Piste false, Michael Connelly

 ...................................................

5.

         McCaleb luă servieta și porni înapoi spre barcă.

    Odată ajuns înăuntru, porni televizorul şi puse în videorecorder caseta cu filmarea de la Sherman Market. Derulă rapid imaginea înainte, urmărind mişcările zvâcnite ale criminalului: intrarea în magazin, împuşcarea Gloriei Torres şi a proprietarului prăvăliei, apoi dispariţia lui. Pe urmă, apărea „bunul samaritean”, moment în care McCaleb lăsă banda să ruleze cu viteză normală. În momentul în care bunul samaritean ridică privirea, după ce a încercat să o panseze pe Gloria la cap, McCaleb apăsă pe butonul de „pauză”, îngheţând imaginea.
   - Poftim. Ăsta e asasinul tău.
   Winston se holbă lung la televizor, fără ca pe faţa ei să se citească ceva.
   - OK, acum spune-mi de ce ai ajuns la o astfel de concluzie?
   - Simplu. O demonstrează diagrama cronologică a crimei. Arrango şi Walters n-au văzut în chestia asta decât un jaf ordinar, soldat cu împuşcături. Aşa şi părea, de altfel
   - Cum să-i blamezi pentru asta? Numai că au făcut lucru de mântuială. Nu s-au sinchisit să completeze sau să verifice diagrama crimei. Au luat de bun ceea ce apărea la prima vedere. Numai că a existat o discrepanţă între ora afişată pe videocamera din magazin, când s-au produs împuşcăturile, şi ora de la ceasul mare de la serviciul de ambulanţă, când a sunat bunul samaritean.
   - Exact. Mi-ai mai spus chestia asta. Ce a însemnat discrepanţa asta? Cam o jumătate de minut?
   - Treizeci şi patru de secunde. Potrivit videocamerei din prăvălie, bunul samaritean a anunţat împuşcăturile cu 34 de secunde înainte de producerea lor.
   - Ziceai, însă, că Walters şi Arrango nu au avut cum să verifice acurateţea ceasului din videocameră. Au presupus doar că rămăsese în urmă, doar fiindcă bătrânul, domnul Kang, nu se pricepuse să-l potrivească.
   - Exact, au presupus. Şi eu la fel.
   McCaleb derulă banda până la secvenţa în care pe ecran se vede braţul lui Chan Ho Kang, cu un ceas de mână la încheietură. Mişcă imaginea cu încetinitorul, înainte şi înapoi, până când obţinu afişajul clar al orei, pe fâşia de jos a benzii. Opri din nou imaginea. Se duse apoi la servietă şi scoase fotografia mărită a acestui instantaneu.
   - OK, vasăzică am comparat orele, pentru a obţine ora exactă a producerii crimelor. Vezi ceasul?
   Winston îi răspunse afirmativ. McCaleb îi dădu fotografia.
   - L-am rugat pe un prieten, cu care am colaborat când lucram la biroul federal, să mărească imaginea asta. După cum poţi vedea, ora de pe ceas coincide cu aceea de pe banda video. La nivel de secundă. Probabil că bătrânul Hank a potrivit ceasul videocamerei după ceasul de la mână. M-ai urmărit, până aici?
   - Sigur. Ora coincide pe video şi la ceasul de mână. Şi ce-nseamnă asta?
   McCaleb ridică mâna, în semn că cerea un mic răgaz, după care scoase carneţelul de notiţe, ca să poată face referire la diagrama deja întocmită.
   - Ştim acum, conform ceasului de la Central Communications Center, ca bunul samaritean a anunţat împuşcăturile la 10:41:03, altfel spus cu 34 de secunde înainte de producerea lor, dacă ne referim la banda video. OK?
   - OK.
   Îi povesti despre drumul făcut în acea seară până la magazin, apoi acasă la Kang, unde i se dăduse voie să se uite la ceasul pe care bătrânul îl purta când fusese omorât. McCaleb ţinu să precizeze că la ceas nu se mai umblase de atunci.
   - Pe urmă, am sunat la CCC, am verificat ora şi am comparat-o cu cea de pe ecranul ceasului. Ceasul e doar cu patru secunde înainte faţă de cel de la CCC. Prin urmare, rezultă că ceasul videocamerei nu era decât cu 4 secunde înainte faţă de CCC, în momentul săvârşirii omorurilor.
   Încruntată deja, Winston se aplecă în faţă, încercând să îi urmărească demonstraţia.
   - Asta ar însemna...
   Jaye lăsă fraza neterminată.
   - Înseamnă că nu există aproape nicio diferenţă - doar 4 secunde - între ceasul videocamerei şi ceasul de la CCC. Aşadar, când bunul samaritean a raportat împuşcăturile din magazin, la 10:41:03 pe ceasul CCC, era exact 10:41:07 pe ceasul din magazin. O diferenţă doar de 4 secunde.
   - Dar e imposibil aşa ceva, zise Winston, scuturând din cap. În momentul acela, nu avusese loc nicio împuşcătură. E cu 30 de secunde înainte de producerea lor. Gloria nici nu intrase în magazin. Probabil că tocmai parcă maşina.
   McCaleb tăcea. Prefera să o lase să tragă singură concluziile, fără să-i sugereze nicio deducţie logică.
   - Ştia că impactul ar fi mai mare, dacă ajungea pe cont propriu la raţionamentul lui.
   - Vasăzică, tipul ăsta, bunul samaritean, a raportat împuşcăturile înainte de producerea lor.
   McCaleb încuviinţă din cap.
   - Nu avea de ce să facă asta, decât dacă... ştia. Decât dacă ştia că vor avea loc nişte împuşcături! Păi, la naiba, el e criminalul!
   McCaleb dădu din cap, de data asta cu o mutră foarte satisfăcută. Ştia că acum o câştigase pe Winston de partea lui. Şi împreună urma să apese pe pedala de acceleraţie.

36.

      - Ai avut timp să analizezi cum s-a întâmplat şi care a fost întreg mecanismul?
   - Da, un pic.
   - Bine, spune-mi atunci şi mie.
   McCaleb era acum în picioare, în bucătărie, şi îşi turna într-un pahar nişte suc de portocale. Winston îşi luase ceva tare de băut. Nu avea astâmpăr. Terry cunoştea perfect această senzaţie.
   - Stai o clipă, zise bărbatul, după care sorbi tot sucul dintr-o înghiţitură.
   - Scuze, dar mi-am cam făcut de cap cu glicemia astăzi. Am mâncat prea târziu.
   - Te simţi bine?
   - Excelent.
   McCaleb puse paharul în chiuvetă şi, întorcându-se, se rezemă de bufet.
   - Bun, uite cum văd eu lucrurile. Pornim de la domnul X, cineva undeva, despre care presupunem încă de acum că este bărbat. Persoana aceasta are nevoie de ceva. De un organ nou. Rinichi, ficat, poate măduvă osoasă. Posibil chiar cornee, însă asta s-ar putea să fie cam exagerat. Trebuie să fie ceva pentru care să merite să ucizi. Or, în cazul corneei, există riscul de a orbi, ceea ce ar însemna că transplantul n-ar mai avea niciun sens.
   - Şi în cazul inimii?
   - Asta ar fi pe listă, numai că, vezi tu, inima a ajuns la mine. Prin urmare, taie inima, doar dacă nu eşti ca Nevins, Uhlig, Arrango plus toată trupa, care cred că eu sunt domnul X, de acord?
   - De acord. Continuă.
   - Individul ăsta, X, are bani şi relaţii. Oricum, suficient de bune, încât să aibă posibilitatea de a contacta şi angaja un ucigaş.
   - Cu legături în reţeaua de crimă organizată.
   - Poate, dar nu obligatoriu.
   - Cum rămâne cu „Nu uita prăjitura”?
   - Nu ştiu. M-am tot gândit la asta. E un pic cam ostentativ pentru crima organizată autentică, nu crezi? Mă duce cu gândul la o diversiune, dar deocamdată e doar o presupunere.
   - În regulă, nu contează pentru moment. Continuă cu domnul X.
   - Ei bine, pe lângă capacitatea de a găsi un pistolar care să facă treaba, tipul trebuie să mai aibă şi acces la computerul de la BOPRA. Trebuie să ştie cine are organul care îi trebuie. Ştii ce este BOPRA?
   - Am aflat astăzi. Şi i-am spus acelaşi lucru despre tine lui Nevins. „Cum să aibă acces Terry McCaleb la BOPRA?” La care el mi-a răspuns că securitatea calculatoarelor de-acolo este la pământ. Teoria lor este că ai reuşit să piratezi computerul, la un moment dat, când erai la Cedars. Ai obţinut o listă cu donatori de sânge din grupa AB, cu CMV negativ, care ţi-a servit drept bază de pornire.
   - Bine. Urmează acum firul aceleiaşi teorii, dar în loc de mine pune-l pe domnul X, care face rost de listă, după care îl pune pe făgaş pe bunul samaritean.
   McCaleb arătă spre salon, unde imaginea bărbatului necunoscut rămăsese încremenită pe ecranul televizorului. Se uitară înspre aparat, câteva clipe, după care Terry reluă:
   - Pistolarul parcurge lista şi, ia te uită, dă peste un nume cunoscut. Donald Kenyon - un individ celebru, mai ales pentru nenumăraţii lui duşmani. Din acest motiv, devine alegerea ideală. Toţi inamicii aceia - investitori şi, poate chiar, vreun mafiot prin culise, reprezintă un camuflaj excelent.
   - Prin urmare, bunul samaritean îl alege pe Kenyon.
   - Exact. Îl alege, după care îl studiază şi îl urmăreşte, până ce îi învaţă obiceiurile. Or acestea sunt relativ simple, întrucât Kenyon este cu zgarda federală de gât, din care cauză aproape că nici nu mai iese din casă. Bunul samaritean nu se descurajează, însă. Notează tot tipicul gospodăriei şi ştie că timp de douăzeci de minute, în fiecare dimineaţă, Kenyon e singur acasă, când nevasta îşi duce la şcoală copiii.
   Întrucât i se uscase gura de cât vorbise, McCaleb recuperă paharul din chiuvetă şi îşi mai turnă nişte suc de portocale.
   - Prin urmare, atacă în intervalul acestei ferestre de douăzeci de minute. Şi, când intră în casă, ştie că trebuie să facă lucrarea în aşa fel, încât Kenyon să reziste până la spital, dar doar atât. Vezi tu, asta pentru a putea păstra organele pentru transplant. Dacă merge însă prea departe, există riscul ca victima să moară înainte, ceea ce nu-i deloc bine. Aşadar, pătrunde în casă, îl înşfacă pe Kenyon şi îl trage până la uşa din faţă. Îl ţine acolo şi aşteaptă ca nevasta să vină acasă, după ce i-a lăsat pe copii la şcoală. Îl pune pe Kenyon să se uite pe vizor, ca să se asigure că ea este. Pe urmă, îl împuşcă şi îl întinde pe jos, pentru ca nevasta să-l găsească imediat ce deschide uşa.
   - Dar n-a rezistat până la spital.
   - Nu. Planul era bun, dar s-a ales praful de el. A pus un glonţ exploziv în P7. Un proiectil nepotrivit pentru o astfel de treabă. Fiind casant, glonţul explodează şi îi zboară la propriu creierii lui Kenyon, distrugând toate legăturile vitale ale organismului. Moartea survine aproape instantaneu.
   Se opri aici, privind-o cu atenţie pe Winston, care asimila raţionamentul pe care i-l expusese. Pe urmă, ridică un deget, în semn că o ruga să mai aştepte, înainte de a comenta ceva. Se duse în salon, la servieta de piele, de unde scoase un teanc de documente, având grijă să rămână cu corpul între servietă şi Winston. Nu voia ca aceasta să zărească revolverul P7, pe care îl avea încă acolo.
   Întors la bufetul din bucătărie, răsfoi documentele, până ce găsi ce căuta.
   - Deşi nici n-ar trebui să am chestia asta, totuşi te rog să arunci o privire. Este vorba despre transcrierea benzii pe care biroul federal a înregistrat-o de la microfoanele instalate ilegal în locuinţa lui Kenyon. Asta e partea când el a fost împuşcat. Nu s-a putut prinde tot ce s-a spus acolo, însă ce avem se potriveşte cu ceea ce tocmai ţi-am povestit.
   Winston se aşeză şi citi fragmentul pe care Terry îl marcase cu pixul, în timp ce venea spre port.
   NECUNOSCUTUL: OK, uită-te cine...
   KENYON: Nu... Ea nu are nimic de-a face cu asta. Ea...
   Winston încuviinţă din cap.
   - Probabil că i-a spus să se uite pe vizor. E clar că venise soţia, din moment ce Kenyon a încercat apoi să o protejeze.
   - Exact, şi observă că transcrierea menţionează că au fost două minute de tăcere, înainte de acest ultim schimb de cuvinte, urmat de împuşcătură. Ce altceva putea tipul să facă, decât să aştepte să apară tipa, ca să fie sigur că va găsi cadavrul aproape imediat?
   - Se potriveşte. Dar cum rămâne cu tipii de la FBI care interceptau ce se vorbea în casă? Crezi că pistolarul n-a avut habar de existenţa lor?
   - Nu ştiu exact. Pare puţin probabil. Cred că pur şi simplu a fost norocos. Dar poate s-a gândit că exista şi o mică probabilitate ca locuinţa să fie înţesată de microfoane de ascultare. Poate de aici şi replica aceea, cu prăjitura. O mică inducere în eroare, pentru orice eventualitate.
   McCaleb termină de băut sucul de portocale şi puse paharul înapoi în chiuvetă.
   - OK, vasăzică a ratat, zise Winston. Aşa că s-a întors la planşeta de proiectare. Sau mai bine zis, la lista de la BOPRA. Următorul nume pe care l-a ales a fost tipul meu, James Cordell.
   McCaleb încuviinţă, lăsând-o să îşi expună punctul de vedere. Ştia că, dacă Winston dezlega aproape singură enigma, existau toate şansele ca să creadă în teoria lui.
   - Schimbă glonţul, trece de la proiectil casant la proiectil dur, astfel încât rana să fie oarecum „tubulară”, cu cât mai puţine leziuni ale creierului. Îl urmăreşte asiduu pe Cordell, până când îi învaţă programul, după care aranjează omorul prin împuşcare, într-un mod similar cu cel al lui Kenyon -lovitura de armă petrecându-se aproape simultan cu sosirea unei terţe persoane, care să poată chema salvarea. Probabil că pistolarul a stat în spatele lui Cordell, până ce a văzut maşina lui Noone intrând pe aleea dinspre bancă. Atunci a fost momentul când a tras.
   - Cred că apariţia lui Noone a fost o întâmplare. Pistolarul nu avea cum să fi plănuit existenţa unui martor. Se pregătea, probabil, să îl împuşte pe Cordell şi pe urmă să sune la 911, de la telefonul public de pe trotuar - pe banda cu scena crimei se vede clar telefonul public, acolo. Numai că iată apare Noone, aşa că tipul se vede nevoit să îşi ia naibii tălpăşiţa. Se gândea că martorul va suna de la telefonul public - un apel verosimil, pentru astfel de cazuri. Vestea proastă a fost că Noone a telefonat de la un celular, în plus, adresa a fost prost notată, ceea ce a dus la o întârziere fatală pentru Cordell.
   - Victima a decedat pe loc. A doua tentativă care se duce de râpă. Tipul revine la listă şi e rândul Gloriei Torres. Numai că de data asta nu mai vrea să rişte nimic. Telefonează ca să anunţe împuşcăturile, înainte de producerea lor.
   - Exact, ca să-i pună în mişcare pe cei de la Salvare. Ştia perfect obiceiurile Gloriei. Probabil că aştepta în picioare, la telefonul acela public. Când a văzut că maşina ei opreşte în faţa magazinului, individul a sunat imediat la 911. Pe urmă, intră, face treaba şi o şterge. Afară, îşi trage masca de pe faţă, îşi scoate combinezonul şi devine bunul nostru samaritean. Revine în magazin, o bandajează pe Gloria, după care spală putina. De data asta, schema i-a ţinut. E perfect. A fost un proces continuu de edificare. A învăţat din greşelile comise la primele două omoruri, perfecţionându-se la al treilea.
   McCaleb îşi încrucişă braţele la piept, aşteptând ca Winston să facă următorul salt.
   - Prin urmare, acum trebuie să urmărim recoltarea, zise Jaye. Unul dintre oamenii care au primit unul dintre organe va fi domnul X. Trebuie să mergem la BOPRA şi să obţinem o - stai un pic, parcă ziceai că ai o listă cu nume?
   McCaleb răspunse afirmativ.
   - De la BOPRA?
   - De la BOPRA.
   Terry se duse la servietă, de unde luă lista pe care i-o dăduse Bonnie Fox.
   Se răsuci în loc, cât pe-aci să se ciocnească de Winston, care ieşise şi ea din bucătărie. Îi dădu foaia de hârtie.
   - Poftim lista.
   Femeia o studie cu atenţie, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca unul dintre numele de-acolo să fie chiar „domnul X” sau, într-un fel sau altul, să îl identifice pe loc.
   - Cum ai făcut rost de asta?
   - Nu pot să-ţi spun.
   Jaye ridică privirea spre el.
   - Pentru moment, sunt nevoit să protejez o sursă. Dar este legitimă. Oamenii aceştia au primit organe de la Gloria Torres.
   - Mi-o dai mie?
   - Dacă ai de gând s-o foloseşti.
   - Sigur. Mă apuc de mâine.
   McCaleb era perfect conştient de ceea ce îi dădea. Fireşte, aceasta putea fi cheia exonerării lui şi a prinderii unui criminal de cea mai abjectă speţă. Îi înmâna, însă, şi un „paşaport” spre promovarea profesională. Dacă reuşea să rezolve cazul, în timp ce FBI şi LAPD persistau pe o pistă greşită, viitorul ei profesional era garantat.
   - Cum îi vei cerceta? întrebă Terry.
   - În toate felurile cu putinţă. Voi lua în calcul banii, cazierul judiciar, orice sare în ochi. Înţelegi, chestiile uzuale, ambianţa completă. Dar tu ce vei face?
   McCaleb aruncă o privire spre servietă. Gemea de documente, casete video şi pistoale.
   - Nu ştiu, deocamdată. Vrei să-mi spui ceva? Cum de s-a întors toată treaba asta împotriva mea? Ce v-a făcut să vă canalizaţi spre mine?
   Winston împături meticulos lista şi o puse în buzunarul de la blazer.
   - FBI. Nevins mi-a zis că au un indiciu. Nu a vrut să spună de unde. Indiciul era totuşi relevant. Lucru pe care mi l-a precizat. Sursa spunea că ai omorât-o pe Gloria Torres, ca să îi iei inima. Ăsta a fost punctul lor de plecare. Au verificat autopsiile celor trei victime şi au descoperit compatibilitatea de grupă sanguină. De aici, a fost simplu, fiindcă totul s-a aşezat parcă de la sine. Trebuie să recunosc că mă câştigaseră drept adeptă. La momentul respectiv, totul părea să se potrivească.
   - Cum? întrebă furios McCaleb, ridicând vocea. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, dacă nu mă apucam eu să scormonesc prin dosare. Verificarea balistică de la care s-a ajuns la Kenyon a fost realizată datorită mie. Din acest moment, a intrat pe fir FBI. Asta crezi tu că ar fi făcut un om care se ştia vinovat? Ce ţăcăneală!
   Arăta enervat spre piept.
   - S-au luat în considerare toate astea. Ne-am aşezat cu toţii şi am evalua totul, azi-dimineaţă. Teoria care a rezultat a fost că din cauza femeii aceleia, care a venit la tine - sora victimei - te-ai văzut nevoit să te implici, fiindcă ţi-ai dat seama că tipa nu va lăsa lucrurile aşa. Prin urmare, ai conchis că era mai bine să accepţi cazul decât să laşi pe altul să îşi bage nasul în toată tărăşenia. Vasăzică, te-ai apucat de lucru, având grijă să sabotezi cât mai mult. Ai inventat vânătoarea asta de vrăjitoare, cu Bolotov. L-ai hipnotizat pe singurul martor autentic, pe care acum nu-l mai putem folosi în nicio instanţă judecătorească. Da, verificarea balistică a fost efectuată datorită ţie, dar poate asta a fost o surpriză şi pentru tine, fiindcă te aşteptai să nu iasă nimic, din moment ce prima oară se folosise un glonţ exploziv.
   McCaleb scutură din cap. Nu-i venea să creadă că auzea asemenea elucubraţii, şi asta fiindcă nu concepea cum de fusese posibil să se întoarcă toţi împotriva lui.
   - Ştii, nu ne îndoiam nici măcar 1%. Consideram că deţineam suficiente argumente pentru a obţine un mandat de percheziţie - ceea ce s-a şi întâmplat. Simţeam că o asemenea acţiune putea confirma sau infirma vinovăţia ta. Ori găseam dovezi în sprijinul teoriei noastre şi continuam investigaţiile pe această pistă, ori renunţam la ipoteză. Ei, atunci am aflat că ai un Cherokee negru, apoi sub sertar găsim trei dovezi zdrobitoare. Ca totul să fie un dezastru pentru tine, n-ar mai fi rămas decât să găsim arma.
   McCaleb se gândea la revolverul din servietă. Din nou se miră cât putuse fi de norocos.
   - Dar, cum spuneai, părea prea simplu.
   - Pentru mine aşa a fost. Ceilalţi au avut o altă părere. Au început să se împăuneze şi să se fălească, văzând parcă titlurile cu litere de-o şchioapă.
   McCaleb scutura din cap. Discuţia asta îl vlăguise de puteri. Se duse spre masa din bucătărie şi se aşeză pe banchetă.
   - Cineva mă sapă.
   - Eu te cred, zise Winston, apropiindu-se. Şi, indiferent cine o fi, tipul s-a priceput să lucreze. Te-ai gândit măcar de ce te sapă tocmai pe tine?
   McCaleb înclină din cap, cu un gest afirmativ, făcând un model, cu degetul, din nişte cristale de zahăr vărsat pe masă.
   - Dacă privesc lucrurile din perspectiva pistolarului, îmi dau seama de ce.
   Mătură cu palma zahărul de pe masă.
   - După ce chestia cu Kenyon a dat greş şi criminalul a înţeles că trebuie să revină la listă, a realizat totodată că îşi dubla riscul. Ştia că exista şansa minimă ca legătura dintre cazuri să se facă prin grupa sanguină. Ştia că era necesar să pregătească terenul pentru o diversiune. M-a ales pe mine. Dacă a intrat în computerul de la BOPRA, a aflat că eu eram următorul pe lista de aşteptare pentru o inimă. Probabil că m-a studiat din toate punctele de vedere, ca şi pe ceilalţi. Ştia că am condus un Cherokee, aşa că a folosit unul la fel. Şi-a luat nişte suveniruri de la victime, ca să mi le poată planta mie, la nevoie. Pe urmă, tot el, probabil, a fost „sursa” lui Nevins, când totul era deja aranjat.
   McCaleb tăcu pentru câteva momente, reflectând la situaţie. Apoi, încetişor, se ridică de pe banchetă.
   - Mă duc să termin de împachetat.
   - Unde te vei duce?
   - Nu prea ştiu.
   - Mâine va trebui să vorbim.
   - Vom ţine legătura.
   Începu să coboare scările, ţinându-se strâns de balustrada de deasupra.
   - Terry, îmi asum un mare risc. Pot să-mi frâng gâtul.
   - Ştiu asta, Jaye. Mulţam frumos.
   Şi acestea fiind zise, dispăru în bezna de dedesubt.

