Piste false, Michael Connelly

 1-5

          Ultimele ei gânduri se îndreptau către Raymond. Îl va revedea curând. Se va trezi din somn, cum făcea întotdeauna, pentru a-i ura bun venit acasă, îmbrăţişând-o tandru şi încurajator.

   Zâmbi, iar domnul Kang, din spatele tejghelei, îi răspunse asemenea, crezând că strălucirea de pe faţa femeii îi era adresată. Aşa îi zâmbea în fiecare seară, fără nici măcar a bănui că toate gândurile şi surâsurile ei erau, de fapt, pentru Raymond, pentru clipele ce aveau să vină.
  Clinchetul clopoţelului scuturat de uşa care se deschisese aproape că nu îi atrase atenţia. Avea pregătite două bancnote pe care i le întinse peste tejghea domnului Kang. Dar acesta nu le luă. Abia atunci observă că privirea bărbatului era aţintită către uşă. Zâmbetul îi pierise, iar gura i se deschidea încet, de parcă ar fi vrut să rostească un cuvânt, pe care nu izbutea să-l articuleze.
   O mână o înşfăcă, prin spate, de umărul drept. O bucată de metal rece îi presa tâmpla stângă. O jerbă luminoasă îi tulbură vederea. O lumină orbitoare.
   În clipa aceea, zări fulgerător icoana dulce a chipului lui Raymond, după care totul se preschimbă în beznă.

1.

      McCaleb o văzu primul, până ca ea să-l zărească.
   Înainta pe debarcaderul principal, pe lângă şirul de ambarcaţiuni aparţinând diverşilor milionari, când o remarcă pe femeie, stând în picioare, la pupa, pe The Following Sea. Era într-o duminică dimineaţă, iar murmurul cald al primăverii ademenise o mulţime de lume pe docurile din San Pedro. McCaleb îşi termina plimbarea obişnuită din fiecare dimineaţă, înconjurând complet Cabrillo Marina, pe digul lung, până la capăt şi înapoi. Ca de obicei, ajuns în acest punct al plimbării sufla greoi, dar, când se apropie acum de ambarcaţiune, încetini pasul şi mai mult.
   Prima reacţie a fost de enervare - femeia aceea se suise nepoftită pe vasul lui.
   Când ajunse, însă, mai aproape, lăsă iritarea deoparte, întrebându-se cine era intrusa şi ce dorea.
   Nu era îmbrăcată ca pentru o croazieră pe apă. Avea o rochie lejeră de vară, care îi venea până la jumătatea coapsei şi pe care o ţinea, ca nu cumva briza mării să-i umfle poalele prea tare. De unde era, McCaleb nu-i putea vedea picioarele până jos, la tălpi, dar îşi dădu seama după încordarea muşchilor că nu purta pantofi sport. Cu siguranţă avea tocuri înalte. McCaleb trase imediat concluzia că femeia venise acolo pentru a impresiona pe cineva.
   Cum era îmbrăcat acum, McCaleb însă nu putea atrage atenţia nimănui. Îşi pusese nişte blugi vechi şi tociţi de vreme, nu „de firmă” şi un tricou pe care îl avea de la concursul Catalina Gold Cup, ediţia de acum câteva veri. Hainele îi erau pline de pete - majoritatea, sânge de peşte sau de-al lui, poliuretan albastru şi ulei de motor. Asta, fiindcă le purtase atât la pescuit, cât şi la lucru.
   Pe măsură ce se apropia de ambarcaţiune şi văzând-o din ce în ce mai bine pe femeie, începu să-l deranjeze tot mai mult ideea că era prost îmbrăcat. Îşi trase căştile de pe urechi şi opri compact-discul exact când Howlin’ Wolf cânta „I Ain’t Superstitious”.
   - Cu ce te pot ajuta? o întrebă, înainte de a pune piciorul pe punte.
   Femeia tresări când îi auzi vocea şi se întoarse cu spatele la uşa glisantă, care ducea în salonul vasului. McCaleb se gândi că poate bătuse în geam şi acum aştepta, crezând că el era înăuntru.
   - Îl caut pe Terrell McCaleb.
   Era o femeie atrăgătoare, trecută puţin de 30 de ani, deci cu vreo 10 ani mai tânără decât McCaleb. Îi părea cunoscută, dar nu-şi dădea seama de unde. Senzaţia tipică de déjà vu. Dar, aproape simultan cu impresia că o mai văzuse undeva, îşi dădu seama că se înşela. Avea memoria fizionomiilor. Or, femeia aceasta era prea drăguţă ca să n-o fi ţinut minte.
   Îi pronunţase numele greşit, rostind Mc-Cal-ub, în loc de Mc-Kay-Leb, şi folosise prenumele oficial, cum făceau doar reporterii. Abia atunci începu să se dumirească. Înţelese acum ce o adusese la el. Încă un suflet rătăcit nimerind unde nu trebuie.
   - McCaleb, o corectă bărbatul. Terry McCaleb.
   - Scuze. Păi, ăăă, am crezut că eşti înăuntru. N-am ştiut dacă să îndrăznesc să urc pe vas şi să bat la uşă.
   - N-ai ştiut, dar oricum aşa ai făcut.
   Femeia ignoră mustrarea şi continuă cu ce avea de spus, ca şi cum tot ce făcea acum fusese repetat de câteva ori înainte.
   - Trebuie să stau de vorbă cu dumneata.
   - Păi, sunt cam ocupat, pe moment.
   Arătă spre trapa deschisă spre santină, în care femeia avusese noroc să nu cadă din neatenţie, şi spre sculele pe care le lăsase împrăştiate pe o cârpă, lângă oglinda pupei.
   - De aproape un ceas mă tot plimb pe-aici, căutând vasul ăsta. Nu va dura mult. Mă numesc Graciela Rivers şi voiam...
   - Uite ce e, domnişoară Rivers, o întrerupse bărbatul, ridicând mâinile. Eu sunt, de fapt... Ai citit despre mine în ziare, aşa-i?
   Femeia încuviinţă din cap.
   - Ei bine, înainte de a-mi spune povestea dumitale, trebuie să afli că nu eşti prima persoană care vine aici sau care face rost de numărul meu de telefon şi mă sună. Aşa că îţi voi spune şi dumitale ceea ce le-am spus şi celorlalţi. Nu am nevoie de nicio slujbă. Prin urmare, dacă intenţionai să mă angajezi sau să mă pui să te ajut în vreun fel, îmi pare rău, dar nu pot. Nu mă interesează genul ăsta de activitate.
   Femeia nu spunea nimic, aşa că McCaleb simţi o undă de compasiune pentru ea, exact cum i se întâmplase şi în cazul celorlalţi care veniseră aici.
   - Uite, dacă vrei, îţi pot recomanda vreo doi detectivi particulari. Oameni pricepuţi, care fac treabă bună şi nu te jecmănesc de bani.
   Se duse lângă pupa, îşi luă ochelarii de soare pe care uitase să şi-i pună când plecase la plimbare şi şi-i aşeză pe nas, în semn că, acum, conversaţia luase sfârşit. Numai că gestul şi cuvintele nu o impresionară deloc pe femeie.
   - În articolul din ziar scria că eşti priceput şi că nu poţi suferi ca cineva să plece nemulţumit de la dumneata.
   McCaleb îşi vârî mâinile în buzunare şi ridică din umeri.
   - Trebuie să nu uiţi ceva. Niciodată n-am fost singur. Am avut în spate parteneri, echipele laboratorului, în fine, tot biroul. E cu totul altceva decât un tip care acţionează pe cont propriu. Probabil că, nici dacă aş vrea, tot nu te-aş putea ajuta.
   Femeia aprobă dând din cap, iar McCaleb crezu că, în sfârşit, se făcuse înţeles, aşa că întrevederea avea să ia sfârşit. Începu să se gândească la supapa de la unul dintre motoarele bărcii, pe care îşi propusese să o înlocuiască în weekend.
   Se înşelase însă.
   - Eu cred că mă poţi ajuta, insistă femeia. Poate, în felul ăsta, te vei ajuta şi pe dumneata, cine ştie?!
   - N-am nevoie de bani. Mă descurc perfect.
   - Nu la bani mă refeream.
   Înainte de a-i răspunde, o privi câteva clipe.
   - Nu-mi dau seama la ce faci aluzie, spuse McCaleb, pe un ton exasperat, dar nu te pot ajuta. Nu mai lucrez în poliţie şi nici nu m-am făcut detectiv particular. Ar fi ilegal dacă m-aş comporta ca şi cum aş fi în branşă sau dacă aş lua bani, fără o autorizaţie legală. Dacă ai citit articolele din ziare, atunci ştii ce-am păţit. N-am voie nici măcar să şofez.
   Arătă spre parcarea de dincolo de docuri şi spre tunel.
   - Vezi maşina aia împachetată asemeni unui cadou de Crăciun? E a mea. Stă acolo până când doctorul îmi va permite să conduc din nou. Ce fel de detectiv aş mai fi, în cazul acesta? Ar însemna să merg cu autobuzul.
   Femeia îi ignoră obiecţiile, privindu-l cu o expresie hotărâtă, care îl scotea din sărite. Habar n-avea cum s-o dea jos de pe barcă, mai repede.
   - Mă duc să-ţi aduc numele celor două persoane despre care ţi-am vorbit.
   Acestea fiind zise, intră în salon, închizând uşa după el. Avea nevoie de această idee de separare. Se îndreptă către sertarele biroului şi începu să îşi caute agenda de telefon. Nemaitrebuindu-i de atâta vreme, nici nu mai ştia pe unde era. Aruncând o privire spre uşă, o văzu pe tipă ducându-se spre pupa şi rezemându-se de copastie.
   Geamul de la uşă avea un strat reflector, aşa că femeia nu putea să-şi dea seama că era studiată. Avu din nou senzaţia că o cunoştea de undeva, aşa că încerca să-şi amintească unde o mai văzuse. I se părea foarte interesantă. Ochi căprui migdalaţi, deopotrivă trişti şi tăinuitori. Se gândea că îşi va aminti imediat dacă făcuseră deja cunoştinţă sau doar o zărise din întâmplare.
   Degeaba. Privirea îi alunecă instinctiv spre mâini, în căutarea unei verighete.
   Nimic. Niciun inel. Avusese dreptate în privinţa încălţămintei. Purta nişte sandale cu tocuri înalte, din plută. Unghiile de la picioare erau vopsite cu ojă roz, contrastând puternic cu pielea netedă şi bronzată.    Se întreba dacă aşa arăta tot timpul sau dacă nu se îmbrăcase astfel, pentru a-l ademeni să accepte slujba.
   Găsi agenda telefonică în al doilea sertar şi căută repede numele de care avea nevoie: Jack Lavelle şi Tom Kimball. Le scrise numerele de telefon pe un pliant vechi şi deschise uşa glisantă. Când ieşi afară, pe punte, femeia tocmai îşi deschidea geanta.
   - Uite, aici sunt două nume, zise McCaleb, fluturând hârtia. Lavelle e pensionar şi a lucrat la LAPD, iar Kimball a fost la birou. Am colaborat cu amândoi, aşa că te asigur că oricare dintre ei poate face treabă bună. Nu uita să specifici că de la mine ai referinţa. Indiferent pe care îl vei alege, se va ocupa de problemă cu multă atenţie.
   Femeia nu primi hârtia. În schimb, scoase din geantă o fotografie şi i-o întinse. McCaleb o luă, fără să se gândească. Îşi dădu seama că făcuse o mare greşeală. Ţinea în mână fotografia unei femei, care surâdea privind cum un băieţel sufla în lumânările tortului de la aniversarea zilei de naştere. McCaleb numără 7 lumânărele. Iniţial, crezu că era o fotografie de-a lui Rivers, când era mai tânără.
   Pe urmă, însă, îşi dădu seama că nu era ea. Femeia din poză avea faţa mai rotundă şi buze mai subţiri. Nici nu era la fel de frumoasă ca Graciela Rivers, deşi amândouă aveau ochi mari şi căprui. Privirea femeii din fotografie nu avea aceeaşi intensitate ca cea a femeii care îl studia acum.
   - E sora ta?
   - Da. Şi fiul ei.
   - Şi care?
   - Care, ce?
   - Care dintre ei a murit?
   Întrebarea se dovedi a fi a doua greşeală, care îl atrase şi mai adânc în capcană. Îşi dădu seama din clipa în care o rosti că ar fi trebuit să insiste ca femeie să ia numele celor doi detectivi particulari şi să plece.
   - Sora mea. Gloria-Torres. Noi îi spuneam Glory. Ăsta e fiul ei, Raymond.
   McCaleb încuviinţă din cap, întinzându-i fotografia, dar femeia nu o luă.
   Ştia că aştepta să o întrebe ce se întâmplase de fapt, dar era decis să pună frână.
   - Uite ce e, nu ţine, zise bărbatul, în cele din urmă. Ştiu ce faci, dar cu mine nu merge.
   - Asta înseamnă că n-ai pic de milă?
   McCaleb şovăia, simţind cum clocoteşte de furie.
   - Sunt un om capabil de compasiune. Ai citit ce scria în ziare, aşa că ştii ce mi s-a întâmplat. De la compasiune mi s-au tras toate.
   Înghiţi cu dificultate, încercând să scape de nodul din gât şi de senzaţia aceea de rău. Ştia că fiinţa din faţa lui era mistuită de amărăciuni oribile.
   McCaleb întâlnise sute de oameni ca ea. Oameni de lângă care persoanele dragi fuseseră smulse fără nicio raţiune. Fără arestări, fără condamnări, fără puşcărie. Unii rămâneau marcaţi pentru totdeauna, viaţa lor fiind irevocabil schimbată. Suflete pierdute. Graciela Rivers făcea parte din această categorie.
   Precis aşa era, altfel nu l-ar fi căutat tocmai aici. McCaleb ştia că, indiferent ce i-ar fi spus ea sau oricât de mult s-ar fi înfuriat el, Graciela Rivers nu merita să treacă prin necazurile de care avusese şi el parte.
   - Ei bine, spuse bărbatul, pur şi simplu nu pot face asta. Îmi pare rău.
   O luă de braţ, ca şi cum ar fi vrut s-o conducă spre treptele debarcaderului.
   Avea pielea caldă. Sub catifelarea exterioară, simţi muşchii puternici. Îi întinse din nou fotografia, dar femeia refuză în continuare să o ia.
   - Mai priveşte-o măcar o dată, pe urmă plec. Spune-mi dacă nu simţi şi altceva?
   McCaleb scutură din cap, mişcând anemic din mână, ca şi cum ar fi vrut să-i dea de înţeles că imaginea din poză nu-i spunea nimic.
   - Am fost agent FBI, n-am făcut spiritism.
   Îi făcu totuşi pe plac şi ridică fotografia în dreptul ochilor, privind-o cu atenţie. Femeia şi băieţelul păreau fericiţi. Era o aniversare. Şapte lumânărele.
   McCaleb îşi aminti că părinţii lui erau încă împreună, când împlinise 7 ani.
   Dar n-a mai durat mult, după aceea. Privirea îi era reţinută mai mult de către copil. Se întreba cum se va descurca băiatul acum, fără mamă.
   - Îmi pare rău, domnişoară Rivers, dar nu pot face nimic pentru dumneata. Ei, acum iei fotografia înapoi?
   - Mai am o dublură. Ştii cum se face, două la un preţ de o bucată. M-am gândit că poate vrei s-o păstrezi pe asta.
   Pentru prima oară de la începutul discuţiei, simţi ceva ciudat, dar nu-şi dădea seama ce putea fi. Se uită mai bine la Graciela Rivers şi avu senzaţia că, dacă mai făcea un pas, dacă punea întrebarea esenţială, avea să fie atras în plasa jocului.
   Dar nu se putea abţine.
   - De ce să o ţin, dacă tot nu te pot ajuta?
   Graciela Rivers zâmbi cu un aer trist.
   - Fiindcă ea este femeia care ţi-a salvat viaţa. M-am gândit de mai multe ori că poate vrei să-ţi aduci aminte de felul cum arăta.
   Pentru câteva momente, se holbă la ea, fără a o vedea de fapt. Privea undeva în lăuntrul lui, repetând în gând cele auzite şi încercând să desluşească sensul cuvintelor ei.
   - Ce vrei să spui?
   Atât reuşi să întrebe. Avea senzaţia că pierdea controlul asupra discuţiei, femeia preluând conducerea. Sentimentul ciudat dinainte îl stăpânea din ce în ce mai mult. Nu mai avea scăpare.
   Graciela Rivers întinse mâna, dar nu spre fotografie, ci spre el. Îşi puse palma pe pieptul bărbatului, lăsând-o să alunece pe cămaşă, în timp ce-i pipăia cusătura groasă a cicatricei de dedesubt.
   McCaleb nu o opri. Încremenise, fără a avea nicio reacţie.
   - Inima ta a fost a surorii mele. Ea ţi-a salvat viaţa.

2.

      Vedea monitorul cu coada ochiului. Imaginea de pe ecran era granuloasă, în nuanţe de alb şi negru; inima semăna cu o fantomă cu contururi mişcătoare, iar niturile şi capsele care sigilau vasele de sânge arătau ca nişte alice negre înfipte în pieptul lui.
   - E-aproape gata, zise o voce.
   Era Bonnie Fox. Ca de obicei, calmă, încurajatoare, profesională. Curând văzu linia şerpuitoare a cateterului intrând în câmpul de raze X al monitorului, urmărind traiectoria arterei şi intrând în inimă. Închise ochii. Ura smucitura aceea, despre care medicii spuneau că n-ar trebui s-o simţi, dar pe care tu o sesizai din plin.
   - În regulă, n-ar trebui să simţi asta.
   - Exact.
   - Nu vorbi.
   Pe urmă, iat-o. Ca o smucitură delicată la capătul undiţei, când peştele înghite momeala. Deschise ochii şi văzu linia cateterului, subţire ca o undiţă, înfiptă în continuare în inimă.
   - În regulă, am ajuns, zise Bonnie. Acum, ieşim. Te-ai descurcat bine, Terry.
   Simţi că îl bate amical pe umăr, dar nu putu întoarce capul. Scoaseră cateterul şi îi lipiră un pansament cu tifon pe incizia de la gât. Îi dezlegară propteaua cu care îi menţinuseră capul într-o poziţie atât de inconfortabilă, aşa că încet-încet îşi îndreptă gâtul, încercând să-şi maseze muşchii amorţiţi. Pe urmă, deasupra lui se ivi faţa zâmbitoare a doctoriţei Bonnie Fox.
   - Cum te simţi?
   - Nu mă pot plânge. Mai ales că s-a terminat.
   - Ne vedem un pic mai încolo. Vreau să verific analizele de sânge şi să trimit ţesutul la laborator.
   - Vreau să discutăm ceva.
   - S-a făcut. Ne vedem imediat.
   Peste câteva minute, două asistente împingeau spre lift, din sala de cateterism, patul cu rotile pe care era întins McCaleb. Nu suferea să fie tratat ca un invalid. Putea foarte bine să meargă pe picioarele lui, dar nu-i dădeau voie. După o biopsie la inimă, pacientul trebuie să rămână la orizontală.
   Spitalele au întotdeauna regulile lor, dar Cedars-Sinai parcă exagera mai rău decât oricare.
   Îl coborâră la etajul şase, la secţia de cardiologie. Pe holul din aripa de est, trecu prin dreptul saloanelor unde erau norocoşii şi cei aflaţi în aşteptare - pacienţii care căpătaseră o inimă nouă sau mai aşteptau încă operaţia de transplant. Trecură pe lângă o cameră unde, privind pe uşa întredeschisă, McCaleb văzu pe pat un băiat, cu trupul legat prin tuburi de un aparat de inimă-plămâni artificiali. Un bărbat în costum şedea pe scaun, cu ochii pironiţi către copil, dar parcă fără să-l vadă aievea. McCaleb întoarse privirea. Ştia deznodământul. Băiatul intrase în criză de timp. Aparatul nu-l putea ţine în viaţă la infinit. După care, bărbatul în costum - tatăl, presupunea McCaleb - avea să se uite fix la un sicriu, exact cu aceeaşi expresie de acum.
   Ajunseseră la salonul lui. Îl mutară de pe targă pe pat şi îl lăsară singur. Se pregăti să aştepte. Ştia din experienţă că puteau trece şi şase ore până ca Fox să-şi facă apariţia, în funcţie de rapiditatea cu care erau efectuate analizele de sânge în laborator şi de momentul în care doctoriţa lua rezultatele.
   Venise pregătit. Vechea geantă de piele în care îşi căra cândva computerul şi nenumăratele dosare cu cazurile la care lucra era îndesată acum cu numere vechi de reviste, pe care le păstrase pentru internarea în spital.

