspiră uimirea în adâncurile Pacificului de Sud. Ceva de care să-ti aminteşti întotdeauna. Însă gândurile mele continuă să apară ca nişte uşi capcană ce se deschid sub paşii mei.
   Panică, dezorientare, claustrofobie. O înghiţitură accidentală de apă şi gata, eşti cuprins de o spaimă distrugătoare.
   Însă nu e cazul. Sunt o femeie matură. Îmi pot controla fricile. De asta o să şi fac asta, nu-i aşa? De asta îi provocăm pe alţii, nu? Ca să ne amuţim fricile pe care le avem. Ca să le împachetăm înapoi în cutia lor. Mă gândesc la Alexa în celula ei în care a stat timp de paisprezece ani. Ne ciondănim cu fricile noastre, nu? Asta facem.
   Când ajung cu Mark la piscină, intrăm în apă şi începem să ne apropiem trupurile cercetându-ne parcă înainte de scufundare. Mark mă ghidează încet de-a lungul întregului proces. Mă bucură efectul răcoritor al apei chiar dacă îmi simt ceafa fierbinte din cauza încordării.
   Respiră doar, trebuie să-mi reamintesc. Respiră doar.
   - Te descurci de minune, spune Mark pe un ton menit să-mi dea încredere. Îţi aminteşti partea asta perfect, şi asta e partea cea mai complicată, sincer să fiu. O să te protejez, OK? Uite, dacă - se opreşte şi mă priveşte serios, tinându-şi mâinile pe umerii mei -, dacă simţi că se declanşează panica, continuă să respiri, oriunde te-ai afla sub apă. Dacă vrei să ajungi la suprafaţă, continuă să respiri. În sine, e vorba doar de creierul tău care încearcă să te protejeze de ceva ce nu-i cu adevărat o problemă. Nu-i cu nimic mai periculos acolo jos decât e aici sus. Îţi promit. Ai încredere în mine, scumpo? O să fie bine.
   Zâmbeşte şi mă bate pe umeri. Aprob din cap. O să am întotdeauna încredere în el.
   Ceea ce îi face pe înotători să plutească este oxigenul din plămâni. Aceştia, când sunt plini sunt ca două mingi de rugby în interiorul pieptului nostru, care se asigură că ne ţin la suprafaţă. De aceea, dacă te laşi pe spate în apa mării poţi să-ţi relaxezi întregul corp şi să pluteşti având doar faţa scoasă în afara apei. Şmecheria pentru un scufundător este să înveţe să folosească acest proces de flotabilitate pentru a se controla la adâncime. Pentru asta sunt greutăţile: ca să ne tragă la fund.
   Ne cufundăm împreună, suspendaţi în albastrul pal. Bule mici de aer se ridică la suprafaţă în timp ce noi coborâm fără să întâmpinăm obstacole, de parcă am fi într-un lift invizibil. Liniştea de sub suprafaţa piscinei pare amniotică. Înţeleg de ce îi place lui Mark să facă scufundări. Simt o senzaţie de calm şi toate gândurile de panică se disipează. Mark mă priveşte fericit de la o distanţă de un picior prin apa densă. Pare ca şi cum am fi separaţi de o sticlă groasă. Zâmbeşte şi îi zâmbesc la loc. Ne simţim mai apropiaţi aici jos decât am fi la suprafaţă. Ne facem semnul OK cu mâna gata să ne scufundăm. Ştiţi despre ce este vorba - e semnul cu mâna pe care Fonzie l-ar face dacă l-ai întreba cum a fost întâlnirea pe care a avut-o.
   Stau în faţa lui Mark, într-o poziţie asemănătoare, cu picioarele încrucişate pe pardoseala din dale zgâriate din adânc, trecându-ne tubul de oxigen de la unul la altul ca pe o pipă a păcii tipică secolului XXI. Rămân calmă. Gândurile la uşile capcană ce se deschid sub picioarele mele au dispărut. Par de neconceput acum când privesc faţa calmă a lui Mark. Suntem în siguranţă. Suntem doar noi doi şi liniştea. Poate că relaxarea mea se datorează oxigenului, bineînţeles. Se presupune că are un efect calmant, nu-i aşa? Sunt sigură că am citit asta pe undeva, ceva despre măştile de oxigen din avioane. Sau poate că mă linişteşte culoare piscinei. Sau poate că e vorba de liniştea subacvatică profundă. Sau poate că e vorba de Mark. Ceea ce mă interesează acum este că sunt împăcată cu mine. Sunt liniştită. Mark m-a liniştit. Stăm aşa sub apă o perioadă îndelungată.
   Visul continuă. Nisip cald şi asfinţit. Gheaţă zornăind în pahar. Mirosul loţiunii de soare. Degete pe spatele meu ca hârtia.
   Sunt atât de multe de văzut, atât de multe de făcut. Totul până când ajungem în ziua a cincea a vacanţei.
   În a cincea zi auzim că se apropie o furtună.
   Furtunile aici nu sunt ca furtunile de acasă. Asta-i clar. Nu te apuci doar să-ţi muţi mobilierul de pe patio în interior şi să acoperi trandafirii. Aici, furtunile sunt o treabă serioasă. Cel mai apropiat spital se află la o oră de zburat, înapoi în Tahiti, şi nimeni nu zboară pe timp de furtună. Furtunile pot dura zile întregi, aşa că cei care trebuie să le facă faţă o fac cu o precizie logică. Plajele sunt curăţate, restaurantele sunt închise, oaspeţii sunt informaţi.
   După micul dejun, un manager prietenos ciocăneşte în uşa bungaloului nostru. Ne spune că furtuna o să ne lovească în jur de ora 16:00 şi că o să dureze, probabil, până mâine-dimineaţă devreme. Nu ne mai desparte mult timp până când se va întâmpla. Managerul ne asigură că o să ocolească insula; deşi o s-o simţim, nu o să avem parte de întreaga ei forţă, aşa că nu trebuie să ne îngrijorăm că o să fim măturaţi în largul mării sau altă nebunie de genul ăsta, care, nu se întâmplă niciodată aici. Managerul chicoteşte. Bungalourile se află în lagună, fiind protejate de valuri de atol, aşa că bănuiesc că va fi necesar un val incredibil de puternic care să depăşească punctele înalte ale atolului şi reţeaua de insule şi care să ne ia cu el.
   Laguna există aici de mii de ani şi nu o să fie măturată de valuri chiar azi.
   Ne mai spune şi că personalul complexului va lucra la noapte şi, în cazul neplăcutului eveniment prin care furtuna şi-ar putea schimba cursul, vom fi alertaţi prompt şi vom fi mutaţi în corpul principal al hotelului. Însă lucrul acesta nu a fost necesar să se întâmple niciodată de când lucrează el pe insulă, zice, şi furtuna de azi, deşi cu siguranţă că va fi agitată, nu pare să fie totuşi periculoasă.
   După ce pleacă, ieşim pe terasa privată şi privim dincolo de lagună. Cerul este de un albastru ca safirul, iar soarele străluceşte peste ape. Nimic nu sugerează că va veni o furtună. Ne privim unul pe altul; ne gândim amândoi la acelaşi lucru. Unde o fi?
   - Să mergem să ne uităm la cealaltă plajă? întreabă Mark, brusc entuziasmat.
   Mi-a citit gândurile; poate că o putem vedea venind dintr-o altă direcţie, poate că soseşte din spatele nostru. Ne încălţăm şi plecăm de la Four Seasons, prin jungla amenajată cu grijă, către frontul atmosferic.
   De cealaltă parte a complexului, partea care este deschisă către Pacificul de Sud, se găseşte o altă plajă mai dreaptă şi mai lungă. Aici cam bate vântul, mult prea tare pentru confortul oaspeţilor hotelului. Oceanul se agită, valurile sunt zgomotoase şi puternice, nu are nimic de-a face cu apele liniştite şi nemişcate din laguna unde este cocoţat deasupra bungaloul nostru. Aici e partea sălbatică a insulei. Vreau să văd furtuna. Vreau să o văd venind. Soarele continuă să strălucească şi să ardă, însă vântul ne biciuieşte părul şi tricourile în timp ce vâslim prin apele puţin adânci. Şi după aceea o vedem la orizont.
   La mare distanţă de noi vedem o coloană ca un nor ce se înalţă de la ocean până la cer. N-am mai văzut niciodată ceva asemănător. Un perete de ploaie şi vânt. Aici nu există niciun simţ al proporţiei, privind vastitatea cerului, nu ai nicio şansă să-ţi dai seama de mărimea ei, nu ai nimic la care să o raportezi comparativ, o privim şi vedem că ocupă jumătate din cer. La marginile ei se zăresc petice de albastru care apar şi dispar. Furtuna e o singură coloană captivantă, de culoare cenuşie, care se apropie.
   Ne petrecem mare parte din zi în apele calme ale lagunei, vâslind şi făcând snorkeling. Suntem sfătuiţi să rămânem în interiorul bungalourilor noastre începând cu ora cincisprezece jumătate; room service va fi în continuare disponibil, ca de obicei.
   Ne adăpostim pe la 15:45 de minute, aprovizionaţi cu gustări şi bere şi gata să începem un maraton de filme. O relaxare impusă.
   Suntem pe la jumătatea filmului Întâlnire de gradul III, când furtuna se mai intensifică un pic. Sunetul valurilor de sub bungalou şi ploaia ce cade pe acoperiş ne forţează să dăm mai tare volumul televizorului cu ecran de plasmă. Mark îşi scoate telefonul şi începe să mă filmeze.
   Stau încurcată printre cearşafuri ca o balenă eşuată pe plajă care ia o gustărică.
   Ascunzând fisticul sub o pernă, îmi găsesc o poziţie mai atractivă, una mai pregătită să fie filmată.
   - La ce te uiţi, Erin? mă întreabă el din spatele camerei.
   - Bună întrebare, Mark! Mă uit la un film despre extratereştri în timp ce aştept ca lumea să-şi găsească sfârşitul afară, răspund.
    De la televizor se aud sunetul sirenelor şi al strigătelor înfundate.
   - Este ziua a cincea a lunii de miere, intonează Mark, şi ne aflăm la adăpost de o furtună tropicală în toată regula. Aruncă numai o privire, adaugă şi întoarce camera către uşile din sticlă înmuiate de ploaie.
   Vremea e cenuşie. S-a lăsat o ceaţă groasă şi opacă. Vântul suflă în toate direcţiile, copacii se arcuiesc sub forţa lui. Şi toarnă efectiv cu găleata, în aşa hal poate să plouă. Mark filmează podeaua. Ploaia de pe terasă se strânge în băltoace reci în jurul uşii.
   - O navă fantomatică, mă cheamă Mark, privind afară în direcţia apelor.
   Sar din pat şi o iau la pas tropăind către fereastră. Iat-o. O navă fantomatică. Un iaht ancorat pe apă, navighează sigur, ambalat, cu catargul securizat, legănându-se pe jumătate ascuns în ceaţă.
   - Înfricoşător, spun, iar Mark îmi întăreşte afirmaţia zâmbind şi repetând-o.
   Vârful muntelui Otemanu a dispărut, înghiţit în cenuşiul de afară, rămânând vizibili doar copacii de la baza lui. Mark focalizează în direcţia ambarcaţiunii. Se întreabă dacă încă mai sunt oameni la bord. Ne holbăm amândoi la imaginea de pe ecranul telefonului.
   Chiar atunci telefonul lui scoate un zgomot specific şi peste imaginea video apare scurt o notificare. Apare doar pentru o clipită, însă stomacul mi se întoarce. E de la Rafie. E important. Poate fi despre un viitor loc de muncă. Rafie tot încearcă să-l ajute să-şi găsească ceva. Mark aşteaptă mesajul acesta. Bâjbâie telefonul în mână şi se îndreaptă cu paşi mari către zona de lounge a suitei.
   - Mark, zic şi-l urmez.
   Îşi ridica mâna în aer cu nerăbdare.
   - Aşteaptă.
   Citeşte, aprobă din cap, apoi pune telefonul cu grijă pe masă, distrat, gândindu-se. Înghite în sec.
   - Mark? întreb din nou.
   Îşi ridică mâna din nou, cu avânt.
   - Aşteaptă!
   Face paşi de colo colo. Se opreşte. Se duce la bar şi începe să-şi vâre gheaţă în paharul de whisky. Băga-mi-aş! Asta nu-i deloc bine.
   Mă apropii încet de masă şi mă aplec să iau telefonul. Prudentă, asta în caz că nu e în ordine să-i citesc textele. Mintea lui însă este în altă parte. Tastez codul, data lui de naştere. Selectez mesajele şi apoi pe cel de la Rafie.
   Frăţică, veşti proaste. Tocmai ce am auzit că au dat jobul cuiva din structura internă. A naibii întorsătură de situaţie. Am crezut aranjată treaba. Te anunţ dacă aud de altceva. R
   Of, Dumnezeule!
   Pun telefonul înapoi cu grijă pe măsuţa de cafea din sticlă. Mark îşi soarbe whiskyul în partea cealaltă a camerei. Închid televizorul cu telecomanda. Sirenele şi zarva încetează. Zornăitul cuburilor de gheaţă şi sunetul înfundat al furtunii dezlănţuite de afară sunt acum singurele sunete care se aud.
   În cele din urmă, Mark îşi ridică privirea către mine.
   - Ghinion, Erin. Ce poţi să faci?
   Îşi ridică paharul ca pentru a da noroc.
   Brusc, mă gândesc la Alexa. Câteodată esti câinele si câteodată esti stâlpul pe care se pişă câinele.
   În ciuda veştilor, zâmbeşte.
   - E în regulă, spune. Sunt bine, serios.
   Tonalitatea vocii lui e calmă, încercând să mă aigure de asta. Şi îl cred de data asta; e în regulă. Dar... toate astea nu sunt OK. Nu e deloc în ordine ce i se întâmplă acum. Nu e corect.
   - Am o idee, izbucnesc.
   Mă apropii de el, îi iau paharul de whisky din mână şi-l pun jos. Pare surprins, destabilizat de determinarea mea bruscă. Îl iau de mână.
   - Ai încredere în mine? îl întreb, privindu-l în ochi.
   Zâmbeşte larg, deşi are ochii şifonaţi. Ştie că pun la cale ceva.
   - Am încredere, zice şi mă strânge de mână.
   Îl conduc spre intrarea în suită şi descui uşa. Însă el îmi trage mâna înapoi în timp ce încerc să apăs pe mâner.
   - Erin? mă opreşte el.
   Furtuna rage ca un animal de partea cealaltă.
   - Ai încredere în mine, îi repet.
   Aprobă din cap.
   Apăs pe mâner şi uşa mi se izbeşte de mână; vântul este mai puternic decât am crezut că poate fi, mai puternic decât părea privit prin fereastră. Păşim afară pe alee şi, cumva, reuşesc să închid din nou uşa. Mark stă locului holbându-se la vijelie, ploaia îl înmoaie rapid prin tricou, întunecând ţesătura. Închid uşa în urma noastră şi-l iau din nou de mână. O luăm la fugă. Îl conduc de-a lungul aleilor lungi, pe podurile de peste debarcader şi către zona de pământ a complexului. Alergăm pe aleile pline de bălţi către coasta Pacificului zbuciumat. Ne împiedicăm prin nisip, iar vântul ne loveşte din toate părţile acum. Hainele noastre, întunecate şi grele de ploaie, se lipesc de noi în timp ce ne împleticim către valuri. Ne oprim pe ţărmul Pacificului de Sud.
   - Ţipă! strig.
   - Ce?
   Se holbează la mine. Nu mă poate auzi din cauza răgetelor vântului şi al mării.
   - Ţipă!!
   Mă aude de data aceasta şi începe să râdă.
   - Ce?! strigă el neîncrezător.
   - Ţipă, Mark! Ţipă dracului!
   Mă întorc către ocean, vânt şi abisul bubuitor de dincolo, şi ţip. Ţip din tot corpul.
   Ţip pentru tot ce i se întâmplă lui Mark acum, pentru ce i s-a întâmplat lui Alexa, pentru mama mea moartă, pentru mine, pentru viitorul lui Mark, pentru viitorul nostru, pentru mine însămi. Tip până când rămân fără respiraţie. Mark mă priveşte în tăcere prin furtună. Nu pot să-mi dau seama ce gândeşte. Se întoarce, pare să se îndepărteze, dar apoi face un cerc şi se întoarce înapoi şi ţipă lung şi puternic în mijlocul ploii şfichiuitoare şi a ceţii. Fiecare tendon stăpân pe sine, fiecare muşchi pregătit, o luptă urlată în mijlocul necunoscutului. Iar vântul rage inapoi.

12.

