Piste false, Michael Connelly

 ...............................................

3-5

      - James, dacă îți dau ceva de scris, crezi că poţi deschide ochii ca să ne desenezi simbolul de pe caschetă?

   - Da.
   - OK, vreau să deschizi ochii.
   McCaleb se ridică în picioare. Winston pregătise deja carneţelul, cu o pagină goală. McCaleb luă carneţelul şi pixul, dându-i-le lui Noone.
   Bărbatul avea ochii deschişi, holbându-se parcă în gol la foaia de hârtie, în timp ce desena. Pe urmă, îi întinse carneţelul lui McCaleb. Desenul era aşa cum îl descrisese mai înainte – o linie verticală tăind un „C” voluminos.
   Întregul desen era prins în interiorul unui oval. Terry îi dădu carneţelul lui Jaye, care îl ţinu câteva momente în dreptul ferestrei cu oglindă, ca desenul să poată fi văzut şi de cei de dincolo, care priveau la monitor tot ce se întâmplă în cameră.
   - Bine, James, ai făcut treabă bună. Acum, închide ochii şi uită-te din nou la imaginea în care apare şoferul. Ai prins-o?
   - Da.
   - Urechile i le vezi?
   - Una, doar. Cea din dreapta.
   - Observi ceva ciudat la ea?
   - Nu.
   - Niciun cercel?
   - Nu.
   - Dar sub ureche? Gâtul? Îi vezi gâtul?
   - Da.
   - Ceva dubios acolo? Ce vezi?
   - Ăăă, nimic. Ăăă, gâtul. Doar gâtul.
   - E vorba de partea dreaptă, da?
   - Exact.
   - Niciun tatuaj pe gât?
   - Nu.
   McCaleb pufăi din nou, nemulţumit. După ce îşi pierduse toată ziua pentru a se convinge că Bolotov era un posibil suspect, acum argumentaţia lui se năruise.
   - Bine, zise el, pe un ton resemnat. Dar mâinile? I le poţi vedea?
   - Pe volan.
   - Observi ceva neobişnuit? Ceva pe degete?
   - Nu.
   - Niciun inel?
   - Nu.
   - Poartă ceas?
   - Ceas, da.
   - Ce fel de ceas?
   - Nu se vede decât cureaua.
   - Ce culoare are?
   - Neagră.
   - Pe ce mână poartă ceasul, stânga sau dreapta?
   - Pe... dreapta. Dreapta.
   - OK, vezi cum e îmbrăcat?
   - Doar cămaşa. Închisă la culoare. De fapt, un sveter bleumarin.
   McCaleb încerca să-şi dea seama ce să-l mai întrebe. Nici nu se putea concentra, din cauza dezamăgirii pricinuite de faptul că până acum nu obţinuse nimic substanţial. În cele din urmă, îi veni în minte ceva ce omisese până atunci.
   - Parbrizul, James. Vezi ceva lipit pe el? Vreun abţibild sau ceva de genul acesta?
   - Mmm, nu. Nu văd nimic.
   - OK, ia uită-te şi la oglinda retrovizoare. Pe ea e ceva?
   - Eu nu văd nimic.
   McCaleb se făcu mic pe scaun. Şedinţa de hipnoză era un dezastru: omul acesta nu mai putea fi folosit acum ca martor într-un eventual proces, eliminaseră un suspect potenţial şi nu se aleseseră decât cu descrierea amănunţită a unei caschete de base-ball şi a unui Cherokee fără niciun cusur.
   Ştia că următorul pas presupunea să îl poarte pe Noone înainte, până la ultima imagine cu Jeep-ul care pleca în mare viteză, dar, era foarte probabil ca, dacă numărul din faţă fusese mascat, la fel să fi fost şi numărul din spate.
   - OK, James, hai să derulăm repede înainte, până în momentul în care Cherokee a trecut de tine, iar tu îi faci semnul acela obscen.
   - OK.
   - Măreşte plăcuţa de înmatriculare. O vezi?
   - E acoperită.
   - Cu ce?
   - Cu un prosop sau un tricou. Nu-mi dau seama. Ca în faţă.
   - Micşorează la loc. Ţi se pare ceva ciudat la partea din spate a maşinii?
   - Mmm, nu.
   - Ceva abţibilduri pe bara din spate? Sau poate numele dealerului de maşini?
   - Nu, nimic de felul ăsta.
   - Ceva pe lunetă? Vreun abţibild?
   McCaleb era conştient de tonul disperat din vocea lui.
   - Nu, nimic.
   Terry se uită la Winston, scuturând din cap.
   - Altceva?
   Femeia clătină din cap.
   - Vrei să o aduci pe desenatoare?
   Winston clătină iar din cap.
   - Sigur?
   Acelaşi răspuns. McCaleb îşi îndreptă atenţia din nou spre Noone, neputând să-i iasă din minte faptul că nu meritase să îşi asume riscul de a-l pierde ca posibil martor.
   - James, vreau ca în următoarele zile să te mai gândeşti la ce-ai văzut în seara de 22 ianuarie şi, dacă îţi vine ceva în minte, dacă îţi aminteşti şi alte detalii, să o suni pe doamna Winston. De acord?
   - Da.
   - Bun. Acum, voi număra invers, de la 5 la 1, iar în acest timp tu vei începe să te înviorezi şi vei deveni tot mai ager, până când, atunci când eu voi spune „unu”, vei fi complet treaz. Vei avea un nivel ridicat de energie, ca şi cum ai fi dormit 8 ore. Vei rămâne treaz tot drumul până la Las Vegas, dar când te vei băga în pat diseară nu vei avea nicio problemă să adormi. Ne-am înţeles?
   - Da. OK.
   McCaleb îl scoase din transă, iar Noone se uită la Winston, curios să afle cum se desfăşurase şedinţa de hipnoză.
   - Bun venit înapoi! Cum te simţi?
   - Splendid. Cum m-am descurcat?
   - Bine. Mai ţii minte despre ce am vorbit?
   - Da, aşa cred.
   - Bun. Aşa şi trebuie. Nu uita, dacă mai apare ceva la suprafaţă, din adâncurile memoriei, o suni pe Jaye Winston.
   - Exact.
   - Păi, n-am vrea să te mai reţinem. Ai un drum lung cu maşina, până la destinaţie.
   - Nicio problemă. Mă aşteptam să dureze până la şapte şi ceva. Dar am avut noroc: mi-aţi dat drumul mai repede.
   McCaleb se uită la ceas:
   - E aproape şapte şi jumătate.
   - Poftim?
   - În stare hipnotică, cel mai adesea oamenii pierd noţiunea timpului, zise McCaleb.
   - Mie mi s-a părut că n-a durat decât 10 minute.
   - E un fenomen normal, în care timpul capătă parcă alte dimensiuni.
   Terry se ridică în picioare, îşi dădură mâna, iar Winston ieşi să îl conducă pe Noone. McCaleb se aşeză pe scaun, cu palmele împreunate pe creştetul capului. Era stors de oboseală. Ce şi-ar mai fi dorit şi el să se simtă ca după 8 ore de somn bun.
   Uşa se deschise şi înăuntru păşi căpitanul Hitchens. Avea o mutră acră, ceea ce nici nu era de mirare, de fapt.
   - Ei bine, ce părere ai?
   - Aceeaşi ca şi tine. A fost un fiasco. Ne-am ales cu o descriere mai bună a maşinii, dar asta nu înseamnă că acel Grand Cherokee n-ar putea fi oricare din vreo zece mii la fel. Şi mai avem cascheta, de unde poate mai obţinem ceva.
   - Cleveland Indians?
   - Ce? Oh, „CI”-ul? Poate, deşi ăştia parcă au şi-un indian micuţ alături, pe caschetă.
   - Corect, corect. Păi... cum rămâne cu Molotov?
   - Bolotov.
   - Nu contează, Bolotov. Se pare că l-am scos din joc.
   - Cam aşa ceva.
   Hitchens îşi încleştă palmele una în cealaltă, tăcând. După câteva momente destul de stânjenitoare, reapăru şi Winston.
   - Unde sunt Arrango şi Walters? întrebă McCaleb.
   - Au plecat, zise ea. N-au fost deloc impresionaţi.
   McCaleb se ridică în picioare, spunându-i lui Hitchens că, dacă se dădea la o parte de lângă masă, punea el la loc tuburile de neon. Colonelul îi sugeră să nu se deranjeze. Şi-aşa, după părerea lui, McCaleb făcuse destul - ceea ce bărbatului i se păru o afirmaţie cu dublu sens.
   - Păi, atunci, voi pleca.
   Dar, arătând spre oglindă, adăugă:
   - Crezi că la un moment dat pot avea o copie a benzii sau măcar transcrierea textului? Aş vrea să o studiez. S-ar putea să-mi mai vină vreo idee, pentru mai departe.
   - Îţi va face Jaye o copie. Avem aparatura necesară. Cât priveşte ce vom face mai departe, nu prea cred că merită să mai continuăm. E limpede că tipul nu i-a văzut faţa pistolarului, iar plăcuţele de înmatriculare erau acoperite. Ce altceva ar mai fi de spus?
   McCaleb nu răspunse nimic. Ieşiră toţi trei, Hitchens împingându-şi scaunul spre birou, iar Winston conducându-l pe Terry în camera cu aparatură video. Luă o bandă nouă de pe raft, pregătindu-se să facă o copie a înregistrării şedinţei de hipnoză.
   - Ştii, eu tot cred că a meritat să încercăm, zise fostul detectiv, în timp ce Jaye apăsa pe butoane, ca să copieze videocaseta.
   - Nu te mai frământa, aşa e, a meritat. Mă deranjează doar lipsa unor rezultate concrete şi faptul că l-am „pierdut” pe rus. Nu mă interesează părerea căpitanului şi puţin îmi pasă ce gândesc ăia doi de la LAPD.
   McCaleb mişcă din cap, în semn că îi înţelegea reacţia. Frumos din partea femeii că gândea astfel şi nu-l culpabiliza deloc. În fond, bărbatul insistase pentru şedinţa de hipnoză, care nu adusese noutăţi semnificative. Lui Winston i-ar fi fost foarte uşor, prin urmare, să dea toată vina pe el.
   - Păi, dacă Hitchens îţi face scandal, dă totul pe mine. Spune-i că eu am ţinut morţiş la chestia asta.
   Jaye nu replică nimic. Scoase videocaseta din aparat, o puse în cutia de carton şi i-o dădu lui McCaleb.
   - Te conduc până afară.
   - Nu, nu-i nevoie. Ştiu drumul.
   - Bine, Terry, ţinem legătura.
   - Sigur. Hei, era să uit! Ai vorbit cu căpitanul despre treaba cu DRUGFIRE?
   - Oh, da, e de acord. Mâine pleacă pachetul cu Fedex. L-am sunat pe tipul tău, la D.C., şi i-am spus că i-l trimit.
   - Excelent. Îi zici lui Arrango?
   Winston se încruntă, scuturând din cap.
   - În primul rând, am remarcat că respinge orice idee care-ţi aparţine. Aşa că nu i-am spus nimic.
   McCaleb o aprobă, apoi salută şi porni spre ieşire. Afară, în parcare, căută din priviri Ford-ul Taurus al lui Buddy Lockridge. Până să-l zărească, o altă maşină îi atrase atenţia. Era Arrango.
   McCaleb se pregăti să audă răutăţile detectivului apropo de eşecul şedinţei de hipnoză.
   - Ce e? întrebă Terry din mers.
   - Nimic. Am vrut doar să spun că a fost un spectacol de zile mari. Patru stele, pe cuvânt. Mâine îl arătăm ca model în toată secţia.
   - Nostim, Arrango.
   - Chestia e că mica ta demonstraţie ne-a costat un martor şi un suspect care probabil nici nu trebuia să fie suspect, dar în schimb nu ne-am ales cu nimic.
   - Ba nu, ştim mai multe decât înainte... N-am spus niciodată că tipul o să ne dea pe tavă adresa criminalului.
   - Mda, ştii, noi ne-am şi gândit ce poate însemna acel „CI” de pe caschetă - „Complet Idioţi”, adică, probabil, exact părerea pistolarului despre noi.
   - Dacă ar fi aşa, nici nu trebuia să aştepte până acum ca să ajungă la această concluzie.
   Arrango nu mai avea replică.
   - Ştii, zise McCaleb, ar trebui să te gândeşti la martora ta. Ellen Taaffe.
   - Te referi tot la hipnoză?
   - Exact.
   Arrango ţipă la Walters, să oprească maşina. Deschise portiera şi sări afară.
   Veni la câţiva centimetri lângă McCaleb, suficient ca acesta să-l simtă mirosind a băutură, probabil de la vreo sticluţă ascunsă în torpedoul maşinii.
   - Ascultă aici, conţopistule, să nu dea naiba să te bagi peste martorii mei. Să nu dea naiba să te bagi peste cazul meu! Ai auzit?!
   Nu se clintea din loc, suflându-i lui McCaleb în nas duhoarea de băutură.
   Terry zâmbi, mişcând din cap misterios, ca şi cum ar fi aflat un mare secret.
   - Chiar eşti îngrijorat, nu-i aşa? Ţi-e teamă că o să-i dau de capăt. Nu-ţi pasă de cazul propriu-zis, de oamenii care au murit sau care suferă din acest motiv. Pur şi simplu, nu vrei ca eu să rezolv ceea ce tu nu eşti în stare să faci.
   Arrango nu reacţiona în niciun fel.
   - Treaba ta, atunci, Arrango, fii îngrijorat.
   - Da? Mă rog, de ce? Fiindcă tu o să-i dai de cap?
   Râse fals, cu mai mult venin decât umor.
   - Fiindcă o să-ţi spun un mic secret. O ştii pe Gloria Torres? Victima pe care nu dai doi bani? Inima ei bate în pieptul meu. Trăiesc datorită faptului că ea a murit. Or asta mă implică total. Aşa că nu-mi pasă ce simţi tu, Arrango. Ce dacă te calc pe picioare şi te deranjează? Eşti un dobitoc şi aşa vrei să rămâi. Treaba ta, fii un dobitoc. Mă obişnuiesc şi cu asta. Dar nu mă retrag până nu punem mâna pe criminal. Nu-mi pasă cine o va face - tu, eu sau altcineva. Important e că nu mă dau bătut până nu e prins.
   Se holbară unul la celălalt câteva momente, după care McCaleb ridică mâna şi îl împinse pe Arrango.
   - Dă-te la o parte! Trebuie să plec.

18.

      Visă că era întuneric. Un întuneric mişcător, ca nişte sânge în apă, cu imagini ce apăreau şi dispăreau fulgerător, în părţile laterale, dar pe care ochiul lui nu le putea prinde.
   De trei ori, în timpul nopţii, se trezi speriat de ceva din lăuntrul lui.
   Ridicându-se repede în capul oaselor, îl cuprindea ameţeala, trebuia să aştepte, să asculte, dar singurul zgomot era şuieratul vântului printre zecile de catarge. Se dădea jos din pat, verifica dacă ambarcaţiunea era în regulă, după care se uita pe chei, să vadă dacă nu apăruse Bolotov, deşi aşa ceva era puţin probabil. Pe urmă se ducea la baie, îşi lua temperatura, tensiunea şi pulsul, acelaşi de fiecare dată. Apoi revenea la apele negre ale aceluiaşi vis indescifrabil.
   Telefonul îl trezi la 9 dimineaţa, vineri. Era Jaye Winston.
   - Dormeai?
   - Nu. Mă pun mai greu în mişcare. Ce s-a întâmplat?
   - Păi, m-a sunat Arrango şi mi-a zis o chestie care chiar mă nelinişteşte.
   - Da? Ce anume?
   - Mi-a dezvăluit identitatea donatorului.
   McCaleb se frecă la ochi. Uitase de ceea ce îi spusese lui Arrango.
   - Şi de ce te nelinişteşte, Jaye?
   - Fiindcă mă doare că nu mi-ai spus totul. Nu-mi plac secretele, Terry. Dobitocul ăla mă sună şi mă face să mă simt ca un rahat, pentru că sunt ultima care află chestia asta!
   - Ce contează dacă ştiai sau nu?
   - Păi, contează. E un fel de conflict de interese, nu crezi?
   - Nu. Nu-i niciun conflict. Dacă vrei părerea mea, e un fel de exacerbare, adică eu vreau să pun mâna pe individul ăla mai mult decât ar vrea oricare dintre voi. Te mai nelinişteşte ceva? Noone, cumva?
   - Nu, nu-i asta. Ţi-am spus deja de-aseară că nu regret acest demers. Căpitanul mi-a făcut un pic scandal azi, dar tot cred că am procedat bine.
   - Bun. Şi eu cred la fel.
   Urmă o scurtă tăcere. McCaleb se aştepta ca Winston să-l mai întrebe ceva.
   - Ştii, şi să nu te mai apuci să faci pe durul, da?
   - La ce te referi?
   - Nu ştiu exact, fiindcă habar n-am ce plănuieşti. Dar n-am niciun chef să mă frământ pentru ce faci tu, doar fiindcă ai o „exacerbare”, după cum spuneai.
   - Înţeleg. Nu vreau să-mi atribui niciun merit, Jaye. Cum ţi-am mai spus, dacă aflu ceva, aflaţi şi voi imediat. Nu s-a schimbat nimic, rămâne valabil.
   - Bine, atunci.
   - În regulă.
   Tocmai când se pregătea să închidă telefonul, îi auzi din nou vocea.
   - Apropo, azi a plecat glonţul la omul tău. Îl primeşte mâine, dacă lucrează sâmbăta, dacă nu, luni.
   - Bine.
   - Mă anunţi dacă descoperă ceva, da?
   - Cu tine va lua prima legătura, fiindcă tu i-ai expediat pachetul.
   - Nu face pe şmecherul cu mine, Terry, că nu ţine. E omul tău, pe tine o să te sune. Sper să îmi telefoneze şi mie suficient de repede, după aceea.
   - Voi avea grijă să fie aşa.
   Deşi se pregăteau să închidă, Jaye reveni.
   - Deci, ce vei face astăzi?
   McCaleb nici nu se gândise încă.
   - Păi... nu ştiu deocamdată. Nu prea ştiu unde să mă duc. Mi-ar plăcea să îi interoghez din nou pe martorii din cazul Gloria Torres, dar Arrango m-a ameninţat destul de rău şi mi-a spus să nu mă bag peste el în chestia asta.
   - Atunci ce-ţi mai rămâne?
   - Nu ştiu. Mă gândeam să stau pe-aici, pe lângă barcă, poate să mai frunzăresc o dată dosarele şi să mă uit la videocasete, ca să văd dacă nu mai descopăr ceva. Prima citire a mers rapid, dar asta nu înseamnă că nu mi-a scăpat ceva.
   - Mda, pare o zi cam plictisitoare. Nici la mine nu e mai grozav, azi.
   - Te duci din nou la tribunal?
   - Aş vrea eu. Vinerea, însă, nu se ţin procese. Asta înseamnă să mă ocup toată ziua de hârţogăraie. Oricum, trebuie să recuperez ceea ce n-am avut timp să fac de atâta vreme. Aşa că mai bine mă apuc chiar de acum. Bine, Terry, pe curând. Nu uita ce-ai spus. Mă suni imediat ce afli ceva.
   - Sigur.
   Jaye închise în fine telefonul, iar McCaleb se trânti în pat, cu receptorul lipit de stomac. Se chinui câteva minute să îşi aducă aminte ce visase, după care sună la informaţii să afle numărul de la camera de gardă a spitalului Holy Cross.