      După două ore şi jumătate, Bonnie Fox intră pe uşă. McCaleb puse jos exemplarul din Boat Restoration, din care citise până atunci.
   - Ohoho, a fost rapid.
   - La laborator merge greu. Cum te simţi?
   - Parcă mi-a stat cineva cu talpa pe gât vreo câteva ceasuri. Ai fost deja la laborator?
   - Exact.
   - Şi cum au ieşit analizele?
   - Par bune toate. Niciun fel de respingere, toate nivelurile sunt normale. Sunt foarte mulţumită. S-ar putea ca peste o săptămână să îţi scădem doza de prednison.
   În timp ce vorbea, doctoriţa întinse fişele cu rezultatele analizelor pe masa de lângă pat, comparând din nou datele. Se referea la combinaţia savantă de medicamente pe care McCaleb le înghiţea în fiecare dimineaţă şi seară. Ultima oară când le numărase, constatase că lua 18 pastile dimineaţa şi încă 16 seara. În dulăpiorul de doctorii de pe barcă nici nu încăpeau atâtea cutii. Trebuia să folosească unul dintre compartimentele de depozitare de la cabina din faţă.
   - Bun, zise bărbatul. M-am săturat de bărbierit trei ore pe zi.
   Fox împături foile şi luă mapa de pe masă. Parcurse rapid cu privirea lista de întrebări la care pacientul trebuia să răspundă la fiecare nouă internare.
   - Niciun pic de febră?
   - Nu, nimic.
   - Diaree?
   - Nici.
   Ştia de la veşnicele întrebări pe aceeaşi temă că febra şi diareea erau simptomele gemene ale respingerii de organe, îşi lua temperatura cel puţin de două ori pe zi, la fel ca şi tensiunea arterială şi pulsul.
   - Toate semnele vitale sunt în regulă. Ia apleacă-te un pic.
   Doctoriţa puse mapa pe masă. Cu un stetoscop, pe care îl încălzi întâi cu ajutorul respiraţiei, îi ascultă inima în trei locuri diferite, pe spinare. Apoi, McCaleb se lungi pe spate şi doctoriţa îl ascultă la piept, li luă şi pulsul, punându-i două degete pe gât, în timp ce se uita la ceasul de la mână. Stătea foarte aproape de el. Folosea un parfum de flori de portocale, pe care McCaleb îl asociase întotdeauna cu doamnele mai în vârstă. Or, Bonnie Fox nu făcea parte din această categorie, îşi ridică privirea pentru a-i studia chipul, în timp ce doctoriţa se uita la ceas.
   - Ți se întâmplă să te mai întrebi dacă ar trebui să facem toate astea? întrebă pacientul.
   - Nu vorbi.
   În cele din urmă, îşi mută degetele la încheietura mâinii, luându-i pulsul şi în acest punct. După aceea, trase cordonul de tensiune de pe perete, i-l fixă pe braţ şi îi luă tensiunea, totul într-o perfectă tăcere.
   - Bun, zise doctoriţa, când termină.
   - Bun, zise şi bărbatul.
   - Dacă trebuie să facem ce?
   Era tipic pentru ea să continue un crâmpei de conversaţie întreruptă. Rar i se întâmplă să uite ceva ce îi spunea McCaleb. Bonnie Fox era o femeie mignonă, cam de aceeaşi vârstă cu pacientul ei. Avea părul scurt, încărunţit înainte de vreme. Halatul alb, de spital, îi venea aproape până la glezne, fiindcă fusese croit pentru o persoană ceva mai înaltă. Broderia buzunarului de la piept reprezenta conturul sistemului cardio-pulmonar, specialitatea lui Bonnie în calitate de chirurg. În toate întâlnirile lor, aborda mereu acelaşi aer profesional. Era plină de încredere şi de solicitudine, o combinaţie rar întâlnită la medici, aşa cum avusese ocazia să constate McCaleb, mai ales în ultimii trei ani. Îi răspundea şi el cu aceeaşi încredere şi solicitudine. O plăcea şi se baza pe ea. Undeva, în cele mai tainice gânduri, existase cândva o ezitare când se gândea la eventualitatea de a-şi da viaţa pe mâna unei femei. Sentimentul se risipi însă repede, lăsându-i loc unuia de vinovăţie. Când veni vremea pentru transplant, faţa zâmbitoare a doctoriţei îi rămăsese în minte, în timp ce era anesteziat şi adormit înainte de operaţie. Nu avusese atunci nici cea mai mică ezitare. Şi tot aceeaşi faţă îl întâmpinase când revenise pe lume, cu o nouă inimă.
   McCaleb era conştient de faptul că în cele opt săptămâni care trecuseră de la transplant nu se ivise nicio hibă care să-i zdruncine încrederea în Bonnie.
   De trei ani, de când păşise prima oară în cabinetul doctoriţei Fox, între ei se stabilise o legătură profundă, care trecea dincolo de domeniul profesional. Erau buni prieteni, acum, sau oricum aşa credea McCaleb. Luaseră masa împreună de câteva ori şi avuseseră nenumărate discuţii pe tot felul de teme, de la donarea genetică la procesele lui O.J. Simpson - McCaleb câştigase un pariu de o sută de dolari: era vorba despre primul verdict, când credinţa nestrămutată în sistemul de justiţie o orbise, împiedicând-o să vadă şi realităţile rasiale ale cazului. La al doilea proces, n-a mai vrut să parieze cu el.
   Indiferent de subiect, în majoritatea situaţiilor McCaleb obişnuia să se situeze pe o poziţie contrară, fiindcă îi plăcea să se înfrunte cu ea. Fox îi urmărea acum întrebarea, cu o expresie din care reieşea că era gata pentru o nouă confruntare.
   - Dacă ar trebui să facem asta, zise bărbatul, mişcându-şi mâna dintr-o parte în cealaltă, ca şi cum ar fi vrut să indice tot spitalul. Adică, să scoatem organe, să punem altele în loc. Uneori, mă simt ca un Frankenstein modern, cu tot felul de bucăţi de la alţii vârâte prin mine.
   - Hai să nu fim aşa de dramatici. O bucată, de la altă persoană, atât.
   - Dar e bucata esenţială, nu crezi? Ştii, când eram la FBI trebuia să ne calificăm anual la tir. Înţelegi cum, trăgeam la ţintă. Iar cea mai sigură variantă de a trece testul era să tragi în inimă. Cercurile din jurul inimii, pe ţintele alea, valorează mai mult decât capul. Se cheamă inelul zece. Cel mai mare punctaj.
   - Păi, iar am ajuns la vechea discuţie despre de-ce-să-facem-pe-Dumnezeu? Credeam că am depăşit faza asta.
   Doctoriţa scutură din cap, zâmbi şi îl privi lung câteva secunde. Zâmbetul i se şterse până la urmă de pe faţă.
   - De fapt, ce nu merge?
   - Nu ştiu. Cred că mă simt vinovat.
   - De ce, că trăieşti?
   - Nu-mi dau seama.
   - Nu fi ridicol. Am mai trecut noi şi prin chestia asta. N-am vreme de vina supravieţuitorului. Uite, opţiunile sunt astea. E foarte simplu. Într-o parte e viaţa, iar în cealaltă, moartea. O mare decizie. Unde intră vinovăţia aici?
   McCaleb ridică mâinile, în semn că se preda. Doctoriţa Fox se pricepea întotdeauna să plaseze ideile în cel mai clar context cu putinţă.
   - Tipic, pe cuvânt, zise Bonnie, refuzând să-l lase în pace. Te tot plimbi pe- aici de vreo doi ani, aşteptând să apară „o inimă” şi lipsind puţin să ratezi totul, iar acum te întrebi dacă am făcut bine că ţi-am dat-o. Ce te deranjează, de fapt, Terry? N-am timp să mă ciondănesc cu tine.
   McCaleb o privea lung. Femeia asta învăţase să-i citească toate gândurile. O calitate pe care o aveau cei mai buni agenţi federali şi poliţişti. Şovăind iniţial, bărbatul se decise să spună ce gândea:
   - Cred că aş vrea să aflu de ce nu mi-ai spus că femeia a cărei inimă o port a fost ucisă.
   Fusese luată prin surprindere. I se vedea pe faţă cât de mult o şocase această afirmaţie.
   - Ucisă? Ce vrei să spui?
   - A fost ucisă.
   - Cum?
   - Nu ştiu exact. A fost prinsă în mijlocul unui jaf dintr-un magazin din Valley. Împuşcată în cap. A murit, iar eu i-am luat inima.
   - Nu ar trebui să ştii nimic despre donator. Cum ai aflat chestia asta?
   - Sora ei m-a vizitat duminică. Mi-a povestit totul... Cumva situaţia se schimbă, nu crezi?
   Fox se aşeză pe patul de spital şi se aplecă spre McCaleb. Pe chip i se aşternuse o expresie gravă.
   - Unu la mână, habar n-am de unde provine inima ta. Noi, medicii, nu ştim astă niciodată. A venit prin BOPRA. Nu ni s-a spus decât că există disponibil un organ ale cărui probe de sânge se potrivesc cu un primitor aflat în capul listei, la noi. Ăsta erai tu. Ştii cum lucrează BOPRA. Ai urmărit filmul în perioada ta de pregătire. Informaţiile pe care le primim sunt limitate, fiindcă este mai bine aşa. Ţi-am spus exact ce am ştiut noi. Persoană de sex feminin, douăzeci şi şase de ani, dacă mi-aduc aminte. Sănătate perfectă, formulă sanguină perfectă, donatoare perfectă. Asta e tot.
   - Îmi pare rău, atunci. Am crezut că ai ştiut tot şi că n-ai vrut să-mi spui.
   - N-am ştiut. Noi n-am ştiut. Prin urmare, dacă noi n-am ştiut de la cine şi de unde provine inima, cum de sora ei ştie la cine şi unde a ajuns? Cum de te-a găsit? Poate că e doar o înscenare...
   - Nu.
   - De unde ştii?
   - Dintr-un articol publicat în ediţia de duminică, din Times, la rubrica „Ce s-a întâmplat cu...” Acolo scrie că am căpătat inima pe nouă februarie şi că a trebuit să aştept mult timp, fiindcă am o grupă sanguină mai rară. Femeia a citit chestia asta şi a pus informaţiile cap la cap. E limpede, ştia data când i-a murit sora, ştia că inima ei a fost donată şi că avea o grupă sanguină mai rară. E asistentă medicală la Holy Cross şi şi-a dat seama că este vorba despre mine.
   - Asta tot nu înseamnă că inima surorii ei este la tine...
   - Are şi scrisoarea mea.
   - Ce scrisoare?
   - Aia pe care o scriu toţi, după aceea. Mulţumirile anonime pe care le trimiţi familiei donatorului. Scrisoarea pe care o expediază spitalul. A mea este la acea femeie. M-am uitat bine şi e a mea. Ţin minte ce-am scris acolo.
   - Aşa ceva nu e permis, Terry. Şi tipa ce vrea? Bani?
   - Nu, nu vrea bani. Nu pricepi? Vrea să aflu cine i-a omorât sora. Poliţia nu a reuşit să finalizeze cazul. Au trecut două luni deja şi nicio arestare. Ştie că se vor lăsa păgubaşi. Pe urmă, vede povestea asta cu mine în ziar şi află cu ce mă ocupam înainte, la FBI. Se gândeşte că, dacă acum port inima surorii ei, poate reuşesc să fac mai mult decât sunt în stare poliţiştii. O oră s-a plimbat, duminică, prin portul San Pedro, ca să-mi găsească barca. Nu ştia decât numele vasului. Aşa că a venit să mă caute.
   - Ce ţăcăneală! Dă-mi numele femeii şi voi...
   - Nu. Nu vreau să-i faci nimic. Gândeşte-te, dacă ai fi în locul ei şi ţi-ai fi iubit sora, ai face exact ca ea.
   Fox se ridică de pe pat, foarte surprinsă.
   - Sper că nu te gândeşti să faci ce ţi-a cerut.
   Rostise cuvintele pe un ton imperativ, cum fac doctorii când le interzic pacienţilor ceva. McCaleb nu-i răspunse, ceea ce în sine constituia un răspuns.
   Din nou, pe chipul lui Fox se aşternuse o expresie de furie.
   - Uite ce e. Starea sănătăţii nu-ţi permite să faci aşa ceva. N-au trecut nici 60 de zile de la transplantul de cord, şi te gândeşti să faci pe detectivul?
   - Da, însă doar mă gândesc, clar? I-am spus că mă voi gândi. Atât. Cunosc riscurile. Şi ştiu, de asemenea, că nu mai sunt agent FBI, ceea ce ar fi însemnat cu totul altceva.
   Fox îşi încrucişă braţele la piept, furioasă.
   - Nici să nu te gândeşti să faci asta. Ca doctor care te are în grijă, îţi interzic categoric aşa ceva.
   Apoi, însă, vocea i se mai îndulci:
   - Terry, trebuie să respecţi darul care ţi s-a făcut - această a doua şansă.
   - Bine, dar respectul ăsta are două aspecte. Fără inima ei, acum aş fi fost mort. Îi sunt dator. Asta înseamnă...
   - Nu îi datorezi ei şi nici familiei ei nimic mai mult decât scrisoarea aceea de mulţumire. Atâta tot. Tot moartă rămânea, indiferent dacă inima ei ajungea la tine sau la altcineva. Greşeşti în această privinţă.
   Dădu din cap, în semn că îi înţelegea punctul de vedere, ceea ce nu însemna însă că era de acord. Ştia perfect că nu tot ceea ce pare logic din punct de vedere raţional poate fi acceptabil pe plan emoţional. Fox îi citise gândurile.
   - Ce voiai să spui?
   - Nu mai ştiu exact. Doar că mă gândeam că, dacă îmi va fi dat să aflu vreodată ce s-a întâmplat, voi descoperi că a fost un accident. Aşa mi-am tot spus. Şi aşa, de altfel, ţi se spune la şedinţele de orientare şi pregătire. Chiar şi tu, când am început tratamentul, mi-ai zis acelaşi lucru: că în 99 dintre cazuri e vorba despre un accident, care a provocat o rană fatală la cap. Altfel spus, omul acela are un accident de maşină sau cade pe scări ori se răstoarnă cu motocicleta. Situaţia mea e, însă, alta. Perspectiva se schimbă complet.
   - Bine, bine, văd că repeţi deja acelaşi lucru. De ce crezi că, în cazul tău, situaţia e alta? Inima e doar un organ - o pompă biologică. Nu contează cum a murit posesorul.
   - Dacă s-ar fi produs un accident, mi-ar fi fost mult mai uşor să mă împac cu ideea. În toată perioada aceea de aşteptare, când ştiam că un om va trebui să moară pentru ca eu să mai pot trăi, încercam să mă conving că avea să fie doar un accident. Şi asta fiindcă ideea de accident presupune o fatalitate sau ceva de genul ăsta. O crimă însă... implică intenţia de a face rău. Nu este ceva aleatoriu. Înseamnă că beneficiez de pe urma unei ticăloşii, or tocmai de aceea perspectiva se schimbă complet.
   Fox păstră tăcerea câteva momente. Îşi vârî mâinile în buzunarele laterale ale halatului. McCaleb se gândea că poate începea şi femeia, în sfârşit, să-i înţeleagă punctul de vedere.
   - Cam asta a însemnat viaţa mea până acum, adăugă bărbatul, încetişor. Am căutat să descopăr autorii diverselor ticăloşii. Asta a fost meseria mea. Şi am avut rezultate bune, numai că până la urmă n-am mai putut face faţă. Slujba pe care o aveam a ajuns să mă doboare. Cred - ba nu, ştiu - că din cauza meseriei m-am îmbolnăvit de inimă. Dar acum e ca şi cum nimic din toate astea nu s-ar fi produs vreodată, fiindcă, uite-mă aici, sunt ca nou, cu inima asta nouă, am o nouă viaţă, această a doua şansă despre care pomeneai, or singurul motiv pentru care mă bucur de asta e pentru că un nemernic a săvârşit o faptă oribilă.
   Răsuflă adânc, înainte de a continua:
   - Femeia aceea a intrat în magazin ca să cumpere o ciocolată pentru puştiul ei şi de-aici i s-a tras moartea - înţelegi, nu ştiu cum să-ţi explic, dar e cu totul altceva.
   - Nu eşti prea explicit, să ştii.
   - Mi-e greu să formulez totul în cuvinte, aşa cum aş vrea. Ştiu doar ce simt. Pentru mine, totul e foarte limpede şi logic.
   Fox părea că se resemnase.
   - Uite ce e, ştiu că vei vrea să o ajuţi pe doamna care a venit la tine. Dar nu eşti încă pregătit. Oricum, în niciun caz din punct de vedere fizic. Iar din punct de vedere emoţional, după ce am ascultat tot ce mi-ai spus, nu cred că eşti apt să investighezi nici măcar un accident de maşină. Mai ţii minte ce ţi-am spus despre echilibrul dintre sănătatea fizică şi cea psihică? Sunt ca două vase comunicante, care se alimentează reciproc. Şi mă sperie gândul că tot ceea ce se petrece acum în mintea ta va ajunge să îţi afecteze însănătoşirea fizică.
   - Înţeleg.
   - Ba nu, nu cred că înţelegi. Te joci cu propria viaţă. Dacă starea sănătăţii ţi se înrăutăţeşte, dacă începi să faci infecţii sau să ai reacţii de respingere, nu vom mai putea să te salvăm, Terry. Aşteptăm de aproape doi ani să găsim inima pe care o ai acum. Ce-ţi închipui tu, că dacă pe asta de acum o prăpădeşti o să mai facem rost de alta, care să aibă aceeaşi grupă sanguină ca a ta?! Nici vorbă. Exclus. Am un pacient, într-un salon pe acelaşi culoar cu tine, care zace conectat la o maşinărie, în aşteptarea unei inimi care nu mai vine odată. Puteai să fii şi tu în aceeaşi situaţie. Ai avut o şansă unică. Nu-ţi bate joc de ea!
   Fox îi puse mâna pe piept, exact cum făcuse şi Graciela Rivers, căreia îi simţea şi acum căldura mâinii.
   - Refuză ce ţi-a cerut femeia aceea. Salvează-ţi viaţa, spunându-i ei nu.

3.