37.

      Jeep-ul Cherokee al lui McCaleb fusese sechestrat în timpul percheziţiei.
   Împrumută Ford-ul Taurus al lui Lockridge, pornind spre nord, pe Autostrada 405. Când ajunse la intersecţia 10, o luă spre apus, către Pacific, apoi continuă spre nord, pe şoseaua de coastă. Nu se grăbea deloc şi, în plus, era sătul de autostrăzi. Se hotărâse să meargă cu maşina de-a lungul oceanului, după care să se îndrepte spre Valley, prin Topanga Canyon. Ştia că acolo era suficient de pustiu, încât să-şi poată da seama dacă era urmărit de Winston.
   Sau de altcineva.
   Se făcuse 9 şi jumătate, când ajunse pe mal, urmărind cu automobilul conturul apei întunecate, răscolite cu intermitenţă de spuma valurilor care se spărgeau pe plajă. Negura serii se lăsa deasă, întinzându-se peste şosea, izbindu-se parcă de parapetul de pe margine. Aducea cu ea mirosul puternic de mare, amintindu-i de serile în care, copil fiind, pescuia împreună cu tatăl său. Întotdeauna se speria când taică-său încetinea şi oprea motorul, lăsând barca să plutească în noapte. Îşi ţinea respiraţia de nerăbdare, când spre ziuă taică-său învârtea din nou cheia în contact.
   Când era mic, avea coşmaruri în care se făcea că plutea singur în beznă, pe un vas fantomă. Nu-i povestise niciodată tatălui despre aceste vise. Nu-i spusese niciodată că n-ar fi vrut să meargă noaptea la pescuit. Îşi păstrase întotdeauna spaimele pentru sine.
   McCaleb privi în stânga, încercând să desluşească linia unde marea se contopea cu cerul, dar nu reuşi să o zărească.
   Două nuanţe de întunecime amestecându-se undeva departe, cu luna ascunsă sub mantia norilor. Ce atmosferă potrivită pentru starea lui sufletească! Dădu drumul la radio, căutând blues, dar până la urmă renunţă şi îl închise. Îşi aminti de colecţia lui Buddy de muzicuţe şi băgă mâna în buzunarul de pe uşă, ca să scoată una. Aprinse plafoniera şi verifică semnele de pe plăcuţa de deasupra. Şterse muzicuţa, frecând-o de cămaşă şi, în timp ce şofa, cântă la instrument, scoţând nişte sunete cacofonice, care îl făceau să râdă în hohote cu hidoşenie. Din când în când, însă, mai nimerea şi câteva note armonioase.
   Buddy încercase odată să-l înveţe să cânte, aşa că ajunsese chiar la faza în care era în stare să reproducă acordurile introductive de la „Midnight Rambler” încercă şi acum să le găsească, dar nu izbuti, sunetele produse semănând mai degrabă cu o lamentaţie de om bătrân.
   Când viră în Topanga Canyon, puse muzicuţa deoparte. Drumul prin canion era plin de serpentine, aşa că avea nevoie de ambele mâini pe volan.
   Concentrându-se la şofat, începu să îşi analizeze situaţia. Reflectă întâi la Winston, încercând să îşi dea seama în ce măsură se putea bizui pe ea. Ştia că era capabilă şi ambiţioasă. Ce nu ştia era cât de tare se putea ţine în faţa presiunilor cu care urma să se confrunte, în momentul în care se opunea opiniei FBI şi a LAPD. Era norocos că o avea de partea lui, însă în acelaşi timp nu putea sta cu mâinile în sân, aşteptând ca Winston să rezolve cazul şi să i-l aducă practic pe tavă. Da, nu se putea baza decât pe el.
   Se gândea că dacă Jaye nu reuşea să îi convingă pe ceilalţi, atunci în cazul cel mai bun mai avea două zile până ce curtea de punere sub acuzare să emită o condamnare judecătorească şi toată povestea să răbufnească în presă. După aceea, şansele lui de a lucra la caz urmau să scadă vertiginos. El va deveni atunci prima ştire la jurnalul de seară şi de noapte. Nu i-ar mai rămâne decât să renunţe la investigaţie, să îşi ia un avocat şi să se predea. Prioritatea ar fi atunci să se exonereze în faţa instanţei, fără a mai pomeni de necesitatea de a-l prinde pe adevăratul asasin şi pe cel care îl angajase.
   Zări un refugiu cu pietriş la marginea drumului, aşa că trase pe dreapta, opri motorul şi îşi pironi privirea în întunecimea prăpastiei din dreapta.
   Undeva, departe, se vedeau nişte lumini la o casă din fundul canionului şi se întrebă cum s-ar simţi acolo. Întinse mâna să ia muzicuţa de pe scaunul din dreapta, pe care n-o găsi însă. Alunecase probabil pe podea, la vreuna dintre curbe.
   Se scurseră 3 minute, fără să treacă vreo maşină. Readuse automobilul pe banda de circulaţie, continuându-şi drumul. După ce depăşi coama muntelui, observă că şoseaua devenise mai dreaptă, coborând la vale în Woodland Hills. Rămase pe Topanga Canyon Boulevard până ce ajunse pe Sherman Way, după care viră spre est în Canoga Park. Peste 5 minute, opri în faţa locuinţei Gracielei, de unde îi privi ferestrele câteva minute. Se gândea la ce urma să-i spună. Nu-şi dădea seama exact ce se înfiripase între ei, însă lui i se părea ceva solid şi bun. Înainte de a deschide portiera, îşi imagină cu tristeţe eventualitatea în care totul între ei ar fi luat sfârşit.
   Graciela deschise uşa de la intrare, până ca el să ajungă acolo, aşa că bărbatul se întrebă dacă nu fusese privit până atunci, de după perdele.
   - Terry? Eşti bine? De ce şofezi?
   - A trebuit.
   - Haide, intră, intră.
   Graciela se trase înapoi, făcându-i loc în vestibul. Se duseră în living, unde se aşezară pe aceleaşi locuri unde stătuseră şi prima oară când McCaleb venise aici. Într-un colţ, un televizor mic, pe un suport de lemn, funcţiona în surdină.
   Tocmai începeau ştirile de ora zece pe Channel 5. Graciela luă telecomanda şi opri televizorul. Terry puse servieta grea pe jos, între picioare. Îşi lăsase sacul cu lucruri în maşină, nevrând să dea de înţeles că aştepta să fie poftit să rămână peste noapte.
   - Spune-mi, ce se întâmplă?
   - Ăştia cred că eu am fost. FBI, LAPD, toţi, cu excepţia unei poliţiste de la regională. Îşi închipuie că am omorât-o pe sora ta, ca să capăt inima ei.
   McCaleb se uită la chipul femeii, după care întoarse capul, asemeni unui om vinovat. Tresări dureros, gândindu-se la ce efect puteau avea toate astea asupra Gracielei, însă în sinea lui se considera vinovat. El era beneficiarul, chiar dacă nu avea nimic de-a face cu crima propriu-zisă. El trăia acum, fiindcă Gloria murise. O întrebare îi răsuna în minte, ca ecoul a zeci de uşi trântite pe un coridor întunecos. Cum să pot trăi ştiind asta?
   - E ridicol, spuse Graciela, furioasă. Cum de se pot gândi că tu...
   - Stai. Trebuie să-ţi spun nişte lucruri. Pe urmă, vei decide ce şi pe cine să crezi.
   - N-am nevoie să aud...
   - Te rog doar să mă asculţi, de acord? Unde e Raymond?
   - Doarme. Învaţă după-amiaza.
   Înclinând din cap, McCaleb se aplecă în faţă, cu coatele pe genunchi şi cu palmele strâns împreunate.
   - Mi-au percheziţionat barca. Cât am fost cu tine, mi-au scotocit toată barca. Au făcut aceeaşi conexiune ca şi noi. Grupa sanguină. Dar pentru ei eu sunt pivotul. Au găsit nişte lucruri pe barcă. Am vrut să-ţi spun, până să ajungi să auzi de la ei sau să vezi în ziar ori la TV.
   - Ce fel de lucruri, Terry?
   - Nişte chestii ascunse sub un sertar. Au găsit cerceluşul surorii tale. Cruciuliţa luată de criminal.
   O privi cu atenţie, înainte să continue. Graciela coborî privirea spre masa cu blat de sticlă, gândindu-se la ceea ce auzise.
   - Au mai găsit fotografia din maşina lui Cordell şi un buton de cămaşă, luat de la Donald Kenyon. Au găsit toate simbolurile luate de asasin, Graciela. Sursa mea, poliţista de la regională, mi-a zis că au de gând să ceară instanţei punerea mea sub acuzare. Nu mă mai pot întoarce pe barcă, acum.
   Graciela îl privi, după care se ridică şi se duse la fereastră, deşi perdeaua era trasă. Scutura din cap.
   - Vrei să plec?
   - Nu. Chestia asta e absurdă. Cum pot oamenii ăştia - i-ai povestit poliţistei despre intrus? El a făcut probabil asta. El a pus lucrurile alea sub sertar. El e ucigaşul. Oh, Doamne! Eram atât de aproape de cel care...
   Lăsă fraza neterminată. McCaleb se ridică şi se duse spre ea, cu un sentiment de mare uşurare. Graciela nu credea în ipoteza lor. Niciun pic. O îmbrăţişă de la spate, îngropându-şi faţa în părul ei.
   - Ce mult mă bucur că mă crezi.
   Graciela se răsuci în braţele lui, după care se sărutară lung.
   - Cum te-aş putea ajuta?
   - Crezând în mine şi pe mai departe. Iar eu voi face restul. Pot rămâne aici? Nimeni nu ştie că suntem împreună. S-ar putea să vină aici, dar nu cred că pentru a mă căuta pe mine. E posibil să facă asta doar pentru a-ţi spune că, în opinia lor, eu sunt vinovatul.
   - Vreau să rămâi. Cât timp vei avea nevoie sau vei dori.
   - Îmi trebuie doar un loc unde să pot lucra. Unde să pot parcurge din nou toate materialele. Am senzaţia că mi-a scăpat ceva. Cum a fost cu grupa sanguină. Nu se poate să nu existe nişte răspunsuri în atâta hârţogăraie.
   - Poţi lucra aici. Mâine voi sta acasă pentru a te ajuta să cauţi prin...
   - Nu. Nu se poate. Nu trebuie să faci nimic ieşit din comun. Vreau să te scoli dimineaţă, să-l duci pe Raymond la şcoală, apoi să mergi la serviciu. Pot face singur chestia asta. Face parte din meseria mea.
   Îi cuprinse faţa între palme. Simţea că povara vinovăţiei se uşura doar prin prezenţa Gracielei, care deschidea parcă în lăuntrul lui nişte porţi demult ferecate. Nu ştia prea bine la ce putea duce această situaţie, însă era convins că îşi dorea din tot sufletul să rupă zăgazurile şi să răzbească dincolo de ele.
   - Tocmai mă pregăteam de culcare. Vii şi tu?
   - Cum rămâne însă cu Raymond? N-am fi mai...
   - Raymond doarme. Nu-ţi face griji în privinţa lui. Hai deocamdată să avem grijă de noi doi.

38.

