Ceva în apă, Catherine Steadman

 ............................................................

3-5

        Leila se descurcă de minune. Este extrem de profesionistă. Dumnezeule, hotelul acesta este foarte bun.

   - Pe bune? Pentru numele lui Dumnezeu, Leila. Roberts. Numele este Roberts. Domnul şi doamna Roberts. Bungaloul numărul şase. Isuse Hristoase!
   Mark pufneşte. Un bărbat care de-abia se abţine, fiind la limita exasperării cu dreptatea de partea sa. Mark joacă foarte bine. Dacă nu mai merge treaba cu băncile, ar putea să se facă foarte uşor actor.
   - Domnul Roberts, bineînţeles! Bine, vă rog să mă urmaţi acum, o să mă asigur că vă voi rezolva situaţia. Haideţi să vă dăm ceva de băut, doamnă Roberts. Leila ne face semn să o urmăm. Mark mă ridică de pe scaun, susţinându-mi cu blândeţe greutatea, înconjurându-mă cu braţul.
   O urmăm pe Leila în camera din spate, care e mult mai mare decât ne-am imaginat noi. E o cameră în plan deschis, cu o uşă de ieşire spre care ne conduce Leila. Intrăm într-o cameră de şedinţe, elegantă şi bine dotată. O fi vreo cameră special desemnată pentru plângeri? Totuşi, arată mai degrabă ca o cameră de check-in pentru VlP-uri, pentru oaspeţi cu un profil de calitate, oameni la care poate că altora le-ar plăcea să caşte ochii. Încep să mă obişnuiesc cu genul ăsta de lume, îmi dau seama cum funcţionează.
   Luăm loc, iar Leila trage încet jaluzelele la ferestrele care au vedere la camera din spate. Chiar când jaluzelele coboară reuşesc să surprind cu ochiul un monitor de supraveghere video, care apoi dispare din vedere. Leila ia loc în faţa noastră.
   - OK, în primul rând, doamnă Roberts, pot să vă aduc ceva? Apă cu gheaţă, ceva dulce? Orice doriţi.
   Încerc să vorbesc, dar nu iese niciun sunet. Îmi dreg vocea; a trecut ceva timp de când n-am mai spus nimic. S-a adunat ceva. Aprob din cap.
   - Îţi mulţumesc, Leila, chiar apreciez asta, spun cu o voce răguşită.
   Dacă Mark e poliţistul cel rău, atunci eu joc rolul celui bun. Sărmana doamnă Roberts.
   - Leila, poţi să-mi aduci un ceai fierbinte, te rog. Cu zahăr şi mult lapte, dacă nu e prea mare deranjul. E OK?
   Vorbesc ca de la egal la egal, pe un ton de iertare.
   - Îmi pare rău că provoc probleme.
   Leila pare uşurată. O prietenă, o aliată. Toate acestea, la urma urmei, ar putea avea un final fericit. Ar putea primi un feedback excelent mai târziu. O scrisoare de mulţumire. Poate că va fi aleasă angajata lunii. Îmi zâmbeşte.
   - Nu e absolut niciun deranj, doamnă Roberts. Mă duc să-l aduc chiar eu. Vă rog, faceţi-vă confortabilă şi mă întorc imediat.
   Îi cere aprobarea lui Mark înainte să iasă unduindu-şi şoldurile pe uşa camerei de check-in pentru VTP-uri, de unde intră în camera din spate şi apoi iese în zona de recepţie. Mark stă şi mă priveşte din pragul uşii sălii de şedinţe. Ajung la monitoarele de supraveghere video fix la timp ca să o văd pe Leila ajunsă în capătul coridorului în drumul ei spre bar. Minimalizez fereastra de pe ecranul computerului şi caut arhiva zilelor. Am de-a face cu material video corespunzător pentru 60 de zile. Ar trebui să şterg totul? Nu. Doar sejurul nostru? Nu. Ajunge doar o lună.
   Selectez perioada de la mijlocul lui august până la jumătatea lui septembrie şi apăs pe delete. Sunt sigură că vreau să şterg aceste fişiere? Da. Da, sunt sigură. Dau clic.
   Apoi, intru la secţiunea opţiuni şi curăţ directorul Recycle Bine. Gata. Cum stăm cu timpul? Dau clic pe ecranul minimalizat. Nicio urmă de Leila încă. Inima îmi bubuie. Intru înapoi în program. Trec prin opţiuni şi găsesc setările şi schimb păstrarea fişierelor de la 66 zile. Asta ar trebui să-i bage în ceaţă. Până când cineva o să verifice informaţiile arhivate, se va trage concluzia că e o eroare de sistem. Nimeni nu stă să verifice ore întregi de material video, exceptând situaţia în care cineva caută pe cineva. Verific ecranele. În această cameră nu este nicio cameră. Suntem în siguranţă. Resetez ecranele la starea lor iniţială, încă nu se vede niciun semn de Leila. Vreau să mai fac doar un singur lucru şi cercetez cu privirea camera.
   - Ai făcut-o, Erin? îmi şopteşte Mark cu un sentiment de urgenţă.
   - Da, doar că mai trebuie să fac ceva. Încă un lucru...
   Apoi îl văd. O cartotecă aflată în partea cealaltă a camerei. Verific ecranul. Leila părăseşte bar-restaurantul cu o ceaşcă şi o farfurioară în mână. Mai am la dispoziţie mai puţin de un minut.
   Fug în partea cealaltă a camerei, evitând scaunele. Deschid sertarul cu fişierul R şi caut printre dosare. Roberts. Iată-l. Îl scot şi iau fotocopiile paşapoartelor.
  Formularele cu adresele noastre. Aud ciocănitul tot mai puternic al tocurilor pe pardoseala din marmură din zona de recepţie. Fir-ar! închid uşa cartotecii şi sprintez către camera VIP-urilor şi mă arunc pe un scaun. Bag documentele în partea din faţă a pantalonilor mei scurţi, iar Mark se aşază lângă mine când Leila deschide uşa şi intră cu un zâmbet călduros.
   - Iată, un ceai fierbinte foarte bun.
   Mă scrutează cu privirea, îngrijorată.
   Respir destul de agitată acum datorită alergăturii şi adrenalinei. Arăt speriată şi transpirată. Într-un anumit sens, arăt perfect.
   Mă chinui să mă ridic.
   - Îmi pare atât de rău, Leila, dar trebuie să mă duc din nou la baie. Unde se află cea mai apropiată toaletă? o implor dându-mi suflul.
   Pune ceaşca cu ceai jos, oferta păcii dintre noi, şi îmi oferă instant un zâmbet înţelegător. Presupun că toţi am mai trecut prin din-astea.
   - Chiar lângă bibliotecă, pe dreapta. Vă aşteptăm aici, doamnă Roberts.
   Ce doamnă drăguţă. O să-i dau un feedback favorabil.
   În timp ce mă clatin spre ieşire, cu mâna plasată lejer în faţa pantalonilor scurţi, îi aud discutând o posibilă ieşire pentru situaţia cauzată de suferinţa mea imaginară.
   Foarte bine, Mark, fii în continuare la înălţime.
   Petrec vreo 10 minute bune în baie, înmuind documentele până se fac un terci, după care le bag într-o cutie de gunoi separată înainte să mă îndrept spre camera noastră.

19.

MIERCURI, 14 SEPTEMBRIE

Legături

      În cele din urmă, revine şi Mark în suita noastră, plin de energie.
   - Gata.
   Se trânteşte pe canapea lângă mine. Îmi las capul să cadă pe umărul lui, extenuată de aşteptare şi de la starea tensionată. Cred că suntem din nou prieteni. Endorfinele provocate de stresul situaţiei luptă sau fugi au vindecat disensiunea cauzată de situaţia cu iPhone-ul de mai devreme.
   - Bună treabă, îi suflu cu gura în umărul pe care i-l sărut prin tricou. În ce stare ai lăsat-o? îl întreb.
   Nu mă interesează cu adevărat, nu vreau decât să-i aud vocea, vibraţiile din piept. Oricum, ştiu deja că şi-a jucat rolul fără cusur.
   - Foarte bine, mersi de întrebare. M-am împrietenit la cataramă cu Leila. Ne-a dat o recomandare pentru două nopţi gratuite în orice hotel Four Seasons dorim noi. I-am spus şi eu că e un câştig pentru hotel şi că o să-l informăm şi pe manager de asta. În cele din urmă, părea destul de mulţumită.
   Mă sărută pe tâmplă.
   - Te-ai descurcat superb, Erin, îmi spune, săltându-mi capul ca să-l privesc în ochi. Urmărindu-te făcând ce ai făcut... cu imaginile de supraveghere. Niciodată nu te-am mai văzut aşa. Nu-mi vine să cred că ne-am descurcat. Şi în plus ai luat şi informaţiile noastre de identificare, nu? Nici măcar nu m-am gândit la asta. Te-ai descurcat superb. Minunat.
   Se apleacă şi mă sărută.
   - Acelea erau singurele legături cu faptul că ne-am aflat aici. Asta în cazul în care va veni cineva să ne caute. Cel mai important lucru este că hotelul nu mai are copii după paşapoartele noastre şi nici adresa noastră îndosariate. Oricine ar putea veni să ne caute nu va găsi nimic. În plus, nu mai există nici înregistrarea video cu mine utilizând computerul în această dimineaţă. Telefonul a fost luat de o fantomă şi nu va mai fi nicio modalitate ca să-i afle pe oaspeţii care au ocupat camera noastră, asta doar dacă nu?...
   Îmi dau seama brusc. O informaţie înspăimântătoare mă izbeşte ca un fulger venit de nicăieri.
   - Am uitat de computere! exclam ridicându-mi privirea către Mark. Am uitat de sistemul lor de computere! Mark, în mod cert ne-au trecut deja informaţiile de check-in în sistemul lor. Nu contează că am luat dosarul, ei încă au informaţii despre noi.
   Îşi ia ochii de la mine şi se îndepărtează. Trebuie să ne întoarcem. Băga-mi-aş! O ştie şi el. Se ridică şi începe să facă paşi. Trebuie să ne întoarcem şi, cumva, să ştergem acele fişiere. Futu-i mama mă-sii. Şi credeam că ne-am descurcat atât de bine amândoi. Credeam că am fost atât de deşteaptă, când, de fapt, tot ce am făcut ar putea să ne pună şi mai mult pe tapet, subliniind cine suntem şi ce am făcut. Asta în cazul în care vine să ne caute cineva. Şi cineva va veni să cerceteze. Nu vor vedea că au dispărut dosarele noastre de înregistrare, dar vor afla detaliile privindu-ne pe noi din baza de date a hotelului şi vor şti că am încercat să ne acoperim urmele. N-am făcut nimic altceva decât să punem o lanternă pe noi. Asta doar dacă nu ne întoarcem la recepţie chiar acum şi ne ştergem complet numele din sistem. Dacă nu o face măcar unul dintre noi.
   Mark mă priveşte din nou de sus. În mintea lui prinde contur un gând. Trebuie să meargă; de data aceasta el trebuie să o facă. Eu nu mă pot întoarce la recepţie. Eu ar trebui să zac la pat bolnavă; asta e povestea pe care am livrat-o. M-am dat bolnavă şi acum trebuie să zac la pat.
   Mark păşeşte încet, gândindu-se. După câteva minute se duce în dormitor şi iese ţinând un cercel. Unul dintre cerceii mei de smarald, cadou de ziua mea de anul trecut. Îl ridică sus şi spune:
   - Ai pierdut un cercel. Asta s-a întâmplat. O să merg să-l găsesc, adaugă dând din cap. Situaţia asta trebuie să aibă un final. Da, o să merg.
   Se întoarce după 43 de minute.
   - S-a rezolvat. Am schimbat numele, numerele, e-mailurile şi adresa noastră. Pe toate. S-a terminat.
   Pare extenuat, dar şi uşurat.
   Dumnezeu ştie cum a făcut-o, însă am ştiut că o s-o facă. Mulţumesc Domnului!
   Zâmbesc.
   - Mark, trebuie să vorbim despre problema cu individul de la telefon.
   E timpul să ne oprim din a ne felicita reciproc şi să încercăm să ţinem situaţia sub control. De când a plecat, chestia asta mi-a tot trecut prin minte.
   Mă aprobă din cap şi se aşază pe canapea lângă mine. Îşi umezeşte buzele.
   - În ordine. Ce ştim? Hai să începem de aici. Ce ştim despre el? Sau o fi o ea? întreabă. O să rezolvăm situaţia.
   - Numărul lui de telefon este înregistrat în Rusia, însă mesajele lui sunt scrise în engleză. Toate e-mailurile oamenilor din avion erau în rusă. Trebuie să fi fost ruşi cu toţii. Numai că şi-au scris mesajele în engleză. Aşa că mă hazardez să spun că e fie american, fie englez. Nu ştim dacă e aceeaşi persoană ca cea cu număr american. Ar putea fi acelaşi individ, dar cu două telefoane. Nu ştim. Pare că aranjează schimbul pentru oamenii din avion cu persoana cu număr american. Voia ca afacerea să aibă loc. Ştie că nu suntem vreunul dintre oamenii din avion şi mai ştie şi că pretindem că suntem...
   Mark îşi ridică sprâncenele. Mă bâlbâi şi mă opresc.
   - Hmm, OK, ştie că eu am pretins că sunt.
   Mark aprobă din cap.
   - Unul dintre oamenii din avion, continui. Va presupune că ne-am uitat prin telefon şi că fie i-am ucis din cine ştie ce motiv şi am păstrat geanta, sau că l-am găsit şi am văzut chestii pe care n-ar fi trebuit să le vedem. Indiferent de situaţie, suntem o ameninţare la adresa lui. Sau a lor. Şi o să încerce să ne găsească.
   Mark se apleacă în faţă, încruntându-se şi plasându-şi coatele pe genunchi.
   - Ar putea să ia urma semnalului telefonului? Mă rog, nu semnalul, nu foloseai vreun semnal, nu? Wi-Fi? Ar putea lua urma chestiei ăsteia cumva?
   El gândeşte cu voce tare, dar îi răspund.
   - Nu, nu se poate. Nu este nicio conexiune de tip iCloud pe telefon. Poţi lua urma locaţiei doar prin Wi-Fi cu o aplicaţie specială sau prin iCloud. Ce vreau să spun este că poate lua urma ultimului loc din care a fost recepţionat semnalul, doar că asta s-a întâmplat, poate, înainte ca oamenii ăia să se urce în avion. Oricum, cândva înainte de prăbuşire. Telefonul era împachetat şi închis când avionul a picat. Aşa că ar putea şti că, cel mult, la un moment dat s-a aflat pe undeva pe deasupra Pacificului.
   Sunt destul de sigură că am dreptate. Mark mă aprobă din cap; e de acord cu mine.
   - Aşadar, singura legătură de aici, cu hotelul acesta, este accesarea contului de e-mail din centrul de afaceri?
   Îmi dau seama că încropeşte un plan.
   - Da, IP-ul s-a înregistrat pe undeva. O să-ţi arăt de unde am intrat în cont. Presupun că oamenii ăştia au o modalitate de a afla. În orice caz, cu certitudine îşi pot permite un individ care poate, spun.
   Ei vor veni. Nu e decât o problemă de timp. Poate că deja au IP-ul. Poate că sunt pe drum chiar acum.
   - Aşadar, vor veni, spune; o poate citi pe faţa mea.
   - Da, răspund.
   Dă din cap căzut pe gânduri.
   - În cazul acesta, plecăm noi.
   Se ridică şi se îndreaptă spre laptop.
   - Mark?
   - E OK, spune. Acum avem scuza perfectă. Te-ai îmbolnăvit pentru că ai mâncat ceva stricat, aşa că scurtăm vacanţa ca să te ducem acasă la un doctor.
   Zâmbesc. El chiar rezolvă o grămadă de probleme.
   - O să schimb zborul. Am rezervat bilete cu schimbarea flexibilă a datei, aşa că nu e nicio problemă. O să încerc să găsesc nişe locuri pentru mâine. E bine aşa? întreabă.
   - E perfect.
   Mă ridic şi mă duc la baie. Presupun că a venit timpul să facem bagajele. E trist că trebuie să plecăm, dar dacă sau când vor sosi oamenii aceştia la hotel, aş prefera să fiu oriunde altundeva pe pământ, preferabil chiar la mine acasă. Scot geamantanele noastre şi scot hainele noastre din şifonier. Mă uit la raftul de sus.
   - Mark? îl strig intrând înapoi în lounge.
   - Da? răspunde ridicând ochii din ecran.
   - Îi păstrăm?
   Nu e decât o întrebare. Oricum nu mai ştiu. Nu ştiu ce facem. Nu ştiu dacă fugim de aceşti oameni sau dacă nu cumva îi jefuim.
  - Ei bine, nu-i putem lăsa pur şi simplu în cameră, nu? mă întreabă el. Asta doar dacă nu ne dorim să fim arestaţi în zborul spre casă. Dacă îi lăsăm, va trebui să-i ascundem, cred. Poate sub bungalou? Sau am putea să-i luăm şi să-i păstrăm? Erin, odată ce am plecat, nu mai este nicio şansă să ne ia urma.
   Îmi studiază faţa. Întrebarea rămâne suspendată în aer.
   Două milioane de lire sterline.
   Nu vreau foarte multe în viaţă. Îmi doresc doar casa mea, pe soţul meu, vacanţele ocazionale... zborurile la clasa economică sunt numai bune. Nu-mi doresc să am decât o viaţă liniştită. Viaţa noastră.
   Cu două milioane ne-am plăti în întregime casa. Ar fi şi de un fond pentru Mark în cazul în care ar vrea să înceapă o afacere sau pur şi simplu o rezervă până când îşi găseşte o slujbă nouă. Ar putea însemna un fond de studii pentru mai târziu pentru copilul nostru care, poate, deja creşte înăuntrul meu.
   Poate că despre asta era vorba cu voma de ieri de dimineaţă. Nu mai iau anticoncepţionale de opt săptămâni de acum. Nu, nu, ar fi mult prea devreme pentru simptome. Sunt destul de încrezătoare că voma de ieri se datorează mai mult cocteilurilor pina colada şi a fricii. Presupun că timpul ne va spune ce şi cum.
   Şi, îndată ce plecăm, nu va fi nicio şansă să ne ia cineva urma.
   - Eşti sigur, Mark? N-ar putea să ne găsească după zboruri?
   Poate că, chiar dacă am făcut să dispară informaţiile noastre de identificare de aici, ar putea totuşi să verifice cumva toate biletele de zbor de pe întreaga insulă? Să verifice toate zborurile sosite în căutarea unor nume şi să găsească două nume care nu apar în bazele niciunui hotel?
   Mark priveşte prin uşile franceze spre lumina ce se scurge peste lagună. Sunetul valurilor lipăie înfundat şi constant sub bungalou.
   - Sunt cam 36 de hoteluri pe insula aceasta, răspunde încet. Nu e chiar vârf de sezon, aşadar să zicem că funcţionează la jumătate de capacitate. Acest hotel are o sută de suite, asta înseamnă două sute de oameni. Jumătate de capacitate înseamnă o sută de oameni. O sută ori treizeci şi şase de hoteluri vine cam trei mii şase sute de oameni. Cinci zboruri care sosesc şi cinci zboruri care pleacă zilnic înapoi în Tahiti. Asta înseamnă o grămadă de oameni diferiţi, o grămadă de nume de verificat. Trei mii şase sute de oameni al căror nume se schimbă constant. Vor avea nevoie de mai mult ca să ne găsească decât să treacă prin toate astea. Ai încredere în mine.
   Are dreptate, sunt mult prea multe variabile.
   Am putea să luăm banii şi nimeni nu ar şti.
   - Da, o să-i păstrăm. Mă duc să fac bagajele.
   O spun limpede, aşa că, dacă se va pune problema cândva în viitor a cui a fost ideea, o să ne aducem aminte că a fost a mea. O să car crucea pentru amândoi. Mark aprobă din cap şi zâmbeşte cu blândeţe.
   Îi păstrăm.

20.