      Luna semăna cu un balon care plana pe cer, doar datorită nenumăratelor beţe cu care ai fi zis că nişte copii o împingeau mereu în sus. Pădurea catargelor de la zecile de ambarcaţiuni cu pânze o susţineau parcă să nu cadă.
   McCaleb îşi plimbă privirea pe cerul negru ca smoala, până când astrul se strecură în dosul unor nori, undeva deasupra Catalinei. Bună ascunzătoare, se gândi el, uitându-se în jos, spre cana goală din mână. Îşi amintea cu nostalgie de vremurile în care obişnuia să şadă la prora, cu o bere rece şi cu o ţigară.
   Numai că fumatul constituise în mare măsură cauza bolii, aşa că se văzuse nevoit să renunţe la acest viciu. Va trebui să mai aştepte câteva luni până când medicaţia se va reduce suficient, cât să permită un consum moderat de alcool.
   Acum, însă, şi o bere risca să îi cauzeze o mahmureală fatală, cum spunea Bonnie Fox.
   McCaleb se ridică şi intră în salonul ambarcaţiunii. Se aşeză întâi la masă, dar se ridică repede, deschise televizorul şi începu să schimbe canalele, fără să perceapă, de fapt, ce vedea. Pe urmă, închise televizorul şi se duse să facă ordine pe biroul cu hărţi, dar constată că nu-l interesa nici asta. Începu să se foiască prin cabină, încercând să scape de gândurile care îl obsedau. Degeaba, nimic nu-i putea distrage atenţia de la ceea ce îl frământa.
   Coborî treptele şi, străbătând culoarul, intră în cabina de la prora. Scoase termometrul din dulăpiorului pentru doctorii, îl scutură şi şi-l vârî sub limbă. Era un model clasic, făcut dintr-un tub de sticlă. Termometrul electronic cu afişaj digital, pe care îl primise de la spital, stătea în cutia originală, pe un raft al dulăpiorului de medicamente. Nu ştia de ce, dar acest obiect ultramodern nu-i inspira nicio încredere.
   Privindu-se în oglindă, îşi descheie cămaşa la gât şi se uită atent la mica tăietură rămasă de la biopsia făcută în acea dimineaţă. N-avea nicio şansă să se vindece de tot. Făcuse atâtea biopsii, încât, atunci când pielea era pe punctul de a se regenera complet, intervenea o nouă incizie, pentru a sonda inima prin arteră. Ştia că îi va rămâne semn pentru totdeauna, exact cum se întâmplase cu cicatricea de vreo treizeci de centimetri pe care o avea pe piept.
   În timp ce se holba la propria imagine din oglindă, gândul îi zbură la tatăl său.
   Îşi aminti de semnele permanente, de tatuajele de pe gâtul bătrânului.
   Coordonatele unei lupte cu radiaţiile, care nu făcuse decât să prelungească inevitabilul.
   Nu avea febră. Spălă termometrul şi îl puse la loc, după care luă din cui tabelul cu valorile temperaturii şi notă pe foaie data şi ora. În ultima coloană, sub TEMPERATURĂ, trase din nou o liniuţă, ceea ce însemna că nu survenise nicio modificare.
   După ce puse tabelul la loc, se aplecă spre oglindă să îşi vadă ochii mai bine. Erau verzi, cu nişte pigmenţi cenuşii şi un contur roşiatic, ca o linie frântă. Făcu un pas înapoi şi îşi scoase cămaşa. Deşi oglinda era mică, îşi putea vedea totuşi cicatricea - ca o funie roz-albicioasă, groasă, urâtă. Făcea adesea acest lucru, încercând să-şi dea seama cum era acum. Şi asta fiindcă nu se putea obişnui cu felul în care arăta corpul lui, după operaţie, neîmpăcându-se nici azi cu ideea că îl trădase iremediabil. Cardiomiopatie. Fox îi spusese că putea fi vorba despre un virus, care zăcea de ani de zile ascuns în pereţii inimii, dezvoltându-se imprevizibil la un moment dat, mai ales din cauza stresului. Explicaţia nu însemna mare lucru pentru el. Nu constituia o consolare pentru regretul că nu va mai fi niciodată ca înainte. Uneori, când se privea aşa în oglindă, avea senzaţia că vede un străin, o epavă umană înfrântă de viaţă şi rămasă fragilă pentru totdeauna.
   După ce îşi trase la loc cămaşa peste bust, intră în cabina-dormitor din faţă - o încăpere de formă triunghiulară, care urmărea conturul bărcii. Pe partea dinspre babord, era o cuşetă dublă, iar pe latura de la tribord o serie de compartimente de păstrat lucruri. Transformase cuşeta de jos în birou, iar pe cea de deasupra o folosea pentru depozitarea cutiilor de carton pline cu dosare vechi; de la serviciu. Pe fiecare cutie scria, lateral, denumirea investigaţiei respective, ca: POETUL, CODUL, ZODIACUL, LUNA PLINĂ şi BREMMER. Pe două dintre cutii, se putea citi DIVERSE.
   McCaleb îşi copiase majoritatea dosarelor înainte de a se pensiona. Era contrar regulamentului, dar oricum nimeni nu-l oprise. Dosarele din cutii reprezentau diferite cazuri, deschise şi închise. Unele erau atât de voluminoase, încât ocupau o cutie întreagă, iar altele, mai subţiri, încăpeau laolaltă în acelaşi spaţiu. Nu-şi dădea seama nici el de ce copiase totul. De când ieşise la pensie, nu umblase cu niciuna dintre toate aceste cutii. Dar i se întâmplase de multe ori să viseze că va scrie o carte sau poate chiar va continua investigaţiile în unele cazuri rămase nesoluţionate.
   În principal, însă, îi plăcea pur şi simplu ideea de a avea aceste dosare ca o dovadă concretă a activităţii depuse în acea parte a vieţii.
   McCaleb se aşeză la birou şi aprinse veioza montată în perete. În momentul acela, îi căzură ochii pe insigna FBI, pe care o purtase timp de 16 ani. Acum era pusă într-o casetă transparentă, prinsă în perete, deasupra mesei de lucru, înghesuită alături, stătea fotografia unei fete cu aparat dentar, care zâmbea în faţa obiectivului. O luase cu mulţi ani în urmă, dintr-un almanah. McCaleb se încruntă aducându-şi aminte de acele vremuri, după care întoarse privirea, uitându-se la lucrurile puse alandala pe birou.
   Un morman de facturi şi chitanţe, o cutie de acordeon plină de fişe şi carnete medicale, un teanc de mape de carton, majoritatea goale, trei pliante de reclamă de la nişte docuri plutitoare concurente şi un manual de la Cabrillo Marina, privind regulamentul şi taxele de andocare. Carnetul de cecuri era deschis şi pregătit să intre în funcţiune, numai că lui McCaleb nu-i ardea de nişte treburi atât de lumeşti cum era achitarea facturilor. Acum, în niciun caz.
   Nu avea astâmpăr, dar asta nu fiindcă n-ar fi avut la ce să se gândească. Nu-i ieşeau din minte vizita făcută de Graciela Rivers şi schimbarea subită pe care i-o pricinuise.
   Scormoni printre lucrurile de pe birou, până ce găsi tăietura din ziar, care o făcuse pe femeia aceea să vină să-l caute. O citise în ziua în care apăruse publicaţia şi o decupase, după care încercase să nu se mai gândească la asta.
   Imposibil, însă. Articolul pusese în mişcare o procesiune întreagă de victime spre ambarcaţiunea lui. Mama unei fete al cărei cadavru fusese găsit mutilat pe plaja din Redondo; părinţii unui băiat descoperit de poliţie spânzurat într-un apartament din West Hollywood. Un tânăr a cărui soţie plecase într-o seară la un club de pe Sunset Strip, dar nu se mai întorsese niciodată acasă. Toţi aceşti oameni erau complet distruşi şi disperaţi, paralizaţi aproape de marea suferinţă sufletească şi de dezamăgirea provocată de un Dumnezeu în care crezuseră şi care n-ar fi trebuit să îngăduie să se întâmple aşa ceva. McCaleb nu-i putea mângâia, nu-i putea ajuta. Aşa că le spusese să-şi vadă de treabă.
   Fusese de acord cu interviul din ziar, doar fiindcă se simţea dator faţă de reporteră. Pe vremea când McCaleb lucra la FBI, Keisha Russell se purtase întotdeauna frumos cu el. Era genul de ziaristă care îţi difuza informaţii, fără să ceară mereu ceva în schimb. Îl vizitase în urmă cu o lună, ca să-şi primească „răsplata”. Răspundea de rubrica din Times „Ce s-a întâmplat cu...”
   Întrucât cu un an în urmă scrisese un articol despre McCaleb care aştepta să apară o inimă, acum, după operaţia de transplant, voia să reia subiectul şi să îl reactualizeze. McCaleb intenţionase să refuze propunerea, conştient că publicarea interviului risca să întrerupă existenţa anonimă pe care o avea, însă Russell îi reamintise de toate momentele în care îl ajutase - fie nedifuzând detalii despre o investigaţie sau alta, fie scriind articole bine venite despre diverse anchete, în funcţie de ceea ce considera McCaleb că ar fi fost util.
   Aşadar, bărbatul ştia că nu avea de ales. Nu-i plăcea să rămână dator.
   În ziua operaţiei, McCaleb văzuse în articolul publicat emblema oficială a statutului său de dinainte. De obicei, rubrica le era rezervată unor foşti politicieni care dispăruseră de pe scena locală sau unor persoane a căror faimă meteorică apusese demult. Din când în când, mai era prezentată şi câte o vedetă TV deja răsuflată, care se apucase de afaceri imobiliare sau începuse să picteze, susţinând că astfel îşi găsise adevărata vocaţie.
   Aşa că despături tăietura din ziar şi se apucă să citească.

   O nouă inimă, adică un nou început pentru un fost agent FBI
   de Keisha Russell
   REDACTOR AL ZIARULUI TIMES

   Înainte, figura lui Terrell McCaleb devenise o imagine de rutină la ştirile de seară din Los Angeles, iar cuvintele lui îşi găseau spaţiu întotdeauna în presa locală. Rutina nu era însă ceva plăcut pentru el sau pentru oraş.
   Agent FBI, McCaleb a fost omul „de diagnostic” al Biroului în anchetele referitoare la câţiva ucigaşi în serie, care au torturat oraşul Los Angeles şi Coasta de Vest, în ultimul deceniu.
   Membru al Departamentului de sprijin pentru investigaţii, McCaleb a contribuit la orientarea şi focalizarea anchetelor desfăşurate de poliţia locală. Comunicativ cu presa şi întotdeauna demn de a fi citat, McCaleb a apărut adesea în faţa telespectatorilor - metodă care a deranjat uneori oficialităţile locale, dar şi pe superiorii săi din Quantico, Va.
   Au trecut însă mai bine de doi ani de când McCaleb n-a mai apărut în vizonii opiniei publice. Astăzi, nu mai poartă armă şi nici insignă de poliţist. Susţine că nici măcar nu mai are vreun costum bleumarin tip FBI.
   Aproape tot timpul poartă nişte blue jeans jerpeliţi şi un tricou zdrenţăros - ţinută în care meştereşte mereu la barca sa de pescuit, de vreo 13 metri lungime, pe care a numit-o The Following Sea. Născut în Los Angeles, McCaleb, care a copilărit în Avalon, pe Insula Catalina din apropiere, trăieşte în prezent pe propriul vas dintr-un port din San Pedro, dar plănuieşte ca până la urmă să îşi ancoreze ambarcaţiunea în Avalon Harbor.
   Aflat în convalescenţă după o operaţie de transplant de cord, bărbatul afirmă că nici nu se mai gândeşte la ucigaşi în serie şi violatori.
   În vârstă de 46 de ani, McCaleb spune că şi-a dăruit inima Biroului - medicii susţin că stresul puternic a declanşat dezvoltarea unui virus, care a dus la slăbirea aproape fatală a inimii originale - dar că atmosfera de la serviciu nu-i lipseşte, de fapt.
   „Când treci prin aşa ceva, te schimbi nu numai fizic”, a spus bărbatul într-un interviu de săptămâna trecută. „Totul capătă o nouă perspectivă. Zilele când lucram la FBI par dintr-un alt veac. Acum, voi avea o nouă viaţă. Nu prea ştiu exact ce voi face, dar nu sunt prea îngrijorat din cauza asta. Voi găsi eu ceva.”
   McCaleb a fost la un pas de a rata noul început. Întrucât are o grupă sanguină ce nu se întâlneşte nici măcar la unu la sută din populaţie, a trebuit să aştepte aproape doi ani pentru a i se găsi o inimă compatibilă.
   „Ajunsese la capătul puterilor”, spunea doamna Bonnie Fox, chirurgul care a efectuat transplantul. „Dacă ar fi trebuit să aşteptăm mai mult, probabil că l-am fi pierdut sau ar fi fost prea slăbit ca să mai reziste unei operaţii.”
   După numai 8 săptămâni, McCaleb a scăpat de spital şi este deja activ fizic. Susţine că doar arareori se mai gândeşte la analizele de altădată, care i-au dat atâtea emoţii.
   Lista cazurilor rezolvate de fostul agent seamănă cu un fel de Who’s Who al celebrităţilor macabre. Printre cazurile locale la care a lucrat se numără ancheta „Rondul de noapte” şi „Poetul”; de asemenea, a jucat un rol-cheie în prinderea mai multor răufăcători - Ucigaşul Codificat, Sugrumătorul de pe Sunset Strip şi Luther Hatch, care după arestare a fost poreclit Omul Cimitirelor, din cauza vizitelor frecvente pe care le făcea la mormintele victimelor.
   Timp de mai mulţi ani, McCaleb a fost profilator la secţia din Quantico a departamentului unde lucra. S-a specializat în cazurile de pe Coasta de Vest, fiind trimis adesea la Los Angeles, pentru a ajuta poliţia locală la desfăşurarea anchetelor. În cele din urmă, conducerea departamentului a decis să creeze un post satelit aici, şi aşa McCaleb a revenit în oraşul natal, Los Angeles, la birourile FBI din Westwood.
   Acest transfer l-a apropiat şi mai mult de o serie de investigaţii în care se solicita asistenţa FBI.
   Din păcate, nu toate acţiunile au fost încununate de succes, aşa că, într-un final, stresul a început să-şi spună cuvântul. McCaleb a suferit un atac de cord, în timp ce într-o seară, târziu, lucra la birou. A fost găsit de un paznic de noapte, care prin gestul său i-a salvat viaţa.
   Medicii au stabilit că McCaleb suferea de o cardiomiopatie avansată - o slăbire a muşchilor inimii - şi l-au trecut pe o listă pentru operaţie de transplant. În timpul perioadei de aşteptare, a fost pensionat pe caz de boală.
   A renunţat la pagerul de serviciu, primind în schimb unul de la spital, iar pe 9 februarie aparatul a sunat; era disponibilă o inimă de la un donator cu aceeaşi grupă sanguină. După o intervenţie chirurgicală care a durat şase ore, efectuată la Centrul Medical Cedars-Sinai, inima donatorului bătea în pieptul lui McCaleb.
   Bărbatul nu ştie exact ce va face cu noua sa viaţă - decât că va merge la pescuit. A primit oferte de la foşti agenţi şi poliţişti, care îi propuneau să lucreze ca detectiv particular sau consultant în probleme de securitate. Atenţia însă i s-a concentrat până acum asupra restaurării propriei bărci de pescuit sportiv The Following Sea, o ambarcaţiune de 20 de ani, moştenită de la tatăl sau. Barca zăcea deteriorată de 6 ani, dar acum se bucură de toată atenţia lui McCaleb.
   „În momentul de faţă mă mulţumesc să fac totul pe îndelete. Nu prea mă frământ pentru ce va urma.”
   Nu are multe regrete, dar ca mai toţi detectivii şi pescarii, McCaleb se vaită că unii infractori au rămas neprinşi.
   „Îmi pare rău că n-am rezolvat toate cazurile.” „Nu puteam să sufăr când un răufăcător scăpa nepedepsit. Şi acum simt la fel.”

   Câteva momente, McCaleb studie fotografia care fusese publicată în ziar împreună cu articolul. Era un portret, făcut demult, care mai fusese folosit de nenumărate ori, pe vremea când lucra la FBI. Se holba cu îndrăzneală în obiectivul aparatului de fotografiat.
   Când venise să se documenteze pentru articol, Keisha Russell adusese şi un fotograf. Dar McCaleb nu a vrut să se lase pozat, spunându-le să folosească una dintre fotografiile mai vechi. Nu voia ca lumea să îl vadă aşa cum arăta acum.
   Nu însemna, totuşi, că ţi-ai fi putut da seama că se schimbase prea mult, doar dacă îl vedeai fără nimic pe piept. Slăbise vreo 13 kilograme, dar asta nu era ceva de ascuns. Ochii constituiau însă problema. Îşi pierduseră expresia aceea sfredelitoare ca un glonţ. Or, asta nu voia McCaleb să se afle. Împături decupajul din ziar şi îl puse deoparte. Bătu darabana pe birou, câteva secunde, meditând la diverse lucruri, după care îşi întoarse privirea spre ţepuşa de metal de lângă telefon, în care înfigea diversele bileţele cu însemnări.
   Pe vremea când era agent FBI, nutrea o furie nemărginită la adresa oamenilor pe care îi urmărea. Văzuse, de fiecare dată, „la prima mână”, ce fuseseră în stare să facă, aşa că voia ca răufăcătorii să plătească pentru manifestările oribile ale propriilor fantezii. Fărădelegile soldate cu vărsare de sânge trebuia plătite tot cu sânge. Acesta este motivul pentru care în departamentul FBI specializat în soluţionarea omuciderilor în serie agenţii îşi numeau munca „treabă de sânge”. Nu exista altă modalitate de a-şi descrie mai bine activitatea. Aşa că îl marca profund şi îl rodea, ori de câte ori cineva nu „plătea”. Ori de câte ori cineva scăpa nepedepsit.
   Acum îl frământa ce se întâmplase cu Gloria Torres. El trăia datorită faptul că femeia pierise răpusă de o faptă rea. Graciela îi povestise totul. Gloria murise doar fiindcă îi stătuse în cale cuiva, care voia să spargă casa de marcaj dintr-un magazin. Un motiv simplu, stupid şi sinistru de a muri. Într-un fel, McCaleb se simţea parcă vinovat şi dator, totodată, faţă de ea, faţă de fiul ei, faţă de Graciela, ba chiar şi faţă de el însuşi.
   Luă receptorul şi formă numărul notat pe hârtie. Era târziu, dar nu voia să mai amâne, mai ales că acest telefon era aşteptat. I se răspunse în şoaptă, după primul apel.
   - Domnişoara Rivers?
   - Da.
   - Sunt Terry McCaleb. Ai fost pe la...
   - Da.
   - Am nimerit într-un moment nepotrivit?
   - Nu.
   - Ei bine, atunci, uite ce e. Voiam să-ţi spun că... ăăă... m-am tot gândit şi, în fine, ştiam că ţi-am promis să te sun indiferent de hotărârea pe care o voi lua.
   - Da.
   Câtă speranţă doar în acest cuvânt! McCaleb era extrem de impresionat.
   - Aşa, m-am gândit, deci, că... ăăă... cum să le spun, abilităţile mele, cred că dumneata aşa le-ai numi, nu sunt potrivite pentru acest gen de infracţiune. Din câte mi-ai povestit despre sora dumitale, se pare că a fost vorba de un hazard, care a avut în spate o motivaţie financiară. Un jaf, altfel spus. Prin urmare, e cu totul altceva decât genul de cazuri de care m-am ocupat, când lucram la FBI - mă refer la infracţiunile săvârşite în serie.
   - Înţeleg.
   Speranţa dinainte începea să sângereze.
   - Nu, n-am spus că nu voi - în fine, că nu mă interesează acest caz. Am sunat fiindcă mâine mă voi duce la poliţie ca să aflu care e stadiul investigaţiilor. Dar...
   - Mulţumesc.
   - Dar, spuneam, nu ştiu ce voi putea rezolva. Asta încercam să îţi explic. Nu vreau să îţi faci iluzii deşarte. Lucrurile de acest fel... nu ştiu, în fine.
   - Înţeleg. Mulţumesc fie doar şi pentru intenţia de a face asta. Nimeni...
   - Bine, am să încerc să mă lămuresc un pic, zise bărbatul, întrerupând-o.
   Nu-i plăcea să audă atâtea mulţumiri.
   - Nu ştiu în ce măsură voi putea obţine ajutorul sau colaborarea poliţiei din L.A., dar voi face tot ce voi putea ca să ajung la nişte concluzii. Îi sunt dator surorii dumitale măcar cu atâta lucru: să încerc să fac ceva.
   Graciela tăcea. McCaleb îi spuse că avea nevoie să obţină nişte informaţii suplimentare despre sora ei, precum şi numele detectivilor de la LAPD care se ocupaseră de caz. Discutară aşa cam zece minute, iar după ce bărbatul îşi notă toate informaţiile necesare într-un carneţel, o tăcere stânjenitoare se aşternu de-a lungul liniei telefonice.
   - Ei bine, spuse Terry, într-un final, cam asta a fost, cred, tot. Te mai sun dacă voi mai avea alte întrebări ori dacă apare ceva nou.
   - Mulţumesc.
   - Am senzaţia că eu ar trebui să-ţi mulţumesc. Mă bucur că voi putea face asta. Sper să fie şi cu folos.
   - Oh, va fi. Ai inima în piept. Sora mea te va ghida.
   - Da, zise bărbatul, şovăind, fără să înţeleagă nimic exact. Te sun când am să pot.
   Puse receptorul jos şi se holbă la telefon câteva momente, gândindu-se la ultima replică a Gracielei. Pe urmă, despături din nou tăietura din ziar. Se uită la fotografia publicată, studiindu-şi ochii multă vreme.
   În cele din urmă, împături extrasul din ziar şi îl ascunse sub nişte hârtii de pe birou. Îşi ridică privirea spre fata cu aparat dentar şi, după câteva clipe, încuviinţă din cap. După aceea, stinse lumina.

4.