   Telefonă şi ceru cu Graciela Rivers. După aproape un minut, îi auzi vocea în receptor. Vorbea repezit şi tăios. McCaleb înţelese că nimerise într-un moment nepotrivit. Se gândi să închidă, dar renunţă ştiind că Graciela putea să îşi dea seama că el o căutase.
   - Alo?
   - Îmi pare rău. Probabil că erai ocupată.
   - Cine e la telefon?
   - Terry.
   - Oh, Terry, bună. Nu, nu sunt ocupată. Mi-a fost frică să nu fie ceva în legătură cu Raymond. De obicei, nu mă sună nimeni aici.
   - Regret că te-am speriat.
   - E-n regulă. Eşti bolnav? Parcă vorbeşti altfel decât de obicei. Nici nu te-am recunoscut, zise femeia, râzând forţat.
   McCaleb bănuia că Graciela se simţea jenată că nu îi recunoscuse vocea.
   - Stau lungit pe spate. Ai făcut vreodată asta, când ai vrut să chiuleşti, minţind că nu te simţi bine? Efectul este extraordinar - lumea chiar te crede bolnav.
   De data asta, râsul Gracielei era absolut natural.
   - Nu, n-am încercat niciodată, dar voi ţine minte.
   - Sigur. E o poantă excelentă. Poţi s-o foloseşti şi tu.
   - Deci, cum mai merge? Ce s-a mai întâmplat?
   - Păi, în privinţa cazului, nu e prea grozav. Credeam că vom obţine ceva ieri, dar ne-am lovit de un punct mort. Azi, voi regândi tot planul de atac.
   - În regulă.
   - Te-am sunat în legătură cu ziua de mâine, ca să te întreb dacă vii cu Raymond aici. Vreau să pescuim mai încolo, pe stânci.
   - Pe stânci?
   - Adică, pe dig. Acolo se prinde bine peşte. Mă plimb pe jos până în zona aceea în fiecare dimineaţă şi văd o mulţime de inşi cu undiţa în apă.
   - Păi, Raymond numai despre asta a vorbit, de când am plecat de la tine. Aşa că intenţionam să venim. Dacă nu te deranjează, evident.
   McCaleb ezită, gândindu-se la Bolotov şi întrebându-se dacă nu riscau venind pe barcă. Dar voia să îi vadă pe amândoi. Îi era dor de Graciela şi de băiat.
   - După reacţia ta, poate ar fi mai bine să amânăm, zise femeia.
   - Nu! Mă gândeam şi eu, atât. Vreau să veniţi. Ne vom distra de minune. Şi îmi voi lua revanşa pentru cina pe care ar fi trebuit s-o pregătesc deunăzi.
   - Bine, atunci.
   - Oricum, vreau să rămâneţi şi peste noapte. E spaţiu suficient. Există două cabine-dormitor, iar masa din salon se face pat, aşa că nu-i nicio problemă.
   - Păi, lasă, mai vedem. Aş vrea să păstrez nişte constante în viaţa lui Raymond. Cum ar fi patul lui, bunăoară.
   - Înţeleg.
   Mai discutară un timp despre diverse, iar în final stabiliră întâlnirea de a doua zi din port. McCaleb închise telefonul, dar continuă să rămână lungit pe pat, cu receptorul pe burtă. Se gândea la Graciela. Îi plăcea, aşa că zâmbea fericit la gândul că vor petrece toată sâmbăta alături. Pe urmă, din nou îi veni în minte persoana lui Bolotov. Analizând cu meticulozitate situaţia, McCaleb conchise că rusul nu reprezenta o ameninţare. De obicei, ameninţările verbale nu se traduc în fapte. Şi să fi vrut, lui Bolotov i -ar fi fost foarte greu să dea de The Following Sea. Şi apoi rusul nu mai era un posibil suspect în cele două cazuri de omor.
   Gândurile acestea îl duseră spre următoarea întrebare: dacă nu era un posibil suspect, atunci de ce fugise? McCaleb îşi aminti de explicaţia pe care i-o sugerase Winston în seara precedentă. Bolotov nu era criminalul căutat, dar probabil se ştia vinovat pentru altceva. De aceea a preferat să dispară.
   Hotărând să nu se mai gândească la asta, Terry se răsuci pe o parte şi se dădu jos din pat.

   După ce bău o cafea, McCaleb coborî în birou, adună toate dosarele şi videocasetele şi se duse în salon. Deschise hublourile, să aerisească, se instală comod şi începu să vizioneze metodic toate benzile video legate de caz.
   După 20 de minute, când ajunse să urmărească pentru a treia oară, la rând, împuşcarea Gloriei Torres, auzi din spate vocea lui Buddy Lockridge:
   - Asta ce naiba mai e?
   Răsucindu-se, McCaleb îşi văzu vecinul, în picioare, în cadrul uşii. Nu-l simţise urcând pe barcă. Înşfăcă rapid telecomanda şi stinse televizorul.
   - O bandă. Ce cauţi aici?
   - M-am prezentat la serviciu.
   McCaleb se holba nedumerit la el.
   - Ieri mi-ai spus că vei avea nevoie de mine în dimineaţa asta.
   - Oh, da, aşa e. Păi, nu cred că... da, cred că azi voi lucra. Eşti pe-acasă mai târziu, dacă mă răzgândesc?
   - Probabil.
   - OK, mulţam.
   McCaleb aştepta ca Lockridge să plece, numai că acesta nu se clintea din loc.
   - Ce e?
   - La chestia asta lucrezi tu?
   - Da, Buddy, la asta. Dar nu putem vorbi nimic. E o chestiunea privată.
   - Frumos!
   - Altceva?
   - Păi, ăăă, când e ziua de leafă?
   - Ziua de leafă? Ce tot spui - oh, leafa ta? Oh, oricând. Ai nevoie de bani?
   - Cam aşa ceva. Nu mi-ar strica nişte bani, azi.
   McCaleb se duse spre bufet, unde îşi lăsase portofelul şi cheile. Scoase 6 bancnote de 20 de dolari, însă Lockridge protestă că era prea mult.
   - O parte din ei e pentru benzină, îi explică McCaleb. Iar diferenţa, pentru faptul că ai stat şi m-ai aşteptat, fiind prezent la apel. E bine?
   - Perfect. Mulţam, Terror.
   McCaleb zâmbi. Lockridge îl poreclise aşa, din seara în care se cunoscuseră.
   Buddy plecă, în fine, iar McCaleb se reapucă de lucru. Nu-l frapă nimic în timpul vizionării videocasetelor, aşa că trecu la dosare. De data aceasta, nu mai trebuia să se grăbească, având posibilitatea să citească pe îndelete fiecare pagină.
   Porni invers, de la coadă spre cap, adică de la cazul Kang Torres.
   Parcurgând, însă, rapoartele de la locul crimei şi rezumatele diferitelor anchete, nu găsi nimic interesant, în afară de neconcordanţa privind ora exactă a producerii omorurilor, pe care o sesizase deja de la prima lectură. Deşi nu-l putea suferi pe Arrango, pentru firea lui arogantă, şi nici pe Walters, care i se părea prea indolent, nu descoperise nicio greşeală sau omisiune în investigaţia condusă de ei.
   Ajunse, într-un final, la raportul de la autopsie şi la fotocopiile neclare ale fotografiilor cu cadavrul Gloriei Torres, la care, dintr-un motiv bine întemeiat, nu se mai uitase până atunci. Întotdeauna ţinuse minte victimele după fotografiile care le înfăţişau moarte. Ştia cum arătaseră morţi, niciodată însă vii. Vedea ce păţiseră. Când citise prima oară dosarul dublei crime de la magazin, nu simţise nevoia să se uite la fotografiile Gloriei. Nu asta îşi dorea sau voia să afle despre ea.
   Acum, însă, când orice detaliu i se părea semnificativ, studie şi aceste poze.
   Calitatea slabă a fotocopiatorului atenua din duritatea impactului. Le frunzări repede, după care reveni la prima imagine, făcută înainte de autopsie, în care se vedea trupul gol al Gloriei pe masa de oţel. Între sâni şi în jos, pe stern, avea o incizie lungă, făcută de chirurgul care îi scosese organele. McCaleb îi privi câteva momente corpul mutilat, simţind un amestec de tristeţe şi vinovăţie.
   Tresări violent când sună telefonul. Înşfăcă receptorul, imediat după primul târâit.
   - Alo?
   - Terry? Sunt doctor Fox.
   Cu un gest ce nu şi l-ar fi putut explica, dacă l-ar fi întrebat cineva, McCaleb întoarse fotografia cu faţa în jos.
   - Alo, mă auzi?
   - Da, bună, ce mai faci?
   - Excelent. Dar tu?
   - Asemeni.
   - Ce făceai acum?
   - Acum? Păi, stăteam şi eu pe-aici.
   - Terry, ştii bine la ce mă refer. Ce decizie ai luat în privinţa rugăminţii femeii aceleia? Ştii, sora...
   - Păi, ăăă... îngăimă el, întorcând fotografia cu faţa în sus şi privind-o. Am decis că e bine să văd despre ce este vorba.
   Fox nu spunea nimic, dar McCaleb parcă o şi vedea stând la birou, cu ochii închişi, şi scuturând dezaprobator din cap.
   - Îmi pare rău.
   - Şi mie îmi pare rău. Terry, cred că tu chiar nu înţelegi la ce riscuri te expui!
   - Ba cred că înţeleg, doctore, însă nu am încotro.
   - Nici eu nu am încotro.
   - La ce te referi?
   - La faptul că nu pot continua să fiu medicul tău, dacă ai de gând să faci asta. E limpede că nu pui preţ pe sfatul meu şi nici nu consideri că trebuie să-mi respecţi recomandările. Ai ales acest demers în detrimentul propriei sănătăţi. Nu pot asista la distrugerea ta.
   - Să deduc că îmi dai papucii, doamnă doctor? râse McCaleb, cam jenat.
   - Nu e de glumit, să ştii. Sau poate crezi că totul e o glumă şi că eşti invincibil?
   - Nu, nu mă simt invincibil.
   - Atunci, ce spui nu se prea potriveşte cu ce faci. Luni o voi ruga pe una dintre asistentele mele să-ţi adune toate fişele şi dosarele şi să facă o listă cu doi-trei cardiologi, pe care ţi-i pot recomanda.
   McCaleb închise ochii.
   - Păi, doctore, vezi tu... nu prea ştiu ce să spun. Suntem împreună de atâta vreme. Nu te simţi într-un fel obligată să duci treaba până la capăt?
   - Obligaţia aceasta e valabilă şi pentru tine. Dacă până luni nu dai niciun semn de viaţă, voi presupune că nu ai renunţat la idee. Îţi voi pregăti dosarul şi fişele, aici la cabinet.
   Acestea fiind zise, doctoriţa Fox închise telefonul.
   Bărbatul rămase cu receptorul la ureche, până se dezmetici, auzind tonul de linie întreruptă.
   McCaleb se ridică şi ieşi să se plimbe pe afară. De pe punte, studie cu atenţie rada portului şi parcarea de pe chei. Nici urmă de Buddy Lockridge sau de vreo altă persoană cunoscută. În aer, nicio adiere de vânt. Se aplecă în afară, peste prora, şi privi în jos, spre mare, dar, fiind prea întunecată, nu reuşi să vadă fundul apei. Trase un scuipat şi, o dată cu el, scăpă şi de toate remuşcările pricinuite de hotărârea lui Fox. Degeaba, nimic nu-i clintea decizia luată.
   Revenit în salon, zări imediat fotografia, care parcă îl aştepta acolo, pe masă. O luă din nou în mână şi o studie cu atenţie, de data asta oprindu-se asupra feţei. Pe ochi, se vedea parcă un fel de alifie închisă la culoare; McCaleb găsi imediat o explicaţie, gândindu-se că şi ochii fuseseră luaţi odată cu celelalte organe interne.
   Remarcă cele trei mici perforaţii de pe pavilionul urechii stângi, în jos spre lob. Pe lobul drept, era doar o singură perforaţie.
   Tocmai se pregătea să pună fotografia deoparte, când îşi aminti că, mai înainte, citise un inventar al lucrurilor luate de la victimă, la spital, predat ulterior poliţiei.
   Curios să vadă dacă toate detaliile corespundeau, se duse înapoi la teancul de dosare. Parcurse, urmărind cu degetul, lista articolelor de îmbrăcăminte, până ce ajunse la subpunctul cu bijuterii.
   BIJUTERII
   1. Ceas Timex
   2. Trei cercei (2 semilune, o tortiţă de argint)
   3. Două inele (piatra zodiei, argint).
   Se gândi un pic la această listă, amintindu-şi că pe banda video cu filmul crimei văzuse limpede că Gloria Torres purta în total patru cercei. Tortiţa, semiluna şi cruciuliţa care atârna de lobul urechii stângi. La urechea dreaptă, avusese doar o semilună. Ei bine, această stare de lucruri nu se potrivea deloc cu inventarul făcut la spital, în care apăreau doar trei cercei. Şi nici nu corespundea cu găurile de la cercei, foarte vizibile în fotografie, la urechile victimei.
   Se întoarse spre televizor, cu gândul să se mai uite o dată la videocasetă, dar pe urmă se opri. Era sigur de ceea ce văzuse, mai ales că n-are cum să ţi se pară că ai remarcat o cruciuliţă, dacă obiectul chiar n-ar fi fost acolo. Dintr-un motiv sau altul, acest al patrulea cercel nu era menţionat în inventar.
   O piesă care nu se potrivea cu restul mozaicului. Bătând darabana pe dosarul anchetei, McCaleb încerca să îşi dea seama dacă detaliul avea sau nu vreo importanţă. Ce se întâmplase cu cercelul-cruciuliţă? De ce nu figura pe listă?
   Se uită la ceas şi văzu că era 12 şi 10 minute. Graciela era, probabil, la masă. Sună la spital şi ceru să i se facă legătura în sala de mese.
   Când îi răspunse o femeie, o rugă să se ducă până la tânăra aşezată lângă una dintre ferestre şi să îi transmită un mesaj. Simţind ezitarea femeii, McCaleb i-o descrise pe Graciela şi îi spuse cum o cheamă. Până la urmă, fără nicio tragere de inimă, femeia de la telefon întrebă care era mesajul.
   - Spune-i doar să îl sune pe doctorul McCaleb, imediat ce va putea.
   Cam după 5 minute, auzi telefonul.
   - Doctor McCaleb?
   - Scuze, a trebuit să mint, ca s-o conving să îţi transmită mesajul.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Păi, parcurg din nou toate dosarele şi am dat peste o piesă care nu se potriveşte cu ansamblul. În inventarul lucrurilor găsite asupra Gloriei se spune că din urechile surorii tale i-au scos, la spital, doi cercei-semilună şi o tortiţă.
   - Corect. A fost nevoie să-i scoată, ca să-i facă tomografia.
   - Bine, e clar, dar ce s-a întâmplat cu cercelul-cruciuliţă, din urechea stângă? În inventarul pe care îl am aici, la dosar, nu se pomeneşte nimic...
   - Nu-l purta în seara aceea. Şi mie mi s-a părut ciudat. Ca şi cum chestia asta i-ar fi purtat ghinion, fiindcă era cercelul ei preferat. De obicei, îl avea în permanenţă.
   - Ca un fel de emblemă personală, zise McCaleb. Dar de ce-ai spus că nu-l purta în seara aceea?
   - Fiindcă, atunci când poliţia mi-a dat lucrurile ei - ştii tu, ceasul, inelele, cerceii - nu era printre ele. Nu-l purtase atunci.
   - Eşti sigură? Pe banda video îl avea.
   - Care bandă video?
   - De la magazin.
   Graciela tăcu pentru câteva momente.
   - Ba nu, nu se poate. L-am găsit în cutia ei de bijuterii. I l-am dat celor de la pompe funebre ca să i-l pună la înmormântare.
   Venise rândul lui McCaleb să amuţească, numai că el se dumiri mai repede.
   - Dar nu avea cumva doi cercei la fel? Nu ştiu cum e cu cruciuliţele, dar cerceii nu se cumpără, de obicei, pereche?
   - Oh, ba da, ai dreptate, la asta nu m-am gândit.
   - Vasăzică, cel găsit de tine era rezerva?
   McCaleb simţi o emoţie electrizantă în adâncul sufletului, cum nu i se mai întâmplase de multă vreme.
   - Aşa cred... zise Graciela. Păi, dacă purta unul dintre cerceii-cruciuliţă, acolo, în magazin, ce s-a întâmplat cu el?
   - Exact asta vreau să aflu şi eu.
   - Dar care crezi că ar fi substratul?
   McCaleb păstră tăcerea câteva clipe, gândindu-se ce să-i răspundă, fiindcă ideile lui din acel moment erau mult prea ipotetice şi nesigure pentru a fi împărtăşite.
   - E doar o piesă din mozaic, care trebuie pusă la locul ei. Hai să te mai întreb ceva: ce fel de sistem de prindere aveau cerceii ăştia - simplu, prin inserare, sau şi cu un dispozitiv de siguranţă? De pe videocasetă nu mi-am putut da seama.
   - Da, cred că aveau şi un dispozitiv de siguranţă, pe care îl fixai, după ce inserai cercelul în gaura din ureche. Prin urmare, nu avea cum să-i cadă.
   În timp ce o asculta, McCaleb căuta, prin teancul de dosare, raportul de la ambulanţă. Îşi plimbă degetul peste rândurile din caseta cu informaţii despre cei care întocmiseră documentul, până ce ajunse la numele celor doi medici care o trataseră la faţa locului pe Gloria şi o transportaseră la spital.
   - Bine, acum trebuie să plec. Rămâne valabil pentru mâine?
   - Sigur. Terry?
   - Da?
   - Ai văzut banda video de la magazin? Vreau să zic, toată banda? Ai văzut-o pe Glory...
   - Da, zise bărbatul, încetişor. A trebuit.
   - Era... era înspăimântată?
   - Nu, Graciela. Totul s-a petrecut foarte repede. Nici nu şi-a dat seama.
   - Presupun că e preferabil aşa.
   - Aşa cred şi eu... Hei, e vreo problemă?
   - Nu, sunt bine, nicio problemă.
   - În regulă, atunci. Ne vedem mâine.

   Medicii de la ambulanţa care o transportase pe Gloria la spital aparţineau de secţia Fire Station 76. McCaleb telefonă acolo, însă echipa care fusese de serviciu pe 22 ianuarie avea liber până sâmbătă. Totuşi, căpitanul care coordona activitatea staţiei îi spuse că, potrivit regulamentului de funcţionare referitor la „transporturile victimelor unor crime”, orice obiect personal uitat pe targă sau găsit în maşina salvării ar fi fost predat imediat poliţiei, spre păstrare. Asta însemna că, dacă cercelul-cruciuliţă s-ar fi pierdut în timp ce Gloria Torres era dusă la spital, ar fi existat un proces-verbal de predare-primire inclus în dosarul cazului. Or, McCaleb nu găsise aşa ceva. Nicăieri nu se pomenea de cercelul-cruciuliţă.
   Ironia era că Terry purta în piept, pe lângă inima unei necunoscute, şi tainica credinţă că nu el trebuia să fi fost salvat, ci altcineva. În zilele şi în săptămânile dinainte de a primi inima Gloriei, fusese pregătit în sinea lui pentru sfârşitul iminent. Se împăcase cu ideea că asta îi era soarta. Nu mai credea demult în niciun Dumnezeu - ororile pe care le văzuse şi pe care le anchetase îi secătuiseră, încetul cu încetul, toate urmele de credinţă, până când ajunsese să fie absolut convins că doar faptele rele săvârşite de oameni nu cunoşteau limită pe acest pământ. Iar în acele zile, în care credea că i se apropia sfârşitul, când inima i se usca şi îşi zvâcnea ultimele cadenţe, McCaleb nu se agăţase cu disperare de credinţa pierdută, fiindcă nu vedea în ea un scut protector şi nici mijlocul de a scăpa de teama de necunoscut. Se resemnase şi îşi accepta sfârşitul şi nimicnicia. Era pregătit să îmbrăţişeze neantul.
   Nu-i venise greu să ajungă la o asemenea atitudine. Cât timp lucrase la FBI, se simţise purtătorul unei misiuni, al unei chemări speciale. Iar, când ducea la bun sfârşit această misiune, ştia că avea un rol pe acest pământ. Mai bine decât orice chirurg cardiolog, el salva viaţa oamenilor sortiţi unei morţi groaznice. Înfrunta cele mai urâte forme de rău absolut, cele mai maligne cancere, or această bătălie, deşi întotdeauna istovitoare şi dureroasă, îi dădea un sens propriei vieţi.
   Or sensul acesta dispăruse când inima îl părăsise, iar el se prăbuşise pe podea, în birou, cu ferma convingere că cineva îl înjunghiase în piept. Nu îşi regăsise sensul vieţii nici mai târziu, după 2 ani, când fusese anunţat că i se găsise o inimă nouă.
   Avea o inimă nouă, dar viaţa nu i se părea la fel. Era un om pe o barcă, într-un port, de unde nu va pleca niciodată. Nu conta ce clişee verbale îi turnase reporterului care îi luase un interviu, când se lăudase cu a doua şansă care îi apăruse în viaţă. Existenţa de acum nu era suficientă pentru McCaleb. Aceasta era lupta pe care o ducea cu el însuşi, în momentul în care Graciela Rivers păşise pe punte şi în viaţa lui.
   Rugămintea femeii îi dăduse posibilitatea de a evita acea luptă interioară de până atunci. Acum, însă, situaţia se schimbase brusc. Lipsa cercelului-cruciuliţă răscolea un resort de mult amorţit în fiinţa lui. Lunga experienţă profesională îl făcea să discearnă imediat şi instinctiv prezenţa răului. Îi ştia semnele.
   Or acesta era unul dintre ele.

19.