JOI, 15 SEPTEMBRIE

La vamă

      Ne-am rezervat locurile şi vom zbura la clasa I înapoi către Heathrow. Ultima noastră lăfăială în lux. Ultima din luna noastră de miere.
   Am făcut bagajele noaptea trecută. Am înlăturat sigiliul de la pachetul cu bani împachetaţi în vid şi am tăiat căptuşeala de-a lungul cusăturii geamantanului meu cu forfecuţa de unghii. Am umplut căptuşelile de la geamantanul meu şi de la cel al lui Mark, punând la fiecare câte jumătate din bani, şi am băgat iPhone-ul şi USB-ul tot într-al meu. Deasupra şi dedesubtul banilor am împăturit câte un prosop, astfel încât să pară umplutura căptuşelii. Am împachetat totul strâns ca să nu se mişte din loc indiferent cât de tare ar fi aruncat hamalii geamantanele de colo colo. Apoi am cusut căptuşeala înapoi cu minisetul de cusut al hotelului. Va trebui să mai cerem unul ca să cos şi geamantanul lui Mark.
   Am împachetat diamantele în cinci săculeţe mici separate, din acelea în care sunt puse la dispoziţie căştile de duş. Apoi am tăiat cinci tampoane igienice, am scos umplutura şi am băgat înăuntru săculeţele, câte unul într-o căptuşeală absorbantă.
   Le-am băgat apoi în învelitoarele lor purpurii şi le-am plasat la loc în cutia lor de carton. Tipii de la vamă ar trebui să fie al naibii de meticuloşi ca să găsească toate astea, mai ales dacă ţinem cont că vameşii nu prea au tendinţa să controleze geamantanele celor care zboară la clasa I. Trist, dar adevărat... pur şi simplu nu o fac.
   Dar chiar şi dacă ar face-o, cred că va fi în regulă.
   Problema principală este arma. Deşi o parte din mine îşi doreşte să o păstrăm, în caz că toate acestea nu merg conform planului, nu cred că este vreo şansă să o trecem de vamă, şi, în mod cert nu dorim să atragem atenţia asupra noastră, ţinând cont de ce urmează să cărăm cu noi. Aşa că în noaptea trecută am împăturit arma într-o faţă de pernă pe care am umplut-o cu pietre de pe plajă şi am aruncat-o în apele agitate ale oceanului dintr-o parte laterală a complexului. În întunericul adânc.
   Leila soseşte de dimineaţă ca să ne ia bagajele şi ca să ne conducă la debarcader.
   E toată un zâmbet şi plină de urări de revedere în curând. Mark îi înmânează două plicuri cu emblema hotelului. Pe unul este trecut numele ei şi conţine 500 de dolari. Nu e neapărat un bacşiş foarte mare pentru un complex cum e acesta; sunt sigură că au primit şi mai bine. Însă e un bacşiş destul de consistent încât să fie mulţumită şi, pe de altă parte, destul de nesemnificativ ca să nu ne ţină minte.
   Plecăm. Întâi spre Tahiti, apoi spre Los Angeles şi apoi către Londra. Apoi ne vom sui într-o maşină care să ne ducă acasă. Mi-e dor de casa noastră.
   Pentru o clipă, când facem check-in-ul bagajelor în Tahiti, am impresia că privirea funcţionarei o surprinde pe a mea. Durează doar o fracţiune de secundă, dar cred că vede. Vede felul în care mă uit la bagaj, la ea, şi ştiu că ştie. Apoi însă o lasă baltă şi doar clatină scurt din cap. Probabil că se gândeşte că-şi imaginează faze. Sau poate că eu mi-am imaginat. La urma urmei, ce mama mă-sii ar putea să fure din Bora Bora o gagică aflată în luna de miere? Prosoape de hotel? Îmi recompun trăsăturile aşa cum ar trebui să arate, iar ea ne înmânează paşapoartele peste tejghea, zâmbind.
   La Heathrow ne colectăm din nou bagajele. Alt zbor minunat. Şi aproape că am scăpat. Aproape am ajuns acasă. Mai este doar vama de care trebuie să trecem. Mă duc la toaletă înainte să trecem. Verific căptuşeala geamantanului meu; totul arată perfect cusut. Treaba e sigură. îmi trag fermoarul şi mă duc să mă întâlnesc cu Mark la caruselele cu bagaje. Şi atunci, simt telefonul vibrând pe picior. Mă opresc la jumătatea distanţei de ieşirea din toaleta doamnelor. S-a întâmplat ceva. Îngheţ, apoi îmi croiesc drum cu atenţie înapoi în baie. Încui cabina şi iau telefonul.
   Nu mă sună Mark ca să-mi spună să arunc diamantele şi să trag apa ori să fug. Nu e decât viaţa care îşi reintră în drepturi. Viaţa noastră reală. E-mailuri de la prieteni legate de nuntă, muncă şi două apeluri pierdute de la Phil. Nicio urgenţă, doar chestii obişnuite.
   Mark îmi simte starea când îl găsesc. Mă ţine de vorbă. Ştiu ce face şi funcţionează. Şi, din fericire, până să ridic privirea din pământ am trecut de culoarul cu „Nimic de declarat“ şi intrăm în holul terminalului.
   Am făcut-o şi nici măcar nu a fost ceva aşa de greu.
   Privesc în jur la oamenii bronzaţi îmbrăcaţi în culori vii care se întorc la o atmosferă cenuşie. Anglia umedă zace şi îi aşteaptă dincolo de panourile de sticlă uriaşe ale terminalului 5. Ne aşteaptă şi pe noi. Mă bucur că ne întoarcem. Afară, mirosul ploii atârnă în aer.

21.

VINERI, 16 SEPTEMBRIE

Acasă

      Ne-am întors. Casa este curată, exact cum am lăsat-o.
   Pregătită pentru viaţa noastră de soţ şi soţie. Înainte să ne întoarcem, minunata Nancy a trecut pe la noi şi a umplut frigiderul cu câteva chestii de bază. Ne-a lăsat cheile de rezervă şi un mic bilet de întâmpinare. Foarte drăguţ. Va trebui să-mi amintesc să o sun şi să-i mulţumesc. Va trebui să-mi notez asta sau ştiu că o să uit, şi este important să nu uit. E important să revin la viaţa mea reală şi să nu mă port diferit. Cu toţii avem nevoie de organizare.
   N-aş fi zis că o să se întâmple asta, dar azi-noapte am dormit buştean. E ciudat cum, în anumite perioade din viaţă, corpul pare să funcţioneze complet după propria lui voinţă, nu? În mod normal, ar fi trebuit să mă agit şi să mă întorc pe toate părţile toată noaptea, aşteptând să se prăbuşească totul în capul nostru, dar n-am făcut-o. M-am strecurat între aşternuturile curate şi m-am lăsat în saltea, dormind adânc, iar Mark a făcut la fel. Mi se pare că nici măcar nu s-a mişcat toată noaptea.
   Dimineaţa a pregătit micul dejun. Ouă şi roşii pe pâine prăjită cu unt topit şi un ibric înalt cu cafeaua care ne place nouă.
   Totul aşa cum ne place nouă, atât de sigur, atât de minunat de familiar. Soarele străluceşte prin ferestre, luminându-l, în timp ce păşeşte de colo colo cu lucruri delicioase. Pare calm, mulţumit, frecându-se prin jur în boxeri şi capot. Într-un târziu, se aşază în faţa mea şi mâncăm în linişte, răsfăţându-ne cu mâncarea britanică, mai puţin exotică, dar la fel de satisfăcătoare.
   Îmi apucă mâna peste masă şi în timp ce mâncăm. Un gest inconştient. Ne îmbrăţişăm uşor, corpurile noastre căutând ceva familiar de care să se agaţe, în această lume ciudată, dar familiară.
   După ce terminăm, mă uit pe fereastră la copacii de afară ale căror crengi par să penetreze cerul albastru senin. Este o zi senină. Mark îmi strânge mâna şi îmi zâmbeşte.
   - Putem începe, nu? spune el.
   Zâmbesc. Niciunul dintre noi nu o vrea, să începem, adică. Nu încă. Am prefera să stăm împreună şi să ne ţinem de mână. Dar o să o facem împreună. Eu şi cu Mark o să facem lucrurile să fie amuzante.
   - Hai să începem, declar şi mă ridic de la masă, hai s-o facem.
   Prima treabă de care trebuie să ne ocupăm este să despachetăm bagajele şi nu mă refer deloc la rufele curate şi murdare. Luăm foarfeci şi desfacem cusăturile de la căptuşelile geamantanelor şi scoatem teancurile de bancnote. Mark aduce o geantă veche de weekend din şifonierul lui şi mă apuc să o umplu cu teancuri. Normal, geanta originală a dispărut de-acum, probabil într-o pubelă cu roţi de la subsolul hotelului Four Seasons din Bora Bora, sfâşiată şi goală, conţinutul fiind de mult mutat în siguranţă.
   După aceea scot diamantele din pachetul cu tampoane. Le golim pe toate într-o pungă frigorifică din plastic, groasă. Continuă să strălucească în ciuda densităţii pungii. Mark bagă telefonul şi USB-ul într-o altă pungă frigorifică, după care iau ambele pungi şi le duc în pod, unde le ascund sub nişte materiale de izolaţie lăsate neglijent în colţul îndepărtat de sub streaşină. Ar trebui să fie în siguranţă. Îmi amintesc de toate lucrurile uitate în pod pe care le-am găsit atunci când am cumpărat casa. Lucrurile pot zace în poduri decenii. Nimeni nu pune, de fapt, în pod ceva de care ar mai avea nevoie, nu? Aşa că diamantele şi banii vor fi în siguranţă aici. Cobor scara şi un val de greaţă mă cuprinde cu totul. Nu ştiu de ce, poate că ceva îmi clocotea în străfundul minţii, dar, instinctiv, am senzaţia că ştiu despre ce este vorba.
   Mă duc la baie şi găsesc ce caut în partea din spate a dulapului. Un test de sarcină, pe care îl ţin acolo în caz că. Întotdeauna mi-a displăcut ideea să mă târăsc până la un magazin şi să cumpăr un test din ăsta pe furiş într-o situaţie de urgenţă. Îmi place să fiu pregătită. Bănuiesc că aţi înţeles asta până acum. Sunt trei beţigaşe. Desfac unul şi mă piş pe el. Îl las pe marginea căzii şi aştept şaizeci de secunde. Mă gândesc la planul nostru şi la ceea ce urmează să facem.
   Partea cea mai grea va fi să vindem diamantele, să le convertim din posibilităţi strălucitoare şi frumoase în bani grei şi reci. Asta o să ne ia ceva timp şi ceva dibăcie. Şi, bineînţeles, multă documentare pe internet.
   Nu am nicio idee cum să vindem diamante sau cui să i le vindem, dar o să ajungem şi la asta. Mai întâi vom soluţiona problema banilor. Ne vom ocupa mai întâi de ăştia şi de acolo vom vedea noi. Numai că nu-i o sarcină uşoară nici să te ocupi de bani.
   Din păcate, nu se poate să intri pur şi simplu într-o bancă şi să-i înmânezi casierului un milion de dolari. Chestia asta ar naşte suspiciuni. Provenienţa lor ar fi una dintre problemele care s-ar pune. Taxele sunt o altă chestiune. La naiba, chiar şi rata de schimb valutar este o situaţie ce trebuie rezolvată.
   Din fericire pentru noi, Mark se pricepe la bănci.
   Au trecut cele 60 de secunde şi trag cu ochiul la beţigaş. Crucea e albastră.
   Ce?
   Încerc cu altul. Îl pun şi pe ăsta pe marginea căzii şi aştept.
   Probabil că este defect. Ar putea fi defect. Cel mai bine ar fi să nu mă agăţ foarte tare de primul rezultat şi să mă gândesc la plan. Da. Planul.
   După Mark, ar trebui să facem cam aşa: trebuie să deschidem un cont bancar la o bancă unde cei de acolo nu pun întrebări. Ăsta e de fapt punctul de vânzare al unei bănci. Să nu pună întrebări. Există bănci din astea, iar Mark o să găsească una.
   Aveţi dreptul la un singur răspuns ca să ghiciţi ce fel de oameni nu sunt supuşi interogatoriilor. Corect. Oamenii bogaţi. Mai exact, oamenii foarte bogaţi.
   Bănuiesc că sesizaţi o tematică aici. Încep să-mi dau seama că să fii bogat nu înseamnă, de fapt, să ai bani ca să cumperi lucruri drăguţe, ci înseamnă să ai bani ca să eviţi regulile, care, sunt mai degrabă pentru ceilalţi oameni, cei fără bani, cei care vă conduc maşinile, care zboară cu avioanele voastre şi care vă gătesc mâncarea. Regulile pot fi încălcate cu bani, ba chiar e destul să existe o mistică ce înconjoară noţiunea de bani. Pot să dispară zboruri, oamenii pot găsi alţi oameni, oamenii pot trăi sau pot muri fără hărţuirea poliţiei, a doctorilor sau a birocraţiei.
   Asta, dacă şi numai dacă ai bani ca lucrurile să funcţioneze ca unse pentru tine. Cu averea de care dispunem acum, putem face ca asta să funcţioneze şi pentru noi.
   Au trecut alte 60 de secunde. Verific beţigaşul. Crucea aceea e în mod evident albastră. Ce naiba?! Cum se poate asta, totuşi? Durează un veac să rămâi însărcinată? Bănuiesc că au trecut cam două luni de încercări. Nu se poate aşa ceva. Trebuie să o fi făcut greşit. Verific pachetul. Nu, n-am făcut nimic greşit; o cruce înseamnă că am rămas însărcinată. Alb nu înseamnă însărcinată. Ce?
   A mai rămas un test, însă prea puţină urină.
   Mai trec încă 60 de secunde.
   Cruce albastră.
   La naiba, o să am un copil.
   Când, în cele din urmă, ies din baie, îl găsesc pe Mark în birou, rezervându-ne două bilete de avion pentru Elveţia. Stau aplecată peste umărul lui vreo câteva minute înainte să se întoarcă.
   - Eşti bine? întreabă zâmbind.
   Stau locului în linişte. Bănuiesc că se gândeşte că mă eschivez de la treburile mele în timp ce el roboteşte ca o albină.
   Încerc să o spun, dar nu pot. Nu pot să i-o zic. Va da peste cap planul. Eu o să dau peste cap toate planurile.
   - Da, sunt bine, scuze, spun. Sunt pe dinafară cu totul.
   Chicoteşte, iar eu mă întorc în hol ca să despachetez restul lucrurilor.

22.