      Când McCaleb era angajat la FBI, agenţii cu care lucra numeau această fază „tangoul ucigător”. Era vorba despre nişte mişcări de mare fineţe, pe care trebuia să le facă abil cu poliţia locală. Ceva ce ţinea de orgoliu personal şi de evenimentul teritorial. Sau, cum spune o vorbă din bătrâni, fiecare dulău cu ograda lui. Nu intri la vecini fără permisiunea lor.
   Nu există poliţai de la omucideri care să nu aibă un orgoliu personal foarte „sănătos”. E ca un fel de condiţie indispensabilă pentru o asemenea slujbă. Ca să faci o astfel de treabă e necesar să ştii, în adâncul inimii tale, că eşti făcut pentru asta şi că eşti mai bun, mai isteţ, mai puternic, mai rău, mai iscusit şi mai răbdător decât adversarul tău. Trebuie să fii convins, efectiv, că vei învinge. Iar, dacă ai cumva vreun dubiu în această privinţă, mai bine să baţi în retragere şi să te apuci de altceva - tâlhării, patrule prin oraş sau ceva de genul ăsta.
   Din păcate, orgoliul personal al celor de la omucideri era, uneori, atât de nemăsurat, încât se întâmpla ca unii detectivi să extrapoleze concepţia pe care o aveau despre adversari şi la cei de la care aşteptau un ajutor - colegi de breaslă, mai ales agenţi FBI. Nu există poliţai de la omucideri, care să se fi împotmolit în rezolvarea vreunui caz complicat şi care să accepte să i se spună că, poate, altul - mai ales un agent FBI din Quantico - ar fi în stare să-l ajute sau să se descurce mai bine decât el. McCaleb ştia din experienţă că, atunci când un poliţai se dă bătut şi pune un caz la conservare, în sinea lui omul acela îşi doreşte ca firele anchetei să nu mai fie preluate de altcineva, care, găsind soluţia, i-ar putea demonstra incapacitatea profesională.
   Ca agent FBI, lui McCaleb nu i se întâmplase, aproape niciodată, să fie solicitat la vreun caz sau să i se ceară sfatul de către detectivul care răspundea de anchetă. Această opţiune era întotdeauna ideea şefului. Şi asta fiindcă şefului nu-i păsa de orgolii rănite sau de jigniri. Pe acesta îl interesau soluţionarea cazurilor şi rapoartele statistice pozitive. Aşa că se suna la FBI, McCaleb intra în acţiune şi trebuia să „danseze” cu detectivul care răspundea de caz. Uneori, era un dans lin, ca între doi parteneri care îşi armonizează paşii. Dar, cel mai adesea, era un „tangou ucigător”. Te călcâi pe degetele de la picioare, te ofensai reciproc.
   Nu o dată i se întâmplase lui McCaleb să suspecteze că detectivul cu care lucra tăinuia informaţii sau jubila, când el nu reuşea să se facă util în identificarea suspectului sau în soluţionarea cazului. Tot acest „balet” făcea parte din porcăriile meschine, la nivel teritorial, din lumea infracţiunilor. Câteodată, consideraţia pentru victimă sau familia acesteia nici nu se punea în balanţă.
   Era ceva în plus. Sau nu exista deloc.
   McCaleb era aproape convins că urma să aibă un „tangou ucigător” cu cei de la LAPD. Nu conta că ajunseseră într-un impas în investigaţia cazului Gloria Torres şi că o mână de ajutor le-ar fi prins bine. Era o problemă „teritorială”.
   Şi, colac peste pupăză, el nici nu mai lucra la FBI. Se ducea aşadar acolo curat ca lacrima, fără nicio legitimaţie. Tot ce avea, când sosi marţi dimineaţa, la 7 şi jumătate, la Secţia de poliţie West Valley, era o geantă de piele şi o cutie cu gogoşele. Se pregătea să danseze tangoul ucigător fără muzică.
   McCaleb alesese această oră, ştiind că majoritatea detectivilor începeau devreme, pentru a termina tot devreme. Era momentul când avea cele mai multe şanse să îi prindă la birou pe cei doi care se ocupau de cazul Gloriei Torres. Avea numele lor de la Graciela: Arrango şi Walters. McCaleb nu-i cunoştea, dar îl ştia pe comandantul lor, locotenent Dan Buskirk, care în urmă cu câţiva ani lucrase la cazul Ucigaşul Codificat. Oricum, relaţia lor era destul de distantă. McCaleb nu ştia ce părere avea Buskirk despre el. Consideră, totuşi, că era preferabil să se conformeze protocolului şi să înceapă cu comandantul, apoi, cum era de dorit, să ajungă la Arrango şi la Walters.
   Secţia West Valley se afla în Reseda, pe Owensmouth Street. După toate aparenţele, un loc cam ciudat pentru un sediu al poliţiei. Majoritatea clădirilor, în care-funcţionează LAPD, sunt plasate în zone dure, unde e nevoie de atenţie sporită şi de intervenţia poliţiei. De aceea, sediile poliţiei sunt prevăzute cu ziduri de beton de o parte şi de cealaltă a intrării, pentru a fi ferite de eventualele tiruri lansate din maşinile aflate în trafic. La West Valley, era însă altfel. Niciun fel de barieră. Clădirea poliţiei se afla amplasată într-un cartier rezidenţial, cu atmosferă bucolică şi oameni fără grija zilei de mâine. Alături se aflau o bibliotecă şi un parc orăşenesc, iar în faţă multe locuri de parcare.
   Vizavi exista un şir de vile semnate „San Fernando Valley”.
   Coborând din taxi, McCaleb intră în hol, îl salută degajat pe unul dintre poliţiştii în uniformă, de la ghişeu, şi se îndreptă spre culoarul din stânga. Nu vădea niciun fel de ezitare. Ştia că pe acolo se ajungea la biroul de detectivi, întrucât majoritatea secţiilor de poliţie din oraş erau compartimentate la fel.
   Tipul în uniformă nu încercase să-l oprească, or asta îl încurajă. Să fi fost, poate, cutia cu gogoşi sau probabil faptul că avea încă mutră de poliţai - acea atitudine încrezătoare a tipului care poartă pistol şi insignă. Or, el nu avea aşa ceva în buzunar.
   După ce intră în biroul detectivilor, ajunse la un alt ghişeu. Lipindu-se de peretele despărţitor şi aplecându-se în cealaltă parte, zări în stânga şi printr-un geam lateral încăperea în care ştia că ar fi trebuit să fie locotenentul.
   Nimeni înăuntru.
   - Ce doriţi, vă rog?
   Se îndreptă de spate şi se uită spre poliţistul tânăr care venise la ghişeu, de la un birou din apropiere. Probabil vreun stagiar, care primise sarcina să se ocupe de public. De obicei, pentru asemenea activităţi se apela la persoane în vârstă, care locuiau în cartier şi care se ofereau ca voluntari, sau relaţiile cu contribuabilii erau încredinţate, temporar, unor detectivi răniţi ori mutaţi disciplinar în alt sector.
   - Voiam să discut ceva cu locotenentul Buskirk. Nu-i aici?
   - E la şedinţă, la sediul din Valley. Cu ce v-aş putea ajuta?
   Asta însemna că Buskirk era în Van Nuys, la sediul comandamentului din Valley. Prin urmare, planul iniţial nu mai era aplicabil. Nu-i rămânea decât să-l aştepte pe Buskirk ori să plece şi să revină mai târziu. Dar unde să se ducă?
   La Bibliotecă? Nu era nicio cafenea prin apropiere, unde să îşi omoare timpul.
   Se decise, aşadar, să îşi încerce norocul cu Arrango şi Walters. Nu-i plăcea ideea să stea degeaba.
   - Dar Arrango şi Walters de la omucideri sunt pe-aici?
   Poliţistul se uită la un panou de plastic fixat în perete, unde pe o coloană, în stânga, erau înşirate nişte nume, în dreptul cărora se aflau nişte căsuţe ce trebuia bifate, în funcţie de situaţie, cu SEDIU şi TEREN, la fel ca şi cu CONCEDIU şi TRIBUNAL. În dreptul numelor Arrango şi Walters nu era bifat nimic.
   - Daţi-mi voie să verific, zise poliţistul. Cum vă numiţi?
   - McCaleb, dar ei nu mă cunosc. Spune-le că este în legătură cu cazul Gloria Torres.
   Poliţistul se întoarse la birou şi apăsă trei taste pe telefon. Discuţia cu interlocutorul de la capătul firului se purtă în şoaptă, semn pentru McCaleb că poliţistul îşi dăduse seama că omul din faţa lui nu avea mutra specifică.
   Convorbirea se încheie după o jumătate de minut, iar poliţistul nu se mai sinchisi să se ridice de la birou.
   - Luaţi-o înapoi, pe unde aţi venit, până în capătul culoarului, prima uşa pe dreapta.
   McCaleb dădu din cap, în semn că înţelesese, îşi luă cutia cu gogoşi de pe marginea ghişeului şi urmă instrucţiunile primite. În timp ce mergea pe culoar, îşi puse geanta de piele sub braţ, ca să poată deschide uşa. Dar aceasta se deschise înainte ca el sa pună mâna pe clanţă. În faţa lui se afla un bărbat cu cămaşă albă şi cravată. La subsuoară, într-un ham prins de umăr, tipul avea un revolver. Semn rău. Detectivii nu folosesc arma decât arareori, iar cei de la omucideri şi mai rar. Ori de câte ori vedea un detectiv de la omucideri cu ham de umăr, în loc de mult mai confortabilul toc de la betelie, McCaleb ştia că are de-a face cu un ego major. Puţin mai lipsea ca oftatul său din rărunchi să se audă pe tot culoarul.
   - Domnul McCaleb?
   - Eu sunt.
   - Eddie Arrango. Cu ce vă pot ajuta? Tipul de la recepţie mi-a zis că aţi venit în legătură cu Gloria Torres.
   Îşi dădură mâna, după ce McCaleb se căzni să mute cutia cu gogoşi sub celălalt braţ.
   - Exact.
   Tipul era masiv, mai mult pe orizontală decât pe verticală. Mutră de latin, cu o claie de păr negru încărunţit pe alocuri. Patruzeci şi ceva de ani, constituţie solidă, fără burtă peste curea, ceea ce se potrivea bine cu hamul de pe umăr. Umplea tot cadrul uşii, dar nu schiţa niciun gest de a-şi pofti musafirul în birou.
   - Am putea discuta undeva, liniştiţi?
   - Ce să discutăm?
   - Am de gând să mă ocup de uciderea acestei femei.
   Gata cu baletul, se gândi McCaleb.
   - Ohoho, bravo, asta mai lipsea, zise Arrango.
   Scutură din cap, agasat, privind în spate, după care se uită din nou la McCaleb.
   - În regulă, hai să isprăvim şi cu asta. Îţi dau 10 minute, după care te expediez de-aici.
   Se răsuci în loc, iar McCaleb intră în urma lui într-o încăpere ticsită de birouri şi detectivi. Unii ridicară privirea către intrus, dar majoritatea nici nu îl băgară în seamă. Pocnind din degete, Arrango chemă un detectiv, care lucra la unul dintre birourile de la perete, în capătul încăperii. Deşi vorbea la telefon, tipul, care auzise semnalul, încuviinţă din cap şi ridică un deget. Arrango îl conduse pe McCaleb într-o odaie alăturată, unde se aflau o masă lipită de perete şi trei scaune. Ceva mai îngust decât o celulă de închisoare. Detectivul închise uşa.
   - Ia loc. Vine imediat şi partenerul meu.
  McCaleb se aşeză pe scaunul din faţa mesei. Asta însemna că Arrango putea alege locul din dreapta sau din stânga. McCaleb prefera să-l aibă în dreapta. Un fleac, de fapt, dar totodată o rutină pe care o respectase întotdeauna, pe vremea când fusese agent FBI. Plasează-ţi interlocutorul în dreapta. În felul ăsta te va privi din stânga, folosindu-şi acea parte a creierului mai puţin raţională. Aflase pontul de la un psiholog de la Quantico, la nişte cursuri privind tehnicile de interogare şi de hipnoză. McCaleb nu era sigur de funcţionalitatea metodei, însă prefera să aibă toate avantajele, lucru absolut esenţial în relaţia cu Arrango.
   - Vrei o gogoaşă? îşi întrebă McCaleb interlocutorul, când acesta se aşeză în dreapta lui.
   - Nu, n-am chef de gogoşile tale. Nu vreau decât să te cari mai repede şi să scap de tine. Sora ei te-a trimis, aşa-i? Lucrezi pentru afurisita aia de soru-sa. Ia să-ţi văd patalamaua. Ce-o fi apucat-o să arunce banii pe un...
   - N-am autorizaţie, dacă la asta te referi.
   Arrango bătea darabana pe masa scrijelită, digerând informaţia.
   - Dumnezeule, ce zăpuşeală e aici. N-ar trebui să ţinem uşa închisă.
   Arrango era un actor prost. Rostise replica anost, ca şi cum ar fi citit-o de pe o hârtie lipită pe un perete. Se ridică în picioare, pentru a regla termostatul de lângă uşă. McCaleb ştia că tipul tocmai pornise un casetofon şi o cameră video, ascunse în dosul grătarului de aer condiţionat.
   - Întâi, mi-ai spus că desfăşori o anchetă privind uciderea Gloriei Torres, corect?!
   - Păi, n-am început-o încă, de fapt. Am vrut să discut cu tine, ca apoi să pornesc de la datele obţinute astfel.
   - Dar lucrezi pentru sora victimei, aşa-i?!
   - Graciela Rivers m-a rugat să mă ocup de asta, da.
   - Şi nu ai licenţă de detectiv particular pentru statul California, corect?
   - Corect.
   Uşa se deschise, iar tipul căruia Arrango îi făcuse semn ceva mai devreme intră în cameră. Fără să se întoarcă sau să se uite la partenerul lui, Arrango ridică mâna, cu degetele răsfirate, dându-i de înţeles că nu trebuia să-l întrerupă. Tipul, despre care McCaleb presupunea că era Walters, se rezemă de peretele de lângă uşă, cu braţele încrucişate la piept.
   - Domnule, eşti conştient de faptul că în acest stat a acţiona ca detectiv particular, dar fără autorizaţia necesară, constituie o infracţiune? Te-aş putea aresta pentru încălcarea legii chiar acum.
   - Este ilegal, ca să nu mai spunem şi imoral, să iei bani ca să desfăşori o investigaţie privată fără să ai licenţă. Da, sunt perfect conştient de asta.
   - Stai un pic! Vrei să spui că nu faci treaba asta pe bani?
   - Exact. O fac în calitate de prieten al familiei.
   McCaleb începuse să se cam sature de toată aiureala asta şi voia să treacă la subiect.
   - Ştii ce?! N-ai vrea să sărim peste toate tâmpeniile astea şi să opreşti banda şi camera video ca să putem sta de vorbă doar câteva minute? Mai ales că partenerul tău s-a rezemat de microfon. Nu se mai înregistrează nimic.
   Walters sări de lângă termostat, exact când Arrango se întorcea şi constata că McCaleb avusese dreptate.
   - De ce nu mi-ai spus? îi zise Walters partenerului său.
   - Tacă-ţi fleanca.
   - Hei, băieţi, luaţi o gogoaşă, spuse McCaleb. Am venit să vă ajut.
   Arrango se întoarse către McCaleb, continuând să fie furios.
   - De unde naiba ţi-ai dat seama de casetofon?
   - Fiindcă aceeaşi regie funcţionează la toate secţiile de poliţie din oraş. Şi, crede-mă, am fost aproape în toate. Am lucrat la birou. De-aia ştiu chestiile astea.
   - La FBI?
   - Agent FBI, acum la pensie. Graciela Rivers este o cunoştinţă de-a mea. M-a rugat să mă ocup de treaba asta şi i-am promis că o voi ajuta.
   - Cum te cheamă? întrebă Walters.
   Era limpede că tipul încerca să recupereze informaţiile de care fusese privat cât vorbise la telefon. McCaleb se ridică în picioare, dădură mâna şi se prezentă. Dennis Walters era mai tânăr decât Arrango. Piele albă, aproape palidă, constituţie zveltă. Hainele îi erau largi, ceea ce te făcea să te gândeşti că slăbise cam mult în ultima vreme. Nu purta revolver, cel puţin nu la vedere.
   Probabil că la birou îşi ţinea arma în servietă. Genul de poliţist pe gustul lui McCaleb. Spre deosebire de partenerul său, Walters ştia că nu arma îl face pe om.
   - Eu te ştiu, îi spuse el lui McCaleb. Eşti tipul de la omuciderile în serie.
   - Ce tot îndrugi acolo? întrebă Arrango.
   - Las’ că ai înţeles, ăia cu profilurile criminalilor. Brigada de la crime în serie. El e tipul pe care îl trimiteau permanent aici, din moment ce majoritatea scrântiţilor mişună prin zonă. S-a ocupat de Sugrumătorul de pe Sunset Strip şi, ia să mai vedem, şi de Ucigaşul Codificat, individul ăla cu cimitirele, în fine, destul de multe cazuri de-aici. Corect?
   McCaleb încuviinţă din cap. Walters pocni din degete.
   - Dar n-am citit despre tine de curând? Ceva prin Slimes, aşa-i?
   Din nou, bărbatul dădu din cap.
   - La rubrica „Ce s-a întâmplat cu...” Acum două duminici.
   - Exact. Ai suferit o operaţie de transplant de cord?
   McCaleb încuviinţă din cap. Ştia că familiaritatea aducea cu sine o atmosferă plăcută. În cele din urmă, aveau să treacă şi la treburile de serviciu.
   Walters rămăsese în picioare în spatele lui Arrango, dar McCaleb văzu că privirea poliţistului coborâse spre cutia de pe masă.
   - Nu vrei o gogoaşă, detective? Mi-ar părea rău să le arunc. N-am înghiţit nimic de dimineaţă, dar tot nu mi-ar plăcea să le mănânc de unul singur.
   - Nu te refuz, spuse Walters.
   Apropiindu-se de masă, acesta se uită. Îngrijorat la partenerul lui. Arrango împietrise ca o statuie. Walters luă o gogoaşă glazurată. McCaleb îşi alese una cu zahăr, după care Arrango sparse gheaţa, şi, deşi codindu-se, luă o gogoaşă.
   Mâncară în tăcere câteva momente, după care McCaleb băgă mâna în haină şi scoase un teanc de şerveţele. Le aruncă pe masă, de unde se servi fiecare.
   - Vasăzică, aşa pensie mică vă dau ăia la FBI de trebuie să mai faci şi pe detectivul particular? zise Walters, cu gura plină.
   - Nu sunt detectiv particular. Sora victimei e o cunoştinţă de-a mea. Cum vă spuneam, nu sunt plătit pentru asta.
   - O cunoştinţă? repetă Arrango. E a doua oară când spui asta. Cum ai ajuns să o întâlneşti?
   - Locuiesc pe un vas, mai jos, în port. Ne-am întâlnit într-o zi, la căpitănie. Îi plac bărcile. Am făcut cunoştinţă. Astfel a descoperit că am lucrat la FBI şi m-a rugat să văd care e situaţia. Dar care-i problema?
   McCaleb nu-şi dădea seama ce îl făcea să ascundă adevărul, frizând aproape minciuna. În afară de faptul că Arrango îi fusese antipatic de la bun început, simţea că nu era bine să dezvăluie adevărata legătură cu Gloria Torres şi Graciela Rivers.
   - Ei bine, domnule de la FBI, spuse Arrango, habar n-am ce ţi-a povestit domnişoara Rivers despre treaba asta, dar cert e că am avut de-a face cu jefuirea unui magazin. Nici vorbă de chestii gen Charlie Manson. Ted Bundy sau Jeffrey Fucking Dahmer. Nicio scofală, să ştii. E simplu ca bună ziua - un pârlit amărât, cu mască pe faţă şi pistol în mână, care are suficient tupeu şi minte cât să şi le folosească pentru a scoate un ban în plus. Nu e deloc ceea ce erai obişnuit să vezi, asta voiam să spun.
   - Ştiu şi eu, zise McCaleb. Dar i-am promis să mai verific. De fapt, ce s-a întâmplat de acum două luni? M-am gândit că poate şi vouă, băieţi, v-ar prinde bine dacă aţi trece din nou în revistă toată povestea, mai ales că nu prea mai aveţi timp, acum, să vă ocupaţi şi de asta.
   Walters muşcă din momeală.
   - Echipa noastră s-a ocupat de patru cazuri de atunci şi până acum, iar Eddie a fost la proces, la Van Nuys, în ultimele două săptămâni. Cât priveşte cazul Torres, e...
   - Încă activ, spuse Arrango, întrerupându-şi partenerul.
   McCaleb se uită de la unul la celălalt.
   - Corect... sigur.
   - Şi avem o regulă: nu acceptăm amatori în anchetarea cazurilor active.
   - Amatori?
   - N-ai insignă, n-ai autorizaţie de particular - or, asta înseamnă amator, pentru mine.
   McCaleb nu reacţionă la insultă. Presupunea că Arrango îşi lua propriile măsuri. Aşa că plusă în continuare:
   - Astea-s reguli pe care le invoci doar atunci când îţi convine. Dar ştim cu toţii că s-ar putea să am posibilitatea să vă ajut. Ce trebuie să vă fie clar e că n-am venit aici ca să vă iau caimacul. Nicidecum. Îndată ce descopăr ceva, veţi afla primii. Suspecţi, indicii, orice. Totul va ajunge la voi. Nu vreau decât un pic de cooperare, atâta tot.
   - Şi sub ce formă să fie această cooperare? întrebă Arrango. Cum zicea şi partenerul meu, care nu-şi prea ţine gura, suntem cam ocupaţi cu treburi diverse.
   - Daţi-mi o copie a dosarului crimei. De asemenea, orice bandă video de care dispuneţi pe această temă. Mă pricep la scene de crimă. A fost, într-un fel, specialitatea mea. N-ar fi exclus să vă pot ajuta în această privinţă. Faceţi-mi o copie după tot ce aveţi şi aţi scăpat de mine.
   - Din ce spui reiese că presupui faptul că am dat-o-n bară. Că răspunsul zace acolo, în dosar, gata să ţâşnească afară, sub ochii tăi, pentru că tu eşti agent federal, iar agenţii federali sunt mult mai deştepţi decât noi.
   McCaleb râse şi scutură din cap. Începea să creadă că ar fi fost mai bine să se retragă de la bun început, de când îl văzuse pe fanfaronul ăsta cu pistol. Se resemnă însă, hotărând să mai încerce o dată.
   - Nu, nu asta am vrut să spun. Nu-mi dau seama dacă v-a scăpat sau nu ceva. Am lucrat de multe ori cu cei de la LAPD. Dacă ar fi să pariez, aş zice că nu v-a scăpat nimic. Tot ce vreau să spun este că i-am promis Gracielei Rivers să mai verific o dată totul. Dar hai să vă întreb ceva: vă sună des?
   - Cine, sora victimei?! Mult prea des. Săptămână de săptămână, şi de fiecare dată îi spun acelaşi lucru. Nu au apărut suspecţi, nici noi indicii.
   - Aşteptaţi să se întâmple ceva, nu-i aşa?! Ca să-i dea un nou imbold.
   - Poate.
   - Păi, uite o metodă prin care s-ar putea să scăpaţi de pisălogeala femeii. Dacă văd ce-aţi făcut şi mă duc pe urmă la ea să-i spun că voi, băieţi, aţi făcut tot ce s-a putut, s-ar putea să vă lase în pace. Pe mine o să mă creadă, fiindcă mă cunoaşte.
   Tăceau amândoi.
   - În fond, ce-aţi avea de pierdut? îi zgândări McCaleb.
   - Orice cooperare de acest fel trebuie aprobată de şeful nostru, zise Arrango. Nu putem împărţi copii ale dosarelor, în dreapta şi-n stânga, dacă el nu ne dă voie. De fapt, ai cam scrântit-o, frăţioare, venind aici. Trebuia să te fi dus întâi la el. Ştii cum sunt regulile jocului. N-ai respectat protocolul.
   - Am înţeles. L-am căutat înainte de a veni la voi, dar mi s-a spus că e la sediul din Valley.
   - Mda, dar trebuie să revină în scurt timp, zise Arrango, uitându-se la ceas. Ştii ce, ziceai că te pricepi să interpretezi locul faptei, în general?
   - Sigur. Dacă aveţi o bandă, mi-ar plăcea s-o văd.
   Arrango se uită la Walters şi îi făcu cu ochiul, după care se uită din nou la McCaleb.
   - Avem mai mult decât filmarea de la locul crimei. Avem chiar filmul crimei, zise detectivul, împingând scaunul în spate şi ridicându-se în picioare. Haide-ncoace şi ia şi gogoşile alea cu tine.

5.