      Dimineaţă, după ce Graciela şi Raymond plecară, iar în casă se făcu linişte, McCaleb deschise servieta de piele şi înşiră toate hârţoagele în şase teancuri, pe măsuţa de cafea.
   Contemplându-şi opera, bău un pahar cu suc de portocale şi mâncă două tartine, cu pâine neprăjită şi cu dulceaţă, rămase probabil de la Raymond. Când termină, se apucă de treabă, sperând că dacă se concentra la ce voia să facă reuşea, poate, să nu se mai frământe pentru nişte lucruri asupra cărora nu avea niciun control, cum era, bunăoară, întrebarea legată de investigaţia pe care Jaye Winston îi promisese să o întreprindă apropo de numele de pe listă.
   În ciuda acestor gânduri subiacente, care îi mai abăteau atenţia de la ceea ce făcea în acel moment, McCaleb simţea cum îi creştea adrenalina. Căuta indiciul revelator. Piesa din puzzle care, până atunci, nu se potrivise nicăieri, dar care acum putea să-şi găsească locul firesc, de unde începea să se depene firul poveştii. Se menţinuse ani de-a rândul în postul de la biroul federal, în mare parte fiindcă îşi urmase instinctele. Aşa făcea şi acum. Ştia că întotdeauna cu cât dosarul unui caz este mai voluminos, altfel spus cu cât s-au adunat mai multe fapte şi elemente, cu atât mai adânc este ascuns şi indiciul revelator. Voia să pornească acum în căutarea lui, ca atunci când vrei să găseşti mărul roşu perfect, care, o dată scos din toată stiva, trage după el şi restul merelor.
   Dar, deşi începuse dimineaţa foarte vioi şi perspicace, până după-amiază McCaleb îşi pierduse parcă elanul.
   Timp de aproape 8 ore, neîntrerupte poate decât de răgazul de a înghiţi nişte sandvişuri şi de a-i telefona fără succes lui Winston, McCaleb revăzuse fiecare filă a tuturor dosarelor pe care le adunase în zece zile de când se ocupa de acest caz. Iar indiciul revelator - dacă fusese vreodată în aceste hârtii - continua să rămână ascuns. Simţea cum îl năpădeau vechile gânduri paranoice şi un groaznic sentiment de izolare. La un moment dat, realiză că visa cu ochii deschişi la locul unde ar fi fost cel mai bine să fugă, în munţii din Canada sau pe plajele din Mexic.
   La ora 4, sună din nou la Star Center, de unde i se spuse pentru a cincea oară că Winston lipsea. De data asta, totuşi, secretara mai adăugă faptul că, după părerea ei, poliţista nu avea să vină deloc la serviciu în acea zi.
   În convorbirile precedente, aceeaşi secretară, plină de conştiinciozitate, refuzase să îi dezvăluie unde era Winston sau să-i dea măcar numărul de pager. Pentru asta ar fi trebuit să vorbească cu căpitanul, ceea ce McCaleb refuză, ştiind cât de mult i-ar fi periclitat lui Winston situaţia, dacă s-ar fi aflat nu numai că aceasta simpatiza cu un individ suspect, ci că, de fapt, chiar îl ajuta.
   După ce închise telefonul, sună la numărul lui de pe barcă, prilej cu care ascultă cele două mesaje lăsate pe robot în ora precedentă. Primul era de la Buddy Lockridge, care voia să afle ce mai face, iar al doilea fusese o greşeală - o femeie care spunea că nu era sigură dacă avea numărul corect, dar îl căuta pe un individ numit Luther Hatch. Lăsase şi un număr unde să poată fi contactată. Lui McCaleb îi era cunoscut numele de Luther Hatch - individul bănuit în cazul la care lucrase prima oară cu Jaye Winston. După ce făcu această legătură, recunoscu şi vocea femeii care lăsase mesajul. Femeia vrusese să-i spună să o sune.
   În timp ce forma numărul pe care i-l lăsase Winston, recunoscu şi destinaţia de la capătul firului - sediul din Westwood al biroului federal, unde lucrase.
   - Sunt McCaleb.
   Tăcere.
   - Hei, spuse femeia, în cele din urmă. Mă tot întrebam dacă vei găsi mesajul.
   - Ce s-a întâmplat? Poţi vorbi?
   - Nu prea.
   - În regulă, atunci vorbesc eu. Au aflat că mă ajuţi?
   - Nu tocmai.
   - Dar eşti acolo fiindcă investigaţia a fost transferată la biroul federal, aşa-i?!
   - Îhî.
   - Bun. Ai apucat să verifici numele alea?
   - De asta m-am ocupat toată ziua.
   - Ai obţinut ceva? Ţi se pare vreunul interesant?
   - Nu, aici nu e nimic.
   McCaleb închise ochii, înjurând în gând. Unde greşise, totuşi? Cum era posibil să se fi ajuns la acest impas? Era derutat, trecând în revistă toate posibilităţile. Se întreba dacă Winston avusese suficient timp să verifice temeinic lista.
   - Am putea să ne întâlnim undeva, la un moment dat, să discutăm despre asta? Vreau să-ţi pun câteva întrebări.
   - Probabil că voi putea, peste puţin timp. Ce-ar fi să-mi dai un număr de telefon unde să te pot suna?
   McCaleb tăcea, cântărind propunerea. Nu pregetă însă prea mult. Winston îşi punea pielea la bătaie pentru el, aşa cum îi spusese în seara precedentă. Simţea că putea avea încredere în ea. Îi dădu numărul Gracielei.
   - Sună-mă înapoi, cât poţi de repede.
   - Bine.
   - Încă un lucru. Au tăcut deja apel în instanţă?
   - Deocamdată nu.
   - Cât timp crezi că mai e până s-o facă?
   - Bine, atunci, ne vedem mâine dimineaţă. Pa.
   Winston închise imediat telefonul, fără să mai aibă ocazia să-l audă pe McCaleb înjurând în gura mare. A doua zi dimineaţă, urmau să ceară punerea lui sub acuzare pentru omor. Terry era convins că obţinerea sentinţei nu era decât o simplă formalitate. Era suficient să prezinte în sala de judecată banda de la Sherman Market, după care să arate cercelul găsit în timpul percheziţiei bărcii. După-amiaza, urma să organizeze nişte conferinţe de presă - suficient de devreme, desigur, încât ştirea să intre în jurnalul de la ora 6.
   Stând aşa şi gândindu-se la viitorul sumbru care îl aştepta, auzi telefonul.
   - Sunt Jaye.
   - Unde eşti?
   - În restaurant, la sediul lor. Un telefon public.
   McCaleb îi vizualiză imediat poziţia, într-o nişă, lângă nişte automate de cafea. Suficient de izolat.
   - Ce se întâmplă, Jaye?
   - Nu e bine. Tipii finisează pachetul cu care se duc în seara asta la procuratură, iar mâine dimineaţă la curtea de punere sub acuzare. Vor cere acuzarea pentru un omor - Gloria Torres. O dată treaba pornită pe ţeavă, vor face demersuri pentru a adăuga cazurile Cordell şi Kenyon.
   - Bun, zise McCaleb, neştiind cum să reacţioneze, de fapt.
   Ajunsese la concluzia că nu avea niciun sens să continue să înjure în gura mare.
   - Sfatul meu este să te arăţi la faţă, Terry. Le spui ce mi-ai spus şi mie şi îi convingi. Voi fi de partea ta, dar în momentul de faţă am mâinile legate. Deţin nişte informaţii despre bunul samaritean, pe care mai bine nu le-aş avea. Dacă le dezvălui, intru la zdup odată cu tine.
   - Cum e cu lista? Chiar nimic?
   - Uite cum stau lucrurile. Am discutat despre asta cu ei. Ca să am timp să mă ocup de listă. M-am dus acolo azi de dimineaţă şi le-am spus că, pentru a putea să contracarăm argumentele tale în apărare, trebuie să verificăm şi cine au fost celelalte persoane primitoare ale organelor prelevate de la Gloria Torres. Le-am spus că am o sursă care ne poate strecura lista cu numele respective, fără a mai trebui să emitem un mandat de percheziţie, etcetera, etcetera, iar ei au zis că e grozav aşa. Mi-au lăsat toată ziua la dispoziţie. Dar, Terry, nimic. Îmi pare rău, dar am verificat fiecare nume. N-am găsit nimic.
   - Povesteşte-mi.
   - Păi, n-am lista cu mine, dar...
   - Stai un pic.
   McCaleb se duse în dormitorul Gracielei, de unde luă copia listei, apoi îi citi lui Winston primul nume.
   - J.B. Dickey - a luat ficatul.
   - Exact, bun, n-a trăit. I s-a făcut transplantul, dar au apărut complicaţii, aşa că a decedat la trei săptămâni după operaţie.
   - Da, dar asta nu înseamnă că nu putea fi el acela.
   - Ştiu. Dar am vorbit cu chirurgul de la St. Joseph’s. A fost un act de caritate. Tipul a fost susţinut de Medical, iar spitalul s-a ocupat de restul. Nu era un tip cu bani sau relaţii, şi nici genul de om capabil de omoruri, zău Terry, crede-mă.
   - Bine, următorul. Tammy Domike, unul dintre rinichi.
   - Exact. E profesoară. Are 28 de ani, măritată cu un tâmplar, doi copii. Nici ea nu se potriveşte. Nu era...
   - William Farley, celălalt rinichi.
   - Pensionar Chippie din Bakersfield. E într-un scaun cu rotile de vreo 12 ani - de când s-a ales cu un glonţ în şira spinării, în timpul unui control de rutină pe autostradă. Autorul infracţiunii nu a fost prins.
   - California Highway Patrol, reflectă McCaleb cu glas tare. Poate avea
prieteni, care să fi aranjat treaba asta pentru el.
   Winston tăcu câteva clipe, înainte de a riposta.
   - Pare improbabil, Terry. Vreau să spun, fii...
   - Ştiu, ştiu, lasă. Cum rămâne cu ochii? Christine Foye a luat corneea.
   - Exact. Vinde cărţi ca să câştige o pâine. Abia a terminat facultatea. Nu e nici ea. Ştii, Terry, speram ca unul dintre indivizii ăştia să fie vreun milionar, politician sau un tip cu vână şi tupeu pentru a face aşa ceva. În fine, cineva. Nimic, însă. Îmi pare rău.
   - Prin urmare, tot eu sunt singurul suspect şi cel mai plauzibil.
   - Din păcate.
   - Mersi, Jaye, mi-ai fost de mare ajutor. Te las, acum.
   - Stai! Să nu fii furios pe mine. Am fost singura persoană care te-a ascultat. Să nu uiţi asta!
   - Ştiu, îmi pare rău.
   - Păi, mă mai gândeam la ceva. N-am vrut să-ţi spun decât după ce aş fi avut timp să verific. Mă voi ocupa de asta începând de mâine. Obţin chiar acum permisul de acces la informaţie.
   - Ce e? Spune-mi, te rog, acum.
   - Ei bine, tu ai avut în vedere numai persoanele care au primit organele prelevate după moartea Gloriei Torres, corect?
   - Corect. Organele de la Cordell şi Kenyon nu au fost recoltate.
   - Ştiu. Nu la asta mă refeream. Dar există în continuare o listă de aşteptare, nu-i aşa?!
   - Da, da, aşa e. Eu a trebuit să aştept doi ani, din cauza grupei sanguine.
   - Păi, dacă cineva a vrut doar să „mişte” lista în sus?
   - S-o „mişte în sus”?
   - Înţelegi cum. Erau ca tine, în aşteptare, ştiind că vor trebui să aştepte mult. O aşteptare poate chiar fatală. Nu ţi s-a spus şi ţie că, având în vedere grupa sanguină, nu se ştie când va apărea o inimă şi pentru tine?
   - Da, mi-au spus să nu-mi fac prea multe speranţe.
   - OK, aşadar poate că tipul nostru aşteaptă în continuare, numai că eliminând-o pe Gloria Torres a putut să urce pe listă, cu o cifră. Să-şi amelioreze şansele.
   McCaleb se gândea la asta. Posibil. Brusc, îşi aminti de Bonnie Fox, care îi spusese de un alt pacient de la spital, aflat exact în situaţia în care fusese şi McCaleb. Se întreba acum dacă se referise la aceeaşi situaţie - grupa sanguină AB cu CMV negativ. Se gândi şi la băiatul pe care îl văzuse pe pat, în salon. Să fie el pacientul la care se referise Fox?
   McCaleb medita la ce ar fi în stare să facă un părinte pentru a-şi salva copilul. Să fie oare posibil?
   - Da, s-ar putea să meargă. Ce spui tu e că s-ar putea să fie cineva aflat pe lista de aşteptare.
   - Exact. Aşa că mă voi duce la BOPRA, cu un mandat autorizat, pentru a obţine toate listele de aşteptare, cu fişele aferente ale donatorilor de sânge. Ar fi interesant să-i vedem cum reacţionează.
   McCaleb mişcă din cap, cu un aer aprobator, deşi mintea îi zburase în altă parte.
   - Stai un pic, stai un pic. E prea complicat.
   - Ce anume?
   - Toată chestia asta. Dacă cineva voia să urce pe listă, de ce să mai scoţi şi donatorii? De ce n-ar fi mai simplu să elimini persoanele aflate pe listă?
   - Fiindcă ar putea fi prea evident. Dacă nimeresc două-trei persoane care au nevoie de transplant de inimă sau de ficat există riscul de a da naştere unor întrebări. Referindu-mă însă la donatori, devine mai abscons. Nimeni nu s-a gândit la asta, până n-ai apărut tu.
   - Probabil, zise McCaleb, nu prea convins. Păi, dacă ai dreptate ar însemna ca pistolarul să atace iarăşi. Trebuie să parcurgi lista donatorilor din grupa AB. Trebuie să-i avertizezi, să-i protejezi.
   Această posibilitate îl stimulă din nou. Simţea cum îi creşte adrenalina.
   - Ştiu. După ce obţin autorizaţie, le voi spune lui Nevins şi Uhlig, în fine, tuturor, ce fac. De aceea trebuie să te arăţi la faţă, Terry. E singura modalitate. Trebuie să vii cu un avocat şi să pui toate cărţile pe masă, după care să-ţi asumi riscul. Nevins, Uhlig, toţi sunt băieţi deştepţi. Îşi vor da seama unde au greşit.
   McCaleb nu răspunse. Intuia logica poliţistei, însă ezita fiindcă nu-i plăcea să se dea pe mâna altora. Prefera să se bizuie pe el însuşi.
   - Ai un avocat, Terry?
   - Nu, n-am. De ce să îmi iau un avocat? N-am făcut nimic rău.
   Se crispă. Auzise, la viaţa lui, nenumăraţi indivizi vinovaţi care făcuseră aceeaşi afirmaţie. Lucru pe care îl ştia şi Winston, probabil.
   - Am vrut să te întreb dacă nu cunoşti un avocat care să te poată ajuta. Fiindcă, altminteri, îţi pot recomanda câţiva. Bunăoară, Michael Haller Jr. ar fi o alegere bună.
   - Cunosc şi eu nişte avocaţi, la nevoie. Mă voi mai gândi la asta.
   - Bine, sună-mă. Pot să te duc la ei şi să mă asigur că totul se va desfăşura corect.
   McCaleb gândea cu repeziciune; vedea parcă în faţa ochilor celula de interogatoriu de la închisoarea regională. Fusese de nenumărate ori acolo, ca agent federal însă. Ştia câtă gălăgie e la închisoare şi cât de primejdios. Şi mai ştia că, nevinovat sau nu, nu voia să se expună la aşa ceva.
   - Terry, mai eşti pe fir?
   - Da, scuze. Mă gândeam doar la ceva. Cum pot da de tine pentru a aranja treaba asta?
   - Îţi las numărul de pager şi pe cel de acasă. Sună-mă oriunde, oricând.
   - Nu-mi vine să cred aşa ceva. Am ajuns să mă gândesc să mă predau pentru un lucru pe care nu l-am făcut.
   - Ştiu, înţeleg. Numai că adevărul e cel mai tare întotdeauna. Rezolvă totul. Nu uita să mă suni, Terry, când te vei decide.
   - Sigur.
   McCaleb închise telefonul.

39.

      Asistenta lui Bonnie Fox, tipa aceea veşnic ursuză, îi spuse lui McCaleb că doctoriţa fusese în operaţie toată după-amiaza şi că nu va fi disponibilă, probabil, decât peste vreo două-trei ore. Terry se abţinu să nu înjure. Îi lăsă numărul Gracielei, spunându-i ursuzei să îşi noteze ca Fox să îl sune neapărat, indiferent de oră. Tocmai voia să închidă, când îi mai veni o idee.
   - Apropo, cine primeşte inima?
   - Ce?
   - Ai zis că e în operaţie. Care e pacientul? Cumva băiatul?
   - Îmi pare rău, dar nu am voie să discut despre alţi pacienţi cu dumneata.
   - Splendid. Atunci ai grijă să-i spui să-mi telefoneze.
   McCaleb îşi petrecu următorul sfert de oră foindu-se de colo-colo, din living în bucătărie şi înapoi, sperând la modul absurd ca telefonul să sune, iar la capătul firului să fie Fox.
   În cele din urmă, izbuti să îşi izoleze anxietatea într-un compartiment dosnic al minţii, începând să se gândească la problemele mai mari pe care le avea. Ştia că trebuia să ia decizii, cea mai importantă fiind aceea de a se hotărî dacă îşi va angaja sau nu avocat. Ştia că Winston avea dreptate; era cea mai inteligentă mişcare pentru a se bucura de protecţie în faţa legii. Numai că nu se încumeta să îl sune pe Michael Haller Jr. Şi nici pe altcineva; ar fi însemnat să renunţe la iscusinţa lui profesională, bizuindu-se pe a altuia.
   În living, pe măsuţa de cafea, nu mai rămăsese niciun document. Pe măsură ce parcursese dosarele, le pusese la loc în geanta de piele. La vedere mai erau acum doar videocasetele.
   Vrând să scape de obsesia că nu reuşea să-şi amintească exact ce îi spusese Fox despre celălalt pacient, luă prima casetă din teanc şi o vârî în videorecorder. Era ceva automat doar ca să-i distragă atenţia.
   Când se aşeză înapoi pe canapea, constată că tot la altceva se gândea. Nici nu-l interesa ce se vedea pe ecran. Michael Haller, Jr., se gândea Terry. Da, bun avocat. Nu la fel de bun ca taică-său, legendarul Mickey Haller. Numai că legenda pălise demult, iar tânărul îi luase locul, fiind unul dintre cei mai căutaţi şi renumiţi avocaţi ai apărării din Los Angeles. McCaleb ştia că Haller Jr. putea să-l scoată basma curată. Dar, fireşte, asta ar urma după ce presa i-ar distruge orice bună reputaţie, după ce toate economiile lui s-ar duce pe apa sâmbetei şi după ce ar vinde The Following Sea. Şi, chiar şi după ce se termina totul şi rămânea curat, tot va rămâne cu stigmatul suspiciunii şi vinovăţiei.
   Pe veci.
   McCaleb miji ochii, întrebându-se la ce se zgâia, de fapt, pe ecranul televizorului. Camera era focalizată asupra picioarelor şi a tălpilor unei persoane aflate pe o masă. Pe urmă, îşi recunoscu cizmele şi se dumiri ce anume vedea. Şedinţa de hipnoză. Camera funcţiona, când se suise pe masă, ca să scoată tuburile de neon. James Noone apăru în cadru, întinzând mâna să ia unul dintre tuburile fluorescente pe care el le dăduse jos.
   McCaleb înşfacă telecomanda de pe braţul canapelei şi apăsă pe butonul de derulat repede înainte. Ştiind că uitase să revadă şedinţa de hipnoză, aşa cum îi promisese căpitanului Hitchens, decise, totuşi, să sară peste preliminarii.
   Derulă caseta până dincolo de interviul iniţial şi de exerciţiile de relaxare, până la interogatoriul propriu-zis, când Noone era deja sub efectul hipnozei. Voia să-l audă pe bărbat povestind detaliile împuşcăturii şi fugii criminalului.
   McCaleb privea extrem de concentrat; în scurt timp, începu să simtă aceleaşi efecte fizice de frustrare pe care le avusese şi în timpul şedinţei propriu-zise. Noone fusese un subiect perfect. Rar i se întâmplase să hipnotizeze un martor care să îşi amintească asemenea amănunte. Marea supărare era că nu reuşise să îl vadă bine pe şofer şi că plăcuţele de înmatriculare de la Cherokee fuseseră acoperite.
   - La naiba, înjură McCaleb când caseta se termină.
   Tocmai se pregătea să deruleze banda şi să pună din nou interviul, când brusc încremeni, cu degetul pe buton. Tocmai văzuse ceva ce nu se potrivea cu restul, ceva ce îi scăpase în timpul şedinţei de hipnoză, fiindcă îl deranjase prezenţa lui Winston, care vrusese să asiste. Derulă banda înapoi, dar foarte puţin, după care îi dădu drumul la ultimele întrebări pe care le pusese.
   Pe bandă, McCaleb se pregătea să încheie, adresându-i subiectului câteva întrebări răzleţe şi cam aiurea, venite mai mult din starea de enervare care îl cuprinsese. Îl întrebase dacă văzuse vreo etichetă lipită pe parbrizul Jeepului.
   Noone răspunsese nu. McCaleb epuizase toate întrebările. Se întorsese spre Winston şi o întrebase: „Altceva?”
   Deşi McCaleb îşi încălcase propriul regulament, adresându-i o întrebare unui neparticipant la şedinţă, Winston se conformase regulilor şi nu îi dăduse un răspuns verbal. Scuturase din cap în semn că nu avea nimic de adăugat.
   - Sigur? insistase McCaleb.
   Din nou, aceeaşi mişcare cu capul. Nu. În acel moment, Terry începu să-l scoată din transă pe Noone.
   Ceva nu fusese însă în regulă, lucru de care nu-şi dăduse seama atunci.
   Ocoli acum măsuţa de cafea, cu telecomanda în mână, aplecându-se mult spre ecran. Derulă din nou banda, pentru a se uita încă o dată la acea secvenţă.
   - Ticălosule, şopti Terry, după ce se uită din nou. Tu trebuia să-mi fi răspuns, Noone. Tu!
   Apăsă pe buton şi scoase caseta din aparat, după care se întoarse să ia o alta, din stiva de pe masă, pe care o dărâmă însă. Căută cu febrilitate printre casete, până ce o găsi pe cea pe care scria Sherman Market. Puse banda în aparat, o derulă rapid înainte, după care opri imaginea acolo unde bunul samaritean era pe ecran.
   Videorecorderul nu era suficient de performant încât să poată păstra imaginea neclintită pe ecran. Scoase caseta şi se uită la ceas. Era 4:40. Trânti telecomanda pe televizor şi se duse la telefonul din bucătărie.
   Tony Banks acceptă şi de data asta să mai rămână după program la Video GraFX Consultants (VGC), ca să-l aştepte pe McCaleb. Acesta reuşi iniţial să se strecoare destul de repede cu maşina. Deşi era oră de vârf, majoritatea vehiculelor circulau în cealaltă direcţie - mâna de lucru a oraşului care se ducea spre cartierele de locuinţe din Valley. Când viră însă spre sud, pe autostradă, ca să treacă prin Cahuenga Pass în Hollywood, se trezi în faţă cu un şir nesfârşit de automobile. Opri în cele din urmă Ford-ul lui Buddy Lockridge, în parcarea pentru angajaţi de la VGC la ora şase şi cinci. Şi de data asta, Tony Banks veni personal să-i deschidă.
   - Mulţam, Tony. Îmi eşti de mare ajutor.
   - Nicio problemă.
  Lui McCaleb nu-i scăpă, însă, că de data asta tonul lui Tony nu mai era la fel de entuziast. Intrară exact în încăperea unde fuseseră şi cu o săptămână în urmă. McCaleb îi dădu lui Banks cele două benzi cu care venise.
   - Pe fiecare este un tip. Vreau să îmi dau seama dacă este vorba despre aceeaşi persoană.
   - Adică nu reuşeşti să-ţi dai seama.
   - Nu prea. Arată altfel. Dar cred că e vorba despre o deghizare. Vreau să mă conving.
   Banks puse prima bandă în videoplayer, în partea din stânga a consolei, îi dădu drumul, iar pe monitorul de deasupra începură să se deruleze imaginile filmate la Sherman Market.
   - Ăsta-i tipul?
   - Exact. Îngheaţă imaginea când va fi suficient de clară.
   Secvenţa încremeni pe ecran în faza în care aşa-zisul „bun samaritean” se vedea din profil, pe partea dreaptă.
   - Cum e asta? Îmi trebuie profilul. E greu să fac o comparaţie cu un prim-plan.
   - Cum vrei tu.
   Îi dădu lui Banks a doua bandă, pe care acesta o puse în videocasetofonul din dreapta, aşa că în scurt timp pe ecran apărură imaginile de la şedinţa de hipnoză.
   - Derulează înapoi. Cred că există un profil înainte ca tipul să se aşeze.
   Banks se conformă.
   - Aici ce-i faci tipului?
   - Îl hipnotizez.
   - Zău?!
   - Aşa am crezut atunci. Dar acum cred că m-a fentat tot timpul.
   Banks opri banda. James Noone privea spre dreapta, probabil spre uşă.
   Banks reglă claritatea din butoane, folosind totodată mouse-ul de la computer pentru a mări imaginea, după care îi dădu contrast. Făcu acelaşi lucru şi cu imaginea de pe ecranul din stângă. Pe urmă se rezemă de spătar, privind cele două profiluri. După câteva minute, scoase din buzunar un indicator cu infraroşu şi spuse:
   - Mda, tenul nu se potriveşte. Unul dintre ei pare a fi mexican.
   - Asta n-ar fi greu. Câteva ceasuri într-un salon de cosmetică, şi te-ai bronzat de minune.
   Banks arătă apoi spre nasul bunului samaritean.
   - Uită-te la curbura nasului. Vezi umflătura dublă?
   - Da.
   Punctul luminos la creionului-indicator sări pe ecranul din stângă, unde găsi aceeaşi trăsătură şi pe nasul lui James Noone.
   - E o presupunere neştiinţifică, dar mie mi se pare aproape la fel, zise Banks.
   - Şi mie.
   - Ochii sunt de culori diferite, dar şi asta se poate aranja.
   - Lentile de contact.
   - Corect. Iar aici, linia maxilarului la tipul din dreapta. Efectul poate fi dat de o proteză dentară - ştii cum, ca acelea din cauciuc, care se folosesc în timpul somnului - sau chiar de nişte cocoloaşe de hârtie moale, cum a folosit Brando în Naşul.
   McCaleb încuviinţă din cap, remarcând în gând o altă posibilă legătură cu filmul la care se gândise deja. „Prăjitura”, iar acum cocoloaşele de hârtie, pe post de implant de obraji.
   - Şi părul se poate modifica întotdeauna uşor, zicea Banks. De fapt, tipul ăsta arată de parcă ar purta o perucă.
   Banks plimbă punctul roşu de-a lungul liniei frontale a părului de pe creştetul bunului samaritean. McCaleb se mustră în gând pentru faptul că nu observase lucrul ăsta până acum. Linia părului era impecabilă, semn incontestabil că era vorba despre o perucă.
   - Ia să vedem ce mai găsim.
   Tony reveni la butoane pentru a readuce imaginea la forma iniţială. Folosi apoi mouse-ul, pentru a mări o altă zonă delimitată. Mâinile bunului samaritean.
   - E ca la puicuţe. Şi bărbaţii se fardează, poartă peruci, ba chiar îşi aranjează şi ţâţele. Doar cu mâinile nu au ce face. Mâinile - iar, uneori, şi picioarele - îi trădează întotdeauna.
   După ce mări pe ecran mâinile bunului samaritean, făcu acelaşi lucru şi la monitorul din dreapta, mărind mâna dreaptă a lui Noone. Banks se ridică în picioare, ajungând cu ochii în dreptul ecranelor, după care se apropie de monitoare, studiind şi comparând mâinile.
   - OK, uite aici.
   McCaleb se ridică în picioare, privind concentrat spre ecrane.
   - Ce?
   - Primul are o cicatrice la încheietura degetului. O vezi? Zona asta mai deschisă la culoare?
   Terry se apropie şi mai mult de mâna dreaptă a bunului samaritean.
   - Stai un pic, zise Banks.
   Deschise un sertar de la consolă şi scoase o lupă fotografică.
   - Încearcă şi cu asta.
   McCaleb ţinu lupa deasupra încheieturii degetului, privind cu atenţie. Se vedea un mic brâu de piele mai albă, ca o cicatrice. Deşi pe ansamblu imaginea era distorsionată şi înceţoşată, identifică clar cicatricea, care avea forma unui semn de întrebare.
   - OK. Hai s-o vedem şi pe cealaltă.
   Păşi în stânga şi se folosi de lupă pentru a localiza aceeaşi încheietură a degetului de la mâna dreaptă a lui James Noone. Acesta îşi ţinea braţul în altă poziţie şi într-un alt unghi, însă brâul de piele mai albă, ca o cicatrice, era tot acolo. Terry rămase nemişcat, studiind imaginea, până se convinse că aşa era.
   Pe urmă închise ochii pentru câteva clipe. Absolut sigur. Individul de pe cele
două monitoare era una şi aceeaşi persoană.
   - Ei, e acolo?
   McCaleb îi întinse lupa...
   - Da, exact, e acolo, ai să vezi. Aş putea cumva obţine nişte fotografii cu aceste două imagini?
   Tonny se uita cu lupa la cel de-al doilea ecran.
   - Corect, e acolo. Răspunsul e „da”. Se pot face şi fotografii pe suport de hârtie. Voi pune imaginile pe o dischetă, ca să le duc la imprimanta din laborator. Durează doar câteva minute.
   - Mulţam, băiete.
   - Sper să-ţi folosească.
   - Nici nu ştii tu cât de mult!
   - Apropo, ce face tipul acolo? Îmbrăcat ca un mexican şi pus pe fapte bune?
   - Aparent. Într-o bună zi îţi voi povesti totul, de la cap la coadă.
   Banks renunţă să-l mai descoasă, apucându-se să transfere imaginile pe o dischetă, având grijă să includă şi începutul fiecărei casete.
   - Vin în două minute, numai să nu trebuiască să încălzesc mai întâi maşinăria aia de printer.
   - Apropo, aş putea da un telefon între timp?
   - Sigur. E un aparat în sertarul din stânga. Formezi întâi 9.
   McCaleb telefonă acasă la Winston, unde îi răspunse robotul. În timp ce îi asculta vocea, se gândea dacă să îi lase totuşi un mesaj, de teamă să nu o compromită, în cazul în care s-ar fi descoperit că avusese relaţii cu un presupus suspect de omucidere. Decise însă că descoperirile făcute în ultima oră îl îndreptăţeau să îşi asume şi acest risc. Nu voia să îi dea un apel pe pager, fiindcă nu se simţea în stare să stea să mai aştepte febril şi telefonul ei.
   Trebuia să acţioneze, întocmi rapid un plan, iar după semnalul sonor îi lăsă un mesaj.
   - Jaye, sunt eu. Îţi voi explica totul când ne vedem, dar deocamdată te rog doar să ai încredere în mine. Ştiu cine este ucigaşul. E Noone, Jaye, James Noone. Mă duc acum la el acasă - la adresa indicată în raportul prin care şi-a făcut depoziţia de martor. Vino şi tu acolo, dacă poţi. Îţi voi povesti totul atunci.
   Închise telefonul şi o sună pe pager. Pe urmă îi formă numărul de acasă şi închise. Cu puţin noroc, Winston va primi mesajul şi se va îndrepta spre locuinţa lui Noone, ca să-mi asigure spatele, se gândea McCaleb.
   Bărbatul luă servieta de piele şi deschise buzunarul cu fermoar. Cele două arme erau acolo, revolverul lui, un SigSauer P-228, şi un HK P7, pe care acum ştia că James Noone i-l plantase sub barcă. McCaleb băgă mâna în servietă şi îşi scoase pistolul, pe care, după ce îl verifică, şi-l vârî sub betelie, la spate, trăgând sacoul deasupra.