SÂMBĂTĂ, 17 SEPTEMBRIE

O femeie frumoasă

      Este ora 8 dimineaţa în terminalul 5 al Aeroportului Heathrow. Am ajuns devreme aici; avionul nostru către Elveţia este programat să plece de-abia peste două ore.
   Mark vorbeşte la telefon cu un bărbat pe nume Tanguy.
   Richard, vechiul coleg bancar elveţian al lui Mark, i-a pus în legătură. Vi-l amintiţi pe Richard, cel cu curva din prima noapte când m-am cunoscut cu Mark? Ei bine, se pare că toate orele acelea în care Mark s-a ocupat de întâlnirile cu escorte ale lui Richard au dat roade, în cele din urmă. De data asta, Richard îl cuplează pe Mark.
   Tanguy lucrează la UCB Banque Privee Suise. Astăzi, o să înfiinţez un cont bancar de afaceri. Este primul nostru cont fantomă. Va fi doar un număr de cont, fără nume, fără întrebări. Inofensiv. Astfel, voi putea să mă plătesc pe mine, sau pe noi, livrând banii prin contul nostru fantomă direct în contul meu de afaceri britanic. Asta lunar. Pot să plătesc taxe pentru activităţi independente pentru acele câştiguri.
   Pot să-mi spăl banii. îndată ce vor ajunge în contul meu, vor reprezenta un venit taxabil în mod tradiţional. Banii vor avea şi o documentare solidă în spate, totul va fi perfect legal, dacă nu în întregime etic. Vom putea plăti casa, să investim, să ne planificăm viitorul, atât pentru noi cât şi pentru mogâldeaţa vie care creşte încet în mine. Jumătate Mark, jumătate eu. Cu banii în bancă, Mark nu se va mai simţi presat să-şi ia imediat o nouă slujbă, oricare ar fi ea. O poate face fără să se grăbească şi să găsească ceva care să i se potrivească perfect. Putem fi din nou aşa cum obişnuiam să fim. O să avem bani pentru noua noastră viaţă împreună. Ceea ce acum mi se pare mai important decât oricând.
   Însă mai întâi, trebuie să fac rost de ceva ca lumea să port pentru întâlnirea noastră.
   Trebuie să arăt fix ca o persoană de genul celor care ar deschide un astfel de cont, tipul de persoană care ar dispune de un milion de dolari în numerar. Trebuie să facem nişte cumpărături. Am nevoie să-mi iau un costum, iar Mark mă asigură că o să găsim ceva potrivit aici, în magazinele de designer din Terminalul 5. De aceea am sosit mai devreme.
   Mark îşi termină convorbirea telefonică pe când eu mă uit la magazinele disponibile, la partea din faţă din sticlă curată şi cu un aer proaspăt al Chanel, Hermes, Prada, Dior, Gucci, Burberry, Louis Vuitton, Bottega Veneta, care se curbează în jurul holului principal uriaş. Toate au vitrinele umplute cu lucruri frumoase şi scumpe. Magazine luxoase de pantofi, geci, rochii şi genţi. Un rai al consumatorului. Mark închide şi se întoarce spre mine cu sprâncenele ridicate.
   - Am rezolvat. Gata, să mergem la cumpărături.
   Rânjeşte şi mă ia de braţ.
   - Cu care începem, doamnă Roberts?
   Mai cercetez odată cu privirea holul principal. Brusc, mă cuprinde o uşoară agitaţie. O să facem cumpărături cu banii noştri, dar, la urma urmei, cheltuim banii pe care i-am găsit. Mă gândesc la avionul de sub ape, la pasagerii lui, şi-mi amintesc cuvintele lui Mark: erau oameni răi. Iar noi nu suntem, nu? Nu, nu e cazul, îmi scutur capul înlăturând gândurile.
   - Chanel? sugerez eu. Pare cel mai mare dintre magazine şi e, de departe, cel mai impresionant.
   - Atunci, Chanel să fie.
   Îmi observă reticenţa şi-mi aruncă o privire încurajatoare.
   - Aminteşte-ţi, nu ai de ce să îţi faci probleme. Oricum, în niciun caz în privinţa preţurilor. Aici e vorba de o investiţie; trebuie să arăţi cum trebuie, altfel nu o să funcţioneze. Putem să cheltuim mult, OK?
   Îşi scoate cârdul de platină American Express din portofelul de piele.
   - Hai să ne facem de cap.
   Nu mă pot abţine să nu zâmbesc. Undeva în adâncul meu, o puştoaică adolescentă ţipă.
   Sunt sigură că ai văzut filmul ăsta; ştii cum decurg lucrurile. Soţul meu, cu un aer în stilul lui Richard Gere mă struneşte prin armura buticurilor de designer din Terminalul 5 către luminile strălucitoare ale magazinului Chanel. Îmi place să mă flatez că întotdeauna am arătat destul de elegantă pentru nivelul financiar al hainelor mele. De obicei, sunt bucuroasă să cheltui 500 de lire sterline pentru o ocazie specială. O rochie de ocazie, o geacă de piele, produse Jimmy Choos, dar m-aş simţi jenată să plătesc, să zicem, două mii de lire sterline pentru o bustieră împodobită. Cheltui mai mult decât trebuie, ştiu, dar nici măcar eu nu am tendinţa să fac cumpărături în magazine care aduc şampanie pe tavă în cabina de probă cu covor pe jos. Însă azi am să o fac. Şi sunt OK cu ideea.
   Magazinul e gol, exceptând două asistente de vânzare, dintre care una şterge sticla vitrinei cu bijuterii, iar cealaltă înlătură praful de pe genţile de mână de pe rafturile aflate la cea mai mare înălţime. Amândouă se uită la noi când intrăm şi ne măsoară din ochi, evaluând cu rapiditate, calculând. Credeam că am plecat de acasă în dimineaţa asta arătând destul de bine, dar în timp ce ne îndreptăm spre ele, ajung să mă simt dintr-odată ca un banal pieton. Simt cum starea mea obişnuită de încredere este dată peste cap. Privirea vânzătoarelor trece de la mine la Mark. Toată atenţia şi concentrarea lor este îndreptată spre el: minunatul Mark, care poartă un pulovăr elegant de caşmir, blugi şi o jachetă. Rolexul lui străluceşte în luminile magazinului. Am fost cântăriţi şi s-a ajuns deja la concluzia că prietenul meu cu aer de gentleman joacă rolul de alpha; el este cel cu banii.
   Mark se apleacă şi-mi şopteşte la ureche:
   - Du-te şi aruncă un ochi, mă ocup eu de asta.
   Mă sărută pe obraz şi continuă să meargă spre vânzătoarele care, acum, zâmbesc.
   Mă întorc spre rafturi şi inspectez o bluză de mătase de culoare roz, cu o etichetă extrem de vizibilă pe care e trecut preţul de 2 470 de lire sterline. Cardul de platină al lui Mark va primi o buşeală pe cinste azi.
   Privirea îmi este atrasă de peretele opus, unde este expusă o plasmă uriaşă la care poate fi vizionată o defilare de modă colecţia toamnă/iarnă marca Chanel.
   Batalioane de fete subţiri îmbrăcate în tweed, piele şi dantelă, o armată într-un marş de un gust impecabil. Îl privesc pe Mark; s-a lăsat peste tejghea vorbind cu vânzătoarele, care roşesc şi chicotesc. Ah, Mark. Mă privesc cu toţii radiind. Deduc din expresia feţelor lor că le-a spus că suntem proaspăt căsătoriţi. Le răspund cu un zâmbet strălucitor şi salut uşor cu mâna, după care delegaţia impecabil îmbrăcată se apropie să mă cunoască.
   Asistenta de vânzări blondă, cu funcţia superioară dintre ele două, vorbeşte prima.
   - Bună dimineaţa, doamnă. Apropo, felicitări!
   Priveşte înapoi spre Mark şi zâmbeşte. Asistenta roşcată preia semnalul şi îşi înalţă capul în concordanţă, în timp ce blonda continuă.
   - Aşadar, am vorbit cu soţul dumneavoastră şi am înţeles că doriţi trei vestimentaţii de zi pentru astăzi. Aşa e?
   Pare încântată.
   Privirea mea o caută surprinsă pe a lui Mark. Trei vestimentaţii. Mark rânjeşte şi ridică din umeri. Bine, înţeleg ce faci; ne distrăm. Asta facem. Nu ne facem de cap; chiar o facem. Inspir.
   - Da, ar fi fantastic să-mi arătaţi trei vestimentaţii de zi, răspund, de parcă e genul de lucru pe care îl spun de obicei.
   - Minunat. Ei bine, permiteţi-mi să aduc catalogul toamnă/ iarnă ca să aruncaţi o privire. Tocmai am primit noua colecţie în weekend, aşa că ar trebui să avem cam de toate. Ah, ce mărime purtaţi? Vă putem lua măsura, dar întreb ca pe o indicaţie.
   - Mică, spun.
   Nu am propriile mele haine marca Chanel, dar ştiu bine ce măsură port.
   Este adus catalogul şi mă uit în el. Sunt servită şi cu apă minerală.
   Am nevoie să port ceva care să se potrivească situaţiei, ceva ce ar purta cineva cu un milion de dolari în numerar într-o geantă. Trebuie să arăt elegantă, aranjată cu totul, ca o persoană pe care nu ai lua-o la întrebări, una cu care nu ai vrea să te pui.
   Începem proba cu o fustă până la genunchi din lână boucle şi o bluză roz de mătase. Dar, împreună cu Mark, ajung rapid la concluzia că ar putea fi puţin cam prea formală pentru cerinţele noastre. La urma urmei, nu vreau să arăt de parcă lucrez într-o bancă.
   Următoarea vestimentaţie este o rochie de plajă de mătase de culoarea caramelei din colecţia primăvară/vară. În Geneva încă e destul de cald şi, alături de o jachetă, s-ar potrivi perfect. Îmi stă cum nu mi-a mai stat niciodată în vreo altă haină, atârnând lejer de bretele de borangic subţiri ca spaghetele, expunând la nivelul decolteului fix cât trebuie din bronzul obţinut în Pacificul de Sud, scufundându-se apoi cu graţie între sânii mei. Asistenta completează vestimentaţia cu o pereche de cercei groşi ca nişte cercuri din aur şi nişte espadrile de culoare crem. Când mă privesc în oglindă văd cât sunt de transformată într-o altă persoană, o altă versiune a persoanei mele. O moştenitoare grecoaică în compania unui tătic, pregătită de Santorini.
   Am rezolvat o vestimentaţie. Au mai rămas două. Roşcata soseşte cu şampanie în pahare clare cu picior înalt. Mă gândesc la testul făcut ieri şi sorb uşor.
   A doua vestimentaţie asupra căreia ne decidem este formată dintr-o pereche de pantaloni din piele neagră mulaţi pe picior, o bluză neagră subţire din caşmir cu guler răsucit, cu un şirag de bijuterii Chanel care mă împodobesc, ghete negre până la gleznă şi o mantie neagră. Minimalism sexy.
   Ultima vestimentaţie pe care o alegem este compusă dintr-o o bluză boucle, inspirată de anii 1960, cu un guler ca de costum spaţial de lână neagră şi gri, cu paiete ascunse în ţesătura Chanel. Pe dedesubt, port pantaloni scurţi negri personalizaţi, ghete pe gleznă şi, peste toate acestea, un palton de iarnă clasic de-al casei, din acelaşi material ca bluza. Arăt ca o prinţesă sută la sută din Emirate.
   Perfect cizelată.
   Îmi termin apa minerală în timp ce Mark plăteşte - nici măcar nu pot să-mi imaginez cât am cheltuit - şi ne luăm la revedere, lăsând două asistente de vânzări extrem de fericite în urma noastră.
   Următoarea ţintă e magazinul Bottega Veneta. Avem nevoie de o geantă pentru bani; nu prea pot să iau vechea geantă de vacanţă a lui Mark cu mine la bancă. Am nevoie de ceva mai puţin vizibil, ceva care să se potrivească mai mult cu situaţia, ceva ce aş purta eu. Găsim mărimea şi forma perfectă, o geantă din piele împletită de culoare gri ca stridiile. O putem umple cu bani şi mă pot schimba, îndată ce suntem în siguranţă în camera noastră din Geneva. Şi cu asta, am terminat, chiar când se face auzit anunţul de îmbarcare pentru zborul nostru.

23.
SÂMBĂTĂ, 17 SEPTEMBRIE
Banii

      Acum mă aflu pe marginea patului din hotelul Four Seasons des Bergues din Geneva. Voucherul pe care ni l-a dat Leila s-a nimerit să ne folosească foarte rapid.
   Inima îmi bubuie.
   Mark vorbeşte din nou la telefon cu Tanguy de la UCB Banque Privee Suisse.
   Sunt îmbrăcată pentru întâlnire. Se simte un pic de răcoare în aerul de aici, aşa că decid să port a doua vestimentaţie aleasă, adică pantalonii din piele mulaţi pe picior şi caşmirul moale. Elegantă, sofisticată, sexy, arăt ca o femeie care ştie ce vrea.
   Chiar arăt ca acel tip de persoană care ar deschide un astfel de cont; lângă mine se află geanta Bottega Veneta, o geantă potrivită pentru comoara dinăuntru. Mă privesc în oglinda de mari dimensiuni în timp ce vocea lui Mark pătrunde până la mine din camera de relaxare a suitei. Femeia din oglindă este înstărită şi emană încredere. În mod cert, chiar dacă nu simt asta, cel puţin o arăt.
   Mark termină de vorbit şi vine să mi se alăture. Azi, eu voi fi cea care va face treaba dificilă. Eu sunt cea care va trebui să intre în bancă singură şi să predea peste un milion de dolari într-o geantă Bottega Veneta. Numai când mă gândesc la asta, simt că am palpitaţii în adâncul pieptului.
   - Nu te gândi aşa la asta, îmi spune Mark. Nu te gândi că predai o geantă incredibil de suspicioasă în mijlocul unei bănci, pentru că ei nu o să vadă lucrurile aşa. Vorbesc serios, Erin. Dacă ai fi văzut numai jumătate din ce am văzut eu că se întâmplă într-o bancă. Ascultă, odată, în Mayfair, am ieşit cu nişte indivizi implicaţi în afaceri cu petrol şi tipii ăştia cărau o sută de mii de lire sterline într-o geantă de mers la sală. Toţi banii ăştia numai pentru o ieşire în oraş. Ştiu că pare ireal pentru noi şi că banii dintr-o geantă au un aer extrem de ilegal, dar nu există nicio lege împotriva purtatului banilor în genţi, nu? Şi cum nu poţi să cari atât de mulţi bani într-o geantă de mână, normal că foloseşti o geantă mai mare. Corect?
   Nu fac nimic altceva decât să mă holbez la el. S-ar putea să fie necesar să vomit din nou. Am mai făcut-o mai devreme.
   Sunt doar nervii. Zic că de asta vomit, ca o floare delicată ce sunt. Primele semne ale sarcinii sunt crampele în valuri schimbătoare pe care le simt în adâncul pântecului meu. Durerile crescânde în esenţa mea. Le-am căutat pe Google azi-dimineaţă. Hormonii sunt de vină. Mi-am dat seama, calculând din prima zi a ultimei menstruaţii, că sunt însărcinată în şase săptămâni. Aparent, crampele sunt absolut normale în perioada aceasta. Presupun că trupul meu se pregăteşte să creeze o fiinţă umană cu totul. Încerc să nu mă gândesc prea mult la asta. Mark încă nu ştie. Şi nu prea pare timpul potrivit ca să-i spun, nu?
   Mi se face greaţă. Valuri de rău urmate de un calm binecuvântat.
   - Dacă mă întreabă de unde îi am? îl întreb.
   - Erin, nu o vor face, pur şi simplu nu o s-o facă. Dacă sunt bani obţinuţi ilegal, în mod cert nu vor vrea s-o ştie. Gândeşte-te un pic la asta. Legea spune că dacă ştii că banii nu sunt obţinuţi legal, atunci trebuie să alertezi autorităţile. Dacă ar întreba fiecare persoană suspectă care a deschis un cont la o bancă elveţiană de unde are banii, economia Elveţiei s-ar duce dracului. Nimeni nu deschide un cont bancar elveţian cu banii primiţi de ziua de naştere. Haide, Erin!
   Are dreptate, bineînţeles.
   - Cred că ar putea presupune că sunt o escortă sau aşa ceva. De unde şi banii, spun.
   - Mai probabil se vor gândi că-l sifonezi pe soţul tău înaintea unui divorţ. Sunt sigur că au avut parte de multe situaţii din astea. Cel puţin, dacă te-aş vedea eu, asta aş crede.
   Zâmbeşte. Uau! În momente din astea îţi pui întrebarea cu cine te-ai căsătorit?
   Judecând după faţa lui, cred că se gândeşte că tocmai mi-a făcut un compliment. Un alt val de greaţă. Nu spun nimic până nu trece.
   - Şi în mod cert mă aşteaptă individul?
   Mă ridic încet din pat, grijulie să nu fac vreo mişcare bruscă.
   - Da, nu ştie că suntem căsătoriţi; i-am spus că eşti o clientă nouă. Ştie că e vorba de un depozit meseriaş în numerar. Că e o situaţie delicată, toate alea.
   Ia un măr din coşul cu fructe din partea casei şi ia o muşcătură.
   Ştiu că Mark nu are cum să meargă el, având o legătură directă cu banca, dar nu pot să nu mă abţin să nu observ că el, de fapt, nu lasă nicio urmă care să ducă înapoi la el. Cei de la bancă o să vadă faţa mea, de mine o să-şi amintească. Pe de altă parte, frumuseţea contului elveţian este că, odată ce contul este deschis, informaţia aceea va fi protejată. Iar numele meu din paşaport este Locke. Încă nu l-am schimbat pentru numele Roberts. Cât priveşte vechile legături de muncă ale lui Mark, clientul pe care l-a menţionat nu are nicio conexiune personală cu el. Erin Locke va fi cea care va deschide azi un cont, însă numele meu nu va fi deloc ataşat contului. Contul va avea doar un număr. Care nu va putea duce înapoi la mine. La niciunul dintre noi.
   Mă ridic şi mă studiez pentru ultima dată în oglindă. Am făcut o treabă bună cu părul şi machiajul. Arăt cum trebuie. Acum că mă gândesc la asta, arăt ca acel tip de persoană cum m-am aşteptat să văd în lounge-ul de la clasa I în dimineaţa aceea de acum două săptămâni. Genul de persoană care ar fi trebuit să se afle în acel lounge. Asta, dacă lumea ar fi un loc diferit şi dacă lucrurile ar arăta întotdeauna aşa cum îţi imaginezi. Presupun însă, că la fel ca în producţia de film, unele lucruri arată mai real când nu sunt, de fapt.
   Pentru o secundă o văd pe mama în reflexia mea, pe mama mea tânără şi frumoasă, însă nu e decât o amintire fugitivă, un val, care apoi dispare, fiind depozitată în siguranţă din nou.
   Acum, greaţa se disipează. O să fiu OK.
   - Atunci, plec, spun.
   Mă aprobă energic din cap şi îmi înmânează geanta.
   - Maşina ar trebui să te aştepte jos, spune în timp ce i-o iau din mână.
   Şi cu asta, sunt pe cont propriu.
   Stau singură în lift, reflectată la infinit în cutia cu oglinzi. În jurul meu e o linişte atenuată. Uşile se închid fără zgomot şi holul dispare din vedere.
   Şi dacă nu o să-i mai văd niciodată modelul roşu sinistru? Dacă sunt arestată la bancă de îndată ce o să păşesc în zona de recepţie din marmură. Ce o să se întâmple cu mica cruce albastră din mine? Sau, şi mai rău, dacă persoana care a trimis mesajul pe telefon este acolo, aşteptându-mă? Îmi amintesc pulsând cele trei punctuleţe gri.
   Dacă ştie cumva ce facem?
   În capul meu e un „el“, dar, bineînţeles, ar putea fi o „ea“ sau „ei.“ Ei ar putea deja să ne cunoască paşii şi care ne sunt planurile. De ce nu? Este posibil să-mi fi scăpat ceva. Sau, mai degrabă, să ne fi scăpat ceva. Că deja am făcut o greşeală care înseamnă că am pierdut. La urma urmei, eu şi cu Mark nu suntem decât doi oameni obişnuiţi din zona de nord a Londrei, evident, uşor de găsit.
   Acum, am o idee limpede despre cum funcţionează lumea lor, deşi, ar mai fi multe decât puteam să-mi dau seama înainte. Viaţa mea neînsemnată a fost aruncată într-un mediu cu furci ascuţite. Cine am fost înainte, în marea schemă a lucrurilor, faţă de cine sunt acum?
   Noi, oamenii, avem o capacitate uimitoare de adaptare, nu? Asemenea plantelor, creştem ca să ne potrivim ghivecelor noastre. Însă, mai mult decât atât, ne putem alege propriile ghivece; unii dintre noi au această oportunitate. Bănuiesc că depinde de cât de departe eşti dispus să mergi, nu? Niciodată nu am înţeles asta ca lumea înainte. Mă gândesc la Alexa, la mama ei, la decizia lor, la rămasul lor bun.
   Câteodată, alegerile pe care le facem au o frumuseţe desăvârşită.
   În situaţia de acum, pot spune că m-am adaptat. Am devenit o persoană mult diferită. O văd de jur împrejurul meu reflectată în oglindă. E o persoană puternică. Impecabilă.
   Sau, cel puţin, aşa stau lucrurile la vedere. Înăuntru este diferit. Înăuntru nu e decât respiraţie şi tăcere. Pentru că sunt speriată. Simplu ca bună ziua, sunt speriată de parcă mă aflu înconjurată de rechini în apă. Dar o să răzbesc şi nu o să mă panichez şi nu o să mă gândesc la lucrurile pe care nu le pot controla. Nu e foarte sigur să te gândeşti prea mult. Nu am încredere în mintea mea acum, cel puţin nu încă până când nu mă întorc în liftul acesta peste câteva ore. După aceea, voi putea să mă gândesc.
   Totuşi, un gând nu-mi dă pace.
   Se simte ca un ecou a ceva familiar.
   Iar gândul este acesta: nu trebuie să mă întorc la liftul acesta deloc, nu? Nu am nevoie să mă mai întorc niciodată la hotelul acesta. Pur şi simplu, aş putea să plec.
   Aş putea să înfiinţez contul acesta şi apoi să plec. Să-mi părăsesc viaţa. Şi dacă dispar şi îl las pe Mark într-o cameră de hotel în Geneva? Aş putea să mă strecor cu geanta în mână şi să mă topesc în neant. Nici măcar nu trebuie să mai merg la bancă. Nimănui nu-i va fi dor de mine, cu adevărat, nu? Oare mi-ar simţi lipsa?
   Viaţa continuă. Viaţa întodeauna continuă. Sunt sigură că pot să-mi încropesc o viaţă bună pe undeva. Nu mă vor găsi niciodată. Nici Mark, nici prietenii noştri, oamenii din avion, poliţia. Nu mă vor găsi nici pe mine, nici banii şi nici pe copilul nostru nenăscut.
   Apoi îmi vine în cap piedica. Mark şi viaţa noastră. Şnurul acela unic. Felul în care corpul meu se pierde când mă gândesc la el, de parcă aş păşi pe o pată de soare. Mark. Singura legătură cu acea veche viaţă, cu viaţa mea. O viaţă pe care, tocmai ce realizez, aş putea să o vântur ca pe o pleavă de demult.
   Mark şi viaţa noastră. Şi copilul nostru încă nenăscut. Am putea schimba toate astea, nu? O să continuăm împreună.
   Mamele nu fug. Soţiile nu fug. Asta doar dacă nu fug de ceva.
   Iar Mark este tot ce am. De ce aş fugi de el? Dacă e să fugim, barem să o facem împreună. Toţi trei. Îmi las mâna liberă să se odihnească pe partea inferioară a abdomenului, pe pântec, înăuntru, în siguranţă, se află totul pentru care merită să lupt.
   Îmi strâng ochii cu forţă; acesta este viitorul nostru, pentru noi, pentru familia noastră, pentru această familie pe care o creez din sânge şi oase înăuntrul meu. O să-i spun lui Mark în curând. O s-o fac. Dar pe moment, îmi place această conexiune mică. Doar noi doi, eu şi pasagerul meu. Încă puţin timp. Când toate acestea se vor termina, atunci vom împărtăşi secretul nostru. Când va fi sigur. Când se deschide uşa, mă apuc şi strâng mai tare mânerele genţii, încheieturile degetelor căpătând nuanţe de alb şi roz. Traversez cu paşi mari zona vastă de recepţie şi ies afară în aerul rece de septembrie.
   E mult mai simplu decât mi-am imaginat!
   Tanguy mă întâmpină pe scările băncii. Mă introduce Matildei, o mică brunetă cu un coc impecabil, care se va ocupa azi de contul meu. Este politicoasă şi eficientă, după cum remarc în timp ce-mi explică procedura de înfiinţare a contului.
   Simt o mică adiere de ruşine când îi dau geanta cu bani, deşi deja ne aflăm în intimitatea unei camere pentru clienţi şi nimeni în afară de ea nu poate vedea.
   Matilda o ia impasibilă; nu era necesar să mă deranjez cu sentimentul de ruşine.
   Dacă mă iau după impactul pe care l-a avut, puteam la fel de bine să-i dau o geantă cu rufe.
   Greutatea genţii o face să-şi lase uşor umărul în jos. Presupun că pentru ea nu e decât o afacere obişnuită.
   - Durează doar o clipă.
   Îmi face un semn de aprobare din scurt din cap şi iese din cameră.
   I-a luat ca să fie număraţi. Nu-i aşa că e amuzant cum în lumea bancară electronică şi a tehnologiei care evoluează constant, banii de hârtie trebuie să fie număraţi fizic? Ei bine, număraţi în mod electronic, evident, dar aţi înţeles ce vreau să zic.
   Vor alimenta un aparat cu bancnotele noi, legătură după legătură, până când vor obţine cifra finală de un milion de dolari. Poate că este un individ pe undeva pe aici prin spate, a cărui singură treabă este să treacă banii prin acele mici aparate.
   Stau singură şi aştept. Mintea mea o ia pe arătură şi am un gând vag că bancnotele ar putea fi marcate, că ar putea să ducă la vreo activitate ilegală din care au provenit. Poliţia, agenţiile guvernamentale - oricine, de fapt - poate marca bancnotele, fie în mod fizic cu un marker sau cu o ştampilă, ori înregistrând secvenţele numerelor seriei.
   Însă peste toate astea, ştiu pur şi simplu că bancnotele nu sunt marcate. Nu se poate ca oamenii din avion să fi avut bani marcaţi de guvern sau de poliţie. E evident că ştiau ce fac. Luând în considerare toate lucrurile, în mod garantat, şi nu într-un sens aerian, ştiau să facă afaceri.
   Bineînţeles că puteau să-şi marcheze propriii bani, nu? Dacă şi-ar fi dorit să le ia urma. Dar de ce să o fi făcut, totuşi? Nu ştiau că o să-i găsim. Nu ştiau că o să-i luăm.
   Câteodată trebuie să mă opresc şi să-mi reamintesc că oamenii din avion nu erau atotcunoscători. Nu ştiau ce o să se întâmple. Ce li s-a întâmplat şi, în consecinţă, ce ni s-a întâmplat, a fost un eveniment întâmplător. Nu aveau de unde să ştie că o să se prăbuşească şi că noi vom găsi geanta. Toate au fost neprevăzute şi de neştiut. În mod cert, banii nu sunt marcaţi. Nimeni nu va veni să-i caute. Nimeni nu o să ne caute pe Mark şi pe mine.
   Matilda se întoarce cu geanta golită, împachetată cu grijă, şi o plasează lângă o chitanţă încă fierbinte; este chitanţa cu suma depozitului trecută pe ea. Îmi dă un pix. Cifra pe care o caut se află în coloana din partea stângă sus: 1.000.000 USD - Depozit în Numerar.
   Semnez.
   Decidem un ordin de plată lunar către contul meu de afaceri din Marea Britanie.
   Contul elveţian va achita un onorariu lunar nominal; menţionarea plăţii se va face în numele companiei fantomă. Plata o voi explica pentru taxe ca fiind oferită pentru consultanţă independentă la filme. Apoi, când vom solicita sume mai mari pentru casă sau altceva, le vom transfera şi le vom numi comisioane de proiecte. Vom emite nişte facturi pentru o companie fantomă - ceva arab. Trebuie să arate asemenea cuiva care ar da în mod credibil sume mari de bani unei documentariste britanice printr-un cont elveţian pentru proiecte de filme private de scurtmetraj. Nu-ţi face griji, o să plătesc taxe pentru toate. O să ţin o evidenţă. O să fiu foarte, foarte grijulie şi onestă. Toată corespondenţa va fi trimisă mai departe la o căsuţă poştală privată de aici de la bancă. Matilda îmi dă două chei mici pentru căsuţa poştală.
   După ce rezolvăm şi partea de hârţogăraie, mai puţină decât şi-ar putea imagina cineva, ţinând cont de cantitatea mare de bani pe care tocmai i-am înmânat, bagă stiloul Montblanc înapoi în teaca lui şi zâmbeşte. Am terminat.
   Dăm mâna profesionist ca doi oameni care au încheiat o afacere.
   Sunt milionară. Banii aceia sunt în siguranţă; cum se zice, sunt „la bancă”.
   Ies afară plutind pe aripile succesului la maşina care mă aşteaptă. Mă simt despovărată de greutatea fizică a genţii. Numărul contului, codul SWIFT, numărul IBAN, parola şi cheile sunt toate în siguranţă în poşeta mea.
   În timp ce ies din bancă şi păşesc pe treptele de piatră spre Mercedes, gândul acela iese din nou la suprafaţă, ca un fluture care dă din aripi, apărând şi dispărând din raza vizuală: Nu te întoarce. Nu intra în maşină. Nu te întoarce la hotel. Niciodată.
   Nu ştiu de unde îmi vin gândurile acestea. De undeva din adâncul minţii mele, din creierul de şopârlă. Sistemul limbic, acea parte a creierului care îşi doreşte lucruri, partea egoistă care vrea lucrurile doar pentru ea. Instinctul nostru, reacţiile pe care le simţim ca nişte presimţiri, toate acele procese involuntare din subconştient, oferindu-şi înţelepciunea. Înţelepciunea primară. Totuşi, şopârlele nu sunt animale sociale, pe când oamenii sunt prin definiţie aşa. Cu toate acestea, simt o puternică tentaţie de a renunţa şi de a o lua la fugă, însuşindu-mi ce nu e al meu.
   Mi-l imaginez pe Mark aşteptându-mă în camera de hotel, deplasându-se înainte şi înapoi, verificându-şi ceasul, ducându-se la fereastră, uitându-se în jos la străzile din Geneva, lumina soarelui care se pierde în noapte, luminile stradale aprinzându-se şi niciun semn din partea mea. Şi dacă nu mă întorc?
   Aş putea să merg oriunde cu banii aceştia; Aş putea face ce vreau eu acum. Mă opresc pe scările din afara băncii în aerul curat. Aş putea fi oricine vreau eu. Am cu ce. Sunt atât de băgată în chestia asta. De ce m-aş opri acum? O mie de posibile viitoruri îmi inundă creierul. Vieţi frumoase, trăite în altă parte, pline de noutate şi de aventuri. Potenţialul se cască asemenea unei prăpăstii. înfiorătoarea libertate.
   Văd maşina care mă aşteaptă vizavi de stradă.
   Eu sunt alegerile pe care le fac. Vreau această familie? Chiar o vreau? Sau îmi doresc altceva?
   Continui să merg spre maşină, trag de mânerul uşii, mă strecor pe scaunul din piele şi trag cu putere uşa după mine. Douăzeci de minute mai târziu sunt înapoi în hotel, în braţele lui Mark.