SÂMBĂTĂ, 10 SEPTEMBRIE

Lucruri în apă

      Până la asfinţit, furtuna a trecut de noi.
   Ne trezim în suita noastră în sunetul gentil obişnuit al ciocănitului care ne anunţă prezenţa room service-ului. Singura dovadă a furtunii sunt răzleţele crengi rupte din palmieri ce plutesc în lagună şi propriile noastre voci răguşite.
   N-am mai dormit atât de bine de ani de zile. După micul dejun, Mark se duce să poarte o discuţie cu coordonatorul de scufundări al hotelului. Mark vrea să mergem să facem scufundări în după-amiaza aceasta. Se duce să vadă dacă putem merge singuri.
   El şi coordonatorul de scufundări păreau să se fi înţeles destul de bine ieri, aşa că îl las pe Mark să se ocupe de astea şi eu rămân în urmă.
   Îi promit lui Mark că nu o să lucrez nimic, însă în clipa când iese pe uşă am deja laptopul deschis. Am primit e-mailuri de la toată lumea, majoritatea dintre ele fiind cu chestii legate de nuntă. Doar că pe mine mă interesează e-mailurile ce ţin de munca mea, căutând veşti despre proiect. Găsesc unul de genul ăsta.
   Închisoare Holloway mi-a trimis un e-mail despre Holli.
   Au apărut noi informaţii despre data eliberării ei, care a fost mutată mai înainte, urmând să aibă loc pe 12 septembrie, adică peste două zile. Fir-ar al naibii! Trebuia să se întâmple de-abia după ce ne întorceam.
   Trimit vreo două e-mailuri lui Phil, cameramanul, şi lui Duncan, sunetistul; trebuie să mergem acasă la Holli de îndată ce mă întorc. Nu-i deloc o situaţie ideală, dar avem nevoie să facem filmarea cât se poate de repede după ieşirea ei. De asemenea, le reamintesc de datele de filmare legate de eliberarea lui Alexa, care va avea loc la vreo două zile după ce mă întorc, aşa că pentru asta ar fi ceva mai mult timp la dispoziţie ca să ne pregătim.
   Privirea îmi este atrasă de un alt e-mail, de data aceasta de la închisoarea Pentonville, în care sunt anunţată că a fost decisă data eliberării lui Eddie. Interviul meu cu el este programat la o săptămână după ce ne întoarcem.
   Brusc, aud un ciocănit în uşă. Ciudat. Mark are cheie, de ce ar cocăni? Sigur pune la cale ceva. Zâmbesc în sinea mea în timp ce mă îndrept spre uşa pe care o deschid cu un aer dramatic.
   În pragul uşii stă o femeie polineziană, micuţă, zâmbitoare.
   - Cadou special. Ia!
   Radiază şi-mi întinde o găleată aburindă cu gheaţă şi o sticlă de şampanie foarte scumpă, ce pare răcită ca lumea.
   - Ah, nu, scuze, dar noi n-am comandat - încep să spun, însă ea scutură cu viclenie din capul ei micuţ şi ridat.
   - Nu, zice rânjind. Cadou special. Cadou de la prieten. Cadou de căsătorie. Da!
   Ei bine, asta parcă mai are sens, presupun. Un cadou de la Fred şi Nancy? Sau poate că e de la Caro?
   Mă îndeamnă să-l iau şi, dintr-un oarecare motiv, mă aplec uşor în timp ce iau găleata de la ea. O aplecare inconştientă, ca o formă de respect cultural, presupun.
   Câteodată, chiar n-ar trebui să ies din casă. Chicoteşte fericită, îşi vântură mânuţa şi se îndreaptă înapoi spre hotel.
   Pun găleata cu grijă pe măsuţa de sticlă. Pe marginile ei se preling bobiţe de abur condensat. Descopăr şi un răvaş. Deschid biletul cartonat şi citesc.

   Doamnei Erin Roberts,
   Felicitări pentru căsătorie, scumpo. Mi-am permis libertatea de a-ţi trimite un mic cadou. O sticlă faină de Dom Perignon din 2006. Era preferata soţiei.
   Dumnezeu ştie că am avut discuţiile noastre de-a lungul anilor, însă avea gusturi, trebuie să recunosc asta. La urma urmei, s-a căsătorit cu mine. Oricum, vă urez toate cele bune pentru prezent şi pentru viitor. Asigură-te că te tratează bine.
   Distrează-te maxim, scumpo. Ah, şi îmi cer scuze pentru apelul de săptămâna trecută, atunci pe moment nu puteam vorbi liber. Însă vom vorbi din nou în curând.
   Am auzit că ţi-au trimis data eliberării mele. Asa ca toate sunt aranjate. De-abia astept să te întâlnesc peste două sdptămâni. Nu-ţi mai irosesc timpul acum. Fugi afară la lumina aia minunată a soarelui de acolo.
   Cele mai bune urări,
   Eddie Bishop

   Dom Perignon din 2006. Cum naiba a făcut asta? Ştie exact unde mă aflu, pe ce insulă sunt, în care cameră, ştie tot. Pe de altă parte, ştiam deja că a adunat informaţii despre mine, nu-i aşa? Însă chestia asta? E înfricoşătoare.
   Dacă mă gândesc logic, ce înseamnă oare? Înseamnă că Eddie a aflat unde stăm şi a telefonat hotelului pentru a ne comanda o sticlă. Ar fi putut să o afle de oriunde.
   Nu e ca şi cum aş fi ţinut secretă destinaţia lunii noastre de miere. Oricine ar fi fost interesat putea să o afle fără prea multă bătaie de cap. Într-un fel, e chiar drăguţă faza. Nu? Sau ar trebui să o privesc ca pe o ameninţare? Oricare ar fi intenţia lui Eddie, inofensivă sau răutăcioasă, decid să nu-i spun lui Mark. Nu ar face decât să se îngrijoreze.
   Aud paşi pe aleea de afară şi bag nota în buzunar. O să scap de ea mai târziu. Iau laptopul de pe canapeaua unde l-am lăsat chiar când intră Mark. Sunt prinsă cu mâţa în sac.
   - Lucrezi, nu? zâmbeşte el.
   Ridic din umeri cu un aer neutru şi bag laptopul într-un sertar.
   - Nu.
   Mark a făcut rost de o barcă şi de echipament de scufundat pentru după-amiaza aceasta. Toate vor fi gata pentru noi după prânz, la ponton. Aparent, furtuna a făcut ca vizibilitatea subacvatică din jurul insulei să fie cam slabă, aşa că instructorul de scufundări al hotelului, noul cel mai bun prieten al lui Mark, i-a dat coordonatele GPS ale unei mari epave aflate un pic mai departe. Acolo, vizibilitatea ar trebui să fie optimă. Locul se găseşte în apropierea unei insule, cam la o oră de mers cu barca cu motor.
   Mark are licenţă să navigheze cu ambarcaţiuni dintr-un an sabatic, când a făcut parte din echipajele unor iahturi din Mediterana, aşa că nu ar trebui să fie prea dificil pentru el să ne ducă acolo. Cei de la hotel chiar ne-au sugerat ca, după scufundare, să acostăm pe lângă insulă şi să ieşim la un picnic. E o insulă nelocuită, aşa că nu va trebui să ne facem griji că am putea deranja pe careva. Sunt destul de încântată. O insulă pustie numai pentru noi.
   Ieşitul pe mare e uşor iritant, în sensul că, odată ce Bora Bora a dispărut din raza noastră vizuală, nu mai e nimic de văzut. Nimic în nicio direcţie, în afară de albastrul nemărginit. Acum înţeleg de ce marinarii obişnuiau să înnebunească pe mare. Se aseamănă cumva cu orbirea pe care ţi-o dă zăpada. Dacă nu ar fi existat punctul de pe GPS care se mişca în mod constant spre destinaţie, jur că aş fi zis că ne mişcăm la nesfârşit în buclă, în cercuri uriaşe.
   La o oră după ce am plecat, vedem insula spre care ne îndreptăm ivindu-se dintre valuri în faţa noastră, la orizont. Ceea ce înseamnă că mai avem de parcurs cam trei mile. Linia orizontului este întotdeauna la aproximativ 3 mile distanţă de tine atunci când o vezi de la nivelul mării. E bine de ştiut, nu-i aşa?
   Epava după care am pornit astăzi se află la nord-vest de insulă, la o adâncime de numai douăzeci de metri, ceea ce Mark a promis că nu va fi o problemă pentru mine.
   - Tehnic, nu ar trebui să coborâm la mai mult de 18 metri, îmi spune. Aşa că o să ne limităm la aproximativ 20 de metri în vacanţa aceasta, OK? Crede-mă, scumpo, nu o să explodezi automat dacă mergi mai jos cu doi metri peste limita maximă; limita trebuie să fie doar un punct de orientare. Douăzeci de metri e o adâncime în regulă. Şi o să fiu acolo cu tine, OK?
   E încurajator. Ştiu că Mark e calificat să coboare la o adâncime de două ori mai mare.
   O baliză roz decolorată de soare, plutind pe valuri, indică locul unde se află epava. Lăsăm ancora la o distanţă sigură de loc.
   În timp ce ne echipăm, Mark mă priveşte scurt. Faţa îi este traversată de o umbră.
   - Erin, scumpo? Vreau numai să te informez: să ştii că pe aici se presupune că există o mulţime de rechini, iubito.
   Efectiv mi se taie respiraţia, iar el râde de expresia feţei mele.
   - E în regulă! O să fiu complet cinstit, OK? O să-ţi spun exact ce se găseşte acolo, scumpo, ca să ştii. Bine?
  Aprob din cap. N-aş putea vorbi nici dacă aş vrea.
   - Ştii rechinii aceia negri care sunt în lagună? continuă el, cei pe care i-am văzut ieri?
   Dau din cap că da.
   - Cu rechinii ăştia negri de recif totul e în regulă, spune cu o voce liniştitoare şi calmă; sunt prietenoşi, nu? Nu muşcă oameni. Şi nici nu sunt aşa de mari, ca să zicem aşa - au cam aceeaşi mărime ca o persoană, aşa că... nu sunt cei mai mari rechini, dar e evident că nici nu au mărimea unor peşti. Oricum, sunt în regulă. Eşti atentă la ce spun, Erin?
   Aprob din nou. Prima dată când am văzut un rechin negru în lagună luni, în timp ce făceam snorkeling, aproape că am avut un anevrism. Arată înspăimântători cap-coadă. Însă Mark are dreptate, după şocul iniţial, m-am simţit în largul meu în preajma lor. Nu ne-au deranjat absolut deloc.
   - Ei bine, vor fi mulţi, continuă să spună.
   Minunat...
   - Şi s-ar putea să fie şi destui rechini lămâie. Ăştia au în jur de 3 metri şi jumătate lungime - asta înseamnă lungimea unui hatchback. Nu au tendinţa de a răni oameni, dar... au totuşi trei metri jumătate lungime. Ca să ştii.
   - Uau. OK. Sunt mari.
   - Dar sunt OK, Erin, ai încredere în mine. Şi ca să te simţi şi mai sigură... Nu le place nimic strălucitor, cum ar fi ceasurile, bijuteriile, chestiile de genul ăsta, aşa că...
   Impacientată, îmi scot ambele inele şi i le dau lui.
   - Ce altceva mai este acolo, Mark? îl întreb fiind pregătită de orice.
   - Ar fi ceva şanse să întâlnim rechini gri de recif... 2 metri. În regulă.
   - Rechini albi, argintii... 3 metri.
   Nicio problemă.
   - Şi poate şi... pisici de mare?
   Minunat, astea arată ca alea din lagună, doar că sunt mai mici.
   - Ţestoase, continuă înşiruirea.
   Superb, îmi plac astea.
   - Şi, poate, dar cel mai probabil că nu - şi, ştii, chiar dacă îi vedem să nu-ţi faci griji, deoarece o să se ţină la distanţă şi o să fie în regulă - dar am putea da şi peste rechini tigru.
   Doamne fereşte.
   Până şi eu am auzit de ăştia. Ăştia sunt rechini adevăraţi. Mari, de vreo 4 sau 5 metri lungime.
   Acum nu mai sunt chiar aşa de sigură de şedinţa asta de scufundări. Îl privesc pe Mark şi el mă priveşte înapoi. Se aude doar sunetul valurilor ce clipocesc izbindu-se de cala bărcii. Râde.
   - Erin? Ai încredere în mine?
   - Da, spun pe un ton neîncrezător.
   - Ăştia ar putea să vină spre tine, însă nu o să te rănească, bine? spune susţinându-mi privirea fixă.
   - OK, aprob. Bine.
   Respiră doar. Asta este tot ce trebuie să faci, îmi spun. Respiră. E fix ca în piscină. O să fie fix ca în piscină.
   Terminăm să ne îmbrăcăm cu echipamentul şi intrăm în apă. E mişto să-mi simt corpul din nou apropiat de al lui. Să mă simt în siguranţă. În plus, e plăcut la vedere.
   Îmi susţine privirea. Eşti OK? Sunt OK, aprob din cap.
   Apoi intrăm în apă şi coborâm uşor. Ochii mei sunt lipiţi de Mark; urmez orice semn făcut cu mâna, fiecare mişcare. După care îmi arată ceva cu degetul şi o văd.
   De pe barcă, puteam să zăresc epava prin apă, dar acum că ne aflăm sub valuri, o văd limpede în faţa noastră. Coborâm şi mai mult. Pe măsură ce ochii mi se obişnuiesc cu lumina încep să observ peştii, ţintindu-ne bulele de aer ce se ridică la suprafaţă. Urmăresc un peşte rătăcit care se alătură unui banc de peşti aflat la umbra bărcii, o coloană argintie rotitoare.
   Privesc înapoi la Mark, care ne ţine sub control coborârea, făcând-o frumos şi încet, fără mişcări bruşte. Are grijă de mine, chiar dacă are faţa înclinată la computerul de la încheietură, expresia figurii lui fiind una de o mare concentrare.
   Ajungem la o adâncime de5 metri şi facem o pauză de verificare. Mark mă întreabă prin semne dacă sunt în regulă şi aprob că da. Ne descurcăm de minune.
   Îmi semnalizează să ne continuăm coborârea şi o face în întregime după manual, încât nu mă pot abţine să nu rânjesc în spatele regulatorului de oxigen de la gură.
   Mă aflu pe mâini bune.
   Privesc în jos şi văd corali pe unele aflorimente stâncoase aflate la o adâncime de încă cinci metri. Privesc în sus, iar suprafaţa e acum la vreo 10 metri, dansând strălucitoare deasupra noastră.
   Îl privesc pe Mark, suspendat în marele albastru, în afara timpului. Mă priveşte înapoi şi-mi zâmbeşte.
   Ne cufundăm. Observ o mişcare periferică. Nu e un obiect, ci doar o schimbare de culoare dincolo de câmpul meu vizual.
   Îmi întorc capul şi mă concentrez cu toate forţele la albastrul de nepătruns de dincolo de noi. Îmi forţez ochii ca să văd dincolo de apele umbrite. Apoi îi văd.
   Sunt peste tot în jurul nostru. Apar în câmpul vizual unul câte unul. Cu fiecare pe care îl văd, mi se opreşte respiraţia o secundă. Adrenalina începe să-mi curgă prin vene. Apa este plină de rechini. Arcuindu-se în cercuri mari deasupra epavei şi în jurul recifului. Corpurile lor uriaşe atârnă de parcă n-ar cântări nimic în zona verde-albastră din jurul nostru. Aripi, branhii, guri, dinţi. Plutind ca pacheboturile.
   Rechini. Atât de mulţi rechini. Sistemului meu nervos central, care a preluat controlul, nu i se pare relevant ce fel de rechini sunt.
   Nu mai respir. Muşchii mi-au îngheţat ca în coşmarul ăla în care nu poţi ţipa. Îl privesc pe Mark, care le aruncă o privire rapidă, evaluând ameninţarea.
   Reuşesc să-mi ridic mâna, înspăimântată că mişcarea le va atrage atenţia. Întreb prin semne dacă e în regulă, şi-mi simt braţul tremurând dincolo de controlul meu.
   Mark şi-a ridicat mâna. Aşteaptă. Ochii lui scanează apele din jurul nostru.
   Privesc în sus. Sunt 15 metri până la suprafaţă. Respiră, Erin! Respiră, băga-mi-aş! Inspir adânc. Aer rece direct din rezervor. Expir uşor şi cu calm. Îmi privesc bulele de aer ridicându-se la suprafaţă.
   Bun. Bună treabă, Erin.
   Mark se întoarce spre mine. OK.
   E OK.
   Zâmbeşte.
   Întregul trup mi se relaxează. Toţi sunt în regulă. Noi suntem în regulă.
   Îi privesc din nou. Seamănă cu o amintire îndepărtată a unei plimbări printr-o câmp plin de vite. Mărimea lor! Îngrijorarea vagă că ar putea în orice clipă să se întoarcă spre noi. Să vină la noi.
   Apoi le observ aripile. Nu sunt negre sau argintii sau mai ştiu eu ce culoare. Sunt gri. E greu de văzut în perspectivă. Nu pot spune cât de departe sunt. Dar sunt mari. Cu adevărat mari. Rechini gri de recif.
   Ei ştiu că suntem aici. Ne pot vedea. Dar o să fie OK. Nu vor veni să ne vâneze. Nu ne vor ataca. E OK.
   Ne continuăm coborârea.
   Trecem de un grup de peşti galbeni şi argintii, strânşi într-o grămadă densă cam de vreo 6 picioare înălţime.
   Când ajungem la fund, Mark îmi face semn să-l urmez spre epavă. Nu e foarte departe în faţa noastră acum, pe fundul oceanului. Se iveşte din ceaţă, intrând în câmpul nostru vizual, şi ne îndreptăm spre ea.
   Privesc în sus la bancul de peşti şi la rechinii de deasupra noastră. Un perete de peşti, un zid ca de catedrală făcut din peşti, suspendat în apa limpede de deasupra.
   Uau!
   Îl privesc pe Mark. Vede şi el. Fără un cuvânt, se întinde prin apă şi-mi apucă mâna înmănuşată într-a lui.
   După scufundare, luăm prânzul pe insula pustie, după ce am adus barca noastră cât s-a putut de aproape de ţărm. Ne dăm jos costumele şi înotăm goi în apele puţin adânci şi ne îmbăiem cu lumina soarelui pe nisipul pustiu. Se face târziu până ce ne suim înapoi în barcă şi ne îndreptăm spre Bora Bora.
   Mark stă aplecat peste volan, cu privirea concentrată la distanţă. Ar putea să ne ia mai mult de o oră să ajungem înapoi la hotel. Vântul îmi agită părul care-mi loveşte ochii şi îmi simt membrele extenuate, iar toate astea cuplate fac aproape imposibilă încercarea mea de a sta trează în timp ce navigăm în hopuri printre valuri. Cercul verde strălucitor al GPS-ului clipeşte lângă cel roşu. Pleoapele încep să-mi pice.
   Nu sunt sigură dacă am aţipit, însă când îmi deschid ochii, motorul bărcii îşi schimbă tonalitatea şi încetinim. Îl privesc pe Mark. încă nu am ajuns înapoi în Bora Bora. Nu se vede nimic în jur, doar mile peste mile de ocean în toate direcţiile.
   Apoi văd ce vede şi el. Foi albe de hârtie peste tot în jurul nostru.
   Ne apropiem de sursă, un cerc de hârtie de vreo 10 metri lăţime: nu pot să spun ce erau, reviste, formulare sau documente, deoarece cerneala a acoperit paginile, făcându-le negre şi neinteligibile. Hârtiile stau la suprafaţa valurilor ca o peliculă de piele.
   Mark îmi aruncă o privire. Ce-i asta? Putem vedea orizontul în toate direcţiile.
   Nimic decât albastru.
   Să fie gunoi oare? Oprim în centrul rotocolului, iar acum barca se află în ochiul unui cerc gigantic de hârtie plutitoare. Mark opreşte motorul. În felul ei, e ceva frumos, ca o instalaţie artistică ce pluteşte în mijlocul Pacificului de Sud. Mă întind peste marginea bărcii şi pescuiesc o pagină udă din apă. Scrisul se dizolvă în faţa ochilor mei în timp ce o ridic spre mine, cerneala curge rostogolindu-se pe albul umed. Cine ştie ce scria? Nu putea fi atât de important, totuşi, dacă şi-a găsit sfârşitul aici, nu?
   Poate că furtuna le-a adus aici. Cercetez rotocoalele de negru iligibile de pe paginile albe. Dacă a fost important, acum nu mai este. Ne privim înconjuraţi de liniştea groasă din jur. E o senzaţie stranie.
   Brusc, îmi trece prin cap ideea asta nebunească, şi anume că am murit. Poate că am murit şi ne-am trezit în purgatoriu. Sau poate că e un vis.
   Liniştea este spartă de o izbitură în partea laterală a bărcii, urmată de încă una.
   Zbang. Zbang. Valurile izbesc ceva în mod repetat în partea laterală a carenei.
   Privim în direcţia din care vine zgomotul; orice ar fi, nu putem vedea dincolo de margine. Zbang, zbang. Mark se încruntă la mine.
   Ridic din umeri. Nu ştiu. N-am nicio idee despre ce este vorba.
   Însă ceva în comportamentul lui, ceva din poziţia umerilor lui, îmi îngheaţă sângele în vine. Se întâmplă ceva nasol. Mark crede că se întâmplă ceva foarte rău.
   Zbang, zbang. Acum se aude insistent. Zbang, zbang. Mark păşeşte în direcţia zgomotului. Zbang, zbang. Se ţine de barcă cu braţele îndepărtate, apoi inhalează brusc şi se apleacă peste partea laterală.
   Nu se mai mişcă. Zbang, zbang. Se uită la ce o fi acolo jos îngheţat. Zbang, zbang.
   Apoi îşi schimbă poziţia şi, extrem de atent, îşi lasă o mână peste bord. Dispare din raza de vedere. Zbang, zbang.
   Cu un mormăit ridică un obiect îmbibat de apă şi-l depune pe punte între noi, aterizând cu un zgomot ca o aspiraţie umedă. Câteva bucăţi de hârtie îmbibate stau lipite de el. Stăm locului şi ne holbăm. E o geantă de marinar din pânză neagră cu lungimea mai mică de un metru. E prea mare pentru o geantă de mers la sală, dar şi prea mică pentru o geantă de voiaj.
   E clar de bună calitate, însă nu se vede nicio marcă, nimic scris. Mark se apleacă pentru a inspecta obiectul. Nicio etichetă. Nicio adresă scrisă de mână. Mark caută fermoarul, care e negru şi e mai complicat de găsit pe geanta neagră, dar o face. Fermoarul este prins de încuietoare cu un lacăt negru mat cu combinaţie. Ce?
   OK. Evident e de valoare. E evident că nu e ceva de aruncat, nu? Mark priveşte în sus spre mine.
   - Să încercăm să-l deschidem?
   Aprob din cap.
   Încearcă să forţeze fermoarul cu tot cu lacăt. Nu cedează, aşa că încearcă din nou.
   Priveşte în sus şi ridic din umeri. Vreau şi eu să-l deschid, dar...
   Încearcă materialul din jurul fermoarului. Trage de el, dar nu cedează. Ridică parţial geanta în timp ce se luptă cu ea şi materialul umed se izbeşte de puntea din fibră de sticlă.
   Geanta are ceva în ea. Pot să disting nişte forme unghiulare, dure, mişcându-se înăuntru în timp ce Mark încearcă să forţeze deschiderea sacului. Se opreşte brusc.
   - Poate că ar trebui să aşteptăm, spune Mark cu o voce încordată şi îngrijorată. E clar că oricine o deţine nu vrea ca cineva să-şi bage nasul, nu?
   Presupun că nu. Însă tentaţia de a descoperi ce e înăuntru e a naibii de puternică acum. Are dreptate, totuşi. Clar că are dreptate. Nu e a noastră ca să o deschidem, nu?
   - Pot? întreb şi fac un gest în direcţia sacului.
   Nu vreau decât să-l ţin, să-l simt. Poate că am să-mi dau seama ce e înăuntru după greutate şi formă. Aşa cum faci cu un cadou de Crăciun.
   - Sigur, dă-i drumul.
   Se ridică şi se dă înapoi, lăsându-mi spaţiu.
   - E mai grea decât pare, adaugă el chiar când ridic mânerele.
   Chiar este.
   O ridic încet şi atârnă pe lângă gambele mele. Umedă şi grea. Se simte de parcă ar fi... Se simte de parcă ar fi...
   Îl las imediat şi izbeşte fibra de sticlă cu un zbang familiar. Mark se holbează la mine şi scutură din cap.
   - Nu e.
   Ştie ce gândesc.
   - Nu e, Erin. L-ar fi mâncat. L-ar fi mirosit şi l-ar fi mâncat. Mai ales rechinii gri. Nu e.
   El insistă, însă e ceva în felul în care o spune. Ştiu că şi el o gândeşte.
   Normal că are dreptate. Dacă ar fi fost un corp uman, rechinii l-ar fi înfulecat până acum. Nu e ceva organic. Sunt doar nişte obiecte înăuntru.
   Probabil e vorba de evidenţa contabilă a vreunei afaceri a cuiva sau aşa ceva. Asta numai dacă mă iau după toată hârtia din jur. Poate că e vreo evidenţă contabilă dubioasă. Contabilitate la sfârşitul zilei. Sunt sigură că nu e chiar atât de interesant.
   Nu? Sunt doar nişte chestii într-o geantă.
   Într-o geantă încuiată cu un lacăt, Erin. Plutind în mijlocul Pacificului de Sud. Înconjurată de 10 metri de hârtii neinteligibile.
   - Ce ar trebui să facem? îl întreb. Adică ar trebui să facem ceva? Ar trebui s-o aruncăm înapoi în apă şi, pur şi simplu, s-o lăsăm?
   Mark îşi priveşte ceasul. Se face târziu de-acum; soarele o să asfinţească în următoarea jumătate de oră sau pe acolo, şi încă mai avem de mers vreo 45 de minute înapoi. Nu vreau să fiu în mijlocul nimicului când se va întuneca.
   Şi nici Mark nu vrea.
   - Trebuie să mergem. O să-mi notez coordonatele şi o să luăm geanta cu noi. O s-o dăm cuiva. Bine, Erin? O să spunem cuiva despre mizeria asta. Indiferent ce s-o fi întâmplat aici.
   Mark ia un carnet de notiţe şi un pix din dulăpiorul de sub scaun. Notează coordonatele zonei de pe GPS.
   Privesc hârtiile de pe apă, căutând un indiciu despre ce ar putea fi vorba cu situaţia asta ciudată. Însă nu văd decât familiarul albastru peste tot în jur. Nimic altceva care să plutească. Nimic care să se legene în derivă pe valuri. Doar hârtie şi culoarea albastră. Mă întorc spre Mark.
   - Bine, OK. O să lăsăm geanta la hotel şi o să vadă ei despre ce e vorba, spun şi mă aşez la loc. Chiar nu e treaba noastră. Probabil că cineva l-a aruncat.
   Mark se întoarce la volan şi o pornim din nou la drum, gonind înapoi către hotel şi către cină. Privesc geanta alunecând peste punte şi cuibărindu-se sub un scaun.
   Mă încovrighez pe pernele de pe bancheta din spatele lui Mark şi-mi iau un pulover pe mine, trăgând mânecile peste mâinile mele reci. Părul îmi biciuieşte faţa şi îmi închid ochii.