40.

      Interogat de poliţie în seara când fusese ucis Cordell, James Noone furnizase o singură adresă, atât ca domiciliu, cât şi ca loc de muncă.
   Până să ajungă acolo, McCaleb îşi dădu seama că adresa de pe Atoll Avenue, din North Hollywood nu se potrivea nici ca locuinţă, şi nici ca sediu de firmă. Zona aceasta din Valley constituia un talmeş-balmeş de cartier rezidenţial, comercial şi chiar industrial.
   Înaintă lent spre nord, pe 101, trecând înapoi prin Cahuenga Pass, apoi acceleră uşor când intră pe 134, către nord. Ieşi pe Victory şi coti în stângă.
   Până ce găsi Atoll Avenue. Nu încăpea nicio îndoială: se afla într-o zonă industrială. Mirosea a brutărie; ceva mai încolo, într-o curte împrejmuită de un gard erau nişte plăci de granit una peste alta, într-o stivă înaltă parcă până la cer. Tot felul de depozite, pe care nu scria nimic. Un angrosist de chimicale pentru piscine şi un centru de reciclare a deşeurilor industriale. Exact acolo unde Atoll se înfunda la o şină dezafectată de cale ferată, năpădită de buruieni, McCaleb viră pe o alee mărginită de o parte şi de cealaltă de câte un şir lung de depozite ca nişte garaje. Fiecare construcţie reprezenta câte o mică firmă sau depozit. Unele aveau numele firmei pictat pe uşile de aluminiu, altele nu prezentau niciun semn de identificare, fiind ori neocupate, ori folosite clandestin pentru depozitare. McCaleb opri maşina în faţa uşii ruginite pe care se afla adresa dată de James Noone poliţiştilor, în urmă cu trei luni. Niciun alt însemn pe uşă, în afară de adresă. Opri motorul şi coborî.
   Era o noapte neagră. Fără lună, fără stele. Şirul de depozite se vedea lung şi întunecos, cu excepţia câte unui felinar la fiecare intrare. McCaleb privea în jur. Se auzea o muzică în surdină - Jimi Hendrix cântând Let me stand next to your fire - de undeva parcă departe. Iar ceva mai încolo, pe stradă, uşa garajului fusese trasă strâmb în jos şi nu se închisese complet, lăsând un gol pieziş, la bază, ca un surâs schimonosit şi mai negru decât cerul.
   Studie garajul lui Noone, lăsându-se pe vine ca să vadă dacă uşa era trasă până pe trotuar. Nu-şi dădea seama exact, dar avea senzaţia că dinăuntru se strecura afară o lumină difuză. Se apropie mai mult şi desluşi conturul lacătului care lega un inel de oţel de pe uşă cu altul identic încastrat în beton.
   Se ridică în picioare şi bătu cu palma în uşă. Zgomotul răsună puternic, cu reverberaţii lungi până în interiorul garajului. Făcu un pas înapoi şi privi iarăşi înjur. În afară de muzica aceea, o linişte desăvârşită. Până şi aerul era nemişcat. Vântul nopţii nu-şi croise drum printre cele două şiruri de garaje.
   McCaleb se sui înapoi în maşină, porni motorul şi dădu marşarier, până ce ajunse într-o poziţie în care farurile băteau cât de cât pe garajul lui Noone.
   Opri motorul, dar lăsă luminile aprinse, ieşi afară şi se duse la portbagaj.
   Ridică mocheta, găsi un levier şi, ocolind maşina, se duse la uşa garajului. Se uită în dreapta şi în stânga pe alee, după care se aplecă spre lacăt.
   Ca agent federal, McCaleb nu fusese niciodată implicat într-o forţare ilegală de domiciliu. Ştia că era ceva de rutină, însă preferase să evite această dilemă etică. Nici urmă de dilemă, însă, acum, în timp ce împingea bara de fier în bucla lacătului. Nu mai deţinea legitimaţie de serviciu şi, mai ales, de data asta era ceva absolut personal. Noone era ucigaşul şi, mai rău chiar, încercase să pună totul în cârca lui. Aşa că nicio remuşcare privind drepturile lui Noone, în cazul unei percheziţii neautorizate.
   Ţinând bine de mânerul levierului, roti bara în sensul acelor ceasornicului, ca pe o pârghie. Lacătul propriu-zis era solid şi nu ceda, în schimb anoul fixat de uşă scrâşnea sub apăsarea puternică, aşa că până la urmă se desprinse.
   McCaleb se ridică în picioare, privind înjur, cu urechile ciulite. Nimic. Doar Hendrix interpretând o melodie de-a lui Bob Dylan, „AII Along the Watchtower”.
   Se duse repede înapoi la Taurus, puse la loc levierul, trase mocheta peste cutia de scule şi închise capacul de la portbagaj.
   Ocolind din nou maşina, se aplecă spre cauciucul din faţă, plimbându-şi două degete pe buza roţii, ca să adune pe piele un strat bun de praf negru de carbon de la plăcuţele de frână. Se duse la uşa garajului şi, ghemuindu-se pe vine lângă încuietoare, mânji cu praf negru soclul unde fusese anoul, ca să pară că ruptura se produsese cu mai multă vreme înainte. Pe urmă se şterse bine pe una dintre şosetele negre cu care era încălţat.
   Când termină, apucă în mâna dreaptă mânerul de tragere fixat pe uşă.
   Cealaltă mână şi-o duse la spate, pe sub sacou. O trase apoi în faţă, cu degetele încleştate pe pistolul pe care îl ţinea la nivelul umărului, cu ţeava îndreptată spre cer. Dintr-o mişcare, se ridică în picioare, smucind în sus uşa, simultan, până deasupra capului.
   Îşi plimbă privirile rapid pe peretele din fund al garajului, cu arma poziţionată acum în direcţia în care privea. Farurile de la maşină luminau cam o treime din interiorul garajului. Un pat improvizat, lăsat în dezordine, un teanc de cutii de carton, lângă peretele din stânga. Privind în dreapta, văzu conturul unui birou şi al unor fişete. Pe masă se afla un computer; monitorul părea aprins, cu ecranul întors spre peretele din spate, pe care proiecta o lumină violetă. McCaleb remarcă şi lampa care atârna din tavan. În lumina difuză, desluşi tubul de aluminiu care cobora din soclul lămpii, de pe tavan, până la comutatorul de pe perete, din dreptul patului. Se trase lateral, apăsând pe întrerupător, fără să se uite la el.
   Un tub de neon clipi o dată, bâzâi şi apoi umplu garajul cu lumina lui crudă. McCaleb văzu acum că înăuntru nu era nimeni. În plus, niciun dulap, nicio debara, unde să se fi putut ascunde cineva. Doar spaţiul acela relativ strâmt, cu un amestec de mobilier de birou şi lucruri strict necesare într-o locuinţă - un pat, o comodă cu sertare, un radiator electric, o plită cu două ochiuri şi un frigider de mărime mijlocie. Fără chiuvetă şi fără baie.
   McCaleb făcu câţiva paşi în spate şi apoi ocoli maşina. Băgă mâna pe geamul deschis şi stinse farurile. Îşi vârî pistolul în betelie, de data asta în partea din faţă, de unde îl putea lua mai uşor. Într-un final, intră în garaj. Dacă afară aerul i se păruse nemişcat, înăuntru era de-a dreptul stătut.
   McCaleb se mişcă lent spre biroul de oţel şi se uită la computer. Monitorul era aprins, iar pe ecran strălucea un screen saver. Numere de tot felul şi de toate mărimile, la fel ca şi culori diverse pluteau pe o mare de catifea purpurie.
   McCaleb se holbă la ecran câteva momente şi simţi o zvâcnitură lăuntrică, aproape ca un muşchi care se contractase brusc, undeva în adâncul corpului.
   În minte i se formă subit imaginea unui singur măr roşu săltând pe un linoleum murdar, după care dispăru. Un tremur i se fofilă în sus pe şira spinării.
   - La naiba.
   Întoarse capul, remarcând că şi pe birou se aflau nişte cărţi aşezate între două suporturi de alamă. Majoritatea erau manuale de utilizare şi accesare a internetului. Două volume conţineau adrese de Internet, iar alte două biografia unor hackeri foarte cunoscuţi. Mai existau şi trei cărţi despre investigarea scenei unei crime, un manual despre anchetarea omuciderilor, o carte despre investigaţiile derulate de FBI referitoare la un ucigaş poreclit „Poetul” şi, în fine, două cărţi despre hipnoză, ultima fiind despre un tip Horace Gomble. Acesta fusese subiectul a nenumărate investigaţii efectuate de unitatea FBI specializată în crime în scrie. Gomble era un fost comediant din Las Vegas, care îşi folosise talentele de hipnotizator, împreună cu tot felul de droguri, pentru a molesta o serie de tinere la nişte bâlciuri de ţară din Florida. Din câte ştia McCaleb, tipul era încă în închisoare.
   McCaleb ocoli încet biroul şi se aşeză pe scaunul uzat din faţa computerului. Folosind un pix, deschise sertarul din mijloc, în care nu era mare lucru: nişte pixuri şi o cutie de plastic pentru CD-Rom. Tot cu pixul, deschise şi cutia şi văzu că se numea Brain Scan. Citi textul de pe coperta interioară şi constată că CD-ul oferea utilizatorilor un tur asistat al creierului omenesc, cu detalii grafice şi o analiză a modului de funcţionare. Închise sertarul şi, cu pixul, trase afară unul dintre cele două sertare laterale. În primul nu era nimic, în afară de o cutie nedesfăcută de biscuiţi.
   Închise sertarul; dedesubt se afla un altul, pentru dosare. Câteva mape atârnau pe două şine. Aplecându-se ca să poată vedea mai bine, McCaleb citi numele de pe eticheta primului dosar:

   GLORIA TORRES

   Pixul îi scăpă din mână. În aceeaşi clipă, însă, se decise să nu-i ridice. Nici nu-i mai păsa dacă lăsa amprente sau vicia o scenă a crimei. Trase dosarul alară şi îl deschise pe birou. Conţinea fotografii cu Gloria, îmbrăcată diferit de la una la alta. În două dintre poze, era şi Raymond. Într-una, era cu Graciela.
   Dosarul conţinea rapoarte de supraveghere dactilografiate. Descrieri amănunţite ale acţiunilor Gloriei, pe baza unei urmăriri zilnice. Le trecu rapid în revistă, remarcând însemnările repetate referitoare la opririle femeii, seară de seară, la Sherman Market.
   Închise dosarul, lăsându-l pe birou, şi se întinse să-l ia din sertar pe următorul. Îi ştia dinainte numele:

   JAMES CORDELL

   Nici nu se mai obosi să-l deschidă. Presupunea că înăuntru se aflau nişte poze şi însemnări de la diverse supravegheri. Preferă, aşadar, să scoată următorul dosar. Exact cum era de aşteptat:

   DONALD KENYON

   Nu scoase însă acest dosar. Cu degetul, le înclină un pic pe celelalte, ca să vadă ce scria pe el. În acel moment, simţi că îi sare inima din piept. Cunoştea absolut toate numele de pe acele dosare.
   - Tu eşti, şopti Terry.
   Şi cu ochii minţii văzu merele rostogolindu-se pe podea, în toate direcţiile.
   Împinse cu bruscheţe sertarul, astfel încât bufnitura puternică îl sperie de-a binelea, răsunând în tot garajul. Privi afară, în noapte, prin uşa deschisă, trăgând cu urechea. Nu se auzea nimic, nici măcar muzica aceea dinainte. Doar liniştea din jur.
   Ochii i se îndreptară spre ecranul monitorului, studiind numerele care alunecau leneşe pe toată suprafaţa. Ştia că, în mod cert, computerul fusese lăsat în stare de funcţionare cu un scop anume. Nu fiindcă Noone trebuia să se întoarcă, pentru că plecase demult. McCaleb fusese aşteptat aici. Ştia asta acum, ştia în adâncul sufletului că Noone regizase fiecare mişcare.
   Terry apăsă pe o tastă, iar în loc de screen saver pe ecran apăru o căsuţă care cerea parola de acces. Bărbatul nu pregetă. Avea senzaţia că era jucat asemeni unei marionete. Introduse nişte cifre într-o ordine pe care o ştia pe dinafară.

   903472568

   Apăsă pe ENTER, iar computerul începu să lucreze.
   După acceptarea parolei, pe ecran apăru formatul programului de bază - un fond alb cu diferite iconiţe. McCaleb le studie rapid. Majoritatea erau pentru a intra în diferite jocuri. Unele permiteau accesul în America Online, iar altele în Word pentru Windows. Ultimul simbol la care se uită era un mic fişier; deduse că aceasta reprezenta iconiţa de acces în fişierele computerului. Găsi mouse-ul electronic de lângă computer şi, cu ajutorul lui, îndreptă săgeata spre această ultimă iconiţă. Dublu clic, iar computerul intră în FILE MANAGER, unde fişierele erau înşirate pe partea stângă a ecranului, în linie dreaptă. Dacă alegea unul dintre fişiere şi făcea clic cu săgeata pe el, putea vizualiza titlurile documentelor conţinute de acel fişier, pe o coloană în dreapta ecranului.
   Folosind mouse-ul, McCaleb plimbă săgeata în josul coloanei cu fişiere, studiindu-l pe fiecare. Majoritatea erau fişiere de software, pentru operarea programelor din spatele diferitelor iconiţe, ca America Online, jocul Las Vegas Casino şi altele. În cele din urmă, însă, ajunse la un fişier intitulat CODE. Făcu clic cu mouse-ul, iar în partea dreaptă a ecranului apărură titlurile câtorva documente. Le citi repede şi îşi dădu seama că, de fapt, corespundeau cu numele dosarelor din sertar.
   Toate, cu excepţia unui singur document. McCaleb se holbă lung la el. Cu degetul ridicat peste butonul mouseului.

   McCaleb.doc

   Făcu clic şi documentul se deschise. Terry începu să îl citească, aidoma unuia care îşi citeşte propriul necrolog. Cuvintele îl umpleau de groază, fiindcă ştia că îi modificaseră iremediabil viaţa. Îi despuiau sufletul, goleau de sens toate realizările lui, ridiculizându-le oribil.

   Salut, agent McCaleb:
   Eşti tu acolo, aşa sper.
   Aşa voi presupune, oricum, că ai fost la înălţimea minunatei reputaţii pe care ţi-ai purtat-o cu atâta nobleţe.
   Mă întreb dacă eşti singur? Ai ajuns să fugi de ei, ca unul urmărit de poliţie? Dar, fireşte, acum ai ce îţi trebuie pentru a te salva. Vreau să te întreb, însă, cum te-ai simţit în postura celui vânat? Am vrut neapărat să ştii ce înseamnă această senzaţie. Senzaţia trăită de mine... Cumplit să trăieşti cu frica în suflet, nu?
   Frica nu doarme niciodată.
   Cel mai mult, însă, agent McCaleb, mi-am dorit un loc în inima ta.
   Am vrut să fiu tot timpul cu tine.
   Cain şi Abel, Kennedy şi Oswald, întunericul şi lumina. Doi opozanţi demni unul de celălalt, înlănţuiţi pe veci...
   Puteam să te ucid. Am avut puterea şi ocazia.
   Dar ar fi fost prea simplu, nu crezi? Tipul de pe debarcader, cerând îndrumări. Plimbarea ta matinală, tipul de pe dig, cu undiţa de pescuit. Ţi-aduci aminte de mine?
   Acum, da. Eram acolo. Dar ar fi fost prea simplu, îmi dai dreptate?
   Prea simplu.
   Vezi tu, mie îmi trebuia ceva mai mult decât o răzbunare sau decât înfrângerea unui duşman. Astea sunt ţinte numai pentru proşti. Eu voiam - ba nu, simţeam nevoia, tânjeam după altceva. Să te pun la încercare întâi, preschimbându-te în mine. Răul. Cel vânat.
   Pe urmă, când ieşeai din acest pârjol, cu pielea arsă, dar întreg la trup, să mă arăt sub chipul celui mai mare binefăcător al tău. Da, eu am fost. Am urmărit-o. Am studiat-o. Am ales-o pentru tine. A fost darul pe care ţi l-am făcut, de „ziua îndrăgostiţilor”.
   Eşti al meu pentru totdeauna, McCaleb. Fiecare răsuflare de-a ta mi se datorează. Fiecare bătaie a acelei inimi furate este ecoul vocii mele în capul tău. Mereu. Zilnic.
   Nu uita...
   Fiecare răsuflare...

   Terry şedea ţeapăn, cu mâinile încrucişate la piept, de parcă l-ar îi spintecat cineva cu o lamă de cuţit. Un fior adânc îi scutura mădularele; un geamăt stins îi ieşea din gâtlej. Împinse scaunul în spate, ca s» se îndepărteze de oribilul mesaj de pe ecran, aplecându-şi trupul în faţă, ca un om zdrobit. Avionul lui se prăbuşea.

41.