24.
DUMINICĂ, 18 SEPTEMBRIE
Încă n-am murit?

      Ne-am întors deja de două zile acasă.
   Nu o să mint; e o senzaţie ciudată să te întorci de unde ai început. Şi poate că şi vremea şi lumina are legătură. Planul este să ne continuăm vieţile de parcă nimic nu s-a schimbat. Să ne îndeplinim obligaţiile, să ne vedem prietenii, să vorbim despre nuntă şi, bineînţeles, să ne întoarcem la lucru. Ei bine, cel puţin în cazul meu. Mâine-dimineaţă filmăm cu Holli, în casa ei - tehnic vorbind, casa mamei sale - şi am o grămadă de chestii de rezolvat în seara asta. Trebuie să încep să-mi resetez mintea din nou. E important ca nimic să nu pară diferit.
   Mark începe procesul de a-şi înfiinţa propria companie de consultanţă financiară.
   Este o idee minunată; are talent pentru asta şi, cu siguranţă, are experienţa profesională pentru a conduce o companie a cărei scop să fie de a-i ajuta pe aceia care au pierdut deja o grămadă de bani prin intermediul investiţiilor cu risc. Ideea se coace încă de când a primit mesajul lui Rafie. Dacă Mark nu poate găsi o slujbă nouă, atunci o să-şi inventeze una! În plus, acum dispunem de fondurile necesare pentru a începe. Nu o să-şi consume perioada de şomaj zăcând; o să iasă în lume şi o să facă lucrurile să se întâmple. Planul lui este să-l ia eventual ca partener pe Hector, care, de când a fost concediat, s-a apucat să lucreze pentru un fond de investiţii. Parteneriatul ar trebui să înceapă din momentul în care Mark înfiinţează şi pune pe roate compania. În weekend, s-au întâlnit ca să încropească liste cu eventuali clienţi. Ca să fie mai uşor, spunem că aceşti „bani de început" sunt banii pe care Mark i-a încasat ca plată pentru concediere. Nimeni nu ştie că Mark nu a primit nimic după ce a fost pus pe făraş, cu excepţia lui Caro. Şi, la naiba, de ce nu?
   Lumea s-a îndepărtat de Mark; de ce nu ar încerca să o prindă din urmă?
   Trebuie să-mi citesc notiţele înainte să merg mâine cu Phil ca să o intervievăm pe Holli. Este ciudat să mă gândesc că, în timp ce noi ne-am bucurat de valurile albastre-verzui în bătaia soarelui, Holli a ieşit de la închisoare în aerul rece şi cenuşiu din nordul Londrei pentru prima dată în 5 ani. Duncan, sunetistul meu, nu ni se poate alătura mâine, aşa că Phil se va ocupa şi de sunet. Phil e un soldat.
   Am o grămadă de treburi de rezolvat înainte să sosească dimineaţa, dar mi-e greu să mă concentrez. Mintea mea continuă să hălăduiască între două lumi, adică între vechea mea viaţă şi asta nouă.
   Îi arunc o privire lui Mark, care pescuieşte printre mormane de cărţi de vizită vechi ale oamenilor de afaceri. Are sute, mii de felul acesta, ca urmare a 12 ani de întâlniri, cine de lucru, funcţii, băute de socializare - fiecare carte de vizită reprezintă o persoană, care ar putea să ne fie un potenţial ajutor.
   Mark a păstrat fiecare carte de vizită pe care a primit-o. Îmi aduc aminte că prima dată când m-am uitat în sertarul unde le păstrează, m-a luat groaza. Acum le studiază, fiecare dintre ele formând în mintea lui o conexiune cu un anumit moment şi un anumit loc, cu o strângere de mână, o conversaţie, un zâmbet.
   Mark a cunoscut o mulţime de oameni de-a lungul anilor şi poate că vom fi capabili să folosim contactele lui vechi de la lucru ca să găsim un cumpărător pentru diamante. Acum studiază vânzările legale de diamante; e uimitor cât de multe poţi învăţa de pe internet. Nu ştiu cum se pot descurca oamenii fără. Sincer, eu nu mi-aş putea face treaba fără internet. Şi, cu siguranţă că nu am putea face ceea ce facem acum.
   Am căutat pe Google Hatton Garden, districtul diamantelor din Londra, în lounge-ul aeroportului pe drumul de întoarcere din Geneva. Am făcut-o cu mintea aiurea, uitându-mă doar la locuri unde se vând pietre preţioase. Oricând pot spune că după nuntă, eu şi Mark am căzut de acord să vindem inelul de logodnă pentru a plăti o parte din ipotecă. Părea o cercetare firească pe Google, care să nu ridice prea multe suspiciuni; ar fi mai bine dacă am vinde diamantele printr-un dealer privat, un intermediar.
   Mark încearcă să ne acopere toate urmele - ei bine, atât cât se poate. Aparent, ar putea fi complicat, însă nu este ilegal să vinzi diamante. Doar că e o treabă extrem de delicată. A pus mai multe întrebări timide. După ce terminăm cu toate acestea ne gândim serios să ne ştergem hard drive-urile.
   Mă gândesc la computerul din centrul de afaceri al hotelului unde am stat în Bora Bora. Mă întreb dacă au aflat de unde le-au fost accesate e-mailurile. Dacă şi-au dat seama unde ne aflam. Dacă măcar ne caută cineva. Sau pur şi simplu ne-am evaporat? Caut pe internet numele companiilor pe care mi le pot aminti din e-mailurile traduse, dar nu găsesc nimic. Oamenii aceştia sunt nişte umbre, nişte fantome. Se face târziu când sună telefonul fix. Este aproximativ ora 6, iar lumina londoneză a dispărut deja, lăsându-ne în întunericul luminat doar de strălucirea albastră a ecranelor laptopurilor noastre. Tresar. Sunetul mă face să revin la realitate, însă Mark mi-o ia înainte. Aşteaptă un apel telefonic legat de diamante de la cineva.
   Îşi schimbă instant comportamentul când aude vocea de la capătul celălalt al firului. Se relaxează.
   - Ah, bună, ce faci?
   E mama lui, Susan. Pot să-mi dau seama după felul în care pronunţă „ce faci", pe un ton prelungit şi jucăuş. Sunt foarte apropiaţi.
   Încerc să mă cufund înapoi în munca mea de documentare, în timp ce îi spune lui Susan totul despre luna noastră de miere. Ştie că ne-am întors puţin mai devreme din cauza „toxiinfecţiei alimentare", iar aceasta este prima discuţie reală pe care o au despre călătoria noastră. Aud câteva frânturi din conversaţie. Rechini, pisici de mare uriaşe, plaje goale, călătoria cu elicopterul, bronz şi relaxare. Nu ştiu cât de mult durează conversaţia, însă devin brusc atentă când tonul lui Mark se schimbă.
   - Ce au făcut?
   E încordat, se transfigurează în tăcere, are figura concentrată în timp ce vocea înfundată repetă ce are de spus. Mark mă priveşte. S-a întâmplat ceva. Ceva nu este în regulă. Îmi face semn cu mâna să mă apropii şi mă alătur lui lângă telefon.
   - Mamă, Erin e aici. Ţi-o dau la telefon. Spune-i ce mi-ai spus şi mie. Te rog, mamă, doar...
   Îmi dă telefonul, pe care îl iau confuză şi-l ridic la ureche.
   - Susan?
   - Ah, bună, scumpo. Vocea ei este slabă şi uşor confuză din cauza situaţiei. Nu ştiu de ce s-a enervat Mark, eu doar ziceam despre luna voastră de miere...
   -  Ce?
   Îl privesc pe Mark şi mă întind pe canapea.
   - Da, ziceam ce noroc că te-ai îmbolnăvit, ţinând cont de veştile de ieri...
   Se opreşte de parcă eu aş şti despre ce vorbeşte.
   - Ce veşti, Susan?
   - Din ziare, legate de ce s-a întâmplat.
   Mă împinge să înţeleg, dar n-am nicio idee ce anume vrea să-mi spună.
   La naiba! Ce ştiri? Îl privesc pe Mark. E vorba de avionul prăbuşit? Au găsit avionul? A apărut în ziare?
   - Scuză-mă, Susan, dar ce a apărut în ziare? încerc să-mi păstrez tonul ferm.
   - Accidentul. Cuplul acela de tineri. Ziceam că ce noroc că voi nu mai eraţi încă pe acolo, deoarece ştiu că ai avut un accident la scufundări cu ceva timp în urmă şi e aşa un sport de periculos. E un noroc că nu eraţi şi voi acolo.
   Ah, Doamne. Un cuplu. Or fi OK?
   - Ce s-a întâmplat, mai exact, Susan?
   Îi fac semn lui Mark să caute pe Google.
   - Hm, lasă-mă să mă gândesc. Ei bine, accidentul a avut loc sâmbătă. Cred că am citit despre asta în The Mail on Sunday în dimineaţa aceasta. Am ziarul pe aici pe undeva. Nu ştiam că o să fiţi amândoi atât de interesaţi. Vreau să spun că, desigur, e teribil de trist, chiar e. Stai numai să-l găsesc.
   O aud foşnind pe masa din bucătărie încărcată cu ziare. Mă uit la Mark, care e lipit cu ochii de ecranul laptopului.
   Mă priveşte de jos - a găsit povestea. Îmi face semn să termin conversaţia cu Susan. O aud foşnind şi aducându-şi reproşuri la capătul celălalt al firului, şi apoi o întrebare pusă pe un ton înfundat:
   - Graham, mi-ai văzut ziarul Mail pe undeva?
   Nu mai pot aştepta.
   - Susan?! E OK, nu-ţi mai bate capul. Pot să caut eu despre ce e vorba mai târziu.
   - Ah, bine, scumpo. Îmi pare rău pentru asta. E groaznic, nu-i aşa? Uit că e posibil să-i fi cunoscut. Nu-mi amintesc numele lor, dar erau un cuplu de tineri, care arătau foarte drăgălaş. Era şi o fotografie cu ei. Păcat pentru familiile lor. Da, îi spuneam lui Mark că aţi avut aşa un noroc că nu mai eraţi pe acolo când s-a întâmplat. Foarte trist. Oricum, nu vreau să vă ştirbesc amintirile voastre frumoase, din câte spuneţi pare că amândoi aţi petrecut de minune. Să aduceţi fotografii de Crăciun, da? Mi-ar plăcea să le văd pe toate.
   - Da, desigur. Aşa o să facem.
   Profit de pauza naturală din conversaţie.
   - Uite ce e, Susan, trebuie să plec. Îmi pare rău, însă am lăsat nişte paste pe foc şi Mark a plecat din bucătărie. Ar putea să te sune el mâine?
   Mark îşi ridică sprâncenele auzindu-mă vorbind de paste. Ridic din umeri: Ce altceva să spun?
   - Bineînţeles, scumpo, nu te mai reţin. Spune-i că sunt pe aici mâine-seară. De dimineaţă mă duc să joc bridge, aşadar, rămâne pe după-amiază târziu. Minunat. Pa, scumpo.
   - Pa.
   Închid şi explodez:
   - Băga-mi-as
   - Vino şi aruncă o privire.
   Mă aşez lângă el pe canapea şi trecem prin articole cu groază.
   CUPLU BRITANIC UCIS ÎNTR-UN INCIDENT DE SCUBA-DIVING ÎN BORA BORA, The Guardian.
   MOARTE ÎN PARADIS, The Mail on Sunday.
   TRAGEDIE MORTALĂ PENTRU BRITANICI AFLAŢI LA SCUBA, the Sun.
   Nu e ceva de primă pagină, dar majoritatea ziarelor au scris despre asta.