13.

DUMINICĂ, 11 SEPTEMBRIE

Ziua următoare

      Ne ridicăm din pat dimineaţa devreme. Toate exerciţiile şi aerul proaspăt ne doboară, aşa că, de cele mai multe ori, dormim până la ora zece. Iar eu mă simt minunat.
   Am predat geanta noaptea trecută când am ajuns la hotel. Mark a dat-o portarului şi i-am explicat că a fost găsită în apă. Mark nu credea că merita să-i spună individului de la debarcader despre coordonate sau despre documente. Mai bine să aibă o discuţie cu tipul cu scufundările despre asta - părea mai înfipt şi ar putea, de fapt, chiar să se ocupe de situaţie.
   Azi, luăm micul dejun în restaurantul principal şi ne bucurăm de bufetul de duminică marca Four Seasons. E ridicol de opulent şi conţine tot ce ţi-ai putea dori să mănânci: homari întregi, clătite cu sirop, fructe exotice, mic dejun englezesc complet, sushi, tort curcubeu. Strigător la cer! Asta e alt lucru tare legat de tot acest exerciţiu: pot să mănânc cam tot ce-mi doresc acum şi nu o să fac nicio diferenţă.
   Avem planuri incitante pentru azi, şi anume să facem un traseu off-road cu 4X4 prin pădurea de pe insula principală, urmată apoi de o drumeţie sus pe muntele Otemanu până la peştera sacră, după care să ne întoarcem la hotel pentru a cina la lumina lumânărilor pe plajă. Barca ne va prelua chiar după micul dejun, de la debarcader. Nu l-am văzut încă pe nicăieri pe tipul cu scufundările. Şi trebuie şi să mă grăbesc înapoi în cameră ca să-mi iau geanta şi loţiunea de soare, aşa că îl las pe Mark la restaurant şi fug înapoi în camera noastră.
   La început, nu o observ.
   Însă când ies din baie cu periuţa de dinţi în gură, aproape că rămân fără aer. Iat-o. Aşezată frumos pe podea la capătul patului. Geanta. Cineva a pus-o înapoi în camera noastră. Acum e uscată. Pânza neagră e încrustată de urme sărate ca de cretă. Lacătul e în continuare la locul lui. Probabil că au înţeles greşit ce le-a spus Mark aseară. Şi acum iat-o aici, returnată.
   Mă gândesc la zbang zbang-ul de partea laterală a bărcii. Insistenţa. Nu m-aş fi gândit niciodată că o geantă poate fi atât de sinistră, însă iată. Trăieşti şi înveţi.
   O să văd despre ce e vorba mai târziu. Nu am timp acum. Termin spălatul pe dinţi, apuc geanta şi o zbughesc către debarcader. O să-i spun lui Mark mai târziu.
   După o călătorie scurtă cu barca dincolo de lagună, ne cocoţăm într-un vehicul de teren. Suntem patru alături de ghid în acest 4X4. Noi şi încă un cuplu de tineri. Sally şi Daniel.
   Pornim. Facem fotografii la junglă, la marginea oglinzii de pe aripa jeepului, feţele zâmbitoare ies blurate, simt pielea neagră fierbinte pe coapse, mirosul pădurii calde în aer, vânt prin părul de pe braţ, hopurile peste colinele abrupte şi accidentate.
   Apoi mergem în drumeţie, briza pătrunzând la noi de peste vârfurile copacilor, pietre cu forme schimbătoare şi praf sub picioare.
   Discuţii înfundate, transpiraţia care-mi curge printre sâni, respiraţie greoaie, tricoul închis la culoare al lui Mark în faţa mea.
   Mă extenuez până la sfârşitul drumeţiei, dar sunt satisfăcută, îmi simt picioarele grele şi instabile.
   Obrajii lui Mark au prins un pic de roşeaţă de la soare, făcându-l să arate irezistibil de sănătos, cu un aer câmpenesc. Nu l-am mai văzut atât de fericit de mult timp.
   Bătrânul Mark. Nu pot să mă opresc să nu-l ating. Pielea lui maronie. Pe drum înapoi spre hotel, în barcă, îmi odihnesc o coapsă peste una de-a lui. Devin teritorială.
   Îi spun despre sac; de fapt, i se pare chiar amuzant când i-am spus despre asta. Amuzant ca în Fawlty Towers. Scăpări hoteliere amuzante. Niciodată n-am înţeles
   Fawlty Towers, ca să fiu cinstită; întotdeauna par atât de mânioşi. Disproporţionat de mânioşi. Poate că asta e atât de amuzant. Nu ştiu. îmi place Python, însă Cleese are nevoie să fie mai temperamental puţin. Un Cleese cinstit e prea mult de suportat.
   Odată ajunşi înapoi, ne aruncăm direct în pat, facem dragoste încet şi dormim până la asfinţit.
   Îndată ce ne-am duşat şi ne-am îmbrăcat, Mark mă conduce pe terasă şi scoate o sticlă de şampanie. Şampania lui Eddie. Sau, după cum i-am spus lui Mark, „şampania lui Fred“.
   Îmi oferă un pahar plin, cu spuma dând pe-afară. Poţi să-ţi dai seama de calitatea şampaniei după mărimea bulelor, ştiai? Cu cât sunt mai mici, cu atât mai mult vor elibera aroma şi savoarea. Bulele cu dioxid de carbon culeg şi poartă moleculele savuroase; cu cât sunt mai multe, cu atât mai răcoritoare şi subtilă se va simţi savoarea în cerul gurii. Paharul meu e plin de viaţă. Fâşii lungi de bule micuţe ce se ridică la suprafaţă. Ciocnim.
   - Să mă căsătoresc cu tine a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o, spune zâmbind. Vreau să ştii că te iubesc, Erin, şi o să am grijă de tine, şi când ajungem acasă o să obţin un nou loc de muncă şi o să ne facem o viaţă ca lumea împreună. Sună bine?
   - Da, sună perfect, îi răspund.
   Sorb o înghiţitură, bulele revărsându-se peste buze şi nas. E ca în rai. Zâmbesc.
   Mulţumesc, Eddie.
   - Ce ar trebui să facem cu...? întreb şi-i fac semn cu capul în direcţia suitei.
   - O să o duc la centrul de scufundări mâine, spune zâmbind, şi o să-i zic coordonatorului de scufundări unde se află zona. O să se ocupe el sau poate că o s-o pună înapoi în camera noastră. Sau şi una, şi alta.
   Râde.
   De peste lagună se aude muzică.
   În nopţile de duminică, pe plajă are loc un spectacol cu cină tradiţională polineziană. Îi spun lui Mark că sună un pic precum cinele la teatru din anii optzeci.
   Însă el îmi reaminteşte că acesta este Four Seasons, aşa că o să fie o masă cu trei feluri de mâncare pe o plajă tropical iluminată de torţe, urmată de un spectacol polinezian tradiţional cu muzică la tobe umpute cu apă şi dans printre flăcări.
   - Păi da, ca la cinele la teatru, zic. Aşa fac şi la cinele la teatru, nu?
   Suntem aşezaţi la o masă aflată chiar la marginea apei. Mai sunt doar 10 alte cupluri, răsfirate pe plaja iluminată de lumânări şi torţe aprinse, toate de-a lungul ţărmului. Salutăm cuplul care a fost cu noi în drumeţie, pe Daniel şi Sally, care ne zâmbesc şi ne salută la rândul lor. Cu toţii de-abia dacă ne mai simţim picioarele, dar suntem fericiţi. Aerul este plin de mirosul gardeniei tahitiene şi al focului. 
   Sorbim mai multă şampanie şi vorbim despre viitor, despre ce vom face odată ajunşi acasă. Îi spun lui Mark despre Alexa, despre planul ei de a rămâne însărcinată, îi spun despre Holli, îi zic totul. Nu menţionez prea multe despre Eddie, bineînţeles, şi nici despre darul lui. Mark mă ascultă vrăjit. Cred că, pe undeva, a uitat că încă îmi trăiesc viaţa în timp ce el a fost atât de înfăşurat în a lui, însă acum pare interesat de viaţa mea. Pe parcursul desertului şi al cafelei de după, mă întreabă de ce o eliberează pe Holli şi dacă eu cred că Alexa regretă ce a făcut. Apoi începe spectacolul.
   Dansatori polinezieni, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în costume tradiţionale, se întorc şi fac tumbe pe nisip, având torţe aprinse ţinute strâns în mâinile bronzate sau între dinţii încleştaţi. Sar în aer şi plonjează în apă. Percuţionişti aflaţi în valuri până la genunchi lovesc tobele plutitoare şi apa cu palmele deschise.
   Muzica intră în crescendo şi îşi atinge climaxul în mijlocul valurilor ce, pentru o clipă, strălucesc roşiatic de la flăcări în faţa noastră, un cerc de flăcări albe, fierbinţi, ling suprafaţa apei. Apoi, întunericul, aplauze şi ovaţii.
   După spectacol ne ducem la bar şi bem cocteiluri. Dansăm, vorbim, ne sărutăm, ne giugiulim, bem şi mai mult şi nu plecăm până nu rămânem ultimii în picioare, după care ne împleticim pe debarcader până ajungem în camera noastră.
   Şi acolo o vedem aşteptându-ne. Mă duc în baie şi iau o forfecuţă de unghii şi o deschidem.