      În ultima săptămână, McCaleb fusese de atâtea ori în sediul poliţiei regionale, încât poliţistul de la recepţie nu mai dădu niciun telefon să îi anunţe prezenţa, ci îi făcu semn să meargă înăuntru, unde avea treabă.
   Aşezată la masa de lucru, Jaye Winston perfora un teanc subţire de hârtii, pregătindu-se să le pună într-un dosar cu şină. Când termină, îl închise cu un gest ferm şi-şi ridică privirea spre musafir.
   - Te muţi aici?
   - Cam aşa ceva. Ai clasat documente şi ţi-ai mai făcut ordine în hârtii?
   - Da, acum sunt numai cu două luni în urmă, faţă de patru, câte erau înainte. Ce se mai întâmplă? Nu mă aşteptam să te văd azi.
   - Mai eşti încă supărată că nu ţi-am spus chestia aia de la bun început?
   - Aiurea, nici vorbă, zise Jaye, rezemându-se de spătar.
   Se uita la McCaleb, aşteptând ca acesta să-i explice motivul vizitei.
   - Am venit cu o problemă care merită analizată.
   - E legat tot de Bolotov?
   - Nu, e ceva nou.
   - Să nu începi să faci pe sperietoarea degeaba cu mine, McCaleb, spuse femeia, zâmbind.
   - Nu.
   - Bine, haide, spune-mi.
   - Arrango şi Walters au omis ceva, zise McCaleb. Şi eu la fel, când am parcurs materialele prima oară. Dar m-am prins azi-dimineaţă, când m-am mai uitat o dată la videocasete şi am recitit dosarele. Este un aspect care va trebui cercetat cu multă atenţie. Cred că schimbă perspectiva complet.
   Încruntându-şi sprâncenele, Winston îl privi cu gravitate.
   - Nu mai vorbi în dodii şi spune clar ce le-a scăpat.
   - Aş prefera să-ţi arăt.
   Terry scoase din servietă copia videocasetei cu „filmul” crimei şi i-o întinse.
   - Putem să o vizionăm undeva?
   - Sigur.
   Winston se ridică în picioare şi îl conduse spre camera video. Porni aparatura, dar remarcă faptul că nu era una dintre benzile pe care i le dăduse miercuri.
   - Ce-i asta?
   - Banda de la camera de monitorizare din magazin.
   - Nu e cea pe care ţi-am dat-o eu.
   - E o copie. Pe cealaltă am lăsat-o cuiva, să o vadă.
   - Cum adică? Cui?
   - Unui tehnician, pe care îl ştiu din vremea când lucram la FBI. L-am rugat să îmi mărească nişte imagini. Nu-i nicio problemă.
   - Bun, zi, ce vrei să-mi arăţi?
   - Unde e butonul de „Îngheţare”?
   Winston arătă spre consolă, iar McCaleb puse degetul deasupra tastei indicate, aşteptând momentul potrivit. Pe bandă, Gloria Torres se apropia de tejghea şi îi zâmbea lui Kang. Pe urmă, apăru pistolarul, urmă împuşcătura care proiecta corpul fetei peste tejghea. McCaleb îngheţă imaginea în acest punct şi, luând un pix din buzunar, arătă spre urechea stângă a Gloriei.
   - E destul de neclar, dar, dacă se măreşte imaginea, se poate vedea că în urechea asta are trei cercei: o semilună, o tortiţă şi un cercel-cruciuliţă, care îi atârnă de lob.
   - În regulă. Nu văd eu prea bine, dar te cred pe cuvânt.
   McCaleb apăsă din nou pe tastă, iar banda începu să se deruleze în continuare. Îngheţă din nou imaginea, în clipa în care corpul Gloriei zvâcni înapoi, pe spate, cu capul întors spre stângă.
   - Urechea dreaptă, acum, zise Terry, tot cu pixul în mână. Doar perechea de la cercelul-semilună.
   - În regulă, şi ce înseamnă asta?
   McCaleb ignoră întrebarea şi apăsă iarăşi pe tastă, împuşcătura. Gloria era azvârlită peste tejghea şi, apoi, proiectată în spate, peste pistolar. Ţinând-o în faţa lui, acesta trase un glonţ în Kang, făcând totodată un pas în urmă şi ieşind din obiectivul camerei.
   - Pe urmă, victima este lăsată să cadă pe podea.
   - Adică, vrei să zici că gestul ăsta a fost intenţionat?
   - Exact.
   - De ce?
   McCaleb deschise din nou servieta, scoase inventarul obiectelor găsite asupra victimei şi i-l dădu lui Winston.
   - Iată raportul poliţiei, privind obiectele care au aparţinut victimei. A fost întocmit la spital. Nu uita, Gloria Torres încă trăia. I-au luat obiectele personale acolo şi le-au dat unui poliţist, spre păstrare. Acesta este raportul lui. Ce nu vezi pe listă?
   Winston îşi plimbă privirea peste foaia de hârtie.
   - Nu ştiu. E doar o listă de - cercelul-cruciuliţă?
   - Exact. Lipseşte. L-a luat tipul.
   - Poliţistul?
   - Nu. Pistolarul. Pistolarul a luat cercelul Gloriei.
   Pe faţa lui Winston se aşternuse o mare nedumerire. Nu vedea logica unui asemenea gest. Nu avea experienţa lui McCaleb şi nici nu văzuse la viaţa ei tot ce îi fusese dat acestuia să vadă. Aşa că nu pricepea semnificaţia unui asemenea lucru.
   - Stai un pic. De unde ştii că el l-a luat? Poate i-a căzut sau l-a pierdut, tară să-şi dea seama.
   - Nu. Am vorbit cu sora victimei, cu cei de la spital şi cu medicii de la salvare.
   Ştia că exagera, insistând pe această pistă, dar voia să îi capteze atenţia şi să o facă să-i adopte punctul de vedere.
   - Sora victimei mi-a zis că cercelul avea un dispozitiv de siguranţă. Aşa că puţin probabil să-l fi pierdut, din neatenţie. Chiar dacă i-ar fi căzut, în starea aceea de inconştienţă, după ce a fost împuşcată, tot ar fi trebuit să fie găsit măcar pe targă sau prin maşina salvării sau la spital. Nimic. El l-a luat, Jaye. Pistolarul. În plus, în cazul în care cercelul n-ar fi fost bine prins, automat s-ar fi desprins de la impactul împuşcăturii. Ai văzut cum a mutat-o din loc. Numai că nu s-a întâmplat aşa. I-a fost luat.
   - OK, OK, şi ce dacă l-a luat ăla? Ce semnificaţie ar avea treaba asta, după părerea ta?
   - Semnificaţia este că totul se schimbă. Înseamnă că nu jaful a fost mobilul crimei. Gloria nu era doar o anonimă nevinovată, care a avut neşansa de a intra unde nu trebuia, într-un moment nepotrivit. Înseamnă că ea era ţinta vizată. Ea era prada.
   - Oh, haide, zău, nu se poate... de fapt, ce urmăreşti? Vrei să scoţi de-aici un criminal în serie sau aşa ceva?
   - Nu urmăresc nimic, decât adevărul. Lucrurile stau aşa cum ţi le-am prezentat, şi aşa a fost tot timpul. Numai că voi - adică, noi - nu am văzut realitatea.
   Întorcându-se cu spatele, Winston s-a dus spre colţul încăperii, scuturând din cap. Pe urmă, se întoarse cu faţa la el.
   - OK, acum spune-mi care e această realitate, după opinia ta. Fiindcă eu, una, nu-mi dau seama. Mi-ar plăcea la nebunie să mă duc la LAPD şi să le spun celor doi dobitoci de-acolo că au ratat totul, numai că nu mă prind care-i problema.
   - OK, hai să pornim chiar de la cercel în sine. Cum ţi-am zis, am vorbit cu sora victimei, care mi-a zis că Gloria Torres purta acest cercel zilnic. Pe celelalte le schimba între ele, folosea tot felul de combinaţii, dar cruciuliţa o purta tot timpul. Zilnic. Fireşte, există aici nişte implicaţii religioase, dar în plus era şi talismanul ei, care îi aducea noroc. OK? M-ai urmărit până aici?
   - Da.
   - OK, acum, haide să presupunem pur şi simplu că pistolarul a luat cercelul. Cum ţi-am zis, ani vorbit cu cei de la spital şi de la staţia de pompieri şi salvare, care nu au găsit aşa ceva. Prin urmare, să presupunem că el l-a luat.
   McCaleb tăcu, aşteptând ca Winston să îi confirme că era de acord. Când aceasta încuviinţă din cap, fără nicio tragere de inimă, bărbatul îşi reluă argumentaţia:
   - Bun, hai să privim lucrurile din două unghiuri de vedere. Cum? Şi de ce? Primul e simplu. Adu-ţi aminte de banda video. Tipul a împuşcat-o, a lăsat-o să cadă pe tejghea, de unde a fost proiectată înapoi peste el, apoi pe jos, în afara obiectivului camerei de luat vederi. Acesta e momentul când îi putea lua cercelul, fără să fie văzut.
   - Ai uitat ceva.
   - Ce anume?
   - „Bunul samaritean”. El a bandajat-o la cap. Poate că el a luat cercelul.
   - M-am gândit şi la asta. Nu e exclusă nici această posibilitate. Dar e mai puţin probabil decât în cazul pistolarului. „Bunul samaritean” este aici jucătorul aleatoriu. De ce să-l fi luat, atunci?
   - Nu ştiu. Dar de ce să-l fi luat pistolarul?
   - Păi, cum spuneam, asta e întrebarea. Gândeşte-te însă la tipul obiectului care a fost luat. Un însemn religios, care purta noroc. Gloria îl avea mereu în ureche. Era emblema ei şi avea o semnificaţie sentimentală mai importantă decât valoarea propriu-zisă a obiectului.
   McCaleb aşteptă câteva momente. Până acum, îi expusese cadrul şi teoria.
   Acum, venea punctul final. Deşi Winston părea în continuare nedumerită, McCaleb nu o subestima, ştiind că era o anchetatoare competentă şi că, în curând, va găsi singură răspunsul.
   - O persoană care o cunoştea pe Gloria ar fi putut şti semnificaţia cercelului. În mod similar, cineva apropiat, care ar fi studiat-o o vreme, şi-ar fi dat seama, la fel, care este valoarea obiectului.
   - Vasăzică, te gândeşti la cineva care ar fi urmărit-o de mult timp.
   McCaleb încuviinţă din cap.
   - În perioada de achiziţie. O urmăreşte. Îi află obiceiurile, îşi face planul. Tipul a căutat să identifice, totodată, şi un obiect reprezentativ pentru ea, un simbol, ceva care să i-o reamintească mereu.
   - Cercelul.
   McCaleb aprobă iar. Winston începu să se foiască prin mica încăpere, fără să-l privească.
   - Trebuie să mă gândesc bine la asta. Am o... hai să mergem undeva, să stăm jos.
   Fără să mai aştepte răspunsul, Jaye deschise uşa şi ieşi din cameră.
   McCaleb scoase repede banda din videocasetofon, îşi luă geanta şi plecă. Se duseră în sala de conferinţe, unde nu era nimeni, dar mirosea ca într-un fast-food. Adulmecând enervată şi uitându-se înjur, Winston dibui tava vinovată de mirosul acela neplăcut şi o scoase pe hol.
   - În camera asta nu e voie cu mâncare, spuse femeia, închizând uşa, cu năduf, şi aşezându-se în fine.
   McCaleb se instală vizavi de ea.
   - În regulă, cum rămâne cu tipul meu? Care e locul lui James Cordell în toată treaba asta? în primul rând, el e bărbat. Cealaltă victimă, fată. În plus, nu s-a produs niciun act sexual. Pistolarul nu a atins-o.
   - Nu contează nimic din toate astea, zise McCaleb, repede.
   Bărbatul se aşteptase la această întrebare. De altfel, pe drum trecuse în revistă toate întrebările şi răspunsurile posibile.
   - Dacă am dreptate, continuă McCaleb, treaba asta intră în categoria „puterii de a ucide” în esenţă, avem de-a face cu un tip care face asta fiindcă ştie că poate scăpa nepedepsit. Este modul lui de a da cu tifla autorităţilor şi de a şoca societatea. Îşi transferă problemele legate de o anumită situaţie - fie că e vorba de o slujbă, de autopreţuire, femei în general sau maică-sa în particular, orice, în fine - asupra poliţiei. Asupra anchetatorilor. Din felul în care îi zgândăre, capătă senzaţia de autopreţuire, de care are nevoie. Deduce de aici o formă de putere. Şi poate fi putere sexuală, chiar dacă nu apar manifestări sexuale evidente sau fizice în crimele propriu-zise. Îl mai ţii minte pe Ucigaşul... atunci demult? Sau pe Berkowitz, fiul lui Sam criminalul din New York?
   - Sigur că da.
   - Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu ei. În niciuna dintre crime nu s-a produs vreun act sexual, dar totul a fost legat de sex. Să-l luăm pe Berkowitz. A împuşcat oameni - bărbaţi şi femei după care a fugit. Dar s-a întors după câteva zile şi s-a masturbat la locul faptei. Presupunem că Ucigaşul... a făcut la fel, numai că, probabil, a scăpat neobservat de către agenţii noştri de supraveghere. De fapt, încerc să spun, Jaye, că nu e nevoie ca actul în sine să se producă acolo, clar şi evident, atâta tot.
   McCaleb îşi privi atent colega. S-ar fi zis că-i înţelesese teoria.
   - Dar nu e numai asta, continuă McCaleb. Mai există şi un alt aspect al problemei. Tipul se şi dă în spectacol în faţa camerei.
   - Fiindcă îi place ideea de a-l vedea?
   Bărbatul încuviinţă din cap.
   - Aici e noul element. Cred că a intenţionat să fie în obiectivul camerei de supraveghere, pentru că vrea ca munca şi isprăvile lui să poată fi bine studiate, văzute şi admirate. Pentru el, primejdia este astfel mai mare, dar şi senzaţia de putere creşte corespunzător. Răsplata faptei comise. Bun, ca să creeze o asemenea situaţie, ce se gândeşte el să facă? Păi, cred că îşi alege o ţintă - altfel spus, prada pe care o pândeşte şi o urmăreşte, până îi află toate deprinderile şi obiceiurile, astfel încât ştie şi când se va duce în vreun loc unde există o cameră video de supraveghere. Vezi, bunăoară, bancomatul, magazinul. Are nevoie de această cameră video. Vorbeşte în obiectiv. Îi face cu ochiul. Camera aceasta eşti chiar tu - anchetatorul. Ţie îţi vorbeşte el şi pe tine vrea să te sfideze.
   - Atunci, poate că nici nu-şi alege victima dinainte, zise Winston. Poate că nici nu-i pasă cine va fi acolo. Îl interesează doar camera video. Ca şi în cazul lui Berkowitz. Lui nu-i păsa pe cine împuşcă. Pur şi simplu, trăgea cu arma, atâta.
   - Dar Berkowitz nu-şi lua suveniruri.
   - Cercelul?
   McCaleb încuviinţă din cap.
   - Vezi, chestia asta „personalizează” victima. Eu cred că victimele tipului au fost alese dinainte.
   - Ai reflectat mult la toate astea, aşa-i?
   - Nu chiar la toate. Nu ştiu cum şi-a ales victimele sau de ce. Dar de gândit, da, m-am gândit. O oră şi jumătate, cât ne-a luat drumul cu maşina până aici, numai asta am făcut. A fost un trafic îngrozitor.
   - De ce ai vorbit la persoana întâi plural?
   - Am şofer. Nu mi se dă voie să conduc, deocamdată.
   Winston nu comentă nimic. Lui McCaleb îi părea rău că pomenise de şofer, fiindcă i se părea că în felul ăsta dădea dovadă de slăbiciune.
   - Trebuie să o luăm de la capăt fiindcă, iniţial, s-a crezut că victimele au fost nişte oameni aleşi la întâmplare. Am crezut că infractorul a ales locul faptei, nu şi victimele. Or acum cred că lucrurile sunt exact pe dos. Şi-a ales victimele, adică prada, nişte ţinte precise, pe care şi le-a însuşit, le-a urmărit, le-a pândit neîncetat. Va trebui să ne ocupăm de anturajul lor. Nu se poate să nu existe o intersectare. Ceva comun. O persoană, un loc... un moment în timp - ceva ce le lega pe victime una de cealaltă sau de subiectul nostru necunoscut. Descoperim...
   - Stai un pic, stai un pic!
   McCaleb se opri, dându-şi seama că ridicase deja glasul cu mult patos.
   - De la James Cordell ce suvenir şi-a însuşit? Vrei să zici că banii luaţi din bancomat reprezintă ceva care să-i amintească de el?
   - Nu ştiu ce-a luat, dar nu banii sunt „simbolul” pe care îl căuta. Banii au făcut doar parte din spectacol. În plus, nici nu i-a luat de la Cordell, ci din ATM.
   - Păi, atunci, nu crezi că ceva nu se potriveşte?
   - Nu. Sunt convins că a luat ceva de la Cordell.
   - Am fi observat la vizionarea casetei.
   - Nici în cazul Gloriei Torres n-a remarcat nimeni povestea cu cercelul, deşi era acolo, pe videocasetă.
   Winston se foia pe scaun.
   - Nu ştiu ce să zic. Mie tot mi se pare o - dar hai să te întreb ceva. Încearcă, însă, să nu o iei ca o remarcă ce te-ar viza personal. Nu cumva ţi se întâmplă acum să acţionezi pe vechile coordonate, valabile pe vremea când lucrai la FBI?
   - Vrei să spui cumva că exagerez? Ca şi cum aş avea nostalgia activităţii de odinioară, pe care aş încerca să o recompun acum?
  Winston ridică din umeri. Nu asta vrusese să spună.
   - Nu eu m-am apucat să caut cazurile astea, Jaye. Aşa a fost să fie. Sigur, chestia cu cercelul poate însemna şi altceva. Sau s-ar putea să nu însemne nimic. Dar dacă mă pricep şi eu la ceva pe lumea asta, despre aşa ceva este vorba. Despre indivizi de acest fel. Îi cunosc bine. Le ştiu felul de a gândi şi a acţiona. Simt chestia asta, aici, în adâncul sufletului, Jaye. Răul. Îl simt aici.
   Simţindu-se privit într-un mod ciudat, bărbatul se gândi că poate ar fi fost mai bine să nu îi vorbească cu atâta patos.
   - Maşina lui Cordell, un Chevy Suburban, nu a apărut pe banda video. Te-ai ocupat de vehicul? N-am văzut nimic în hârtiile pe care mi le-ai dat...
   - Nu, pistolarul n-a umblat în maşină. Cordell şi-a lăsat portofelul pe scaun şi s-a dus la bancomat doar cu cardul. Dacă infractorul şi-ar fi băgat nasul în maşină, în mod cert ar fi luat şi portofelul. Acesta a fost motivul pentru care nu au mai efectuat nicio analiză a maşinii.
   Scuturând din cap, McCaleb spuse:
   - Priveşti în continuare totul din prisma furtului comis. Decizia de a nu analiza maşina ar fi fost perfectă, dacă infracţiunea ar fi avut drept mobil furtul banilor. Dar dacă nu a fost aşa? E limpede că nu s-ar fi dus la maşină să ia un obiect atât de evident, cum era portofelul de pe banchetă.
   - Şi, atunci, ce să fi luat?
   - Habar n-am. Altceva! Cordell folosea tot timpul maşina cu care se ducea zilnic să inspecteze apeductul. Aceasta era un fel de a doua casă. Prin urmare, probabil că avea acolo o sumedenie de obiecte personale, pe care pistolarul le-ar fi putut lua. Poze, chestii agăţate de oglinda retrovizoare, poate vreun jurnal de bord, orice, îţi dai seama. Unde-i maşina? Fă-mă fericit şi spune-mi că e încă la voi.
   - Nici gând. I-am dat-o nevesti-sii, după vreo două zile.
   - Probabil că femeia a curăţat-o şi a vândut-o.
   - Nu. Ultima oară, când am vorbit cu soţia lui Cordell - adică acum vreo două săptămâni - a zis ceva cum că nu ştie ce să facă, până la urmă, cu maşina: e prea mare pentru ea şi i se pare că îi mai poartă şi ghinion.
   McCaleb simţi un val de emoţie.
   - Bun, atunci îi vom face o vizită pentru a vedea ce lipseşte din maşină.
   - Dacă lipseşte ceva...
   Winston se încruntă. McCaleb ştia ce o aştepta. Deja avea probleme cu şeful ei care, după eşecul cu hipnoza şi cu Bolotov, credea probabil că poliţista se lăsa prea uşor manipulată de cineva din afară. Aşa că Jaye nu avea niciun chef să îi povestească şefului despre noua teorie a lui McCaleb, decât dacă era absolut sigură că acesta avea dreptate. Or a fi absolut sigură în această muncă era de-a dreptul imposibil.
   - Ce-ai de gând să faci? Te întreb, fiindcă eu acum sar în maşină şi mă duc acolo. Mă însoţeşti?
   - Nu. Întrebarea este ce vei face tu, pentru că nu trebuie să înfrunţi toate mizeriile de-aici. După chestia cu hipnoza, Hitchens a fost...
   - Ştii ce, Jaye? Puţin îmi pasă mie de toate astea. Nu mă interesează decât un lucru - să pun mâna pe tipul ăla. Aşa că, uite cum facem. Tu stai cuminte şi îmi laşi mie un răgaz de câteva zile. Descopăr eu ceva până la urmă. Mă duc acasă la Cordell, vorbesc cu nevastă-sa şi mă uit la maşina aia. Voi găsi ceva cu care să merite să te duci la şeful tău. Dacă nu, mă dau bătut şi n-ai să mai auzi de mine.
   - Ştii, nu e numai...
   - Ai înţeles perfect ce-am zis. Tu trebuie să mergi la procese, ai şi alte cazuri. Ultimul lucru care ţi-ar mai lipsi acum, ar fi să îţi mai baţi capul şi cu o chestie veche şi răsuflată. Ştiu ce înseamnă munca asta. Poate m-am pripit venind astăzi aici. Trebuia să mă fi dus singur, să vorbesc cu văduva lui Cordell. Dar, cum e cazul tău şi tu te-ai purtat omeneşte cu mine, m-am gândit să discut întâi cu tine. Haide, dă-mi binecuvântarea şi un mic răgaz. Mă descurc pe cont propriu. Îţi comunic ce voi afla.
   După o scurtă tăcere, Winston încuviinţă:
   - Bine, fă-o, haide.