      Gândurile lui erau roşii ca sângele şi negre. Avea senzaţia că se află într-un vid permanent, înconjurat de cortina de catifea a spaţiului negru, bâjbâind neîncetat cu mâinile după despărţitura pe unde ar fi putut scăpa, dar pe care nu izbutea să o găsească. Vedea chipurile Gracielei Rivers şi al lui Raymond, ca nişte imagini îndepărtate, care se pierdeau în întuneric.
   Brusc, simţi o mână rece pe ceafă şi sări în sus, ţipând ascuţit ca un condamnat la moarte înainte de a fi pus la zid. Se ridică. Era Winston. Se speriase şi ea de reacţia bărbatului.
   - Terry? Eşti bine?
   - Da. Adică, nu. El este. Noone e Ucigaşul Codificat. El i-a omorât pe toţi. Pe ultimii trei, pentru mine. A făcut-o, până ce i-a ieşit. A omorât-o pe Gloria Torres pentru inima ei, ştiind că va ajunge la mine. Ca eu să pot trăi şi să devin testamentul viu al gloriei lui.
   Pe McCaleb îl frapară subit coincidenţa numelui şi scopul urmărit de Noone.
   - Stai un pic, zise Winston. Ia-o mai încet. Ce vrei să spui de fapt?
   - El este. Totul se află aici. Verifică dosarele, computerul. El i-a ucis şi pe ceilalţi. Pe urmă, s-a decis să mă salveze. Să ucidă pentru mine.
   Arătă spre ecranul calculatorului, unde era afişat mesajul pentru McCaleb.
   Aşteptă ca Winston să-l citească, dar până la urmă nu se mai putu stăpâni.
   - Toate piesele au fost aici, la îndemână. Tot timpul ăsta.
   - Care piese?
   - Codul. Era atât de simplu. A folosit fiecare cifră, în afară de unu. No one. Ai înţeles? Eu sunt no one. Este tot ceea ce a vrut el să spună.
   - Terry, hai să vorbim despre asta mai târziu. Spune-mi cum ai ajuns aici? De unde ţi-ai dat seama că Noone e ucigaşul?
   - Banda. Şedinţa de hipnoză.
   - Da. Ce-i cu ea?
   - Mai ţii minte că ţi-am spus să nu vorbeşti, ca să nu îl derutăm pe subiect?
  - Da. Mi-ai zis că îi vei pune întrebări doar lui Noone. Comunicarea dintre noi trebuia să se rezume la semne sau scris.
   - La sfârşit însă, când am văzut că a ieşit un rahat din tot efortul nostru, m-am enervat. Ţi-am zis „Altceva?”, iar tu ai răspuns negativ, scuturând doar din cap. Te-am întrebat „Sigur?”, iar tu ai scuturat iar din cap. Mi-am încălcat propriul regulament, vorbind cu tine. Important e că ţi-am pus aceste întrebări cu voce tare. Aşa că Noone era cel care ar fi trebuit să-mi răspundă. Dacă ar fi fost cu adevărat în transă hipnotică, el ar fi trebuit să răspundă, fiindcă nu avea de unde şti că acele întrebări ţi-erau adresate ţie. Numai că el n-a răspuns nimic. Asta demonstrează că era perfect conştient de situaţie. A ştiut, fie după direcţia glasului meu, fie după inflexiune, că vorbeam cu tine, şi nu cu el. Nu ar fi trebuit să-şi dea seama de asta, dacă ar fi fost cu adevărat în transă. Ar fi trebuit să răspundă la toate întrebările rostite în acea cameră, doar dacă în mod specific nu ar fi fost adresate altcuiva. Or eu n-am pomenit numele tău.
   - A simulat.
   - Exact. Or dacă a simulat înseamnă că răspunsurile lui au fost nişte minciuni. Adică totul a făcut parte din înscenare. Am comparat benzile video înainte de a veni aici. Am nişte fotografii în maşină cu imaginile respective. James Noone şi bunul samaritean sunt una şi aceeaşi persoană. Ucigaşul.
   Winston clătină din cap, ca şi cum mintea i-ar fi fost prea plină. Îşi plimbă privirea prin cameră, căutând un loc unde să se aşeze. Nu avea unde, decât pe pat.
   - Stai mai bine aici, zise McCaleb, ridicându-se.
   - Vreau să stau jos, dar nu aici. Trebuie să plecăm, Terry. Sunt nevoită să îl sun pe căpitanul Hitchens şi pe urmă pe ceilalţi, LAPD şi FBI. N-ar strica să-l dau în urmărire pe Noone.
   McCaleb era uimit cum de în mintea lui Winston piesele de puzzle nu se aşezaseră toate la locul lor.
   - Nu pricepi? Nu există niciun Noone.
   - Cum adică?
   - Numele. Se duce cu restul. Noone. Desparte cuvântul şi obţii no one. Eu sunt no one. Piesele au fost aici tot timpul...
   McCaleb scutură din cap, prăbuşindu-se la loc pe scaun, cu faţa între palme.
   - Cum să mai pot... trăi după aşa ceva?!
   Din nou, Winston îl atinse pe gât, dar de data asta McCaleb nu mai tresări.
   - Haide, Terry, să nu ne mai gândim la asta. Hai să aşteptăm afară, la maşină, până va veni să ia eventual şi nişte amprente, cu ajutorul cărora să-l identificăm pe individ.
   McCaleb se ridică şi porni spre uşă. Vorbi, fără se se uite înapoi:
   - N-a lăsat niciodată vreo amprentă pe undeva. Mă îndoiesc să o fi făcut acum.

   Două ceasuri mai târziu, McCaleb şedea în Taurus, care era parcat pe Atoll, în spatele automobilelor galbene de poliţie, înşirate pe alee, de-a lungul depozitelor.
   Cam la o sută de metri mai încolo, se vedea o mare vânzoleală în dreptul şi înăuntrul garajului lui Noone, puternic luminat. Erau prezenţi la faţa locului mai mulţi detectivi; pe unii, McCaleb îi recunoştea dintre membrii forţei de şoc „Ucigaşul Codificat”, plus tehnicieni, videografi de la cel puţin alte două departamente implicate, precum şi vreo zece ofiţeri în uniformă.
   Ca fluturii de noapte în jurul flăcării, se gândea Terry. Privea totul cu o stranie detaşare. Gândurile îi erau îndreptate în altă parte. Graciela şi Raymond. Şi Noone. Nu se putea abţine să nu se gândească la omul acela care îşi spunea Noone. Fusese în aceeaşi cameră cu el. Atât de aproape.
   Simţea nevoia să bea o tărie, îşi dorea să simtă pe gâtlej arsura unui whisky, dar ştia că ar fi însemnat să plătească poate cu viaţa această plăcere măruntă. Şi mai ştia că, în ciuda suferinţei sfâşietoare, nu voia să îi dea satisfacţie lui Noone, oricine ar fi fost el. Se decise acolo, în bezna din maşină, să rămână în viaţă. În ciuda tuturor celor întâmplate, îşi dorea să trăiască.
   Nu-i remarcă pe bărbaţii care veneau spre Taurus, decât atunci când ajunseră aproape lângă el. Aprinse farurile. Nevins, Uhlig şi Arrango. Stinse farurile, aşteptând. Cei trei deschiseră portierele şi se suiră în maşină, Nevins în faţă, iar ceilalţi doi pe bancheta din spate, cu Arrango în dreptul lui McCaleb.
   - Nu funcţionează căldura în chestia asta? întrebă Nevins. S-a tăcut cam frig aici.
   Terry porni căldura, dar nu dădu drumul radiatorului imediat, aşteptând să se mai încălzească motorul. Se uita la Arrango, în oglinda retrovizoare. Era prea întuneric ca să observe dacă avea între dinţi nelipsita lui scobitoare.
   - Unde-i Walters?
   - Are treabă.
   - Bine, zise Nevins. Păi, am venit să-ţi spunem că, din câte se pare, am cam greşit în privinţa ta, McCaleb. Scuze. Ne pare rău. S-ar zice că Noone e tipul. Ai făcut treabă bună.
   Terry se mulţumi să încline din cap. Era o scuză cam prostească, dar puţin îi păsa, de fapt. Îi va fi mai greu să trăiască după cele descoperite acum, decât dacă ar fi fost acuzat de crimă. Scuzele nu însemnau nimic pentru el.
   - Ştim că a fost o zi grea pentru tine, aşa că am vrea să te lăsăm să îţi vezi de treabă. Mă gândeam să ne spui doar pe scurt care e toată povestea, iar mâine poate să treci pe la noi ca să dai o declaraţie oficială. Ce zici?
   - Perfect. Cât priveşte declaraţia oficială, i-o voi da lui Winston. Nu vouă, băieţi.
   - Bine şi-aşa. Înţeleg şi asta. Dar, deocamdată, spune-ne cum a fost cu toată povestea asta. Se poate?
   McCaleb porni radiatorul. Îşi adună gândurile, câteva momente, înainte de a începe.
   - Îl voi numi Noone, fiindcă asta e tot ce avem despre el şi, poate, tot ce vom avea vreodată. Începe de la Ucigaşul Codificat. Ăsta a fost Noone. Pe atunci eram omul FBI-ul în echipa de forţă specială care se ocupa de prinderea lui. Prin înţelegere cu LAPD, am devenit purtătorul de cuvânt pentru presă, în privinţa acestui caz. Mă ocupam de comunicate, de solicitările pentru interviuri. Timp de 10 luni, chipul meu a devenit sinonim cu Ucigaşul Codificat. Aşa că Noone s-a fixat asupra mea. Pe măsură ce ne apropiam de el, se fixa şi mai mult asupra mea. Îmi trimitea scrisori. În mintea lui, eu eram un fel de Nemesis. Eram întruchiparea forţei speciale care îl vâna.
   - Nu crezi că îţi supraevaluezi importanţa? întrebă Arrango. Nu ai fost singurul...
   - Taci, Arrango, şi ascultă. S-ar putea să mai înveţi şi tu ceva.
   McCaleb îl privea fix, prin oglinda retrovizoare, unde îi vedea privirea holbată. Îl zări apoi pe Nevins ridicând o mână, cu un gest împăciuitor.
   - El mi-a acordat atâta importanţă. Nu eu mi-am arogat-o. În cele din urmă, când şi-a dat seama că riscurile erau prea mari, a renunţat. Omorurile au încetat. Ucigaşul Codificat a dispărut. Cam în perioada în care şi eu m-am dus la fund... cu problemele mele. Aveam nevoie de transplant, ceea ce a devenit o informaţie de notorietate, considerând că ajunsesem o figură cunoscută pe micul ecran. A văzut şi Noone. Nici n-ar fi fost greu să afle. Şi a conceput ceea ce el considera a fi un plan genial.
   - S-a gândit ca, în loc să te omoare, mai bine să te salveze, zise Uhlig.
   McCaleb încuviinţă din cap.
   - Pentru el ar fi însemnat victoria supremă, fiindcă aşa ceva putea dăinui. Dacă doar mă elimina, ucigându-mă, nu ar fi avut decât un sentiment de împlinire trecător. Salvându-mă, însă... asta era ceva unic, ceva ce îi asigura un loc în rândul celebrităţilor lumii. În plus, m-ar fi avut pe mine tot timpul ca pildă vie a inteligenţei şi a puterii lui. Înţelegeţi?
   - Eu înţeleg, zise Nevins. Dar asta este latura psihologică. Aş vrea să aflu cum a procedat. Cum a făcut rost de numele acelea. Cum a aflat de Kenyon, Cordell şi, apoi, Torres?
   - Computerul. Să-i puneţi pe tehnicienii voştri să demonteze chestia asta.
   - Da. Va veni Bob Clearmountain, spuse Nevins. Îl mai ţii minte?
   McCaleb răspunse afirmativ, cu o mişcare din cap. Clearmountain era expertul în computere al sediului FBI din L.A. Un hacker excepţional, priceput la orice însemna tehnica de calcul.
   - Bun. El va putea răspunde la această întrebare mai bine decât mine. La un moment dat. Presupunerea mea este că veţi găsi un program de hacking. Noone a intrat în reţeaua de computere BOPRA, de unde a obţinut numele. Şi-a ales ţintele, bazându-se pe nişte criterii: vârstă, condiţie fizică şi proximitate. Şi s-a pus pe treabă. Cu Kenyon şi Cordell a scrântit-o. A reuşit însă cu Torres. Asta, evident, din punctul lui de vedere.
   - Şi în tot acest răstimp a plănuit să dea vina pe tine?
   - Cred că a vrut să pornesc pe pista investigaţiei şi să aflu pe cont propriu ce a făcut el. Ştia că aşa se va întâmplă dacă aş fi devenit un posibil suspect. Fiindcă, în această eventualitate, ajungeam să fac singur toată ancheta. Treaba asta nu s-a petrecut de la bun început, fiindcă ofiţerilor care se ocupau de caz le-au scăpat anumite lucruri.
   Rostind aceste cuvinte McCaleb îl privi pe Arrango în oglinda retrovizoare.
   Detectivul se înnegrise de furie, gata să explodeze.
   - Arrango, realitatea e că ai tratat cazul ca pe o tentativă de jaf de rutină, la care au mai apărut şi nişte împuşcături. Atât şi nimic mai mult. Ai dat greş. Vasăzică, să revenim. Noone a regizat totul.
   - Cum? întrebară Uhlig şi Nevins, la unison.
   - Eu am ajuns să mă implic în acest caz datorită unui articol din Times, care a fost sugerat printr-o scrisoare de la un cititor. Pun pariu că, în realitate, a fost vorba despre Noone.
   Făcu o pauză, aşteptându-se să fie contrazis. Nu interveni, însă, nimeni.
   - Scrisoarea duce la apariţia articolului, care la rândul lui o stimulează pe Graciela Rivers. Femeia mă impulsionează pe mine. Ca la jocul de domino.
   Brusc, lui McCaleb îi veni o idee. Îşi aminti de bărbatul din maşina aia veche, de fabricaţie străină, care i se păruse că îl urmăreşte, prima oară când se dusese la Sherman Market. Îşi dădu seama că autovehiculul semăna cu cel pe care îl văzuse demarând în trombă, din port, în seara când pornise pe urmele intrusului.
   - Cred că Noone m-a urmărit tot timpul, pas cu pas, ca să vadă cum se desfăşoară în practică planul pe care îl ticluise. A ştiut când venise momentul să urce pe barca mea, ca să lase probele vinovăţiei mele. A ştiut şi când să vă sune pe voi.
   Terry se uită la Nevins, care însă îşi întoarse privirea.
   - Aţi primit un apel anonim? Ce vi s-a spus?
   - De fapt, a fost un mesaj anonim, preluat de ofiţerul de gardă. Spunea atât: „Verificaţi sângele. McCaleb are grupa lor sanguină.” Asta a fost tot.
   - Da, se potriveşte. El a fost. A făcut parte din mutările jocului.
   Tăcură cu toţii câteva clipe. Geamurile începeau să se aburească de la căldură şi de la răsuflarea lor.
   - În fine, nu ştiu în ce măsură se vor confirma toate astea vreodată, zise Nevins. Rămân, desigur, mulţi de „poate”.
   McCaleb îi dădu dreptate. Se îndoia că ipotezele acestea se vor putea confirma vreodată, şi asta în primul rând fiindcă se îndoia că Noone va fi vreodată identificat sau prins.
   - Bun, atunci, reluă Nevins. Păi, păstrăm legătura.
   Deschise portiera, iar ceilalţi îi urmară exemplul. Înainte de a coborî din maşină, Uhlig întinse braţul şi îl bătu pe umăr pe McCaleb. În mână, ţinea o muzicuţă.
   - Era pe jos, aici, în spate.
   Când Arrango puse piciorul pe asfalt, McCaleb deschise geamul şi îl privi.
   - Ştii, ai fi putut s-o dibuieşti. Totul era acolo, în „cărţi”. Doar să îţi fi dat osteneala să cauţi.
   - Du-te naibii, McCaleb.
   Se îndepărtă, păşind în urma celor doi agenţi care se îndreptau spre garajul lui Noone. Terry zâmbea uşor. Trebuia să recunoască, totuşi, că în ciuda situaţiei, tot savura plăcerea vinovată de a-l fi tachinat pe Arrango.

   McCaleb mai rămase în maşină câteva minute, înainte de a pleca.
   Se făcuse târziu. Era trecut de ora 10, aşa că se întreba încotro s-o apuce. Nu vorbise deocamdată cu Graciela şi se gândea la acel moment cu un amestec de spaimă şi uşurare, totodată, ştiind că, într-un fel sau altul, relaţia lor se va defini curând. Din păcate, McCaleb nu ştia dacă era bine să-i spună ultimele noutăţi tocmai în seara aceea. I se părea că era preferabil ca asemenea veşti să fie comunicate la lumina zilei.
   Puse mâna pe cheia din contact şi mai aruncă o ultimă privire pe alee, spre garajul luminat unde viaţa lui se schimbase cu atâta brutalitate. Observă că lumina proiectată din garaj pe drum se mişca. Presupuse că cineva atinsese din greşeală lampa din tavan, care începuse să se legene. În momentul acela, îi veni o idee, aşa că renunţă să mai pornească motorul. Coborî din Taurus şi, fără să ezite, trecu pe sub banda galbenă. Ofiţerul în uniformă care păzea accesul la locul faptei nu avu nimic de obiectat. Deduse probabil - în mod eronat - că McCaleb era unul dintre detectivii deplasaţi acolo, din moment ce trei dintre anchetatori se duseseră să stea de vorbă cu el, în maşină.
   Se duse până la marginea zonei întunecate, unde se postă aşteptând ca Jaye Winston să întoarcă la un moment dat capul în acea direcţie. Poliţista era în picioare, notând pe o hârtie descrierea lucrurilor şi a obiectelor din depozit.
   Apoi, fiecărui obiect i se ataşa o etichetă, urmând să fie luat de acolo.
   Când Winston se dădu la o parte ca să îi facă loc unuia dintre tehnicieni, întoarse capul, iar McCaleb profită de ocazie ca să-i facă semn cu mâna. Jaye ieşi din garaj. Pe faţa ei se vedea un zâmbet prudent.
   - Credeam că ţi-au dat drumul. De ce n-ai plecat?
   - O să plec acum. Am vrut doar să-ţi mulţumesc pentru tot. Ai găsit ceva acolo?
   Jaye se încruntă, scuturând din cap.
   - Ai avut dreptate. Locul e curat. Nu s-a găsit nici măcar o pată. Există amprente pe computer, dar după părerea mea sunt ale tale. Nu ştiu cum îi vom da de urmă tipului. Parcă nici n-ar fi fost vreodată aici.
   Când Arrango ieşi din garaj ca să-şi aprindă o ţigară, McCaleb îi făcu semn lui Jaye se vină mai aproape.
   - Cred că totuşi a făcut o greşeală. Ia-ţi cel mai bun amprentolog şi du-te la Star Center. Pune-l să analizeze cu laserul tuburile de neon din tavan, în sala de interogatoriu. Când pregăteam şedinţa de hipnoză, am demontat câteva tuburi fluorescente şi i le-am dat lui Noone, ca să le pună jos. Ca să nu se dea de gol, n-a avut încotro şi a trebuit să facă asta. S-ar putea să existe nişte amprente acolo.
   Winston se lumină la faţă şi zâmbi.
   - Chestia asta apare pe înregistrarea şedinţei, zise Terry. Poţi să le spui că a fost descoperirea ta.
   - Mersi, Terry.
   Jaye îl bătu uşor pe umăr. McCaleb înclină din cap şi porni înapoi spre maşină. Când îl strigă, întoarse capul spre ea.
   - Eşti bine?
   Răspunse afirmativ, mişcând din cap.
   - Nu ştiu unde te duci, dar baftă!
   McCaleb îi făcu cu mâna şi îşi văzu de drum.

42.