14.

LUNI, 12 SEPTEMBRIE

Rămăşiţe plutitoare sau deşeuri

   
      Mă trezesc târziu.
   Mark zace lat lângă mine. Peste noi planează mirosul greu de băutură. Am uitat să comandăm micul dejun şi să pornim aerul condiţionat înainte să ne băgăm în pat aseară.
   Capul mi-e înceţoşat şi simt că mi-e foame. Se pare că aseară am comandat mai multe prin room service. Mă rostogolesc cu grijă afară din pat şi rătăcesc cu privirea pe deasupra căruciorului abandonat.
   Îngheţată topită şi o sticlă de şampanie pusă cu capul în jos într-o găleată.
   Cât am putut să bem? Isuse! Îmi simt limba grea şi uscată în gură şi, în plus, am senzaţia totală că mor de foame. Iau decizia şi mă îndrept spre telefon.
   Pe la jumătatea distanţei, simt o durere ascuţită care-mi străpunge piciorul. Îmi pierd echilibrul şi mă prăbuşesc greoaie pe dalele de piatră.
   Bâga-mi-as picioarele! O bulă sângerie înfloreşte strălucitoare pe arcada tălpii. La dracu’! Zăresc foarfecă lângă mine. Bula de sânge începe să picure pe podea. Capul îmi pulsează.
   Fute-m-aş pe chestia asta! Mă ridic încet, cu grijă, şi şchiopătez către telefon.
   După două ţârâituri mi se răspunde.
   - Bună, aş putea să comand ceva prin room service, vă rog?... Da, exact. Da. Pot să primesc două mic dejunuri complete... fierte, cafea pentru doi, coş cu produse de patiserie... Da, exact, acela. Suc de portocale pentru doi. Ah, şi aveţi plasturi?... Nu. Plasturi Band-Aids?... Nu. Band...? Ca o trusă de prim ajutor sau... Ah, da! Da, asta ar fi minunat. Da, super. Mulţumesc.
   Închid şi mă prăbuşesc înapoi în pat în timp ce piciorul îmi sângerează pe cearşafuri.
   Mark se agită lângă mine. Mormăie.
   - Douăzeci de minute, bombăn şi adorm.
   Mă trezesc când Mark împinge căruciorul cu micul dejun prin cameră spre terasă.
   E îmbrăcat în halatul hotelului, de un alb strălucitor pe pielea lui bronzată. Apuc trusa de prim ajutor pe care mi-au trimis-o şi mă duc după el. Lenjeria mea de corp e acoperită de un tricou mult prea mare. Pe talpă am o crustă de sânge uscat.
   Mâncăm în tăcere, privind zăpăciţi în depărtare. Şchiopătez înapoi pentru a căuta nişte pastile de durere. Apoi, după ce îmi pansez rana cu un plasture, mă întind scurt pe un şezlong şi adorm imediat.
   Când mă trezesc, văd că Mark a tras umbrela de soare ca să mă protejeze.
   Doamne, cât îl iubesc. Îmi verific starea capului cu un scuturat blând. Da, e mai bine. Mult mai bine. Poate că un duş ar fi numai bun acum. Şchiopătez prin cameră, trec de Mark care se uită la Attenborough la un program prin cablu şi intru în sala de baie. În timp ce trec pe lângă el, mă sărută din vârful buzelor.
   Las apa rece să-mi curgă peste faţă şi păr. Mă săpunesc cu forţă; masajul la scalp e minunat. Mă gândesc la noaptea trecută. Ce am făcut după ce ne-am întors? Nu-mi amintesc să fi mâncat îngheţată. Îmi amintesc de foarfecă şi că am făcut rost de ea a să tai geanta. Asta este.
   Mă învăluiesc într-un prosop şi mă duc înapoi la Mark.
   - Am deschis-o? îl întreb.
   Chiar sper că nu am făcut-o. Nu mai avem cum să predăm geanta dacă am distrus-o.
   Face o grimasă şi pune geanta pe pat.
   Are o gaură extrem de evidentă. N-am ajuns prea departe aseară. Doamne, oamenii beţi sunt nişte idioţi. Observ că mâna lui Mark e înfăşurată în doi plasturi Band-Aids. Bănuiesc că el s-a ocupat de foarfecă aseară. Mă aşez pe pat şi inspectez geanta. Gaura e inutilă. Nu pot nici măcar să-mi bag un deget ca să o lărgesc mai mult şi nu pot să văd nimic prin ea. Impact maxim, rezultat minim.
   - Putem să o mai predăm?
   Îl privesc pe Mark.
   - Da, normal. Zicem doar că am găsit-o în starea asta. Marea e de vină, înţelegi?
   Nu pare prea îngrijorat.
   - Dacă găurica asta e acceptabilă, crezi că şi una mai mare ar fi? îl întreb susţinându-i privirea.
   Ridică din umeri şi-mi aruncă foarfecă de pe noptieră.
   - Fă-ţi de cap, zice, şi-şi mută din nou atenţia la Attenborough.
   Numai că nu o fac. Sunt speriată. Nu ştiu de ce. Mi se pare greşit să deschid geanta. De ce oare?
   Nu ar fi ca şi cum aş găsi un portofel? E OK să deschizi portofelul şi să vezi ce e înăuntru, să afli cui îi aparţine. Nu e OK doar dacă îţi însuşeşti ce e înăuntru. Nu vreau decât să ştiu. Iar asta e complet normal. Ar putea să ne ajute ca să-l returnăm.
   Dacă am şti cui aparţine.
   Aşa că iau foarfecă şi încep să tai geanta. După o vreme, ies pe terasă cu ea. Acolo se află un cuţit ascuţit lăsat mai devreme pe căruciorul cu mâncare. Îl găsesc şi îl forţez să intre în mica crăpătură pe care am făcut-o deja şi încep să tai. Înăuntru, îl aud pe Mark pornind duşul.
   Continui să tai până când îmi bag o mână în gaură, apoi trag cu toată puterea, sfâşiind materialul. Pânza se desface cu un sunet baritonal. Gata. Mă întorc ca să-l strig pe Mark, însă el e la duş. Ar trebui să-l aştept înainte să mă uit? Nu.
   Înclin geanta pe terasa de lemn şi privesc înăuntru.
   Clipesc. Trece mai mult timp.
   Mă gândesc să-l chem pe Mark, însă nu o fac şi doar privesc, înăuntru se văd patru obiecte. Cel mai mare, de departe, este cel spre care mă întind prima dată. E voluminos, dar e mult mai uşor decât sugerează mărimea lui. Ăsta e pachetul care ţinea geanta plutind la suprafaţă. Hârtie. Hârtie împachetată strâns. Mai specific, bani. Un pachet de bani sigilat în plastic. Dolari americani strânşi laolaltă, fiecare legătură marcată cu „10 000 $“ pe o etichetă. Bani adevăraţi. O grămadă de bani adevăraţi.
   Chestia asta mă marchează visceral şi stomacul mi se întoarce pe dos. Alerg spre toaletă, încetinită de înţepăturile ascuţite din talpă, şi mă trezesc vomitând pe la jumătatea drumului, printre ţopăieli, în întreaga cameră. Cad în genunchi şi mă sprijin de podea. Muşchii stomacului intră în spasme incontrolabile. Fiere, simt fierea înţepătoare şi grea. Frica devine vizibilă. Suspin în timp ce mă lupt să-mi trag răsuflarea printre vărsături.
   N-ar fi trebuit să deschidem geanta.
   Îmi şterg gura de cearşaful de pe pat şi mă străduiesc să mă ridic. Mă întorc şchiopătând şi mă las pe vine lângă pachet. Mă holbez la bani. Cumva, apa nu a pătruns înăuntru, fiind împachetaţi în folie de plastic. Altfel, mă îndoiesc că am fi găsit geanta.
   Următorul obiect este o geantă cu fermoar opalescentă de mărimea unui mic iPad.
   E plin de ceva piese mici. Ceva distrus, poate că e vreo sticlă sfărâmată. În această geantă a pătruns apa sărată şi a înceţoşat vizibilitatea plasticului, aşa că nu pot să văd cu adevărat ce e înăuntru. Fug înapoi în cameră şi apuc un prosop. Mă las din nou pe vine şi frec plasticul, însă ceaţa se găseşte şi în interior. Apuc foarfeca şi tai cu grijă colţul gentuţei. Vărs conţinutul pe prosop şi văd cum se rostogolesc diamante în faţa mea. Sunt foarte frumos tăiate şi lucesc în lumina soarelui. Sunt atât de multe. Nu pot să estimez numărul lor. O sută? Două? Sclipesc inocente în lumina soarelui. Sunt în principal pătrate şi ovale după câte văd, dar văd printre ele şi câteva în formă de inimă şi de pară. Mă pricep la tăietura, culoarea şi mărimea diamantelor. Împreună cu Mark, înainte să ne hotărâm asupra celui fixat în inelul meu, am studiat fiecare formă posibilă. Îmi privesc mâna la care propriul meu inel străluceşte în lumina soarelui. Toate sunt cam de aceeaşi mărime ca piatra de la inelul meu. Asta înseamnă că toate au cam două carate. Doamne! Privesc în jos la mormanul frumos strălucitor şi-mi ţin respiraţia. Soarele scoate culori lucioase din ele. Ar putea avea o valoare de peste un milion de lire. Uau. Uaaaaau. Mama mia Îl strig în mod repetat pe Mark, un pic cam fals şi un pic cam prea tare. Vocea mea sună ciudat; o aud ieşind din mine, dar nu o recunosc. Mă ridic în picioare.
   Mark iese alergând din baie cu pieptul gol. îmi ridic braţul şi îi indic movila dinaintea mea. Ochii lui îmi urmăresc direcţia degetului, însă nu poate vedea dincolo de geanta golită şi mototolită de pe terasă.
   - Ah, ai grijă la vomă! strig.
   O ocoleşte şi se holbează la mine de parcă aş fi înnebunit. Într-un final, iese şi el în lumina soarelui, complet confuz.
   - Ce mama...
   Apoi vede.
   - Isuse Hristoase! Fir-aş al naibii! Ce?! Fir-aş... OK. Hristoase!
   Se holbează la mine. Îi pot citi pe faţă uimirea, clară ca lumina zilei.
   - Isuse!
   Se lasă pe vine în faţa grămezilor, întorcând pachetul cu bani din nou şi din nou în braţele lui. Priveşte în sus spre mine.
   - Ar putea fi vreun milion. Sunt pachete de câte zece mii de dolari, spune cu ochii lucind!
   E încântat de-a binelea.
   Pentru că, să fim perfect înţeleşi, situaţia asta e cu adevărat încântătoare.
   - Ştiu. Asta m-am gândit şi eu. Dar ce zici de celelalte chestii? întreb şi mă pun rapid lângă el.
   Răsfiră diamantele în jur pe prosop cu degetele. Îşi înmoaie buzele şi mă priveşte chiorâş, orbit de soare.
   - Sunt de două carate, aşa e? La asta te gândeşti? mă întreabă.
   - Da. Câte pietre sunt?
   - E greu de spus fără să le numărăm. Cred că sunt vreo sută cincizeci ori vreo două sute.
   - Aşa m-am gândit şi eu, îl aprob. Deci, crezi că ar valora cam un milion?
   - Da, poate mai mult. Dar mi se pare o apreciere OK. Fir-aş al dracu’!
   Îşi freacă ţepii de pe falcă.
   - Ce altceva mai este înăuntru?
   - Nu ştiu; încă nu m-am uitat.
   Apucă un alt pachet de plastic sigilat; de abia vizibil printre petele de sare se găseşte un stick USB. Sigilat cu grijă, încă neatins de apă. Îl pune la loc cu atenţie lângă diamante şi bani. Mă priveşte înainte să apuce ultimul obiect.
   E o cutie grea din plastic cu mâner. O pune în faţa noastră. Ştiu ce e chiar de dinainte de a o deschide. Bucata de metal zace nemişcată, cuibărită într-o căptuşeală de spumă modelată. E un pistol. Nu ştiu de care. Nu mă pricep la pistoale. Pare genul de care vezi în filmele moderne, presupun. Insă ăsta e adevărat şi este pe terasă, în faţa noastră. Gloanţe împrăştiate cuibărite într-o cutie de carton curată lângă forma de spumă. Sigilate. În cutie se mai găseşte şi un iPhone. Cutia de plastic a pistolului probabil că e vidată, deoarece tot ce se află înăuntru este uscat şi, îmi imaginez, încă sunt funcţionale.
   - Bine, spune Mark închizând cutia. Hai să mergem un pic înăuntru, vrei?
   Adună banii, USB-ul şi cutia cu arma în geanta de pânză sfâşiat şi mă grăbeşte să intru. Grijulie, duc şi eu înăuntru prosopul cu diamante.
   - Închide uşa din sticlă şi pune geanta pe pat. Deci aşa, Erin. Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să curăţăm locul de vomă, da? Să ne curăţăm pe noi şi camera. Apoi vom avea o discuţie, bine?
   Mă priveşte încurajator. Îmi vorbeşte pe acelaşi ton egal, cumpănit, pe care l-a avut şi ieri, când îmi zicea despre rechini. E extrem de grijuliu să mă asigure că totul e bine atunci când trebuie. Da, o să fac curat şi nici nu-mi ia mult. Folosesc nişte dezinfectant din trusa de prim ajutor pentru a şterge podeaua. Mă spăl pe faţă şi pe dinţi şi mă adun. Între timp, Mark a făcut curat în restul camerei. Căruciorul cu mâncare a dispărut. Patul este şi el dezvelit de lenjerie, singurul obiect de pe el fiind geanta. Diamantele zac într-un pahar de whisky. Mark vine din zona de lounge ţinând laptopul meu.
   - Mai întâi de toate, nu cred că ar trebui să contactăm poliţia până când nu ne dăm seama ce dracu’ se întâmplă. Nu mi-ar plăcea să-mi petrec viaţa într-o închisoare polineziană pentru trafic de diamante sau ceva de genul. Presupun că trebuie să aflăm dacă îi lipsesc cuiva chestiile astea. Nu? Să aflăm dacă cineva ar putea şti că le avem, spune.
   Iau laptopul pe care mi-l întinde.
   Înţeleg, trebuie să facem un pic de documentare. Mă pricep la asta. Se aşază pe pat şi mă pun lângă el.
   - Ce crezi că ar trebui să verific? întreb. Ştirile? Ce crezi? Vreun naufragiu? Persoane dispărute? Sau poate vreun jaf nereuşit? Ce căutăm?
   Sunt nesigură. Îmi trec mâinile peste taste. Avem nevoie de ceva ca să continuăm.
   El se uită din nou la sac.
   Ei bine avem un telefon. L-a lăsat să zacă la locul lui. Da. Aşa e, avem un telefon, ceea ce înseamnă că avem un număr şi, probabil, avem şi o adresă de email şi e-mailuri. Mai mult ca sigur, avem şi un nume.
   - Să verific telefonul? Să vedem cine sunt? întreb.
   - Nu încă. Aşteaptă. Hai să ne gândim logic, cu grijă. Încălcăm legea acum? O facem, Erin? Am făcut noi ceva greşit până acum?
   De parcă aş avea de unde să ştiu. Bănuiesc că busola mea morală a fost întotdeauna uşor mai îndreptată spre adevăr decât a lui, însă doar puţin.
   - Nu. Nu cred, spun. Am sfâşiat geanta, dar am făcut-o ca să aflu ce e înăuntru - ca să aflu cui îi aparţine. Ăsta e adevărul şi ar trebui să fie de-ajuns.
   - De ce nu am predat-o direct poliţiei sau celor de la securitate?
   - Dar am făcut-o, îi spun. Am înmânat geanta personalului hotelui imediat, dar ei ne-au returnat-o. Şi apoi ne-am îmbătat şi am crezut că o s-o scoatem la capăt singuri. E stupid, dar nu e ilegal.
   Dau din cap. Cred că sună în regulă ce spun.
   - Dar situaţia asta de acum e greşită, adaug.
   Apoi o spun pe măsură ce o gândesc:
   - Ar trebui să sunăm poliţia imediat şi să-i informăm. Arma şi banii sunt în mod cert nişte semnale de alarmă.
   Cercetez geanta zdrenţuită. Văd colţul pachetului de bani prin pânza sfâşiată. Un milion de dolari. Îl privesc pe Mark.
   - Stai o clipă, spun. Mi-am amintit ceva. A apărut în filmul despre pescarii norvegieni.
   Caut imediat pe Google.
   - În principiu, rămăşiţele plutitoare şi deşeuri, gunoaiele maritime, lucrurile recuperate, spune-le cum vrei, comorile, să zicem, sunt reglementate de dreptul maritim internaţional. Aici... citeşte asta.
   Caut în josul paginii şi citesc de pe site-ul gov.uk.