20.

      Plecând din Whittier, Lockridge şi McCaleb merseră pe o serie de autostrăzi, până ce ajunseră pe Antelope Valley Freeway, care ducea spre partea de nord-est a ţinutului.
   Aproape tot drumul, Lockridge conduse ţinând o singură mână pe volan, în timp ce în cealaltă avea muzicuţa, la care cânta mereu. Din această cauză McCaleb nu se simţea prea în siguranţă, însă ştia că era preferabil aşa, întrucât evita zeflemelele inutile.
   Când trecură pe lângă Vasquez Rocks, McCaleb studie cu atenţie formaţiunea geologică şi localiză punctul unde fusese găsit cadavrul, al cărui caz de omucidere îi oferise prilejul de a o cunoaşte pe Jaye Winston. Stâncile acelea abrupte şi zdrenţuite de vremuri, formate prin acţiunea diferitelor mişcări tectonice, păreau deosebit de faimoase, acum, în lumina după-amiezei.
   Razele soarelui mângâiau jucăuş partea din faţă a rocilor, adâncind şi mai mult întunecimea firidelor. Un tablou frumos şi periculos, deopotrivă. Se întreba dacă aceste conotaţii constituiseră motivul pentru care Luther Hatch se simţise atras de aceste locuri.
   - Ai fost vreodată acolo, la Vasquez Rocks? întrebă Buddy, punându-şi muzicuţa pe scaun.
   - Da.
   - Fain loc. Numele îi vine de la un desperado mexican, care s-a ascuns printre stânci, acum vreo sută de ani, după ce a jefuit o bancă. Sunt atâtea ascunzişuri pe-acolo, sus, încât nu l-au mai găsit niciodată, aşa că tipul a devenit legendă.
   McCaleb încuviinţă din cap. Îi plăcuse această istorioară. Se gândea că toate poveştile despre un loc sau altul, pe care le ştia, erau complet diferite, implicând întotdeauna cadavre şi mult sânge. Fără legende. Fără eroi.
   Întrucât traficul era prea intens, reuşiră să intre în Lancaster imediat după 5. Traversară o suburbie numită Desert Flower Estates, în căutarea casei unde locuise James Cordell. McCaleb constată că denumirea cartierului nu era tocmai potrivită: deşert era mai peste tot, în schimb flori şi case frumoase rar vedeai pe undeva. Suburbia se ridicase pe un teren neted şi mai tot timpul fierbinte ca o tigaie pusă pe foc. Casele erau construite în stil spaniol, cu acoperişuri roşii, ferestre arcuite şi multe uşi la faţadă. Prin Antelope Valley erau presărate zeci de clădiri de acest fel, aproape identice. Casele acestea mari şi destul de atrăgătoare fuseseră cumpărate de către cei care voiau să scape de Los Angeles, unde viaţa era scumpă, aglomeraţia stresantă, iar crimele se ţineau lanţ.
   După toate aparenţele, Desert Flower Estates oferise cumpărătorilor trei modele de construcţie diferite. Drept urmare, aşa cum remarcă McCaleb, casele se asemănau cam din trei în trei, existând uneori şi duplicate, lipite una de cealaltă. Atmosfera de aici îi amintea de unele cartiere din San Fernando Valley, imediat după al doilea război mondial.
   Ideea de a locui într-o casă de acest fel îl deprima profund, dar nu neapărat din cauza aspectului exterior. Îl deranja, în primul rând, distanţa prea mare până la ocean şi faptul că n-ar fi putut trăi aici senzaţia aceea de revigorare permanentă pe care i-o insufla apa mării. Ştia că n-ar fi putut supravieţui prea mult într-un asemenea cartier. S-ar ofili, s-ar usca şi s-ar împrăştia în cele patru zări, ca puful de păpădie, pe care îl vedea acum zburând pe stradă.
   - Aici e, spuse Buddy.
   Opriră. McCaleb observă că automobilul alb marca Chevy Suburban era parcat pe aleea din faţa casei, sub un coş de baschet fără plasă. În curte, se mai vedea un garaj deschis, în care fusese parcată, lângă un perete, o minifurgonetă, în timp ce în cealaltă parte se aflau, la grămadă, tot felul de biciclete, cutii, un banc de lucru şi o serie de alte troace. Proptită pe peretele din fund al garajului, se afla o scândură de surf, cam învechită, care îl făcu pe McCaleb se îşi imagineze că poate odată, demult, James Cordell iubise şi el oceanul.
   - Nu ştiu cât va dura.
   - Se va face destul de cald, afară. Poate ar fi mai bine să vin şi eu cu tine, înăuntru. Promit că n-o să spun nimic.
   - Deja se mai răcoreşte, Buddy. Dar, dacă începi să te sufoci, dă drumul la ventilaţie. Plimbi un pic maşina, şi gata. Poate găseşti şi vreun chioşc cu limonadă, prin apropiere.
   Coborî din maşină, fără să-i mai lase răgazul să comenteze ceva. Nu voia nici în ruptul capului să îl implice pe Lockridge în investigaţie şi, oricum, n-avea nevoie de părerile unor detectivi amatori.
   În drum spre casă, pe alee, se opri să se uite în Suburban. Partea din spate a camionetei era plină de scule, în timp ce pe scaunele din faţă erau îngrămădite diferite lucruri. Simţi un fior de emoţie. Poate că avea, totuşi, noroc. S-ar fi zis că, după uciderea lui Cordell, nimeni nu mai umblase până acum în maşină.
   Pe văduvă o chema Amelia, aşa cum aflase McCaleb din dosarul cazului. O femeie, despre care presupunea că era chiar ea, deschise uşa de la intrare, înainte ca bărbatul să ajungă acolo. Jaye Winston îi promisese că avea să îi telefoneze văduvei, pentru a-i anunţa vizita.
   - Doamna Cordell?
   - Da?
   - Mă numesc Terry McCaleb. V-a sunat cumva doamna detectiv Winston, să vă spună că voi veni pe-aici?
   - Da, m-a sunat.
   - Am nimerit cumva într-un moment nepotrivit?
   - „Nepotrivit”, adică opusul cuvântului „oportun”?
   - Mda, m-am cam încurcat în cuvinte. Îmi pare rău. Aveţi un pic de timp să stăm de vorbă?
   Era o femeie scundă, şatenă şi cu trăsături fine. Avea nasul roşu, aşa că McCaleb se gândi că era răcită sau că, poate, plânsese. Se întreba dacă nu o răscolise cumva telefonul primit de la Jaye Winston.
   Doamna Cordell încuviinţă din cap şi îl pofti înăuntru, conducându-l într-un salonaş foarte îngrijit, unde ea se aşeză pe sofa, iar el pe fotoliul din faţă. Pe măsuţa joasă se afla o cutie cu lucru de mână. Dintr-o altă încăpere, se auzea sonorul unui televizor - probabil, nişte desene animate.
   - Bărbatul care a rămas în maşină e partenerul dumitale?
   - Nu, şoferul.
  - Nu vrea să intre? S-ar putea să i se facă foarte cald, afară.
   - Nu, nicio problemă.
   - Eşti detectiv particular?
   - În scripte, nu. Sunt un prieten de familie al femeii ucise în Canoga Park. Nu ştiu ce v-a spus doamna Winston, dar trebuie să ştiţi că am lucrat până nu demult la FBI, aşa că mă pricep la chestii din astea. Poliţia regională, cum probabil ştiţi, şi cei de la LAPD nu au fost în stare, ăăă, să mai avanseze cu investigaţia, în ultimele săptămâni. Încerc să îi ajut şi eu cum pot.
   Doamna Cordell mişcă din cap, în semn că înţelegea.
   - În primul rând, vreau să vă spun că regret enorm ce s-a întâmplat cu soţul şi familia dumneavoastră.
   Femeia se încruntase, dar îl asculta în tăcere.
   - Ştiu că nu contează ce gândeşte un străin, dar vă asigur de toată compasiunea mea. Din câte am citit în dosarul cazului, James a fost un om tare bun.
   - Mulţumesc. Ce ciudat sună că te aud spunându-i „James” Toată lumea îl striga Jim sau Jimmy. Da, ai dreptate, a fost un om tare bun.
   - La ce întrebări vrei să îţi răspund, domnule McCaleb? De fapt, nu ştiu mai nimic din ce s-a întâmplat acolo. De aceea m-a derutat un pic telefonul pe care mi l-a dat Jaye.
   - Păi, întâi... începu Terry, întinzând mâna în jos după servietă.
   Scoase din aparat fotografia polaroid, pe care i-o dăduse Graciela.
   - Vreţi să vă uitaţi la poza asta şi să îmi spuneţi dacă o cunoaşteţi pe femeie sau dacă e posibil ca soţul dumneavoastră să o fi cunoscut?
   Văduva luă fotografia şi o studie cu atenţie. Părea foarte serioasă, nevrând să-i scape niciun detaliu. În cele din urmă, scutură din cap.
   - Nu, nu cred. E cumva cea care...
   - Da, victima celui de-al doilea jaf.
   - Şi ăsta e fiul ei?
   - Da.
   - Nu înţeleg. Cum să o fi cunoscut soţul meu pe această femeie - sugerezi oare că între ei ar fi fost...
   - Nu, nu sugerez nimic, doamnă Cordell. Încerc doar să mă lămuresc... Uite, ca să fiu sincer, în anchetă au apărut elemente noi, care ar putea indica - şi subliniez neapărat ar putea - că sub aparenţele pe care le ştim cu toţii se mai ascund şi alte lucruri.
   - Ce, adică?
   - Adică, s-ar putea ca jaful să nu fi fost adevăratul mobil al crimelor. Sau, oricum, nu singurul mobil.
   Femeia se holbă în continuare, iar după expresia ei de consternare totală, McCaleb îşi dădea seama că îi interpretase greşit cuvintele.
   - Doamnă Cordell, nu încerc sub nicio formă să insinuez cumva că între soţul dumneavoastră şi această femeie ar fi existat o relaţie de un anumit gen. Ce încerc eu să spun este că undeva, la un moment dat, soţul dumneavoastră şi această femeie şi-au intersectat paşii cu cei ai pistolarului: Prin urmare, aceasta ar fi relaţia despre care vorbeam. O relaţie între victime şi criminal. E posibil ca soţul dumneavoastră şi celelalte victime să se fi intersectat cu criminalul în puncte şi momente diferite, dar eu trebuie să acopăr toate variantele, or tocmai de aceea v-am arătat această fotografie. Sigur nu o recunoaşteţi?
   - Sigur.
   - E posibil ca, în săptămânile dinaintea omorului, soţul dumneavoastră să fi avut vreun motiv de a trece prin Canoga Park?
   - Din câte ştiu eu, nu.
   - A avut cumva relaţii de afaceri cu Los Angeles Times? Mai precis, credeţi că a avut de ce să se fi dus la un moment dat la tipografia ziarului, din Chatsworth.
   Din nou, un răspuns negativ.
   - A avut cumva probleme la serviciu? Ceva care să-l fi determinat să stea de vorbă cu cineva din redacţia ziarului?
   - Ca de pildă?
   - Nu ştiu.
   - Femeia aceea era ziaristă?
   - Nu, dar lucra în acelaşi loc unde se afla şi redacţia. Poate acolo să se fi intersectat cu criminalul.
   - Păi, nu prea cred. Jimmy mi-ar fi spus, dacă ar fi avut vreun necaz. Întotdeauna a făcut aşa.
   - OK. Am înţeles.
   În următoarele 15 minute, McCaleb o întrebă pe doamna Cordell despre programul zilnic al soţului, precum şi despre activităţile lui din ultima săptămână, înainte de a fi ucis. Umplu trei pagini de carnet, cu diverse însemnări şi observaţii, dar chiar în timp ce scria era conştient că nu-i vor fi de mare folos. S-ar fi zis că Jimmy Cordell era genul de bărbat care muncea din greu şi îşi petrecea aproape tot timpul liber în sânul familiei.
   În săptămânile dinaintea morţii, se ocupase în exclusivitate de segmentele din apeduct situate în partea centrală a statului, iar soţia lui bănuia că nu fusese aproape deloc în partea de sud. După părerea ei, de la Crăciun Jimmy Cordell nu mai fusese în Valley şi nici în alte părţi ale oraşului.
   McCaleb îşi închise carneţelul.
   - Vă mulţumesc pentru timpul pe care mi l-aţi acordat, doamnă Cordell. Ultimul lucru pe care aş vrea să-l aflu acum este dacă aţi constatat că lipseşte ceva din lucrurile soţului.
   - Lucrurile soţului? Cum adică?
   Amelia Cordell îşi conduse musafirul la automobilul Chevy Suburban.
   Discutaseră deja despre hainele şi bijuteriile soţului. Nu dispăruse nimic, îl asigură femeia, exact cum atesta, se părea, şi banda video de la ATM. Mai rămânea Suburban-ul.
   - A umblat cineva în maşină, de atunci? întrebă McCaleb, în timp ce Amelia descuia portiera.
   - Eu am condus camioneta, de la poliţie până acasă. De fapt, a fost singura oară când m-am suit la volanul acestei maşini. Jimmy a cumpărat -o doar pentru serviciu. Zicea că, dacă începem să o folosim şi pentru treburi personale, n-o să mai poată deconta toată benzina. Acum, nu o conduc, fiindcă e prea înaltă pentru mine, aşa că mi-e greu să tot urc şi să cobor.
   McCaleb îi dădu dreptate şi se aplecă în camionetă, pe portiera deschisă.
   Bancheta din spate era pliată, iar portbagajul plin de aparate de măsurat, o masă pliantă şi alte instrumente. McCaleb nu dădu prea multă importanţă acestor obiecte, care, prin însăşi natura lor, nu aveau nicio amprentă personală.
   Se concentra, aşadar, pe partea din faţă a vehiculului. Un strat de praf de pe drum acoperea totul. Probabil că James Cordell mersese prin deşert, cu geamurile deschise. Cu un singur deget, pentru a evita prea multe amprente, McCaleb desfăcu un buzunar lateral de pe interiorul portierei şi constată că era plin de bonuri de benzină; tot acolo se afla şi un carneţel cu spirală, pe care Cordell îşi notase kilometrajul, data şi destinaţia fiecărei deplasări. Terry scoase carneţelul şi îl răsfoi, ca să vadă dacă James Cordell se deplasase şi în partea de vest a districtului, mai ales la Chatsworth sau Canoga Park. Nicio consemnare de acest fel. Se părea că Amelia Cordell nu se înşelase în privinţa soţului.
   Rabată vizorul de deasupra parbrizului, din dreptul şoferului, şi găsi două hărţi pliate. McCaleb le duse afară, pe capota maşinii, unde le desfăcu. Una era o hartă luată de la o benzinărie, cu partea centrală a Californiei, iar cealaltă, o hartă topografică, în care se vedea apeductul, cu toate căile de acces aferente.
   McCaleb voia să vadă dacă James Cordell nu făcuse vreo însemnare ciudată pe aceste hărţi, dar nu găsi nimic. Le plie şi le puse la loc.
   Se aşeză pe locul şoferului, uitându-se atent în jur. Remarcă oglinda retrovizoare şi o întrebă pe Amelia Cordell dacă soţul ei avusese obiceiul să atârne tot felul de fleacuri acolo. Femeia nu-şi aminti nimic deosebit.
   McCaleb verifică torpedoul şi consola centrală. Găsi tot felul de hârtii, casete audio, pixuri, creioane mecanice şi un teanc de scrisori deschise. Lui Cordell îi plăcea muzica country. S-ar fi zis că totul era în ordine şi aici. Nu te frapa nimic neobişnuit.
   - Ţineţi minte dacă avea vreun pix sau vreun creion preferat? Bunăoară, vreun pix primit în dar de la cineva?
   - Nu cred. Nu-mi amintesc aşa ceva.
   McCaleb scoase banda elastică din jurul plicurilor pe care le studie cu atenţie. După toate aparenţele, corespondenţă de serviciu, anunţuri de şedinţe, raportări privind diferite probleme la apeduct, pe care Cordell trebuia să le verifice.
   McCaleb aşeză totul în ordine, sub privirile atente ale Amaliei.
   Într-o cutie, între scaunele din faţă, se aflau un pager şi o pereche de ochelari de soare. Când se oprise la ATM, era seară, aşa că era normal ca ochelarii de soare să fi rămas în maşină. Nu acelaşi lucru se putea spune, însă, şi despre pager.
   - Doamnă Cordell, ştiţi cumva de ce pagerul lui e aici? De ce nu-l avea la el?
   - Când făcea drumuri lungi, nu-l ţinea la betelie, fiindcă îi era incomod. Îl jena la rinichi.
   McCaleb încuviinţă din cap, în semn că înţelesese. În timp ce se gândea la ce mai avea de făcut, portiera din dreapta se deschise brusc, iar Buddy Lockridge vârî capul înăuntru.
   - Ce este? Aproape am terminat, Buddy. Ce-ar fi să mă aştepţi în maşină?
   - A început să mă doară fundul de atâta stat, zise bărbatul, salutând-o şi pe Amelia Cordell. Îmi pare rău, doamnă.
   Pe McCaleb îl deranjă apariţia inopinată a lui Buddy, dar îi făcu totuşi cunoştinţă Ameliei cu el, prezentându-l drept asociatul lui.
   - Vasăzică, de fapt, ce căutăm noi pe-aici? întrebă Buddy.
   - Noi? Eu tocmai căutam ceva ce nu e aici. Nu vrei mai bine să mă aştepţi în maşină?
   - Mda, deci ceva ce a fost luat probabil de-aici. Înţeleg.
   Buddy rabată vizorul de deasupra parbrizului, în dreptul scaunului de lângă şofer. McCaleb se uitase deja acolo, dar nu găsise nimic.
   - Nu e nimic, acolo, Buddy. De ce nu vrei...
   - Aici ce-o fi fost, o poză? întrebă bărbatul arătând spre tabloul de bord.
   McCaleb se uită, dar nu remarcă nimic.
   - Uite, acolo. Vezi praful? Ca şi cum aici a fost o poză sau ceva de genul ăsta. Poate ţinea un permis de parcare.
   McCaleb se uită din nou, dar tot nu-şi dădu seama la ce se referea Buddy.
   Se mută mai spre dreapta şi se aplecă spre tabloul de bord. De data asta observă.
   Un strat de praf de pe drum se aşternuse peste suportul de plastic fixat deasupra aparatelor de bord. Pe o parte a suportului, exista delimitat un pătrat, fără niciun pic de praf. Până de curând, aici fusese ceva. Lui McCaleb nu-i venea să creadă cât era de norocos. El, personal, n-ar fi observat niciodată acest detaliu, care nu era vizibil decât de pe scaunul din dreapta şoferului, când soarele bătea dintr-un anumit unghi.
   - Doamnă Cordell? Vreţi să ocoliţi maşina şi să vă uitaţi la asta, din cealaltă parte?
   McCaleb aştepta. Lockridge se dădu la o parte, ca să-i facă loc doamnei Cordell. Terry arătă spre conturul fără praf, de pe suportul de plastic.
   - Cumva soţul dumneavoastră ţinea acolo vreo fotografie de familie? Cu dumneavoastră sau cu copiii?
   Amelia Cordell scutură încet din cap.
   - Zău dacă am habar. Avea fotografii cu noi, dar nu ştiu unde le ţinea. Poate chiar acolo, dar n-am de unde să ştiu. N-am condus niciodată chestia asta. Întotdeauna ieşeam cu Caravan - chiar dacă mergeam numai noi doi, Jim şi cu mine, adică. Cum ţi-am mai spus, nu-mi place să mă cocoţ aici.
   McCaleb dădu din cap, în semn că înţelesese.
   - Lucra cu cineva care ar putea şti răspunsul? Vreo persoană care obişnuia să meargă la el în maşină, la serviciu sau.la masă, eventual?