      McCaleb avu impresia că în locuinţa Gracielei erau aprinse toate luminile.
   De data asta, nu mai zăbovi în maşină. Ştia că nu mai avea vreme să îşi analizeze opţiunile. Trebuia să dea ochii cu ea şi să îi spună adevărul - să îi spună tot şi să accepte consecinţele.
   Şi de data asta Graciela îi deschise, înainte ca el să fi ajuns la uşă. Femeii acesteia îi pasă atât de mult de mine, încât stă la geam să mă aştepte, se gândi bărbatul, trecând pragul casei. Iar eu îi voi frânge inima, acum.
   - Terry, unde-ai fost? Câte griji mi-am putut face!
   Graciela se repezi să-l îmbrăţişeze. McCaleb simţi că nu mai era atât de decis să facă cum îşi propusese. O răsuci în loc, trăgând-o lângă el şi, cuprinzând-o cu braţul de după umeri, o ţinu strâns lipită de el, gândindu-se că era poate pentru ultima oară.
   - Hai să intrăm. Am să-ţi spun nişte lucruri.
   - Te simţi bine?
   - Da, deocamdată.
   Se duseră în living, aşezându-se pe canapea. McCaleb îi cuprinse mâna între palme.
   - Raymond s-a culcat?
   - Da. Ce e, Terry? S-a întâmplat ceva rău?
   - S-a terminat. Nu l-au prins încă, dar se ştie cine e. Să sperăm că îl vor găsi în curând. Eu sunt exonerat.
   - Povesteşte-mi.
   McCaleb o strânse uşor de mână. Simţindu-şi palmele transpirate, renunţă să o mai atingă. Avu senzaţia că dăduse drumul unei păsări rănite, pe care până atunci o îngrijise şi o readusese la viaţă. I se părea că nu o va mai putea ţine niciodată de mână.
   - Mai ţii minte seara în care am discutat despre credinţă şi ţi-am explicat cât de greu este pentru mine să mai pot crede?
   Graciela răspunse afirmativ, înclinând capul.
   - Înainte de a-ţi povesti totul, vreau să te asigur că în ultimele zile - de fapt, de când te-am cunoscut - am simţit în suflet că îmi revine credinţa. Sau, în fine, aşa ceva. Poate mai curând încrederea în ceva. Nu ştiu exact. Ştiu, însă, că a fost un început, debutul unui lucru bun...
   - Da? Aşa a fost?!
   McCaleb întoarse privirea, pentru câteva clipe, încercând să-şi găsească cuvintele. Îi venea tare greu. Ştia că asta fusese singura lui şansă.
   Se uită din nou spre femeie.
   - Numai că schimbarea aceasta este atât de nouă şi de fragilă. Şi nu ştiu dacă va putea dăinui, având în vedere ce trebuie să-ţi spun. Vreau, însă, ca tu să decizi. Nu m-am rugat pentru nimic de multă vreme. Voi spune însă o rugăciune - ca să cer să vă revăd pe barca mea, pe tine şi pe Raymond. Altfel, voi da telefon, ca să-ţi aud vocea. Te las pe tine să decizi cum vei vrea.
   Se aplecă şi o sărută duios pe obraz.
   - Povesteşte-mi, zise Graciela, încetişor.
   - Graciela, sora ta a murit din cauza mea. Din cauza unui lucru pe care l-am făcut mai demult. Fiindcă la un moment dat am depăşit o limită şi, din trufie, am provocat un nebun. Iată motivul pentru care Gloria a trebuit să moară.
   McCaleb îşi coborî privirea, nesuportând să se uite în ochii ei şi să vadă durerea pe care i-o provocase.
   - Povesteşte-mi, îl îndemnă femeia din nou, aproape în şoaptă.
   I-a povestit despre bărbatul cunoscut deocamdată doar sub numele de James Noone. Despre firul pe care îl urmase şi cum ajunsese la garajul acestuia. Despre ce găsise şi ce îi fusese pregătit pe computer.
   Graciela începu să plângă, ascultându-l - lacrimi mute care i se rostogoleau pe obraji, prelingându-se până pe bluză. Ar fi vrut să o mângâie, să o strângă la piept şi să îi sărute lacrimile fierbinţi. Nu putea, însă. Ştia că în acel moment ieşise din lumea ei. Nu putea reveni acolo fără să i se permită. Trebuia ca ea să-l cheme înapoi.
   După ce termină de povestit, rămaseră amândoi pe canapea, fără să scoată vreun cuvânt. În cele din urmă, Graciela ridică mâna şi îşi şterse lacrimile.
   - Cred că arăt oribil.
   - Nu, deloc.
   Graciela privea fix în podea, prin blatul de sticlă al mesei.
   - Şi ce-o să faci acum? întrebă femeia într-un final.
   - Nu ştiu exact, deşi am câteva idei. Voi încerca să-l găsesc, Graciela.
   - Nu vrei mai bine să renunţi? Să laşi poliţia să-i dea de urmă?
   - Nu cred că aş putea. Cel puţin, nu acum. Dacă nu-l voi găsi, nu ştiu dacă voi reuşi vreodată să depăşesc criza de acum. Nu ştiu dacă e logic sau nu, dar asta simt.
   Graciela încuviinţă din cap, cu privirea pironită tot în podea. După aceea, se aşternu tăcerea. Într-un târziu, femeia îşi ridică ochii şi spuse:
   - Terry, te rog să pleci acum. Vreau să fiu singură.
   - Bine.
   Din nou trebui să îşi înfrâneze pornirea arzătoare de a o mângâia. Nu mai avea voie. Ar fi vrut, însă, să-i mai simtă o dată căldura. Ca în prima zi, când ea îl atinsese cu mâna.
   - La revedere, Graciela.
   - La revedere, Terry.
   McCaleb traversă încăperea, îndreptându-se spre uşă. Se uită în treacăt la vitrina cu porţelanuri şi văzu fotografia înrămată a Gloriei Torres. Zâmbea în faţa aparatului de fotografiat. Un zâmbet care îl va obseda veşnic.

43.

      McCaleb se trezi în zori. Dormise prost, visând toată noaptea că cineva îl trăgea în jos, la fundul apei. Făcu un duş, apoi îşi pregăti un mic dejun consistent - omletă cu ceapă şi ardei, cârnăciori prăjiţi şi suc de portocale.
   Mâncă tot, fără să se sature însă. Pe urmă coborî să îşi verifice temperatura, pulsul şi tensiunea. Totul era în regulă. La 7:05, o sună pe Jaye Winston la birou. O găsi acolo şi, după vocea obosită, deduse că lucrase toată noaptea.
   - Două lucruri, zise McCaleb. Când vrei să îţi dau declaraţia oficială şi când îmi recapăt maşina?
   - Păi, Jeep-ul ţi-l poţi lua oricând. Trebuie doar să dau un telefon.
   - Unde este?
   - În parcarea noastră.
   - Presupun că va trebui să vin să-l iau.
   - Mda. De fapt, oricum trebuie să vii până aici. Ca să-mi dai declaraţia oficială. Ce-ar fi să rezolvi amândouă lucrurile deodată?
   - Perfect, când? Vreau să isprăvesc cu treaba asta. Vreau să plec, să-mi iau o vacanţă.
   - Unde te duci?
   - Nu ştiu. Simt doar că trebuie să plec şi să încerc să scap de otrava asta din mine. Poate la Vegas.
   - Halal destinaţie dacă vrei să te recuperezi nervos!
   McCaleb îi ignoră tonul sarcastic.
   - Ştiu. Bun, deci când ne putem vedea?
   - Trebuie să definitivez dosarul, aşa că am nevoie de declaraţia ta. Prin urmare, îmi convine la orice oră în dimineaţa asta.
   - Atunci m-am pus în mişcare.
   Buddy Lockridge dormea pe o banchetă. McCaleb îl zgâlţâi.
   - Ce e - hei, Terror, te-ai întors, bătrâne?!
   - Da, da, m-am întors.
  - Ce face maşina mea, omule?
  - Funcţionează încă. Ştii, ia scoală-te. Mai am de făcut un drum şi vreau să mă duci până acolo.
   Lockridge se ridică încet în capul oaselor. Fusese învelit într-un sac de dormit, pe care acum îl ţinea cu mâna în jurul corpului, în timp ce se freca la ochi somnoros.
   - Cât e ceasul?
   - Şapte jumate.
   - Ce naiba, bătrâne, asta-i oră de sculare?!
   - Ştiu, dar e pentru ultima oară când apelez la tine.
   - E-n regulă totul?
   - Da, perfect. Vreau doar să mă duci până la sediul Poliţiei regionale, pentru a-mi recupera maşina. În drum, trebuie să trec pe la o bancă.
   - Ăia nu deschid aşa devreme.
   - Până ajungem noi pe Whittier, or să deschidă.
   - Dar, la întoarcere, cine va conduce Jeep-ul?
   - Eu. Hai să mergem.
   - Bătrâne, parcă ziceai că n-ai voie să şofezi! Mai ales o maşină cu air-bag.
   - Buddy, nu-ţi mai face atâtea griji.
   Peste o jumătate de oră, porniră deja la drum. McCaleb îşi luase un sac de voiaj cu un schimb de haine şi cu tot ce avea nevoie pentru această deplasare.
   Pe drum îi povesti lui Buddy tot ce se întâmplase de când nu se mai văzuseră.
   Prietenul său nu ezită să-l bombardeze cu întrebări.
   - Să nu uit să cumpăr ziarul mâine.
   - Or să dea şi la televizor, probabil.
   - Măi, o să se scrie şi-o carte, te pomeneşti, în care voi figura şi eu, nu?!
   - Nu ştiu. Ştirea se va transmite astăzi la jurnal. Presupun că până a se ajunge la o carte e necesar ca ştirea aceea să merite să fie dezvoltată pe parcursul atâtor pagini.
   - Ți se dau bani când îţi apare numele într-o carte? Sau într-un film?
   - Habar n-am. Cred că poţi să ceri totuşi ceva. Ai avut un rol important. Tu ai descoperit că lipsea o poză din maşina lui Cordell.
   - Exact, eu am observat asta.
   Lockridge părea mândru de isprava lui şi încântat de ideea că va apărea, poate, într-o carte, de unde puteau să-i iasă şi nişte bani.
   - Şi arma. Eu am găsit arma pusă sub barcă de porcul ăla.
   McCaleb se încruntă.
   - Ştii ce, Buddy? Dacă se va scoate vreodată o carte despre chestia asta sau dacă vor veni la tine niscaiva reporteri, aş prefera să nu pomeneşti nimic de armă. Mi-ar fi de mare ajutor, dacă ai face aşa.
   - Nicio problemă. Nu suflu o vorbă.
   - Bun. Doar dacă nu-ţi spun eu să faci altfel, da?! Şi, dacă va veni careva la mine, ca să se documenteze pentru o carte, îi zic să discute cu tine.
   - Mulţam, bătrâne.

   Abia după ora nouă reuşiră să scape de traficul aglomerat şi să ajungă în Whittier. McCaleb îl rugă pe Lockridge să oprească la o sucursală Bank of America, de unde scoase 100 de dolari, în bancnote de 10 şi 20.
   Peste câteva minute, Ford-ul Taurus parcă la Star Center. McCaleb îi dădu 250 de dolari prietenului său.
   - Ăştia pentru ce sunt?
   - Pentru că mi-ai împrumutat maşina şi că m-ai adus azi până aici. În plus, să ştii că voi lipsi câteva zile, aşa că te rog să mai arunci câte un ochi şi la barca mea, da?!
   - S-a făcut, bătrâne. Unde pleci, apropo?
   - Nu ştiu exact, deocamdată. Şi nici când mă voi întoarce nu ştiu.
   - E-n regulă. Îmi ajung banii ăştia o vreme.
   - O mai ţii minte pe tipa care a venit la mine? Aia frumuşică?
   - Sigur că da.
   - Sper să mă caute. Să fii atent dacă apare şi să-mi spui şi mie.
   - OK. Şi ce fac dacă o văd?
   McCaleb reflectă câteva clipe.
   - Îi zici doar că sunt plecat, dar că speram să treacă pe la mine.
   Terry deschise portiera şi, înainte de a coborî, dădu mâna cu Lockridge căruia îi mulţumi încă o dată pentru ajutor.
   - Bun, am şters-o.
   - Sigur, bătrâne, petrecere frumoasă.
   - Oh, era să uit! Probabil că voi şofa mult. Te deranjează dacă mi-ai da şi mie o muzicuţă?
   - Alege-o pe care vrei.
   Băgă mâna în buzunarul de pe portieră, de unde pescui trei muzicuţe.
   McCaleb o luă pe cea la care cântase în noaptea când mersese cu maşina pe şoseaua de coastă.
   - Asta e bună. Vezi să alegi nota potrivită.
   - Mulţam, Buddy.

   - Măi, dar ştiu că te-ai grăbit, nu glumă, zise Winston, când îl văzu pe McCaleb. Mă întrebam pe unde naibii te-ai rătăcit, de nu mai apari odată!
   - M-am jucat prin parcare cam un ceas. Nu-mi vine să cred că aţi fost în stare de aşa ceva. Vasăzică voi mi-aţi confiscat maşina pe baza unui mandat de tot rahatul, iar eu trebuie să plătesc remorcarea şi spezele de staţionare. O sută optzeci de parai. Nu există nicio dreptate pe lumea asta, Jaye.
   - Ştii ce?! Zi mersi că nu ţi-au pierdut-o şi să ţi-ai recuperat-o întreagă. Ia loc. Mai am un pic de lucru.
  - Atunci de ce mi-ai tăcut scandal că am întârziat, mă rog?
   Winston nu-i răspunse. Continua să citească nişte foi dactilografiate, pe care le corecta, semnându-se la baza fiecărei pagini.
   - OK, zise Jaye. Voiam să folosim una dintre camerele de interogatoriu. Banda e pregătită. Mergem?
   - O clipă. Ce s-a mai întâmplat de aseară?
   - Oh, aşa e. Am uitat că ai plecat mai devreme.
   - Ai găsit ceva amprente pe tuburile alea de neon?
   Winston zâmbi, încuviinţând din cap.
   - Bine, măi, şi mie de ce nu mi-ai spus? se supără McCaleb. Ce-ai găsit, zi!
   - Totul. Două palme, cu degetele mari şi celelalte patru. Am pus informaţia în computer şi ne-a ieşit ceva. Băiatul nostru e din partea locului. Îl cheamă Daniel Crimmins şi are 32 de ani. Mai ţii minte profilul acela pe care l-ai făcut Ucigaşului Codificat, când lucrai la echipa specială? Ei bine, McCaleb, ai fost pe fază. S-a potrivit perfect.
   Bărbatul nu-şi mai încăpea în piele de atâta nerăbdare, deşi în aparenţă rămăsese calm. Ultimele piese îşi găseau locul în puzzle. Încercă să-şi amintească dacă mai văzuse prin dosare numele suspectului, însă nu ajunse la niciun rezultat.
   - Povesteşte-mi.
   - A fost dat afară de la LAPD Academy. Asta se întâmplă acum 5 ani. Din câte ne-am putut da seama, de atunci s-a ocupat de sistemul de securitate privată. Să nu crezi că a fost vorba de o muncă de teren. Nu, doar treabă de computere. Şi-a făcut reclamă pe Internet, o pagină web etc. Practic, a început să vândă diverselor firme sisteme de protejare a computerelor. Ni s-a spus că, uneori, întâi spărgea reţeaua unei firme; după care îi trimitea o scrisoare directorului explicându-i ce făcuse, cât de priceput era şi cât de nemaipomenit ar fi dacă l-ar angaja pentru asta.
   - Şi la BOPRA?
   - Ai ghicit. Am trimis o echipă acolo. Ne-au sunat adineauri. Unul dintre şefi şi-a amintit că a primit un e-mail de la Crimmins, anul trecut. L-a respins, însă, crezând că are de-a face cu un ţăcănit. N-a mai primit după aceea niciun mesaj. Dar se pare că tipul intrase deja în sistemul informaţional al BOPRA.
   - A luat cineva dosarul lui de la LAPD?
   - Da, Arrango. A fost un neisprăvit, rezistând doar 5 luni. Motivul concedierii - citez - incapacitate de a se integra în atmosfera colegială a academiei. Traducere: tipul era un introvertit, care n-avea cum să se descurce vreodată într-o echipă. Nu l-ar fi suportat niciun partener. Aşa că i-au dat papucii. Problema era că reprezenta a doua generaţie. Taică-său a ieşit la pensie de la Blue Heaven, acum zece ani. Uhlig a pus pe cineva din Idaho să-l verifice pe tăticul care a zis că, din câte ştia, fiu-său lucra la LAPD. Habar n-avea că Danny al lui fusese dat afară. Zice că nu şi-a văzut odrasla de vreo 5-6e ani, însă de câte ori au vorbit la telefon băiatul s-a falit cu faptele lui de arme.
   - Da, a născocit totul.
   McCaleb îşi dădea seama cât de bine se potriveau cu realitatea toate aceste detalii. Complexul de autoritate. Crimmins îl transferase de la tată la LAPD, după ce fusese dat afară. Era posibil ca eliminarea din academie să fi cauzat acea ruptură psihică, din cauza căreia o viaţă trăită în fantezii inofensive s-a transformat într-o ocupaţie ucigaşă. Crimele erau toate din ograda LAPD. Voia să demonstreze acestei instituţii, care îl considerase nevrednic de ea, cât de deştept, de inteligent şi de valoros era el.
   McCaleb îşi aminti că, în urmă cu trei ani, când făcuse profilul Ucigaşului Codificat, sugerase ca investigaţiile să pornească prioritar de la ofiţerii concediaţi şi de la cei exmatriculaţi din Academia de Poliţie. Din câte ştia, aşa se şi procedase.
   - Stai un pic. Nu se poate ca tipul ăsta să nu fi fost interogat încă de atunci. Profilul indica eşecul de a efectua profesiunea de apărător al legii.
   - Dar chiar a fost interogat! De unde şi reacţia lui Arrango, acum. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar Crimmins a reuşit să treacă testul. A fost interogat de către o echipă de la brigada specială, numai că tipul nu s-a trădat prin nimic. Asta nu înseamnă că nu s-o fi speriat, însă. A fost interogat la patru săptămâni după ultimul omor al Ucigaşului Codificat. Poate acesta a fost şi motivul pentru care s-a oprit atunci.
   - Probabil. Oricum, n-o să fie prea frumos când se va afla că tipul a fost deja interogat.
   - Mda, urât, n-am ce zice. În fine, să lăsăm lucrurile să curgă. Conferinţa de presă e programată pentru ora 3.
   McCaleb se gândea la ce-i spusese Winston - că omorurile încetaseră după ce Crimmins fusese interogat. Simţi o mare satisfacţie, ştiind cât de mult cântăriseră recomandările lui de a-i chestiona pe cei daţi afară din Poliţie sau din Academia de Poliţie. În timp ce-şi savura sentimentul de mulţumire şi mândrie, Jaye scoase o fotografie color pe care i-o dădu. Era imaginea lui Crimmins surprins în uniformă de elev la Academia de Poliţie. Tuns frumos, bine bărbierit, subţire la faţă, cu ochi plini de speranţă, care trădau parcă o încredere de sine exagerată. Parcă ar fi ştiut atunci că nu va termina şcoala şi că nu va avea nicio fotografie la absolvire.
   - Mda, s-ar zice că pentru a deveni Noone nici n-a trebuit să se deghizeze prea mult. Doar ochelarii şi nişte chestii în gură, lângă obraji, ca să pară mai rotofei.
   - Exact. Probabil ştia că va avea contact direct cu nişte poliţai, care ar fi putut să remarce un travesti prea vizibil.
   - Mi-o dai mie?
   - Sigur, avem copii, pe care le vom difuza azi.
   - Mai departe. Ai nişte adrese?
   - Nu, asta nu. Singura chestie valabilă e depozitul pe care l-ai găsit tu. Dar nu se poate să nu mai existe un alt bârlog. Pagina lui de web a continuat să fie operaţională şi după ce am demontat tot garajul. Înseamnă că mai are un computer în altă parte. Care funcţionează şi acum, când noi doi stăm de vorbă.
   - Şi nu se poate identifica linia telefonică, totuşi?
   - Are un server anonim.
   - Ce-nseamnă asta?
   - Adică tot ce intră sau iese din pagina web trece prin acest server anonim, pentru a avea acces pe Internet. Nu putem depista şi nici sparge serverul, din cauza porcăriei aceleia cu Primul Amendament. În plus, specialistul de la FBI, Bob Clearmountain, mi-a explicat că indivizii cu pregătirea lui au ajuns să folosească microunde în loc de linii telefonice clasice. Deci şi mai greu de depistat şi de localizat.
   Pe McCaleb îl depăşeau toate aceste detalii tehnice. Aşadar, schimbă subiectul.
   - Îi vei da numele la conferinţa de presă?
   - Aşa cred. Vom arăta fotografia, banda video cu şedinţa de hipnoză, şi vom vedea ce iese. Apropo, Keisha Russell de la Times. Ei i-ai spus deja?
   - Eram dator s-o sun. Ea m-a ajutat atunci, la început. I-am lăsat un mesaj azi-dimineaţă. M-am gândit să o pun pe direcţia cea bună. Scuze.
   - Nu, nu face nimic. Îmi place de ea. Oricum voiam să discut cu ea. Nevins mi-a povestit ce i-ai zis aseară - că probabil omul nostru a trimis scrisoarea care a sugerai articolul din Times.
   - Exact. Russell mai are scrisoarea aia?
   - Nu. Îşi aminteşte doar că era semnată Bob nu-ştiu-cum sau aşa ceva. Probabil că el a fost.
   McCaleb făcu brusc o nouă legătură. Graciela aflase de articol de la un tip, care pretindea că lucrase cu Glory. Terry îşi dădu seama că persoana care îi telefonase atunci Gracielei putea fi Crimmins, care îşi punea deja planul în acţiune.
   - Ce e? întrebă Winston.
   - Nimic. Mă gândeam doar.
   Se decise să nu-i pomenească deocamdată poliţistei despre acest indiciu. Voia să îl verifice singur. Avea astfel un pretext de a nu-şi respecta promisiunea făcută Gracielei şi de a o suna. Un apel telefonic absolut convenţional.
   - Bun, zise Jaye. Pe unde crezi c-o fi tipul?
   - Crimmins? Undeva, în lume, presupun.
   - Credeam că ai totuşi o idee.
   - Păi, şi lumea asta e mică, aşa că tot va trebui să apară la un moment dat.
   - Să sperăm.
   Pentru câteva momente se aşternu liniştea. Nu mai rămânea decât declaraţia oficială, pe care McCaleb trebuia să o înregistreze pe bandă.
   - Poate n-ar trebui să mă bag, zise Winston, dar cum vei proceda?
   - Mă gândesc încă.
   - Păi, dacă simţi nevoia să discuţi cu cineva...
   McCaleb înclină din cap, mulţumindu-i.
   - În regulă, mergem să terminăm şi chestia asta?