   „Rămăşiţă plutitoare este denumirea utilizată pentru a descrie bunuri arcuncate peste bord pentru a uşura încărcătura unui vas în caz de situaţii de urgenţă.
   Deşeuri este termenul utilizat pentru a descrie bunuri pierdute accidental de la bordul navelor în caz de situaţii de urgenţă. Bla bla bla. Cel care le găseşte trebuie să le declare completând un formular tip raport de găsire în mai puţin de 28 de zile de la recuperare. Bla bla bla. În cadrul legii se consideră că bunurile revin celui ce le-a găsit în cazul în care proprietarul nu cere restituirea lor. Aha, Ah, aşteaptă.
   Căcat! În conformitate cu Actul de Navigare Comercială din 1995, această lege se aplică tuturor bunurilor salvate din teritoriul maritim al Marii Britanii -cu o limită depănă la 12 mile maritime." Legea britanică e complet irelevantă aici. Nu sunt sigură dacă în zona Polineziei nu cumva intrăm sub incidenţa legii franceze sau americane.
   Caut noi informaţii în timp ce Mark se uită mut la sac.
   - Iată! Departamentul de Comerţ al Statelor Unite. Rămăşiţe plutitoare şi deşeuri sunt termeni care descriu două tipuri de reziduuri asociate cu vasele. Rămăşiţele plutitoare sunt definite ca fiind reziduuri aflate în apă care nu au fost aruncate în mod deliberat peste bord, ele fiind de obicei rezultatul unui naufragiu sau ale unui accident. Deşeurile descriu reziduuri aruncate în mod deliberat peste bord de către un echipaj al unei nave aflate într-o situaţie gravă, cel mai adesea pentru a uşura încărcătura vasului. În conformitate cu legea maritimă, distincţia este importantă.
   Îl privesc pe Mark.
   - Rămăşiţele plutitoare ar putea fi reclamate de către proprietarul de drept, pe când deşeurile pot fi reclamate ca proprietate de către oricine le găseşte. Dacă acestea din urmă sunt de valoare, cel care le-a găsit ar putea încasa venituri prin vinderea obiectelor găsite.
   Mă opresc.
   Mark priveşte laguna pe fereastră, fremătând.
   - Aşadar, spune el în cele din urmă, presupun că întrebarea este ce sunt de fapt, rămăşiţe plutitoare sau deşeuri?
   - Aha, îl aprob umezindu-mi buzele.
   Trebuie să mergem înapoi acolo şi să aflăm. Trebuie să ne întoarcem mâine la cercul de hârtie şi să aflăm dacă e vorba de vreun naufragiu. Dacă proprietarul a fost prins de furtună şi şi-a pierdut acest sac, asta înseamnă un lucru. Dacă l-a aruncat peste bord, înseamnă altceva.
   Dacă nu vom găsi nimic sub apă, sub toate acele hârtii, atunci suntem mai bogaţi cu două milioane.
   - Dacă e vreo epavă acolo, trebuie doar să punem geanta înapoi şi apoi să raportăm situaţia. Însă dacă nu găsim nimic pe acolo... Dacă geanta a fost abandonată, cred că ne-am scos, Mark.
   Mă duc la frigider şi scot nişte apă rece ca gheaţa. Iau o înghiţitură şi i-o pasez.
   - Bine? îl întreb.
   Ia o înghiţitură şi îşi trece mâna prin păr.
   - Bine, cade de acord. O să ne întoarcem mâine.

15.

MARŢI, 13 SEPTEMBRIE

Un punct în mare

      Mark introduce datele în GPS şi pornim la drum. E o altă zi perfectă, fiind înconjuraţi de un azuriu profund cât vezi cu ochii.
   Noaptea trecută am căutat pe Google ştiri despre furtună. Nu am găsit nicio menţionare despre vreun iaht sau vreo persoană pierdute pe mare. Nimic altceva decât fotografii pe Instagram, făcute de oameni în vacanţă, ale norilor furtunii şi ale copacilor izbiţi de vânt.
   Zburând peste valuri în direcţia noastră, mă gândesc la vasul fantomă din noaptea furtunii. Parcă fusese ancorat tot timpul, nu? Ar fi putut fi ei? Au plecat oare în timpul furtunii? De ce ar naviga în mijlocul furtunii? Oamenii nu fac lucruri de genul ăsta. Iahturile au nume, mişcările lor sunt înregistrate; sunt sigură că am fi auzit până acum despre un vas care a dispărut. Nu? Însă în mediul online nu găsesc nimic, nicio menţiune a vreunei ambarcaţiuni care a dispărut.
   Pe cine păcălim noi? Geanta nu provine de pe acel mic iaht de vacanţă. Cercul de hârtie din apă, diamantele, banii împachetaţi în plastic vidat, telefonul, arma? Sunt destul de sigură că oricine este proprietarul acestui sac nu are obiceiul să-şi înregistreze traseul. Oricine ar fi ei, nu cred că ar fi lăsat vreo urmă convenabilă pe care să o găsim.
   Am sentimentul că ne apropiem de ceva de care nu vreau să mă apropii. Ceva periculos. Nu prea pot să văd despre ce este vorba, dar o simt; se simte ca o haină trasă pe mine. Simt uşile de sub picioare din mintea mea scârţâind sub presiunea a ceea ce zace sub ele. Pe de altă parte, bineînţeles că ar putea fi vorba de bani gratis şi cui nu-i plac banii gratis? Poate că cineva a făcut o greşeală, şi dacă nu facem rău nimănui... atunci îi putem păstra. Bani gratis pentru noi. Şi nu e ca şi cum nu am avea nevoie de ei.
   Azi ne ia doar 50 de minute să ajungem la locul cu pricina - Mark spune că are legătură cu curentul mareic şi plutitul, însă nu-l ascult pe bune. Când ajungem nu mai găsim nimic din cercul de hârtie. Nimic care să indice că a fost acolo. Nimic altceva decât mile de apă. Dacă sâmbătă Mark nu ar fi scris coordonatele, nu am mai fi găsit locul.
   Încă de când Mark a sugerat să ne scufundăm ca să căutăm vreo epavă, am avut un sentiment îngrozitor pândind în subconştient. Nu vreau să găsesc niciun vas.
   Chiar nu vreau. Ba chiar mai mult de atât. Gândul pe care nu vreau deloc să-l gândesc este că vom găsr altceva. Şi, de data asta, nu e vorba de rechini care plutesc greoi în ape, e ceva diferit. Ceva mai rău.
   Îmi poate simţi tensiunea. Improvizăm în tăcere. Mark îmi aruncă priviri liniştitoare. Crede că aici adâncimea ajunge la vreo 40 de metri, adică cu doi metri mai mult decât statuia Mântuitorului Hristos din Rio. Eu nu pot coborî decât până la 20 de metri, iar el ştie asta. În orice caz, vizibilitatea aici e aproape perfectă, aşa că ar trebui să fim capabili să vedem până la fund fără efort sau cel puţin fără să fie necesar să coborâm până acolo.
   Înainte să ne strecurăm în apă, Mark mă avertizează din nou în privinţa rechinilor, numai că azi nu mi se pare prea relevant. Mă holbez la cerul senin, lăsând cuvintele lui să treacă pe lângă mine. Respir. Încerc să-mi calmez vocea. Suntem amândoi agitaţi. Şi nu e vorba de rechini.
   Observă că tremur în timp ce ne facem verificarea corporală în apă. Mă apucă de mână şi o ţine strâns la pieptul lui pentru o secundă. Bătăile inimii îmi încetinesc.
   Azi, valurile sunt mari şi se ridică la înălţime. Vântul bate cu putere, însă Mark promite că sub apă va fi linişte. Mă apucă de braţ când terminăm.
   - Erin, nu trebuie să faci asta, ştii, nu? Pot să mă scufund singur şi tu poţi să rămâi în barcă. Mă voi întoarce în aproximativ 15 minute. Atât o să dureze, scumpo.
   Îmi aranjează o şuviţă de păr ud după ureche.
   - Nu, e OK, îi spun zâmbind. E în regulă. Pot să fac asta. Şi, în plus, dacă nu văd cu ochii mei, o să-mi imaginez ce e mai rău, oricum.
   Voce mea e distantă, uşor falsă.
   Mă aprobă. Mă cunoaşte prea bine ca să mă contrazică. O să mă scufund şi eu. Îşi lasă masca în jos, îmi semnalizează că începe coborârea şi se strecoară sub suprafaţa apei. Îmi pun şi eu masca încet, ferm, fixându-mi-o strâns de obraji. Nu-mi permit niciun incident azi. Iau ultima înghiţitură de aer dulce şi proaspăt şi-l urmez sub ape.
   E mai limpede azi aici jos decât ultima dată. Limpede ca lumina zilei. Mark mă aşteaptă chiar sub suprafaţa apei, pare un subiect ales într-un program despre natură cu o bună rezoluţie, un corp plin de viaţă suspendat într-un ocean de nimic. îmi face semn să mă scufund şi începem să ne controlăm flotabilitatea.
   Coborârea noastră este fermă. Privesc în sus la valurile uriaşe care se sfărâmă deasupra noastră; lipsa mişcării de aici e atât de stranie. Văzută de dedesubt, valurile măreţe par forjate din metal aşa cum strălucesc în soare. Foi uriaşe de aluminiu lustruit.
   Totul e în ordine. Totul e OK până când ajungem la o adâncime de 10 metri.
   Mark se opreşte convulsionându-se şi-mi face semn să-mi menţin poziţia. Îngheţ. Ceva nu e în regulă. Brusc, sângele începe să-mi curgă în viteză prin vene, de parcă ar goni, mai repede decât oricând altcândva. De ce ne-am oprit?
   Este ceva în apă? Am grijă să nu mă mişc, însă ochii mei cercetează în toate direcţiile să vadă ce ar putea fi. Nu pot să văd nimic. Ar trebui să ne întoarcem pe barcă? Sau, de fapt, totul e OK?
   Mark îmi face semn că totul e în ordine. Şi atunci de ce ne-am oprit? De ce să aştept? Îmi face din nou semn să aştept. Apoi îmi face semn să rămân calmă. Asta nu-i a bună. îmi face semn să privesc în jos. Doamne! Doamne Dumnezeule! De ce să privesc în jos? De ce? Nu vreau să privesc jos. Nu vreau să privesc jos, Mark.
   Scutur din cap că nu o fac. Nu, nu o fac.
   Se întinde şi mă ia de braţ. E OK, îmi face semn din nou. Ochii lui. E în regulă, Erin,
   Aprob şi mă calmez. Bine. Pot să fac asta. Pot să fac asta.
   Inspir adânc aerul chimic curat şi rece şi privesc în jos.
   Este minunat. De jur împrejurul nostru văd hârtiile prinse într-un dans cu încetinitorul atârnând prin apă. Jumătate sunt scufundate, jumătate plutesc, sunt frumoase.
   Apoi, printre spaţiile dintre hârtii îl văd sub noi. La vreo 30 de metri, pe fundul mării, se află un avion. Însă nu e un avion de linie, ci unul mic. Unul privat, poate. Îl văd limpede sub noi. O aripă e ruptă, distrusă în nisipul de dedesubt. În corpul principal se vede o mare gaură şi întunericul dinăuntru. Expir, atârnând nemişcată în apă.
   Inspir încet, cu calm. Privesc uşa avionului, care e închisă. Fir-ar! Simt panica cum mă cuprinde. O simt vibrându-mi prin muşchi, braţe, inimă, încleştarea, criza. Futu-i! Doamne fereşte!
   Înăuntru sunt oameni.
   Uşa capcană din mintea mea se deschide larg şi panica mă cuprinde cu totul. Prin minte îmi trec diverse imagini. Văd rânduri de oameni tăcuţi prinşi în centuri, în întuneric, la adâncime sub noi. Feţele lor. Fălcile blocate în mijlocul ţipetelor. Stop! îmi comand. Asta nu e real. Opreste-te
   Însă este, nu-i aşa? Este real. Ei sunt înăuntru; ştiu că sunt. N-au putut ieşi afară. Nici măcar n-au încercat. De ce ar fi încercat?
   Îmi dau seama că nu mai respir.
   Iau o gură mare de aer. Înghiţiturile vin una după alta într-o succesiune rapidă, pulsul panicat al vieţii. Mă agăţ cu disperare de respiraţie. Rahat rahat rahat. Privesc în sus. Soarele dansează argintiu deasupra. Zece metri mai sus. Trebuie să ies din apă. Acum.
   Scap din mâna lui Mark, dând cât pot de tare din picioare pentru a mă îndrepta în sus. Sus şi departe de avion. Departe de moarte.
   O mână îmi apucă glezna şi mă opresc zdrucinată. Mă trage în jos cu forţă. Nu pot să scap. E Mark care mă ţine în apă, protejându-mă să nu mă ridic prea rapid şi să mă rănesc. Ştiu că e spre binele meu, dar nu mi-o doresc. Trebuie să ies din apa asta împuţită, chiar acum.
   Suprafaţa este liniştită cam la vreo 8 metri deasupra noastră, înghit guri de aer şi mă lupt să mă eliberez de el. Se ridică până la nivelul ochilor mei şi pune stăpânire pe umerii mei, cu forţă şi hotărâre, încercând să-mi amuţească panica. Să o oprească. Îmi surprinde privirea. Opreste-te, Erin. Opreste-te, îmi spun ochii lui. Respiră.
   Mă are în grija lui. E în ordine. Are grijă de mine. Sunt OK. Respir. Mă relaxez în mâinile lui. Mă calmez. Totul e calm.
   Sunt OK.
   Panica se retrage în gaura ei şi uşa capcană se închide cu zgomot în urma ei.
   Nemişcare. Respir. Semnalizez că e OK. Mark aprobă satisfăcut. Își slăbeşte strânsoarea.
   Sunt OK, dar nu mai am de gând să merg jos. Nu-i nicio şansă pe lumea asta să cobor acolo jos.
   Îi fac semn că vreau sus. O să merg sus.
   Mă priveşte o perioadă înainte să-mi răspundă. Îmi semnalizează că e OK. Apoi îmi face semn că voi urca numai eu. El o să coboare în continuare. Singur.
   Îl strâng braţele şi mă eliberează, îl privesc coborând în adânc în timp ce eu mă ridic la suprafaţă încet. Urc controlat. Acum, panica a dispărut. În timp ce eu mă înalţ, el dispare în întunericul obscur.
   Îndată ce ajung la suprafaţă şi cât sunt încă în apă îmi îndepărtez imediat rezervorul şi apoi mă caţăr în barcă. Mă dezbrac de costum şi-l abandonez ca pe o coajă decorticată pe podea. Mă prăbuşesc tremurând şi gâfâind, luptându-mă să- mi trag răsuflarea. Îmi pun coatele pe genunchi şi încep să plâng.
   Îmi trec tot felul de imagini prin minte. Feţele pasagerilor. Distorsionate, dilatate. Groaza. Îmi izbesc picioarele tare cu pumnii. Durerea mă fulgeră în tot corpul. Aş face orice să opresc aceste imagini.
   Mă ridic şi merg pe punte. Gândeste-te la altceva. Ce înseamnă, Erin? Da, gândeste-te la asta, concentrează-te la asta. Ce înseamnă? Înseamnă că geanta era în avion şi avionul s-a prăbuşit. O furtună în Pacificul de Sud. S-a întâmplat ceva şi nu au avut unde să aterizeze. Ne aflăm la o oră de zburat de Tahiti. Presupun că n-au putut ajunge. Sau poate că n-au vrut să aterizeze în Tahiti. Şi e evident că este un avion privat. Proprietarii aveau bani. Alţi bani decât cei din sac, normal. Poate că voiau să se ţină departe de aeroporturile publice. Mă gândesc la diamante, la bani, la armă.
   Poate că au crezut că pot depăşi furtuna. Însă n-au făcut-o. Mă uit la ceas. Mark trebuie că a ajuns deja jos până acum. E cu ei. Opreste-te, Erin.
   Încep să mă gândesc la logistica zborului. Unde se duceau? Va trebui să fac nişte cercetări odată ce ne întoarcem. Caut prin dulapul din barcă până când găsesc un carneţel şi un pix. Ştiu ce trebuie să fac, la ce anume să mă concentrez. În niciun caz la avionul de jos. Mark se ocupă de asta. îmi notez: trasee aeriene peste Polinezia Franceză?
   Dumnezeule, îmi doresc să fi notat un număr inscripţionat pe coada avionului sau ceva asemănător. Sunt sigur că Mark o s-o facă.
   Continui să-mi fac notiţe: Tipul avionului, numărul lui, viteza maximă si distanţa acoperită nonstop?
   Avioanele pot călători doar cât sunt alimentate. Putem încerca să aflăm unde s-ar fi putut îndrepta. Mă îndoiesc că zborul era monitorizat, însă pot să caut online să văd dacă cineva e dat dispărut.
   Cel puţin, acum ni s-a răspuns la întrebare. Avem de-a face cu rămăşiţe plutitoare.
   E evident că geanta noastră nu a fost aruncată în mod intenţionat. Cumva, geanta aceea de pânză a plonjat, alături de maldărele de hârtii, prin crăpătura din corpul central al avionului direct sub soarele polinezian. Însă - şi avem de-a face cu un mare semn de îndoială - tehnic vorbind, situaţia prezentă nu defineşte nici rămăşiţele plutitoare şi nici deşeurile. Pentru că nu e vorba de naufragiul unei nave.
   Aici e vorba de un avion care s-a prăbuşit. Iar noi am pus mâna pe o geantă mare care este o probă dintr-un incident aviatic. Trag în piept aerul rece tropical şi mă cutremur.
   Trăiesc cu senzaţia că luna noastră de miere e la milioane de ani distanţă şi, cu toate acestea, dacă am vrea, am putea să ajungem foarte repede la ea...
   Mark iese din valuri pe la babord. Înoată spre barcă. Figura lui are o expresie imobilă, controlată. Pentru prima dată, apreciez cu adevărat cât de folositoare poate fi masca lui care-i ascunde emoţiile. Mă gândesc că dacă l-aş vedea cu adevărat speriat, atunci aş şti cu siguranţă că s-a terminat între noi.
   Urcă extenuat pe scara de la pupa bărcii.
   - Dă-mi nişte apă, te rog, spune în timp ce-şi lasă jos pe punte tubul de oxigen.
   Se dezbracă de costum, decorticându-se cum am făcut şi eu, şi se lasă greoi pe bancheta din lemn de tec. Aduc o sticlă de apă din cutia frigorifică şi i-o dau. Îşi ţine pleoapele apropiate, încreţindu-şi fruntea şi protejându-şi ochii de lumina soarelui.
   - Eşti bine? întreabă privindu-mă îngrijorat.
   - Da, da, sunt bine, spun. Scuze. Eu doar...
   Nu sunt sigură cum să termin propoziţia, aşa că mă opresc.
   - Da, totul e în regulă, adaug. Dumnezeule! Mă bucur că te-ai întors.
   Ia o înghiţitură serioasă de apă din sticlă şi priveşte valurile. Din părul ud i se scurg picături de apă pe umerii goi.
   - Drăcia dracului! spune.
   Aştept, însă nu continuă.
   - Sunt oameni înăuntru? întreb.
   Trebuia să pun întrebarea. Trebuie să ştiu.
   - Da, spune, şi mai ia o înghiţitură mare de apă. Doi piloţi în faţă, trei pasageri. Asta e tot ce am putut să văd. O femeie şi restul bărbaţi.
   Priveşte din nou valurile cu maxilarul strâns.
   - Drăcia dracului!
   Îmi dau seama prea târziu că sun ca un ecou. Nu ştiu ce altceva să spun.
   - Nu erau nişte oameni de treabă, Erin, spune privindu-mă. Ce naiba înseamnă asta?
   Vreau să ştiu mai multe, vreau să ştiu tot ce a văzut, însă nu mi se pare potrivit să întreb. Încă procesează. Aştept să-mi spună el. Totuşi nu o face. Bea mai multă apă.
   Cuvintele par să plutească în continuare în aer. Încerc să le prind înainte să dispară.
   - Cum adică nu erau oameni de treabă? Ce vrei să spui cu asta, Mark?
   - Mă gândesc la lucrurile pe care le aveau cu ei acolo jos. Nu erau oameni buni. Ce vreau să-ţi spun e să nu-ţi pară prea rău.
   Îmi dau seama că, pe moment, asta este probabil tot ce pot să obţin mai mult de la el şi nu vreau să lâncezesc prea mult cu gândurile la oamenii de acolo de jos. Încerc cât pot de mult să rămân concentrată. Schimb subiectul. Mă rog, oarecum.
   - Sunt rămăşiţe plutitoare, Mark.
   Pentru o clipă, se holbează în gol la mine. Am impresia că uitase deja cu totul de sac.
   - Mă rog, un soi de rămăşiţe plutitoare, continui, pierdute printr-un accident într-o situaţie de urgenţă - pot fi reclamate de către proprietari. Dar, ca să zic aşa, tocmai ce i-ai întâlnit şi nu cred că vor reclama ceva vreodată. Nu?
   Încercarea mea de umor negru. Nu sunt sigură că a sunat cum trebuie.
   - Nu, n-o vor face, spune pe un ton plat.
   - Mark, ai luat numărul de înmatriculare al avionului, continui rapid discuţia, ceva ce putem folosi ca să-i identificăm, să aflăm cine erau? Ceva care să ne poată ajuta?
   Scoate tăbliţa de scufundare de la cureaua rezervorului de oxigen şi mi-o dă.
   Manufactorul, modelul şi numărul de pe coadă. Normal că le-a luat!
   - Sunt ruşi, spune în timp ce notez informaţiile în carneţel.
   - De unde ştii? întreb ridicând privirea.
   - Am văzut nişte pachete cu gustări pe care scria în ruseşte.
   - Aha, aprob încet.
   - Ascultă, Erin! Ai zis că nimeni nu va reclama geanta. Vrei să-mi sugerezi să nu raportăm acestea? Să nu raportăm un accident aviatic? întreabă privindu-mă încruntat.
   La naiba, da. Credeam că asta sugeram amândoi, nu? Să păstrăm frumoasele diamante strălucitoare şi banii gratuiţi. Să ne plătim ipoteca şi să avem o familie, nu? Sau am luat-o razna? Poate am înnebunit.
   Gândurile îmi zboară la oamenii de sub noi. Oameni morţi care putrezesc în apă. Oameni răi. Ar trebui să păstrăm banii oamenilor răi?
   - Da, asta sugerez, îi spun lui Mark.
   Aprobă încet din cap, procesând ce înseamnă asta.
   - Sugerez să ne întoarcem la hotel, continui grijulie, şi să aflăm dacă au fost daţi dispăruţi şi dacă le lipsesc cuiva, apoi uităm de toate. Aducem geanta înapoi aici. Dar dacă nu, dacă doar au dispărut în ceaţă, ca să zic aşa, atunci da, zic să păstrăm geanta. Noi am găsit-o plutind pe mare, Mark. O păstrăm şi folosim banii pentru un scop mai bun decât urmau să fie folosiţi.
   Se uită la mine. Nu pot să-mi dau seama din cauza intensităţii soarelui ce vrea să spună expresia feţei lui.
   - Bine, zice. Hai să aflăm cine sunt.