      Arrango deschise un sertar de la unul dintre birourile înghesuite în camera principală şi scoase o casetă video. Pe urmă, ieşi primul din încăperea brigăzii de la omucideri, urmat de ceilalţi doi, parcurse coridorul, intrând apoi prin uşa care dădea în biroul detectivului şef.
   McCaleb înţelese că se îndreptau spre biroul lui Buskirk, unde în continuare nu era nimeni. Îşi lăsă gogoşile afară şi intră în cameră, după cei doi detectivi.
   Împins într-un colţ al încăperii, se afla un fişet înalt de metal, pe rotile. Era genul de dispozitiv folosit la orele de clasă. Arrango deschise cele două uşi: înăuntru se afla un televizor cu videocasetofon. Porni aparatul şi băgă caseta în player.
   - Bun, uită-te la asta şi spune-ne ceva ce n-am observat deja. Pe urmă, poate îţi punem o pilă la locotenent.
   McCaleb se apropie, până ajunse exact în faţa televizorului. Arrango apăsă pe butonul de pornire şi, curând, pe ecranul televizorului apărură nişte secvenţe alb-negru. McCaleb se uita la nişte imagini filmate cu o cameră de supraveghere, fixată sus, într-un mic magazin. În cadru se afla zona din faţa tejghelei - un galantar cu blat de sticlă, plin de trabuce, aparate de fotografiat de unică folosinţă, baterii şi alte articole electronice. În partea de jos a ecranului erau afişate data şi ora.
   Cadrul rămase gol câteva momente, după care, în colţul din stânga, jos, apăru creştetul încărunţit al vânzătorului, aplecat peste casa de marcaj.
   - Ăsta e proprietarul, Chan Ho Kang, zise Arrango, împungând în ecran cu degetul şi lăsând o amprentă de grăsime pe sticlă. Îşi trăieşte ultimele secunde pe acest pământ.
   Kang deschise sertăraşul de la casă. Rupse un fişic de monede de un sfert de dolar, pe care le răsturnă în compartimentul adecvat din sertăraş. Exact când îl închidea, în cadru apăru o femeie. O clientă. McCaleb o recunoscu imediat, după fotografia pe care Graciela Rivers i-o arătase.
   Gloria Torres zâmbea, în timp ce se apropie de tejghea şi puse două tablete de ciocolată pe blatul din sticlă. Pe urmă, ridică poşeta, o deschise şi îşi scoase portofelul, în vreme ce domnul Kang apăsa pe tastele casei de marcaj.
   Gloria ridică privirea, cu banii în mână, când brusc o altă figură intră în cadru. Era un bărbat cu faţa acoperită de o mască neagră de schi şi îmbrăcat cu un fel de combinezon negru. Se apropie din spate, fără ca Gloria să îi simtă prezenţa. Tânăra continua să zâmbească. McCaleb se uită la contorul pentru timp, văzu că arăta 22:41:39, apoi privi din nou la ceea ce se întâmpla în magazin. Se simţea ciudat, urmărind acţiunea care se desfăşura în această tăcere nefirească, punctată de imagini alb-negru. Din spate, tipul cu mască de schi puse mâna dreaptă pe umărul drept al Gloriei şi, cu o mişcare continuă a mâinii stângi, îi lipi de tâmplă ţeava unui revolver. Fără nicio ezitare, apăsă pe trăgaci.
   - Bang-bang! făcu Arrango.
   McCaleb simţi o gheară în piept, în momentul în care glonţul sfredeli craniului Gloriei, iar o ploaie oribilă de sânge îi ţâşni din cap, acolo unde glonţul intrase şi ieşise din ţeastă.
   - Nici nu şi-a dat seama ce s-a întâmplat cu ea, zise Walters, încetişor.
   Gloria zvâcni în faţă, pe tejghea, apoi săltă în spate, prăbuşindu-se peste pistolar, care o prinse cu braţul drept, peste piept. Făcând un pas înapoi şi ţinând-o pe Gloria în faţă, ca pe un scut, ridică mâna stângă şi trase în domnul Kang, nimerindu-l undeva, în corp. Proprietarul magazinului se izbi violent de zidul din spate, fiind propulsat în faţă, zdrobind cu bustul sticla de deasupra galantarului. Braţele îi zburară peste tejghea, în timp ce mâinile bâjbâiau după un suport de prindere, ca un alpinist care urcă o stâncă. În cele din urmă, degetele deveniră inerte, iar trupul se prăbuşi ca o cârpă pe podea, în spatele galantarului.
   Pistolarul îşi trase mâna cu care o ţinuse în sus pe Gloria, iar corpul acesteia alunecă pe jos, bustul ieşind din raza de acţiune a camerei de luat vederi. Pe ecran îi rămaseră doar mâna, care parcă pipăia podeaua, şi picioarele. Criminalul se îndreptă spre casa de marcaj, se aplecă în faţă, cu iuţeală, pentru a se uita la domnul Kang. Acesta bâjbâia cu mâna pe un raft de sub tejghea, trăgând cu disperare, afară, nişte teancuri de pungi maro.
   Ucigaşul îl privi pur şi simplu, până ce braţul lui Kang ieşi, în fine, la iveală, cu un revolver negru între degete. Tipul cu mască de schi îl împuşcă, flegmatic, drept în faţă.
   Aplecându-se şi mai mult peste tejghea, cu picioarele aproape în aer, pistolarul înşfacă unul dintre gloanţe, care ţâşnise afară şi căzuse lângă braţul lui Kang. Pe urmă, se ridică, întinse mâna şi luă bancnotele din sertarul deschis al casei de marcaj. Îşi îndreptă privirea spre camera de supraveghere.
   Cu toată masca de pe faţă, se deducea clar că tipul făcu cu ochiul spre obiectiv şi spuse ceva, după care dispăru repede din cadru, prin partea stângă.
   - Culege de pe jos şi celelalte două gloanţe, zise Walters.
   - Camera video n-a avut sonor, aşa-i? întrebă McCaleb.
   - Nu, răspunse Walters. Ce-o fi spus acolo numai el ştie.
   - Magazinul are doar o cameră video?
   - Da, numai una. Kang era zgârcit. Aşa ni s-a spus.
   Între timp, criminalul mai trecu o dată prin colţul ecranului, pregătindu-se să iasă din magazin.
   Cu toată experienţa atâtor ani de serviciu, McCaleb se holba acum, în gol, la televizor, uluit de violenţa excesivă la care asistase. Două vieţi spulberate, pentru conţinutul unui sertar dintr-o casă de marcaj.
   - N-o să vezi niciodată aşa ceva la emisiunea Cele mai îndrăgite casete video din America, mormăi Arrango.
   McCaleb avusese de-a face ani la rând cu poliţai ca Arrango. Se purtau ca şi cum pe ei nu-i putea atinge niciodată nimic. Erau capabili să se uite la cele mai oribile crime, fără să le piară pofta de glume. Chestia asta făcea parte din instinctul de supravieţuire. Poartă-te şi vorbeşte ca şi cum pe tine nu te afectează deloc, şi vei avea un scut protector. Nu vei fi rănit.
   - Mai pot vedea caseta o dată? îi rugă McCaleb. Dar de data asta vreţi s-o puneţi la ralanti?
   - Stai un pic, zise Walters. Nu s-a terminat.
   - Cum, adică?
   - Bunul Samuel intră în scenă cam acum.
   - Bunul Samuel?
   Rostise numele cu un accent hispanic. Sam-well.
   - Da, în fine, bunul samaritean. În magazin intră un mexican care îi găseşte şi încearcă să le fie de ajutor. Pe femeie a reuşit să o menţină în viaţă, dar pentru Kang n-a mai putut face nimic. Pe urmă, iese afară la telefonul public din faţă şi dă - uite-l.
   McCaleb se uită din nou la ecran. Afişajul arăta ora 22:42:55, iar în cadru apăruse un bărbat brunet, cu blugi şi tricou închise la culoare. Stătu iniţial câteva clipe în partea dreaptă a ecranului, uitându-se, probabil, la Gloria Torres, după care se duse la tejghea şi se aplecă să vadă ce era pe jos, în cealaltă parte. Trupul lui Kang zăcea pe podea, într-o baltă de sânge. Pe piept şi pe faţă se vedeau două răni adânci provocate de gloanţe. Avea ochii deschişi şi nemişcaţi. Era limpede că murise. Bunul samaritean se întoarse spre Gloria, îngenunche pe podea şi, după toate aparenţele, se aplecă peste bustul femeii, care nu se vedea pe ecran. Dar, aproape imediat, se ridică şi ieşi din cadru.
   - S-a dus printre rafturi, după nişte bandaje, spuse Arrango. I-a pus la cap un tampon absorbant, ultraplus, fixat cu bandă adezivă.
   Bunul samaritean se întoarse lângă Gloria, ocupându-se de astuparea rănii.
   Toate astea nu se vedeau, însă, pe ecran.
   - Imaginea tipului nu e prea bine prinsă pe banda video, zise Arrango. Omul n-a făcut mulţi purici pe-acolo. După ce a sunat la salvare, şi-a luat tălpăşiţa.
   - N-a mai apărut ulterior?
   - Nu, nu. Am intervenit şi la jurnalul TV, rugându-l să se prezinte la poliţie, fiindcă existau toate şansele ca el să fi observat ceva ce putea fi de folos pentru bunul mers al anchetei. Degeaba. Tipul s-a evaporat fără urmă.
   - Straniu.
   Când s-a ridicat în picioare, bărbatul se afla cu spatele la cameră. În timp ce ieşea din cadru, se uită în stânga, aşa că pentru o fracţiune de secundă profilul lui deveni vizibil. Avea mustaţă neagră. Pe urmă, a dispărut complet.
   - Ce face acum? Sună la poliţie? întrebă McCaleb.
   - Nouă-unu-unu, zice Walters. A zis „ambulanţa”, şi i-au făcut legătura la Pompieri.
   - De ce tipul n-a vrut să se mai arate la faţă, după aceea?
   - Avem o teorie în privinţa asta, zise Arrango.
   - Vă deranjează dacă mi-o spuneţi şi mie?
   - Vocea de pe banda de la nouă-unu-unu avea un accent latin, începu Walters. Ne-am gândit că poate tipul era clandestin în ţară. N-a vrut să se arate de teamă că, dacă ajungem să stăm de vorbă cu el, vom descoperi că nu are acte în regulă şi îl vom trimite pachet acasă.
   McCaleb aprobă din cap. Era plauzibil, mai ales în L.A., unde existau sute de mii de persoane aflate ilegal în ţară şi care se fereau de autorităţi.
   - Am lipit anunţuri prin cartierele mexicane şi am făcut apeluri repetate pe Canalul 34, continuă Walters. I-am promis că nu va fi deportat, dacă va veni să ne povestească tot ce-a văzut acolo, dar degeaba, niciun efect. Câte nu se întâmplă prin cartierele alea. Fir-ar să fie de treabă, acolo, de unde provin indivizii de genul lui, oamenii se tem mai mult de poliţai decât de răufăcători!
   - Mare păcat, spuse McCaleb. A ajuns la locul faptei atât de repede, încât probabil că a văzut maşina pistolarului, poate chiar numărul de înmatriculare.
   - Posibil, încuviinţă Walters. În fine, chiar dacă a reţinut numărul de înmatriculare, nu s-a obosit să-l spună la telefon, aşa că nu-l avem înregistrat pe bandă. Ne-a descris, ce-i drept, maşina, dar mai mult decât evaziv - o maşină neagră, ca un camion. Dar a închis telefonul, până ca fata să apuce să-l mai întrebe de numărul de înmatriculare.
   - Mai vedem o dată caseta? întrebă McCaleb.
   - Sigur, de ce nu?! răspunse Arrango.
   Derulară banda. De data asta, priviră totul în tăcere; la faza cu împuşcăturile, Arrango folosi butonul de ralanti. McCaleb nu-şi dezlipea ochii de pe criminal, de fiecare dată când acesta apărea în cadru. Deşi masca îi ascundea expresia şi trăsăturile, erau momente când ochii i se vedeau clar.
   Nişte ochi brutali, care nu spuneau nimic, în timp ce îi împuşca pe cei doi.
   Pelicula fiind alb-negru, nu se putea ghici culoarea ochilor.
   - Doamne, Doamne, zise McCaleb, la sfârşit.
   Arrango scoase caseta şi închise aparatul, după care se întoarse spre McCaleb.
   - Bun, hai, spune-ne ceva. Tu eşti specialistul. Dă-ne şi nouă o mână de ajutor.
   Sfidarea din glas era evidentă. Ori zici ceva, ori taci din gură. Reveniseră la chestiunea „teritorială”.
   - Va trebui să mă mai gândesc, poate chiar să mai văd banda de câteva ori.
   - Bine, lasă, zise Arrango.
   - Un lucru pot să-ţi spun, însă, exclamă McCaleb, uitându-se doar la Arrango. Crima asta n-a fost prima faptă de acest gen. Nicio ezitare, nicio panică, mişcări rapide... arma mânuită cu calm, prezenţa de spirit de a aduna cartuşele goale. Încă un lucru, tipul mai fusese deja în magazin. Ştia de existenţa camerei de luat vederi - de-aia şi-a pus masca pe faţă. Sigur, e-adevărat că multe astfel de magazine au camere de supraveghere, numai că aici criminalul a ştiut exact unde să se uite. Or asta înseamnă că mai fusese în locul respectiv. Ori e din cartier, ori venise deja în recunoaştere ceva mai devreme.
   Arrango zâmbi foarte afectat, în timp ce Walters se uită a amândoi. Tocmai se pregătea să spună ceva, când partenerul său ridică mâna, făcându-i semn să tacă. McCaleb înţelese în acea clipă că presupunerile sale erau corecte şi deja cunoscute de cei doi detectivi.
   - Ce? întrebă el.
   Arrango îşi ridică mâinile, cu un gest ce voia să sugereze că nu mai era nimic de spus.
   - Deocamdată, atât, zise detectivul. Vorbim cu locotenentul şi te anunţăm.
   - Ce-nseamnă chestia asta? obiectă McCaleb, pierzându-şi răbdarea. De ce îmi arătaţi doar banda şi vreţi să ne oprim aici? Daţi-mi mai multe informaţii. Poate reuşesc să vă ajut. Ce-aţi avea de pierdut, mă rog?
   - Oh, sunt convins că ne poţi ajuta. Numai că nu putem lua singuri nicio decizie. Lasă-ne să vorbim cu locotenentul, după care te vom anunţa.
   Şi, acestea fiind zise, le făcu semn să iasă din cameră. O fracţiune de secundă, McCaleb se gândi să nu plece, dar până la urmă renunţă la această idee, care nu i se părea deloc grozavă. Ieşi pe uşă, urmat de Arrango şi Walters.
   - Când mă veţi suna?
   - Imediat ce vom şti ce putem face pentru tine, zise Arrango. Lasă-mi un număr de telefon şi te căutăm.

6.