   TRAGEDIE MORTALĂ PENTRU BRITANICI AFLAŢI LA SCUBA
   Un cuplu de britanici s-a înecat în timp ce făceau împreună scuba-diving în Bora Bora, după ce s-au panicat la adâncime şi şi-au înlăturat echipamentul de respirat.
   Un cuplu de BRITANICI a murit săptămâna aceasta într-un accident tragic de scuba-diving în timp ce se afla în vacanţă în insula Polinezia Franceză din Bora Bora.
   Daniel, 35 de ani, şi Sally Sharpe, 32 de ani, au murit după ce au suferit un accident lângă luxoasa insulă Bora Bora. Când a avut loc incidentul, cei doi făceau scufundări împreună cu instructorul hotelului în care erau cazaţi, într-un loc de scuba din Pacificul de Sud, renumit în întreaga lume.
   Conform martorilor oculari, cuplul s-a panicat, îndepărtându-şi echipamentul de respirat, pe când se aflau la 18 metri sub apă, la un loc de scufundări ce aparţine de Four Seasons.
   Un purtător de cuvânt al poliţiei insulei a declarat că cei doi au înghiţit apă de mare, iar autopsia de mai târziu a dezvăluit că plămânii lor erau umpluţi cu apă.
   Un site de ştiri local a raportat că nu este niciun semn de agresiune.
   Biroul de medicină legală a examinat echipamentul purtat de cei doi, iar experţii au tras concluzia că nu au fost probleme cu echipamentul niciunuia dintre ei, dar că amândouă rezervoarele principale de oxigen ale lor erau goale.
   Autorităţile au explicat că, în timp ce al doilea rezervor avea aer, cei doi nu au fost capabili să le acceseze, fiind în stare de panică.
   Incidentul a avut loc în după-amiaza de sâmbătă, 17 septembrie, cele două săptămâni planificate de tânărul cuplu terminându-se tragic după 9 zile.
   Problemele au început la zece minute din programul de jumătate de oră de scufundare, când Sally, manager de fonduri la Investex UK, a observat că indicatorul oxigenului indica zona roşie şi i-a făcut semn instructorului de scufundări că iese la suprafaţă după aer. În acest moment, Conrado Tenaglia, 31 de ani, intructorul de scufundări al complexului, a încercat să intervină. Însă în curând a devenit evident că Daniel Sharpe, soţul lui Sally, întâmpina şi el probleme.
   Instructorul nu a avut cum să-i ajute simultan pe ambii scafandri. Panica a preluat rapid controlul asupra celor doi tineri care, realizând situaţia disperată în care se aflau, s-au pierdut bâjbâind să se descurce cu propriul echipament. Martorii oculari din alte grupuri de scufundători au declarat că „lucrurile s-au întâmplat pe neaşteptate". Conform scufundătorului Kazia Vesely, 29 de ani, ambele măşti ale victimelor au căzut deoarece „se luptau", ceea ce ar fi putut escalada şi mai mult starea de panică. Instructorul a încercat să remedieze situaţia, însă, în curând lucrurile au scăpat de sub control.
   „Noi, ceilalţi scafandri, am început să ne panicăm, pentru că nici noi nu ştiam ce să facem. Nu ştiam ce se întâmplă. Ne-am gândit că ar putea fi ceva aiurea cu rezervoarele noastre, aşa că am ieşit la suprafaţă ca să cerem ajutor celor din barcă. Instructorul ne-a făcut semn să urcăm încet deoarece toţi eram în stare de panică.
   A fost cu adevărat înspăimântător", a declarat Kazia agenţiilor de ştiri locale.
   Primele ajutoare sosite la locul întâmplării nu au fost capabile să-i resusciteze pe cei doi turişti. Amândoi au fost declaraţi morţi la aducerea lor la Centrul Medical Vaitape.
   Ambasada Marii Britanii din capitala Papeete a Polineziei Franceze a declarat că oferă suport consular familiilor.
   Zona este o destinaţie preferată de cei aflaţi în luna de miere, precum şi pentru zborurile private cu cupluri celebre, cum ar fi Jennifer Aniston şi Justin Theroux, Benedict Cumberbatch şi Sophie Hunter, Nicole Kidman şi Keith Urban sau clanul Kardashian, toţi îmbulzindu-se la hotelurile luxoase de aici.
   De asemenea, staţiunea atrage scufundători din întreaga lume, dornici să vadă natura sălbatică tropicală a insulei.
   Locul de scufundare unde cuplul şi-a întâlnit tragicul sfârşit este o zonă descrisă drept potrivită pentru scufundători, indiferent de nivelul lor de experienţă, conform agenţiei International Dive Directory.
   Reprezentanţii acestei agenţii au delcarat că locul cu pricina „nu este supus curenţilor” şi că are o adâncime de 18 metri - cea mai mare la care se poate coborî fără asistenţa unui instructor avansat de la PADI (Asociaţia Profesionistă a Instructorilor de Scufundări), posesor al certificatului de operare în largul oceanului, sau a unei licenţe de scufundări echivalente.

   Uimiţi, ne cufundăm în tăcere.
   Doamne fereşte! E vorba de cuplul drăguţ din drumeţie; cei doi au murit. Şi numai când te gândeşti la felul în care au murit. Complet îngrozitor. Am o senzaţie îndepărtată a panicii pe care probabil că au simţit-o. Băga-mi-aş! îndepărtez cât pot de mult senzaţia.
   În aer stau suspendate două întrebări la care ne gândim amândoi. Au fost oare asasinaţi? Şi-a făcut cineva de cap cu echipamentul lor de scufundare?
   - Ce crezi? sparg într-un târziu atmosfera densă.
   Stăm pe întuneric şi doar ecranul laptopului ne luminează feţele palide.
   - Ar putea fi un accident, spune.
   Nu sunt sigură dacă e o întrebare sau o afirmaţie.
   Un cuplu de tineri la 30 şi ceva de ani au murit în staţiune la 3 zile după ce am accesat contul de e-mail al oamenilor din avion şi la două zile după ce noi am părăsit insula.
   - Aşa să fie oare? Mark, vreau să fie un accident. Spune-mi, te rog, că este un accident.
   Mă priveşte cu îndoială în ochi, dar se gândeşte la posibilităţi.
   - Uite, accidentele de scufundare nu sunt neobişnuite. Sigur, e o coincidenţă uriaşă în privinţa timpului şi a locului, dar asta nu înseamnă că au fost în mod concret ucişi. Poliţia spune că parcă nu se pune problema unei crime, nu?
   - Toată economia insulei se bazează pe turism, Mark! Doar nu o să spună presei că turiştii sunt ucişi acolo.
   - Da, aşa e, dar, haide, nu e cea mai uşoară metodă ca să ucizi pe cineva, nu? Golind un rezervor de oxigen? Vreau să spun că oricine făcea scufundări putea ajunge să aibă rezervoarele acelea. Dacă nu s-ar fi panicat şi ar fi folosit rezervoarele de rezervă s-ar fi descurcat cu ele. Dacă ar fi făcut asta? Atunci n-ar fi fost morţi, nu? Nu prea mi se pare să fi fost ţinta unui atac.
   Începe să creadă în el acum. Intră în detalii.
   Are sens ce spune. Un rezervor golit de oxigen nu e chiar o armă a unei crime.
   - Dar ei, oamenii cu avionul, dacă ei erau acolo, probabil că i-au urmărit, Mark. Probabil că ştiau că cei doi Sharpe nu ştiau să se scufunde. N-ar fi putut să le urmărească sesiunea de antrenament din piscină? Nu ştim, poate că au mai făcut asta înainte. Adică să facă lucrurile să pară un accident.
   Simt o senzaţie ciudată că am pronunţat numele Sharpe cu voce tare. Îmi doresc să nu o fi făcut. Acum pare că pluteşte în aerul din casa noastră, ciudat şi greoi. Nu ştiam cu adevărat cine erau. Gândul la ei se simte ciudat şi incomod. Aceşti doi oameni morţi cu care împărţim amintiri. Străini, dar asemenea nouă, britanici aflaţi în luna de miere. Ca nişte surogate de-ale noastre. Ca noi, dar morţi.
   Mi-i amintesc din staţiune. Relaţia dintre noi era la nivelul salutului din cap şi a conversaţiilor politicoase. Pe de altă parte, ei se aflau acolo doar de trei zile când noi am găsit geanta. Nu am fost chiar aşa de atenţi.
   - Nu cred că a făcut cineva asta, Erin, sparge Mark liniştea. E mult prea ciudat că s-a întâmplat asta, nu contest, dar de ce să nu-i fi ucis pur şi simplu? Adică dacă cineva le-a dorit moartea? Haide, e un pic cam întortocheat, nu crezi, scumpo? De ce să nu o facă pe când dormeau sau de ce nu i-au otrăvit - nu ştiu! Dacă aceşti oameni sunt atât de bogaţi şi de puternici pe cât credem noi, de ce să o facă astfel? Şi de ce tocmai pe cei doi Sharpe? Isuse, nici măcar nu arată ca noi!
   Acum este complet convins.
   Numai că mă sâcâie o mică chestie în continuare.
   - Mark, cum ar fi putut să ştie că un cuplu a găsit geanta?
   Apoi, mă mai pocneşte o suspiciune.
   - Cum ar fi putut şti să caute un cuplu de britanici, Mark?!
   Simt cum creşte frica în mine. Pentru că, de unde ar fi putut şti? Asta dacă nu cumva am lăsat o urmă. Oare mi-a scăpat ceva? Am lăsat oare vreo dovadă crucială în urma noastră?
   Mark îşi închide ochii încet. El ştie de ce. Dumnezeule. Mi-a ascuns ceva.
   - Ce este, Mark? Spune-mi!
   Nu mă mai prostesc; m-am ridicat în picioare. Apăs cu putere pe comutator şi camera este inundată de lumină.
   - Ia loc, Erin. E... e OK. Te rog, scumpo.
   Îngrijorat, bate cu palma pernuţa de şezut de lângă el. Asta e o conversaţie pe care n-ar fi vrut să o poarte vreodată. Înainte să mă aşez lângă el îi arunc o privire dură.
   Ar face bine să aibă o explicaţie bună.
   Îşi freacă faţa şi se întinde pe spate suspinând adânc.
   - Ah, futu-i! OK, iată despre ce e vorba. Când m-am întors la hotel, în Bora Bora, ca să şterg informaţiile privind check-in-ul din sistem şi ca să caut aşa-zisul cercel pierdut de tine...
   Expiră prelung pe gură, apoi continuă.
   - Căcat! M-am întâlnit cu tipul cu sporturile acvatice, spune şi mă priveşte.
   - Paco? întreb.
   - Da, zice şi mă aprobă din cap, şi m-a întrebat dacă am primit geanta înapoi.
   La naiba.
   - A spus că unul dintre portari a menţionat că ne-am lăsat geanta lângă barcă. Paco se întreba dacă l-am recuperat în cele din urmă. Presupun că portarul căruia i-am lăsat geanta a înţeles complet greşit intenţia noastră.
  - Ce ai făcut, Mark? întreb.
   Numai că nu vreau să aflu cu adevărat răspunsul, pentru că dacă îl aud, devine real.
   - Trebuia să spun ceva. Aşa că, nu ştiu, gândeam cu picioarele. Nu m-am gândit, ştii, la implicaţii sau ceva asemănător. Eu doar... Pur şi simplu a ieşit.
   Aştept fără să spun nimic.
   - L-am întrebat pe Paco despre ce vorbeşte şi m-am prefăcut confuz şi, apoi, dintr-odată am părut că-mi amintesc că celălalt cuplu britanic, Sharpe cred că îi cheamă, au menţionat ceva despre o geantă în drumeţia noastră. Ceva parcă despre găsirea unui sac sau aşa ceva. I-am spus că portarul probabil că ne-a confundat. I-am mai zis că era amuzant că ne-a confundat, pentru că şi noi mai avuseserăm o problemă similară înainte, probabil din cauza accentului. Iar el a râs. Şi am lăsat-o aşa.
   Când se opreşte din vorbit, camera este din nou inundată de linişte şi noi ne scufundăm în ea.
   - Şi acum sunt morţi, spun.
   - Şi acum sunt morţi, repetă ca un ecou Mark.
   Lăsăm asta şi toate implicaţiile să ne inunde.
   Fie cei doi Sharpe au avut un accident de scufundare, fie au fost ucişi deoarece cineva a crezut că ei sunt noi. E posibil să fi ucis doi oameni.
   - De ce ai spus-o?
   Îl întreb cu jumătate de inimă, deoarece ştiu că n-ar fi avut de unde să ştie că se va întâmpla asta, nu? Aş fi făcut acelaşi lucru, fiind surprinsă aşa, nu?
   - Nu ştiu, spune scuturându-şi capul... pur şi simplu am făcut-o.
   Îşi freacă faţa şi mormăie.
   - Crezi că au fost ei? Crezi că ei i-au ucis?
   Îşi lasă mâna să cadă şi se holbează la mine, sobru şi concentrat.
   - Sincer? Sincer: îţi spun, Erin, n-am de unde să ştiu. Dar e o metodă destul de elaboiată ca să ucizi pe cineva. În cele din urmă, ar fi putut fi doar un accident. Însă - şi ştiu că e îngrozitor să spun asta - dacă ei au fost ucişi, aşa groaznic cum e, înseamnă că nimeni nu o să ne mai caute pe noi. Îndiferent cât de groaznic sună... Dacă a fost un act deliberat - dacă ei au venit ca să-i caute şi apoi au ucis „cuplul care a găsit geanta” - atunci s-a terminat. Nu? Cuplul a murit. Iar ei n-au găsit geanta pierdută. Suntem în siguranţă. Am făcut o greşeală, clar, dar mă bucur din toată inima că nu ni s-a întâmplat nouă, Erin. Mă bucur că nimeni nu vine după noi.
   Ceea ce a spus are un sentiment al sfârşitului. Îmi ia mâna în a lui şi las privirea în jos spre pumnii noştri strânşi tare. Are dreptate. Şi eu sunt bucuroasă că nu a fost vorba de noi.Suntem morţi. Ei cred că noi suntem morţi. Şi - bizar, doar pentru o secundă - asta mă face să mă simt mai în siguranţă.
   Sunt aproape sigură că n-am lăsat nicio urmă, doar că asta e chestia cu scăpările, că nu ştii că ai făcut una. Aud ce spune Mark, dar în inima mea ştiu, pur şi simplu ştiu, că ei încă ne caută. Poate că ar trebui să apelăm la poliţie.
   Nu spun însă nimic. Mark s-a decis: nimeni nu vine după noi. Poate să-mi spună într-un milion de modalităţi că totul s-a terminat acum, dar eu nu o să-l aud. Eu o să ştiu că ei vor veni.
   Aşa că nu insist. Las să treacă. Va trebui să ajung la concluzia lui pe cont propriu sau nu o să ajung deloc.
   Dau din cap.
   - Ai dreptate, spun.
   Mă prinde în braţele lui puternice şi mă trage aproape de el. În casă este linişte.

25.