16.

MARŢI, 13 SEPTEMBRIE

Trasee aeriene

      Se pare că există o transmisie online live a fiecărui zbor monitorizat din lume. O urmăresc acum.
   Pe o hartă avansată tehnologic a lumii pulsează luminos triunghiuri purpurii de diferite dimensiuni. O versiune adevărată a jocului video Asteroids.
   Cu o simplă atingere cu săgeata cursorului pe fiecare triunghi mai mare se afişează numărul zborului respectiv, punctul de plecare şi destinaţia lui. Triunghiurile mai mici reprezintă avioane private, iar când muţi cursorul pe ele, se afişează tipul lor - Gulfstream G550, Falcon 5X, Global 6000.
   Avionul care ne interesează era, şi presupun că încă este, un Gulfstream G650. Îi caut caracteristicile online. Un G650 poate zbura opt mii de mile fără realimentare.
   Asta înseamnă cam distanţa din Londra până în Australia, ceea ce înseamnă o distanţă chiar lungă pentru un mic avion. Viteza maximă pe care o poate atinge este una supersonică de 0.925 mach. Asta înseamnă să călătoreşti cu o viteză apropiată de viteza sunetului. Îţi poţi imaginai Călătoria pe care o făceau ar fi trebuit să dureze puţin, indiferent de destinaţia lor. Presupun că au crezut că pot depăşi furtuna.
   Caut cele mai comune motive ce cauzează accidente printre avioanele de mici dimensiuni şi găsesc pe Wikipedia următoarele informaţii:
   La viteze supersonice poate apărea o instabilitate severă. Undele de şoc se mişcă prin aer cu viteza sunetului. Atunci când un obiect, cum ar fi un avion, se deplasează, de asemenea, cu viteza sunetului, aceste unde de şoc se adună înaintea vârfului avionului pentru a forma o foarte puternică undă de şoc. În timpul zborurilor supersonice, avionul trebuie să treacă prin această undă imensă de şoc şi, la fel de bine, trebuie să facă faţă instabilităţii cauzate de mişcarea aerului cu o viteză mai mare decât cea a sunetului asupra diverselor părţi din aripi şi cu o viteză mai mică asupra altor părţi.
   Probabil că asta s-a întâmplat, nu? Au intrat pur şi simplu în furtună şi, la viteza aceea, au fost doborâţi din înălţimea cerului. Presupun că nu vom şti niciodată cu exactitate.
   În continuare, trebuie să văd ce pot afla despre numărul inscripţionat pe coadă.
   „R-RWOA”. Sper că e un sistem similar de înregistrare ca în cazul maşinilor. Sper că o să găsesc vreun soi de bază de date online.
   După câteva tentative, devine evident că elementul R-R din înmatriculare este prefixul ţării. Avionul a fost înmatriculat în Rusia. Mark avea dreptate. E drept, în privinţa gustărilor, oamenii au tendinţa să devină un pic mai naţionalişti.
   Verific baza de date a aviaţiei naţionale din Rusia şi, cumva, funcţionează, chiar funcţionează şi apar mai multe detalii. Nimic concret, bineînţeles. Avionul a fost înregistrat în 2015 sub egida unei companii numite Aegys-Mutual Consultants.
   Probabil, e numele cel mai lipsit de emfază pe care l-am auzit vreodată. Sună ca o companie de recrutare din Basildon. Numai că micile afaceri din Basildon nu-şi permit avioane în valoare de 60 de milioane de dolari. Mda. Cam atât valorează tipul ăsta de avion. Peste 60 de milioane de dolari. Casa noastră e cel mai scump lucru pe care îl deţinem şi valorează numai 1,5 milioane de dolari. Şi nici măcar n-am plătit ipoteca. Încep să mă întreb dacă, indiferent cine sunt oamenii ăştia, le-ar fi lipsit conţinutul sacului. E evident că nu e principala lor afacere, chiar şi numai dacă ar fi ceva colateral. Însă mă face să mă întreb dacă nu cumva cineva simte lipsa banilor şi a diamantelor. Pe undeva prin lume trebuie să fie cineva care îi caută. Un avion de 60 de milioane de dolari cu tot cu echipaj nu dispare pur şi simplu. Lasă un gol în urmă, nu?
   Aegys-Mutual Consultants este o corporaţie înregistrată în Luxemburg. Are sens, bănuiesc. Nu ştiu foarte multe despre Luxemburg, însă ştiu măcar că e un paradis fiscal. Sunt destul de sigură că Aegys-Mutual este o societate fictivă. Mark mi-a explicat odată ce înseamnă asta; societăţile fictive sunt companii fantomă înfiinţate pentru a face tranzacţii, însă ele nu au bunuri şi nu oferă nici servicii - sunt ca nişte cochilii goale.
   Redeschid pagina cu căile aeriene de zbor şi caut informaţii despre spaţiul aerian unde ne aflăm, o secţiune goală de culoare neagră a ecranului deasupra Polineziei Franceze: e complet goală pe moment, nu se văd avioane pe deasupra. Nu vor fi avioane de cercetare care să ajungă atât de departe de continent şi, după cum ne-a spus pilotul elicopterului, elicopterele zboară doar în regiunea insulelor.
   Rezervoarele acestora nu sunt destul de mari ca să zboare înapoi până pe continent decât dacă sunt realimentate pe un portavion. În cazul în care cineva caută informaţii despre avionul nostru, atunci, ca să zic aşa, zona dintre America şi Asia este o zonă destul de întinsă ca să fie cercetată. Dar dacă am avea vreo idee despre traseul lui, am putea afla cine erau oamenii dinăuntru.
   Triunghiul cel mai apropiat de insula noastră de pe harta de zbor pluteşte momentan la o distanţă egală între Hawaii şi noi. Un clic dezvăluie că e vorba de un avion de pasageri care a plecat de la LAX şi se îndreaptă spre Australia. Dacă e să mă iau după informaţiile transmise live e clar că sunt avioane care zboară peste întinderea nemărginită de ape a Pacificului de Nord şi de Sud.
   Întotdeauna am crezut că liniile aeriene încearcă să evite zona aceasta deoarece nu este niciun loc unde avioanele ar putea ateriza în situaţii de urgenţă. Nu ar fi mai bine să te afli deasupra uscatului dacă ceva nu merge în regulă? Cel puţin, în prezenţa uscatului ar putea exista posibilitatea aterizării - ceea ce ar fi mai bine decât să zbori pe deasupra apelor nesfârşite. Se pare însă că sunt totuşi câteva trasee aeriene de zbor pe deasupra Pacificului. Oameni transportaţi cu feribotul dintr-un loc în altul, deşi, e evident că pe aici sunt mai puţine zboruri decât deasupra Atlanticului agitat, care e plin de viaţă chiar acum, puncte colorate reprezentând avioane, ca un roi de furnici purpurii ce se târăsc de-a lungul ecranului. Pe deasupra noastră nu se vede mare lucru, totuşi, doar linii comerciale de la LAX sau San Francisco care se îndreaptă spre Sydney, Japonia şi Noua Zeelandă. Apoi surprind încă un triunghi, situat mai sus pe hartă decât celelalte. Pare să vină din Rusia. Mă mut cu cursorul asupra lui.
   Da, e un Guflstream G550, încă un avion privat, care se îndreaptă în sens opus faţă de majoritatea zborurilor de deasupra Pacificului, şi anume, spre stânga sau dreapta, spre America Centrală sau de Nord. Nu pot să spun încă în ce direcţie.
   Mi-e greu şi să-mi dau seama de unde să încep să-i cercetez pe oamenii aceştia fantomatici. Google nu oferă nicio informaţie despre vreun avion dispărut în ultimele zile, în afară de o poveste despre un mic avion care a dispărut în Wyoming.
   Pot să spun cu certitudine că nu e vorba de cazul nostru. Presupun că a fost vorba mai degrabă de nişte indivizi care zburau ca să-şi satisfacă vreun hobby sau vreun fermier de culturi care a făcut o greşeală fatală. Sunt sigură că misterul se va rezolva. În orice caz, nu găsesc nimic în mediul online despre avionul care ne interesează.
   Caut informaţii despre aeroporturi private din Rusia. Sunt o grămadă, bineînţeles, şi bănuiesc că dacă eşti plin de bani, cei de la controlul traficului aerian pot să nu treacă anumite informaţii în jurnal, dacă li se cere. Probabil că asta e adevărat oriunde în lume.
   Brusc, îmi reamintesc de oamenii pe care i-am văzut în lounge-ul pentru călătorii de la clasa I la Heathrow. Milionarii care nu arătau ca nişte milionari. De ce nu zburau cu avioanele lor private? Sau de ce nu-şi închiriau unele? După o căutare rapidă aflu că închirierea unui avion privat de la Londra la Los Angeles costă în jur de 4000 de lire sterline pentru o singură persoană într-un loc special sau 30 000 de lire pentru întregul avion. Un bilet clasic la clasa I, fără puncte de reducere, costă cam 9000 de lire sterline dus-întors. Dacă eşti destul de bogat ca să zbori la clasa I, atunci de ce să nu-ţi închiriezi un avion privat? La naiba, de ce să nu-ţi cumperi unul?
   Poate că, de fapt, nu sunt destul de pricepuţi. Poate că nu sunt destul de bogaţi. Poate oamenii din lounge nici măcar nu plăteau pentru biletele lor.
   Oricum ar sta situaţia, am o senzaţie diferită acum. Cumva, clasa I nu prea mai pare la fel de impresionantă. Prin comparaţie... mi se pare că sună un pic prostesc.
   Aceşti oameni fantomatici trăiesc într-o lume despre care, până acum, n-am avut nicio idee că exista. O lume despre care nici măcar n-am idee cum aş putea avea acces la ea.
   Nu sunt sigură dacă vom afla ceva ce oamenii aceştia nu vor să fie aflat. Hai să o recunosc, adevărul e că nu sunt spion; n-am acces la baze de date, la resurse. Dar apoi... chestia asta îmi dă o idee.
   Poate că Mark va fi capabil să-i recunoască. El i-a văzut, la urma urmei, le-a văzut feţele. Cu toate că le-a văzut în nişte circumstanţe destul de neobişnuite. Încerc să-mi imaginez ce a putut să vadă, acele cadavre umflate de apă, legănându-se ca nişte trestii. Nu te duce acolo, Erin.
   - Mark, dacă îţi arăt nişte fotografii ai putea să-i recunoşti? Pe piloţi sau pe acei pasageri? Pe cei doi bărbaţi şi pe femeie?
  - De ce? mă întreabă după un moment. Ai descoperit ceva?
   - Nu sunt sigură încă. Dar crezi că ai putea să o faci?
   Continui să tastez încercând să descopăr ceva.
   - Da, sigur că aş putea. Sunt sigur că nu o să uit niciodată cum arătau.
   Asta este prima dată când a vorbit despre ei în felul acesta, de parcă şi el ar fi bântuit de ei. Câteodată uit că şi el are sentimente. Sună ciudat asta? Însă ce vreau să spun este că se întâmplă câteodată să uit că are şi el frici, slăbiciuni. Încerc atât de mult să mi le suprim pe ale mele, încât uit că şi el face probabil la fel. Stă lângă mine la marginea patului, astfel încât să vadă ecranul. Am intrat pe site-ul Interpol.
   Dau click pe secţiunea Persoane Căutate din dreapta sus. Momentan, sunt 182 de fugari căutaţi, 182 de fotografii la care să se uite Mark. Cred că e destul de evident cu ce fel de situaţie avem de-a face. Ştiu că două milioane de dolari sunt o nimica toată pentru oameni care îşi permit avioane de şaizeci de milioane de dolari, însă am impresia că acest sac nu conţinea toţi banii rezultaţi din afacerile lor.
   - Pe bune? întreabă Mark.
   - N-o să doară, nu? Verifică.
   Îi dau laptopul şi-l las să o facă.
   Îmi apuc telefonul şi ies afară pe terasă. Vreau ca după asta să verifice lista cu cei căutaţi de FBI şi apoi pe cea cu cei căutaţi de Agenţia Britanică Naţională pentru Infractori. Le găsesc cu uşurinţă căutând pe Google pe telefon. Pe site-ul FBI se încarcă imediat liste întregi cu portrete, la fel ca pe site-ul Interpol.
   Sunt o grămadă de feţe dubioase. Pe de altă parte, ca să fiu cinstită, presupun că poţi pune şi o fotografie cu faţa mamei lui Mark pe lista de căutaţi a FBI-ului şi, cumva, şi ea ar arăta dubios. Îl privesc prin uşa de sticlă. Are faţa luminată de strălucirea ecranului. Nu doare să verificăm, nu? Chiar dacă nu descoperă nimic, cel puţin am încercat. Şi, eventual, vom găsi ceva, sau va trebui să se scufunde din nou acolo. Va trebui să descoperim nişte indicii despre cine sunt, sau va trebui să ne întoarcem la locul cu pricina, să aruncăm banii şi să uităm de toate astea.
   Brusc, îmi amintesc de iPhone-ul care se află în continuare în cutia cu arma din sac, pe care am ascuns-o în partea de sus a şifonierului, în spatele pernelor de schimb ale hotelului. Fix în spate. Mark s-a opus deja ideii să-l folosim ori să-l pornim. Insistă că ar trebui să-l aruncăm. Totuşi, am putea câştiga mult timp dacă l-am folosi. Măcar o dată.
   Bateria e moartă. Ştiu asta deoarece am încercat deja să apăs butonul de deschidere. Am încercat când Mark se afla mai devreme la duş. Însă telefonul nu e încărcat.
   Dacă l-aş încărca, am putea afla imediat cine erau oamenii ăştia. Am putea să ne oprim din cercetat. Îl privesc din nou prin sticlă: are faţa concentrată. Îl îngrijorează vinovăţia, normal; ştiu asta. Se gândeşte câţiva paşi înainte, o face la modul practic: dacă se întâmplă ceva, dacă va trebui să ajungem la tribunal. Dacă deschidem iPhone-ul, va fi o dovadă solidă că noi avem geanta. Semnalul poate fi recepţionat şi contul telefonului va transmite când şi unde se găseşte. Chiar dacă le băgăm pe toate înapoi în avionul de sub apă. Va apărea pe serverul vreunei reţele de pe undeva că după prăbuşire s-a primit un semnal. Chestia asta va dovedi că cineva a descoperit locul accidentului, oamenii morţi, toate alea, şi nu a spus nimănui. Şi că ascunde probe.
   Dar, încă o dată, s-ar putea ca totul să fie bine. S-ar putea să pornesc telefonul şi să aflu al cui este. Ce vreau să spun este că dacă mă asigur că telefonul este setat pe modul avion, atunci nu va transmite niciun semnal şi totul va fi în ordine. Nu va exista nicio înregistrare. Nicio probă. În mod cert pot să fac asta. Pot să repar asta.
   Ştiu că pot.
   O să-l pun la încărcat la noapte.

17.

MIERCURI, 14 SEPTEMBRIE

Telefonul

      S-a întâmplat ceva foarte, foarte nasol.