      McCaleb stătea afară, în faţa sediului poliţiei, aşteptând să apară taxiul.
   Spumega de furie la gândul că îl lăsase pe Arrango să îşi facă mendrele. Tipii de genul lui au obiceiul să te momească întotdeauna cu ceva, ca apoi să-ţi zboare de sub nas tentaţia. Ca fost angajat FBI avusese de-a face mereu cu indivizi ca Arrango - de ambele părţi ale legii.
   Oricum, tot n-ar fi putut face nimic. De data asta, Arrango dictase regula jocului. McCaleb nici nu se aştepta, de fapt, ca detectivul să-l mai sune. Ştia că va trebui, până la urmă, să telefoneze singur ca să afle răspunsul. Trebuia să joace cum voia Arrango. McCaleb se decise să îi dea răgaz până a doua zi dimineaţă.
   Când veni taxiul, bărbatul se sui în spate, în dreptul şoferului. Era o modalitate de a evita orice conversaţie. Verifică numele de pe legitimaţia prinsă pe bordul maşinii - un patronim rusesc, imposibil de pronunţat. Scoase carneţelul din geantă şi îi dădu şoferului adresa de la Sherman Market, din Canoga Park. Înaintară spre nord, pe Reseda Boulevard, apoi spre vest, pe Sherman Way, până ajunseră la mica prăvălie de lângă intersecţia cu Winnetka Avenue.
   Taxiul opri în faţa magazinului - ceva banal, comun, cu multe afişe colorate lipite pe vitrină. Semăna cu nenumărate alte magazine minimarket din oraş.
   Cu singurul amendament că se găsise cineva care să conchidă că acesta merita jefuit, chiar şi cu preţul uciderii a doi oameni. Înainte de a coborî din maşină, McCaleb studie anunţurile din vitrine, din cauza cărora nu se vedea aproape nimic înăuntru. Ajunse la concluzia că acesta şi era motivul, probabil, pentru care banditul alesese acest magazin. Din maşinile care circulau pe stradă nu se observa nimic din ceea ce se petrecea în interiorul prăvăliei.
   În cele din urmă, deschise portiera şi ieşi în stradă. Făcu un pas spre geamul de la şofer, spunându-i acestuia să îl aştepte. Când intră în magazin, auzi clinchetul unui clopoţel, deasupra uşii. Tejgheaua cu casa de marcaj, pe care le văzuse pe video, erau amplasate aproape de peretele din spate, exact vizavi de uşă. În spatele tejghelei, în picioare, stătea o bătrână. Se holba speriată la McCaleb. O asiatică, aşa că McCaleb deduse imediat despre cine era vorba.
   Uitându-se în jur, ca şi cum n-ar fi intrai doar ca să se zgâiască prin magazin, văzu raftul cu dulciuri, de unde alese o ciocolată Hershey, cum văzuse cele două tablete de pe banda video. Se duse la tejghea şi puse ciocolata jos, remarcând că geamul de deasupra al galantarului era tot crăpat.
   Conştientiză, subit, că se afla exact în locul unde stătuse şi Gloria Torres, în timp ce îi zâmbise domnului Kang. Cu o expresie îndurerată, McCaleb ridică privirea spre bătrână, dând din cap.
   - Mai doriţi ceva?
   - Nu, doar atât.
   Femeia marcă preţul în casă, iar bărbatul îi plăti, studiindu-i mişcările ezitante. Bătrâna ştia că acest client nu era din cartier şi că nu mai fusese niciodată pe-acolo. Era crispată, stare de care nu avea să mai scape, probabil, niciodată.
   Când femeia îi dădu restul, McCaleb observă că ceasul pe care aceasta îl purta la mână avea o curea de cauciuc, lată şi neagră, şi un cadran mare. Era un ceas bărbătesc, care îi micşora şi mai mult încheietura firavă şi subţire. Mai văzuse ceasul ăsta undeva. Da, pe banda video, la mâna lui Chan Ho Kang.
   Fostul detectiv îşi aminti că imaginea se concentrase la un moment dat asupra ceasului, când Kang, rănit deja, bâjbâia după un punct de sprijin pe tejghea, pentru ca apoi să se prăvălească pe podea.
   - Sunteţi doamna Kang? întrebă McCaleb.
   Femeia încetă orice mişcare şi se uită la bărbat.
   - Da. Ne cunoaştem, cumva?
   - Nu. Doar că... am auzit ce s-a întâmplat aici, cu soţul dumneavoastră. Îmi pare sincer rău.
   Bătrâna dădu din cap, în semn de recunoştinţă.
   - Da, vă mulţumesc, după care, ca şi cum ar fi simţit nevoia să dea o explicaţie pentru propriile suferinţe, adăugă: Singura modalitate de a evita răul este să nu descui uşa. Dar noi nu putem face asta. Trebuie să avem dever.
   Veni rândul lui McCaleb să încuviinţeze din cap. Asta îi spusese, probabil, soţul ei când femeia se arătase neliniştită de ideea de a avea un magazin, cu vânzări pe bani peşin, într-un oraş dominat de violenţă.
   Bărbatul îi mulţumi şi plecă. Clopoţelul de la uşă răsună din nou. Se sui în taxi, studiind încă o dată faţada prăvăliei. Nu găsea nicio logică. De ce tocmai aici? Se gândea la banda video. Revedea în minte mâna pistolarului înşfăcând banii, care nici nu fuseseră, probabil, prea mulţi. McCaleb îşi dorea să afle mai multe despre crimă, să cunoască mai multe detalii.
   Privirea i se opri pe telefonul public montat pe zidul clădirii, în dreapta vitrinei magazinului. Exact aparatul pe care îl folosise, după toate aparenţele, şi „bunul samaritean” neidentificat. Se întreba dacă fuseseră prelevate amprentele, atunci când se constatase că tipul nu voia să se arate la faţă.
   Probabil că nu. Iar, acum, era deja prea târziu.
   - Încotro? întrebă şoferul, cu un accent străin foarte pronunţat.
   McCaleb se aplecă în faţă, intenţionând să îi dea omului o adresă, dar se răzgândi. Bătu darabana pe dublura de plastic a scaunului din faţă, reflectând intens.
   - Lasă aparatul pornit. Mai întâi trebuie să dau nişte telefoane.
   Coborî din maşină şi se duse spre telefonul public, scoţând din nou carneţelul. Căută un număr, alegând să achite costul convorbirii cu cardul lui.
   La capătul firului, i se răspunse imediat.
   - Times, Russell.
   - Ai zis Times sau Slimes?
   - Ce glumeţ suntem! Cine-i la telefon?
   - Keisha, sunt Terry McCaleb.
   - Hei, ce mai faci, omule?
   - Minunat. Voiam să-ţi mulţumesc pentru articol. Trebuia să fi sunat mai demult. Dar, oricum, a fost foarte reuşit.
   - Câtă gentileţe. Nimeni nu mă sună să-mi mulţumească vreodată.
   - Ei bine, nu ştiu dacă e vorba numai de gentileţe, aici, din moment ce te-am sunat şi pentru a-ţi cere o favoare. Ai computerul deschis?
   - Uite cum poţi să strici plăcerea omului! Da. Ce s-a întâmplat?
   - Păi, caut ceva, dar nu prea ştiu de unde să încep. Ai putea să mă ajuţi? Am nevoie de articole referitoare la un tâlhar care împuşcă oameni.
   Keisha râdea.
   - Numai atât?! spuse ziarista, amuzată. Păi, nu-ţi dai seama câţi oameni sunt împuşcaţi în timpul jafurilor? Nu uita că aici suntem în L.A.
   - Da, ştiu, am spus o tâmpenie. În regulă, ce-ar fi să mai adaugi şi mască de schi; şi, poate, să limitezi căutarea la ultimul an şi jumătate. Crezi că aşa ne mai apropiem de ţintă?
   - Poate.
   McCaleb auzi ţăcănitul tastaturii: Keisha introducea datele, pentru a efectua căutarea în arhiva de articole computerizată a ziarului. Folosind cuvinte-cheie ca „jaf” „mască de schi” şi „împuşcare” putea obţine lista tuturor articolelor care conţineau aceşti termeni.
   - Ia zi, Terry, ce se mai întâmplă? Credeam că ai ieşit la pensie.
   - Aşa şi este.
   - N-aş prea zice. E ca pe vremuri. Faci nişte investigaţii?
   - Cam aşa ceva. Verific ceva pentru o prietenă, or ştii şi tu că LAPD tot LAPD a rămas. Mai ales când nici legitimaţie de poliţai nu mai ai.
   - Dar despre ce e vorba?
   - Nu e subiect de ştire, Keisha. Dacă până la urmă va deveni totuşi interesant, îţi promit că vei afla prima.
   Keisha pufai exasperată.
   - Nu pot să sufăr când mi se întâmplă chestii din astea. De ce să vă ajut, când nici nu mă lăsaţi măcar să decid dacă informaţia respectivă e ştire sau nu? Eu sunt ziarista, nu voi.
   - Ştiu, ştiu. Am vrut, probabil, să spun că aş prefera să păstrez totul pentru mine, până mă voi lămuri despre ce este vorba. Pe urmă, îţi povestesc şi ţie. Îţi promit, eşti pe primul loc. Ei, ia spune, ai găsit ceva?
   - Da, zise femeia, bosumflată. Şase rezultate în ultimele 18 luni.
   - Şase? Şi ce sunt astea?
   - Şase articole. Îţi citesc titlurile şi tu-mi spui dacă vrei să deschid şi textul.
   - De acord.
   - Bine. Să începem, atunci. „Două victime împuşcate într-o tentativă de jaf”, pe urmă mai avem „Bărbat împuşcat şi prădat la bancomat”. După aceea, „Poliţia cere ajutor în crima de la bancomat”. Ia să mai vedem noi... următoarele trei par să se refere la acelaşi caz. Titlurile sunt „Un proprietar de magazin şi o clientă împuşcaţi într-un jaf”, „A doua victimă decedează; lucra la Times’” - oh, la naiba, de chestia asta n-am auzit până acum. Pe ăsta va trebui să-l citesc şi eu. Aşa, ultimul este „Poliţia îl caută pe bunul samaritean”. Deci, astea au fost cele şase articole.
   McCaleb se gândi câteva clipe. Şase articole, trei incidente diferite.
   - Ai putea să le deschizi pe primele trei şi să mi le citeşti, dacă nu sunt prea lungi?
   - De ce nu?!
   Din nou, ţăcănitul tastaturii. McCaleb rătăcea cu privirea, la întâmplare, undeva dincolo de taxi, pe Sherman Way. Era o stradă cu patru benzi, aglomerată chiar şi seara. Se întreba dacă Arrango şi Walters mai dibuiseră şi alţi martori, în afară de bunul samaritean, care să-l fi văzut pe pistolar plecând.
   Apoi, McCaleb îşi aruncă privirea spre trotuarul de vizavi; în parcarea unui centru comercial, văzu un bărbat într-o maşină. În acel moment, tipul ridică un ziar în dreptul feţei, iar McCaleb nu reuşi să-i vadă trăsăturile. Se uită mai atent la maşină. O marcă străină, model vechi, ceea ce îi scoase din minte ideea că Arrango îi dăduse poate vreo „codiţă”. Keisha începu să citească articolul afişat pe ecranul computerului.
   - Aşa, vasăzică, primul a fost publicat pe 8 octombrie, anul trecut. E foarte scurt. „Un bărbat şi o femeie, soţ şi soţie, au fost răniţi prin împuşcare, joi, de către un tip care a vrut să-i jefuiască, dar care a fost anihilat, trântit la pământ şi imobilizat de către un grup de trecători, a anunţat poliţia din Inglewood. Perechea se plimba pe jos pe Manchester Boulevard, la ora unsprezece, când s-a apropiat un tip cu mască de schi pe faţă...
   - Tipul a fost prins?
   - Aici, aşa scrie.
   - Bine, sări peste ăsta. Pe mine mă interesează mai degrabă cazurile nesoluţionate.
   - OK, următorul articol a fost publicat vineri, 24 ianuarie. Titlul e „Bărbat împuşcat şi prădat la bancomat”. Nu are semnătură. Tot scurt e. „Un bărbat din Lancaster, care scotea nişte bani dintr-un bancomat, a fost împuşcat mortal, miercuri seara, în ceea ce şefii poliţiei din districtul Los Angeles au numit o ucidere stupidă. James Cordell, 30 de ani, a fost împuşcat o dată în cap de către un agresor necunoscut, care a luat pe urmă cei 300 de dolari, pe care victima tocmai îi scosese din bancomat. Crima s-a produs pe la ora 10 seara, la o filială a Regional State Bank, pe Lancaster Road. Adjunctul şerifului, Jaye Winston, a spus că o parte din scena cu împuşcătura a fost înregistrată de camera de filmare a acestui ATM, imaginea nepermiţând totuşi identificarea pistolarului. Pe banda video, se poate vedea doar că purta pe cap o mască de schi tricotată. Totuşi, Winston a declarat că din imagini nu ar reieşi nicidecum că James Cordell ar fi opus rezistenţă sau ar fi refuzat cumva să îi dea banii agresorului. «O crimă săvârşită cu sânge rece», a comentat Winston. «Individul ăsta a apărut, a împuşcat victima şi a luat banii. Un gest foarte crud şi brutal. Se vedea că individului puţin îi păsa de gravitatea faptei. Nu-l interesau decât banii.» Cordell s-a prăvălit în faţa bancomatului bine luminat, dar trupul i-a fost descoperit abia după vreo 15 minute, de către un alt client. Medicii de la ambulanţă au constatat decesul la locul faptei.” Aşa, ţi l-am citit şi pe ăsta. Trecem la următorul?
   - Da, te-ascult.
   McCaleb îşi notase în carneţel câteva detalii din articol. Sublinie de trei ori numele Winston. O cunoştea pe Jaye Winston. Se gândea că aceasta va fi dispusă să-l ajute, mult mai mult decât Arrango şi Walters. Jaye Winston nu dansa „tangoul ucigaş”. McCaleb simţea că găsise, în sfârşit, o breşă.
   Keisha Russell începu să citească următorul articol:
   - OK, acelaşi lucru. Fără semnătură. E scurt şi a fost publicat peste două zile, faţă de cel dinainte. „Poliţia a spus că nu există suspecţi în împuşcarea mortală a unui bărbat din Lancaster, care scotea nişte bani dintr-un bancomat. Detectivul Jaye Winston a declarat că Departamentul de poliţie doreşte să discute cu orice automobilist sau trecător, care s-a aflat în zona crimei, miercuri seara, şi care e posibil să-l fi văzut pe agresor înainte sau după săvârşirea faptei. James Cordell, 30 de ani, a fost împuşcat o dată în cap de către un tâlhar, care purta pe faţă o mască de schi. Victima a murit pe loc. Trei sute de dolari au reprezentat mobilul crimei. Deşi o parte din acest incident grav a fost înregistrată pe bandă video de camera de filmare a serviciului de pază al Regional State Bank, detectivii nu l-au putut identifica pe suspect, din cauza măştii pe care o purta. «Nu se poate să o fi purtat tot timpul», a zis Winston. «Unde s-a mai pomenit să mergi pe stradă sau cu maşina, purtând o mască pe faţă?! Sunt convinsă că tipul a fost remarcat de diverşi martori, cu care noi, poliţia, dorim să stăm de vorbă».” Gata, am terminat.
   McCaleb nu-şi luase notiţe de la acest ultim articol. Se gândea însă la ce auzise, aşa că pe moment nu avu nicio reacţie.
   - Terry, mai eşti pe fir?
   - Da, scuze.
   - Ţi-a folosit ceva din ceea ce ţi-am citit?
   - Aşa cred. Poate.
   - Şi tot nu vrei să-mi spui despre ce este vorba?
   - Încă nu, Keisha, dar mersi. Ţie îţi voi spune prima.
   Închise telefonul şi scoase din buzunarul de la cămaşă cartea de vizită pe care i-o dăduse Arrango. Se decise să-l sune. Avea un indiciu de la care putea porni acum, indiferent dacă LAPD coopera sau nu cu el. În timp ce aştepta să îi răspundă cineva la celălalt capăt al firului, McCaleb privea la trotuarul de vizavi. Maşina cu tipul care citea ziarul dispăruse.
   La al şaselea apel, cineva răspunse şi îi făcu legătura cu Arrango. McCaleb îl întrebă dacă Buskirk revenise la serviciu.
   - Veşti proaste, amigo. Da, locotenentul s-a întors, dar nu vrea să îţi dăm materialele noastre.
   - Da, de ce? întrebă McCaleb, încercând să îşi ascundă agasarea.
   - Păi, nu l-am întrebat, dar cred că l-a scos din sărite faptul că nu te-ai dus întâi la el. Exact cum ţi-am spus. Trebuia să fi respectat ierarhia.
   - Cam greu, din moment ce nu era acolo, azi-dimineaţă. Şi, cum ţi-am spus, de el am întrebat la început. Nu i-ai spus ăsta?
   - Ba da. Cred că a venit prost dispus de la sediul central. S-o fi ales cu vreun perdaf, pentru cine ştie ce chestie, aşa că s-a răţoit la mine. Aşa se întâmplă, uneori. Îţi verşi nervii pe ăla mai mic. Oricum, ştii, ai noroc. Ţi-am arătat toată treaba acolo, pe banda video. Măcar ai de unde porni. Nu trebuia să-ţi fi făcut serviciul ăsta.
   - Halal pornire, ce să zic! Ştii, e uimitor cum, totuşi, se mai şi rezolvă câte ceva, în ciuda birocraţiei ucigătoare în care ne complăcem. Am crezut că numai la FBI se întâmplă aşa ceva. Noi ajunsesem să îl numim „Biroul Federal de Inerţie” Dar presupun că aşa-i peste tot.
   - Hei, ia fă bine şi măsoară-ţi cuvintele. Suntem sătui de filosofii din astea aiuristice. Şefu’ crede că eu te-am adus aici, şi acum s-a supărat pe mine. Nu-mi trebuie chestii din astea. Dacă vrei să te dai cu capul de pereţi, treaba ta, fă-o, dar nu aici. Dispari, asta vreau.
   - Dispar, Arrango. Nu vei mai auzi de mine decât atunci când voi pune mâna pe ucigaşul ăla. Ţi-l aduc de guler şi ţi-l pun în braţe.
   McCaleb ştia că se grozăvea degeaba, în faza în care se afla, aşa că regretă aceste cuvinte. Dar, începând din 9 februarie, constatase că nu mai avea niciun pic de înţelegere pentru proşti şi imbecili.
   - Ha-ha, corect, spuse Arrango, plin de sarcasm. Abia aştept s-o văd şi pe-asta.
   Bărbatul îi trânti telefonul în nas.

6.

      McCaleb ridică degetul, uitându-se spre şoferul de taxi, după care mai dădu un telefon.
   Se gândi, iniţial, să o sune pe Jaye Winston, însă decise să mai aştepte. Îi telefonă, în schimb, Gracielei Rivers, la numărul pe care i-l dăduse, de la camera de urgenţe din Holy Cross Medical Center. Femeia acceptă să ia masa împreună, deşi nu era încă ora prânzului, iar McCaleb îi explicase că nu realizase cine ştie ce, deocamdată. Îi spuse să îl caute în sala de aşteptare de la spital, la ora 11,30.
   Spitalul era amplasat pe Mission Hills. În drum spre locul de întâlnire, bărbatul privi atent pe geamul maşinii la nenumăratele centre comerciale întinse pe sute de metri şi staţii de benzină.
   Toate cunoştinţele lui despre Valley se datorau în exclusivitate cazurilor la care lucrase. Acestea fuseseră numeroase, majoritatea fiindu-i prezentate doar pe hârtie, sub formă de amprente, şi pe bandă video - imagini cu cadavre azvârlite la marginea drumului sau pe povârnişurile din împrejurimi. Ucigaşul Codificat atacase de patru ori în Valley, după care dispăruse ca un vis urât.
   - De unde eşti, de la Poliţie?
   McCaleb întoarse privirea şi se uită în oglinda retrovizoare, unde întâlni imaginea ochilor şoferului.
   - Ce-ai zis?
   - Eşti poliţai?
   - Nu, nici vorbă, scutură din cap McCaleb.
   Începu să privească din nou pe geam, în timp ce taxiul se căznea să urce o pantă. Trecură pe lângă o femeie ce purta o pancartă; cerea bani. O nouă victimă aşteptând să fie din nou victimizată.

   McCaleb şedea în sala de aşteptare, pe un scaun de plastic, vizavi de o femeie bolnavă şi de soţul ei.
   Femeia avea dureri interne şi stătea cu braţele apăsate peste abdomen. Soţul era plin de solicitudine, întrebând-o tot timpul cum se simte şi ducându-se des la ghişeul de la internări, ca să afle când urma să-i vină şi ei rândul la consultaţie. Dar, de două ori, McCaleb îl auzi întrebând-o în şoaptă: „Ce-o să le spui?”
   Şi, de fiecare dată, femeia întorcea capul în altă parte.
   La 12 fără un sfert, Graciela Rivers ieşi din camera de gardă. Îi sugeră să meargă direct la restaurantul spitalului, întrucât nu avea la dispoziţie decât un ceas. Pe bărbat nu-l deranja, întrucât, după operaţia de transplant, pentru el mâncarea nu prea mai avea gust, reacţie ce avea să dispară, însă, cu timpul. Aşa că, dacă mânca la spital sau la Jozu on Melrose era tot una. De cele mai multe ori, nici nu-i păsa ce băga în gură, iar uneori chiar uita să mănânce, până ce îl apuca durerea de cap şi îşi dădea seama că îi este foame.
   Restaurantul era aproape pustiu. Se aşezară la o masă de lângă una dintre ferestre, care dădea spre o imensă pajişte verde ce înconjura o cruce mare albă.
   - E singura mea şansă să mai văd lumina zilei, spuse Graciela. În camerele de gardă nu există geamuri. Aşa că încerc, de fiecare dată, să mă aşez la fereastră.
   - Da, înţeleg, zise McCaleb. Pe vremea când lucram în Quantico, aveam birourile sub nivelul solului. În pivniţă. Nicio fereastră, veşnic umezeală, iar iama dârdâiai de frig, cu toată încălzirea centrală. Nu vedeam soarele niciodată. După o vreme, chestia asta începe să te marcheze negativ.
   - Ăsta-i motivul pentru care te-ai mutat aici?
   - Nu, au fost alte cauze. Dar m-am gândit, într-adevăr, că poate voi avea parte şi eu de o fereastră. M-am înşelat. M-au băgat într-o debara, la ofiţeri. Etajul 17, dar fără geamuri. Cred că de-aia îmi place să locuiesc acum pe barcă. Vreau să simt cerul aproape.
   - Cum adică „la ofiţeri”?
   - Da, în departamentul format din ofiţeri superiori. E în Westwood. În clădirea mare federală, lângă cimitirul veteranilor.
   Graciela dădu din cap, în semn că înţelesese.
   - Şi chiar ai copilărit în Catalina, cum scrie în ziar?
   - Da, am stat acolo până la 16 ani. Pe urmă m-am mutat cu mama în Chicago... Ce ciudat, în toţi anii aceia cât am locuit pe insulă nu-mi doream decât să scap de-acolo mai repede. Iar acum abia aştept să mă întorc pe insulă.
   - Ce-o să faci acolo?
   - Nu ştiu. Am un loc de ancorare, moştenit de la tata. Poate, în fond, nici n-o să trebuiască să fac ceva. Voi sta la pescuit, cu burta la soare şi cu berea lângă mine, zise bărbatul, zâmbindu-i.
   Graciela îi răspunse cu un surâs.
   - Dacă ai deja un loc de ancorat, de ce nu te duci acolo încă de acum?
   - Nu e gata barca. Şi nici eu, de altfel.
   - A fost barca tatălui tău?
   Tot un detaliu aflat din ziar. McCaleb se gândea că fusese prea deschis cu Keisha Russell. Nu-i plăcea ca lumea să ştie atâtea chestii despre el.
   - Da, a locuit pe ambarcaţiunea asta, acolo, pe insulă. Când a murit, mi-a revenit mie. Am lăsat-o la conservare, pe uscat, ani de-a rândul. Acum are nevoie de o sumedenie de reparaţii şi îmbunătăţiri.
   - Cine i-a dat numele ăsta? Tu sau el?
   - Tata.
   Graciela se încruntă, mijind ochii, de parcă ar fi înghiţit ceva acru.
   - De ce i-a spus The Following Sea, şi nu pur şi simplu Following Sea? Articolul The nu prea are niciun sens înainte de „Following Sea”.
   - Ba da, are sens. Nu se referă la acţiunea de a veni în urma mării. Sintagma „the following sea” sau „a following sea” înseamnă altceva.
   - Da?! Ce anume?
   - Aici, cuvântul sea nu are neapărat sensul de mare sau ocean, ci acela de val. Termenul e folosit frecvent în relatările diferitelor întreceri sportive de surfing.
   - Da, exact, ai dreptate.
   - Bun. Ei, bine, a following sea este acel val de care trebuie să te fereşti, care se ridică ameninţător în spatele unei ambarcaţiuni, dar pe care nici nu-l vezi venind. Te izbeşte din spate şi mătură cu tine pe toată suprafaţa apei. Te scufundă. Regula e că, pe o astfel de mare, trebuie să ştii să te mişti mai repede decât valurile care vin din spate. Să fii mereu în faţa lor. Tata a numit barca aşa fiindcă voia să-şi amintească mereu acest lucru. Ştii cum e, întorci capul peste umăr şi priveşti în spate. Întotdeauna îmi spunea asta, când eram mic. Ba chiar şi când m-am mutat la oraş.
   - La oraş?
   - Da, când am plecat de pe insulă. Mi-a zis să mă feresc în permanenţă de valul care vine din spate, indiferent dacă sunt pe mare sau pe uscat.
   Graciela zâmbea.
   - Da, acum că am aflat care-i povestea, începe să-mi placă numele. Îi simţi lipsa tatălui tău?
   McCaleb se mulţumi doar să mişte din cap, cu un gest ce echivala cu un răspuns afirmativ. Dar atâta tot. Conversaţia alunecă apoi spre alte subiecte, în timp ce ei îşi mâncau sandvişurile comandate. McCaleb nu avusese nicio intenţie ca discuţia să se centreze în jurul propriei persoane. După câteva înghiţituri, bărbatul începu să o informeze despre prea puţinele realizări din acea dimineaţă. Nu îi spuse că vizionase pe o bandă video filmul nenorocirii, dar îşi exprimă convingerea că omorul Torres-Kang avea legătură cu cel puţin încă un astfel de incident. Se referea la jaful de la bancomat, soldat cu împuşcarea mortală a victimei, aşa cum aflase din articolele pe care i le citise la telefon Keisha Russell.
   - Ce vei face mai departe? îl întrebă femeia.
   - Voi trage un pui de somn.
   Graciela îl privea mirată.
   - Da, sunt dărâmat de oboseală. N-am mai alergat atât şi nu mi-am mai stors creierii aşa de multă vreme. Mă duc la barca mea, să mă odihnesc. Mâine, o iau de la capăt.
   - Îmi pare rău.
   - Nu, n-are de ce să-ţi pară rău. Aveai nevoie de o persoană care să aibă motivaţia de a se implica în treaba asta. Ei bine, eu am această motivaţie şi sunt implicat, numai că trebuie s-o iau ceva mai încetişor, măcar la început. Întrucât eşti asistentă medicală, sunt convins că înţelegi perfect.
   - Sigur. N-aş vrea să îţi faci singur rău. Asta ar însemna ca moartea lui Glory să fie şi mai...
   - Înţeleg.
   Tăcură câteva clipe, după care McCaleb reluă firul discuţiei:
   - Ai avut dreptate în privinţa celor de la LAPD. Cred că tipii au pus deocamdată cazul la conservare, aşteptând să se mai întâmple ceva - probabil, în ideea că tipul va ataca din nou. E limpede că nu lucrează în prezent la acest caz.
   Graciela scutură din cap.
   - Da, nici nu lucrează, dar nici nu vor să te lase pe tine să încerci ceva. Simplu ca bună ziua.
   - E o chestiune de „teritoriu”. Astea sunt regulile jocului.
   - Dar nu e vorba despre un joc, aici.
   - Ştiu.
   McCaleb regreta că nu îşi alesese mai bine cuvintele.
   - Atunci, ce-ţi rămâne de făcut?
   - Păi, mâine dimineaţă, proaspăt şi fercheş, o voi aborda pe doamna şerif în privinţa celuilalt caz, cel despre care cred că ar avea o legătură cu problema noastră. O cunosc, acolo, pe Jaye Winston, cu care am lucrat odată, demult, la un caz. Am făcut treabă bună amândoi, aşa că sper să am uşa deschisă, în fine, măcar să am mai mult succes decât la poliţaii ăia din L.A.
   Graciela dădu din cap, dar, din păcate, nu se pricepea să-şi ascundă dezamăgirea care o stăpânea.
   - Graciela, dacă te aşteptai cumva ca problema să se rezolve, aşa cum ai întoarce cheia în broască, să ştii că n-ai fost deloc realistă. Aşa ceva se întâmplă doar în filme. Or noi existăm în realitate. Îţi spun din experienţa atâtor ani petrecuţi în FBI că majoritatea cazurilor încep să se lămurească atunci când nici nu te aştepţi - când apare un detaliu mărunt şi insignifiant, căruia nu i-ai dat nicio importanţă la început. După aceea, lucrul mic şi neînsemnat devine cheia întregii probleme. Greu e până dibuieşti acel detaliu „capital”.
   - Ştiu. Ştiu. Mă enervează doar faptul că nu s-a făcut mai mult până acum.
   - Da, când...
   Era să spună „când sângele era proaspăt”.
   - Ce?
   - Nimic. Doar că, la fel ca la toate cazurile, cu cât trece mai mult timp, cu atât devine mai greu să găseşti soluţia.
   McCaleb ştia că Gracielei nu-i făcea bine să audă realitatea crudă a lucrurilor. Numai că voia să o ştie pregătită şi pentru eventualitatea unei nereuşite. Pe vremuri, ca agent federal avusese rezultate bune, dar asta nu însemna că fusese infailibil. Îşi dădu seama, acum, că acceptând să preia cazul risca să îi provoace o mare dezamăgire Gracielei Rivers. Visul lui egoist de ispăşire nu putea fi decât o nouă doză dureroasă de crudă realitate pentru Graciela.
   - Oamenilor ălora nici nu le-a păsat, zise femeia.
   McCaleb îi privea atent ochii pironiţi în pământ. Ştia că se referise la Arrango şi Walters.
   - Ei bine, mie îmi pasă.
   Terminară de mâncat, în tăcere. McCaleb îşi împinse farfuria la o parte, după care îşi întoarse privirea spre Graciela, care se uita pe fereastră, afară.
   Chiar şi aşa, îmbrăcată în uniforma albă din poliester şi cu părul strâns la spate, Graciela Rivers îl impresiona profund. Avea un fel de tristeţe adâncă, pe care ar fi vrut să i-o aline. Se întreba dacă fusese aşa şi înainte ca sora ei să moară. La majoritatea oamenilor, aşa e - te naşti în felul ăsta, cu un aer trist, pe care îl ai de copil. Iar întâmplările survenite ulterior în viaţă nu fac decât să accentueze acea tristeţe existentă dintotdeauna, în sufletul lor.
   - Aici a murit?
   Graciela încuviinţă din cap, întorcându-şi privirea spre McCaleb.
   - Întâi au dus-o la Northridge, unde au stabilizat-o, apoi au transferat-o aici. Eram lângă ea când i-au oprit aparatele care o ţineau în viaţă. I-am fost alături până la capăt.
   McCaleb scutură din cap.
   - Ce greu ţi-o fi fost!
   - Aici, unde lucrez, la camera de gardă, văd zilnic oameni murind. Glumim apropo de asta, ca să mai scăpăm de stres, şi zicem că indivizii care mor sub ochii noştri sunt „Doi-D”, adică „Decedat şi Defunct” Dar, ştii cum e, când e vorba de o rudă... S-a isprăvit cu orice glumă.
   Sub privirile lui McCaleb, care o studia cu atenţie, Graciela se scutură brusc de amintirile negre care o copleşiseră şi, „schimbând viteza”, trecu mai departe, la alt subiect. Aşa sunt unii oameni - au capacitatea să bage în „a cincea” şi să scape neatinşi, demarând în trombă.
   - Povesteşte-mi despre Gloria, zise bărbatul.
   - La ce te referi?
   - Păi, de fapt, de-asta am şi venit. Spune-mi diverse lucruri despre ea. Îmi va fi de folos. Cu cât voi simţi că sunt mai aproape de ea, cu atât îmi va fi mai uşor să rezolv cazul.
   Graciela păstră tăcerea câteva clipe, cu o grimasă de om morocănos - asta fiindcă se gândea cum să-şi descrie sora în cuvinte aşa puţine.
   - Ai vreo bucătărie, pe barca aia? întrebă femeia, în cele din urmă.
   McCaleb fu luat pe nepregătite.
   - Ce-ai zis?
   - O bucătărie. Pe barcă.
   - Mmm, e de fapt o cambuză, cum îi spunem noi.
   - Bun, cambuză. Dar se poate găti o mâncare adevărată acolo?
   - Sigur că da. Dar de ce m-ai întrebat de barcă?
   - Vrei să afli cum era sora mea?
   - Da.
   - Atunci, va trebui să îi cunoşti fiul. Tot ce a fost bun în sora mea i s-a transmis lui Raymond. Dacă îl vezi, îţi va fi suficient.
   McCaleb încuviinţă încet din cap, începând să se dumirească.
   - Ce-ar fi să vin cu Raymond la tine, pe barcă, diseară, şi să mâncăm împreună?! I-am povestit deja despre tine şi ambarcaţiunea pe care locuieşti. Vrea să vadă cum e acolo.
   McCaleb reflectă un moment, după care zise:
   - Ştii ceva? Hai, mai bine, să aşteptăm până mâine. În felul ăsta, îţi voi putea povesti şi ce-am făcut la şerif. Poate voi avea veşti ceva mai bune.
   - Mâine e perfect.
   - Nu-i nevoie să găteşti. Pregătesc eu cina.
   - Poftim, ai întors totul pe dos. Eu voiam să...
   - Ştiu, ştiu. Putem face şi aşa, într-o seară, la tine acasă. Mâine veniţi voi la mine şi mă ocup eu de masă, OK?
   - OK, zise Graciela, încruntată în continuare, dar dându-şi seama că nimic nu-l putea îndupleca să renunţe la ideea lui fixă. Bine, venim mâine, încheie femeia, zâmbind.