   Călătorind cu maşina pe Antelope Valley Freeway, înapoi spre oraş, trecură pe lângă un şir nesfârşit de maşini care mergeau bară la bară, în sens opus, pe cealaltă bandă. Navetişti care se duceau acasă sau turişti care plecau din oraş pentru weekend. McCaleb aproape că nici nu observa ce se petrecea pe şosea.
   Era cufundat în gânduri. Nici pe Lockridge nu-l auzi, decât atunci când repetă fraza a doua oară.
   - Scuză-mă, dar ce-ai spus?
   - Cred că ţi-am fost şi eu un pic de ajutor acolo, remarcând chestia aia.
   - Da, Buddy, aşa e. Mie mi-ar fi scăpat, probabil. Dar tot îmi pare rău că n-ai rămas în maşină. Doar pentru asta te plătesc, să fii şofer.
   - Mda, dacă rămâneam în maşină, probabil că tu tot acolo erai şi acum, căutând acul în carul cu fin.
   - Asta n-avem de unde şti.
   - Deci, nu vrei să-mi spui şi mie ce-ai descoperit?
   - Nimic, Buddy. N-am descoperit nimic.
   Minţea. Amelia îl dusese în casă şi îl lăsase să sune unde lucrase soţul ei.
   Pe Buddy îl trimisese înapoi la maşină. McCaleb îl sunase, aşadar, pe şeful lui James Cordell, care îi dăduse numele şi numerele câtorva experţi în întreţinerea şi menţinerea apeductului în stare de funcţionare, cu care Cordell lucrase pe la începutul lui ianuarie. Pe urmă, McCaleb telefonase la staţia de apeduct Lone Pine, unde vorbise cu Maggie Mason, una dintre supraveghetoarele instalaţiei. Aceasta îi spuse că fusese de două ori la masă cu Cordell, în săptămâna precedentă uciderii. De fiecare dată, Cordell fusese la volan.
   Evitând o întrebare prea sugestivă, McCaleb o întrebase dacă nu remarcase cumva un obiect cu tentă personală pe tabloul de bord al camionetei. Fără niciun fel de ezitare, Mason îi spusese că James Cordell avea pe bord o fotografie cu familia lui. Ba, mai mult chiar, ştia perfect că aşa era, fiindcă se aplecase în stângă, să o poată vedea mai bine. Îşi amintea că în poză era soţia, care le ţinea pe genunchi pe cele două fetiţe ale lor.
   În drum spre casă, McCaleb începu să simtă un amestec ciudat de spaimă şi emoţie. Cineva, undeva, avea cercelul Gloriei Torres şi fotografia de familie a lui James Cordell. Ştia acum că răul reprezentat de aceste două omoruri se întrupa într-un individ care nu ucidea pentru bani, din teamă sau pentru a se răzbuna pe victime. Răul era cu mult mai mare. Această persoană ucidea de plăcere şi pentru a-şi împlini fantezia care îi mistuia creierul ca un virus.
   Răul era pretutindeni. McCaleb ştia asta mai bine decât oricine. Dar mai ştia că nu-şi putea demonstra teoria doar la modul abstract. Trebuia să găsească omul, în carne şi oase, pe care să-l urmărească şi să-l distrugă.
   McCaleb se pregătea de vânătoare. Simţea cum inima i se umple de furie, dar şi de o bucurie oribilă.

21.

      Sâmbătă dimineaţa, ceaţa era groasă şi consistentă, aproape ca atingerea subtilă a unei mâini pe gâtul lui.
   McCaleb se sculase la şapte, ca să aibă timp să pună la spălat nişte aşternuturi. Pe urmă, se apucă să facă curat pe barcă şi să se pregătească pentru musafirii lui, care urmau să rămână acolo şi peste noapte. Constată însă, repede, că îi venea greu să se concentreze la treburile gospodăreşti pe care şi le planificase.
   Când venise în seara precedentă, din deşert, vorbise la telefon cu Jaye Winston. Când îi povesti de lipsa fotografiei de la bord, Winston recunoscu, cam fără tragere de inimă, că era posibil să se afle pe o pistă bună. Peste un ceas, îl sună din nou şi îi spuse că se fixase o şedinţă de lucru pentru luni dimineaţa la ora 8.00, la Star Center. Urma să participe ea, căpitanul şi alţi câţiva poliţişti. La fel, Arrango şi Walters, precum şi Maggie Griffin de la FBI.
   Aceasta din urmă era agentul care venise în locul lui McCaleb la biroul operativ din L.A. Terry o cunoştea după renume, care era destul de favorabil.
   Şi asta era problema. Luni dimineaţa, la prima oră, McCaleb avea să fie pe scaunul de tortură, ţinta unui tir încrucişat de întrebări dificile. Majoritatea, dacă nu toţi cei prezenţi la acea şedinţă aveau probabil o atitudine sceptică.
   Dar, în loc să se pregătească pentru şedinţă sau să mai facă nişte investigaţii suplimentare, McCaleb voia să se ducă la pescuit, pe dig, cu o femeie şi un băieţel. Lui McCaleb nu i se părea corect şi se tot gândea dacă nu era preferabil să anuleze vizita Gracielei şi a lui Raymond. Până la urmă, nu făcu nimic. Ce-i drept, trebuia să discute cu Graciela, dar mai important chiar era faptul că simţea nevoia să fie cu ea. Şi aşa cărările gemene ale gândurilor lui incomode ajunseseră să se intersecteze: vinovăţia de a lăsa deoparte ancheta şi cea de a dori o femeie, care apelase la el pentru ajutor.
   Când termină cu rufele şi curăţenia, se duse până la căpitănia portului. De la magazin, cumpără toate ingredientele pentru cină. Apoi achiziţionă nişte momeală de pescuit, precum şi alte accesorii necesare pentru undiţă, pe care voia să i le dăruiască lui Raymond. După care, depozită toate cumpărăturile în bucătăria vasului.
   Termină cu treburile pe la ora zece. Nevăzând maşina decapotabilă a Gracielei în parcarea de pe chei, McCaleb se decise să se ducă până la Buddy Lockridge, să vadă dacă era liber luni dimineaţă. Verifică întâi poarta de la intrarea în port, ca să fie sigur că Graciela şi Raymond nu vor întâmpina niciun obstacol, după care se duse spre barca lui Lockridge.
   Ajuns în dreptul ambarcaţiunii, McCaleb nu se sui direct pe Double-Down şi, respectând uzanţa locului, îl strigă pe Lockridge, de pe chei. Întrucât trapa principală de pe puntea bărcii era deschisă, McCaleb ştia că vecinul său se trezise şi că era „acasă”. După vreo jumătate se minut, Buddy scoase capul afară - ciufulit şi boţit la faţă. McCaleb deduse că prietenul său băuse până noaptea târziu.
   - Salutare, Terry.
   - Salutare. Te simţi bine?
   - Excelent, ca de obicei. Care-i treaba, mergem pe undeva?
   - Nu, azi nu. Dar am nevoie de tine luni dimineaţa, devreme. Poţi să mă duci cu maşina până la Star Center? Asta ar însemna să plecăm de-aici pe la 7.
   Buddy reflectă câteva clipe să vadă dacă propunerea lui McCaleb putea fi inclusă în programul lui încărcat, după care aprobă din cap.
   - S-a făcut.
   - Vei fi în stare să şofezi?
   - Ba bine că nu. Dar ce se întâmplă la Star Center?
   - O şedinţă. Dar trebuie să fim punctuali.
   - Nicio problemă, plecăm la 7. Îmi pun ceasul să sune.
   - În regulă. Apropo, mai e ceva. Fii şi tu cu ochii pe-aici, zilele astea.
   - Te gândeşti la tipul de la fabrica de ceasuri?
   - Mda. Mă îndoiesc că îşi va face apariţia, dar nu se ştie niciodată. E plin de tatuaje pe ambele braţe. Şi sunt ditamai braţele. Îl recunoşti imediat, dacă îl vezi.
   - Voi fi pe fază. Văd că ţi-au venit deja doi musafiri.
   McCaleb se întoarse şi se uită la The Following Sea.
   Graciela stătea în picioare, la prora, de unde îl ridica pe Raymond, de pe chei, sus, pe barcă.
   - Trebuie să plec, Bud. Pe luni dimineaţă.
   Graciela îşi pusese nişte blugi decoloraţi şi un tricou, iar părul şi-l strânsese sub o caschetă de base-ball. Pe umăr avea o geantă de voiaj, iar în mână ţinea o pungă cu alimente. Raymond purta, de asemenea, blugi şi un sveter cu emblema unei echipe de hochei. Avea caschetă de base-ball, iar în mână căra un camion de jucărie şi un fel de miel de pluş.
   McCaleb o îmbrăţişă pe Graciela şi dădu mâna cu Raymond, după ce băiatul vârî animalul de pluş sub celălalt braţ.
  - Mă bucur să vă văd. Prindem nişte peşte azi, Raymond, ce zici?
   Sfios, băieţelul nici nu era în stare să-i răspundă. Graciela îl strânse uşor de umăr şi confirmă în locul lui.
   Terry le luă bagajele, după care făcură pentru prima oară un tur complet al bărcii. Pe parcurs, lăsă în bucătărie alimentele aduse de Graciela şi puse în patul din dormitorul principal geanta de voiaj. Îi spuse Gracielei că aceasta urma să fie camera ei şi că tocmai schimbase aşternuturile. Apoi îl duse pe Raymond în cabina din faţă, unde urma să doarmă.
   McCaleb mutase aproape toate cutiile cu dosare de la FBI sub masa de lucru, şi încăperea părea destul de aerisită. Cuşeta avea şi o bară de protecţie, aşa că nu exista niciun risc ca băiatul să cadă din pat. Când McCaleb îi spuse că acest gen de cuşetă se numeşte „prici”, băiatul îl privi complet nedumerit.
   - Aşa se cheamă paturile pe nave, Raymond. De fapt, toate denumirile pe nave sunt altfel decât pe uscat.
   - Dar de ce?
   - Ştii, nu mi-am pus niciodată întrebarea asta.
   Îi duse, apoi, în cabina de baie şi le arătă cum să folosească pedala de picior, ca să tragă apa la toaletă. Observând că Graciela se uita la foaia cu diagrama măsurătorilor de temperatură, prinsă într-un cui, îi explică despre ce era vorba. Femeia arătă cu degetul spre ziua de joi.
   - Ai avut febră?
   - Un pic de tot. Dar mi-a trecut.
   - Şi doctoriţa ce-a spus?
   - Nu i-am povestit încă, pentru că mi-am revenit.
   Îl privea cu un amestec de îngrijorare şi parcă, totodată, iritare. Pe urmă, McCaleb îşi dădu seama cât de important era pentru Graciela ca el să rămână în viaţă. Nu voia ca ultimul dar al Gloriei să fi fost inutil.
   - Nu te speria. Sunt bine. Am alergat prea mult, de colo-colo, în ziua aceea. După ce am tras un pui de somn la prânz, mi-a scăzut şi temperatura. De atunci, n-am mai avut nimic.
   Trăgându-l de cracul de la pantaloni, Raymond îl întrebă:
   - Dar tu unde o să dormi?
   McCaleb se uită scurt spre Graciela, după care se întoarse spre scări, să nu se vadă că se înroşise.
   - Haide sus, să-ţi arăt.
   Când reveniră în salonaş, Terry îi arătă lui Raymond cum masa de bucătărie se putea transforma într-o cuşetă pentru o persoană. Băiatul părea tare încântat.
   - Ia să vedem ce-ai adus aici, zise McCaleb, scoţând mâncarea din pungă.
   Înţelegerea era ca Graciela să gătească masa de prânz, iar Terry cina. După ingredientele cumpărate, s-ar fi zis că femeia se gândea să le facă nişte sandvişuri cu fructe de mare.
   - De unde ştiai că asta este mâncarea mea preferată?
   - Nu ştiam, spuse Graciela. Dar îi plac lui Raymond foarte mult.
   În glumă, McCaleb îi trase un ghiont băiatului, care se dădu înapoi, chicotind.
   - Păi, cât timp Graciela face nişte sandvişuri, pe care să le luăm la pachet, ce-ar fi să vii cu mine afară, să pregătim echipamentul de pescuit? Îţi dai seama câţi peşti ne aşteaptă lângă dig, să venim să-i prindem!?
   - Da, s-a făcut!
   Pe punte, Terry îi oferi copilului lanseta şi mulineta, pe care i le cumpărase.
   Când băiatul înţelese că aceste obiecte erau cu adevărat ale lui şi că şi le putea duce acasă, înşfăcă undiţa cu putere, de parcă ar fi fost o funie salvatoare, de care depindea viaţa lui. În loc să se bucure de reacţia copilului, McCaleb se întristă. Se întreba dacă acest băieţel avusese parte vreodată de protecţia şi îndrumările unui bărbat.
   Ridicând privirea, Terry o văzu pe Graciela postată în uşa salonului. Deşi zâmbea, era totuşi tristă. McCaleb decise că nu trebuia să se lase pradă unor astfel de emoţii şi sentimentalisme.
   - OK, spuse bărbatul. Momeala. Cred că trebuie să luăm o găleată plină, fiindcă am senzaţia că or să muşte azi, nu glumă.
   Aduse un recipient special, care putea pluti fără să se ducă la fund, şi îi arătă lui Raymond cum să bage ciorpacul în apă, în ţarcul de lângă barcă, pentru a scoate de-acolo momeala vie. Intră, apoi, în cabină, ca să ia cutia cu scule şi încă două undiţe. Când ajunse înăuntru, de unde băiatul nu-l mai putea auzi, Graciela veni şi îl îmbrăţişă.
   - Ce bun ai fost cu Raymond.
   - Nu ştiu dacă, mai degrabă, n-am fost mai bun cu mine decât cu el.
   - E aşa de încântat! Ştiu eu, pe cuvânt. Abia aşteaptă să pescuiască. Sper din tot sufletul să şi prindă ceva.
   Merseră pe jos pe cheiul principal, trecând prin dreptul magazinelor şi al restaurantului, traversară o parcare şi ajunseră, astfel, la canalul principal al portului. Aici exista o alee cu pietriş, pe care se ajungea la gura canalului şi la digul cu stânci, care intra în Pacific, pe o traiectorie curbă de vreo sută de metri. Trebuia să păşească tot timpul cu mare atenţie, de pe o dală de granit uriaşă pe alta. La jumătatea distanţei, se opriră.
   - Raymond, acesta e locul meu tainic. Cred că ar fi bine să încercăm chiar de aici.
   Nicio obiecţie. McCaleb puse jos echipamentul şi începu să pregătească undiţele pentru pescuit. Stâncile erau ude de la valurile înalte de peste noapte.
   Bărbatul adusese nişte prosoape, cu care plecă acum să caute un loc drept, pe stânci, unde să poată sta cu toţii, confortabil. Aşezându-se, deschise cutia cu scule, scoase un tub cu cremă de bronzat şi i-o întinse Gracielei. Pe urmă se apucă să prindă momeala în undiţe. Lui Raymond îi pusese momeală din calmar, fiindcă voia ca băiatul să aibă toate şansele de a prinde măcar un peşte.
   După 15 minute, cele trei undiţe erau în apă. McCaleb îl învăţase pe copil cum să arunce undiţa, lăsând liberă mulineta, astfel încât momeala să fie bine trasă prin apă.
   - Şi ce-o să prind?
   - Nu ştiu, Raymond. Sunt o mulţime de peşti pe-aici.
   Terry se aşeză pe o stâncă, imediat lângă Graciela. Băiatul era prea emoţionat, aşa că n-avea răbdare să stea jos. Se muta de pe o stâncă pe alta, cu undiţa în mână, aşteptând nerăbdător să se întâmple minunea.
   - Păcat că n-am luat aparatul de fotografiat, şopti Graciela.
   - Data viitoare, zise McCaleb. Vezi, acolo?
   Arăta peste apă, spre linia orizontului. În negurile îndepărtate, se vedea conturul albăstrui al unei insule.
   - Catalina?
   - Exact. Ea.
   - Ce straniu. Nu mă pot obişnui cu gândul că ai locuit pe o insulă.
   - Ei bine, aşa a fost.
   - Dar cum a ajuns familia ta să stea acolo?
   - Erau din Chicago. Tata juca base-ball profesionist. Primăvara, de obicei, mergea cu clubul în Insula Catalina, la antrenament. Părinţii mei s-au iubit din liceu. S-au căsătorit, iar tata a avut şansa să joace la echipa Cubs, aşa că venea des aici. Îi plăcea mult insula asta, unde până la urmă a căpătat o slujbă la Wrigleys, care patronează echipa Cubs. Aşa că, până la urmă, ai mei s-au mutat aici.
   McCaleb se gândise să încheie povestea, dar Graciela insistă să afle mai multe.
   - Pe urmă, ai apărut tu.
   - Da, un pic mai târziu.
   - Dar părinţii tăi n-au mai rămas acolo?
   - Mama a plecat. Nu-i plăcea pe insulă. A stat 10 ani şi i-a ajuns. E destul de complicat, în Catalina, pentru cei care suferă de claustrofobie... Oricum, părinţii mei s-au despărţit. Tata a rămas acolo şi a vrut să mă ţină şi pe mine. Am rămas cu el. Mama s-a întors la Chicago.
   - Şi ce lucra tatăl tău la Wrigleys?
   - O mulţime de chestii. A muncit într-o vreme la firma lor, pe urmă acasă, la ei. Aveau ditamai ambarcaţiunea în port. Până la urmă, şi-a cumpărat o barcă, pe care o închiria pentru perioade scurte. A lucrat şi ca pompier voluntar.
   - Vasăzică, The Following Sea a fost barca lui?
   - Barca lui, casa lui, afacerea lui, totul. Era finanţat de Wrigleys. A locuit pe barca asta aproape 12 ani. Până la urmă s-a îmbolnăvit atât de rău, încât l-au - mai bine zis, eu l-am dus la spital, în oraş. A murit acolo. La Long Beach.
   - Îmi pare rău.
   - Asta s-a întâmplat tare demult.
   - Nu şi pentru tine.
   McCaleb o privi.
   - Când ţi se apropie sfârşitul, simţi, fără niciun dubiu. Tata ştia că nu mai avea nicio şansă şi nu-şi dorea decât să se întoarcă acolo, la barca lui. La insula lui. Nu l-am lăsat. Voiam să se facă tot ce era posibil, să i se aplice toate minunile ştiinţei şi ale medicinei. În plus, dacă ar fi venit aici, pentru mine ar fi fost iadul pe pământ, să fac permanent naveta ca să-l văd. Nu puteam ajunge decât cu bacul. Aşa că l-am forţat să rămână în spital. A murit singur, în camera lui. Eu eram plecat la San Diego, să anchetez un caz.
   McCaleb privea în depărtare, undeva peste apa oceanului. Vedea un bac îndreptându-se spre insulă.
   - Ce rău îmi pare că nu i-am împlinit rugămintea!
   Graciela întinse mâna şi îl mângâie pe braţ.
   - Regretele nu ajută la nimic.
   McCaleb se întoarse spre Raymond. Băiatul şedea nemişcat, cu ochii în jos, la mulinetă, în timp ce undiţa era trasă cu forţa spre larg.
   - Hei, ia stai un pic, Raymond! Cred că s-a prins ceva.
   Puse undiţa jos şi se duse la băiat. Mişcă mulineta cu undiţă cu tot.
   Aproape imediat, aceasta se afundă în apă, încât puţin mai lipsise ca băiatul s-o scape din mână. Bărbatul apucă undiţa cu putere şi o ridică deasupra apei.
   - Ai prins un peşte!
   - Hei, urrraaa! Am prins un peşte! Am prins un peşte!
   - Nu uita cum te-am învăţat, Raymond. Tragi înapoi, cu mulineta în jos. Te ajut eu, acum, să ţii undiţa, până-l obosim pe flăcăul ăsta. Pare unul baban. Ei, îţi pare bine?
   - Da, da, da!
   În timp ce McCaleb trăgea aproape singur de undiţă, Graciela încerca să scoată afară celelalte două undiţe, ca nu cumva să se producă o încâlceală de fire. Terry şi băiatul se munciră vreo zece minute să scoată peştele afară. Până la urmă, obosit, peştele ajunse să nu mai opună nicio rezistenţă. Aşa că McCaleb îi trecu undiţa înapoi lui Raymond, ca să aibă el satisfacţia de a trage peştele din apă.
   Bărbatul îşi puse nişte mănuşi, pe care le avea în cutia cu scule, şi coborî pe stânci, până la nivelul apei. La doar câţiva centimetri sub suprafaţa apei, se vedea un peşte argintiu, prins de cârligul undiţei, care se mai zbătea încă anemic, ajuns la capătul puterilor. McCaleb îngenunche pe piatră, udându-se la picioare şi pe pantaloni, şi se aplecă în faţă, până prinse cu mâna undiţa lui Raymond. Trase de peşte într-o parte şi în cealaltă, până îl scoase cu botul afară, băgă mâna în apă şi îl prinse de coadă, un pic mai în faţă de înotătoarele posterioare. După aceea, cu o mişcare energică scoase peştele din apă şi urcă pe stânci înapoi, până la Raymond.
   Peştele strălucea în lumina soarelui, ca un metal şlefuit.
   - O baracudă, Raymond, îi zise Terry, ţinând peştele în sus. Uite ce dinţi are!