LUNI, 19 SEPTEMBRIE

Urmărirea lui Holli

      Apăs pe soneria de la intrare.
   Phil şi cu mine stăm în afara intrării în blocul lui Holli Byford. Sau, mai degrabă, blocul în care locuieşte mama ei. Plouă cu picături mici persistente care ne-au acoperit hainele şi părul. Nu plouă destul de tare ca să fie necesară o umbrelă, dar destul de constant ca să mă răcească până la oase. Mă aflu încă în acea perioadă delicată de după vacanţă, în care ştiu că o să mă aleg cu ceva; nu e decât o problemă de timp. Poate că o să fie de ajuns doar că stau aici în ploaie.
   Mă ţin de plan, adică mă comport normal ca de obicei. Aşa că iată-mă aici.
   Privesc vizavi peste împrejurimile dezolante ierboase de pe proprietatea primăriei. Cred că pot să mă hazardez şi să le numesc „parcuri sociale".
   În dimineaţa aceasta m-am trezit gândindu-mă la cei doi Sharpe. Am încercat să nu o fac, însă lâncezesc în mintea mea la vedere. Frânturi de panică, bule de aer în apă. După care văd două cadavre palide îmbibate de apă pe o masă de oţel fără pată. Din vina noastră.
   Mă simt de parcă sunt urmărită. Mi se întâmplă asta încă de când am plecat de pe insulă şi, cu atât mai mult, după informaţiile aflate ieri. Scanez teritoriul şi clădirile dezolante în căutarea sursei senzaţiei, însă nu pare că am reprezenta un interes masiv pentru localnici. Nu ne urmăreşte nimeni. Dacă cei care i-au ucis pe cei doi Sharpe ne-au luat cumva urma şi dacă ne urmăresc, atunci nu lasă să se vadă asta încă. Bineînţeles, această senzaţie că te afli sub observaţie ar putea fi în întregime altceva. Mă gândesc la şampania rece pe care am băut-o în Bora Bora - să fi fost doar cu o săptămână în urmă? Şampania a fost trimisă din partea cealaltă a lumii.
   Sunt un punct de interes pentru Edie, nu? Ar fi putut să pună pe cineva să mă urmărească, acum că m-am întors? Să mă verifice? Să mă observe? Rătăcesc cu privirea prin complex. Lângă parcare este un tânăr alb care păşeşte de colo colo cu telefonul la ureche. Un negru, în duba de lucru, stă gata să plece. O bătrână intră în clădirea de vizavi, cu o geantă de cumpărături pe roţi în urma ei. Nu văd pe nimeni care să arate suspicios, care să arate ca un ucigaş. Nu m-a găsit nimeni; nu sunt decât o femeie udă până la piele care aşteaptă să răspundă cineva la sonerie. Mă uit în sus la sutele de ferestre care reflectă cerul cenuşiu în jos. Atât de multe geamuri.
   Sunt atât de departe de avionul aflat pe fundul Oceanului Pacificul de Sud.
   Apăs din nou soneria, lung şi încet.
   Phil oftează. Camera e al naibii de grea. Nu-l învinuiesc.
   E ora 9 a.m. Ar fi trebuit să se trezească până acum. Eu sunt trează de la răsărit şi pot spune cu certitudine că episodul de acum nu e neapărat ideea mea de a mă reapuca lejer de lucru. Va fi o corvoadă azi. Din puţinul pe care l-am văzut la Holli, ştiu deja că va fi un episod extenuant. Însă, aşa cum spune Murakami, maestrul corvoadei dure: „Durerea este inevitabilă. Suferinţa este opţională”.
   Apăs din nou soneria.
   - Ce? Ce mama dracului vrei? Ce?
   Vocea pârâie prin grătarul de metal al interfonului, abruptă şi agresivă.
   Sună ca o femeie mai bătrână decât Holli, una morocănoasă şi zbârcită. Mă aventurez să ghicesc că am trezit-o pe doamna Byford.
   Ţin apăsat butonul şi vorbesc.
   - Bună, sunteţi Michele Byford? Eu sunt Erin. Erin Roberts. Am venit să o văd pe Holli. Trebuia să ne întâlnim la nouă pentru film.
   Mă aud vorbind şi tresar. Ştiu ce aud oamenii când îmi aud vocea. Aud condiţie privilegiată şi condescendenţă şi liberalism cu inima însângerată.
   Dumnezeule, azi sunt toată o panică. îmi apar în cap imaginea lui Daniel şi Sally Sharpe. Adună-te, Erin.
   E linişte, Phil oftează din nou.
   - Ah, da.
   Tonul vocii s-a schimbat. Pare resemnată acum.
   - Atunci aţi face mai bine să urcaţi, mormăie ea enervată.
   Uşa bâzâie şi cloncăne, iar noi o împingem şi intrăm.
   I-am spus lui Phil la ce să se aştepte pe aici, dar nu poţi transmite chiar totul; mai mult decât orice altceva, o senzaţie generală pe care ţi-o transmite Holli. Starea şi zâmbetul ei. Phil a văzut primul nostru interviu, aşa că sunt sigură că s-a prins despre ce este vorba. Oricum, a fost avertizat: nu te implica în ceva.
   Apartamentul familiei Byford se află la etajul al şaselea. Predictibil, liftul nu funcţionează. Aş fi surprinsă ca Phil să mai aibă energie să se implice în ceva după ce a cărat camera şase etaje pe scări.
   Michelle ne aşteaptă în holul comun. Are papuci de casă îmblăniţi, un capot albastru prăfos şi pijamale „Dă-mi mai întâi o cafea".
   Ne priveşte încruntată. Este evident că de-abia s-a trezit din somn. Nu se vede niciun semn de Holli. Poate că încă doarme.
   Michelle arată extenuată. Din informaţiile pe care le-am adunat ştiu că lucrează cu program integral la un magazin general. Au trecut cincisprezece ani de când tatăl lui Holli a părăsit-o. Nu vreau să par necioplită, dar oare n-ar fi trebuit să fie deja la lucru?
   - Bună, Michelle. Sunt încântată să te cunosc. Scuze că am venit atât de devreme.
   Spre surpriza mea, mă salută dând mâna cu mine.
   Sesizez un zâmbet distrat. Pare îngrijorată în legătură cu ceva. Gesticulează în direcţia camerei lui Phil şi spune:
   - Presupun că mai bine ai porni aia întâi.
   Schimb o privire cu Phil şi îşi plasează camera pe umăr. Se aprinde lumina roşie.
   - Nu vreau s-o spun de două ori.
   Michelle mă priveşte şi se încruntă ca pentru sine.
   - Mai bine aţi intra. O să pun ceainicul pe foc.
   O urmăm pe pardoseala cu linoleum a apartamentului pe care îşi târăşte încălţămintea roz. Încep să am sentimentul că Holli nu e prezentă.
   Michelle se grăbeşte să intre în bucătăria meschină.
   - Chestia e că trebuie să anunţ poliţia dacă vine cineva să pună întrebări. Te superi dacă o fac repede acum?
   Pare jenată, nu e decât o femeie forţată să urmeze un regulament pentru care nu s-a angajat.
   Dau din cap că nu mă supăr. Însă cuvântul poliţia îmi urlă în cap. Nu e deloc un cuvânt pe care mă aşteptam să-l aud azi.
   - Scuză-mă, Michelle, chiar n-am nicio idee despre ce se întâmplă. E vreo problemă?
   Privesc înapoi la Phil ca să verific dacă el s-a prins care e faza. Mi-a scăpat ceva?
   Pentru o fracţiune de secundă mă gândesc că ar putea suna poliţia din cauza mea, a planului şi al celor doi Sharpe. Numai că asta e absurd, bineînţeles. Michelle nu ştie. Nu mă cunoaşte deloc. Şi orice impuls concis pe care l-am avut ieri ca să sun poliţia după ce am aflat despre cei doi Sharpe s-a evaporat de mult. În mod evident nu e o idee bună să implic poliţia în această etapă. Michele îşi ridică un deget în aer cu telefonul la ureche. Aşteaptă.
   - Bună, sunt Michelle Byford. Pot să vorbesc cu Andy, vă rog?
   Urmează o pauză, timp în care aşteptăm cu toţii, suspendaţi, asemenea fumului stătut de ţigară din bucătărie.
   - Mulţumesc. Bună, Andy, da, bine, mulţumesc. Nu, n-am, nu, nimic de genul ăsta, însă au sosit nişte oameni acum la apartament întrebând de Holli. Nu, nimic de genul. Da, da, ştiu.
   Râde nervos.
   - Nu, au legătură cu organizaţia de caritate a închisorii. I-au luat un interviu lui Holli în închisoare pentru un film. Da, Erin, da...
   Când îmi aud numele menţionat îi arunc o privire lui Phil. Ofiţerul acesta de poliţie cu care vorbeşte ea mă cunoaşte. Pe mine. Ce mama naibii se întâmplă? Michelle îşi ţine degetul ridicat. Aşteaptă.
   - Da, e şi un bărbat...
   Nu-i cunoaşte numele lui Phil. Am trecut rapid peste această formalitate.
   - Phil, spune el. Cameramanul.
   Concis ca întotdeauna.
   - Phil, cameramanul. Da, da, o să le spun, o secundă, aşa e... aici în 10-15, OK, o secundă.
   Îşi îndepărtează telefonul de faţă şi ni se adresează:
   - Andy spune să aşteptaţi 10-15 minute şi o să apară şi el. Vrea să vă pună câteva întrebări dacă se poate.
   Îl privesc pe Phil care ridică din umeri.
   - Sigur, zic.
   Ce altceva pot să fac? Să spun nu? Nu, de fapt, mi-e frică să vorbesc cu poliţia, Michelle, pentru că tocmai ce am furat două milioane de dolari si probabil că am cauzat moartea a doi oameni nevinovaţi. Nu mi se pare că am altă soluţie decât să rămân pe loc şi să încerc să mă comport normal. „Sigur” acoperă toate astea. Prima zi înapoi în câmpul muncii şi deja voi fi luată la întrebări de un poliţist.
   Stomacul mi se întoarce pe dos.
   Michelle îşi duce telefonul înapoi la ureche şi vorbeşte cu Andy, încep să-mi dau seama ce se întâmplă; îmi dau prea mult credit. Bănuiesc că Holli a încălcat regulile eliberării. Asta trebuie să fie, ceva de genul, însă, dintr-un oarecare motiv, îmi transpiră palmele.
   Între timp, Michelle vorbeşte la telefon în continuare.
   - Da, Andy, da, totul este în regulă. O să fie aici. Nu, nu cred că o s-o facă. Bineînţeles. Normal că da. OK, atunci. Ne vedem în curând. OK. Pa!
   Închide şi zâmbeşte privind în jos la telefonul lipsit de viaţă, îmi imaginez că îi zâmbeşte lui Andy, care se află într-un birou pe undeva. În cele din urmă îşi ridică privirea spre noi care stăm în expectativă.
   - Scuze, scuze pentru asta. Cafea?
   Se uită după ceainicul care pare cuprins de viaţă. Apa fierbe.
   - OK, deci aşa, scuze. Presupun că v-aţi dat seama că Holli nu e aici.
   Michelle priveşte profesionist printre noi. Da, ne-am dat seama, iar ea continuă aprobând din cap.
   - Da, a plecat ieri. Pur şi simplu a dispărut. De dimineaţă i-am dus nişte pâine prăjită la pat, iar ea nu mai era acolo. O căutăm de atunci; nu ştim unde se află acum. Poliţia se ocupă de asta. Andy e cel care conduce căutarea. E...
   Face o pauză şi se holbează afară prin fereastra cu geam termopan soios de deasupra chiuvetei. Apa din ceainic fierbe lângă ea. Se întoarce din nou la realitate şi zâmbeşte.
   - Haideţi să luăm loc.
   Pune cănile de cafea cu un aer ceremonios pe masa cu învelitoare cu model de frunze de pin şi ne aşezăm.
   Phil continuă să o filmeze în timp ce ea soarbe din cana aburindă, pe care scrie „Cafeaua îmi face ziua mai frumoasă". Sper să se întâmple; până acum nu mi se pare că lucrurile stau chiar aşa, pentru niciunul dintre noi.
   Privesc în jos la amestecul gri-maroniu dinaintea mea. Mici bucăţi de cafea încă ţin cu dinţii de viaţă agăţate de ceramica albă a cănii mele.
   La naiba! Nu-i în regulă. Acum m-aş simţi mai bine dacă nu aş fi aici. Mă gândesc la geanta ascunsă în podul nostru. Vina, ca prima piesă de domino, începe să dărâme o greşeală peste alta. Trebuie să mă concentrez. Trebuie să blochez această senzaţie înainte ca Andy, poliţistul, să ajungă aici.
   Şi unde dracu’ e Holli?
   Michelle îşi pune cana jos grijulie, cu două mâini, şi explică.
   - OK, iată ce ştim.
   Îşi ridică privirea cu certitudinea cuiva care întăreşte linia oficială. A trecut prin asta de o grămadă de ori deja, stând trează toată noaptea. Pot să-mi dau seama de asta. Are privirea aia specifică. Până acum, am luat o mulţime de interviuri în cariera mea, iar ea a mai trecut peste aceşti cărbuni încinşi de câteva ori. Şi acum o face din nou, pentru noi.
   - Aşadar, m-am întâlnit cu Holli, ştiţi, am luat-o din spatele închisorii pe la 8 a.m., pe 12 septembrie. Asta a fost cu 7 zile în urmă. Şi-a petrecut săptămâna mai mult prin apartament, uitându-se la TV, dormind. Nu cred că a dormit foarte mult în închisoare. Era extenuată. Apoi, alaltăieri, sâmbătă, am făcut aranjamente să trecem pe la apartamentul lui Sinead - e o prietenă de la lucru, care a fost pe vremuri coafeză - ca să-i aranjeze părul lui Holli. Pe Holli ajunsese să o îngrijoreze şuviţele ei cât timp a stat închisă, iar Sinead a spus că o să i le aranjeze pe gratis. Aşa că ne-am dus acolo. I-am adus câteva dintre hainele ei - chestii de la Adidas, pe care cu toţii le plac în zilele noastre.
   Zâmbeşte ca o mamă atotştiutoare, apoi continuă.
   - S-a schimbat cu ele şi, după aceea, ne-am dus la Nando’s să mâncăm pui. Holli moare după Nando’s. Se gândeşte la asta mereu. E cu adevărat încântată după puiul în sânge de la Nando’s. Nu cred că mâncarea era de calitate în închisoare, îţi dai seama. Era slabă ca un pui când a ajuns acasă. Mă rog, ai văzut- o şi tu. În orice caz, îi place genul ăsta de mâncare, şi-a luat o jumătate de pui şi câte o porţie din fiecare garnitură. Era foarte fericită. Apoi, ne-am întors acasă şi a spus că doreşte să facă nişte apeluri de pe laptop, aşa că s-a dus în camera ei şi a făcut asta o vreme. Dup-aia, ne-am uitat la nişte episoade vechi din Clanul Kardashian ca să recupereze ce a pierdut. Era destul de obosită şi s-a dus să se culce pe la nouă. Nimic neobişnuit. Părea fericită. Părea să fie din nou Holli de demult. Şi când am intrat ieri-dimineaţă în camera ei am văzut că a dispărut. Nu a luat cu ea decât câteva lucruri. Nu a lăsat niciun bilet. Nimic. Însă i-am spus lui Andy ce anume şi-a luat totuşi cu ea: o fotografie cu mine şi cu ea făcută în închisoare, pe care o ţinea lângă pat. Îi plăcea fotografia aceea. Spunea că o bucura să se uite la ea când îi era dor de mine. Îmi amintesc chestia asta, pentru că de obicei nu spune astfel de lucruri.
   Michelle ne priveşte. Asta este tot ce ştie. Asta e povestea din perspectiva ei.
   - Ştii unde ar fi putut să plece? o întreb.
   Priveşte din nou în jos la cana cu cafea şi oftează.
   - Nu, nu ştiu nimic sigur. Ar fi o teorie. Poliţia se ocupă de asta şi, ca să fiu sinceră, nu ştiu cât de multe mă lasă să ştiu. Andy face parte din SO15, aşa că e un pic cam dificil să aflu ceva din partea lor. Nu ştiu dacă ştiţi ceva despre asta, despre antitero.
   Informaţia vine parcă din ceaţă, astfel încât aproape că-mi vine să râd. Aproape. Phil priveşte într-o parte. Băga-mi-aş, SO 15. Faţa lui Michelle e impenetrabilă - secată şi obosită. Nu glumeşte. Dau din cap. Nu. Evident, nu ştiu nimic despre antitero.
   - Doar că... îmi vine foarte greu să cred că Holli e implicată în aşa ceva. Niciodată nu s-a implicat în ceva asemănător, niciodată nu a menţionat măcar numele lui Dumnezeu sau vreun soi de religie. Andy e un drăguţ, dar se înşală în privinţa asta. Chiar am încredere în el, dar... nu ştiu. O să o aducă înapoi, şi asta e cel mai important lucru. Asta este tot ce contează.
   Michelle apucă un pachet mototolit de ţigări din buzunarul capotului ei şi scoate una. Mă gândesc pe neaşteptate la testul de sarcină, la crucea albastră, în timp ce bricheta ei scoate scântei şi un val proaspăt de fum umple camera. Acum, Michelle ne priveşte pe amândoi peste masă, se apleacă în faţă şi se sprijină pe coate.
   - Holli nu e cea mai deşteaptă persoană, ştiţi, nu e decât gura de ea, desigur, însă e foarte uşor să fie dusă de nas. Întotdeauna a fost aşa. E competitivă, ştiţi. Are aşa o latură. „Sunt mai puternică decât tine. Pot să o fac mai bine ca tine.“ Ştiţi? Numai că lucrul la care se referă poate fi orice. Pot fi provocări, să incendieze un autobuz, sau mai ştiu eu ce altceva. Îi place senzaţia dramatică a chestiilor făcute. Doar că se dă mare. Asta e tot. Întotdeauna a fost aşa. Doar că de la o vreme a împins lucrurile la extrem. Cu cât înaintează în vârstă, cu atât merge mai departe. Ştiu, probabil că e vina mea. Tatăl ei nu a fost un bun exemplu şi apoi s-a îndrăgostit de Ash... scuze, Ashar... şi gaşca aia. E ciudat. Ash a fost un băiat atât de bun la şcoală. Provine dintr-o familie drăguţă de turci. Am întâlnit-o pe maică-sa o dată. Doar că nu înţeleg. Poate că ar fi trebuit să fiu mai prezentă, însă cineva trebuie să muncească; tatăl ei, cu siguranţă nu a făcut-o.
   Se opreşte. A luat-o pe varianta greşită. S-a pierdut în propriile ei tuneluri şi ne-a târât şi pe noi cu ea. Trebuie să se întoarcă înapoi la lumina zilei.
   - Holli a plecat singură sau cu cineva? întreb.
   E următoarea întrebare logică pe care pot să o pun. Dar cred că deja ştiu răspunsul.
   - Cu Ash... Ashar.
   Aprob din cap. Toate se leagă cap la cap. Ash e prietenul lui Holli din înregistrarea video din autobuz. În tonul lui Michelle nu se simte vinovăţie, ci iertare de sine. Nimic din toate acestea nu i se pot imputa. Ce ar fi putut face ca să nu se întâmple?
   E vorba de Holli şi de Ash. În mintea ei, vina s-a redus la jumătate. Nu e vorba decât de nişte puşti care îşi fac de cap. Ameninţarea nu e reală, în ochii ei. Sunt doar doi copii care, de data aceasta, poate că au cam exagerat.
   Bineînţeles, e imposibil să nu te afecteze ce se întâmplă aici. Piesele cad la locul lor, cum se întâmplă când joci Tetris. Sunt sigură că Andy de la SO 15 o să ne lumineze şi mai mult îndată ce soseşte. Dar n-am nicio îndoială că nu o să ne lase să-l filmăm. E clar că trebuie să adunăm cât mai mult material video înainte să vină şi să ne ceară să ne oprim.
   Mă ridic în picioare şi preiau controlul, schimbând energia din apartamentul înghesuit.
   - Michelle, trebuie să aruncăm o privire în camera ei şi să o filmăm.
   Nu e o întrebare, nu-i cer permisiunea. Creierul meu de regizoare iese la suprafaţă.
   Trebuie să avem cât mai mult material pentru film, cât de mult se poate. Uite, nu vreau să profit de ea, dar e evident că Michelle are încredere şi are o relaţie bună cu autoritatea. Dacă ea crede că e de bine, atunci o să obţinem ce avem nevoie. Îi susţin privirea un pic cam mult. O fac în mod deliberat până când cedează şi priveşte în altă parte.
   Funcţionează. Se ridică intimidată.
   - Da, desigur. Poliţia a cercetat-o deja şi au făcut propriile fotografii, aşa că sunt sigură că e în ordine să faci ce ai nevoie să faci acolo.
   Mă priveşte fix, căutând aprobare şi asigurare. Vrea ca noi să ştim că ea ne ajută şi că ea nu o să fie o problemă ca Holli.
   Ne conduce afară din bucătărie şi apoi pe hol. Phil îmi aruncă ceea ce presupun că ar trebui să fie o privire acuzatoare. Nu i-a plăcut asta. Nu am făcut ceva ce mă caracterizează, ci a fost o acţiune crudă.
   Mă fut! Nu sunt sigură că azi îmi pasă. Azi nu mă simt pe mine, indiferent ce înseamnă asta. Nici măcar nu mai sunt sigură cine sunt eu. Poate că am murit în Pacificul de Sud împreună cu Sally Sharpe.
   Camera lui Holli e mică. E o cameră simplă de adolescentă. Phil o filmează încet.
   Pe pereţi sunt lipite fotografii din reviste. Priviri glaciale de fotomodel agăţate de sticle de parfum. Sexualitate. Bani. Abţibilduri strălucitoare. Muşte moarte pe pervaz. Un poster împăturit cu Harry Styles şi ochii lui de căprioară. Postere cu Kanye, cu Wu-Tang Clan. Grandioase. Periculoase. Un strigăt îndepărtat din mohorâtul Croydon: toate fac parte din designul de dinainte de închisoare. Feţele de pe postere sunt înălbite de soarele care a încălzit vreme de aproape 5 ani camera goală.