   Circulaţia înspre sud, pe Autostrada 405, era intensă, aşa că McCaleb coborî din taxi, în portul San Pedro, abia după ora două. Cum în taxi nu era aer condiţionat, bărbatul se alesese cu o uşoară durere de cap, provocată de combinaţia de mirosuri de la gazele de eşapament de pe şosea şi de la odoarea personală a şoferului.
   După ce urcă pe vas, McCaleb verifică robotul telefonic şi constată că nu primise niciun mesaj, în afară de un apel, când persoana care sunase preferase să închidă. Se simţea cam demolat după o asemenea zi, mai ales că în ultima vreme nu i se mai întâmplase să facă atâta mişcare. Îl dureau muşchii de la picioare şi spatele. Coborî la prora şi îşi luă temperatura, dar nu avea febră.
   Tensiunea arterială şi pulsul erau normale. Notă totul pe foaia de observaţie, apoi se duse în cabină, se dezbrăcă şi se vârî în pat, fără să mai dea cuvertura la o parte.
   Cu toată epuizarea fizică, nu reuşea să adoarmă. Stătea lungit, cu capul pe pernă, dar perfect treaz. În minte i se învălmăşeau tot felul de idei şi imagini de pe caseta video. După ce se chinui aşa un ceas, se ridică şi se duse în salon.
   Pescui carneţelul din sacoul pus pe spătarul unui scaun şi începu să citească notiţele pe care le însemnase mai devreme. Nu îi sărea nimic în ochi, dar se simţea într-un fel bine la gândul că rândurile acestea simbolizau începutul investigaţiei.
   Pe o pagină nouă, notă câteva impresii suplimentare despre banda video, la fel ca şi vreo două întrebări pe care voia neapărat să i le pună lui Jaye Winston a doua zi. Presupunând că detectivii care lucraseră la aceste cazuri sesizaseră legătura dintre ele, voia să ştie cât de solidă era conexiunea şi dacă cei 300 de dolari luaţi de la James Cordell fuseseră furaţi de la victimă sau culeşi direct de la bancomat.
   Când constată că i se făcuse foame, puse carneţelul deoparte. Se ridică, bătu trei albuşuri, pe care le amestecă bine cu nişte sos Tabasco şi salsa, întinzând apoi compoziţia pe o felie prăjită de pâine albă. După ce muşcă de două ori din sandviş, mai adăugă nişte Tabasco.
   Când termină de făcut curat în bucătărie, îl cuprinse din nou oboseala, care de data asta îl doborî de-a binelea. Ştia că acum va putea dormi. Făcu rapid un duş, îşi luă din nou temperatura, apoi nenumăratele medicamente. În oglindă, observă că îi crescuse barba, ca şi cum nu s-ar fi ras de două zile, deşi se bărbierise chiar în acea dimineaţă. Acesta era un efect secundar al unuia dintre medicamentele pe care le înghiţea. Prednisonul previne reacţia organismului de respingere a organului, dar stimulează totodată şi creşterea părului. Zâmbi văzându-şi imaginea şi se gândi că nu semăna, de fapt, cu Frankenstein, aşa cum îi spusese deunăzi lui Bonnie Fox, ci cu un vârcolac.
   Începea să cam amestece monştrii. Se duse la culcare.
   Visă în nuanţe de alb şi negru, aşa cum i se întâmplase timpul după operaţie. Înainte nu fusese aşa. Nu-şi dădea seama care putea fi explicaţia acestui fapt. Îi spusese şi doctoriţei Fox, dar aceasta ridicase din umeri.

   În visul de acum, se făcea că era în magazin, la tejghea, şi îi zâmbea lui Chan Ho Kang. Proprietarul magazinului îi zâmbi şi el, dar morocănos, după care spuse ceva.
   - Ce-aţi zis? întrebă McCaleb.
   - Nu o meriţi, repetă domnul Kang.
   McCaleb îşi coborî privirea spre cumpărăturile de pe tejghea, dar până să apuce să le vadă, simţi la tâmplă un cerc rece de metal. Se răsuci brusc pe loc şi îl văzu pe tipul mascat, cu revolverul în mână. McCaleb îşi dădu seama, cu acea logică stranie a viselor, că, sub mască, tipul rânjea. Hoţul coborî arma şi îl împuşcă în piept, în al zecelea cerc - cercul inimii. Glonţul trecu prin McCaleb, ca şi cum acesta ar fi fost o ţintă din hârtie. Dar, din cauza impactului, se trezi propulsat în spate, apoi, ca la ralanti, începu să cadă încet de tot. Nu simţea nicio durere, ci doar un sentiment de mare uşurare.
   În timp ce se lăsa aşa, în jos, se uita la ucigaş. Recunoscu ochii, prin găurile măştii. Erau chiar ochii lui.
   Pe urmă, veni clipitul acela, cu subînţeles.
   Şi cădea, cădea, în continuare.

8.

      McCaleb se trezi înainte de ivirea zorilor, din cauza zăngănitului care răsuna, undeva în depărtare, de la nişte containere goale de marfă, descărcate de pe un vapor, în portul Los Angeles.
   Stând lungit pe pat, cu ochii închişi, dar perfect treaz, bărbatul îşi imagina tot acest proces. Macaraua de care se legăna delicat un container de mărimea unei remorci de camion, ridicat de pe puntea vasului şi coborât apoi spre şantierul naval; omul de la sol dând semnalul de coborâre, după care uriaşa cutie de metal zburând liber pe ultima porţiune şi producând o izbitură, ce bubuia cu un ecou ameţitor, în toate danele din jur.
   În viziunea lui McCaleb, omul de la sol râdea de fiecare dată.
   - Fir-ar mama voastră a dracului să fie!
   Bărbatul renunţă într-un final la ideea de a mai dormi şi se ridică în capul oaselor.
   Era a treia oară, în ultima lună, când se întâmplă aşa ceva.
   Se uită la ceas şi realiză că dormise peste 10 ore. Se duse alene spre partea din faţă a ambarcaţiunii şi făcu un duş. După ce se şterse bine cu prosopul, îşi luă temperatura, tensiunea şi pulsul, plus pilulele şi picăturile recomandate. Notă totul pe foaia de observaţie, după care îşi scoase aparatul de ras. Tocmai când se pregătea să îşi întindă pe faţă spuma de bărbierit, se uită în oglindă şi trase o înjurătură.
   Se bărbieri doar pe gât, ca să nu pară neîngrijit, dar în rest lăsă barba aşa cum era, ajungând la concluzia că era ceva inuman să se radă de două-trei ori pe zi, până la capătul vieţii, sau atâta vreme cât mai trebuia să ia prednison.
   La serviciu, nu ar fi avut voie să apară aşa.
   După ce se îmbrăcă, îşi luă un pahar înalt cu suc de portocale, agenda telefonică şi telefonul portabil şi ieşi pe punte, instalându-se pe scaunul de pescuit, tocmai când răsărea şi soarele. Între două înghiţituri de suc, se mai uită o dată la ceas, aşteptând să se facă şapte şi un sfert, oră, după el, foarte potrivită pentru a o suna pe Jaye Winston.
   Birourile Departamentului de poliţie specializată în omucideri se aflau la Whittier, în celălalt capăt la ţinutului. Detectivii aflaţi în acel sediu se ocupau de toate crimele săvârşite în afara districtului Los Angeles, precum şi în diferitele oraşe cu care departamentul avea contract pentru a le furniza diverse servicii privind aplicarea legii. Unul dintre aceste oraşe era şi Palmdale, unde fusese ucis James Cordell.
   Întrucât sediul acestui departament de poliţie era atât de departe, McCaleb ajunsese la concluzia că nu avea niciun să facă degeaba o oră până acolo cu taxiul, riscând să nu găsească pe Winston. Aşa că îşi propusese să o sune mai bine la şapte şi un sfert, în loc să apară pe neaşteptate, cu o cutie de gogoşi.
   - Imbecilii naibii!
   Întorcându-şi privirea, McCaleb îl văzu pe unul dintre vecini, Buddy Lockridge, stând în picioare pe vasul lui cu pânze, care se numea Double-Down. Buddy avea în mână o cană cu cafea fierbinte. Purta halat şi avea părul aranjat cu cărare pe o parte. McCaleb ştia cine erau „imbecilii naibii” în opinia lui Buddy.
   - Mda, îşi zise. Cam nasol să începi ziua aşa.
   - Problema e că ar trebui ca pe timpul nopţii astfel de manevre să fie absolut interzise, spuse Buddy. Mare porcărie. Cred că un vacarm ca ăsta se aude până în Long Beach.
   McCaleb se mulţumi doar să aprobe din cap.
   - Am discutat cu şefii portului. Le-am zis să facă o plângere la Autoritatea portuară, dar nici nu le-a păsat. Mă gândesc să fac eu o reclamaţie. Semnezi şi tu?
   - Sigur.
   Se uită la ceas.
   - Ştiu, ţi se pare o pierdere de timp.
   - Ba nu. Doar că nu ştiu dacă va avea efect. Într-un port, activitatea este continuă, 24 de ore din 24. N-or să oprească descărcarea vaselor pe timp de noapte, doar fiindcă o mână de proprietari de bărci s-au decis să semneze o plângere.
   - Da, ştiu şi eu. Imbecilii... Poate le cade-n cap vreo ladă din aia, să se-nveţe şi minte odată.
   Lockridge era un fel de „şoarece de chei”. Fost sportiv, pasionat de surf, trăia modest pe propria barcă, câştigând bani din tot felul de servicii turistice mărunte. Cei doi se cunoscuseră cu un an în urmă, când Buddy îşi instalase ambarcaţiunea aici. Atunci, McCaleb fusese trezit în toiul nopţii de nişte acorduri sonore de muzicuţă. Când coborâse pe mal să vadă ce se întâmplă, ajunsese, din aproape în aproape, ghidându-se după muzică, la Double-Down, unde, beat criţă, Lockridge cânta având nişte căşti pe urechi. Deşi în noaptea aceea McCaleb îl cam luase la refec, până la urmă cei doi se împrieteniseră.
   Acest lucru se datora, în parte, şi faptului că prin preajmă nu mai existau alte bărci locuite în mod permanent. Aşadar, cei doi erau vecini, zi şi noapte, neîntrerupt. Buddy avusese grijă de The Following Sea, când McCaleb fusese internat în spital. De asemenea, se oferea adesea să-l ducă pe McCaleb cu maşina la cumpărături, ştiind că acesta nu avea voie să şofeze. La rândul lui, Terry îşi poftea vecinul la cină, cel puţin o dată pe săptămână. De obicei, discutau despre pasiuni comune - muzică bună, bărci cu pânze şi bărci cu motor, iar uneori mai scoteau cutiile cu dosare, încercând să rezolve teoretic un caz sau altul. Pe Lockridge îl fascina întotdeauna tot ce-i povestea McCaleb despre munca lui de agent federal.
   - Bud, acum trebuie să dau un telefon. Vorbim mai târziu.
   - Sigur. Dă telefonul ăla. Vezi-ţi de treabă.
   Fluturând din mână, în semn de rămas-bun, coborî în cabină. McCaleb ridică din umeri şi, căutând numărul lui Jaye Winston în agenda telefonică, sună. După câteva secunde, i se făcu legătura.
   - Jaye, sunt Terry McCaleb. Îţi aminteşti de mine?
   - Sigur că da. Cum îţi mai merge, Terry? Am auzit că ţi-ai luat un tic-tac nou.
   - Da. Mă simt bine. Dar tu ce mai faci?
   - La fel, şi iar la fel.
   - Păi, ia zi, crezi că ne-am putea vedea câteva minute, dacă dau o tură azi pe la tine? Ai un caz despre care vreau să vorbim.
   - Lucrezi pe cont propriu, acum, Terry?
   - Nu. Îi fac doar un serviciu unei prietene.
   - Care anume, mă refer la caz?
   - James Cordell. Cazul de la bancomat, de pe 22 ianuarie.
   Winston mormăi un fel de hmmm, dar nu spuse nimic altceva.
   - Ce e?
   - Păi, ciudat. Eu am pus cazul la conservare, iar acum, brusc, eşti a doua persoană care mă întreabă, de ieri până azi.
   La naiba, se gândi McCaleb. Ştia cine sunase.
   - Keisha Russell, de la Times?
   - Exact.
   - Tot eu sunt filiera. Am rugat-o să-mi citească articolele despre Cordell. Dar, fireşte, n-am vrut să-i spun de ce. Probabil că de-aia te-a sunat pe tine.
   - Aşa m-am gândit şi eu. Oricum, am făcut pe proasta. Ia zi, cine-i prietena care te-a convins să faci asta?
   McCaleb îi povesti cum fusese rugat să investigheze uciderea Gloriei Torres şi cum ajunsese, din aproape în aproape, şi la cazul Cordell. Recunoscu şi că nu primise niciun fel de ajutor de la LAPD şi că ea, Winston, era singura alternativă. Omise intenţionat să-i spună că inima Gloriei Torres se afla în pieptul lui.
   - Ia spune-mi, am intuit corect? întrebă bărbatul, în cele din urmă. Există o legătură între cele două cazuri?
   Ezitând iniţial, Winston îi confirmă presupunerea. Îi mai spuse, de asemenea, că deocamdată cazul era la conservare, aşteptând elemente noi.
   - Ştii ce, Jaye, vin acum la tine. Sper să mă laşi să mă uit prin dosare, ca apoi să mă pot întoarce la Graciela Rivers şi să-i explic că s-a făcut tot ce a fost posibil. Nu vreau să fac pe eroul sau să dau lecţii cuiva.
   Winston nu spunea nimic.
   - Ce părere ai? întrebă McCaleb, într-un final. Ai timp azi?
   - Nu prea mult. Poţi să aştepţi puţin?
   - Sigur.
   Terry aşteptă cam un minut, timp în care se foi pe punte, privind spre apa întunecoasă pe care plutea barca.
   - Terry?
   - Eu.
   - Uite, trebuie să fiu la tribunal, în oraş, la ora unsprezece. Asta înseamnă că va trebui să plec de-aici la zece. Poţi veni până atunci?
   - Sigur. Pe la nouă-nouă şi un sfert, e bine?
   - Merge.
   - Bine, şi mersi.
   - Ştii, Terry, ţi-am rămas datoare pentru un lucru, aşa că de-aia am acceptat să ne vedem. Dar să ştii că n-ai să găseşti nimic aici. Un neisprăvit imbecil, care a tras cu revolverul. O porcărie cu trei chestii, nimic mai mult.
   - Cum adică?
   - Mă mai sună cineva. Hai, vorbim când vii.

   Înainte de a pleca, McCaleb ieşi pe chei şi se duse spre Double-Down.
   Barca asta le stătea în gât la toţi, şi asta fiindcă Lockridge o transformase într-un fel de magazie, unde depozita mai multe lucruri decât ar fi putut încăpea în mod normal. Trei scânduri de surf, două biciclete şi multe alte troace.
   Trapa era deschisă, dar McCaleb nu sesiză niciun fel de activitate. Îl strigă pe Buddy. Protocolul portuar interzicea accesul pe o barcă străină, dacă nu erai poftit.
   În cele din urmă, Buddy Lockridge scoase capul prin deschizătura trapei. Se pieptănase şi se îmbrăcase deja.
   - Buddy, ce program ai pentru azi?
   - Adică? Acelaşi ca întotdeauna. Un mare ou de gâscă. Ce te-ai fi aşteptat, să mă duc la bal, poate?
   - Ştii, uite, am nevoie de un şofer în următoarele zile, poate chiar pentru mai mult timp. Dacă te interesează, te-ai ales cu o slujbă. Plătesc 10 dolari pe oră, plus mesele. Va trebui să-ţi iei ceva de citit, fiindcă vei sta în maşină să mă aştepţi, cât îmi rezolv problemele.
   Buddy ieşi cu totul afară.
   - Unde vrei să mergi?
   - La Whittier. Trebuie să plec într-un sfert de ceas. După aceea, nu ştiu încă.
   - Dar ce-i asta? Vreo anchetă cumva?
   McCaleb sesiză entuziasmul din ochii lui Buddy. Îi plăcea să citească romane poliţiste, pe care i le povestea adesea vecinului său. Ei bine, de data asta avea să fie ceva real.
   - Mda, fac nişte investigaţii pentru cineva. Buddy, să ştii însă că n-am nevoie de un partener, ci doar de un şofer.
   - Gata, s-a făcut. Batem palma. Cu ce maşină mergem?
   - Dacă o luăm pe a ta, plătesc eu benzina. Dacă mergem cu Cherokee a mea, stau în spate, fiindcă are air-bag lateral, decizia îţi aparţine. Mie îmi convine oricum.
   Bonnie Fox îi interzisese lui McCaleb să şofeze, cel puţin nouă luni după operaţie. Încă nu se sudase bine tăietura. La suprafaţă, pielea se vindecase, dar dedesubt, rana de pe stern nu se cicatrizase complet. O ciocnire de volan sau o izbitură de la un air-bag puteau fi fatale, chiar şi într-un accident produs la viteză mică.
   - Păi, îmi place Cherokee, dar hai mai bine cu a mea, zise Buddy. Aş avea prea mult senzaţia de şofer, dacă tu te-ai planta pe bancheta din spate.

9.