22.

      Ziua de pescuit s-a desfăşurat bine.
   Raymond a prins două baracude şi un biban alb. Primul peşte fusese şi cel mai mare, deşi nici la al doilea nu au scăpat de emoţii: se prinsese în cârlig, exact când îşi luau prânzul, aşa că puţin mai lipsise să nu se ducă la fund cu undiţă cu tot. După ce se întoarseră la barcă, după-amiaza, târziu, Graciela insistă ca Raymond să se odihnească înainte de cină. Terry profită de răgaz pentru a spăla cu furtunul echipamentul de pescuit. Când Graciela se întoarse, se aşezară amândoi pe scaune, afară pe punte. McCaleb murea de poftă să bea o bere rece, pe care s-o savureze în tihnă.
   - A fost minunat!
   - Mă bucur. Ce zici, rămâneţi la cină?
   - Sigur. Raymond a zis că vrea să doarmă aici. Îi plac bărcile la nebunie. Şi cred că îşi doreşte să mai pescuiască şi mâine. Vezi, ai făcut un mic monstru exigent dintr-un băieţel înainte atât de cuminte.
   McCaleb aprobă din cap, gândindu-se la noaptea care urma. Tăcură câteva momente, privind mişcarea din port şi simţindu-se bine împreună. Sâmbăta, activitatea portuară era în toi, mai întotdeauna. Terry se uita în toate părţile, ştiind că ar fi fost foarte riscant dacă Bolotov şi-ar fi făcut apariţia acum, când avea musafiri. Însă era puţin probabil ca rusul să vină aici. Avusese ocazia să facă pe durul în biroul lui Toliver. Dacă ar fi vrut să îl bată pe McCaleb, putea s-o fi făcut atunci. Gândurile legate de Bolotov au adus cu ele ansamblul celor două cazuri la care McCaleb lucra. Îşi aminti de o întrebare pe care vrusese să i-o pună Gracielei.
   - Hai să-mi explici ceva! Ai venit prima oară, sâmbăta trecută. Numai că articolul despre mine fusese publicat cu o săptămână înainte. De ce-ai aşteptat atâta timp până să mă contactezi?
   - De fapt, n-am aşteptat. N-am văzut articolul de la bun început. M-a sunat un prieten de-al Gloriei, de la ziar, care mi-a zis că l-a citit şi care se întreba dacă nu la tine ajunsese inima ei. Aşa că m-am dus la bibliotecă şi am citit ziarul. A doua zi, am venit aici.
   McCaleb mişcă din cap, în semn că înţelesese. Graciela se gândi că venise rândul ei să îl întrebe ceva.
   - Cutiile alea, de jos.
   - Care cutii?
   - Alea de sub masa de lucru. Ce ai în ele? Cazurile la care ai lucrat?
   - Da, nişte dosare vechi.
   - Am recunoscut câteva nume. Se pomenea de ele în articol. Luther Hatch, bunăoară. Şi Ucigaşul Codificat. De ce i-ai zis aşa?
   - Fiindcă tipul - dacă era bărbat, căci nu s-a putut afla exact - ne lăsa sau ne trimitea mesaje, care aveau întotdeauna acelaşi număr. În partea de jos.
   - Şi ce semnifica asta?
   - Nu s-a putut descoperi. Cei mai buni experţi de la FBI şi chiar specialiştii în decriptări, de la Naţional Security Agency, deci toate aceste capete luminate la un loc n-au izbutit să spargă codul. Personal, nu cred că numărul acesta avea vreo semnificaţie specială. Reprezenta doar o altă modalitate de a ne scoate din sărite, de a ne face să ne învârtim în jurul cozii... nouă-zero-trei, patru-şapte-doi, cinci-şase-opt.
   - Ăsta e codul?
   - Ăsta e numărul. Cum îţi spuneam, nu cred că era un cod, de fapt.
   - Aşa s-a stabilit şi la Washington?
   - Nu. Cei de-acolo nu s-au dat bătuţi, susţinând că numărul acela însemna ceva. Se gândeau că poate e numărul de asigurare socială al tipului. Cu ajutorul computerului, au făcut tot felul de combinaţii, cu cifrele din număr, după care au scos toate persoanele care aveau numerele respective de asigurare socială. Sute de mii, efectiv. Şi i-au verificat pe toţi în bazele de date computerizate.
   - Căutând, de fapt, ce?
   - Caziere, potriviri de profiluri... cea mai mare vânătoare de himere din istorie. Individul nu figura, însă, pe nicio listă. Ucigaşul Codificat nu a fost prins nici până acum.
   McCaleb auzi sunetul stins al unei muzicuţe şi întoarse privirea spre Double-Down. Lockridge era dedesubt, exersând melodia Spoonful.
    - A fost singurul caz la care ai păţit aşa ceva?
   - Adică singurul caz în care criminalul nu a fost prins? Nu. Din păcate, mulţi infractori au scăpat nepedepsiţi. Însă cazul amintit a fost ceva mai deosebit, marcându-mă personal, fiindcă scrisorile îmi erau adresate. Dintr-un motiv oarecare, tipul nu mă putea suferi.
   - Dar ce le făcea oamenilor pe care...
   - Ucigaşul Codificat era absolut ciudat. Omora în diferite moduri, fără să respecte vreun anumit tipic. Bărbaţi, femei, chiar şi copii. Împuşca, înjunghia, sugruma. Niciun criteriu.
   - Şi, atunci, de unde ştiai de fiecare dată că el fusese autorul?
   - Ne spunea. Prin scrisori, prin codul lăsat la locul diferitelor crime. Înţelegi, nu conta cine erau victimele. Oamenii aceia reprezentaseră pentru el doar nişte obiecte, prin care îşi putea exercita puterea, cu care să se laude în faţa autorităţilor. Un ucigaş care suferea de un complex de inferioritate. A mai fost unul, Poetul. Ăsta era plimbăreţ, activând câţiva ani cam prin toată ţara.
   - Mi-aduc aminte. A scăpat aici, în L.A., nu-i aşa?
   - Da. Avea acelaşi complex de inferioritate, pe care voia să şi-l ascundă, manifestându-şi autoritatea prin gesturi de mare violenţă. Vezi, dacă le dai la o parte fanteziile şi metodele de lucru, constaţi că toţi aceşti oameni seamănă mult între ei. Poetul jubila când vedea cum bâjbâim într-o direcţie sau alta. La fel şi Ucigaşul Codificat. Îi plăcea să îi perpelească pe poliţişti şi să îi ţină pe jeratic.
   - S-a potolit dintr-odată?
   - Ori a murit, ori a intrat la puşcărie pentru altă infracţiune. Sau s-a mutat în altă parte şi şi-a schimbat stilul. Deşi e greu de presupus că indivizii de acest fel se pot dezbăra de vechile năravuri.
   - Şi cum a fost la cazul Luther Hatch? Ce-ai făcut?
   - Mi-am făcut meseria. Ştii, nu vrei mai bine să discutăm despre altceva?
   - Îmi pare rău.
   - E-n regulă. Doar că... nu ştiu, nu-mi plac toate poveştile astea vechi.
   Vrusese să discute cu Graciela despre Gloria şi despre ultimele lui descoperiri, însă acum nu i se mai părea o idee prea bună. Aşa că amână pe altă dată.
   Pentru cină, McCaleb făcu la grătar nişte hamburgeri şi baracude. Pe Raymond îl entuziasma ideea de a mânca din peştii prinşi de el, deşi gustul pregnant de baracudă nu era tocmai pasiunea lui. Nici Gracielei nu-i plăcea prea mult gustul acestui soi de peşte, spre deosebire de McCaleb căruia i se părea excelent.
   După masă, făcură o plimbare până la cofetărie, să cumpere îngheţată, apoi se plimbară agale pe lângă magazinele de pe Cabrillo Way. Când ajunseră înapoi la barcă, se înnoptase deja. În port se aşternuse liniştea. Copilul află vestea proastă chiar de la Graciela:
   - Raymond, ai avut o zi grea, aşa că vreau să te duci la culcare. Dacă eşti cuminte, ai voie să mai pescuieşti şi mâine, înainte să plecăm.
   Băiatul se uita la McCaleb, aşteptând o confirmare sau un ajutor.
   - Are dreptate, Raymond. Mâine dimineaţă mergem din nou acolo. Vom prinde şi mai mult peşte. OK?
   Băiatul se învoi, cam fără tragere de inimă, aşa că Graciela îl duse în camera lui. Copilul ceru voie să îşi ia undiţa în cabină. Nicio obiecţie, în această privinţă.
   Terry avea două radiatoare, aşa că le puse în cele două camere ale musafirilor.
   - Şi tu? îl întrebă Graciela.
   - Mie nu-mi trebuie. O să mă bag în sacul de dormit. Probabil că îmi va fi mai cald decât vouă.
   - Sigur?
   - Absolut.
   Lăsă radiatoarele jos, în cele două camere, şi urcă pe punte, să o aştepte pe Graciela. Îi turnă în pahar vinul care mai rămăsese din sticla de Sanford pinot noir, pe care o deschisese la prima ei vizită.
   Luă paharul şi o cutie de Cola, cu care se duse în capătul bărcii, la prora.
   Veni şi ea, după 10 minute.
   - Se lasă frigul!
   - Da. Crezi că lui Raymond îi va fi suficient de cald, cu radiatorul aprins?
   - Da, perfect. A adormit imediat ce a pus capul pe pernă.
   Îi dădu paharul de vin şi ciocniră.
   - Mulţumesc. Raymond a avut o zi superbă.
   - Mă bucur.
   McCaleb ştia că va trebui la un moment dat să discute şi despre anchetă, numai că nu voia să rupă vraja clipelor minunate pe care le împărtăşeau acum. Aşa că amână din nou.
   - Cine-i fata din poza de pe biroul tău?
   - Care fată?
   - Păi, poza aceea lipită pe peretele de deasupra biroului, în camera unde doarme Raymond. Am impresia că e o imagine dintr-un calendar sau aşa ceva.
   - Oh... e doar... în fine, o persoană de care vreau să-mi amintesc mereu. O persoană care a murit.
   - Ceva legat de un caz la care ai lucrat, sau o persoană pe care ai cunoscut-o?
   - Ceva legat de un caz.
   - Ucigaşul Codificat?
   - Nu, cu mult înaintea lui.
   - Cum o chema?
   - Aubrey-Lynn.
   - Ce i s-a întâmplat?
   - Ceva ce n-ar trebui să i se întâmple nimănui. Hai să nu mai vorbim despre asta, acum.
   - OK. Îmi pare rău.
   - E-n regulă. Trebuia să fi dat foaia jos, înainte de a-l culca pe Raymond acolo.
   McCaleb nu se vârî cu totul în sacul de dormit, preferind ca, lungit pe spate şi cu mâinile la ceafă, să se acopere cu el. Se mira că nu era obosit deloc. Îi treceau prin minte tot felul de gânduri, de la cele mai banale până la cele mai sinistre. Se gândea, bunăoară, la radiatorul din camera unde dormea băiatul.
   Ştia că nu era niciun pericol să ia foc sau să se curenteze, dar tot îşi făcea griji.
   Apoi, conversaţia din dimineaţa aceea, despre tatăl lui, pe patul de spital. Din nou simţea regretul că nu-l adusese pe bătrân acasă, să moară liniştit. Îşi aminti cum, după ceremonia funerară de la Descanso Beach, luase barca şi înconjurase Insula Catalina, împrăştiind cenuşa pe tot acest circuit, puţin câte puţin.
   Dar amintirile şi grijile acestea erau doar colaterale, fiindcă în principal McCaleb se gândea numai la Graciela. Seara se încheiase ciudat, după. Ce adusese vorba despre Aubrey-Lynn Showitz, ceea ce pe McCaleb îl răscolise profund, tăindu-i tot cheful de conversaţie. Era îndrăgostit de Graciela. O dorea şi sperase că seara se va sfârşi cu ei doi împreună, iubindu-se. Din păcate, amintirile acelea sumbre se vârâseră între ei, stricând frumuseţea momentului.
   Barca se legăna uşor de la maree. McCaleb răsuflă adânc, sperând să scape de demonii care nu-i dădeau pace. Se aşeză mai bine pe pat, căutându-şi o poziţie confortabilă, în care să nu mai simtă cusătura de pe mijlocul saltelei improvizate. Se gândi să se ridice şi să îşi ia un pahar cu suc de portocale, dar renunţă, temându-se că nu va mai rămâne destul pentru Raymond şi Graciela, la micul dejun.
   Până la urmă, se decise să coboare şi să îşi ia temperatura, tensiunea şi pulsul. Vechiul şiretlic ca să-i mai treacă timpul, până i se făcea somn.
   Pusese în priză o veioză, cu un bec slab, deasupra chiuvetei, pentru eventualitatea în care Raymond se trezea şi voia să meargă la toaletă. Preferă să nu aprindă lampa, cât îşi ţinu termometrul sub limbă. Se uită la imaginea lui reflectată în oglindă, ca o umbră, observând că cearcănele i se adânciseră şi mai mult.
   Ca să citească afişajul de pe termometru, trebui să se aplece peste chiuvetă, spre veioză. Parcă avea un pic de febră. Luă foia cu diagrama temperaturii şi, în loc de bara inofensivă, notă 37.2. În timp ce punea foaia la loc, în cui, auzi deschizându-se uşa de la dormitorul principal.
   McCaleb nu închisese uşa de la baie, aşa că, uitându-se spre holul întunecat, o văzu pe Graciela, care scosese capul din cameră.
   - Eşti bine?
   - Da, dar tu?
   - Perfect. Ce făceai?
   - Nu mi-e somn. Am venit să-mi verific temperatura.
   - Şi ai febră?
   - Nu... sunt bine.
   McCaleb realiză brusc că nu purta decât nişte pantaloni scurţi. Îşi încrucişă braţele la piept, ridicând mâna spre bărbie, în tentativa stângace de a-şi ascunde cicatricea de pe piept.
   Se priviră aşa, în tăcere, câteva momente. Terry îşi dădu seama că poziţia aceea, cu mâna la bărbie, părea tot mai artificială. Lăsă braţele în jos, de-a lungul corpului, urmărind ochii Gracielei care rămăseseră pironiţi pe pieptul lui.
   - Graciela...
   Lăsă fraza neterminată, observând că Graciela purta doar o cămaşă roz de noapte, destul de scurtă. Ce bine îi stătea îmbrăcată aşa! Rămaseră astfel câteva clipe, Graciela ţinându-se de uşă, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu cadă din cauza tangajului bărcii. Pe urmă, făcu un pas pe hol, iar Terry un pas spre ea. Întinse mâna şi o mângâie uşor pe braţ, apoi pe spate. Cu cealaltă mână, o dezmierdă delicat pe gât, pe ceafă, trăgând-o spre el.
   - Ai voie? şopti femeia, cu obrazul lipit de gâtul lui.
   - Nimic nu mă va opri.
   Intrară în dormitor şi închiseră uşa. Se băgară în aşternutul care prinsese deja mirosul femeii, parfumul de vanilie, pe care Terry îl remarcase deja. Se lipi de ea, sărutând-o lung. Pe urmă, se lăsă în jos, sărutându-i sânii, simţindu-i tot timpul mirosul îmbătător al parfumului.
   Mângâindu-i pieptul, Graciela îi simţi încordarea din trup.
   - Stai, Terry. Stai, un pic!
   McCaleb încremeni, ridicându-se într-un cot.
   - Ce este?
   - Nu cred că... Nu mi se pare corect. Îmi pare rău.
   - Ce nu e corect?
   - Nu ştiu exact.
   - Graciela?
   - Nu e din cauza ta, Terry. Eu sunt de vină. Pur şi simplu... nu vreau să mă pripesc. Îmi trebuie timp de gândire.
   Stătea lungită pe o rână, fără să îl privească.
   - E din cauza surorii tale? Fiindcă inima ei e...
   - Nu, nu e asta. În fine, poate... un pic. Cred doar că trebuie să ne mai gândim, zise femeia, mângâindu-l pe obraz.
   - Îmi pare rău. Ştiu că nu trebuia să te invit aici şi pe urmă să fac asta.
   - E-n regulă. Nu vreau să faci ceva ce s-ar putea să regreţi mai târziu. Mă întind la loc.
   McCaleb schiţă gestul de a se lăsa în jos spre celălalt capăt al patului, dar Graciela îl apucă de braţ.
   - Nu, nu pleca. Mai stai cu mine.
   Terry îşi puse capul pe pernă, lângă ea. Ce senzaţie ciudată. Deşi era evident că fusese respins, nu simţea niciun fel de nelinişte. Ştia că va veni momentul în care vor fi cu adevărat împreună şi nu-l deranja să aştepte până atunci. Acum se întreba cât să mai rămână aici, cu ea, înainte de a se duce înapoi, la sacul lui de dormit.
   - Povesteşte-mi despre fata aceea.
   - Ce?! replică Terry, confuz.
   - Fata din calendarul din biroul tău.
   - Nu-i deloc o poveste amuzantă, Graciela. De ce ţii neapărat să o afli?
   - Fiindcă aşa vreau.
   Graciela nu-i mai dădu nicio explicaţie. Dar McCaleb îi înţelegea atitudinea.
   Ştia că dacă se iubeau, trebuia să îşi împărtăşească toate secretele. Lucrul acesta făcea parte din ritual. Îşi aminti cum, cu mulţi ani în urmă, când făcuse dragoste cu femeia pe care avea s-o ia de nevastă, aceasta îi povestise că în copilărie fusese agresată sexual. Faptul că îi mărturisise o taină atât de intimă şi de bine ascunsă îl impresionase mai mult decât actul fizic în sine. Îşi amintea mereu de acele momente, la care ţinea enorm, chiar dacă între timp divorţaseră.
   - Toate astea au fost adunate şi puse laolaltă pornind de la declaraţiile martorilor, probele concrete şi... videocaseta.
   - Ce videocasetă?
   - Voi ajunge şi la asta. Cazul se petrecuse în Florida, înainte ca eu să fiu trimis acolo. O familie întreagă... răpită. Mama, tatăl, două fiice. Familia Showitz. Aubrey-Lynn, fetiţa din poză, era cea mai mică.
   - Câţi ani, adică?
   - Tocmai împlinise 15 ani, în vacanţă. Erau din Midwest, dintr-un orăşel din Ohio. Era prima lor vacanţă de familie. Nu aveau prea mulţi bani. Tatăl era proprietarul unui mic garaj auto - când l-au găsit, avea încă urme de ulei sub unghii...
   McCaleb pufăi lung, într-un fel de râs scurt - ca atunci când spui ceva ce voiai să sune ca o glumă, dar ştii că nu e aşa.
   - Prin urmare, se aflau în vacanţă, cu costuri minime, evident. S-au dus la Disney World şi în toate locurile de acest gen, ajungând până la urmă şi la Fort Lauderdale, unde s-au cazat toţi într-o cameră, într-un motel prăpădit, de pe Autostrada 1-95. Făcuseră rezervarea încă din Ohio, crezând că, dacă locul se numea Sea Breeze, era în apropierea oceanului.
   Vocea i se frânse, de durere, fiindcă era prima oară când povestea totul aşa, cu toate acele detalii sfâşietoare, în lumina celor petrecute ulterior.
   - În fine, au ajuns acolo şi, deşi nu era ce visaseră, s-au decis să rămână. Dacă schimbau hotelul, pierdeau avansul, în prima seară, una dintre fete vede un camion în parcare, cu o remorcă pe care era un hidroavion. Ştii ce e un hidroavion?
   - Da, sigur, continuă.
   - Ei bine, aceşti oameni nu văzuseră niciodată un hidroavion, decât la televizor şi în reviste, aşa că s-au dus să îl studieze mai de aproape. Tocmai atunci, un bărbat - proprietarul - se îndreptă spre ei. Era un tip prietenos şi le spuse că, dacă vor, e dispus să-i ia într-o plimbare cu avionul prin Florida.
   Graciela se ghemui mai aproape de el, lipindu-i palma de piept. Ştia ce urma.
   - Bun, au fost de acord şi au acceptat propunerea. Nu e de mirare, fiindcă nu prea ştiau ce înseamnă lumea, de-acolo, din orăşelul lor de provincie, unde de-abia dacă exista un liceu. Deci, au dat curs invitaţiei. Făcute de necunoscut.
   - Şi i-a omorât?
   - Pe toţi. Au plecat şi nu s-au mai întors niciodată. Pe tată l-au găsit primul. După vreo două nopţi, cadavrul lui a fost găsit aruncat în iarbă. Fusese împuşcat în cap şi aruncat din avion.
   - Şi fetele?
   - Poliţiştilor din zonă le-a luat vreo două zile până să îl identifice şi să îl coreleze cu motelul de la Sea Breeze. Văzând că lipseau atât nevasta, cât şi fetele, şi mai ales constatând că nici în Ohio nu se întorseseră, poliţiştii au pornit în căutarea dispăruţilor, folosind o serie de elicoptere. Au găsit celelalte trei cadavre la vreo 8 kilometri distanţă. În pustietate, într-un loc pe care piloţii de hidroavioane îl numesc Devil’s Keep. Deci, cadavrele erau acolo. Nu-i nevoie să spun cum le maltratase. Pe urmă le legase de nişte blocuri de beton şi le aruncase acolo. În timp ce trăiau, încă. Şi s-au înecat.
   - Oh, Doamne Dumnezeule...
   - Dumnezeu a cam lipsit în ziua aceea. Din cauza gazelor rezultate din putrefacţie, cadavrele s-au ridicat până la urmă, plutind la suprafaţa apei, în ciuda greutăţii blocurilor de beton.
   După câteva momente de tăcere, McCaleb continuă:
   - În acel moment, a fost solicitat sprijinul FBI, aşa că m-am dus acolo, împreună cu un alt agent, Walling. Nu aveam prea multe repere. Am construit un profil - ştiam că trebuia să fie cineva care cunoştea bine zona, având în vedere că pe femei le-a aruncat exact unde e apa mai adâncă, pentru a elimina riscul de a fi găsite.
   McCaleb se holba pe întuneric în tavan, dar, de fapt, cu ochii minţii revedea aievea grozăvia celor petrecute acolo, la Devil’s Keep. Imaginile acelea nu încetaseră nicio clipă să îl obsedeze.
   - Le dezbrăcase în pielea goală, le luase bijuteriile, orice obiect după care ar fi putut fi identificate. În mâna lui Aubrey Lynn, atunci când i-au desfăcut pumnul, au găsit un lănţişor de argint cu o cruciuliţă, pe care izbutise să le ascundă de ochii criminalului.
   McCaleb se gândea la toată această tragedie, care continua să îl marcheze şi acum. Rezonanţa acelor evenimente cumplite îl cutremura şi acum, după atâţia ani, aidoma mareei care legăna barca ritmic, neîncetat. La fel, povestea aceea era mereu prezentă. Ştia că nu era nevoie să vadă în permanenţă fotografia aceea, ca pe o icoană, fiindcă oricum nu va putea uita vreodată chipul acelei fete. Ştia că inima lui începuse să moară odată cu chipul stins al acelei fete.
   - Şi l-au prins pe omul ăla?
   Graciela simţea nevoie să se asigure că vinovatul îşi primise pedeapsa. Simţea nevoia să ştie că răul fusese învins. Nu înţelegea, cum făcea McCaleb, că un rău de acest fel nu va fi învins niciodată.
   - Nu, nu l-au prins niciodată. Au verificat lista celor cazaţi la Sea Breeze, au luat fiecare persoană la întrebări. Ei bine, pe criminal tot nu l-au găsit. Luase camera pe numele de Earl Hanford, dar era un nume fals. Urma se pierdea aici... până a trimis videocaseta.
   Urmă un lung moment de tăcere.
   - Caseta i-a fost trimisă şefului poliţiei regionale. Familia Showitz avea o cameră video, pe care o luaseră în excursia cu avionul. Banda debutează cu o mulţime de scene fericite, cu râsete şi voie bună. Disney World, plaja, ei la Glades. Pe urmă, criminalul începe să înregistreze... totul. Purta o glugă neagră pe cap, ca să nu-l putem identifica. Nici din hidroavion nu s-a văzut prea mult. Se pricepea la filmări.
   - Ai urmărit banda?
   McCaleb răspunse afirmativ. Se dezlipi de lângă Graciela, aşezându-se pe marginea patului, cu spatele la ea.
   - Avea o puşcă. Femeia şi fetele au făcut ce le-a cerut. Tot felul de chestii... cele două surori... împreună. Alte treburi. Şi, oricum, le-a ucis. Nemernicul - ah, la naiba...
   Scutură din cap, frecându-se tare la ochi. Pe spinare simţi căldura mâinii ei.
   - Bucăţile de beton de care le-a legat nu au fost suficient de grele pentru a le trage chiar la fundul apei. S-au zbătut, înţelegi, la suprafaţă. În timp ce el privea şi filma. Chestia asta îl excita. Se masturba, în timp ce ele se înecau.
   Graciela plângea încetişor. McCaleb se lungi pe pat, lângă ea, şi o cuprinse în braţe.
   - După banda asta, n-am mai primit niciun semn de la criminal, zise McCaleb. E liber, pe undeva, prin lume. Încă un nemernic rămas nepedepsit. Asta e povestea.
   - Îmi pare rău că a trebuit să duci cu tine o asemenea povară.
   - Ei, acum, ai aflat. Îmi pare rău şi mie.
   Graciela îşi şterse lacrimile.
   - Atunci a fost când ai încetat să mai crezi în îngeri, nu-i aşa?!
   McCaleb încuviinţă din cap.