   Însă eu caut altceva şi simt că şi Phil face la fel. Chiar dacă îmi dezaprobă metodele, ştiu că se gândeşte la acelaşi lucru: Nu e nimic religios în camera asta? Chiar nimic? Mă uit prin jur, dar nu văd nimic. Lângă pat se găseşte un morman de cărţi, una de modă cu Victoria Beckham, una cu Garfield cu colţurile îndoite, Puterea Prezentului, Cărţulia Calmului. Ultima chestie pe care mă aşteptam să o găsesc printre lecturile lui Holli. Pe de altă parte, de ce nu? O încercare de autocunoaştere sau un cadou de la o mamă bine intenţionată? Oricum ar fi, niciuna dintre cărţile de autoajutorare nu pare să fie citită. Şi apoi, cine sunt eu ca să judec? Nici eu nu le-am citit. Oricum, nu ele sunt cauza întâmplărilor din prezent. Nu sunt chiar manuale de terorism.
   Apoi mă loveşte ideea că nu o să găsim nimic aici. Holli nu avea decât 18 ani când trăia în camera aceasta. Aici sunt relicve ale persoanei care a fost. Acum are douăzeci şi trei de ani. Maturizarea te schimbă. Cinci ani în închisoare te schimbă. Cine ştie ce i s-a întâmplat în timpul ăsta?
   Ce vreau să spun e că e suficient să mă uit la mine ca să îmi dau seama că întreaga mea viaţă s-a schimbat în nouă zile. Am devenit o mincinoasă şi o hoaţă. Dumnezeu ştie unde o să fiu peste cinci ani. Sper că nu în închisoare.
   Se aude soneria de la uşă şi o privim pe Michelle. Dă din cap şi se duce să-l lase pe Andy să intre.
   Phil lasă camera în jos.
   - Ai văzut ceva? îmi şopteşte.
   În ochii lui se vede o nouă urgenţă. Pentru el, acest documentar tocmai a devenit extrem de interesant. Deja poate adulmeca premiile din viitor.
   - Nu, nu cred că este ceva aici, Phil. Nu a stat decât o săptămână înainte să plece. Trebuie să căutăm în altă parte, pe Facebook, Twiter, toate astea. Oricum, Holli nu e o proastă... nu mai este, vreau să zic. Dacă ar fi ceva aici, nu va fi uşor să găsim. Mă mai uit odată prin cameră, dar ştiu că am dreptate în privinţa asta; nu e niciun indiciu pe aici.
   Când intrăm în hol, vedem un bărbat îndesat care vorbeşte încet cu Michelle, stând în pragul uşii. Andy. E mai scund decât îmi imaginam, dar arată atractiv. Are un farmec lejer care sare în ochi de îndată ce se întoarce să ne întâmpine. Are zâmbetul unui învingător. Poate că de asta a obţinut postul în care lucrează. E o persoană sociabilă. Michelle are dreptate, el chiar inspiră încredere. Aş spune că de-abia a făcut 50 de ani. Are mult păr pe cap. În aer se simte o mireasmă aproape iluzorie de săpun scump. Va trebui să fiu foarte atentă. E evident că e foarte bun în ceea ce face. O joacă pe Michelle ca un bătrân profesionist. M-aş hazarda să-mi dau cu presupusul şi să spun că Andy e unul dintre învingătorii în lupta cu viaţa. Presupun că vede viaţa în culori trandafirii.
   Ei bine, hai să începem, Andy. Hai să trecem la treabă, pentru că eu nu mă duc la închisoare. Nu o să pierd lupta asta. Îmi bag mâna cu subtilitate în haină şi apăs cu grijă pe burtă. E OK, puişor. Mămica are grijă de tine.
   În timp ce păşeşte zâmbind spre mine, îmi trag faţa mea de joc.
   - Erin, Phil, sunt detectivul inspector-şef Foster, dar spuneţi-mi Andy. Mă bucur să vă cunosc şi mulţumesc că aţi mai rămas.
   Ne strânge mâinile cu fermitate, după care ne ducem în camera de zi a lui Michelle, lăsând camera de filmat în hol. Phil nu mai filmează. Phil, Michelle şi cu mine luăm loc pe canapea, în timp ce detectivul Andy se cocoaţă cu faţa la noi pe un scaun scund din piele de partea cealaltă a mesei de cafea aglomerată.
   - Aşadar, nu ştiu cât de multe v-a spus Michelle, dar Holli era sub supraveghere după eliberarea ei. Părăsind casa, a încălcat regulamentul şi, e cât se poate de evident că acum l-a încălcat şi pentru că a părăsit ţara, spune el cu lejeritate.
   Băga-mi-aş! Treaba e puţin mai serioasă decât am sperat. Nu credeam că o să ajung atât de departe. Holli a zburat din ţară?
   - Asta e una la mână, continuă el. Totuşi, încălcarea eliberării condiţionate este o problemă separată. Principala problemă cu care ne confruntăm acum este că suntem extrem de îngrijoraţi că Holli s-ar putea să ajungă în Siria cu Ashar Farooq. Ăsta pare să fie planul ei, dar şi al lui Ash. Ştim că s-a îmbarcat la zborul către Istanbul de la Aeroportul Stansted acum paisprezece ore. Cred că putem spune că suntem îngrijoraţi. Cam asta ar fi situaţia.
   Acum, tonul vocii lui este serios, ca al unui om de afaceri.
   Siria. Asta e o chestie uriaşă, iar adevărul groaznic este că subiectul ăsta este visul erotic al unui documentarist. Evenimente care înlocuiesc o structură narativă planificată. Raiul autorului de film.
   Cu toate acestea, în timp ce stau şi ascult, în mod cert nu simt asta. Văd ce poveste grozavă ar fi aceasta. O văd, însă tot ce simt este spaimă. Un zid drept de spaimă vine în viteză spre mine. Chestia asta e reală. Holli a făcut cu adevărat ceva rău. Va avea loc o investigaţie. Sunt implicată. Cu toţii suntem implicaţi. Iar sub izolaţia din podul meu se află o geantă mare cu diamante. Care ar arăta destul de incriminatoriu dacă poliţia decide să-mi cerceteze casa. Foarte incriminatoriu.
   Îmi doresc din tot sufletul ca Holli să intre pur şi simplu pe uşă, chiar în momentul acesta, botoasă şi răutăcioasă, şi să se comporte necioplit cu noi toţi.
   - Treaba noastră e simplă, continuă detectivul Foster. Mai întâi, trebuie să aflăm unde este Holli, să ne asigurăm că este în siguranţă şi, dacă e posibil, să o aducem acasă. În al doilea rând, trebuie să aflăm cu cine s-a asociat, în ce perioadă din închisoare s-a radicalizat şi cum a reuşit să părăsească Marea Britanie. Astea sunt informaţiile care mă interesează pe moment.
   Şi cum crede că l-aş putea ajuta cu astea?
   - Acum, vreau să fiu bine înţeles: în termenii lui Holli, pe moment încă nu a făcut nimic greşit. Încălcarea eliberării condiţionate este o infracţiune neînsemnată în comparaţie cu celelalte chestii care sunt în joc în situaţia asta; pe noi nu ne interesează să o pedepsim pe Holli pentru că a fugit. Este mult mai important să o aducem acasă şi să vorbească cu noi despre ce se întâmplă, despre cum şi-a făcut rost de documente, de contacte. Căutăm să o ajutăm, atât pe ea, cât şi pe orice altă fată aflată în această situaţie. Va trebui să aveţi încredere în mine când vă spun asta: acolo nu e deloc ce cred ele că este. Indivizii ăştia obişnuiesc să agaţe fete tinere, fete problemă, să le promită lucruri importante şi când ajung acolo e deja prea târziu ca să le schimbi mintea. Sunt deja prinse în capcană. Holli o să afle toate acestea destul de curând, dacă nu a aflat deja. Lor nu le pasă de aceste fete; ele sunt trofee de care te poţi descotorosi oricând.
   Andy o priveşte fix pe Michelle şi spune:
   - Şi de aceea trebuie să o aducem acasă pe cât de repede posibil.
   Michelle s-a albit la faţă. Mâna ei bâjbâie spre pachetul de ţigări din buzunar; a uitat că l-a lăsat pe masa din bucătărie şi, dintr-un motiv oarecare, gândul acesta mă întristează nespus.
   - Acum, Erin, spune detectivul, îndreptându-şi privirea intensă spre mine, nu ştiam că urma să filmezi în dimineaţa aceasta. Bănuiesc că Holli nu i-a spus mamei ei. Am vorbit cu tipii de la închisoarea Holloway despre interviul video cu Holli. Evident, nimeni nu l-a văzut încă, dar am fi extrem de interesaţi să aruncăm o privire. Mi-e teamă că ar putea fi singurul material video la zi cu Holli, în afară de cele de pe camerele de supraveghere, care nu ne sunt de mare folos, ca să zic cinstit. Am mai multe departamente interesate pe bune de ceea ce dispui tu. Mai ai înregistrarea?
   Aprob din cap.
   - Nu e editat. Pe moment, e doar material brut. Nici eu nu m-am uitat încă peste, aşa că nu pot spune dacă este ceva acolo care să vă ajute în termeni de...
   - Asta nu e o problemă, mă întrerupe el şi-mi dă o carte de vizită.
   Detectiv Inspector-Şef Andrew Foster. Numărul şi e-mailul lui.
   - Transferă-mi orice ai cât de curând posibil.
   - Nicio problemă.
   Iau cartea de vizită şi fac un spectacol băgând-o în siguranţă în buzunar. Poliţiştii mă fac să mă simt agitată. Întotdeauna au făcut-o. Îl simt cercetându-mi faţa, căutând ceva, orice, un cârlig de care să agaţe vreo vinovăţie. Mă străduiesc să-mi păstrez chipul senin şi impenetrabil.
   - Tu nu-ai fost prezent la interviul de la Holloway, nu? se întoarce Andy spre Phil. N-ai întâlnit-o niciodată în persoană pe Holli?
   - Nu, niciodată. O s-o cunosc pe Alexa mâine, răspunde Phil imperturbabil.
   Însă, pe de altă parte, el nu are legătură cu un avion prăbuşit, două crime, furt, fraudă şi trafic. Cred că tot ce a făcut mai nasol Phil vreodată a fost să fumeze un joint ocazional. Şi poate că a mai descărcat ilegal de pe internet vreo două chestii.
   Detectivul îşi mută din nou privirea spre mine.
   - Ah, da, documentarul tău.
   Zâmbeşte. Nu prea pot să spun semnificaţia zâmbetului.
   - Cine mai apare în el?
   Ştie. Cu siguranţă că a verificat. Îi susţin privirea.
   - Eddie Bishop la Pentonville, Alexa Fuller la Holloway şi Holli, spun repede.
   Totul este înregistrat; am documente ca s-o dovedesc.
   Andy dă din cap. E un grup bun. Ştiu că e un grup bun.
   Se întoarce către Phil.
   - În orice caz, Phil, tu poţi pleca mai devreme dacă vrei. N-am nevoie decât de Erin. Nu vreau să te reţin mai mult decât e nevoie. Aşa că simte-te liber s-o ştergi.
   Pe faţă îi apare o frântură din zâmbetul acela al lui.
   Phil se uită la mine şi aprob din cap. O să fiu în ordine. În timp ce pleacă priveşte înapoi cu sprâncenele ridicate. A fost o dimineaţă ciudată.
   Documentarul acesta ar putea fi mai important decât şi-a imaginat vreunul dintre noi. Şi Phil ştie asta. Îndată ce o să găsească o cafenea cu Wi-Fi o să intre pe MacBook-ul lui şi o să se uite pe platformele sociale pe care era Holli.
   Andy o trimite pe Michelle să facă, chipurile, mai multă cafea proastă. Îndată ce ea pleacă, el se întinde spre mine cu un aer serios, plasându-şi coatele pe genunchi.
   - Aşadar, Erin, ai observat ceva anume în timpul tău petrecut cu Holli? Orice ar fi putut părea neobişnuit? A menţionat ceva?
   Atunci când nu zâmbeşte pare mai bătrân. Un pierde-vară, dărâmat. Arată mai mult cum m-aş aştepta să arate un detectiv.
   Mă gândesc la interviul de acum două luni. Ţinând cont de tot ce s-a întâmplat între timp, putea foarte bine să fie şi acum un an. Am observat oare ceva care ar fi putut să dea indicii în privinţa călătoriei în Orientul Mijlociu?
   Prin cap îmi trece imaginea lui Amal, gardianul de serviciu din ziua aceea. Amal din Orientul Mijlociu. Amal înseamnă „speranţă" în arabă. Amal cel cu ochi blânzi.
   Brusc mă simt ruşinată.
   Alung gândul acesta. Nu sunt genul ăla de persoană. Refuz să fiu aşa. Amal nu e decât un londonez obişnuit care încearcă să-şi facă treaba; se întâmplă doar că are un nume arabic. Opreste-te, Erin.
   Andy aşteaptă un răspuns.
   - N-aş zice că am observat ceva specific, nu. Holli era... ştii, uşor enervantă. Admit asta. Nu pot spune că era ceva definitiv, dar m-am pricopsit cu senzaţia asta din partea ei.
   Mă opresc din vorbit. La naiba. Îmi ascult cuvintele din nou în mintea mea.
   Probabil că ar fi trebuit să spun doar „Nu, nimic”, şi s-o las aşa. Idioato. Chiar n-am nevoie acum să fiu monitorizată ca făcând parte dintr-o investigaţie a poliţiei. Mark şi cu mine nu putem îndura mai multe săpături înainte ca situaţia s-o ia razna.
   Primul meu onorariu din partea companiei fantomă din Arabia Saudită va fi transferat în contul meu bancar în opt zile. Bani primiţi din Orientul Mijlociu după ce a dispărut o fată. Situaţia nu va arăta prea bine pentru un bărbat cum e detectivul Andy Foster.
   - Enervantă? În ce fel?
   Pare îngrijorat acum. L-am făcut să se îngrijoreze. Da, se pare că am declanşat o alarmă. Fir-ar!
   - E vorba doar de atitudinea ei, ştii, cumva în siajul infracţiunii anterioare. Am văzut materialul video cu ea privind autobuzul arzând. Atitudinea ei din ziua interviului. Ea e...
   Cuvintele mă trădează din nou. Ce e ea?
   - Scuze, Andy. N-am cum să o spun altfel. E o ciudată. Îmi pare rău, dar asta e. Unde merge mia, merge şi suta. Şi ştii ce? Dacă sunt un martor cu prejudecăţi, măcar nu o să ajung niciodată în faţa unui tribunal.
   Chicoteşte.
   Mulţumesc Domnului.
   Faţa i se luminează din nou. Nu sunt decât o fată care face un documentar.
   - A, da, am văzut chestia din autobuz, spune aprobând din cap. Suntem din nou pe aceeaşi lungime de undă. Ciudată e cuvântul potrivit, Erin. Însă ciudată nu înseamnă rea, nu cred. Ea e doar uşor de manipulat. Sper să-şi schimbe decizia înainte să treacă graniţa, deoarece odată ce ai depăşit genul ăla de linii, nu mai este cale de întoarcere. După aceea nu vom mai putea să o ajutăm. Nu vom mai căuta să o aducem înapoi, dacă mă înţelegi ce vreau să spun.
   Andy vorbeşte pe un ton coborât. O pot auzi pe Michelle trebăluind de una singură prin bucătărie. Fumul de ţigară ajunge până la noi. Andy oftează.
   Schimbăm o privire.
   - Facem ce putem, Erin. Însă unii oameni nu vor să se ajute pe ei înşişi.
   Cred că formăm o legătură. Cred că ne înţelegem.
   - Ca să fiu cinstit cu Michelle, ea n-are nicio idee cine este fiica ei. N-ar fi putut să-şi dea seama că o să se întâmple astea. O vizită pe săptămână la închisoare vreme de 5 ani nu o transformă într-o mamă atentă.
   Priveşte în direcţia bucătăriei, iar eu profit de ocazie ca să înghit în sec. Dorinţa mea de a arăta ca o persoană normală în timp ce sunt sub investigaţie mi-a transformat într-un mod ciudat funcţiile organice de zi cu zi.
   - Holli s-a schimbat cam cu 5 luni înainte să fie eliberată, continuă el. Avem declaraţii din partea gardienilor închisorii şi din partea consilierilor. S-au întâmplat două lucruri în perioada aia. S-a înscris pentru schema de caritate a închisorii şi a fost de acord să participe la documentarul tău. Pot spune cu încredere că nu conduci o celulă Al Qaeda londoneză, Erin, dar mi-aş pierde slujba dacă nu urmăresc puţin situaţia.
   Tace şi mă priveşte. În colţul gurii îi apare o sugestie de zâmbet.
   Aşadar deja m-au verificat. La naiba. Cât de mult?
   - Sunt suspectă?
   Ştiu că ar trebui să nu întreb asta, dar sunt? Simt cum mi se înroşesc obrajii şi cum gâtul mi se înfierbântă. Corpul meu acum este oficial lipsit de control.
   El chicoteşte satisfăcut.
   - Nu, Erin, e clar că nu eşti suspectă. Nici măcar nu l-ai întâlnit vreodată pe Ashar Farooq, singura ta întânire cu Holli e pe film şi toate apelurile tale telefonice către închisoare au fost înregistrate şi monitorizate la timpul lor. Le-am ascultat pe toate.
   La naiba!
   - Nu ai făcut nimic. Dar trebuie să-mi dai o copie a materialului filmat cât se poate de repede azi... şi după aceea nu o să mai stăm pe capul tău. În momentul ăsta, nu ne interesează persoana ta, câtuşi de puţin.
   Întrezăresc umbra altui zâmbet. Acestea fiind spuse se ridică în picioare şi-şi trece palmele peste pantaloni, periindu-i. După aceea, îşi ridică privirea.
   - Ah, şi nu e necesar să o mai spun, dar nu mai arăta materialul filmat nimănui. Niciunei agenţii de ştiri şi, evident, niciunui ziarist. În plus, până când investigaţia nu are un final, nu vei putea folosi materialul pentru documentarul tău. Şi ştii ce, chiar şi atunci, fă-mi o favoare şi sună-mă înainte, OK? Doar ca să verific. Nu mă uita.
   Zâmbeşte. Chiar are zâmbetul unui învingător. Şi nici nu ai nevoie de o imaginaţie bogată ca să vezi că nici nu arată rău.
   În momentul ăsta, n-am idee de ce spun ce spun, dar o fac.
   - Andy. Când se termină vreau drepturi exclusive pentru asta, OK? Înaintea oricui. Ar fi fantastic să-ţi iau un interviu.
   Iată. M-am agăţat cu unghiile de stâlp.
   Zâmbetul lui se lărgeşte. E surprins. Amuzat.
   - Nu văd de ce nu, odată ce e de domeniu public. N-are cum să strice. Pare că faci un mic film drăguţ, Erin. Interesant. Sună-mă!
   Şi cu asta, basta. Pleacă.
   Când ajung acasă, primul lucru pe care îl fac este să mă grăbesc să ajung în pod.
   Din fericire, Mark încă nu s-a întors. Azi se întâlneşte cu foştii lui colegi, încercând marea cu degetul în căutarea unor contacte ca să vândă diamantele.
   Între timp însă, diamantele sunt în continuare în pod şi asta mă îngrijorează. Marfa noastră. Dacă poliţia se decide să ne cerceteze casa o să le găsească. Mut o maşină de cusut veche deasupra instalaţiei lăsate de izbelişte. Stau cu picioarele încrucişate pe podeaua aşchiată, agonizând, neştiind dacă nu cumva, punând maşina de cusut deasupra nu o să ridice şi mai multe suspiciuni. Dacă cei de la SO 15 ne cercetează casa, oare maşina de cusut o să le atragă atenţia sau aş face mai bine să ascund zona cu izolaţia? Am căutat SO 15 pe Google în drum spre casă: e vorba despre o secţie de operaţiuni speciale din cadrul Poliţiei Metropolitane, aflată sub Comandamentul Contraterorist, un departament creat prin fuziunea dintre Secţia Specială şi vechea Secţie Antiterorism. E vorba de poliţia aia serioasă.
   Mut maşina de cusut din nou.
   În cazul în care poliţia decide că sunt o persoană de interes, nu este vreun loc în casa asta pe unde să nu se uite. Şi nici nu pot să îngrop diamantele în grădină acum. Solul nu va arăta cum trebuie, iar poliţiştii adoră să dezgroape un patio, nu? Am văzut destule drame poliţiste ca să ştiu asta.
   Iar acum, n-am nicio şansă să zbor în Elveţia ca să le depozitez într-o cutie de valori, în nici un caz acum că sunt o parte din investigaţia lui Andy. O astfel de acţiune ar ridica mai multe semne de întrebare decât orice altceva. Trebuie doar să le mutăm din casa noastră cât de repede posibil. Ăsta e singurul răspuns. Trebuie să scăpăm de diamante.
   Mă gândesc la avion, la oamenii aceia care sunt în continuare acolo, prinşi în siguranţă cu centuri de scaunele lor. În apa întunecată ca noaptea. Nu pot să nu mă întreb. Cine erau? Erau oameni răi, cum a spus Mark? Arătau ca nişte oameni înspământători. Mă bucur că nu i-am văzut. E greu să-mi păstrez gândurile la distanţă, aşa cum sunt. Văd figuri create de propria mea imaginaţie, cenuşii şi îmbibate de apă.
   Îmi doresc să fi fost vreo modalitate ca să aflu cine erau. Am încercat fiecare chestie la care ne-am gândit, am verificat site-urile Interpol şi pe cele cu persoane dispărute când eram în Bora Bora. Mark este singurul care ar fi putut să-i identifice dintr-o înşiruire. Şi doar s-a uitat. Poate că ar trebui să-l rog să o facă din nou? Poate că eu ar trebui să verific site-urile de ştiri ruseşti, căutând persoane dispărute?