   Aseară, Mark s-a dus să ia o lecţie privată de squash în complexul hotelului. Are nevoie de distracţie... stresul pune stăpânire pe el şi i-am sugerat că activitatea asta i-ar face bine. În plus, iubeşte squash-ul; pare cu adevărat un sport unde bărbaţii au aprobarea să ţipe, nu?
   În timp ce era ieşit, am profitat de oportunitate să scot din priză presa de pantaloni care e ascunsă în interiorul dulapului şi să bag în loc iPhone-ul din geantă, utilizând încărcătorul nostru de schimb. L-am băgat în priză, am verificat dacă e setat pe silent şi l-am ascuns într-o parte laterală a presei în caz că Mark se uita în dulap.
   În dimineaţa aceasta m-am trezit mai devreme decât de obicei, cu gândurile anticipând ce urma să fac. Trebuia să aştept până când Mark îşi termina micul dejun şi intra la duş ca să mă strecor în dulap şi să scot telefonul din priză. Se pornise singur. Nu eram sigură dacă asta era ceva ce se întâmpla în mod automat - din câte ştiu, poate fi stricat. Şi apoi, unde m-aş afla? L-am băgat în buzunar şi am înlocuit încărcătorul de rezervă, pe care l-am pus în valiza noastră, şi am băgat presa înapoi în priză.
   Ceea ce am nevoie este să am mai mult timp cu mine, măcar vreo jumătate de oră, ca să verific telefonul. Însă e greu să te gândeşti la scuze ca să-ţi petreci timpul singură în luna de miere, nu? Nimic nu poate părea destul de important ca să fie o distragere credibilă. Mă gândesc la eliberarea lui Holli de acum două zile. Are sens să-l sun pe Phil pe Skype ca să punem la punct logistica filmării cu ea imediat ce ne întoarcem, acum că am ratat eliberarea ei. Ăsta pare în mod cert un motiv destul de bun ca să plec din cameră şi să fiu singură pentru o perioadă.
   Îi spun lui Mark că o să am o şedinţă cu echipa mea pe Skype. Îi spun că o să am nevoie de o conexiune de tip Ethernet pentru internet... semnalul apelului va fi mai puternic, calitatea video mai bună. Iar pentru asta, în mod obişnuit, va trebui să mă duc la centrul de afaceri al hotelului.
   Se oferă să vină şi el, însă îi spun că va fi plictisitor pentru el, şi poate un pic ciudat pentru Phil şi Duncan. În plus, o să termin extrem de repede. Îi promit că o să mă întorc înainte să ştie că am plecat. Pare mulţumit. Îi sugerez să se mai uite şi azi prin secţiunea cu persoane dispărute de pe site-ul Interpolului. Aşa, pentru orice eventualitate. Nu se ştie niciodată. Însă ştiu... ştiu că nu se vor găsi pe lista aceea.
   Oamenii ăia nu vor fi daţi dispăruţi. Uite aşa, pur şi simplu.
   Centrul de afaceri este într-o încăpere mică dotată cu un PC mare de culoare crem şi cu o imprimantă. În centrul camerei se află o masă de conferinţe care ocupă aproape întregul spaţiu. Nu pot să-mi imaginez că această încăpere chiar a fost vreodată folosită pentru o întâlnire de afaceri. Poate că e folosită pentru întâlnirile personalului.
   Arunc o privire sumară colţurilor camerei, de sus până jos. Nu se vede nicio cameră de supraveghere. Asta e bine. Ceea ce o să fac poate părea ciudat şi nu vreau să existe vreo probă video legată de acţiunea mea. Ştii, doar în caz că toate astea vor lua o întorsătură proastă.
   Mă conectez la computer şi deschid o pagină de căutare. Sunt gata. Am fost pregătită să fac asta toată dimineaţa.
   Scot iPhone-ul din buzunar şi apăs butonul de deschidere. Ecranul este inundat de o lumină albă urmată de micul logo Apple. Va trebui să-l setez pe modul avion îndată ce apare ecranul blocat. Aştept ţinându-mi răsuflarea în timp ce se porneşte încet sistemul. Mă întreb cât timp a fost închis şi dacă durează mai mult să se pornească dacă a stat închis mai mult timp? Probabil că nu.
   Apoi ecranul se aprinde. Nu este blocat. Nu am nevoie să introduc nicio parolă. Se văd doar aplicaţiile. Dumnezeule! Nicio parolă? Direct la aplicaţii? Asta e ridicol, cine mai face asta în vremea noastră? Apăs cu nerăbdare pe iconiţa Control Center şi apăs micul buton ce desemnează modul avion. Sunt în siguranţă acum.
   Ar fi fost posibil să setez telefonul pe modul avion chiar dacă ecranul era blocat, ceea ce exact la ce m-aş fi aşteptat să fac. Planul meu era să trec de ecranul blocat.
   Aparent, e destul de uşor să o faci, dacă e să dai crezare informaţiilor de pe internet. Însă acum nu mai este necesar să o fac. Nu e nevoie să fac nimic dintre toate acestea.
   Evident, proprietarul nu era prea îngrijorat că i-ar fi cercetat cineva telefonul. Bănuiesc că punându-l într-o cutie alături de o armă e o măsură suficientă de securitate.
   Inima îmi bate ca nebuna.
   Am acces la tot. Nu sunt foarte multe iconiţe cu aplicaţii; pe unele le recunosc, unele îmi par străine, dar în esenţă sunt doar aplicaţiile specifice telefonului. Nu văd nimic în plus, nicio aplicaţie de tipul Candy Crush. Apăs iconiţa pentru e-mailuri. Imediat apare căsuţa inbox. Toate e-mailurile sunt în rusă, futu-i. M-am gândit că s-ar putea întâmpla una ca asta. OK, bine, bănuiesc că erau în rusă.
   Oricum, literele sunt dintr-un alfabet pe care nu pot să-l citesc. Bine. Cea mai uşoară modalitate să le citesc este să le iau cu copy-paste şi să le introduc în Google Translate. Nu e chiar o măsură elegantă, dar, lasă-mă să sublinez din nou, nu sunt spion.
   Numai că nu pot să copiez e-mailuri de pe acest telefon direct în Google Translate deoarece nu mă pot conecta online şi, evident, nu le pot trimite pe adresa mea de e-mail ca să o fac de acolo.
   Mă întorc la computerul hotelului şi încarc pagina Google Russia şi tastez furnizorul de e-mail de pe care au fost trimise e-mailurile. E vorba de furnizorul rusesc Yandex. Pagina care se deschide nu-mi spune nimic; scrisul este o brambureală de litere angulare, un nonsens pe care nu-l înţeleg, însă în colţul din dreapta sus descopăr simbolurile familiare unde se introduc numele utilizatorului şi parola. Tastez adresa de e-mail din telefon în prima cutiuţă şi tastez ca parolă, mai jos, semnele curbate iligibile. Parola se resetează. O trec şi aştept. Mă holbez la telefon.
   Ah, fir-ar!
   E evident că nu voi putea obţine e-mailul resetat! Ce stupidă sunt. Nu sunt online.
   Nu se poate face resetarea e-mailului. De ce naiba nu m-am gândit la asta? Idioată ce sunt.
   OK.
   OK.
   Aşteaptă... Pot să mă cuplez la o reţea Wi-Fi chiar dacă telefonul e setat pe modul avion. Normal! In timpul zborului, Mark mi-a arătat cum se poate face asta ca să putem folosi reţeaua Wi-Fi din avion. Apoi nu voi putea primi niciun semnal de la vreo reţea. Telefonul nu va putea fi urmărit. Mă pot conecta cu telefonul la reţeaua Wi-Fi a hotelului, voi prelua e-mailul resetat şi apoi voi reseta parola. Da!
   Trec rapid prin toate procedeele, conectez telefonul la reţeaua Wi-Fi a hotelului şi aştept să primesc confimarea e-mailului resetat. Pe telefon mi se descarcă un pachet de treizeci şi unu de mesaje, parola e-mailului resetata fiind ultimul dintre ele. Nimănui nu-i pasă încă de aceşti oameni dispăruţi. N-a mai accesat nimeni acest cont de zile întregi.
   Fac resetarea prin link-ul cu e-mailul şi aleg parola G650. Pare potrivită. Îmi ţin respiraţia, aşteptând confirmarea. Merge. Acum pot accesa e-mailurile.
   Trec rapid prin ele; în partea de sus a paginii citesc un mesaj afişat de la Google:Această pagină este în rusă. Doriţi să o traduceţi? Dau click pe Traduceţi.
   Mă apuc să citesc.
   Majoritatea dintre ele par să fie referinţe despre tot felul de chitanţe. Unele sunt itinerarii de întâlnire. Locaţii, ore şi oameni. Unele e-mailuri sunt spamuri. E amuzant că şi infractorii primesc spamuri. Totuşi, niciunul dintre aceste e-mailuri nu pare să fie personal. Nu găsesc niciun nume în e-mailuri. Văd vreo două referinţe la Aegys Mutual Consultants şi încă o corporaţie, Carnwennan Holdings Transactions între ele. O alta numită Themis Financial Management. Mă opresc din citit. Am nevoie de ceva mai mult, numele unei persoane, orice. Memorez numele unor companii; o să le caut mai târziu.
   Şterg e-mailurile create de resetarea parolei şi ies din contul de e-mail; şterg istoricul din browser din PC-ul hotelului şi ies de pe pagina dedicată oaspeţilor.
   Acum trec la verificarea mesajelor. Sunt destul de sigură că o să găsesc ceva în ele. Iconiţa verde a mesageriei îmi indică un număr de patruzeci şi două de mesaje noi. In viaţa mea nu cred că am adunat mai mult de zece mesaje necitite, dar oamenii ăştia nu mai sunt în viaţă, nu? îmi imaginez că s-ar putea ajunge la o acumulare cam nenaturală.
   Deschid mesageria. Telefonul nu are numere salvate, aşa că mesajele apar toate sub numărul telefoanelor. Le caut pe Google. Codul + 1 - Statele Unite; + 44 - Marea Britanie; + 7 - Rusia; +352 - Luxemburg; şi +507 - Panama. Şirul de mesaje de la numerele din Luxemburg par să fie scrise în principal în franceză şi germană.
   Şirul de mesaje de la numerele din Panama sunt scrise în spaniolă şi punctate din când în când cu cuvinte în engleză. Mesajele de la numerele americane şi ruse par să fie direct în engleză. Oricui i-a aparţinut telefonul acesta era cineva care vorbea într-o mulţime de limbi şi ştia să jongleze cu mai multe mingi în aer, ca să zic aşa.
   Deschid primul mesaj, cel mai recent, de la un număr american, şi citesc:
   AU FOST DE ACORD. VOR EXPEDIA IMEDIAT TRANZACŢIA. ZBOR BUN.
   INFORMAŢIA NU A FOST RECEPŢIONATĂ DUPĂ RECOMANDARE ESTE VREO PROBLEMĂ? UNDE EŞTI?
   CONTACTEAZĂ-MĂ
   SFAT, CHESTIA ASTA POATE LUA O ÎNTORSĂTURĂ URÂTĂ
   Revin la meniul cu mesaje. Aleg următorul şir. Număr rusesc.
   LOCUL ÎNTÂLNIRII A FOST STABILIT PENTRU AZI
   PRELUAREA ARE LOC LA 22:30 LA HELIPORT.
   ZBOR REDIRECŢIONAT? CARE ESTE LOCAŢIA TA ACTUALĂ? ESTE VREO PROBLEMĂ? VĂ PUTEM AJUTA?
   UNDE EŞTI?
   TREBUIE SĂ VORBIM, RĂSPUNDE IMEDIAT CE CITEŞTI MESAJUL ACESTA.
   RĂSPUNDE
   Dintr-odată apare dedesubt o iconiţă cu punctele ce indică faptul că cineva scrie.
   Ah, fir-ar, rahat!
   Am uitat de conexiunea Wi-Fi. Cele trei punctele gri clipesc. Cineva e acolo. Apoi îmi amintesc că iPhone-urile trimit confirmarea citirii mesajelor celui care le-a trimis, asta în caz că nu schimbi asta de la setări. Şi toate mesajele acestea au fost marcate ca fiind citite.
   Mă agit să închid telefonul. Dacă au luat urma la toate chestiile pe care le-am făcut? Dacă află cine sunt?
   Dar n-au cum să o facă. Nu-i nicio cameră aici. Am folosit un computer public ca să citesc e-mailurile. Ar fi putut să o facă oricine altcineva din complex. Nu este nicio şansă ca ei - oricine sunt ei - să ştie că sunt eu. Dar dacă vin? Dacă vin aici şi o să caute prin înregistrările camerelor de supraveghere şi o să mă vadă intrând din zona de recepţie la ora asta? Ştiu că în zona de recepţie sunt camere de supraveghere. Fir-ar al dracu’!
   OK, dar realistic vorbind, Erin, deci realistic, chiar dacă ştiu de unde s-a intrat pe e-mail, durează cel puţin o zi, de oriunde ai veni, ca să zbori până în Bora Bora. O zi întreagă. Apoi, vor trebui să intre în sistemul de supraveghere al hotelului şi să urmărească materialele video, după care vor trebui să-şi dea seama că eu sunt femeia din acestea. Ar putea să facă asta? Nici măcar nu ştiu că am văzut emailurile, nu? Tot ce ştiu e că au fost citite mesajele.
   Trebuie să citesc ce au scris. Trebuie să verific.
   Inspir adânc şi deschid din nou telefonul.
   Ecran alb, iconiţa Apple, ecranul de bază, un mesaj necitit. Îl deschid.
   UNDE AI FOST?
   Nu ştiu că nu sunt cine cred ei că ar fi. Să scriu ceva? Ar trebui? Poate că ar trebui să le spun că am găsit geanta?
   Nu, nu cred că e o idee bună. Nu.
   Poate că ar trebui să pretind că sunt ei? Ar trebui? I-ar face să nu mă caute, nu?
   Zic dacă îi trimit pe o pistă greşită. Doamne, îmi doresc să mă fi gândit la asta dinainte. Nu pot să gândesc normal acum. OK, gândeste-te, gândeste-te.
   Apar din nou cele trei punctele gri. Fir-ar! Trebuie să spun ceva. Deschid căsuţa unde se scriu mesajele. Cursorul pulsează.
   Acum pe ecranul telefonului celuilalt vor apărea trei puncte gri. Va şti că de partea asta este în mod cert cineva. Încep să scriu.
   ZBOR REDIRECŢIONAT. INDISPONIBILITATE PENTRU TRANZACŢIE,
   Pare OK, nu? Destul de opac. Ar trebui să ne ajute să obţinem destul timp ca să plecăm de aici înainte să vină cineva să ne caute. Apăs trimite şi mesajul dispare, ajungând în eter. Părea OK. Da. Ar putea să se gândescă oare că oamenii din avion se ascund sau aşa ceva?
   Apoi îmi pică fisa.
   Se ascund? Ce mama mă-sii, Erin? Ce mama dracului faci nu e o chestie. Ăsta nu e The ThirdMan. N-ai nicio idee ce faci. Eşti o absolventă de la şcoala de miere. O să te găsească şi o să te ucidă. O să mori, Erin.
   Şi apoi se întâmplă ceva foarte, foarte nasol.
   CINE EŞTI?
   Punctele gri pulsează.
   Pic. Pic. Pic.
   Ah, nu.
   Apăs cu putere butonul de închidere al telefonului.
   Dumnezeule.
   Pe drum înapoi spre cameră încerc să mă gândesc cum aş putea să întorc situaţia vizavi de ce am făcut. Cum să i-o spun lui Mark ca să nu mă facă să sun ca o mincinoasă sau ca o idioată; ca să fiu cinstită, însă, în această etapă este drept să spun că sunt şi mincinoasă, şi idioată. Am nevoie de ajutorul lui. Sunt speriată. Am nevoie să mă ajute să repar situaţia aceasta.