   Cam cu o oră înainte de revărsatul zorilor, Terry se sculă şi se duse înapoi, în patul lui incomod din salon. Până atunci îşi petrecuseră noaptea discutând în şoaptă, ţinându-se în braţe şi sărutându-se, dar fără să facă dragoste. După ce se băgă la loc în sacul de dormit, constată că îi fugise somnul de tot. În minte i se învălmăşeau crâmpeie din ceasurile petrecute alături de Graciela, simţindu-i parcă şi acum căldura palmelor, dezmierdându-i în gând sânii catifelaţi şi savurându-i dulceaţa. Buzelor. Când amintirea acestor momente senzuale lăsa locul altor gânduri, îi reveneau în minte povestea pe care i-o spusese şi reacţia ei la cele auzite.
   Dimineaţa, McCaleb şi Graciela nu discutară despre ceea ce se întâmplase în cabina principală a vasului sau despre ceea ce îşi spuseseră unul celuilalt, acolo. În timpul nopţii; şi asta nici măcar atunci când Raymond se duse la prora să se uite la ţarcul cu momeală vie. Se purtau ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Primul lucru pe care McCaleb îl spuse, în timp ce făcea o omletă, avea legătură cu cazul la care lucra.
   - Aş vrea să îmi faci un serviciu, când ajungi azi acasă. Gândeşte-te la sora ta şi notează pe o hârtie cât mai multe dintre obiceiurile şi preferinţele ei. Bunăoară, locuri unde îi plăcea să se ducă, prietenii cu care se întâlnea. Tot ce îţi aminteşti că a făcut de la începutul anului şi până în seara aceea, când s-a dus la magazin. Aş vrea, de asemenea, să stau de vorbă cu prietenele şi cu şeful ei de la Times. Ar fi mai bine dacă te-ai ocupa personal de chestia asta.
   - În regulă. Dar de ce?
   - Pentru că au apărut lucruri noi legate de acest caz. Mai ţii minte când te-am întrebat despre cercel?
   McCaleb îi spuse că este convins de faptul că pistolarul îi luase cercelul. Îi povesti, de asemenea, cum descoperise vineri după-amiaza că, şi în cazul celeilalte victime, dispăruse un lucru de natură personală.
   - Ce anume a fost atunci?
   - O fotografie cu nevasta şi copiii.
   - Şi tu ce crezi că înseamnă asta?
   - Poate în cele două cazuri nu a fost vorba despre un jaf. E posibil ca tipul ucis la bancomat şi, pe urmă, sora ta să fi fost aleşi din alt motiv. Există toate şansele ca ei să se mai fi intersectat deja cu criminalul care i-a omorât. De aceea te-am rugat să faci asta când ajungi acasă. Acelaşi lucru i l -am cerut şi soţiei primei victime. Pe urmă voi citi cele două liste în paralel, ca să văd dacă nu cumva găsesc puncte comune.
   Graciela stătea rezemată de bufet, cu mâinile încrucişate la piept.
   - Vrei să spui că tipul i-a omorât fiindcă ei i-ar fi făcui ceva?
   - Nu. Vreau să spun doar că s-au mai întâlnit şi că, dintr-un motiv sau altul, criminalul s-a simţit atras de ei. Nu există nicio explicaţie logică. Cred că avem de-a face cu un psihopat. Nu se poate şti ce i-a stârnit interesul. De ce din cei nouă milioane de oameni, care trăiesc în acest ţinut, i-a ales tocmai pe ei?
   Graciela clătina din cap, de-a dreptul consternată.
   - Ce părere are poliţia de toată treaba asta?
   - Cred că cei de la LAPD nici măcar nu ştiu. Iar Jaye Winston, detectivul de la poliţia regională, care se ocupă de caz, nu vede lucrurile chiar la fel. Vom discuta cu toţii despre asta mâine dimineaţă.
   - Şi cu tipul cum rămâne?
   - Care tip?
   - Proprietarul magazinului. Poate pe el îl cunoştea dinainte, iar Glory a nimerit acolo din întâmplare.
   McCaleb scutură din cap, spunând:
   - Nu. Dacă el ar fi fost ţinta, pistolarul ar fi intrat pur şi simplu în magazin şi l-ar fi împuşcat când nu mai era nimeni altcineva înăuntru. Sora ta era persoana urmărită. Ea şi bărbatul din Lancaster. Există o legătură, aici, nu se poate altfel, or noi trebuie s-o găsim.
   McCaleb băgă mâna în buzunarul din spate al pantalonilor şi scoase o fotografie pe care i-o dăduse Amelia Cordell. În această poză, James Cordell apărea în prim-plan, cu un zâmbet luminos pe buze.
   - Îl recunoşti? Crezi că făcea parte din anturajul surorii tale sau că e posibil să-l fi cunoscut?
   Graciela luă fotografie şi o studie, dar în final dădu din cap.
   - Din câte ştiu, nu. El e... bărbatul din Lancaster?
   Răspunzându-i afirmativ, McCaleb luă fotografia înapoi.
   O puse în buzunar, după care îi zise Gracielei să-l cheme pe Raymond la micul dejun. Ajunsă la uşă, însă, McCaleb o opri.
   - Graciela, ai încredere în mine?
   - Sigur că da.
   - Atunci trebuie să ai încredere şi în această privinţă. Puţin îmi pasă dacă LAPD şi poliţia regională nu vor să mă creadă, fiindcă tot ce ştiu eu rămâne valabil. Cu sau fără ei, tot voi urni ancheta din loc.
   Aprobând din cap, Graciela se întoarse spre uşă şi spre băiatul care stătea pe punte, lângă prora.

23.

      Luni dimineaţă, la ora opt, când McCaleb intră în sediul de la Star Center al Departamentului poliţiei regionale, biroul detectivilor era ticsit de poliţişti.
   Spre deosebire de ultimele dăţi, nu i se dădu voie să treacă de recepţie, spunându-i-se că trebuia să îl aştepte pe căpitan. McCaleb era contrariat de această situaţie, însă, înainte de a cere lămuriri, îl văzu pe căpitanul Hitchens ieşind din sala de conferinţe. Terry observă că la fereastra-oglindă din respectiva încăpere era trasă draperia. Hitchens îi făcu semn să îl urmeze.
   - Terry, hai încoace cu mine.
   Căpitanul îl pofti în birou şi îi spuse să ia loc. Lui McCaleb tot acest tratament excesiv de cordial nu i se părea de bun augur. Hitchens se aşeză la masa de lucru, cu braţele încrucişate şi cu coatele rezemate pe mapa de birou.
   - Deci, pe unde ai fost?
   - Cum adică? Jaye Winston mi-a spus că întâlnirea e fixată pentru ora 8. Nu e decât 8 şi două minute.
   - Nu, m-am referit la zilele de duminică şi sâmbătă. Jaye te-a căutat la telefon.
   McCaleb realiză imediat ce se întâmplase. Sâmbătă, când făcuse curat pe barcă, luase telefonul şi îl pusese într-un dulăpior, de lângă masa cu hărţi de unde uitase să-l pună la loc. Aşa că toate apelurile primite şi mesajele telefonice lăsate nu fuseseră încă recepţionate, aparatul aflându-se şi acum tot în dulăpior.
   - Fir-ar să fie, am uitat să verific mesajele.
   - În fine, noi te sunaserăm ca să te scutim de drumul până aici.
   - S-a anulat şedinţa? Credeam că Jaye vrea...
   - Şedinţa nu s-a anulat, Terry. Doar că au apărut nişte elemente noi şi considerăm că e mai bine dacă desfăşurăm această investigaţie fără complicaţii din afară.
   McCaleb îl privi lung.
   - Ce fel de complicaţii? E ceva legat de transplantul de cord? Jaye ţi-a spus şi ţie?
  - Nu era nevoie să-mi spună. E vorba, însă, despre câteva lucruri. Pricepi, ai apărut aici şi te-ai apucat să zgâlţâi problemele. Ne-ai furnizat nişte indicii bune de urmat, ceea ce vom şi face cu multă sârguinţă, dar fără tine. Îmi pare rău.
   McCaleb se gândea că Hitchens nu-i spusese totul. Se întâmplă ceva despre care el nu ştia nimic. Indicii bune, aşa se exprimase căpitanul. Brusc, McCaleb înţelese. Dacă Winston nu putuse lua legătura cu el în weekend era limpede că nici Vernon Carruthers, din Washington D.C. Nu reuşise să îl contacteze.
   - Tipul meu de la FAT a găsit ceva?
   - FAT?
   - Fireamis and Toolmarks. Ce aţi aflat, căpitane?
   - Nu vom discuta despre asta. Cum ţi-am zis, noi îţi mulţumim din suflet pentru excelenta pornire pe care ne-ai dat-o. Dar, de acum înainte, ne vom ocupa singuri de mersul anchetei. Te vom ţine la curent cu ce se va întâmplă, iar, dacă lucrurile evoluează bine, vei fi menţionat în scriptele noastre şi comunicatele de presă.
   - N-am nevoie să mi se recunoască niciun merit. Vreau doar să mă implic.
   - Îmi pare rău, dar de aici înainte investigaţia ne priveşte în exclusivitate.
   - Şi Jaye e de acord cu asta?
   - Nu contează. Din câte ştiu, şi sper să nu mă înşel, eu sunt şef aici, nu Jaye Winston.
   După tonul agasat al lui Hitchens, McCaleb deduse că Winston nu fusese de acord cu acest punct de vedere. Era un lucru bine de ştiut. Poate că va avea nevoie de ajutorul ei.
   Holbându-se lung la Hitchens, McCaleb îşi dădu seama că era exclus să se întoarcă liniştit în port şi să se lase scos aşa din joc. Nici pomeneală. Probabil că şi căpitanul înţelegea perfect acest lucru.
   - Ştiu la ce te gândeşti. Dar eu îţi spun doar să stai în banca ta. Dacă ne ciocnim de tine pe teren n-o să fie prea plăcut, crede-mă.
   McCaleb încuviinţă din cap.
   - Mi se pare corect.
   - Bine, atunci, nu uita că te-am avertizat.

   McCaleb îi spuse lui Lockridge să dea o tură prin parcarea pentru vizitatori.
   Voia să ajungă rapid la un telefon public, dar mai întâi ţinea neapărat să îşi facă o idee despre cine participa, probabil, la şedinţa din camera de conferinţe.
   Ştia că Jaye Winston era în mod cert înăuntru, asemeni lui Arrango şi Walters. Însă, luând în calcul ipoteza că Vernon Carruthers descoperise o compatibilitate de ordin balistic cu programul laser DRUGFIRE, McCaleb presupunea că, în afară de Maggie Griffin, la şedinţă mai venise încă cineva de la FBI.
   Trecând prin parcare, McCaleb se uita la toate vehiculele, concentrându-se asupra geamului din spatele locului şoferului.
   În cele din urmă, pe a treia alee, văzu ceea ce căuta.
   - Opreşte un pic aici, Bud.
   Maşina se opri în spatele unui Ford LTD albastru metalizat. Pe geamul de la portiera din spatele şoferului se afla eticheta cu codul de bară. Automobilul era de la FBI.
   McCaleb coborî din maşină şi se apropie de celălalt vehicul. Nu vedea niciun alt însemn exterior, cu ajutorul căruia să îl poată identifica pe agentul care folosea acest automobil. Din fericire, persoana care utiliza maşina îi uşură sarcina. Venind spre întâlnirea fixată la sediul poliţiei, agentul care şofa fusese deranjat, probabil, de lumina soarelui matinal, aşa că lăsase în jos vizorul de deasupra parbrizului.
   Toţi agenţii FBI au obiceiul de a-şi ţine cartela de benzină prinsă pe acest vizor, de unde o pot lua uşor, ori de câte ori au nevoie. Ei bine, şoferul acestei maşini de serviciu nu făcea nici el excepţie de la regulă. McCaleb îşi notă seria.
   Pe urmă, se întoarse la Ford-ul lui Lockridge.
   - Ce-i cu maşina aia? întrebă Buddy.
   - Nimic. Hai să mergem.
   - Unde?
   - La un telefon public.
   - Eram sigur.
   Cinci minute mai târziu, opreau la o benzinărie, lângă un zid lateral, pe care erau montate nişte telefoane. Lockridge deschise geamul, ca să poată trage cu urechea la convorbirea telefonică. Înainte de a coborî, McCaleb scoase portofelul şi îi dădu lui Buddy o bancnotă de 20 dolari.
   - Du-te şi fa plinul. Cred că vom merge din nou în deşert.
   - La naiba.
   - Parcă ziceai că eşti liber toată ziua!
   - Sunt, dar cui îi place să se plimbe prin deşert?! N-ai şi tu nişte indicii care să ne trimită la plajă, bunăoară?!
   McCaleb râse de o asemenea reacţie şi coborî din maşină, ţinând în mână agenda telefonică.
   Formă numărul de la sediul operativ din Westwood şi ceru legătura la garaj.
   I se răspunse abia la al doisprezecelea apel.
   - Garaju’!
   - Da, cine-i la telefon?
   - Roofs.
   - Oh, OK, zise McCaleb, recunoscându-l pe tip. Rufus, aici e Convey pe cincisprezece. Am o întrebare la care sunt sigur că îmi poţi răspunde.
   - Zi, omule.
   Se părea că tonul familiar dăduse roade. Şi-l amintea bine pe Rufus, care nu dăduse niciodată dovadă de prea multă inteligenţă. Lucrul acesta era confirmat şi de slujba modestă pe care o avea în cadrul agenţiei.
   - Am găsit pe jos o cartelă de benzină, după care probabil deja plânge careva. Cine are cartela optzeci şi unu? Poţi verifica?
   - Mmm... optzeşunu?
   - Da, Roof, opt-unu.
   Urmară câteva momente de tăcere, timp în care tipul de la garaj căuta numărul în registru.
   - Păi, e domn’ Spence. El are cartela asta.
   McCaleb nu răspunse. Agentul Gilbert Spencer ocupa una dintre funcţiile de conducere din zona Los Angeles. Dar, în ciuda gradului, McCaleb nu avusese niciodată o părere prea bună despre el ca şef al unei echipe de investigaţie. Îl şoca, însă, faptul că participa la şedinţa din această dimineaţă, de la Star Center, alături de Jaye Winston, şeful acesteia şi cine ştie câţi alţii.
   Începea să se dumirească în privinţa motivului pentru care fusese exclus de la anchetarea cazului.
   - Alo?
   - Da, Rufus, mulţam frumos. Te-ai uitat bine, optzeci şi unu, da?
   - Da. E cartela agentului Spence.
   - Bine, i-o dau eu înapoi.
   - Nu ştiu. Văd că maşina lui nu e aici.
   - Lasă, nu-ţi face griji. Mă descurc. Mulţam, Roof.
   McCaleb puse receptorul în furcă, dar îl ridică aproape imediat, ca să-l sune pe Vernon Carruthers. Deşi la Washington era ora prânzului, spera, totuşi, să-l găsească la birou.
   - Vernon la telefon.
   McCaleb oftă uşurat.
   - Sunt Terry.
   - Măi omule, pe unde naiba ai umblat? Te-am căutat sâmbătă, să-ţi spun pontul, iar tu mă suni abia azi, după două zile?
   - Ştiu, ştiu, am încurcat lucrurile. Dar am auzit că ai găsit ceva.
   - Da, mă, ceva formidabil!
   - Ce anume, Vernon, ce?
   - Trebuie să fiu atent. Am senzaţia că există o listă cu persoanele care au acces la această informaţie, iar numele tău...
   - Numele meu nu figurează acolo. Mda, am aflat. Dar asta e jucăria mea, Vernon, şi nu las pe nimeni să mi-o ia. Prin urmare, aştept să-mi spui ce chestie atât de extraordinară ai descoperit, încât unul dintre şefii mari de la FBI, din Los Angeles, a ieşit din bârlog, pe teren, poate pentru prima oară anul acesta?
   - Normal că-ţi voi spune. Puţin îmi pasă de lista lor. Ce-mi pot face, în fond? Să-mi dea un şut în fund şi pe urmă să mă plătească dublu, ca să depun mărturie în toate cazurile pe care le am în lucru?
   - Bine, atunci, haide, spune-mi odată.
   - Păi, de data asta chiar ai nimerit-o, băiete. Am analizat la laser cartuşul pe care mi l-a trimis tipa aia, Winston, şi mi-a ieşit o compatibilitate de 83 cu o bucăţoaie pe care i-au scos-o din ţeastă unuia, Donald Kenyon, anul trecut, în noiembrie. De-aia i-au apucat pandaliile pe ăia de la speciale.
   McCaleb fluiera.
   - Bătrâne, te rog, nu în urechea mea, protestă Carruthers.
   - Scuze. Ce era, un Federal FMJ - ăla de la Kenyon?
   - Nu, era un glonţ exploziv. Devastator. Ştii ce-i aia, da?
   - Din ăla cu care l-au aranjat pe Reagan, la Hilton, nu?
   - Exact. Cartuşul nu are prea mult amestec detonant, dar în schimb proiectilul se face praf şi se fărâmiţează mărunt. Nu, la Ronnie n-a fost aşa. A avut noroc. Nu şi Kenyon, însă.
   McCaleb încerca să desluşească semnificaţia acestor informaţii. Acelaşi tip de armă, un HK P7, fusese folosit în trei omucideri - Kenyon, Cordell şi Torres. Însă, de la Kenyon la Cordell, muniţia se schimbase din cartuş exploziv în proiectil compact. De ce?
   - Bun, ţine minte, îi spuse Carruthers, nu de la mine ştii chestia asta.
   - Da, da. Dar mai spune-mi o treabă. După ce ai găsit potriveala, cum ai procedat: te-ai dus la Lewin sau mai întâi ai făcut nişte verificări?
   Joel Lewin era, în scripte, şeful lui Carruthers.
   - Mă întrebi, de fapt, dacă am ceva să-ţi trimit, nu-i aşa?
   - Da. Orice poţi trimite îmi prinde bine.
   - S-a făcut deja. Am pus la priori-post, sâmbătă, până să-i apuce pandaliile pe-aici. Am printat ce am găsit pe computer. Vei primi toate datele, azi sau mâine. Omule, ai grijă să nu mă bagi în rahat!
   - Sigur, stai liniştit.
   - Şi nu de la mine ai aflat, clar?
   - Stai blând, Vernon. Nu-i nevoie să-mi tot repeţi.
   - Ştiu, dar mă face să mă simt mai bine.
   - Ce altceva mai îmi poţi spune?
   - Mai nimic. Nu mă mai ocup de asta. Lewin a preluat totul, iar de la el a ajuns în sfere mai înalte. A trebuit să le spun de ce m-am apucat să scormonesc. Aşa că au aflat că de la tine a pornit totul. Nu le-am dezvăluit, însă, şi ce motive ai să te ocupi de chestia asta.
   McCaleb se muştruluia singur pentru că îşi pierduse cumpătul cu Arrango după şedinţa de hipnotism. Dacă nu i-ar fi mărturisit adevăratul motiv pentru care fi preocupau cele două cazuri, poate că nu l-ar fi îndepărtat. În mod cert Arrango dezvăluise secretul.
   - Mai eşti acolo, Terry?
   - Da, da. Ştii ce te rog? Dacă mai afli ceva, dă-mi un telefon.
   - S-a făcut, bătrâne. Numai ai grijă şi tu să răspunzi la rabla aia! Şi fii prudent, s-a-nţeles?
   - Sigur, tot timpul.
   După ce închise telefonul, McCaleb se răsuci în loc şi dădu nas în nas cu Buddy Lockridge.
   - Măi Buddy, de ce te tot bagi în sufletul meu? Hai să mergem!
   Porniră spre maşina care era parcată în faţa unei pompe de benzină.
   - În deşert, ziceai?
   - Da. Mergem înapoi, la doamna Cordell. Să vedem dacă mai vrea să stea de vorbă cu mine.
   - Păi, de ce să nu vrea - las-o baltă, nu trebuie să-mi răspunzi. Eu sunt şoferul.
   - Vezi că te-ai prins?!