26.

MARŢI, 20 SEPTEMBRIE

Pietrele

      Mark a făcut rost de un contact pentru pietre.
   Unul din foştii lui colegi pe care ia întâlnit ieri, în timp ce eu filmam acasă la Holli, a sugerat o posibilă soluţie. Fix la timp. Odată ce vindem diamantele putem să transferăm banii prin bancă direct în Elveţia şi am terminat şi cu asta. Cuibul nostru va fi în siguranţă. Nu i-am spus lui Mark despre Holli sau detectivul Foster. Să treacă mai întâi ziua de azi; nu vreau să se îngrijoreze în privinţa poliţiei până când nu se încheie afacerea. Sunt sigură că încă nu mă cercetează, şi dacă reuşim să rezolvăm situaţia cu diamantele azi, s-a terminat. Nici despre copil nu i-am spus încă lui Mark. Nu păstrez secrete în mod deliberat; vreau doar să aştept momentul potrivit. E o veste atât de importantă, încât nu-mi doresc să o întinez cu grijile. Vreau să fie ceva special şi pur.
   Îi spun azi, îndată ce toate astea se termină, după ce vom vinde diamantele şi toate urmele care duc la geantă şi la avion vor dispărea. Diamantele sunt ultima treabă neterminată. Mark a găsit contactul printr-o fată pe nume Victoria, care a fost în acelaşi program de training ca şi Mark, la J.P. Morgan. S-a lăsat de cursuri destul de repede, s-a specializat, şi acum e agent economic pe cantitate în echipa de agenţi economici pentru capital algoritmic la HSBC. E iraniană şi are un frate vitreg care oferă sfaturi şi face comerţ cu bunuri materiale: asta înseamnă obiecte de artă, bunuri de lux, bijuterii, vase Ming, pălăria lui Napoleon, chestii de genul ăsta. E o glumă, în niciun caz pălăria lui Napoleon. Sau poate că da, de ce nu? Bunuri lichide ale celor ultra bogaţi, indiferent ce formă ar putea lua.
   Fratele vitreg al Victoriei are un site.
   Naiman Sardy Art & Asset Advisors. Pagina mea favorită de pe site este intitulată „Artă la amanet”. Mă întreb ce ar spune Monet, de Kooning, Pollock, Bacon şi Cezanne, cei mai valoroşi dintre artişti, despre faptul că lucrările lor sunt la amanet.
   Citesc următoarele pe site:
   Ca urmare a crizei financiare internaţionale, investitorii au început să vadă beneficiile introducerii bunurilor nemonetare, cum ar fi obiecte de artă, iahturi, bijuterii şi alte colecţii în portofoliile lor de investiţii generale. În orice caz, aceste bunuri materiale au nevoie de o îngrijire profesionistă şi management delicat, nu doar în zonele de depozitare, expunere, prezervare şi asigurare, ci şi ca bunuri comercializabile de o valoare substanţială. Acestea necesită acelaşi nivel de supraveghere de care au nevoie şi portofoliile exclusive de investiţii financiare.
   Aici, la Naiman Sardy, ne asigurăm că obţineţi şi menţineţi un portofoliu echilibrat, sfătuindu-vă şi făcându-vă pe dumneavoastră, investitorul, conştient de valorile pieţei curente, consiliindu-vă când să cumpăraţi, când să vindeţi sau când să vă păstraţi bunurile, în timp ce vă oferim sprijin în fiecare etapă din domeniul achiziţiilor şi al vânzărilor.
   Ei bine, iată. O companie fantomă pentru protejarea artei. Obiecte de artă folosite ca ţigările din închisoare.
   Brusc, realizez şi alt sens al cuvântului „supraveghere". Acestea necesită acelaşi nivel de supraveghere de care au nevoie si portofoliile exclusive de investiţii financiare Una dintre ironiile vieţii, presupun.
   Mi-e teamă că, atunci când va veni revoluţia, clienţii de la Naiman Sardy Art & Asset Advisors vor fi primele ei victime, fie ele colaterale sau nu.
   În orice caz, Mark i-a cerut Victoriei să-l contacteze pe fratele ei Charles pentru a-i găsi un „client" de-al lui. Mark şi Victoria sunt prieteni pe LinkedIn şi, la cafea, după o scurtă recapitulare a vremurilor de când nu s-au văzut, Mark a adus vorba despre asta. Ar fi interesat fratele ei să cunoască un potenţial client nou care caută să facă pierdute ceva bunuri pe parcursul următoarelor luni? Ideea a părut că a prins rădăcini. Mark mi-a spus că ea s-a îndreptat de spate un pic în cafenea şi că i-a plăcut foarte mult să joace rolul de intermediară. Se pare că afacerea fratelui ei fusese lovită destul de zdravăn de climatul actual, iar lui Charles chiar i-ar prinde bine un comision acum. Victoria i-a înmânat lui Mark o carte de vizită de-a lui Charles şi i-a spus să i-o dea acestui „client". Ba chiar i-a şi mulţumit că s-a gândit la Charles pentru asta.
   Mark a telefonat şi a stabilit o întâlnire. Urma să merg eu, nu cu rolul de client, ci cu rolul de asistent personal al clientului, Sara. Până acum totul e standard; ştiam din poveştile lui Caro că majoritatea vânzărilor cu obiecte din galerie se fac la telefon sau prin asistenţii personali care cumpără la deschiderea expoziţiilor. De ce să-ţi cumperi singur obiectele când poţi să trimiţi pe altcineva s-o facă?
   Mă întâlnesc cu Charles în această dimineaţă. Îl las pe Mark în Patisserie Valerie din Green Park şi mă duc singură pe strada Pall Mall.
   Galeria de pe Pall Mall este discretă. Imediat ce intri, observi că arată mai degrabă ca o casă de licitaţii privată de lux. Vitrine sunt răsfirate prin încăpere, găzduind comori care, presupun, nu sunt de vânzare. Sunt mai degrabă totemuri plasate strategic ca să asigure clienţii că acesta este locul potrivit pentru ei, fluiere pentru câini specifice claselor sociale, trofee, embleme. Dar, ca să fiu cinstită, îmi imaginez că, la preţul potrivit, toate obiectele de aici pot fi cumpărate.
   Ca de exemplu, o mască incaşă a morţii, lucind cald în lumina spoturilor, care se află în spatele unei vitrine de sticlă groasă de un inch.
   Un alt exemplu ar fi o armură completă de războinic japonez.
   În altă parte, un colier cu un diamant strălucitor în formă de pară, care atârnă greoi şi gros ca un şerbet de lămâie de un şirag de diamante mai mici ce sclipesc în luminile galeriei.
   Mă întâmpină Charles, care e îmbrăcat cu pantaloni roşii şi are părul roşcat frumos aranjat. Emană un aer sănătos şi se vede pe el doar o idee de bronz obţinut prin sudul Franţei. Pare să fie singur. Poate că deschid magazinul doar pentru întâlniri.
   Nu-mi imaginez să fie mult trafic pietonal prin zonă, chiar dacă e strada Pall Mall.
   Luăm loc în partea din spate a camerei la un birou de mari dimensiuni din lemn de mahon. În cazul în care nu e un Chippendale, atunci e clar în maniera lui Thomas Chippendale. Presupun că intenţia este să observi lucruri din astea; probabil că de asta au fost alese.
   Stăm şi conversăm lejer în adâncul reprezentanţei cu covoare groase. Charles îmi face o cafea la capsulă. Îmi dau seama că mingea, în ce priveşte discuţia de afaceri, este în terenul meu. Sunt sigură că Charles poate întreţine flecăreala distrăgându-mă pe tot parcursul zilei dacă nu trec direct la subiect. În mod evident nu e genul care să aducă afacerile la început în discuţie - îmi imaginez că nu aşa se face în domeniul ăsta, adică să treci direct la subiect.
   Chiar şi comercianţilor de la tarabele din piaţa din East End le place să trăncănească, nu? Bineînţeles, Charles nu e unul dintre ei, să fie clar. Are cu totul aspectul unuia care a studiat la Oxford sau Cambridge: este precis, isteţ, dar şi infestat cu o ruşine auto- impusă a propriului potenţial neperformant. Se pare că un dezavantaj în a avea toate oportunităţile disponibile în viaţă este că niciodată nu-ţi poţi satisface nivelul de aşteptare. Niciodată nu eşti mulţumit de potenţialul tău.
   Orice împlinire va fi privită cu un minimum de expectanţă, ţinând cont de circumstanţe, şi orice eşec se va datora pur şi simplu slăbiciunii caracterului.
   Să fie clar, personal cred că Charles se descurcă foarte bine. Are un loc încântător aici. Pare să aibă o slujbă bună. Aş fi o mamă mândră de aşa un fiu. Asta e altă chestie cu şcolile particulare de băieţi. Mi se pare că te cam lucrează la corzile sensibile, nu? Ocolesc sexualitatea şi au linie directă cu mama. Băieţii ăştia nu se maturizează niciodată.
   Scot săculeţul cu diamante din buzunarul hainei şi-l pun pe birou. Pietrele sunt depozitate în siguranţă acum, în portofelul de piele de culoare crem-pal, pe care l-am cumpărat cu Mark pentru acest scop. Punga de plastic nu era potrivită şi chiar dacă ne-a uşurat de 150 de lire, săculeţul dă cu totul o altă nuanţă efortului actual.
  Charles devine atent. Ăsta este motivul pentru care se află aici, la urma urmei, şi, în plus, nu a avut parte de un an fericit.
   Îi explic că familia pentru care lucrez caută să transforme ceva bunuri în bani lichizi în următoarele luni şi că îşi doresc să vândă iniţial diamantele ca să testeze piaţa, să vadă cât de receptivă este în acest moment.
   Bineînţeles, în realitate nu mai există alte bunuri. Îmi doresc să fi fost. Îmi doresc să fi găsit mai multe genţi. Dar bănuiesc că ideea mai multor vânzări prin intermediul lui Charles ne vor aduce azi cel mai bun preţ pentru diamante şi va elimina natura suspicioasă a unei singure vânzări.
   Lui Charles i s-a trezit interesul. Am ştiut eu că săculeţul de piele o să-şi facă treaba.
   Charles aduce o tavă pentru bijuterii. Îi pasez săculeţul. Vreau să le scoată afară el, să aibă senzaţia pe care am avut-o eu prima dată când am văzut sute de diamante revărsându-se şi reflectându-se la lumină.
   Scutură săculeţul cu blândeţe, iar diamantele se rostogolesc pe materialul de pâslă verde a tăvii.
   Simte şi el senzaţia.
   Mi se ridică părul pe braţe. O simt şi eu.
   Oportunitate. Posibilităţi. Îşi umezeşte buzele. La suprafaţă, figura lui pare inexpresivă.
   - Foarte frumoase, încântătoare.
   Sub suprafaţa feţei se iveşte o nuanţă de încântare. Nu e jucător de poker, asta e clar.
   Cădem de acord asupra unui comision de 10%. O să se ocupe imediat ce plec şi se aşteaptă să am câteva oferte până după-amiază. Lucrurile se mişcă foarte rapid în piaţa diamantelor.
   Dacă familia pentru care lucrez ar fi interesată, ar putea să aranjeze o vânzare până la sfârşitul zilei.
   Plec cu o chitanţă scrisă de mână în locul pietrelor preţioase şi mă duc înapoi la cafenea ca să mă întâlnesc cu Mark. Şi atunci simt o privire care mă urmăreşte. Mă opresc la intersecţia dintre străzile Pall Mall şi St. James şi, cu nervii sfârâind, mă prefac că-mi caut telefonul în geantă. Cei doi bărbaţi din spatele meu trec în faţa mea. Nu sunt poliţişti şi nu mă urmăresc, nu sunt decât doi bărbaţi bine îmbrăcaţi pe drum spre un prânz lung. Mă uit peste umeri înapoi pe strada Pall Mall până la piaţa Trafalgar, căutând cu privirea conturul îndesat al detectivului Foster printre puţinii pietoni. Din cei douăzeci şi ceva de trecători, niciunul nu se potriveşte.
   Detectivul Foster nu e aici. Nu mă urmăreşte.
   Opreste-te, Erin. Nu fi paranoică.
   Inima mi se zbate în piept. Nu e decât un moment instinctiv fantomatic, nimic altceva. Mă îndrept spre St James ca să mă întâlnesc cu Mark.
   Când mă vede intrând, se luminează la faţă. Vrea să ştie cum au decurs lucrurile cu Charles.
   - Foarte, foarte bine, îl asigur. Caută cumpărători chiar acum. A fost extrem de încântat. A încercat să ascundă asta, dar mi-am dat seama. Am putea rezolva situaţia în câteva ore! Mă va sună în după-amiaza aceasta cu câteva oferte.
   Mâinile îmi tremură uşor. Mark îşi întinde mâna peste masa de cafea şi-şi lasă palma să se odihnească peste a mea.
   - Te descurci foarte bine, scumpo. Sunt impresionat, spune şi rânjeşte tăind afirmaţia.
   Nu mă pot abţine şi rânjesc şi eu. Ce facem oare? E înspăimântător, dar este şi incitant cu totul. Nu pot să vorbesc în numele lui Mark, evident, dar până acum nu am fost amendată înainte decât pentru vreun bilet de parcare ocazional. Nu sunt o infractoare. Însă e uimitor cât de uşor vorbim despre toate acestea. Mă consolez că este OK să fii paranoică din când în când, ar fi o nebunie să nu fiu, luând în considerare ce facem. Am adus pericolul cu noi acasă, în Anglia.
   - Ascultă, Erin, scumpo, ce ar fi să rămânem în oraş şi să aşteptăm telefonul lui Charles împreună? Şi dacă soseşte o ofertă, o acceptăm şi gata, bine? Şi ai putea să te duci înapoi la el să închei afacerea şi, începând cu seara aceasta, am scăpa definitiv de toate. Gata, nu mai avem diamantele în casă. Ne întoarcem la vieţile noastre normale. Mă rog, aproximativ normale.
   Mark îmi oferă din nou acelaşi zâmbet.
   Pe la unu jumătate îmi sună telefonul. E Charles, care deja mă caută. Recunosc ultimele trei cifre de la apelul efectuat de Mark de dimineaţă. Mark aprobă din cap să preiau apelul şi, după patru ţârâituri, răspund. Nu vreau să pară că suntem prea disperaţi.
   - Alo? răspund brusc.
   Nu vreau să pară că Sara, alteregoul meu, n-are nimic mai bun de făcut decât să-şi petreacă ziua aşteptând apelul lui Charles.
   - Bună, Sara! Sunt Charles de la Naiman Sardy.
   Pare nesigur.
   - Fantastic! Bună, Charles, cu ce-ţi pot fi de folos?
   Am un ton degajat, distant şi profesionist. Mark îmi surprinde privirea şi zâmbeşte. Îi place acest personaj foarte sexy.
   Charles ezită din nou uşor şi totuşi surprind asta. O pauză infinitezimală înainte să se arunce în discuţie.
   - Sara, îmi pare atât de rău, dar din nefericire nu pot să te ajut cu situaţia aceasta. Oricât de mult mi-ar plăcea, mi-e teamă că va trebui să zic pas.
   Mi se întoarce stomacul pe dos şi-mi aţintesc privirea pe Mark, care deja a surprins schimbarea în energia mea şi, în tăcere, scanează feţele din cafenea. Am fost prinşi? S-a terminat?
   Am fost un pic cam mult timp tăcută la telefon. Mă concentrez şi continui pe un ton calm.
   - Este vreo problemă, Charles?
   Încerc să am un ton uşor pasiv-agresiv. Sara nu pricepe motivul pentru care Charles i-a irosit timpul, dacă e incapabil să-i vândă diamantele.
   Mark îşi aţinteşte privirea din nou pe mine.
   - Îmi pare teribil de rău, Sara. E o mică problemă în ce priveşte provenienţa lor, asta e tot. Sunt sigur că clienţii tăi nu ştiu că se află în posesia... ei bine, nu e necesar s-o spun, dar au fost câteva semne de întrebare în privinţa provenienţei pietrelor preţioase, ceea ce ar putea cauza viitoare probleme. Aşa că în acest moment va trebui să mă retrag. Sunt sigur că înţelegi, spune Charles şi face o pauză lăsându-mă pe mine să o umplu.
   Scutur din cap în direcţia lui Mark. Nu vindem. Provenienţa. Mă încrunt şi apoi îmi dau seama. Charles mă lasă să înţeleg că el crede că facem trafic cu diamante pătate de sânge, că pietrele noastre preţioase provin din vreun vid etic din Africa. Bineînţeles, fără documente, fără nicio urmă, aşa trebuie să pară că stau lucrurile.
   Şi aş prefera ca Charles să considere că sunt diamante pătate de sânge decât să creadă că lipsa informaţiilor provenienţei lor se datorează faptului că le-am furat.
   Normal că trebuie să fi suspectat că ceva nu e în regulă când i le-am dat. Şi pun pariu că îngrijorarea lui are mai mult de-a face cu faptul că diamantele cară în spate o încărcătură criminală mai mult decât cu etica. Dacă ar fi fost capabil să plaseze pietrele preţioase cuiva în ultimele ore, bănuiesc că ar fi făcut-o. Nu-l învinuiesc deloc pentru refuz. Dacă aş fi Charles m-aş ascunde în gaură de şarpe, mai ales că are un an prost. Oameni ca Charles nu rezistă mult în închisoare.
   - Înţeleg. Ei bine, mulţumesc, Charles, ai fost de mare ajutor. Clienţii mei vor fi foarte interesaţi să audă asta, sunt sigură. Ai dreptate să presupui că n-am idee de originea lor. Aşa că îţi mulţumesc pentru discreţie.
   Îl periez. Ştiu că nu o să spună nimănui, dar merită să-l bat cu palma uşor pe cap dacă asta îi face viaţa mai uşoară.
   - Nu-i nicio problemă, Sara, spune el şi ghicesc în vocea lui un zâmbet de uşurare. Ai putea totuşi să-ţi informezi clienţii că aş fi fericit să mă ocup de orice alte bunuri materiale pe care ar fi interesaţi să le transforme în lichidităţi.
   Îşi doreşte laurii, dar nu vrea să-şi mânjească mâinile. Te rog, Charles, prinde şi tu un loc la coadă.
   - Da, bineînţeles, şi ştiu că o să-ţi aprecieze discreţia în această problemă, spun.
   Mark dă din cap. Umflu egoul unui om care tocmai ne-a spus că suntem infractori, dar funcţionează. Oamenii sunt ciudaţi, nu?
   - Minunat, mii de mulţumiri. Ah, Sara... te-ar deranja să vii să le iei de la biroul meu acum? Le-am pregătit deja să fie preluate. Probabil că aşa e cel mai bine.
   Închid şi mă prăbuşesc peste masa de cafea. Doamne, este extenuant să fii infractor. Mark îmi ciufuleşte părul şi-mi ridic încet ochii spre el.
   - Nu are loc nicio vânzare, spun pe un ton scăzut. Crede că sunt diamante pătate de sânge. Dar e în regulă, nu are intenţia să spună ceva. Trebuie să mă întorc să le iau acum.
   - La naiba!
   Nu e deloc ce voia să audă Mark. S-a străduit destul de mult ca să uşureze această tranzacţie. Partea aceasta ar fi trebuit să fie cea mai uşoară. Nu ştie că noi suntem vânzătorii, nu?
   - Nu, răspund cu rapiditate. N-are de unde să ştie. Şi chiar dacă ar şti, în mod cert nu e genul care ar menţiona-o. Dacă e prea speriat să încerce să vândă diamantele pentru noi, atunci în mod cert o să fie prea speriat ca să nu-şi ţină gura în privinţa lor. Cine ştie cine puteau fi clienţii mei? Cine ştie de ce ar putea fi ei capabili?
   Nu sunt îngrijorată câtuşi de puţin că Charles ar putea să ne toarne. Îngrijorarea lui Mark se risipeşte şi-mi aruncă un zâmbet subţire.
   - Şi ce naiba o să facem acum?
   Ia situaţia în serios, absurditatea ei fiind evidentă în tonul lui. Pentru că, într-adevăr, ce o să facem de-acum? Nu ştim pe nimeni altcineva şi nu ştim cum să vindem diamante.
   Chicotesc un pic. Îmi rânjeşte înapoi, încreţindu-şi colţurile ochilor. Doamne, ce superb e!
   - Chiar am crezut că Charles o să fie soluţia; aproape că m-am aşteptat să-mi facă o ofertă pe loc, spun. Doamne, de ce nu poate fi aşa uşor?
   - Şi eu am crezut că o să fie la fel. Cei din Elveţia ne-au răsfăţat, cred; acolo totul a mers ca uns. Totuşi, pentru astea, va trebui să urmăm şi alte căi. Încă nu s-a terminat. O să găsesc eu ceva. Tu du-te şi ia pietrele.
   Îl las pe Mark să-şi frământe creierii, în timp ce eu mă îndrept spre biroul lui Charles ca să iau diamantele. Brusc, totul pare distractiv din nou. Aş putea face asta toată viaţa pentru Mark, să fiu o Daisy şi el un Gatsby.
   Charles nu e prezent când ajung înapoi la galerie. Un gardian de pază răspunde la sonerie şi-mi înmânează săculeţul ofensator la schimb pentru chitanţa lui Charles.
   Se pare că Charles vrea să-şi acopere urma, să ia distanţă faţă de situaţie. În cazul în care Mark se va mai întâlni cu Victoria, va trebui să mimeze o ignoranţă totală. Să se comporte şocat şi uimit că contactul lui încerca să scape de nişte diamante pătate de sânge. Cine ar fi ştiut? Pare perfect plauzibil. Mark a fost destul de departe de focul acţiunii ca să joace cartea ignoranţei. Evident, sunt o grămadă de oameni bogaţi şi ticăloşi pe lume. În afară de faptul că e soţul meu, Mark nu are nicio conexiune tangibilă cu nimic din ce tocmai s-a întâmplat. Pe de altă parte, nici eu n-am fost aici. Sara a fost.
   O frântură de voce din mintea mea îmi aminteşte că eu sunt constant cea apropiată de toate acestea, că eu voi suporta consecinţele, dacă toate merg prost. Eu sunt cea care apare pe camerele de supraveghere din Elveţia şi cea de pe camerele de pe strada Pall Mall. Nu e vorba de numele meu, ci de faţa mea. În timp ce mă întorc cu pietrele preţioase ca să mă întâlnesc cu Mark, mă întreb dacă a fost ideea mea asta, să risc atât de mult. Sau pur şi simplu mi-am intrat în rol?
   Sunt eu mai curajoasă, mai pricepută decât Mark? Sau sunt mai proastă? De ce mereu trebuie să o fac eu?
   Pe de altă parte însă, Mark e cel cu contactele, aşa că nu poate să facă el tranzacţiile, nu? Are sens. Şi, ca să fiu cinstită, nu-mi place să stau pe locul din spate în maşina de curse. De fapt, formăm o echipă perfectă.

.............................................................