      În vara anului 1993, într-un vast afloriment de gresie, cunoscut sub numele de Vasquez Rocks, din Antelope Valley, în partea de nord a districtului Los Angeles, a fost găsit cadavrul unei femei, care zăcea acolo de câteva zile.
   Din cauza stării de descompunere, nu s-a putut stabili cu precizie dacă fusese vorba şi de o agresiune sexuală, nefiind însă exclusă această ipoteză. Cadavrul era îmbrăcat, dar chiloţii erau puşi pe dos, iar bluza avea nasturii prost încheiaţi - un indiciu clar al faptului că femeia nu se îmbrăcase singură sau că făcuse acest lucru în condiţii de mare stres. Moartea survenise prin sugrumare manuală, aceasta fiind cauza decesului în majoritatea omorurilor sexuale.
   Jaye Winston, detectiv la poliţia teritorială, conducea ancheta în cazul crimei din Vasques Rocks. Întrucât cazul nu s-a putut solda imediat cu arestarea făptaşului, Winston era decisă să desfăşoare în continuare nişte investigaţii asidue. Ambiţioasă, dar fără acel ego nemăsurat şi supărător, Jaye a luat legătura neîntârziat cu FBI, solicitându-le ajutorul. Cererea a fost transmisă secţiei specializate în uciderile în serie, aşa că în cele din urmă Jaye Winston a întocmit un raport al cazului destinat „Programului pentru prinderea criminalilor violenţi” (PPCV), care făcea parte din activitatea secţiei amintite.
   Prin acest raport, McCaleb a ajuns să o cunoască pe Winston. Dosarele referitoare la cazul amintit, pe care femeia le-a trimis în Quantico, i-au fost înmânate lui McCaleb.
   Cu ajutorul bazei de date computerizate a PPCV, care compară răspunsurile la un chestionar de 80 de întrebări referitoare la o anumită crimă cu răspunsurile din fişier - la fel ca şi studiul privind locul faptei şi fotografiile de la autopsie, McCaleb a descoperit multe similitudini între cazul Vasquez Rocks şi un alt omor, săvârşit în urmă cu un an, în zona trecătorii Sepulveda Pass din Los Angeles. Totul se potrivea - aceeaşi metodă de ucidere, cadavrul îmbrăcat, azvârlit într-un şanţ, precum şi multe alte amănunte şi nuanţe.
   McCaleb era convins că aveau de-a face cu acelaşi ucigaş în serie, care opera în zona Los Angeles. În ambele cazuri, s-a descoperit că victima fusese dată dispărută cu câteva zile înainte de data decesului. Asta însemna că ucigaşul o ţinuse pentru un timp prizonieră, pentru a-şi satisface probabil fanteziile sinistre.
   De la aceste constatări şi până la stabilirea unei conexiuni clare între cele două cazuri nu mai era decât un pas. Identificarea şi prinderea făptaşului constituiau, evident, următoarele etape. Cu toate acestea, nu se întâmplă nimic. Pe McCaleb îl mira intervalul lung de timp dintre cele două omoruri.
   „Subiectul necunoscut”, cum era numit oficial criminalul în documentele FBI, stătuse 11 luni fără îl apuce nevoia de a-şi satisface instinctele morbide, după acţionase, răpind o altă femeie. McCaleb deducea, aşadar, că primul incident i se impregnase ucigaşului atât de nimic în minte, încât fantezia i s-a putut hrăni din asta aproape un an. Din programul de portretizare a criminalului în serie, pus la punct de FBI, se ştia că acest interval va deveni de fiecare dată tot mai scurt, ucigaşul ajungând să îşi caute prada mult mai repede decât la primele fapte.
   McCaleb a întocmit un profil al infractorului, dar atât el, cât şi Winston ştiau că nu le era de prea mare folos. Alb, sex bărbătesc, între 20 şi 30 de ani, cu o slujbă şi o existenţă meschine, se presupunea că „subiectul necunoscut” avea nişte antecedente - crime pe motive sexuale sau comportament aberant. Dacă aceste antecedente includeau şi încarcerări pe perioade mai lungi însemna că profilul vârstei subiectului se modifica.
   Veşnic aceeaşi poveste. Profilurile PPCV erau de obicei extrem de precise, dar arareori duceau la prinderea suspectului. Profilul primit de Winston se potrivea cu sute, poate mii de bărbaţi din zona Los Angeles. Aşa că, după ce au fost epuizate toate indiciile, nu le mai rămânea decât să aştepte. McCaleb îşi făcu o însemnare despre caz în agendă, după care trecu la alte dosare.
   Anul următor, în martie, adică după 8 luni de la ultima crimă, McCaleb dădu peste însemnarea din agendă, reciti dosarul şi o sună pe Winston. Nu se schimbase aproape nimic, în continuare, nu existau indicii şi nici suspecţi.
   Bărbatul o îndemnă pe anchetatoare să înceapă o acţiune de supraveghere a locurilor unde fuseseră aruncate cadavrele şi a mormintelor celor două victime.
   Îi explică, totodată, că ucigaşul se apropia de încheierea ciclului şi că putea oricând ataca din nou. Asta fiindcă fantezia lui nu mai avea din ce să se hrănească. Nevoia de a retrăi senzaţia de putere şi control asupra altei fiinţe umane va deveni tot mai intensă şi mai greu de stăpânit. Faptul că „subiectul necunoscut” se părea că îmbrăcase cadavrele după fiecare crimă dovedea limpede că în mintea lui se dădea o luptă acerbă. Pe de o parte, îi era ruşine de fapta lui - în mod inconştient, căuta să ascundă ce făcuse, îmbrăcând-o la loc pe victimă. Se putea deduce că timp de 8 luni din durata totală a ciclului criminalul era sfâşiat sufleteşte. Nevoia de a-şi manifesta din nou fanteziile şi ruşinea provocată de fapta săvârşită pentru asta constituiau cele două părţi care se luptau în el pentru supremaţie. O modalitate de a tempera pentru puţin timp impulsul de a ucide era revizitarea locurilor unde comisese crimele precedente, încercând astfel să-şi realimenteze fantezia secătuită. McCaleb avea intuiţia că ucigaşul se va întoarce la unul dintre locurile în care fuseseră azvârlite victimele sau că se va duce la mormintele acestora. Astfel, se putea simţi mai aproape de victime, potolindu-şi nevoia de a ucide din nou.
   Winston nu prea era dispusă să iniţieze o operaţiune de supraveghere în puncte multiple, doar pe baza intuiţiei unui agent FBI. McCaleb primise, însă, deja aprobare pentru el şi alţi doi agenţi pentru implicarea în acţiunea de supraveghere. Se bizuia, totodată, şi pe profesionalismul lui Winston, spunându-i că, dacă nu făcea acest lucru, risca să se gândească toată viaţa la faptul că supravegherea ar fi putut da roade, mai ales în eventualitatea în care „subiectul necunoscut” ataca din nou. Nevrând ca ulterior să aibă mustrări de conştiinţă, Winston a solicitat formarea unei echipe de supraveghere, cu contribuţia poliţiei teritoriale, a LAPD şi a FBI. În timpul pregătirilor, Winston constată că, din întâmplare, ambele victime erau îngropate în acelaşi cimitir din Glendale, cam la o sută de metri una de cealaltă. Aflând şi acest detaliu, McCaleb prezise că era posibil ca „subiectul necunoscut” să îşi facă apariţia chiar la cimitir.
   Şi avea dreptate. În a cincea noapte de supraveghere, McCaleb, Winston şi alţi doi detectivi, care stăteau ascunşi într-un cavou, de unde se vedeau ambele morminte, au zărit un bărbat care s-a apropiat cu o furgonetă de cimitir, s-a dat jos din maşină şi a sărit peste poarta încuiată. Ţinând ceva sub braţ, tipul s-a dus spre mormântul primei victime, unde a rămas nemişcat timp de zece minute. După aceea, s-a îndreptat spre mormântul celei de-a doua victime. Aici, a desfăcut pe mormânt ceva ce semăna a sac de dormit, s-a aşezat pe el şi s-a rezemat de piatra funerară. Detectivii l-au lăsat în pace. Totul s-a filmat cu o cameră specială. La scurt timp, tipul s-a descheiat la pantaloni şi a început să se masturbeze.
   Până să se întoarcă la furgonetă, criminalul fusese deja identificat, pornind de la numerele de înmatriculare: Luther Hatch, 38 ani, grădinar în North Hollywood, eliberat în urmă cu 4 ani din Folsom Prison, unde ispăşise o pedeapsă de 9 ani, pentru săvârşirea de viol.
   Subiectul încetase să mai fie „necunoscut”. Hatch a devenit un suspect bun de studiat. După ce din vârstă s-au scăzut anii de închisoare, a ajuns să se potrivească perfect cu profilul PPCV. A fost urmărit nonstop timp de trei săptămâni - inclusiv pe parcursul a încă două vizite la cimitirul din Glendale - până când, într-o seară, detectivii au intrat în acţiune, când individul încerca să urce cu forţa în furgonetă o tânără care pleca de la Sherman Oaks Galleria, în furgonetă, poliţia a găsit o rolă de bandă adezivă şi nişte fâşii lungi de material. După ce s-a primit mandatul de percheziţie, anchetatorii au întors practic pe dos interiorul maşinii, la fel ca şi apartamentul lui Hatch. Au prelevat fire de păr, fibre de material şi fluide uscate - probe care, prin ADN şi alte analize ştiinţifice, au fost legate ulterior de cele două victime ucise înainte.
   Poreclit imediat „omul cimitirelor” de către presa locală, Hatch şi-a ocupat locul în panteonul criminalilor în serie, care fascinează opinia publică.
   Experienţa şi intuiţiile lui McCaleb au ajutat-o pe Winston să rezolve cazul.
   Era un succes despre care şi acum se mai vorbea în Los Angeles şi Quantico.
   În seara în care l-au arestat pe Hatch, echipa de supraveghere a ieşit în oraş pentru a sărbători evenimentul. La un moment dat, Jaye Winston s-a întors spre McCaleb şi i-a zis: „Îţi rămân datoare, ca noi toţi, de altfel”.
   Buddy Lockridge se îmbrăcase pentru slujba de şofer al lui Terry McCaleb, de parcă s-ar fi pregătit să meargă la vreun club de noapte de pe Sunset Strip.
   Din cap până-n picioare, tot în negru. Până şi servieta era neagră. Stând în picioare, pe chei, lângă Double-Down, McCaleb se holbă lung la vecinul său, fără să spună nimic.
   - Care-i problema?
   - Nimic, hai să mergem.
   - Ce, nu-i bine cum sunt?
   - Ba da, dar nu mă aşteptam să te împopoţonezi aşa, doar ca să stai toată ziua în maşină. Te vei simţi confortabil?
   - Sigur.
   - Bun, atunci haidem.
   Maşina lui Lockridge era un Ford Taurus argintiu, vechi de şapte ani, dar bine întreţinut. În drum spre Whittier, încercă de trei ori să afle ce investiga McCaleb, dar de fiecare dată întrebările lui rămaseră fără răspuns. În cele din urmă, McCaleb izbuti să pună capăt şuvoiului de întrebări, aducând în discuţie subiectul lor preferat privind avantajele şi dezavantajele diferitelor ambarcaţiuni, cu şi fără pânze. Ajunseră la sediul poliţiei teritoriale în ceva mai mult de un ceas. Lockridge parcă maşina şi opri motorul.
   - Nu ştiu cât va dura, zise McCaleb. Sper că ţi-ai adus ceva de citit sau că ţi-ai luat măcar muzicuţa.
   - Sigur nu vrei să te însoţesc?
   - Uite ce e, Bud, cred că m-ai înţeles greşit. Nu am nevoie de un partener. Tot ce-mi trebuie e un şofer. Ieri, am cheltuit peste o sută de parai pe taxiuri. M-am gândit că banii ăştia ţi-ar prinde mai bine ţie, dar dacă ai de gând să mă pisezi cu tot felul de întrebări şi...
   - Bine, bine, îi tăie vorba Lockridge, ridicând mâinile, în semn că se dădea bătut. Voi sta cuminte aici şi voi citi. Gata cu întrebările.
   - Bun. Ne vedem mai târziu.
   McCaleb intră punctual în clădirea poliţiei, unde o găsi pe Jaye Winston aşteptându-l în zona recepţiei. Era o femeie atrăgătoare, cu câţiva ani mai mare decât el. Avea părul blond, drept şi tuns până la urechi. Zveltă şi subţire, purta un taior albastru şi o bluză albă. McCaleb nu o văzuse de aproape cinci ani, din seara în care sărbătoriseră arestarea lui Luther Hatch. După ce îşi dădură mâna, salutându-se, Winston îl conduse pe McCaleb într-o sală de conferinţe, în care se aflau o masă ovală şi şase scaune. Lipită de perete, mai era o măsuţă cu o cafetieră. În cameră nu era nimeni. Pe masă, stăteau un teanc gros de documente şi patru videocasete.
   - Vrei nişte cafea? întrebă Winston.
   - Nu, mersi, nu-mi trebuie.
   - Atunci, hai să începem. Am la dispoziţie 20 de minute.
   Se aşezară pe scaune, faţa în faţă, la masă. Femeia arătă spre teancul de documente şi spre casete.
   - Astea sunt toate pentru tine. După ce m-ai sunat, de dimineaţă, am făcut copii la tot ce am.
   - Zău?! Nemaipomenit, mersi.
   McCaleb trase teancul spre el, cu amândouă mâinile, de parcă ar fi umflat potul, la o partidă de pocher.
   - L-am sunat pe Arrango, la L.A., zise Winston. Mi-a spus să nu lucrez cu tine, dar i-am răspuns că eşti cel mai bun agent cu care am colaborat vreodată şi că ţi-am rămas datoare. E supărat, dar o să-i treacă.
   - Aici sunt materiale şi de la L.A.?
   - Da, am preluat diverse materiale unul de la celălalt. N-am mai primit nimic de la Arrango, de vreo două săptămâni, dar asta probabil fiindcă nu i-a mai apărut nimic nou. Cred că totul e la zi. Problema e că, deşi vezi maldărele astea de hârtii şi casete, mare lucru nu ştim.
   McCaleb împărţi în două teancul de dosare şi începu să le frunzărească. Îşi dădu seama că aproximativ două treimi proveneau din anchetele poliţiei teritoriale, iar restul de la LAPD. Arătă, apoi, spre videocasete:
   - Astea ce mai sunt?
   - Ai, aici, scena ambelor crime, la fel ca şi ambele împuşcături. Arrango mi-a zis că ţi-a arătat deja crima de la magazinul jefuit.
   - Da.
   - Ei bine, la noi, ai şi mai puţin. Pistolarul intră în cadru doar pentru câteva secunde. Suficient cât să vedem că purta pe faţă o mască de schi. Oricum, o ai aici, dacă vrei să te uiţi.
   - La crima voastră, tipul ia banii din bancomat sau de la victimă?
   - Din bancomat, dar de ce?
   - S-ar putea să mă folosesc de acest aspect, ca să obţin un ajutor din partea FBI, dacă voi avea nevoie. Tehnic vorbind, asta înseamnă că banii au fost luaţi din bancă, nu de la victimă. Deci, infracţiune federală.
   Winston mişcă din cap în semn că înţelesese.
   - Dar tu cum ai ajuns să faci legătura între cele două cazuri? Balistic? întrebă McCaleb, ştiind că timpul femeii era limitat şi dorind să obţină cât mai mult de la ea.
   Jaye răspunse afirmativ:
   - Eram în plină anchetă, când, după câteva săptămâni, citesc ziarul şi găsesc un articol despre celălalt caz. Mi s-a părut că seamănă. Am sunat la L.A. şi am început să conlucrăm. Când o să vizionezi casetele, îţi vei da seama, Terry. Nu încape nicio îndoială. Acelaşi mod de operare, acelaşi revolver, acelaşi tip. Analiza balistică nu a făcut decât să confirme ceea ce ştiam deja.
   - Mă întreb de ce s-a obosit tipul să adune cartuşele goale, dacă ştia că indiciul putea porni de aici. Ce-a folosit?
   - Gloanţe de 9 milimetri. Cartuş de metal. În fine, e un obicei bun să nu-ţi laşi cartuşele pe oriunde. La cazul pe care l-am anchetat, glonţul a trecut prin victimă şi s-a înfipt într-un zid de beton, de unde l-am scos. S-a gândit probabil - sau poate a sperat - că va fi prea zdrobit, ca să mai poată fi supus unei comparaţii balistice. Aşa că, pistolar conştiincios, n-a lăsat nimic în urmă.
   McCaleb aprobă din cap, sesizându-i dispreţul din voce la adresa infractorului.
   - Oricum, de fapt, nici nu prea contează, zise femeia. Cum îţi spuneam, uită-te la casete. Avem de-a face cu unul şi acelaşi tip. Nu-i nevoie de niciun fel de balistică, pentru a-ţi da seama de asta.
   - Care dintre voi a făcut totuşi analiza?
   - Care? Analiza balistică?
   - Da. La cine sunt probele.
   - La noi. Materialul referitor la cazul din L.A. e mai voluminos decât al nostru, dar cum noi am fost primii, am convenit să păstrăm aproape totul. În fine, nu s-au mai găsit similitudini şi cu alte asemenea incidente. Deocamdată, cel puţin.
   McCaleb se gândea să-i povestească despre computerul DRUG-FIRE de la FBI, dar realiză că nu venise încă momentul. Se hotărî să mai aştepte. Voia să vadă întâi benzile şi să studieze dosarele crimelor, înainte de a-i sugera ce să facă în continuare.
   Observă că Winston se uita la ceas.
   - Lucrezi singură la chestia asta?
   - Acum, da. L-am avut partener pe Dan Sistrunk. Îl ştii?
   - Ăăă, păi n-a fost în echipa de supraveghere din cavou, în seara aceea?
   - Exact, când îl pândeam pe Hatch. Era şi el acolo. Oricum, am lucrat împreună la chestia asta, până ce au survenit alte cazuri. Acum, mă ocup singură de anchetă. Ce noroc pe mine!
   McCaleb mişcă din cap, cu un aer înţelegător. Ştia ce însemna asta. Dacă echipa de detectivi nu rezolva repede un caz, rămânea doar unul cu pacostea asta pe cap.
   - Vei avea probleme, cumva, că mi-ai dat toate chestiile astea?
   - Nu. Căpitanul ştie cât de mult ne-ai ajutat la Lisa Mondrian.
   Lisa Mondrian era femeia găsită moartă în Vasquez Rocks. Lui McCaleb i se păru ciudat că Winston îi rostise numele. Era ceva straniu, întrucât, în general, poliţiştii caută să îşi depersonalizeze victimele. Li se pare mai suportabil aşa.
   - Da, căpitanul e locotenentul de atunci. Ştie că ţi-am rămas datori. Am vorbit cu el şi mi-a spus să-ţi dau materialele. Păcat că nu te-am putut răsplăti cu ceva mai bun decât ce vei găsi în chestiile astea. Nu-mi dau seama în ce măsură îţi vor fi de folos, Terry. Suntem în expectativă de atâta vreme.
   Asta însemna că aşteptau ca pistolarul să atace din nou şi să facă o greşeală, cum era de sperat. Din păcate, de obicei era nevoie de o nouă vărsare de sânge ca să poţi rezolva nişte omoruri mai vechi.
   - Păi, voi vedea ce-o să pot face cu toate informaţiile astea. Măcar am cu ce să-mi ocup timpul. Ce-ai vrut să spui la telefon, când ai zis „o porcărie cu trei chestii”?
   Winston se încruntă.
   - Avem de-a face din ce în ce mai des cu aşa ceva. Asta de când au băgat legea aia, cu cele trei atacuri, la Sacramento. Nu ştiu dacă, fiind pensionat, ai mai urmărit ce se întâmplă. Dar legea zice că, după trei condamnări pentru încălcarea legii, s-a terminat cu tine.
   - Exact, am auzit şi eu.
   - Ei bine, la unii nemernici efectul a fost să-i facă mai prudenţi. Aşa că au ajuns să omoare orice potenţial martor, când înainte se mulţumeau doar să jefuiască. Legiuitorul s-a gândit că prevederea cu cele trei condamnări îi va opri pe infractori să mai comită tot felul de ticăloşii. După părerea mea, însă, rezultatul a fost creşterea numărului de victime ucise, cum a fost cu James Cordell sau cei doi din magazin.
   - Deci tu crezi că acesta e motivul pentru care tipul a ucis?
   - Mie aşa mi se pare. Una dintre benzi, ai văzut-o. Niciun fel de ezitare. Mizerabilul acela a ştiut ce-o să facă, dinainte chiar să ajungă la bancomat sau să intre în prăvălie. Nu voia să rămână niciun martor. Deci, eu de la ipoteza asta am pornit. În orele din afara programului, m-am mai uitat prin dosare, căutând infractori cu două sau mai multe fărădelegi la activ. Cred că tipul cu mască de schi face parte din această categorie. A fost hoţ. Acum, e ucigaş şi hoţ. O evoluţie firească.
   - Şi n-ai avut noroc, până acum?
   - Cu ce, cu dosarele? Nu, deloc. Dar una din două - ori îl găsesc eu pe el, ori mă găseşte el pe mine. Nu e genul de individ care să se cuminţească brusc. Şi, având în vedere că a fost în stare să omoare un om pentru numai 300 de dolari, e decis ca nici în ruptul capului să nu mai ajungă vreodată după gratii. Asta-i cert. Dar va mai ataca. Mă miră chiar că nu s-a întâmplat deja - au trecut două luni de la ultimul jaf. Dar să sperăm că, atunci când o va face, o s-o scrântească măcar un pic, ca să punem mâna pe el. Mai devreme sau mai târziu, aşa se va întâmplă. Dacă n-o să-l frec, de or să-i meargă fulgii, pe cuvânt.
   McCaleb aproba din cap. Îi plăcea angajamentul ăsta făcut la supărare. Era cu totul altceva decât felul în care vedea Arrango lucrurile. Se apucă să adune dosarele şi benzile, spunându-i lui Winston că o va suna după ce le va studia pe toate, ceea ce însemna vreo câteva zile.
   - Nicio grabă, îi zise femeia. Ne prinde bine tot ce vei reuşi să faci.

......................