   După un ceas, Terry se afla singur în camera de interogatoriu. Îi povestise totul lui Winston, care plecase să dea la transcris banda înregistrată, nu înainte de a-i permite bărbatului să folosească telefonul şi de a rămâne în cameră cât va avea nevoie.
   McCaleb îşi adună gândurile câteva momente, după care formă numărul de la secţia Urgenţe, Holy Cross. O ceru pe Graciela, însă femeia care îi răspunse îi transmise că domnişoara Rivers nu era acolo.
   - E în pauză?
   - Nu, nu a venit azi.
   - OK., mersi.
   McCaleb închise telefonul. Probabil că Graciela se învoise pe motiv de boală, ceea ce era de înţeles, având în vedere ultimele evenimente. O sună acasă.
   După cinci apeluri, însă, intră robotul. Când auzi semnalul sonor, bărbatul încercă să-i lase un mesaj, deşi abia îşi găsea cuvintele:
   - Ăăă, Graciela, sunt eu, Terry, mă auzi?
   Aşteptă câteva momente, după care continuă:
   - Ăăă, voiam doar... mi s-a spus că n-ai venit la serviciu şi, ăăă, am vrut să te salut. Mai am şi vreo două întrebări să-ţi pun despre nişte chestii. Nişte nelămuriri... dar mi-ar fi de mare ajutor - oricum, o să plec, acum, şi voi încerca să te sun mai târziu. Ăăă, probabil că voi fi pe drum, aşa că n-are rost să încerci să mă suni tu.
   Şi-ar fi dorit să poată şterge mesajul şi s-o ia de la început. Se înjură singur în gând şi închise, întrebându-se dacă nu cumva se înregistrase, totuşi, şi înjurătura. Scutură din cap, se ridică şi ieşi din cameră.

44.

      Îi trebuiră două zile pentru a găsi imaginea descrisă de Daniel Crimmins, alias Noone, în timpul şedinţei de hipnoză.
   McCaleb porni de la Rosarita Beach, continuând apoi spre sud. Găsi corespondentul imaginii între La Fonda şi Ensenada, pe o fâşie îndepărtată de coastă. Playa Grande era un sătuc cocoţat pe nişte stânci deasupra mării. Localitatea consta în principal dintr-un motel cu şase bungalouri separate, un magazin cu vase de pământ, un mic restaurant, un magazin alimentar şi o staţie Pemex. Mai exista şi un mic grajd, de unde se puteau închiria cai, cu care lumea se plimba călare pe plajă.
   Centrul comercial, dacă i se putea spune aşa, în ciuda dimensiunilor reduse, se afla la marginea unei stânci, deasupra plajei. În rest, tot felul de căsuţe şi caravane răzleţe.
   Grajdul îl determină pe McCaleb să se oprească acolo, îşi amintea că Daniel Crimmins pomenise de nişte cai pe plajă. Coborî din Cherokee pe o potecă abruptă, printre bolovani, până jos, pe plaja lată şi albă, închisă la fiecare capăt de nişte stânci uriaşe, care intrau adânc în mare. În partea de sud, McCaleb văzu stânca descrisă de Crimmins în timpul şedinţei de hipnoză.
   Terry ştia că modalitatea cea mai bună şi convingătoare de a minţi este să spui, pe cât posibil, adevărul. Prin urmare, presupusese că descrierea pe care subiectul transei hipnotice o făcuse locului său preferat din lume se referea la o zonă perfect autentică. Acum, McCaleb găsise acest loc.
   Ajunsese la Playa Grande prin simplă deducţie şi mult mers pe jos. Era evident că locul descris se afla pe coasta Pacificului. Îi spusese că îi plăcea să se plimbe încolo cu maşina, or cum McCaleb ştia că în California nu exista nicio plajă la sud de L.A. situată atât de departe şi unde să vezi şi cai, deduse firesc că destinaţia era Mexicul.
   Tipul avusese dreptate. Locul era cu adevărat frumos şi tihnit. Nisipul era ca zahărul, iar valurile care se spărseseră la mal de milioane de ani muşcaseră adânc din faţa stâncilor, creând acele console suspendate, aidoma unor brizanţi înfoiaţi şi spumoşi, gata să se reverse dedesubt pe plajă.
   În afară de McCaleb, pe plajă nu se mai vedea nici ţipenie de om. Era în timpul săptămânii, aşa că până în weekend greu de presupus că această fâşie de pământ avea să se mai populeze. De aceea îi plăcea aici lui Crimmins.
   Pe plajă se aflau trei cai, care se învârteau în jurul unei iesle goale, în aşteptarea clienţilor. Nu aveau unde să fugă, aşa că nu avusese niciun rost să mai fie priponiţi. Plaja era împrejmuită complet de apă şi stânci. Singura cale de ieşire o constituia poteca abruptă care urca spre grajd.
   McCaleb îşi pusese o caschetă de base-ball şi ochelari de soare, ca să se protejeze de arşiţa soarelui de amiază. Purta pantaloni lungi şi un vindiac.
   Fermecat însă de splendoarea locului, zăbovi pe plajă încă multă vreme după ce se convinsese că Daniel Crimmins nu se vedea pe nicăieri. După un timp, un puştan în pantaloni scurţi şi tricou de bumbac fără mâneci. Apăru pe potecă.
   - Vrei să călăreşti?
   - Nu, gracias.
   Din buzunarul hainei, McCaleb scoase fotografiile împăturite făcute de Tony Banks după benzile video. I le arătă băiatului.
   - Vezi? Bărbatul ăsta... vreau să-l găsesc.
   Băiatul se zgâi la poze, fără să pară că înţelesese ceva. În cele din urmă, scutură din cap.
   - Nu, nu găseşti.
   Se întoarse şi porni înapoi, pe potecă. La scurt timp plecă şi Terry, care se opri să mănânce de prânz la restaurantul din sat, plătind aproximativ echivalentul a cinci dolari americani. Mai arătă fotografiile şi altor persoane, dar tot fără rezultat. După-masă, se duse la staţia Pemex de unde sună pe barcă, pentru a-şi verifica mesajele lăsate pe robotul telefonic. Nimic. Pe urmă sună la Graciela, deja a patra oară de când plecase la drum şi auzi din nou vocea robotului. De data asta, nu mai lăsă niciun mesaj. Probabil că femeia nu mai voia să aibă de-a face cu el.
   McCaleb trase la motelul Playa Grande, unde se înregistră sub un nume fals şi plăti cu bani peşin. În ultimul moment, îi veni ideea să îi arate fotografiile şi tipului de la recepţie, alegându-se tot cu un răspuns negativ.
   Din bungaloul lui, se vedea o bucată din plaja de dedesubt, cu o largă privelişte spre Oceanul Pacific. Se uită, aşadar, la ceea ce putea zări, constatând că, în afară de cai, nu mai era nimeni. Îşi scoase vindiacul, gândindu-se să tragă un pui de somn. Îl cam epuizaseră ultimele două zile, când fusese nevoit să şofeze pe drumuri proaste, să meargă pe jos pe nisip şi să se caţăre pe cărări abrupte.
   Înainte de a se culca, îşi desfăcu sacul de voiaj, duse la baie periuţa şi pasta de dinţi, după care aranjă pe noptieră pungile de plastic cu medicamente, precum şi cutia cu termometre de unică folosinţă. Scoase din sac şi revolverul Sig-Sauer, pe care îl puse tot pe noptieră. Întotdeauna exista un risc când scoteai arme de foc peste graniţă. Însă la frontieră, aşa cum se aşteptase, îi făcuseră semn cu mâna să treacă nişte federales mexicani groaznic de plictisiţi.
   Înainte de a aţipi, cu capul înfundat între două perne cu miros stătut, McCaleb se decise să se mai ducă o dată pe plajă şi la asfinţit. În timpul şedinţei de hipnoză, Crimmins îi descrisese apusul, aşa că exista şansa să-l găsească poate pe plajă. Dacă nu, se gândea să-l caute prin satul de deasupra.
   Ştia precis că trebuia să îl găsească. Nu avea nici cea mai mică îndoială - descoperise locul pe care i-l descrisese Crimmins.
   Visă în culori, pentru prima oară de luni de zile, mişcând globii oculari sub pleoapele strâns închise. Se făcea că era pe un cal care scăpase liber, un imens Appaloosa, de culoarea nisipului ud, galopând nebuneşte pe plajă. Era urmărit, însă din cauza armăsarului năbădăios pe care călărea nu se încumeta să întoarcă, totuşi, capul să vadă cine alerga în urma lui. Ştia numai că trebuia să fugă în continuare şi că, dacă se oprea, risca să piară. Animalul răscolea cu copitele nori mari de nisip ud.
   Cadenţei ritmice a galopului calului îi luară locul bătăile inimii. McCaleb se trezi şi încercă să se calmeze. După câteva minute, se hotărî să îşi ia temperatura.
   Când se ridică în capul oaselor şi îşi puse tălpile pe covor, îşi întoarse privirea din obişnuinţă spre noptiera de lângă pat. Căuta involuntar ceasul cu care se învăţase pe barcă. Aici, însă, nu era niciunul. Întoarse privirea, după care ochii îi zburară din nou. Subit, spre noptieră: realiză că revolverul dispăruse.
   McCaleb se ridică rapid şi privi în jur, prin cameră, cuprins de o stranie senzaţie de dislocare şi ruptură interioară. Ştia perfect că pusese revolverul pe noptieră, înainte să se culce. Cineva fusese aici, în cameră, în timp ce el dormea. Crimmins. Nu încăpea nicio îndoială. Crimmins fusese aici, în cameră.
   Verifică iute vindiacul, pe urmă sacul de voiaj, dar nu mai lipsea nimic altceva. Analiză iarăşi odaia, iar ochii i se opriră asupra unei undiţe proptită în colţul camerei, lângă uşă. Se repezi într-acolo şi o apucă nervos. Acelaşi model şi aceeaşi mulinetă ca şi undiţa pe care i-o cumpărase lui Raymond. Sucind-o între mâini şi cercetând-o cu atenţie, descoperi iniţialele „R.T.”, scrijelite pe pluta minerului. Aşa îşi marcase Raymond undiţa, să se ştie că e a lui. Sau altcineva făcuse asta, în locul lui. Nu conta, oricum, mesajul era limpede: Crimmins pusese mâna pe Raymond.
   McCaleb se dezmeticise complet şi era în alertă. Simţea în piept gheara dureroasă a groazei. Îmbrăcă vindiacul, vârându-şi în mâneci braţele cu pumnii strâns încleştaţi şi ieşi din bungalou, nu înainte de a studia uşa.
   Niciun semn că se umblase cumva la broască. Se duse repede spre biroul de la recepţia motelului, făcând să răsune tare clopoţelul când intră pe uşă. Tipul care îi luase banii pe cameră se ridică de pe scaun, în spatele tejghelei, cu un zâmbet stânjenit pe buze. Tocmai se pregătea să spună ceva, când McCaleb, cu o mişcare agilă, se repezi spre el şi îl înhăţă de cămaşă. Îl smuci până îl trase aproape peste tejghea.
   - Unde e?
   - Que?
   - Tipul, ăla căruia i-ai dat cheia de la camera mea. Unde e?
   - No habla...
   McCaleb trase şi mai zdravăn de cămaşa omului şi îşi puse antebraţul peste ceafă lui, apăsând cu putere.
   - La naiba, nu ştii. Unde e?
   Tipul scuipa şi împroşca.
   - Nu ştiu. Te rog. Nu ştiu unde e.
   - Era singur când a venit aici?
   - Singur, da.
   - Unde locuieşte?
   - Asta nu ştiu. Te rog. A zis că e frate cu tine şi că are o surpriză pentru tine. I-am dat cheia ca să-ţi facă surpriza.
   McCaleb îi dădu drumul tipului, care se prăbuşi ca o cârpă drept pe scaunul de unde se ridicase mai devreme. Ţinea mâinile sus, în semn că se preda, aşa că McCaleb îşi dădu seama că îl băgase de-a dreptul în sperieţi.
   - Te rog.
   - Mă rogi, ce?
   - Te rog, nu vreau scandal.
   - Prea târziu. De unde a ştiut că sunt aici?
   - L-am sunat eu. M-a plătit. A venit ieri pe-aici şi a zis că s-ar putea să vii. Mi-a dat număr de telefon. M-a plătit.
   - Şi tu de unde ai ştiut că eu eram cel pe care îl aştepta?
   - Mi-a dat poză.
   - În regulă, dă-mi-o mie. Şi poza, şi numărul.
   Fără să şovăie, tipul băgă mâna în sertar. McCaleb se repezi şi-l înhăţă de încheietura mâinii, pe care i-o smulse brutal din sertar. Terry deschise sertarul şi ochii i se opriră pe o fotografie pusă peste un maldăr de hârţoage. Poza îl înfăţişa pe McCaleb plimbându-se pe digul de lângă port, cu Graciela şi Raymond. De furie, se înroşi tot. Ridică fotografia şi o studie pe dos unde era scris un număr de telefon.
   - Te rog, zise recepţionerul. Ia tu banii. O sută de dolari americani. Nu vreau să dau de bucluc cu tine.
   Se pregătea să bage mâna în buzunarul de la cămaşă.
   - Nu. Ţine-i tu. I-ai câştigat prin muncă.
   Pe urmă smuci uşa atât de violent, încât tija de care era prins clopoţelul se smulse cu totul, proiectând-l într-un colţ al camerei.
   Traversă parcarea şi se duse la telefonul public de la staţia Pemex. Formă numărul şi auzi câteva clicuri pe linie, pe măsură ce apelul era comutat de la o reţea la alta. McCaleb trase o înjurătură. Imposibil să identifice o adresă pornind de la acest număr, chiar dacă ar fi găsit pe cineva din poliţia locală dispus să-l ajute.
   În cele din urmă, apelul ajunse la ultima reţea şi telefonul începu să sune.
   McCaleb îşi ţinu respiraţia, aşteptând cu febrilitate. Nu răspunse, însă, nimeni - nici măcar robotul telefonic. După 12 apeluri, trânti receptorul în furcă. Din cauza gestului violent, aparatul se desprinse din cârlig, rămânând spânzurat în jos de fir. McCaleb era înlemnit de furie şi neputinţă. Din receptorul de dedesubt se auzea încă bâzâitul telefonului la care nu răspundea nimeni.
   După câteva momente, îşi dădu seama că se holba prin geamul cabinei telefonice la parcarea motelului. Vedea Jeep-ul lui şi încă o maşină. Un Caprice alb şi prăfuit, cu număr de California.
   Traversă grăbit parcarea, îndreptându-se spre cărarea care cobora spre plajă. Din cauza bucăţilor de pietre şi a bolovanilor nu putea vedea plaja de dedesubt. Vizibilitatea spre mal se creă doar când ajunse jos şi coti spre stânga.
   Plaja era pustie. Se duse direct spre mal, privind într-o parte şi în cealaltă, însă nisipul era gol. Dispăruseră până şi caii. Privirea i se îndreptă în cele din urmă spre porţiunea umbrită de sub platforma stâncoasă de deasupra. Porni într-acolo.

   În adăpostul de sub stânci, vuietul valurilor se auzea amplificat, ca uralele de pe un stadion. Trecerea de la lumina strălucitoare a soarelui în umbra aceea întunecoasă îl orbi momentan pe McCaleb. Se opri, închise ochii strâns şi îi deschise din nou după câteva secunde. Zări imediat conturul zdrenţuit al stâncilor din jur. Apoi, din cel mai ascuns cotlon al acelei enclave ieşi Crimmins. În mâna dreaptă ţinea revolverul Sig-Sauer, cu ţeava îndreptată spre McCaleb.
   - Nu vreau să-ţi fac rău. Dar ştii că aşa se va întâmplă, dacă voi fi nevoit.
   Vorbea tare, ca să acopere vuietul şi ecoul valurilor.
   - Unde e băiatul, Crimmins? Unde e Raymond?
   - N-ar fi mai bine să întrebi - „Unde sunt ei?”
   McCaleb presupusese că aşa era, însă confirmarea terorii pe care probabil o trăiau în acel moment Graciela şi Raymond - dacă mai erau în viaţă - îi sfâşia sufletul. Făcu un pas spre Crimmins, dar se opri, când acesta îi îndreptă revolverul spre piept.
   - Cuminte. Hai să fim calmi. Amândoi sunt teferi şi nevătămaţi, agent McCaleb. Nu-ţi face griji în această privinţă. Siguranţa lor, de fapt, este în mâinile tale. Este ceva ce nu depinde de mine.
   McCaleb îl studie rapid pe Crimmins. Acum avea părul negru ca abanosul şi mustaţă. Îşi lăsa barbă sau poate doar nu se bărbierise la timp. Purta nişte cizme cu vârfuri ascuţite, blugi negri şi o cămaşă de denim cu două buzunare şi cusătură ornamentală pe piept. Felul cum arăta acum îl plasa undeva între „bunul samaritean” şi James Noone.
   - Ce doreşti?
   Crimmins îi ignoră întrebarea. Vorbea pe un ton calm, convins că avantajul era de partea lui.
   - Ştiam că dacă va veni cineva după mine, tu vei fi acela. A trebuit să-mi iau nişte precauţii.
  - Te-am întrebat ce doreşti? Eu sunt ţinta, aşa-i?
   Crimmins privea melancolic dincolo de McCaleb.
   Scutură din cap. Terry studia revolverul. Nu-şi dădea seama dacă era armat sau nu.
   - Ultimul meu apus de soare aici, zise Crimmins. Trebuie să părăsesc acest loc, acum.
   Se uită din nou la McCaleb, zâmbind, ca şi cum ar fi aşteptat un gest de simpatie din partea lui.
   - Te-ai descurcat mult mai bine decât m-aş fi aşteptat.
   - Nu eu, Crimmins. Tu. Tu ai stricat totul. Ţi-ai lăsat amprentele acolo. Tu mi-ai spus despre locul ăsta.
   Crimmins se încruntă şi încuviinţă din cap, recunoscându-şi greşelile.
   Urmă o lungă tăcere.
   - Ştiu de ce ai venit aici. Vrei să-mi iei darul pe care eu ţi l-am dat.
   McCaleb simţea gustul amar al urii care îl ardea pe gât. Preferă să tacă.
  - Ce om răzbunător! Mă gândeam că ai înţeles cât de trecătoare e satisfacţia pe care ţi-o dă răzbunarea.
   - Asta ai învăţat tu, ucigând atâţia oameni? Pun pariu că seara când te culcai, bătrânul îţi apărea de fiecare dată, indiferent câţi oameni ai omorât. Nu puteai scăpa de el, aşa-i? Ce ţi-a făcut omul ăsta, Crimmins, de te-a înrăit aşa de cumplit?
   Crimmins îşi încleştă degetele pe revolver, strângând din maxilare.
   - Asta nu are nicio legătură, replică el, furios. Problema eşti tu. Vreau să trăieşti. Vreau să trăiesc. Nimic n-a avut niciun rost, dacă nu vei trăi. Pricepi? Nu simţi legătura dintre noi doi? Suntem ca fraţii, acum.
   - Ai înnebunit, Crimmins.
   - Şi dacă ar fi aşa, n-a fost opera mea.
   - N-am timp de scuzele tale. Ce doreşti, zi?
   - Vreau să-mi mulţumeşti pentru viaţa de care te bucuri. Vreau să fiu lăsat în pace. Am nevoie de timp, ca să-mi mut lucrurile şi să găsesc alt loc. Iar tu îmi vei acorda acest timp acum.
   - De unde ştiu că îi ţii prizonieri? Mi-ai arătat o undiţă. Asta nu înseamnă nimic.
   - Ştii, fiindcă mă cunoşti. Ţi -ai dat seama că sunt prizonierii mei.
   Tăcu, dar McCaleb nu spuse nimic.
   - Eram acolo când ai sunat şi te-ai bâlbâit lăsându-i mesajul pe robot, când te-ai milogit să ridice receptorul, ca un puştan patetic.
   Furia lui McCaleb se dubla acum de jenă.
   - Unde sunt?
   - Aproape.
   - Rahat. Cum i-ai trecut peste graniţă?
   Crimmins zâmbi, gesticulând cu arma în mână.
   - La fel cum ai trecut şi tu cu chestia asta. Nu se pun întrebări când mergi spre sud. Am lăsat-o pe Graciela ta să aleagă. Ori călătoreau amândoi pe banchetă, ori îi băgăm în portbagaj. S-a purtat cum trebuie.
   - Să nu care cumva să-i fi lovit, că nu ştiu ce aş fi în stare să-ţi fac.
   Lui McCaleb îi părea rău că avusese un ton atât de disperat.
   - Integritatea lor depinde numai de tine.
   - Cum?
   - Plec acum. Şi tu nu mă urmăreşti. Nu încerci să te ţii după mine. Te sui în maşină şi te întorci la barca ta. Stai lângă telefon, fiindcă am să te sun din când în când, ca să te verific. Când voi fi sigur că nu mai ai cum să mă prinzi, le dau drumul.
   McCaleb scutură din cap. Ştia că era o minciună. Ucigându-i pe Graciela şi Raymond, Crimmins şi-ar oferi cu bucurie şi fără sentimentul vinovăţiei şi ultima ticăloşie. Victoria supremă. Ştia că, indiferent ce s-ar întâmplă, nu-l putea lăsa pe criminal să plece viu de pe plaja aceasta. Venise în Mexic cu un anumit scop, pe care trebuia să-l şi înfăptuiască.
   S-ar fi zis că tipul îi ghicise gândurile, fiindcă zâmbea.
   - N-ai încotro, agent McCaleb. Ori plec de-aici, ori cei doi vor pieri singuri într-o gaură neagră. Dacă mă ucizi, nimeni nu-i va mai găsi vreodată. Moartea prin înfometare, beznă... groaznic. În afară de asta, uiţi ceva.
   Ridică din nou revolverul, aşteptând o replică din partea lui McCaleb. Nimic.
   - Sper să te gândeşti adesea la mine, zise Crimmins. Aşa cum mă voi gândi şi eu la tine.
   Începu să păşească spre lumină.
   - Crimmins, ai minţit; nu ai nimic.
   Tipul se întoarse, iar ochii i se opriră asupra armei din mâna lui McCaleb.
   - Trebuia să fi căutat şi în sacul de voiaj.
   Crimmins pară începutul atacului, îndreptând arma spre McCaleb.
   - Arma ta e neîncărcată, Crimmins.
   McCaleb văzu o licărire de îndoială în ochii adversarului, înţelese atunci că, într-adevăr, Crimmins nu verificase revolverul.
   - Dar asta, în schimb, are muniţie.
   Stăteau acolo amândoi, fiecare cu ţeava revolverului din mână îndreptată spre inima celuilalt. Crimmins coborî privirea spre P7, apoi se uită lung în ochii lui McCaleb, ca şi când ar fi vrut să desluşească ceva. În clipa aceea, Terry se gândi la fotografia, publicată în ziar odată cu articolul. Ochii sfredelitori lipsiţi de orice compasiune. Realiză că acum avea din nou acea expresie necruţătoare.
   Crimmins împinse trăgaciul revolverului Sig-Sauer. Înăuntru nu era niciun glonţ. McCaleb trase cu P7; Crimmins zvâcni brusc spre spate, prăbuşindu-se pe nisip, cu braţele întinse lateral şi cu gura deschisă de uimire.
   McCaleb se duse repede spre el şi înşfăcă revolverul Sig-Sauer. Şterse apoi pistolul P7, frecându-l de cămaşă, după care îi dădu drumul în nisip, lângă mâna muribundului. Se aşeză în genunchi, aplecându-se peste criminal, dar având grijă să nu se mânjească de sânge.
   - Crimmins, nu ştiu dacă cred în Dumnezeu, dar sunt gata să-ţi ascult spovedania. Spune-mi unde sunt cei doi. Ajută-mă să-i salvez. Fă şi tu ceva bun la sfârşit.
   - Du-te naibii, se chinui Crimmins să spună, cu gura plină de sânge. Or să moară, iar vina va fi doar a ta. Te-am salvat. Eu ţi-am dat viaţă.
   În momentul acela, McCaleb se ridică, îşi scutură nisipul de pe pantaloni şi privi în jos spre Crimmins. Acestuia îi lăcrimau ochii, iar gura i se schimonosise în efortul ultimelor suflări. Se priviră în ochi.
   - Greşeşti, zise McCaleb. Te-am dat la schimb, pentru mine. Aşa că m-am salvat singur.