   Pe drum, în timp ce Buddy fredona o melodie la muzicuţă, McCaleb făcu nişte exerciţii de relaxare, pe bază de autohipnoză, cu scopul de a-şi odihni mintea pentru a reuşi să îşi aducă aminte cât mai multe detalii despre cazul Donald Kenyon. În ultimii ani, cazul acesta, ca şi multe altele, pusese în mare dificultate agenţia.
   Kenyon fusese preşedintele băncii de economii şi împrumuturi Washington Guaranty, cu filiale în Los Angeles, Orange şi San Diego. Cu părul blond-auriu şi mieros la limbă, bărbatul era un arivist de profesie, care, din şpagă-n şpagă şi favor în favor, se cocoţase pe scaunul de preşedinte la vârsta de numai douăzeci şi nouă de ani. Nu exista revistă din lumea afacerilor care să nu scrie despre el. Era genul de om care inspira încredere tuturor: investitori, funcţionari, ziarişti. De fapt, lumea credea orbeşte în probitatea lui, astfel că în cei trei ani cât a fost preşedinte a izbutit să sustragă ameţitoarea sumă de 35 de milioane de dolari, fără să se prindă cineva. Abia când banca Washington Guaranty a dat faliment, lumea s-a dumirit, înţelegând ce se întâmplase.
   McCaleb îşi amintea că presa scrisese despre acest caz luni de zile, dacă nu chiar ani. Se publicaseră tot felul de articole - despre deponenţi rămaşi fără nicio leţcaie, despre riscul oricăror operaţiuni bancare, despre Kenyon, care, dat dispărut, ar fi fost zărit ba la Paris, ba la Zürich, ba în Tahiti sau te miri unde.
   După 5 ani de urmărire, bărbatul a fost găsit de FBI în Costa Rica, unde trăia într-un complex luxos, cu două piscine, două terenuri de tenis şi alte facilităţi. Hoţul, acum în vârstă de 36 de ani, a fost extrădat la Los Angeles, pentru a compărea în faţa instanţei federale.
   Timp de 6 luni, cât Kenyon s-a aflat în arestul poliţiei, aşteptând procesul, s-au făcut investigaţii pentru recuperarea banilor, dar nu s-au mai găsit decât vreo două milioane de dolari.
   Totală nedumerire. Kenyon susţinea că nu avea banii, din simplul motiv că nu el îi luase; nu făcuse decât să îi transfere dintr-un cont în altul, sub ameninţarea cu moartea, care îl viza pe el şi familia lui. Avocaţii au dovedit că Donald Kenyon a fost şantajat, pentru a înfiinţa nişte firme, cărora a trebuit să le împrumute milioane de dolari din banca pe care o conducea, pentru ca apoi banii aceştia să îi fie viraţi şantajistului. Dar, deşi risca să facă mulţi ani de puşcărie într-un penitenciar federal, Kenyon a refuzat să dea numele celui care îl extorcase şi pusese mâna pe bani.
   Investigatorii federali şi procurorii nu l-au crezut. Invocând huzurul în care trăise Kenyon, atât pe timpul cât se afla la conducerea băncii, cât şi în intervalul când se ascunsese, fiind dat în urmărire, precum şi faptul că în mod clar o parte din bani se aflase la el, în Costa Rica, aceştia au cerut acuzarea lui.
   După un proces care a durat patru luni, într-o sală de judecată ticsită zilnic de o sumedenie de victime, care îşi pierduseră economiile de-o viaţă, Kenyon a fost găsit vinovat de fraudă masivă, iar judecătoarea Dorothy Windsor l-a condamnat la 48 de ani de închisoare.
   Cele întâmplate ulterior au adus o nouă pată pe bunul renume al FBI.
   După pronunţarea sentinţei, Windsor a fost de acord cu cererea apărării care a solicitat ca inculpatului să i se permită să stea o vreme cu familia, pentru a se pregăti de întemniţare, în timp ce avocaţii săi pregăteau solicitările de recurs. În ciuda obiecţiilor încrâncenate formulate de acuzare, Windsor i-a acordat lui Kenyon 60 de zile, pentru a-şi pune casa în ordine. După acest interval, indiferent dacă recursul era acceptat sau nu, Kenyon trebuia să se prezinte la închisoare. Windsor a ordonat, de asemenea, ca inculpatul să poarte la gleznă o brăţară de monitorizare, ca nu cumva să îi vină ideea de a se sustrage din nou justiţiei.
   Ordinele de acest fel, după sentinţa de condamnare, nu sunt ceva neobişnuit, decât în cazul în care inculpatul a încercat deja să eludeze autorităţile.
   Nu se va şti, însă, niciodată dacă Donald Kenyon izbutise să o corupă pe judecătoare, intenţionând să fugă iarăşi din ţară. Marţi, după Ziua Recunoştinţei, când Kenyon se afla în a 26-a zi de amânare a aplicării sentinţei, cineva a intrat în casa unde inculpatul locuia cu chirie din Beverly Hills. Kenyon era singur. Soţia se dusese să îi ia de la şcoală pe cei doi copii ai lor. Intrusul îl surprinse pe Kenyon în bucătărie şi, sub ameninţarea armei, îl sili să meargă până în holul de la intrare. Acolo îl împuşcă mortal, exact în timp ce soţia parcă maşina pe aleea circulară din faţa casei. Intrusul a reuşit să scape, fugind pe o uşă din dos.
   Exceptând investigaţia propriu-zisă şi acţiunea de urmărire a asasinului, povestea s-ar fi putut încheia aici, însă, întrucât FBI-ul îl ţinuse pe inculpat sub supraveghere ilegală, plantându-i microfoane şi camere video în casă, în maşini şi în biroul avocatului, omorul a putut fi înregistrat pe bandă, în plus, în momentul crimei, o furgonetă cu patru agenţi se afla parcată la o distanţă de câteva case.
   Deşi conştienţi de postura ilegală, agenţii s-au năpustit spre casa lui Kenyon, pornind pe urmele intrusului. Pistolarul a reuşit să scape, în timp ce Kenyon era transportat de urgenţă la Cedars-Sinai Medical Center, unde medicii nu au mai avut ce face, decât să constate decesul.
   Milioanele sustrase de la banca Washington Guaranty, pentru care Kenyon fusese condamnat la închisoare, nu au mai fost recuperate niciodată. Detaliile s-au muşamalizat, în momentul în care au fost date în vileag acţiunile FBI-ului. Pe lângă acuza de a se fi pretat la o asemenea operaţiune ilegală, FBI-ul a fost incriminat public pentru indolenţa de a fi asistat la producerea unei crime, fără să intervină la timp şi fără să reuşească să îl prindă pe criminal.
   McCaleb urmărise toate astea de la distanţă. Se pensionase deja, iar în momentul în care Kenyon fusese ucis, el însuşi ştia că avea zilele numărate. Îşi amintea, însă, că citise în Times despre mutările disciplinare ale tuturor agenţilor implicaţi, precum şi interpelări pentru audieri în Congres referitoare la activităţile ilegale ale biroului. Şi pentru ca defăimarea să fie şi mai neagră, văduva lui Kenyon dăduse în judecată FBI, pentru violarea intimităţii, şi ceruse daune de câteva milioane.
   Întrebarea la care McCaleb trebuia să găsească acum răspuns era dacă necunoscutul, care îl omorâse pe Kenyon în noiembrie, îi ucisese ulterior şi pe Cordell şi Torres. Iar în cazul în care era vorba într-adevăr despre una şi aceeaşi persoană, care putea fi oare legătura între un fost preşedinte de bancă, un tehnician de apeduct şi o tipografa de ziar?
   Privind în jur, observă unde se aflau acum: Vasquez Rocks. În câteva minute, urma să ajungă acasă la Amelia Cordell.

24.

      Aşa cum îi promisese lui McCaleb, Amelia Cordell îşi petrecuse o bună parte din weekend încercând să-şi amintească şi să noteze pe hârtie cât mai multe amănunte legate de călătoriile soţului în cele două luni dinaintea morţii, survenite pe 22 ianuarie. Umpluse patru pagini, pe care le pusese pe măsuţa din salonaş, în aşteptarea lui McCaleb.
   - Îţi mulţumesc pentru osteneala de a fi dat curs rugăminţii mele.
   - Sper, din tot sufletul, să îţi folosească.
   - Şi eu. Mmm. Apropo, v-a sunat cumva Jaye Winston sau altcineva de la poliţia regională?
   - Nu, de vineri când Jaye mi-a telefonat ca să îmi spună că pot sta de vorbă cu tine, nu m-a mai sunat nimeni.
   Pe McCaleb îl impresionă faptul că revenise cu un telefon, pentru a anula permisiunea dată vineri. Încă o dovadă că fosta lui colaboratoare nu era de acord cu decizia căpitanului de a-l exclude din febra anchetei.
   - Deci nimeni altcineva n-a mai telefonat?
   - Nu... dar cine, de fapt?
   - Nu ştiu, întrebam aşa, fiindcă sunt curios să aflu dacă s-au folosit de informaţiile date de mine.
   McCaleb conchise că era preferabil să schimbe subiectul.
   - Doamnă Cordell, spuneţi-mi, te rog, dacă soţul dumneavoastră avea un birou şi acasă?
   - Da, avea o încăpere mică pe care o folosea ca birou, dar de ce?
   - Vă deranjează dacă arunc o privire acolo?
   - Nu, sigur, deşi nu ştiu dacă vei găsi mare lucru. Ţinea acolo dosare de serviciu şi facturile casei.
   - Păi, bunăoară, dacă găsim nişte foi de confirmare de la cartea lui de credit, pentru perioada ianuarie şi decembrie, s-ar putea să îmi fie de folos, ca să identific diferitele locuri pe unde a umblat.
   - Nu prea sunt de acord să utilizezi confirmările de la cărţile noastre de credit.
   - Nu mă interesează numerele cărţilor de credit, ci doar locul facturării şi, eventual, articolele cumpărate.
   - Ştiu, îmi pare rău. Am spus o prostie. Nu ştiu de ce am avut suspiciuni, când, de fapt, numai pe dumneata pare să te mai intereseze acum ce s-a întâmplat cu Jim?!
   McCaleb regreta că nu îi mărturisise femeii faptul că nu mai acţiona cu aprobarea autorităţilor. Se ridică în picioare, simţind că dacă se mişca nu trebuia să se mai gândească la această problemă.
   Biroul era o încăpere mică, folosită în principal ca spaţiu de depozitare pentru tot felul de echipamente de schi şi cutii de carton. Într-un capăt al camerei, se afla o masă de lucru, cu două sertare şi două dulăpioare pline cu documente.
   - Scuză dezordinea. N-am avut timp să deretic, mai ales că acum îmi bat capul şi cu toate facturile casei, de care înainte se ocupa bietul Jim.
   - Nicio problemă. Vă deranjează dacă mă aşez undeva şi mă uit un pic printre lucruri?
   - Nu, deloc.
   - Mmm, vrei să-mi aduci, te rog, un pahar cu apă?
   - Sigur că da, imediat.
   Când ajunse la uşă, se opri, însă, şi spuse:
   - De fapt, nu-ţi trebuie nicio apă, nu-i aşa? Vrei doar să rămâi singur şi să nu mai mişun pe-aici, ca să te încurc.
   McCaleb zâmbi uşor, cu ochii în podea.
   - Îţi aduc apa oricum şi, pe urmă, te las singur.
   - Mersi, doamnă Cordell.
   - Spune-mi Amelia.
   În următoarea jumătate de ceas, McCaleb se uită prin sertare şi printre hârtiile de pe birou. Se grăbea, ştiind că pachetul de la Carruthers îl aştepta deja, în cutia poştală de la căpitănia portului.
   McCaleb îşi făcu câteva însemnări, pe acelaşi carnet unde notase şi Amelia ce îşi adusese aminte despre preocupările soţului în ultimele luni de viaţă, şi puse deoparte documentele şi confirmările de la bancă, pe care voia să le ia ca să le studieze mai târziu. Întocmi un inventar al lucrurilor pe care urma să le ia, ca să i-l lase Ameliei Cordell.
   Ultimul sertar în care se uită se afla într-unul dintre dulăpioare. Era aproape gol, Cordell folosindu-l mai mult ca să îşi ţină tot felul de acte legate de serviciu, asigurări şi estimări financiare. Exista acolo un dosar gros de asigurări medicale, cu chitanţe vechi, de la naşterea fetiţelor şi de când Cordell avusese o dată piciorul rupt. Adresa medicului care îl tratase era undeva în Vail, Colorado, ceea ce îl făcu pe McCaleb să deducă, acum, că fusese vorba despre un accident la schi.
   Într-un dosar negru, foarte frumos, Terry găsi acte legate de testamentul soţului şi al soţiei. Nu remarcă nimic ciudat.
   Fiecare soţ îl moştenea pe celălalt, averea revenind ulterior copiilor, după decesul ambilor părinţi.
   Pe ultimul dosar în care se uită scria simplu - SERVICIU şi conţinea diferite documente, inclusiv calificative de la colaboratori şi patroni. McCaleb constată că James Cordell fusese foarte apreciat pentru rezultatele profesionale. Îşi notă numele câtorva supraveghetori, care semnaseră rapoartele de evaluare, ca să discute cu ei ulterior. În acelaşi dosar, se aflau şi diferite procese-verbale de la nişte şedinţe de lucru, scrisori prin care Cordell era invitat să prezideze o reuniune anuală a tehnicienilor din domeniu, cu scopul de a strânge fonduri pentru a oferi persoanelor nevoiaşe o masă de Ziua Recunoştinţei.
   Mai exista şi o scrisoare, datată cu doi ani în urmă, de la un supraveghetor care îl lăuda pe Cordell pentru gestul de a se fi oprit să dea primul ajutor victimelor rănite într-un accident rutier în Lone Pine. În scrisoare nu se menţiona în detaliu ce anume făcuse Cordell cu această ocazie. McCaleb puse în dosar scrisorile şi rapoartele de evaluare a activităţii, după care aşeză dosarul în sertar, de unde îl luase.
   Se ridică şi se uită în jur, prin cameră. Nu mai vedea nimic interesant.
   Remarcă apoi o fotografie înrămată, pe bar. Familia Cordell. O luă în mână şi o studie câteva momente, gândindu-se la tragedia provocată de glonţul ucigaş.
   Fără să vrea, îşi aminti de Raymond şi de Graciela. Îşi închipuia o fotografie cu ei doi şi cu el, zâmbind fericiţi.
   Luă paharul gol şi îl duse în bucătărie, unde îl lăsă pe bar. Păşi apoi în salon, unde o găsi pe Amelia în fotoliu. Stătea pur şi simplu, fără să facă nimic.
   Nu se uita la televizor şi nici nu citea. Şedea aşa, nemişcată, cu ochii pironiţi pe măsuţa de sticlă.
   - Doamnă Cordell?
   Amelia îl privi, fără să mişte capul.
   - Da?
   - Deocamdată, am terminat.
   Intră şi lăsă chitanţa pe masă.
   - Astea sunt lucrurile pe care vreau să le iau cu mine. Le veţi avea înapoi peste câteva zile. Ori le trimit prin poştă, ori vi le aduc personal.
   - Ai găsit ce căutai?
   - Nu ştiu, încă. În domeniul ăsta, nu ştii niciodată dacă un lucru e important decât atunci când constaţi că e important, dacă m-am făcut înţeles.
   - Nu prea.
   - În fine, mă refeream la detalii. Caut detaliul semnificativ, detaliul grăitor. Când eram mic, aveam un joc. Am uitat cum se numea, dar cred că se mai găseşte şi azi. Ai un tub de plastic transparent, care stă vertical. În partea de mijloc, de jur-împrejur, există nişte găurele, în care sunt înfipte nişte paie de plastic. Bagi câteva pietricele în tub, care se sprijină înăuntru pe paiele de plastic. Scopul jocului este să tragi afară câte un pai, pe rând, fără ca pietricelele să cadă. Ei bine, întotdeauna există un pai, pe care dacă îl scoţi de-acolo, totul se prăbuşeşte. Asta caut eu acum. Am o mulţime de detalii. Dar îl caut pe cel care va provoca avalanşa, atunci când îl scot la iveală. Necazul e că nu-ţi poţi da seama care e detaliul-cheie decât atunci când te apuci să tragi de ele.

..............................................