18.

Consecinţe

   - Ce ai făcut?
   Mă holbez la el. Ce pot să spun?
   - Eşti complet nebună? De ce mama dracului să faci aşa ceva? De ce ai minţit? Eu nu ştiu... Ăştia sunt oameni adevăraţi, Erin. Oameni adevăraţi morţi şi oameni adevăraţi în viaţă. N-avem nicio idee cine sunt sau ce fel de resurse au. Nu-mi vine să cred că ai putut să fii atât de proastă. De ce? De ce ai făcut-o?
   Nu zic nimic şi doar stau locului, pur şi simplu. Ştiu! Sunt o idioată, are dreptate în întregime, dar acum trebuie să rezolvăm asta. Doar de asta îmi pasă. Să rezolv situaţia. Nu vreau să mor.
   Mark se prăbuşeşte pe canapea. Suntem în lounge. L-am chemat de îndată ce am deschis uşa şi i-am spus totul, despre companii, e-mailuri, mesaje... totul. Acum stă şi se gândeşte, încruntându-se. Mintea lui a prins viteză.
   - Bine, spune într-un final, OK, Erin, ce ştie el?
   Ridic din umeri, îmi scutur capul.
   - Nu ştiu. Nu am cum să fiu sigură de ceva.
   - Nu, gândeşte-te scumpo, opreşte-te şi gândeşte-te. Ce ştie el?
   Mark îmi vorbeşte încet intenţionat.
   Înghit în sec şi inspir.
   - Ştie că o persoană, altcineva decât vreuna din avion, are telefonul.
   Măcar de atât sunt sigură.
   - Minunat, şi ce concluzie ar putea trage din asta? întreabă.
   - Că am furat telefonul, presupun. Ori că i-am ucis pe oamenii ăia şi i-am jefuit. Astea două mi se par explicaţiile cele mai probabile, spun privind în sus spre el.
   Mă aprobă din cap.
   - Aşadar o să caute să ne găsească, nu? Cum ar putea face asta?
   - Prin semnalul telefonului, spun. Sau prin reţeaua prin care am accesat contul de e-mail. Astea sunt singurele legături.
   - OK. Deci, computerul hotelului. Dar de unde ar putea şti că tu, mai degrabă decât oricine altcineva din hotel, ai fost la computer?
   Înţeleg ce urmăreşte Mark.
   - Ar fi înregistrarea de pe camerele de supraveghere din zona de recepţie şi din hol. Ora pe la care am trecut spre centrul de afaceri, ora la care am ieşit din el. Înainte şi după ora când am accesat contul.
   Mă cutremur. Fir-ar! Chiar dacă în centrul de afaceri nu erau camere, tot sunt pe vreo înregistrare. Oricine m-ar căuta, m-ar vedea. Trebuie să scăpăm de înregistrare.
   Observ că fac paşi mari în gândirea logică. Simplu ca bună ziua, sar de la o greşeală la comiterea activă a unei infracţiuni. Mă întreb dacă aşa începe viaţa infractorilor; mă întreb dacă aşa a început totul pentru Eddie. O greşeală, o muşamalizare şi apoi, inevitabil, se formează încet un lanţ inevitabil de evenimente.
   Nu m-am mai gândit înainte la aşa ceva, la impulsul de a scăpa de probele incriminatorii. Nici măcar nu ştiu cum trebuie să procedezi ca să scapi de înregistrările video. Bineînţeles că niciodată nu mi-a mai trecut prin minte, deoarece nu sunt decât o femeie obişnuită aflată în luna de miere şi, în afară de a merge câteodată cu o viteză de peste 130 la oră pe vreo autostradă, nici nu-mi trece prin cap să încalc regulile. Bine, poate uneori îmi mai trece prin minte, dar niciodată în realitate.
   - Deci, asta ar fi singura legătură cu tine personal? Înregistrarea de pe camerele de supraveghere? În afară de asta, ar mai fi putut fi cineva în centrul de afaceri, la telefon sau la computer?
   Mark îmi oferă un zâmbet încurajator. Nu foarte încurajator, doar destul de.
   - Da, asta e singura legătură, îl asigur.
   Ieşim la o plimbare. Ne îndreptăm spre recepţie, deşi nu avem nicio idee unde sar putea afla monitoarele de supraveghere şi echipamentul de înregistrare video.
   Faptul că s-ar putea găsi în camera din spatele recepţiei e o presupunere destul de logică. În cazul în care lucrurile nu stau aşa, o să-l urmărim pe tipul de la securitate ca să vedem unde merge.
   Planul este simplu. Normal că e aşa, că doar nu suntem nişte minţi infracţionale.
   Dacă nu este nimeni la biroul de recepţie, atunci o să ne strecurăm în camera din spate, o să găsim sistemul video şi o să ştergem cât putem de mult din înregistrări.
   Nu poate fi atât de greu, nu? Şi dacă o să pot şterge o lună de înregistrări, cu atât mai bine. Va trebui să ne acoperim complet urmele, nu? În cazul în care s-ar afla cineva în camera din spate, atunci o să urmăm planul B.
   Când ajungem în clădirea principală a hotelului, observăm că la birou sunt două recepţionere. Mark mă ia de mână şi ne apropiem de zona de recepţie. Mă ţine ferm şi mă conduce către sala de bibliotecă. Va trebui să apelăm la planul B. Acesta sună cam aşa: ne vom comporta ca şi cum eu am suferit o toxiinfecţie alimentară, iar Mark doreşte să formuleze o plângere. Speranţa noastră este că vom fi trimişi în camera din spate şi, vom putea astfel, să verificăm dacă sistemul de supraveghere este acolo. Nu e deloc un plan infailibil, dar ca să zic aşa, eu sunt o absolventă a şcolii de film, iar Mark e un bancher şomer, aşa că daţi-ne un pic de credit.
   - Prefă-te că ţi-e rău, îmi şopteşte.
   Îmi las capul pe spate şi inspir zgomotos pe nas. Îmi duc mâna la cap şi expir încet pe gură, asemenea cuiva care încearcă disperat să se adune. Mă uit în jur după un scaun, iar Mark joacă rolul soţului îngrijorat. Unde vreau să merg? De ce anume am nevoie? Sunt tăcută şi palidă. Starea mea de greaţă trebuie să arate rău ca să fie convingătoare. Mă aşez cu grijă pe un scaun din afara bibliotecii hotelului.
   Una dintre recepţionere ne aruncă o privire şi înţelege situaţia. Îi aruncă o privire colegei, care e uşor mai în vârstă, fiind poate superioara ei în funcţie. Femeia mai în vârstă o îndeamnă să se ocupe de situaţia noastră cu o mişcare din cap, după care se cufundă la loc în hârţogăraia de care se ocupa. Recepţionera mai tânără se apropie de noi, aşa că ne pregătim să ne jucăm rolurile. Partitura mea în momentul ăsta este uşoară. Trebuie doar să par distantă şi să respir profund. Mark trebuie să interpreteze rolul mai dificil. Începe încă dinainte ca recepţionera să ajungă la noi.
   - Scuzaţi-mă, am avea nevoie de un pic de ajutor, dacă nu sunteţi foarte ocupată.
   Tonul vocii lui e concis, din scurt. Va juca rolului unui client greu de satisfăcut.
   Recepţionera îşi transformă paşii într-o alergătură graţioasă pentru a ajunge mai repede la noi. În spatele ei, cealaltă femeie, care în mod evident identifică posibilitatea apariţiei unui scandal, îşi adună hârtiile şi, pe nesimţite, se îndreaptă în sens opus pe coridor. Pun pariu că li se reproşează o tonă de căcaturi.
   - Scuzaţi-mă, domnule, s-a întâmplat ceva?
   Vocea ei are o tonalitate caldă şi pare americancă după accent.
   - Da, de fapt, da, spune Mark părând enervat, s-a întâmplat ceva grav, ca să fiu cinstit... Leila, adaugă, după ce-i citeşte numele de pe ecuson.
   O văd oftând şi pregătindu-se de ce e mai rău. Tot respectul pentru ea, încă zâmbeşte.
   - Ar fi trebuit să mă simt împreună cu soţia mea într-o lună de miere de 5 stele, dar ne-am blocat în cameră de două zile deja din cauza toxiinfecţiei alimentare provocate de mâncarea pe care aţi decis să ne-o oferiţi. Nu ştiu ce soi de local aveţi voi impresia că aveţi aici, dar ne-a ajuns.
   Acest Mark e un ticălos pursânge.
   - Îmi pare rău, domnule! Nu am ştiut că s-a întâmplat asta. Problema nu mi-a fost adusă la cunoştinţă, dar vă garantez că o să mă ocup să rezolv situaţia asta şi că veţi beneficia de tot ce aveţi nevoie.
   - Apreciez asta, Leila, şi să ştii că, propriu-zis, nu e vina ta, dar ar fi trebuit să fii informată, nu? Am adus la cunoştinţă problema ieri şi nu am primit niciun răspuns. Nu s-a întâmplat nimic. Şi mi se pare mie că aici ar trebui să fie un complex de 5 stele, însă, sincer, nu-mi dau seama cum aţi obţinut stelele acelea dacă: a) nu comunicaţi între voi şi b) ignoraţi plângerile clienţilor când acestea nu vă sunt pe plac. Este dezgustător! Uită-te la nevastă-mea, Leila! Uită-te la ea!
   Mark a ridicat tonul, e zgomotos de-a dreptul. În punctul acesta cred că, oficial, putem numi momentul o scenă. Leila mă priveşte de sus. Cumva, am început să transpir; probabil că asta se datorează stresului planului nostru, însă bănuiesc că arată destul de convingător. O privesc de jos, cu un aer zăpăcit.
   - Domnule, dacă doriţi să mă urmaţi, spune ea luând o decizie, vom merge într-un loc mai liniştit şi poate că pot să-i aduc un pahar cu apă doamnei...?

..............................................