45.

   McCaleb şofa pe drumul cu pietriş de pe faleza de deasupra satului Playa Grande, studiind fiecare casă şi remorcă auto pe lângă care trecea, în căutarea unui indiciu după care să se orienteze - o linie telefonică sau o antenă de satelit. Deschisese toate geamurile automobilului, aşa că de fiecare dată când se apropia de câte o construcţie care i se părea că se potriveşte cu ceea ce căuta, trăgea maşina mai aproape, oprea motorul şi ciulea urechile.
   Nu toate proprietăţile de-acolo erau conectate la lumea exterioară, prin telefon sau satelit. McCaleb presupunea că majoritatea celor care alegeau să se retragă aici o făceau tocmai fiindcă voiau să se rupă de restul lumii. Erau expatriaţi sau singuratici, oameni care nu-şi doreau să mai aibă legătură cu lumea din jur. Încă un motiv, aşadar, pentru care Crimmins alesese acest loc.
   De două ori se întâmplă ca nişte oameni să iasă din casă, ca să-l întrebe ce dorea. Le arătă fotografiile, dar nu primi decât răspunsuri negative. Se scuză pentru deranj şi îşi văzu de drum.
   Când soarele se apropia de orizont, pe McCaleb începuse să-l cuprindă disperarea. Fără lumina zilei, ştia că orice căutare era zadarnică. Ar însemna să se oprească la fiecare casă sau să aştepte până a doua zi dimineaţa.
   Dezavantajul era că Graciela şi Raymond ar rămâne singuri undeva, toată noaptea, fără mâncare şi lumină, probabil şi fără căldură, speriaţi, legaţi fedeleş sau ţinuţi cumva captivi.
   Acceleră, traversând rapid o parcare plină de remorci şi fără să se oprească decât o singură dată, ca să arate fotografiile unei bătrâne, care şedea pe treptele unei remorci dărăpănate. Aceasta scutură din cap, aşa că McCaleb îşi văzu de drum.
   În cele din urmă, după ce soarele apuse de tot, trecu pe lângă un drum plin de scoici zdrobite, dispărând apoi undeva în jos. O poartă era fixată de-a curmezişul acestui drum, cu o plăcuţă de „Intrarea interzisă”, în spaniolă şi engleză. McCaleb studie poarta câteva momente, observând că era închisă strâns, cu o bucată de sârmă. Coborî din maşină, dezlegă sârma şi deschise poarta.
   După ce urcă movila, McCaleb văzu că drumul ducea spre o remorcă de locuit, fixată pe o altă ridicătură de pământ. Începu să freamăte de nerăbdare, când zări antena de pe acoperişul plat al remorcii. Apropiindu-se, observă că în jur nu exista niciun automobil. Lângă un gard vechi, ceva mai încolo, în partea din spate a terenului, se afla o magazie. Pe stâlpii gardului, din loc în loc, erau puse sticle şi borcane, pregătite parcă pentru o şedinţă de tir.
   Exclus să se poată apropia fără să facă zgomot, fiindcă toate cochiliile acelea sparte scrâşneau tare sub roţile Jeep-ului. În plus, din aceeaşi cauză McCaleb nu putea să îşi dea seama dacă dinăuntru se auzea sau nu vreun sunet. Se apropie de prelata de lângă remorcă şi opri. Răsuci cheia în contact, rămânând nemişcat şi cu urechile ciulite. Două secunde de tăcere, după care auzi zgomotul - un sunet înfundat, din cauza peretelui de aluminiu al remorcii.
   În remorcă suna telefonul. McCaleb îşi ţinu răsuflarea, ascultând în continuare, ca să se convingă că nu i se păruse. Răsuflă lung şi simţi ca un junghi în inimă. Ştia că îi găsise.
   Coborî şi se apropie de uşa remorcii. Telefonul suna în continuare. Ştia că va suna aşa, până când cineva ridica receptorul sau, altă posibilitate, cineva intra în cabina telefonică de la staţia Pemex şi punea receptorul la loc în furcă.
   Apăsă pe clanţă. Uşa era încuiată. Folosind legătura de chei pe care o luase din buzunarul lui Crimmins, încercă de câteva ori până ce găsi o cheie potrivită. Uşa se deschise. Păşi înăuntru, unde era linişte şi cald. Se afla într-un fel de mic salonaş. Jaluzelele fuseseră trase, aşa că în interior era întuneric, cu excepţia unei lumini care venea de la ecranul unui computer fixat pe o masă, în dreapta, lângă perete. McCaleb întinse mâna pe peretele din stângă uşii, unde găsi un întrerupător. Apăsă pe buton, iar în cameră se aprinse lumina.
   Interiorul semăna mult cu depozitul pe care îl descoperise în L.A. - o cameră înţesată de computere şi aparatură electronică. Degeaba, chestiile astea nu-l mai interesau pe McCaleb. De data asta, altul fusese motivul pentru care venise aici.
   Înaintă în cameră, strigând:
   - Graciela! Raymond!
   Niciun răspuns. Îşi aminti de ceea ce îi spusese Crimmins - că cei doi se aflau într-o gaură neagră. Se întoarse şi privi afară, pe uşă, spre peisajul pustiu. Văzu magazia de lângă gard şi porni într-acolo.
   Cu podul palmei, lovi în lacătul de la uşă; zgomotul răsună în interiorul magaziei, de unde nu veni, însă, niciun răspuns. Bâjbâi din nou după chei; găsi cheiţa de la lacăt. În cele din urmă, deschise larg uşa şi păşi în bezna dinăuntru. Magazia era goală. McCaleb simţi o sfâşiere lăuntrică.
   Se răsuci pe călcâie şi se postă în cadrul uşii, cu ochii pironiţi în pământ, dar cu mintea plină de imaginea Gracielei şi a lui Raymond, ţinându-se parcă strâns în braţe, undeva într-o beznă desăvârşită.
   În acel moment, văzu urma. Pe drumul cu scoici pisate din faţa lui, peste cele două dâre lăsate de nişte anvelope, se vedea o linie adâncită, care ducea spre coama colinei. Lui McCaleb i se părea puţin probabil să existe ceva tocmai acolo, dar cu toate astea cineva se dusese în direcţia aceea de suficiente ori, încât să lase urma pe care o vedea acum.
   Încet-încet, paşii i se accelerară, până ce începu să alerge de-a binelea înspre vârful colinei. Când ajunse sus, văzu dedesubt, în cealaltă parte, fundaţia plată de beton a unei construcţii neterminate. Începu să meargă mai încet, pe măsură ce se apropia, întrebându-se ce era oare acolo. Din beton, ieşeau bare de fier ruginite şi ţevi de canalizare. Ceva mai încolo, un târnăcop şi o lopată, murdare de vreme şi ploi. O treaptă fusese construită acolo unde ar fi urmat probabil să fie o uşă. McCaleb păşi şi privi în jur. Nicio uşă care să ducă spre vreo pivniţă, în fine nimic care să se potrivească cu descrierea făcută de Crimmins.
   Lovi cu piciorul într-una din ţevile din cupru, apoi se uită în jos, prin ţeava principală de scurgere, acolo unde ar fi urmat, probabil, să se instaleze un closet. În momentul acela, îşi dădu seama unde erau.
   Se răsuci în loc, cuprinzând cu privirea terenul din jurul planşeului de beton. Remarcând că treapta trebuia să coincidă, probabil, cu faţada construcţiei, se concentră asupra terenului din spate, căutând locul unde trebuia să ajungă conducta: o fosă septică. Descoperi imediat o suprafaţă plină de pământ şi bolovani, unde se vedea că se umblase de curând. Înhăţă lopata şi fugi într-acolo.
   Îi luă 5 minute ca să dea la o parte pământul şi pietrele de pe fosă. Ştia că înăuntru venea totuşi aer de la ţevile care duceau la fundaţie. McCaleb lucra însă cu febrilitate, ca şi cum i-ar fi fost teamă că cei doi se vor sufoca dedesubt.
   Când deschise, în fine, capacul, lumina slabă a zilei care trecea năvăli înăuntru şi McCaleb văzu feţele celor doi. Erau speriaţi, dar în viaţă. Terry simţi că scapă de o imensă povară, în momentul în care le întinse mâna.
   Îi ajută să iasă din întunecimea aceea. Strângeau amândoi din pleoape, dezvăţaţi de lumină. Îi îmbrăţişă aşa de tare, încât se temu să nu le facă rău.
   Graciela plângea, tremurând toată.
   - Gata, fii cuminte. Gata, s-a terminat.
   Femeia lăsă capul pe spate şi se uită în ochii lui.
   - Gata, s-a terminat. Omul acela nu va mai face rău nimănui.

46.

      Santina era un spaţiu îngust, unde nu aveai loc decât să te târăşti; în plus, riscai să te apuce claustrofobia şi te lua cu ameţeală de la vaporii de benzină.
   McCaleb arăta ca un bandit: îşi înfăşurase pe cap şi peste faţă un tricou vechi, dar tot simţea vaporii toxici până în plămâni. Filtrul de combustibil pe care îl înlocuise era fixat prin nouă şuruburi. Montase deja trei. Se lupta cu al patrulea, întinzând faţa înainte, ca să nu-i curgă sudoarea în ochi, când auzi vocea ei, de deasupra.
   - Salutare! E cineva acasă?
   McCaleb lăsă baltă ce făcea şi smuci de tricoul de pe faţă. Se târî până la trapa de ieşire şi urcă pe punte.
   Jaye Winston îl aştepta pe mal.
   - Jaye. Hei, ce s-a întâmplat? Hai aici, pe barcă.
   - Nu, sunt pe fugă. Am vrut doar să trec pe la tine şi să-ţi spun că l-au găsit. Plec şi eu în Mexic.
   McCaleb ridică din sprâncene.
   - Nu trăieşte. S-a sinucis.
   - Zău?!
   - Avem de-a face cu Poliţia judiciară din Baja, aşa că nu se ştie nimic sigur, până ce nu ajungem acolo. Oricum, l-au găsit ud de valuri pe o plajă, într-o localitate care se cheamă Playa Grande. Departe, pe coastă. S-a împuşcat în inimă. L-a găsit un băiat care are grijă de caii de pe plajă. Asta a fost acum două zile. Tocmai am fost anunţaţi.
   McCaleb privi în jur. Văzu un bărbat în cămaşă albă şi cravată, dând târcoale pe la poarta de intrare în port. Partenerul ei, presupuse Terry.
   - Şi sunt siguri că el este?
   - Aşa zic. Descrierea e destul de asemănătoare. În plus, au găsit şi remorca unde locuia. Şi acolo, era plin de computere, fotografii, tot felul de chestii. Se pare că e omul nostru. Mai ales că a lăsat şi un bilet de adio pe computer.
   - Ce scria acolo?
   - Păi, ce-ţi spun eu sunt informaţii la mâna a doua, dar în mare tipul îşi asuma răspunderea pentru faptele săvârşite şi spunea că merită să moară pentru ceea ce a făcut. Ceva scurt şi melodramatic.
   - Au găsit vreo armă?
   - Încă nu, dar scormonesc toată plaja cu nişte detectoare de metale. Dacă or să găsească ceva, va fi probabil revolverul binecunoscut HK P7. Glonţul examinat la autopsie a fost un FMJ Federal. Vom încerca să-l luăm cu împrumut, ca să îl comparăm cu ce avem şi noi aici, de la celelalte cazuri.
   - Deci, care e interpretarea dată?
   - Ceva relativ simplu. Tipul ştie că suntem pe urmele lui, îl apucă o criză de remuşcare, scrie biletul şi coboară pe plajă, unde se împuşcă în inimă. Mareea l-a târât pe stânci, unde cadavrul a rămas spânzurat în aer. Aşa se explică de ce nu l-a luat apa de tot. Ne ducem acolo să ne lămurim cu câteva lucruri. Şi să luăm amprente. Probabil că nu vom găsi urme de praf de puşcă, din moment ce cadavrul a stat în apă. Un lucru, însă, e cert - nu închidem cazul decât dacă vom fi absolut siguri că e vorba despre Crimmins.
   - Mda, bună idee.
   - Vreau eu să mă conving, fiindcă nu am avut impresia că tipul ar fi intenţionat să-şi pună capăt zilelor, dacă înţelegi ce vreau să spun.
   - Păi... nu se ştie niciodată.
   Winston încuviinţă din cap şi, pentru prima oară de când venise, se uită în altă parte. Voia să vadă ce făcea partenerul ei şi să se convingă că era suficient de departe încât să nu audă ce vorbeau ei acum.
   - Cum a fost la Vegas, Terry?
   McCaleb se aşeză pe copastie şi puse alături şurubelniţa cu care lucrase în cală.
   - Ăăă... bine, de fapt nu m-am dus nicăieri. Am preferat să închid telefonul şi să rămân aici, ca să lucrez la barcă. Cred că am terminat-o şi că e gata de drum.
   - Bine. Sper să prinzi mult peşte.
   - Aşa voi face. Vino şi tu cu mine, într-o zi.
   - Vezi că s-ar putea să nu te refuz.
   Winston înclină din cap şi se uită din nou spre port.
   - Păi, cred că ar cam trebui să plec. E drum lung cu maşina până acolo şi, oricum, s-a făcut destul de târziu.
   - Baftă.
   - Mulţam.
   Schiţă gestul de a pleca, dar ezită, uitându-se din nou la el.
   - Ţi-am văzut Jeep-ul acolo sus, în parcare. Mai spală-l şi tu, Terry. E groaznic de prăfuit.
   Se priviră câteva clipe în ochi înţelegând fiecare mesajul celuilalt.
   - Aşa voi face, zise McCaleb într-un final. Mulţumesc.

47.

     The Following Sea naviga spre sud, către Catalina. Sus pe punte, McCaleb stătea în picioare la cârmă. Vântul se mai domolise, iar aerul proaspăt şi rece care venea dinspre mare îl izbea drept în faţă, înfrigurându-l uşor pe sub hainele groase. Drept în faţă, în negură, insula se profila la orizont ca o imensă catedrală din rocă. Începeau să se vadă construcţiile anexe şi câteva dintre ambarcaţiunile mai înalte din Avalon. McCaleb vedea clar acum acoperişul circular din ardezie al cazinoului, emblema oraşul.
   Întoarse privirea înapoi, spre pupa. În spate, nu se mai vedea nici urmă de uscat, doar un nor de smog care plutea deasupra, ca un avertisment - Nu veniţi aici! Ce bine îi părea că scăpase de-acolo.
   Se gândi la Crimmins, câteva momente. Nu simţea niciun regret pentru felul cum procedase în Mexic. N-avea niciun rost să mai analizeze acum motivele şi opţiunile pe care le avusese. În felul acesta, nu se proteja doar pe sine.
   Graciela şi Raymond petrecuseră 36 de ore cu Crimmins. Deşi, fizic, nu îi vătămase, cei doi aveau nevoie încă de timp pentru a se vindeca, pentru a uita de calvarul prin care trecuseră. Prezenţa unor poliţişti în viaţa lor, asaltându-i cu tot felul de întrebări, n-ar fi făcut decât să-i chinuie şi mai rău. Graciela îi dădea dreptate.
   De pe punte, McCaleb privi în jos, spre interiorul ambarcaţiunii, uitându-se la cei doi pe furiş. Raymond făcea sport, asistat de Graciela, care stătea în picioare şi îi ţinea aparatul de gimnastică. McCaleb ar fi fost în stare să îi pună cu mâna un peşte în cârligul undiţei, numai să-i ştie fericit. N-avea rost, însă, să se grăbească. Aveau tot timpul să pescuiască pe îndelete şi cât pofteau.
   Graciela îi simţi privirea şi se uită în sus. Îşi zâmbiră cu afecţiune, ca doi oameni care se cunosc bine. Lui McCaleb i se înmuia parcă inima de plăcere când o vedea cu zâmbetul acesta tandru pe buze. Sufletul i se umplea de o fericire aproape dureroasă.
   Călătoria de acum era un test. Nu numai pentru ambarcaţiune, ci şi pentru ei. Un test pentru a vedea dacă vor putea trece peste cele întâmplate, dând uitării trecutul dureros, absenţa Gloriei datorită căreia el se afla acum acolo...
   Urma să vadă dacă era posibil să lase în urmă toate astea şi să se ocupe de ei doi.
   Asta era tot ce-şi dorea McCaleb mai mult. Şansa de a fi cu ea. Prezenţa Gracielei îi dădea un sens vieţii. Pentru prima oară, de multă vreme, McCaleb simţea că avea un ideal.
   Privi din nou înainte, verificând direcţia de deplasare. Vedea turnul clopotniţei sus pe deal, iar alături acoperişul casei unde locuise scriitorul şi sportivul Zane Grey. Ce oraş frumos! Abia aştepta să se întoarcă acolo şi să îi plimbe peste tot.
   Mai aruncă o privire spre pupa. Graciela îşi strânsese părul la spate, ca să nu i-l ciufulească vântul. McCaleb îi studie ceafa delicată. În ultima vreme, devenise aproape credincios, iar acum se întreba unde va ajunge, dacă tot pornise pe această pantă. Se simţea derutat parcă, dar nicidecum îngrijorat.
   Ştia că lucrul acesta n-avea importanţă, de fapt. Credinţa lui era în Graciela Rivers. Nu avea nicio îndoială. Privind-o, acum, ştia că vedea piatra pe care îşi va clădi edificiul vieţii.

                               SFÂRȘIT